Cenzura Comunista. Consideratii Si Mecanismele Cenzurii

Introducere

În istoria oricărui popor, oricărei națiuni, oricărei țări, există epoci, mai lungi sau mai scurte, rememorate cu mândrie de urmași. Sunt epoci de înflorire a vieții culturale, economice, a societății în ansamblul ei. Aceste perioade își pierd, treptat, caracterul pur istoric și capătă o aură de legendă, de mit. Iar conducătorii acelor vremuri își găsesc un loc în panteonul națiunii respective. În acest fel, epocile acestea devin modele pentru urmași, puncte de referință și termeni de comparație pentru viitor. Este cazul vechii Elade pentru grecii de azi, al Renașterii, pentru italieni (și nu numai pentru ei), al Reconquistei spaniole, al Războiului de Independență, pentru americani, al Franței lui Napoleon, al României interbelice, pentru compatrioții noștri. Vremuri apuse, dar prezente încă în mintea contemporanilor, cărora prezentul le pare, prin comparație, mai sărac, poate.

Tot atât de adevărat este însă că există și reversul medaliei. Parcă urmând parabola biblică, aceste perioade de înflorire și realizări pe mai toate planurile au alternat cu ani negri, vremuri de restriște și la care cei de acum nu se pot gândi fără să se înfioare. Aceasta în cazul în care nu preferă să nu se mai gândească deloc la acele timpuri. Acestea sunt pete negre pe istoria popoarelor și, uneori, pe conștiința lor. Continuând paralela, ne gândim la Grecia de sub stăpânirea macedoneană, apoi de sub cea otomană și din timpul „dictaturii coloneilor”, la Italia lui Mussollini, la Spania de sub mauri și, mai târziu, din timpul lui Franco, la America Ku-Klux-Klan-ului și a Războiului din Vietnam, la Franța dictaturii iacobine sau a mareșalului Pétain.

Cea mai întinsă și mai neagră pată de pe istoria românilor n-a fost „mileniul întunecat” al invaziilor barbare. N-au constituit-o nici cele câteva sute de ani de dezbinare, de lupte cu Imperiul Otoman. Nici măcar intrarea României în Al Doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă (se știu motivele acestei decizii). Fără îndoială, rana cea mai adâncă din memoria și conștiința românilor au lăsat-o cei 45 de ani de comunism.

Cineva nefamiliarizat cu experiența comunismului s-ar putea întreba cum pot 45 de ani – o perioadă infimă la scara istoriei – să zdruncine din temelii o societate, o națiune întreagă, când întregul trecut al acelei națiuni e încărcat de astfel de cutremure, oricum, de mai lungă durată. În primul rând, trebuie spus că, într-adevăr, 45 de ani nu înseamnă mai nimic la scara istoriei, dar la cea a individului, este enorm. Acești ani reprezintă, oarecum, o viață de om. Aproape o jumătate de veac înseamnă timp suficient ca un individ să-și schimbe complet mentalitățile, concepțiile, modul de a acționa și de a gândi – asta dacă nu s-a născut în mediul comunist, caz în care, într-un fel, aceste mentalități sunt prezente de la bun început. Sau, dacă nu și le schimbă, măcar își dă seama de lucrurile care îi sunt permise și de cele care nu îi sunt permise și astfel învață să fie mai prevăzător.

În al doilea rând, și aici e marea tragedie, în acești 45 de ani, comuniștii au fost prea puțin interesați de oameni, ca entități fizice. Nu corpurile i-au interesat, ci sufletele. Cineva spunea undeva că turcii, când ne cotropeau, voiau doar bani, grâne, femei și copii – e drept, uneori mai aveau și pretenții de natură spirituală, prin silirea unor domnitori să se convertească la islamism. Rușii (comuniști) însă ne-au vrut și sufletele. Mai bine spus, conștiințele, pentru că, în ideologia marxisto-leninisto-stalinistă, noțiunea de suflet era o vorbă în vânt.

Altfel spus, comuniștii au căutat să modifice profilul spiritual al oamenilor, să le canalizeze gândirea spre…nici ei nu și-au pus prea multe probleme spre ce, totul era să gândească la fel ca ei. Sau mai degrabă să nu gândească deloc. Gândeau conducătorii și pentru cei conduși. Marx decretase că „omul este cel mai prețios capital”. Leninism-stalinismul a denaturat această idee – generoasă în sine – în așa fel încât omul este cel mai prețios capital doar în măsura în care muncește (eventual, în stil stahanovist) și nu gândește – să ne amintim de rușinoasa scandare a minerilor din Piața Universității, „Noi muncim, nu gândim!”, tristă reminiscență a comunismului. Pentru că dacă ar gândi, subliniem, liber, și-ar da seama de această minciună mare cât globul pământesc ce era comunismul – sau modul în care a fost pusă în practică această utopie. Cu alte cuvinte, privind, mai în adânc, dincolo de închisori, lagăre, deportări, torturi și bătăi, comuniștii au încercat, de-a lungul întregii existențe a acestui sistem, să acopere o mare minciună. Iar principalul instrument de a face acest lucru a fost cenzura.

Ne-am ales subiectul cenzurii comuniste deoarece credem că ceea ce definește în cea mai mare măsură un popor este cultura sa, modul său de a gândi lucrurile, deprinderile sale cognitive. Or, tocmai aici a lovit cel mai profund comunismul, prin cenzură. Aici a lucrat, la psihic, modificând tot ce era de modificat. Când unui om îi este răpită libertatea fizică, tot ceea ce îi mai rămâne este libertatea gândirii. Dar comuniștii nu s-au mulțumit cu încarcerarea fizică. Știau și ei că gândul zboară. De aceea, l-au prins și l-au închis într-o colivie, permițându-i să cânte doar trilurile pe care le credeau ei de cuvință.

Tudor Arghezi a fost închis din motive politice la Văcărești, în 1919, și din această experiență au ieșit „Florile de mucigai”. Pe când deținuții în faza de reeducare de la Pitești despre ce puteau să scrie, după ce și dacă au mai ieșit vii? Despre cum li s-a inoculat în minte faptul că sunt niște declasați, niște paria ai societății? Despre cum și-au torturat proprii frați, cei mai buni prieteni, despre cum și-au renegat mamele, tații, familiile, despre cum s-au dezis de Dumnezeu și au fost siliți să facă lucruri pe care o minte normală nu le-ar putea concepe? Cum să scrie despre așa ceva când, prin torturi fizice și psihice, umilințe greu de imaginat care le-au distrus complet personalitățile, au devenit ei înșiși, din victime, călăi? Au preferat după aceea nici să nu-și mai aducă aminte.

Ceea ce făcut cenzura comunistă a fost, în fapt, o „reeducare”, evident, nu la fel de violentă ca cea de la Pitești și facută cu alte mijloace, dar care a dat roade mult mai bogate decât reeducarea lui Nikolski și Țurcanu. A fost o reeducare în bună parte reușită. La finalul ei, în 1989, și-a putut trece în palmares destule spirite anchilozate, iar altele, complet deturnate.

Ne-am ales subiectul cenzurii comuniste pentru că, dincolo de elementele de exterior – situația economică precară, aspectul jalnic din punct de vedere arhitectural al multor orașe și al și mai multor sate, poziția României pe harta lumii etc. – cea mai grea moștenire a marxism-leninism-stalinismului cu adăugiri ceaușiste este modificarea în foarte rău a modului de a gândi al românilor.

Ce au făcut cenzura și propaganda comuniste în 45 de ani din mentalitățile românilor va fi extrem de greu de reparat, lucru ce se observă în viața de zi cu zi. Fără a avea pretenția de a reprezenta vreo instanță moralizatoare, ne propunem a ne ralia, prin prezenta lucrare, demersului de recăpătare a statutului de normalitate, pierdut în noaptea neagră a comunismului.

Trebuie să menționăm că metoda folosită în elaborarea acestei lucrări este cea istorică, servindu-ne de cărți ce conțin documente de arhivă. La acestea se adaugă un interviu realizat prin bunăvoința domnului Tiberiu Avramescu, fost redactor al colecției „Biblioteca pentru toți”, care ne-a oferit informații unice și extrem de prețioase și de interesante despre organismul cenzurii, văzut din interiorul editurilor.

Capitolul 1. Scurtă istorie a comunismului românesc

Anul 1944 marchează instalarea Armatei Roșii în România și, odată cu aceasta, venirea comuniștilor la putere. Pe 23 august, la ora 22, regele Mihai a citit Proclamația către Țară, la radio, anunțând ieșirea României din Axă și continuarea războiului alături de Puterile Aliate. Toată perioada ce a urmat, până în 1989, partidul comunist a susținut că el s-a aflat în spatele acestei mutări radicale. „În literatura actuală din țară se menționează că proclamația regală a fost concepută de Lucrețiu Pătrășcanu și înmânată de acesta regelui Mihai pentru a fi citită, sugerându-se deci că este o creație a partidului comunist”.

Dar, deocamdată, PCR nu era la putere decât prin Lucrețiu Pătrășcanu (la Justiție) într-o coaliție – Blocul Național Democrat – în care comuniștii erau doar tolerați. De altfel, nu pentru multă vreme. Guvernul de militari de la București îl demite pe Pătrășcanu pe când acesta se afla la Moscova pentru a semna Convenția de Armistițiu.

În fine, după multe fronturi, grupări, coaliții, destinate supunerii partidelor istorice (PNȚ și PNL), dar mai ales după ce A. I. Vîșinski, adjunctul lui Molotov, bătuse cu pumnul în masa regelui, pe 6 martie 1945 se instalează guvernul dr. Petru Groza.

Țara intră deci sub comandamentele sovietice. Imediat își fac apariția la București așa-numiții consilieri sovietici. La indicațiile acestora, se creează „Tribunalele poporului”, menite a-i judeca pe cei care în opinia comuniștilor se făcuseră vinovați de crime împotriva umanității, alături de hitleriști. Acestor tribunale populare le veneau „liste cu criminali de război gata întocmite”.

Teroarea este asigurată de „gărzile patriotice”, echipe de șoc alcătuite de noul ministru al Afacerilor Interne, Teohari Georgescu. Aceste „brigăzi” erau formate din muncitori, dar și din deținuți de drept comun și bătăuși de profesie și aveau drept scop hăituirea reprezentanților Opoziției (în special PNȚ și PNL). PCR vedea peste tot numai reacționari, fapt la care Teohari Georgescu răspundea cu „Declar în mod hotărât, categoric, că vom curăța țara de elemente reacționare!”.

Având la început vremelnici „tovarăși de drum”, (gen PNL-disidența Guță Tătărescu, PSD, care îl debarcase pe fostul său președinte, C.T. Petrescu, PNȚ-disidența Anton Alexandrescu), PCR a scăpat încet-încet de aceștia. Pe 19 noiembrie 1946 se organizează „alegeri libere”. Falsificate grosolan, acestea sunt câștigate de Blocul Partidelor Democratice (adică PCR împreună cu oportuniștii din PNL-Tătărescu, PNȚ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor ș.a.).

Și cu alegerile câștigate „în mod democratic”, PCR avea o puternică opoziție din partea PNȚ, PNL și PSD-I (al lui C.T. Petrescu). Așa că PCR a pus tunurile pe aceste partide.

O „bătălie preliminară” cu PNȚ a fost procesul mareșalului Antonescu. Acesta fusese arestat de rege la 23 august 1944, dar preluat de comuniști, apoi dus la Moscova. Acolo, sovieticii au aflat tot ce mai era de aflat, după care au cerut guvernului de la București să-l execute pe mareșal. Pe 1 iunie 1946 au fost executați la Jilava Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gh. Alexianu. „În timpul procesului grupului Antonescu, acuzatorii au încercat în fel și chip să stabilească legături între mareșal și Iuliu Maniu, pentru a i se fabrica de pe-acum probe șefului țărănist într-un viitor proces”.

Grupurile de partizani ce acționau în munți (cele conduse de colonelul Arsenescu, de frații Arnăuțoiu, Divizia Sumanelor Negre ș.a.) au fost puse rapid în legătură cu Iuliu Maniu. Era doar o chestiune de timp până când acesta va ajunge în boxa acuzaților. Pe 14 iulie 1947 se petrece înscenarea de la Tămădău, când mai mulți lideri țărăniști – nu și Maniu – sunt surprinși urcându-se într-un avion cu destinația Vest. Toată conducerea PNȚ intră în pușcării. Iuliu Maniu și Ion Mihalache n-aveau să mai iasă niciodată. PNL se autodizolvă, iar șeful PSD-I întră și el în în închisoare. Va ieși peste câțiva ani, supus și umil, o umbră a celui ce fusese odată.

La sfârșitul lui 1947, comuniștii mai aveau un singur hop de trecut: regele. S-a rezolvat și cu asta. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să abdice. În aceeași zi, denumirea oficială a țării devine Republica Populară Romînia.

Așadar, iată-i pe comuniști pe deplării. Iuliu Maniu și Ion Mihalache n-aveau să mai iasă niciodată. PNL se autodizolvă, iar șeful PSD-I întră și el în în închisoare. Va ieși peste câțiva ani, supus și umil, o umbră a celui ce fusese odată.

La sfârșitul lui 1947, comuniștii mai aveau un singur hop de trecut: regele. S-a rezolvat și cu asta. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să abdice. În aceeași zi, denumirea oficială a țării devine Republica Populară Romînia.

Așadar, iată-i pe comuniști pe deplin stăpâni pe situație. Tot ceea ce vor face de-acum înainte este o totală negare a ce fusese înainte de ei. Schimbă imnul de stat, confecționează o stemă copiată după model sovietic. Neagă din răsputeri tot ceea ce înseamnă național în istoria și cultura românească. La școală mu se mai studiază autori români sau vestici, ci doar ruși și sovietici, mulți dintre ei de mâna a șaptea.

În domeniul economic se înființează sovrom-urile, societăți mixte româno-sovietice, care au secătuit economia națională. Începe apoi, cu surle și trâmbițe, colectivizarea agriculturii. Mii de țărani au fost aruncați în pușcării pentru că n-au vrut să se înscrie în colectiv.

Tot din această perioadă datează începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Având ca pretext un obiectiv economic (crearea unui drum navigabil mai scurt), Canalul a fost construit de fapt pentru a utiliza mâna de lucru bărbătească din închisori. Cum s-a dovedit un fiasco, lucrările au fost sistate la scurt timp, înscenându-se nelipsitul proces cu țapi ispășitori, pentru „sabotaj”, care s-a soldat cu câteva condamnări la moarte.

Pe 11 iunie 1948 începe naționalizarea tuturor obiectivelor economice, continuată de Ceaușescu după preluarea puterii în 1965. În 1962, într-o atmosferă de (fals) entuziasm se anunță încheierea colectivizării.

În 1948, Biserica Greco-Catolică unită cu Roma, din Transilvania, este desființată, credincioșii fiind înglobați Bisericii Ortodoxe Române. Toate proprietățile acestui cult au trecut în patrimoniul BOR.

Peste tot în țară, cultul lui Stalin și al URSS erau obligatorii, pe lângă cel al lui Dej și, într-o mai mică măsură, al Anei Pauker (până în 1952).

Dar toate acestea păleau în fața a ceea ce i-a terorizat și continuă să-i terorizeze chiar și acum pe români: Securitatea. Înființată în 1949, Direcția pentru Securitatea Statului era organizată după modelul NKVD-ului sovietic (viitorul KGB) și avea drept scop înăbușirea din fașă a oricărei forme de activitate „contrarevoluționară”, în condițiile în care întreaga țară era în plină „dictatură a proletariatului”. Cea mai mică bănuială avută de Securitate împotriva unui om îl aducea automat în fața instanței. Rezultatul: minim 5 ani de pușcărie în funcție de gravitatea faptei (care de cele mai multe ori nici nu exista). Dubele umblau noapte de noapte pe străzi pentru a-i ridica pe cei bănuiți de complot împotriva clasei muncitoare. În viziunea comuniștilor, era necesară, în construirea socialismului, această etapă de „dictatură a proletariatului”, de ascuțire a „luptei de clasă”. Urmau simulacre de procese, care alternau cu anchete în care principala metodă de aflare a informațiilor era bătaia, tortura.

Rețeaua de penitenciare s-a extins foarte mult, ca și cea de lagăre și colonii de muncă. Închisorile care deja existau au fost lărgite, pentru a încăpea cât mai mulți „dușmani ai poporului”. Pitești (cu celebrul experiment al reeducării inițiat acolo, în care deținuții studenți se torturau unii pe alții, pentru a li se distruge psihicul și personalitatea), Gherla, Aiud, Sighet, Canal, Jilava, Ocnele Mari, Cavnic etc. sunt tot atâtea insule ale unui „Arhipeleag MAI”.

Oricine era pasibil de pușcărie, de la țărani, până la intelectuali. Foști miniștri (ca Aurelian Pană, ministru al Agriculturii în guvernul lui Antonescu, încăput pe mâna reeducatorilor lui Țurcanu), Iuliu Maniu (mort la Sighet, în 3 februarie 1953, la vârsta de 81 de ani), Ion Mihalache, Dinu Brătianu, toți aceștia și-au găsit sfârșitul în închisoare. Dintre oamenii de cultură închiși îi amintim doar pe: Vasile Voiculescu, Radu Gyr (condamnat la moarte, pedeapsă comutată), Ion Caraion (condamnat la ]moarte, pedeapsă comutată), Nichifor Crainic, Virgil Carianopol, Petre Pandrea, Constant Tonegaru, Mircea Vulcănescu, Ion Vinea, T.T. Braniște ș.a.

Se reiterau, în deceniul 6, în România, marile procese staliniste din 1937-1939, din URSS. Se apreciază că aproape 10% din populația României a trecut prin închisori în perioada 1945-1964.

De închisori n-au scăpat nici măcar proprii lideri comuniști. Primul secretar al PCR, Gheorghe Cristescu, trudea din greu la Canal. Lucrețiu Pătrășcanu era arestat încă din 1948. În ’54 a fost judecat și executat de cel pe care îl numise în funcția de acuzator public, Alexandru Drăghici. Mai devreme (prin 1944), fostul secretar general al partidului din perioada războiului, Ștefan Foriș, fusese ucis pe la spate, cu toporul, de generalul de Securitate Pantiușa (Pintilie), viitorul deputat de Ialomița. Mamei lui Foriș i s-a legat o piatră de gât și a fost aruncată în Criș. Multă vreme, oficialitățile comuniste nu s-au referit la Ștefan Foriș decât folosind sintagma „trădătorul Foriș”, nefiind foarte clar pe cine sau ce trădase. Și el, și Pătrășcanu au fost reabilitați în 1968 de Ceaușescu.

Prin ’52 veni rândul grupării Pauker-Luca-Teohari. Căzuți în dizgrația lui Stalin – și datorită faptului că Ana Pauker era evreică – , Dej le-a lipit eticheta de „deviaționiști de dreapta”. Vasile Luca a ajuns la închisoare, la un moment dat în același penitenciar cu Ion Mihalache (conform mărturiei lui Ion Ovidiu Borcea, citat de V. Frunză). Începuse să circule și un banc pe această temă: Într-o celulă erau trei deținuți. Unul îl întreabă pe altul de ce fusese închis. Acesta răspunde: „Pentru că am fost contra lui Vasile Luca. Dar tu?” „Eu am fost cu Vasile Luca”, răspunde primul deținut la rândul său. Al treilea deținut tăcea. Este și el întrebat același lucru, la care răspunde: „Eu sunt Vasile Luca”.

E drept, Ana Pauker și Teohari Georgescu n-au ajuns în pușcărie, dar au fost trecuți pe linie moartă. „Ana Pauker a trăit complet izolată și a murit în 1962. Teohari Georgescu a redevenit tipograf. Se pare că a fost un timp directorul Întreprinderii Tipografice „13 Decembrie” din Capitală”.

Odată cu debarcarea „grupului partinic” Ana-Luca-Teohari (care erau oamenii rușilor), un suflu nou începe să se simtă în interiorul PCR. Mai ales că în 1953 moare Stalin. Comuniștii de la București nu se abat cu o iotă de la indicațiile doctrinei, dar la Kremlin nu mai era „tătucul tuturor popoarelor”. La Moscova, Hrușciov demasca crimele înfăptuite de Stalin și privea în jur spre țările-satelit ale URSS, urmând să ia măsuri pentru a fi schimbați liderii din aceste țări. Simțindu-se direct vizat, Dej schimbă foaia. Promovând pe față prietenia româno-sovietică, pe ascuns punea bazele unei politici de ieșire de sub suzeranitatea Moscovei. În ’58 obține părăsirea teritoriului României de către trupele Armatei Roșii, staționate aici încă din 1944. Peste tot în țară s-au organizat manifestații de recunoștință față de armatele sovietice eliberatoare, care au fost conduse cu flori, steaguri și muzică. „După ce ultimul ostaș părăsi teritoriul României, în tamtamul alămurilor și fanfarelor nu se putu auzi cum porțile fură închise și ferecate bine pe dinăuntru”.

Izbucnirea conflictului ideologic dintre China și URSS a permis comuniștilor români să se situeze pe o poziție de neutralitate, în timp ce toate celelalte țări socialiste mergeau pe față pe mâna Moscovei. Sesizând nuanța, Kremlinul voia să aducă România la ordine prin așa-numitul „Plan Valev”, care urmărea transformarea țării și a Bulgariei în „grădina de zarzavat” a Tratatului de la Varșovia. Cu teoria marxist-leninistă în mână, Bucureștiul a demontat punct cu punct acest plan fantezist sovietic.

Toate aceste fricțiuni româno-ruse au culminat cu „Tezele din aprilie” (1964). Acestea au constituit o veritabilă „declarație de independență” față de Moscova. Mai ales că la Kremlin funcționa deja „doctrina Brejnev” a „suveranității limitate”. Dej și subalternii săi redescopereau naționalismul, reușind prin aceasta să capete o oarecare legitimitate în fața poporului român. S-a procedat atunci la o derusificare. Străzi și instituții ce căpătaseră denumiri rusești au revenit la vechile titulaturi. Editura „Cartea Rusă” a devenit Editura pentru Literatură Universală. Muzeul Româno-Rus a fost desființat, în localul său apărând Muzeul Literaturii Române. Limba rusă devine limbă opțională în școli, după ce aproape 20 de ani fusese obligatorie.

La presiunea guvernelor occidentale, de care Dej încerca că se apropie, regimul comunist dă o amnistie generală, în urma căreia toți deținuții politici sunt eliberați. „Între 1962 și 1965 au fost eliberați din închisori și lagăre un număr de 12 750 de deținuți (cifra fiind oficială, este în realitate în mod sigur mai mare)”.

Tot la presiunea Occidentului sunt reabilitați o serie de oameni de cultură căzuți victime ale „dictaturii proletariatului” (unii chiar și după moarte): N. Iorga, I. Barbu, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, C. Noica, V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, M. Eliade, E. Ionescu ș.a.

Dacă Gheorghiu-Dej apucase să realizeze o anumită destalinizare pe plan extern, ceva asemănător n-a mai avut timp să facă și pe plan intern. După o vizită la Moscova, se îmbolnăvește subit de o formă de cancer galopant (motiv pentru unii de a afirma că fusese iradiat de ruși). Pe 19 martie 1965, Dej moare, nu înainte de a-l desemna pe succesorul său la cârma partidului și a statului în persoana lui Ion Gheorghe Maurer, primul ministru. Pentru a nu crea tensiuni în cadrul Biroului Politic al PMR (denumirea de atunci a PCR), Maurer propune ca, provizoriu, până la următorul congres al partidului, secretar general să fie ales cel mai tânăr membru al Biroului. Acesta s-a nimerit a fi Nicolae Ceaușescu. Prima grijă a lui Ceaușescu , după desemnare, a fost să schimbe statutul de provizorat în cel de permanență.

La Congresul al X-lea se adoptă câteva hotărâri: Republica Populară Romînia devine Republica Socialistă România. Se revine la denumirea de Partidul Comunist Român. În plus, s-a luat decizia ca secretarul general al PCR să fie numit de Congres, nu de Plenara CC. Numai că membrii Congresului erau atent selecționați chiar de către secretarul general. În acest fel, Ceaușescu nu și-a mai pus problema realegerii.

Așa începu „Epoca de Aur” în România. Continuând politica externă a lui Dej, Ceaușescu mai ”slăbește șurubul” și pe plan intern, astfel că azi este unanim acceptat faptul că perioada 1965-1971 a fost prielnică României din mai toate punctele de vedere. Nu chiar toate, ținând cont că aveam totuși de a face cu un sistem opresiv. Dar nivelul de trai în România acelor ani crescuse indiscutabil. Magazinele erau bine aprovizionate, prețurile erau mici, se importau mărfuri occidentale. „Pachetul de cafea și țigara Kent ilustrau virtuțile civilizației occidentale”.

Și pe plan cultural lucrurile mergeau bine. Liberalizarea atinsese și acest domeniu și încă într-o foarte mare măsură. Filmele americane invadaseră cinematografele, la televiziune se difuzau programe realizate în manieră occidentală. Muzica ușoară face și ea un salt calitativ, abandonând versurile ce chemau la muncă patriotică, depășiri de plan și alte asemenea sloganuri mobilizatoare.

Dar adevărata explozie s-a consemnat în literatură. După cel mai sterp deceniu din istoria literaturii române (anii ’50, „obsedantul deceniu” al proletcultismului), apar scriitorii de referință ai generației șaizeciste. Acum își încep activitatea Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, D.R. Popescu, Sorin Titel, Ștefan Bănulescu, Ion Băieșu ș.a.

Scriitorii primiseră libertăți nebănuite și își puteau pemite să scrie despre aproape orice. „Cenzura va profesa în domeniul literar (artistic) o vigoare „veselă” în sensul acordării „bunului de tipar””.

Momentul de glorie al lui Ceaușescu a fost august 1968. Pe 21 august 1968, secretarul general al PCR convoacă un miting de 100 000 de oameni în Piața Palatului. De la balconul clădirii CC critică invazia țărilor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, menită a înăbuși „Primăvara de la Praga” inițiată de Dubcek. România a fost singura țară membră a blocului militar estic ce nu a participat la această invazie, fapt considerat de Moscova un afront. Dar în ochii românilor, care nu-i agreau deloc pe ruși (mai ales după 20 de ani de iubire forțată), gestul lui Ceaușescu a însemnat enorm. Pentru prima (și ultima) dată, liderul statului comunist se bucură de popularitate. Foarte mulți oameni, între care și destui intelectuali, fac cerere de înscriere în partid, convinși de sinceritatea lui Nicolae Ceaușescu. Între aceștia, Paul Goma, dușmanul visceral de mai târziu al regimului.

Mitingul de la 21 august 1968 a stabilit clar ce cale va urma sistemul politic românesc: național-comunismul. „Naționalismul românesc s-a manifestat într-un mod specific și sub forma curioasă, dar nu chiar inedită, a protocronismului”. O dată în plus, „prietenia de secole româno-rusă” este dată uitării, liderul de la București privind tot mai insistent spre Apus. Ceaușescu s-a orientat bine. Impresionați (și păcăliți) de atitudinea lui Ceaușescu, președinții SUA (Nixon) și Franței (Charles de Gaulle) fac vizite la București în 1968. Motiv pentru „Cârmaci” de a le întoarce vizitele. Așa se face că secretarul general al PCR a început să călătorească în mai toate țările lumii (a fost în peste 150 de țări). Dar mai mult decât vizite, regimul comunist de la București a beneficiat de avantaje financiare și tehnologice, mai ales din partea SUA, care încurajau orice fisură în blocul comunist. SUA au acordat României chiar și „clauza națiunii celei mai favorizate”.

Pe lângă relația cu SUA, Ceușescu a continuat să întrețină legăturile cu Israelul, după ce toate țările comuniste o rupseseră cu statul evreu în urma Războiului de 6 zile din 1967. Ambiția liderului comunist fiind să obțină Premiul Nobel pentru Pace, Ceaușescu a încercat să se erijeze în negociator între Israel și palestinieni. „România trebuia să apară ca o piesă indispensabilă a raporturilor internaționale, îndeosebi ca negociator ideal între blocurile rivale (NATO și Pactul de la Varșovia, China și Uniunea Sovietică, nordul dezvoltat și lumea a treia…). Printre bunii prieteni ai lui Ceaușescu se număra și liderul OEP, Yasser Arafat. Continuarea relațiilor cu Israelul a dat bine în ochii americanilor, sporindu-i „Tovarășului” imaginea de independent față de Moscova.

Dar, fatalmente, în 1971, Nicolae Ceaușescu a fost într-o vizită oficială în China și Coreea de Nord. Profund impresionat de ce a văzut pe tărâmuri asiatice, la întoarcerea în România a lansat celebrele „Teze din iulie”, care marcau o „mini-revoluție culturală”. Ele preconizau „îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Aceasta a însemnat începutul oficial al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Conducătorul statului începe să fie omagiat cu orice ocazie. Cultura, în general, se încearcă a fi adusă pe vechiul făgaș al proletcultismului. Pe stadioane au loc mari manifestații, în care se văd mase de oameni îmbrăcați în salopete, ce agită portrete ale cuplului prezidențial și sloganuri mobilizatoare. Portretul lui Ceaușescu apare pe prima pagină a oricărei reviste sau manual școlar, pe pereții fiecărei instituții. O mare parte din scriitori se adaptează la noile cerințe și compun ode închinate „celui mai iubit fiu al poporului”. Unii au excelat în omagii aduse consoartei lui Nicolae Ceaușescu, Elena. Mistuită de o ambiție poate și mai mare decât cea a soțului său, Elena Ceaușescu și-a propus și a reușit să ajungă numărul doi într-o ierarhie de partid care se transformase într-o afacere de familie. Pretinzându-se „academician, doctor, inginer, savant de renume mondial”, fosta muncitoare textilistă ajunsă pe val a reușit să obțină, prin diverse metode (în care, după mărturiile generalului Pacepa din cartea sa „Orizonturi Roșii”, cumpărarea lor stă pe primul loc), diplome ale unor prestigioase instituții academice din străinătate. În ciuda faptului că era analfabetă.

În același timp cu aplicarea „mini-revoluției culturale” (care totuși a eșuat, sau cel puțin, nu s-a materializat în forma dorită de Ceaușescu), șeful statului a decis că slăbise destul șurubul. Mai ales că datoriile externe ale României crescuseră enorm, la 12-13 miliarde de dolari. Spre sfârșitul anilor ’70, penuria de alimente și în general de produse începuse să-și facă simțită prezența. Defectarea lui Pacepa din 1978, care primise azil politic în SUA, îl înnebunește și mai tare pe Ceaușescu, care oricum conducea cu o mână de fier (a se citi Securitatea) toate treburile țării. Pe plan politic, el ajunge să conducă singur, secondat doar de soția sa. Guvernul și Marea Adunare Națională capătă un rol pur decorativ. O mare contribuție la această stare de fapt a avut-o sistemul „rotirii cadrelor”, prin care nici o persoană nu rămânea prea mult timp într-o funcție, fiind permanent mutat pe alt post pentru a nu avea pe viitor o prea mare ascensiune. Singur Ceaușescu rămânea bătut în cuie.

Anii ’80 sunt apogeul procesului de degradare generală a vieții din România. Securitatea lui Ceaușescu supraveghea tot, rude, prieteni, cunoscuți se turnau între ei. Nivelul de trai scăzuse până aproape de limita subzistenței. În situația economică dezastruoasă în care se găsea țara, Ceaușescu decide să plătească datoria externă până la ultimul cent. Așa se face că se reduc la minim importurile, crescând în schimb la maxim exporturile. Urmarea generală: magazine goale și cozi interminabile când „se dădea” unt, lapte, zahăr sau carne (sau orice alt alimenr de bază). Totul era cartelat, iar pentru anumite produse trebuia să prezinți un buletin de identitate.

Sub pretextul economisirii, programul televiziunii a fost redus la două ore, și acelea conținând doar cuvântări de-ale lui Ceaușescu. La ora 22 se întrerupea curentul electric. Apa caldă, dar în multe părți și cea rece, era un lux. Și carburanții mergeau la export. Astfel că mașinile cu număr de înmatriculare par circulau într-o duminică, iar în duminica viitoare aveau voie să circule doar autoturismele cu număr de înmatriculare impar.

Mai ales după cutremurul din 1977, când multe clădiri au fost distruse, Ceaușescu își descoperise vocația de constructor. La indicațiile sale „prețioase” se ridicau blocuri cu aspectul unor cutii de chibrituri. Dar pentru că aceste blocuri nu se puteau construi pe câmp, a fost nevoie să li se facă loc. Așa că, în prealabil, s-a recurs masiv la demolări. Printre cele mai vizate ținte s-au numărat bisericile, unele monumente istorice, (cum era cazul mânăstirii Dealu, făcută una cu pământul). Alte biserici au scăpat doar prin mutarea lor în alte zone, de preferință în spatele blocurilor nou-înălțate, ca să nu se vadă. La sate începuse ceea ce s-a numit „sistematizarea” lor. Nicolae Ceaușescu avea ambiția să crească populația urbană a țării. În acest scop, a mutat o mare parte a oamenilor de la sat la oraș, prin crearea unor mari centre industriale, care atrăgea la orașe o mare parte a populației rurale. Acești oameni, nici țărani, nici orășeni, nu și-au mai găsit niciodată identitatea pierdută, pendulând mereu între cele două statute. Unele sate au fost rase cu totul de pe fața pământului, iar în altele au apărut niște blocuri mici și urâte, lipsite de orice confort elementar. De altfel, planul de sistematizare a satelor a făcut multă vâlvă și în Occident, mai multe organizații guvernamentale și nonguvernamentale din afară arătându-și indignarea prin scrisori adresate președintelui Republicii. Fără răspuns evident.

La o asemenea „operă”, mai lipsea o „capodoperă”. Aceasta a fost Casa Poporului (azi sediul Camerei Deputaților). Întreg cartierul Antim, cu tot cu dealul pe care se găsea, au fost șterse de pe harta Capitalei, pentru a face loc celei de-a doua clădiri din lume ca suprafață. Pentru construcția acestei clădiri faraonice s-au cheltuit, după opinia unor specialiști (exprimate într-o emisiune televizată) circa 2 miliarde de dolari. Sumă imensă – mai ales pentru acele vremuri – în care populația era supusă unui regim de înfometare pentru a se face economii.

Serviciile medicale erau la pământ. Cei care aveau ghinionul să se îmbolnăvească trebuia să aibă la ei în spital un pachet de cafea, un pachet de țigări, oricum, o „atenție” pentru medic. În plus, încă din 1966 era vigoare decretul lui Ceaușescu prin care avortul era interzis. Multe femei au murit producându-și avortul prin metode empirice sau au fost nevoite să crească odrasle pe care nu aveau posibilitatea să le întrețină.

Pe plan cultural, lucrurile stăteau ceva mai bine. Dar cine mai avea nevoie de cultură, când grija zilei de mâine era în mintea majorității românilor? În literatură se afirmase generația optzecistă, pe care oricât a încercat regimul totalitar să o aducă la ordine, n-a reușit. Spiritul inovator și fantezist al unor Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Simona Popescu, Liviu Ioan Stoiciu ș.a. era prea puternic pentru a putea fi convertit. Și, oricum, o instituție oficială a cenzurii nu mai exista din 1977. Existau în schimb autocenzura, arestarea la domiciliu (cazul lui Mircea Dinescu, al Doinei Cornea), exilul (Ion Caraion, Matei Călinescu, Vlad Georgescu, Paul Goma, Emil, Hurezeanu, Virgil Tănase, Dumitru Țepeneag ș.a). Mulți dintre ei au ajns în redacția postului de radio „Europa Liberă”, care era principala sursă de informare a românilor, cu tot bruiajul Securității.

Regimul comunist devenise mai subtil. După 40 de ani de spălare a creierelor, nici nu era prea greu să asiguri liniștea fără metodele practicate în anii ’50. Nu mai existau deținuți politici, în schimb erau ospicii. Celor neobedienți li se punea eticheta de „nebuni” și erau aruncați în sanatorii. În plus, Securitatea înăbușea din fașă orice încercare de a deschide gura. Totuși, două defecțiuni în acest peisaj de calm aparent s-au produs: greva minerilor din Valea Jiului (1977), când primul ministru Ilie Vedeț a fost luat ostatec de ortaci. A fost nevoie să vină Ceaușescu personal pentru a negocia cu minerii. „Promisiunile făcute și cererile rapid satisfăcute nu au fost decât o manevră abilă, de moment. Represiunea abătută asupra minerilor în lunile și anii următori, aplicate eșalonat, soarta necunoscută cu certitudine până astăzi a celor doi conducători și purtători de cuvânt ai lucrătorilor din abataje, Dobre și Jurcă, despre care se afirmă că au fost asasinați prin înscenarea unor accidente, dovedesc că titularii dictaturii fac totul și nu se opresc în fața nici unei măsuri atunci când își simt poziția amenințată”.

Cea de-a doua „defecțiune” o reprezintă greva muncitorilor de la Uzinele „Tractorul” din Brașov, în noiembrie 1987, și ea reprimată cu violență.

În 1979 ia naștere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, cronologic, înaintea „Solidarității” poloneze. Acesta cerea stabilirea unui dialog purtat de pe poziții de egalitate între muncitori și Putere. SLOMR a fost lichidat într-un mod „pompieristic”, iar liderii săi (dr. Ionel Cană, Gh. Brașoveanu, Gh. Calciu-Dumitreasa – supraviețuitor al „reeducării” de la Pitești) au fost închiși.

Dar transformarea tot mai puternică a României într-un stat polițienesc nu este decât un semn că sfârșitul comunismului este aproape. În 1985, la Kremlin se instalează Mihail Gorbaciov, care, din dorința de a revigora sistemul, inițiază prestroika și politica de glasnost (transparență). „Mișa”, cum este alintat Gorbaciov de americani, credea că va prelungi viața comunismului, dar ceea ce face reforma sa este să îl șubrezească și mai mult.

Cutremurul din lagărul comunist început chiar la vârf are replici și în țările-satelit. În RDG, un membru al ierarhiei partidului comunist face imprudența de a declara la televizor că „pe viitor vor fi posibile călătorii dincolo” (adică în RFG). Majoritatea locuitorilor Berlinului de Est înțeleg „pe viitor” ca însemnînd „azi” și trec în masă de cealaltă parte a Zidului Berlinului și a Porții Marienburg. În noiembrie ’89, Zidul cade.

În Polonia se organizează alegeri libere, câștigate zdrobitor de „Solidaritatea”. Lech Wallesa este ales președinte. În Cehoslovacia, disidentul Vaclac Havel cucerește puterea tot în urma primelor alegeri libere de la instaurarea comunismului – „Revoluția de catifea” de la Praga. Rând pe rând, ca într-un domino, guvernele comuniste din Blocul Estic sunt înlocuite, pașnic, cu regimuri democratice.

În România, însă, încă se mai construia o „societate multilateral dezvoltată”. În noiembrie 1989, Ceaușescu era „reales la al XIV-lea Congres”. Frământările politice și sociale din jurul țării nu părea să tulbure prea tare nomenclatura românească. Republica Socialistă România era parcă înghețată într-un neostalinism ce nu dădea nimănui prea multe speranțe că valul democratizării va trece și peste țara noastră.

Dar, la 16 decembrie 1989 încep manifestațiile de protest de la Timișoara, având ca pretext evacuarea pastorului Laszlo Tokes. Se trage în mulțime și așa apar primii morți. Dar Timișoara devine primul oraș liber de comunism. Pe 21 decembrie, întors precipitat dintr-o vizită în Iran, Nicolae Ceaușescu comvoacă un miting în Piața Palatului, sperând într-o reeditare a succesului din august 1968. Situația era însă alta. Începe să fie huiduit, în ciuda promisiunii că va majora salariile și alte ajutoare sociale. Și în București se trage în oameni, și aici se înregistrează morți și răniți. A doua zi, cuplul prezidențial avea să fugă cu un elicopter de pe clădirea CC. Sunt prinși la Târgoviște, judecați sumar și executați în ziua de Crăciun. Comunismul cade și în România, la fel de violent după cum se instaurase. A fost singura schimbare de regim din Europa de Est petrecută în condiții violente. Și, în opinia fostului general de securitate Ion Mihai Pacepa, „răscoala populară din decembrie 1989, realizată prin eforturile comune ale românilor din țară și din exil, a fost prima din istoria omenirii care a fost declanșată de radiodifuziune și câștigată de televiziune”. Cele două instituții mass-media îsi luau astfel revanșa după 45 de ani în care fuseseră obligate să tacă și să mintă.

Capitolul 2. Considerații teoretice. Un istoric al cenzurii

I. Considerații teoretice

Nici un sistem totalitar nu poate afirma despre sine că îi controlează pe deplin pe cei aflați sub autoritatea sa dacă nu le controlează acestora și modul de a vorbi, de a scrie, într-un cuvânt, de a gândi. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, un atare regim n-ar avea prea multe șanse să supraviețuiască. Este și părerea lui Mihai Coman: „Supravegherea tuturor și, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezintă un ingredient al menținerii la putere”. Dar cenzura nu este caracteristică doar unui sistem opresiv. Se întâlnește adesea și în țări cu regimuri democratice: „Apărută pe scena evoluției sociale odată cu organismul statal ce exercită ceea ce se cheamă, într-un cuvânt, Puterea, cenzura a cunoscut, în timp, intensități și forme multiple, dovedindu-se indispensabilă până și funcționării societăților democratice și chiar celor contemporane”. Trist, dar adevărat.

Etimologic, cuvântul „cenzură” provine din latinescul „cens”. Acesta reprezenta un recensământ al cetățenilor romani și al averii lor, realizat de cenzori. În DEX-ul din 1984, cenzura este explicată în felul următor: „Control prealabil care asigură păstrarea secretului de stat; controlul prealabil exercitat asupra conținutului publicațiilor, emisiunilor de radioteleviziune etc.; organ care exercită acest control”. Definiția din DEX pe anul 2000 diferă puțin: „Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicațiilor, spectacolelor etc. Și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control”. Într-un sens mai general, cenzura este „actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea/difuzarea de informații, opinii, idei, în sens larg, creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat”.

Remarcăm, din definițiile oferite de DEX, faptul că cenzura este percepută ca fiind un act „prealabil”. În fapt, însă, cenzura nu este doar o acțiune prealabilă, ea putând fi și una „a posteriori”. Într-adevăr, există două tipuri de cenzură, dacă luăm drept criteriu de categorisire „momentul examinării produsului cultural: cenzura preventivă („restrângerea prealabilă”) și cenzura a posteriori”.

Cenzura, la modul general, îndeplinește mai multe funcții, între care Bogdan Ficeac o identifică pe cea mai importantă ca fiind „crearea unei noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran”. Subsumată acestei funcții, o alta este „netezirea traseului mesajului propagandistic, pe lângă limitarea dreptului la informare și a libertății de exprimare”.

Dar singură, numai sprijinindu-se pe cenzorii săi, instituția cenzurii nu și-ar putea face datoria până la capăt. De aceea, a fost nevoie să apară anumite „practici asociate cenzurii”. Acestea ar fi: „controlul Puterii asupra resurselor de materii prime (hârtie de ziar, alte materiale), asupra tipografiilor, a rețelelor de distribuție, a frecvențelor de telecomunicații”. Acestea pot fi trecute la rubrica „cenzură economică”. Practici mai subtile pot fi „controlul accesului la profesie și „cenzura populară”, îngrădirea accesului la informații, existența unei legislații ambigue privind informațiile cu caracter secret, legislații care nu recunosc jurnaliștilor dreptul de a-și proteja sursele de informație, legislații care nu garantează independența administrativă și editorială a organelor de conducere ale canalelor publice față de guverne, invocarea, cu rea credință, a reglementărilor de ordin tehnic la alocarea de frecvențe radio-TV, pentru a influența conținutul programelor, absența legislației anti-concentrare în mass-media, alte reglementări și practici de intimidare, de descurajare a jurnaliștilor”. Până la urmă, aceste practici asociate cenzurii nu sunt altceva decât mai multe chipuri ale sale.

Pe lângă aceste avataruri, cenzura mai are și o „soră”, în instituția propagandei. Cele două sunt complementare și se sprijină una pe alta în realizarea acelui scop enunțat mai sus: formarea unei noi elite (de remarcat faptul că termenul de „elită” trebuie privit cu reținere; a nu se înțelege sensul clasic al cuvântului). Bogdan Ficeac îl citează pe Piotr Wierzbicki, ce în „Structura minciunii” enunță principiile esențiale de informare ale propagandei – „ce trebuie să știe poporul” – și ale cenzurii – „ce nu trebuie să știe poporul”. Combinate, cele două instituții urmăresc remodelarea gândirii, având la dispoziție pentru aceasta opt căi de acțiune: „controlul comunicațiilor umane”, „manipularea mistică”, cerința de puritate, cultul confesiunii, „știința sacră”, remodelarea limbajului, doctrina mai presus de oameni și delimitarea socială. Rolul primordial în toate acestea îl joacă minciuna”.

II. Un istoric al cenzurii

Din punct de vedere istoric, s-ar putea afirma că cenzura a apărut încă din Antichitate. Unii autori identifică în gestul Apostolului Pavel de a distruge în public inscripțiile exorciștilor o primă formă de manifestare a cenzurii. Alții consideră că Antichitatea nu a cunoscut cenzura (cel puțin, nu așa cum este ea înțeleasă astăzi), interdicțiile suportate de anumiți gânditori ținând mai degrabă de respectarea dogmelor religioase. Așa se face, de pildă, că în anul 411 î. Hr., Aeropagul grecesc ardea pe rug scrierile sofistului Protagoras, care se îndoise de existența zeilor. Tot un act de cenzură ar putea fi considerată incendierea bibliotecii din Alexandria, cele peste 700 000 de volume împărtășind idei păgâne, în opinia invadatorilor.

Fără îndoială, o cenzură drastică a exercitat-o Biserica, în special cea catolică, în „anii de glorie” ai Inchiziției. Cărțile interzise erau arse, uneori laolaltă cu autorii lor, considerați eretici. Astfel, în 1563 apare „Index librorum prohibitorum”, inițiat de papa Pius IV. Acesta era un catalog al cărților interzise. Uimitoare carieră, având în vedere că de-abia în 1966 s-a emis o decizie care a suspendat apariția Index-ului. Scriitori și filosofi precum Boccaccio, Dante, Descartes, Diderot, Hugo, Kant, La Fontaine, Lamartine, Montesquieu, Pascal, Rabelais, Spinoza, Swift, Voltaire ș.a. și-au văzut numele în „selectul” catalog al Vaticanului.

Instituirea oficială a cenzurii a venit în 1742, în Franța. La Paris începe să funcționeze un „corp cenzurial” ce număra 79 de funcționari, fiecare fiecare fiind specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulți, 35, supravegheau beletristica.

În Țările Române, până în 25 iulie 1784, cea care răspundea de cenzură era Biserica. După această dată însă, domnitorul Mihail Șuțu introducea și la noi cenzura oficială, denumită „cenzură domnească”. Mai târziu, pe 23 august 1840, „Dacia Literară” a lui Mihail Kogălniceanu trage obloanele din cauza unui proverb „scăpat” în revistă: „Peștele de la cap se împute”. Domnitorul Mihail Sturza l-a considerat o aluzie la persoana sa și a dispus suspendarea revistei.

Pentru unii „secolul vitezei”, pentru alții „secolul războaielor”, secolul XX a însemnat și „secolul războaielor împotriva cărții”. Startul cenzurii pe scară largă îl dă nou-înființata (în 1917) Uniune Sovietică. Multe scrieri sunt suprimate împreună cu autorii lor. Fenomenul în sine nu este nou, noutatea constând în amploarea sa. Drumul închisorilor, al Siberiei sau, mai simplu și mai eficient, al plutoanelor de execuție a fost luat de un număr imens de autori, chiar și dintre cei care simpatizau sau susțineau cauza comunismului. Să amintim doar de controversatul Maiakovski. Acesta era considerat aproape un poet de geniu, când, după Revoluția Bolșevică, a trecut cu arme, cu bagaje în tabăra lui Lenin. Totuși, numeroasele sale ode închinate acestuia nu l-au salvat de la o moarte suspectă. Autoritățile comuniste ale acelor vremuri afirmau că poetul revoluționar s-ar fi sinucis. În folclor circulau însă două anecdote care, în fond, spuneau același lucru. În prima se zicea că poetul Maiakovski „ar fi fost sinucis”, iar cea de-a doua afirma că ultimile cuvinte ale lui Maiakovski dinainte de a se sinucide au fost „Tovarăși, nu trageți!”

Adversară înrăită (din punct de vedere ideologic) a Uniunii Sovietice, Germania nazistă a preluat însă modelul lui Lenin și Stalin în ceea ce privește cenzura și l-a aplicat cu brio. Cărțile necorespunzătoare cu idealurile ariane ale lui Hitler erau supuse auto-da-fé-ului în public. De prisos să mai spunem că cele mai multe erau scrise de autori de origine evreiască.

Revenind în patria sovietelor, în 1958 Boris Pasternak obține Premiul Nobel pentru Literatură pentru romanul „Doctor Jivago”. Este forțat de autorități să refuze Nobelul. În 1962, Aleksandr Soljenițîn publică în revista „Novîi Mir” „O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Mai târziu (în 1970), câștigă și el Nobelul pentru Literatură cu „Arhipeleagul Gulag”. Soljenițîn nu mai este forțat să-l refuze, ci să plece în exil, fiind expulzat de Leonid Brejnev.

De o cenzură „mortală” este pasibil britanicul de origine indiană Salman Rushdie. Cartea sa „Versetele satanice”, apărută în 1988, a ofensat întreaga lume musulmană. Un tribunal extraordinar al lumii islamice l-a condamnat la moarte și până în ziua de azi scriitorul trăiește sub o pauză strictă, fanatici religioși încercând în câteva rânduri să ducă sentința la îndeplinire.

***

Acest succint tablou cronologic al instituției cenzurii confirmă ideea că puternicii zilei au avut nevoie dintotdeauna de un organism care, într-un fel saau altul, să mai reteze din aripile gândirii. Unde nu s-a putut „cu frumosul” (dacă poate fi numită astfel distrugerea unei opere în care autorul a investit timp și frământări nesfârșite, spirit și suflet), s-a procedat la eliminarea fizică a autorului. Cerberul cenzurii a stat mereu de veghe, dar nu la porțile Hadesului, ci la cele ale Câmpiilor Elizee ale spiritualității umane.

Capitolul 3. Obiective ale cenzurii românești. Instituționalizarea cenzurii

Obiective ale cenzurii românești

Hotărât lucru, puterea nou instalată la București în anii ’44-’45 cu ajutorul esențial al Armatei Roșii, avea neapărată nevoie de o portavoce, prin intermediul căreia să-și atragă de partea sa masele. În același timp, pentru ca mesajul său să nu fie „bruiat”, partidul comunist a făcut tot ce i-a stat în putere ca, încă de la început, să suprime celelalte instituții care nu serveau intereselor sale prin ce scriau, difuzau, publicau. Cu alte cuvinte, încă din primii ani de după obținerea puterii – mai mult oferită pe tavă de sovietici, decât cucerită prin forțe proprii – , comuniștii de la București au instituit cenzura.

Ceea ce și-a dorit cenzura comunistă din România a fost nivelarea conștiințelor, uniformizarea lor, într-un final. „Cenzura a reprezentat una din procedurile fundamentale puse în lucru de regimul comunist românesc în vederea constituirii unui spațiu public și a unei culturi comune”. Țelul suprem al comuniștilor – pe plan socio-uman, să spunem – era crearea „omului nou”. Or, unul din instrumentele folosite la crearea acestui „om nou” este controlul informațiilor. „Controlul informațiilor este instrumentul folosit în restructurarea concepțiilor, în modificarea concluziilor experienței de viață, în deformarea relațiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea sistemelor de norme morale și etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, în remodelarea sentimentelor”. Multe obiective, toate îndeplinite cu brio!

Cenzura comunistă a mers mână în mână cu propaganda. Una fără alta nu se putea. Interesant este faptul că, în primii ani de la actul de la 23 august 1944, propaganda comunistă cerea respectarea libertății presei. E drept că se referea de fapt la libertatea presei comuniste, nu a presei în general. Așa suna și un articol din „Scânteia” acelor ani: „Libertate pentru presa democratica, da! Libertate pentru naziștii din presa română, nu!”. Așa-numiții naziști din presa română erau, evident, toți cei care nu susțineau cauza comunismului. Se aplica și aici dictonul „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

N-am putea spune că modelul comunist de cenzură se diferențiază radical de alte modele, cel nazist, de exemplu (cele două sisteme, comunismul și nazismul, au și fost văzute ca fiind în esență de aceeași natură, dar cu „semn” inversat). Se prea poate totuși ca, în timp ce în Germania ariană, propaganda să fie pe primul loc, în comunism, accentul să se pună pe cenzură. Acceptând ideea că cenzura și propaganda, luate împreună, constituie un model de comunicare în masă, putem identifica unele din componentele acestui moodel: „decuparea ipocrită a evenimentelor, ocultarea acestora – procese supravegheate de ”funcționarii Adevărului” – , dependența de o unică agenție de presă (națională, oficială și de stat, sub controlul partidului), a întregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie și al practicilor profesionale, al resurselor materiale și al discriminării produselor culturale, privarea de surse alternative de informare”. Același autor numește câteva rezultatele aplicării acestor componente (metode): „generalizarea „limbii de lemn”, a discursului publicistic steril și sterilizant, construit din „adevăruri convenabile” și din „interpretări conforme”, vicierea educației și culturii prin politizarea lor excesivă (cenzura comunistă taxa drastic apolitismul – n.m.), paralizarea fluxurilor informaționale atât la nivelul sferei private, cât și al celei publice – publicului i se cere să adere la „ adevărurile oficiale”, iar dacă nu o face, să nu-și manifeste îndoiala, să nu exprime comparații și, mai ales, să nu critice”.

În teoria jurnalismului se spune că acesta nu înfățișează de fapt realitatea, ci o recompune, instituind criterii, valori, norme ce diferă, poate, de cele existente în viața de zi cu zi. Cenzura comunistă și-a pus atât de mult amprenta asupra presei, încât aceasta nu doar a recompus realitatea, dar a reușit să o transforme într-un veritabil basm, inversând ierarhii, transformând albul în negru și negrul în alb. M. Petcu vorbea de o „non-actualitate vehiculată de presă” și de faptul că „unica valoare a unei știri este dată de măsura în care servește partidului unic”. Într-un stat democratic, cu un sistem pluripartidist și în care libertatea de exprimare nu cunoaște limitări (prea mari; ele totuși există pretutindeni), un asemenea mod de a vedea lucrurile ar fi catalogate drept aberații de majoritatea populației, iar publicațiile având astfel de înclinații ar ajunge la gunoi (așa cum se întâmpla de altfel cu publicațiile comuniștilor înainte de venirea acestora la putere; ideile exprimate în „Scânteia” nu aveau cum să prindă la români, întrucât cereau, de pildă, separarea Transilvaniei de România. Ce să mai spunem de Basarabia, despre care aceeași „Scânteia” scria că fusese răpită de România Uniunii Sovietice. Pe cale de consecință, „Scânteia” cu tot cu minusculul partid care o edita intraseră în ilegalitate). Trist este însă faptul că în România comunistă doar la acest mod se făcea presă, iar populația era obligată să înghită minciunile, omisiunile vânturate prin ziare. Acestea erau niște pastile amare, greu de înghițit, iar cenzura și propaganda erau cele ce deschideau larg gura oamenilor (desigur, nu pentru a vorbi). Când acestora două li se adăuga și Securitatea, „tratamentul medical” aplicat se solda cu închisoare, deportări și execuții.

„Ca părtașă la tot ce a însemnat teroarea comunistă, alături de Propagandă și Securitate, Cenzura, cu statut de instituție de guvernământ, menită să schilodeze, cu surâsul pe buze, spiritul creator, gândul individual și colectiv, a fost, pare-se, în unele privințe, mai greu de suportat, în timp,decât încarcerea fizică trăită de numeroși intelectuali, a căror cugetare, numai aparent întreruptă, i-a ajutat să supraviețuiască întru spirit. Dacă Propaganda urmărea schimbarea modului nostru (logico-natural) de a gândi și simți prin documente de partid, în istovitoare ședințe și prelucrări diurne, iar Securitatea, prin torturi fizice și psihice, Cenzura acționa direct asupra intelectului, pe care îl bloca ori îl deturna lent spre scopuri direcționate, în zone de reflecții împrumutate ori elaborate contrafăcut”.

Regimul comunist, ca orice sistem totalitar, are tendința de a ridica între el și masa condusă numeroase obstacole. Se înconjoară, la propriu și la figurat, cu garduri de sârmă și oameni în uniformă. Atmosfera într-un astfel de regim este una de cazarmă militară. Peste tot numai semnul „Interzis”. La această stare de fapt contribuie în bună parte și cenzura. Barierele sale nu au materialitate (deși, uneori, o au), dar sunt poate cel mai greu de trecut tocmai din cauza acestei lipse de substanțialitate. Cenzura comunistă pune cătușe gândirii, și acestea sunt poate cel mai greu de desferecat. Un autor basarabean vorbește de cenzura și sistemul comunist de dincolo de Prut, dar situația este identică cu cea din România comunistă: „Întreg sistemul ideologic comunist totalitar era astfel conceput, structurat, de sus în jos, făcut să funcționeze prin numeroasele lui verigi, mecanisme, organe de resort și organizații cu diferite posibilități și potențe de constrângere și corupere, care cuprindeau societatea în ansamblul ei, dar în special exercitau un strict, permanent control asupra părții ei gânditoare…”. Același autor declară că nu a auzit de cenzură în totalitarism, nu a văzut cenzori în totalitarism, dar a „trăit dureros, până la coșmar, presiunea exercitată asupra sufletului” său și asupra „actului creator de forțele secrete ale sistemului totalitar”. De aici, el trage concluzia că, cel puțin în spațiul basarabean, „cenzura în totalitarism nu a fost decât o absență omniprezentă…”.

Totuși, după cum se va vedea, cenzura comunistă în România nu era deloc o „absență”, ci dimpotrivă, o „prezență”. Atributul „omniprezentă” se păstrează.

II. Instituționalizarea cenzurii

Marin Radu Mocanu consideră că cenzura comunistă se instalează în România odată cu aplicarea prevederilor Convenției de Armistițiu dintre guvernul României și cele ale Națiunilor Unite (în fapt, guvernul URSS), semnată la 12 septembrie 1944. Presa română era supusă Comisiei Aliate de Control prin faptul că „tipărirea, importul și răspândirea, în România, a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiilor de TFF, Poștă, Telegraf și Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat” (sovietic).

În cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor (de remarcat „combinarea” nefirească a celor două domenii într-un singur minister) funcționa Direcția Presei și Tipăriturilor. De altfel, această Direcție a Presei a anunțat că de la 1 martie 1945 se instituie cenzura Comisiei Aliate de Control.

Tot un soi mecanism precenzural a însemnat Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști constituită la București în zilele de 29-30 august 1945), avându-l ca președinte pe Mihail Sadoveanu. La al doilea congres al acestui for, în octombrie, s-au condamnat într-un mod foarte violent toate formele de cultură occidentală, considerată a fi „decadentă, intrată în putrefacție”. Tot cu această ocazie se marchează debutul „realismului socialist” ca dogmă în creația artistică și în jurnalism.

Prin 1945 este făcută publică o primă listă cu scriitori interziși din cauza trecutului lor, în care o parte fuseseră simpatizanți ai dreptei politice și chiar ai extremei drepte (Garda de Fier). Această listă îi cuprindea pe: Ion Antonescu, I.Al. Brătescu-Voinești, C.Z. Codreanu, M. Eliade, O. Goga, D. Gusti, Radu Gyr, N. Iorga, M. Manoilescu, S. Mehedinți ș.a. Asemenea liste au tot apărut, una dintre ele conținând alți autori și lucrări prohibite, precum și calendare, hărți și almanahuri din perioada 1938-1945 ce nu trebuia să ajungă la cunoștința publicului.

O altă Direcție a Presei exista și pe lângă Ministerul Afacerilor Externe. În cadrul acestei Direcții funcționa o comisie specială ce avea ca atribuție principală verificarea prealabilă a periodicelor apărute. Dacă această comisie specială își dădea acordul pentru ca respectivele publicații să iasă pe piață, acestea mergeau totuși la Cenzura Centrală a Presei, care trebuia să-și dea și ea autorizația de „bun de difuzare”. Aceeași Cenzură Centrală a Presei aproba și libretele spectacolelor de teatru. Filmele, în schimb, erau cenzurate de Comisia de Control a Filmelor de pe lângă Direcția Presei din Ministerul Afacerilor Externe. Bineînțeles, filmele sovietice nu aveau nevoie de cenzura din România. Ele veneau gata „periate” de la Moscova. Sub verificările cenzurii militare românești și sovietice cădea întreaga corespondență. Dar, în mod surprinzător, emisiunile Societății Române de Radiodifuziune erau difuzate „în general, pe propria răspundere”. Comuniștii români și sovietici știau însă că trebuie să atârne steagul roșu și în vârful clădirii din strada Gr. Berthelot. Prin decembrie 1944, partidul comunist începe o campanie împotriva directorului Radioului, Vasile Ionescu, catalogat „element fascist” și „criminal de război”, acțiune sprijinită masiv de „Radio Moscova”. În paralel, au loc o serie de epurări, fapt care îi face pe liderii comuniști să răsufle ușurați în iunie 1945: Radiodifuziunea este în întregime „în mâinile poporului”. Actul final al acaparării radioului public de către comuniști se consumă în decembrie 1945: compozitorul Matei Socor este numit director al SRR.

Ziarele de opoziție (ale PNȚ, PNL, PSD-I) fuseseră suprimate. La 8 ianuarie 1946 însă, primul ministru Petru Groza solicită guvernului său să pună în aplicare hotărârile luate la Moscova între 16 și 26 decembrie 1945 de către miniștrii de externe ai URSS, SUA și Marii Britanii. Printre aceste hotărâri era stipulată și cea conform căreia era asigurată „libertatea presei, a cuvântului, a religiei și a dreptului de asociație”. Praf în ochii occidentalilor. Ziarele PNȚ și PNL reapar, dar unele articole deranjante erau în continuare eliminate. Guvernul începe să instituie o cenzură de tip economic. La 9 martie 1946, statul preia monopolul comerțului cu hârtie, fapt ce duce, în același an, la apariția unei crize a hârtiei. De asemenea, continuă epurările politice din presă, începute în 1945, fenomen denumit pompos „defascizarea întregului sector al publicațiilor de orice fel”.

Cenzura de tip economic este aplicată la orice nivel. În ultimă instanță s-a recurs la pretextul conform căruia muncitorii tipografi refuzau, chipurile, să tipărească ziarele Opoziției. „S-a instalat o cenzură clandestină a muncitorilor tipografi, controlați de partidul comunist, sau deturnarea ziarelor expediate în provincie, pe care agenți comuniști le iau de la poștă, sau din vagoanele care le transportă”. Astfel că saci întregi cu ziare ale Opoziției erau aruncate din tren direct pe câmp. Retururile ar fi putut fi considerate de ziarele de opoziție un favor din partea comuniștilor, numai că aceștia nu prea făceau astfel de gesturi de mărinimie.

Ca reacții la aceste prime forme de cenzură – încă neinstituționalizată –, în 1944, I.I.C. Brătianu, liderul PNL, trimite un memoriu reprezentanților SUA, Marii Britanii și URSS la București, făcând o scurtă caracterizare a epocii de după 1944: „Libertatea presei, care nu a fost niciodată aplicată de la instaurarea regimului actual, este actualmente cu totul suprimată. O cenzură arbitrară și excesivă împiedică orice critică la adresa administrației și interzice orice remarcă cu privire la politica generală, internă și externă. Cota de hârtie a devenit derizorie…”.

Totuși, deocamdată cenzura încă își mai căuta drumul. Nu exista o instituție centralizată care să aibă în atribuții controlul și autorizarea a ceea ce se publică, ceea ce se spune prin intermediul presei, cărții, teatrului sau cinematografului. Acest inconvenient („lipsuri” în limbajul de lemn al activiștilor de partid) este rezolvat prin Decretul nr. 214, publicat în Buletinul Oficial al RPR nr. 23 din mai 1949, articolul 2. În urma aplicării acestui decret, mai vechea Direcție a Presei și Tipăriturilor din cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor se transformă în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), care va funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al RPR. Acest decret este actul de naștere a instituției oficiale a cenzurii comuniste românești. Printre primele atribuții ale noii Direcții se numărau:

Redactarea Buletinului Oficial;

Autorizarea apariției oricăror tipărituri, ziare reviste, programe, afișe, cărți, în Capitală și în provincie;

Autorizarea difuzării cărților, filmelor, a importului și exportului de ziare, cărți sau obiecte de artă;

Reglementarea condițiilor de funcționare a librăriilor, anticariatelor, bibliotecilor publice, a depozitelor de ziare;

Redactarea pentru presă a comunicatelor oficiale ale Consiliului de Miniștri;

Coordonarea activității serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor publice.

Aceste obiective nu sunau prea periculos, dar un cititor inteligent ar fi zărit printre rânduri ce ascundea de fapt DGPT. Așa cum remarcă și M.R. Mocanu, „prima grijă a acestui așa-zis organ de stat – el fiind de fapt în subordinea unor structuri politico-ideologice ale Partidului Muncitoresc Român (cum se numea pe atunci PCR – n.m.) – a fost aceea de stimulare a apariției organelor de presă locale ale partidului și de epurare a cărților ce contraveneau ideologiei comuniste”. Într-adevăr, în același an 1949 se mai publică o listă cu lucrări interzise.

Îndatoririle Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor sporesc pe zi ce trece, prin adoptarea a noi și noi Hotărâri ale Consiliului de Miniștri (HCM). Astfel, HCM nr. 461/28.V.1951 trasează sarcinile DGPT:

Eliberează autorizații de apariție pentru ziare, reviste, buletine și orice publicație periodică;

Acordă „bun de tipar”;

Avizează importurile și exporturile de tipărituri și difuzarea importurilor;

Propune retragerea cărților și tipăriturilor necorespunzătoare și ia măsuri pentru eliminarea lor din librării, biblioteci publice, anticariate;

Coordonează activitatea serviciilor de presă ale ministerelor și instituțiilor publice;

Organizează școli pentru pregătirea profesională a personalului, școli profesionale pentru personalul redacțional destinat redacțiilor de presă sau publicațiilor editate de ministere sau instituții;

Întocmește și execută bugetul propriu.

În articolul 4 al aceleiași HCM se specifică organele centrale ale DGPT:

Direcția Presei și Publicațiilor Periodice;

Direcția Autorizării Cărții;

Serviciul Presei Străine;

Serviciul Secretariat;

Serviciul de Cadre și Învățământ Profesional;

Serviciul Administrativ;

Serviciul Contabil.

Tăvălugul DGPT se extinde și asupra altor domenii. Nu scapă de controlul Direcției nici „emisiunile de știri radiofonice și radiotelegrafice destinate informării presei și opiniei publice”. Cu câteva zile înainte de publicarea acestei hotărâri, în 16 mai 1951, DGPT emite un comunicat secret Marelui Stat Major al Ministerului Forțelor Armate, prin care cenzura ia în vizor și publicațiile armatei.

Hotărârile Consiliului de Miniștri nr. 461 și 462 din 28 mai 1951 sunt completate prin HCM nr. 340/15.III.1952. În acest fel, sporesc sarcinile DGPT, după cum urmează:

DGPT deține controlul asupra emisiunilor posturilor de radioamplificare și radioficare din țară;

DGPT deține controlul asupra filmelor românești și asupra reclamelor cinematografice;

DGPT deține controlul asupra materialelor cu caracter editorial și a tuturor tipăriturilor ce aparțin ministerelor, instituțiilor centrale, cu excepția Ministerului Forțelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne și ale Ministerului Afacerilor Externe.

Așadar, Armata scăpa de cenzura exercitată de DGPT, decizie luată la nici un an după ce Consiliul de Miniștri hotărâse că și publicațiile militare sunt susceptibile a fi controlate de cenzură. Că Ministerul Afacerilor Interne nu răspundea în fața DGPT nu e de mirare. În 1949 se înființase Direcția Securității Statului (Securitatea), ce funcționa pe lângă MAI. Practic, Securitatea a impus cenzura. Ar fi fost paradoxal ca o instituție fără de care cenzura era ca și legată de mâini și de picioare – Securitatea, și prin ea MAI – să se prezinte la ordine tocmai în fața cenzurii.

O nouă formulare a sarcinilor DGPT se regăsește în HCM nr. 267/23.II.1954:

DGPT exercită controlul de stat pentru apărarea secretului de stat și din punct de vedere politic asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri imprimate care urmează să fie difuzate în public;

DGPT exercită controlul asupra ziarelor, revistelor, buletinelor etc., asupra tipografiilor, conținutului emisiunilor radio și TV, a posturilor de radio ale centralelor de radioficare și ale stațiilor de radioamplificare;

DGPT execită controlul asupra producției teatrale, în biblioteci și în instituții și întreprinderile de difuzare a materialelor publicate;

DGPT autorizează importul și exportul tuturor materialelor publicate;

Nu intră în atribuțiile DGPT materialele de „uz intern” din Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Afacerilor Externe.

Concomitent cu hotărârile guvernamentale care stabileau sarcinile instituției cenzurii, Buletinul Oficial publica decizii ale aceluiași Consiliu de Miniștri care reglementau activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Astfel, unele HCM stabileau ce poate și ce nu poate apărea în presă, în filme, spectacole, în general, în domeniile în care DGPT avea atribuții. Așa este de pildă HCM nr.343/1952, ce introduce un „regulament privind importul materialelor de presă și editură, clasificarea, păstrarea și folosirea lor”.

Art.1: Tipăriturile de ziare, broșure, cărți etc.sosite din străinătate prin orice cale se pot împărți în patru categorii:

Interzise – publicații care în mod permanent prezintă un caracter, fățiș sau camuflat, dușmănos, antidemocratic, anticomunist, ațâțător la război;

Secrete – publicații cu caracter tehnic, științific, economic sau cultural importate din țările capitaliste și la căror verificare se constată că ocazional conțin și materiale arătate la punctul a);

Documentare – publicații importate din țările capitaliste cu caracter tehnic, științific, economic sau cultural care nu se încadrează în prevederile de la punctele a) și b);

Materiale de liberă circulație – publicațiile de orice fel sosite din URSS și din țările de democrație populară și destinate difuzării libere în țările respective precum și publicațiile cu caracter progresist provenite din țările capitaliste și admise pentru difuzarea liberă în țara noastră.

Art.2: Clasificarea materialelor în cele patru categorii enumerate la Art.1 se face de către organele centrale ale DGPT la sosirea în țară. După clasificare, fiecare tipăritură va difuza pe copertă în mod vizibil una din inscripțiile: i – interzis; s – secret; d – documentare; l – liber, după caracterul acesteia.

Importul publicațiilor menționate în Art.1, punctul a) este interzis. Autorizarea de a importa astfel de publicații se dă numai printr-o hotărâre specială a Consiliului de Miniștri. (…)

Art.5: Materialele secrete și documentare sunt supuse următoarelor reguli stabilite pentru păstrarea și folosirea lor:

Tipăriturile comandate documentar și clasificate secret la sosirea lor nu pot fi folosite decât de către ministere și instituții centrale;

Tipăriturile cu caracter secret vor fi păstrate și manipulate în încăperi speciale în condițiile prevăzute de HCM nr. 343/1951 și de regulamentul privind modul de funcționare (…);

Lista persoanelor având dreptul de a consulta materialul documentar se va alcătui de către minister sau instituția centrală respectivă.

În următoarele alineate se specifică faptul că, în termen de o lună, toate ministerele și instituțiile centrale trebuie să colecteze din cadrul unităților lor materialele secrete și cele documentare. Controlul asupra materialelor secrete se face de către MAI, iar al celor documentare, de către DGPT.

Că oamenii obișnuiți nu trebuia nici măcar să știe de existența publicațiilor catalogate „interzise”, nicidecum să le și citească, e de la sine înțeles. Dar liderii regimului de la București aveau totuși nevoie de percepția reală a Occidentului asupra sistemului comunist în general. De aceea, o Hotărâre a Consiliului de Miniștri specifică în ce condiții pot fi importate materialele cu ștampila „i” pe copertă și mai ales, ce instituții pot face acest lucru. Acestea sunt Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Forțelor Armate, „Scânteia”, DGPT, Agerpress, Comitetul de Radio, Institutul Român pentru Relații Cuturale cu Străinătatea, Academia RPR, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul Cultelor, Comisia de Stat a Planificării, Direcțiunea Centrală de Statistică de pe lângă Consiliul Miniștri, pentru publicațiile din domeniul lor.

Să vedem însă cam ce considera DGPT că nu trebuie să apară cu nici un preț în publicațiile difuzate pe teritoriul României. Într-o anexă la „Instrucțiuni privind activitatea birourilor de cenzură din provincie”, emisă de DGPT, la capitolul „articole interzise” sunt trecute:

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase, manifestări ale dușmanului de clasă îndreptate împotriva regimului, Constituției sau altor legi ale RPR;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase menite să incite împotriva partidului, a guvernului, a armatei sau organelor puterii de stat;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase îndreptate împotriva URSS, a conducătorilor sovietici și a țărilor de democrație populară sau să menite să defăimeze aceste țări;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care prin natura lor ar contribui la slăbirea și subminarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, la înăbușirea luptei de clasă sau la propagarea urei de rasă, împotriva națiunilor conlocuitoare (suntem în fata comunismului internaționalist – n.m.);

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase menite să aducă la cunoștința opiniei publice activitatea sau manifestările dușmanului de clasă din țară sau străinătate, activități sau manifestări ce ar fi de natură să provoace activitatea dușmanilor de clasă din țară, să alimenteze zvonurile tendențioase etc.;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care ar susține sau ar populariza manifestările științifice, artistice etc. imperialiste sau puse în slujba imperialiștilor, dușmani ai internaționalismului proletar, antimarxist-leniniste, care urmăresc negarea luptei de clasă sau slăbirea dragostei de patrie la oamenii muncii manuale și intelectuale;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care propagă principiile religioase dăunătoare legilor țării, puse în slujba dușmanilor de clasă și a imperialiștilor;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase, precum și orice alte tipărituri care ar fi de natură să primejduiască securitatea țării, să furnizeze dușmanului de clasă sau imperialiștilor informații militare despre apărarea națională, deplasări de trupe, concentrări sau orice alte informații de acest fel;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care ar fi de natură să furnizeze dușmanilor de clasă sau imperialiștilor informații despre lucrările de interes național sau hărți turistice sau de orice altă natură;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase sau alte tipărituri care ar fi de natură să furnizeze agenților imperialiști informații statistice din domeniul economic, al organizării administrative, al securității sau al amplasării obiectivelor ori detaliilor tehnice ale întreprinderilor, instalațiilor industriale electrice, de forță motrice, spitalelor;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase de natură să provoace panică despre epidemii, incendi, inundații, secetă, nenorociri de mari proporții, accidente de cale ferată etc., crime, jafuri, tâlhării. Asemenea știri nu pot apărea decât după consultarea organelor locale cu avizul Securității și al Direcției;

Cenzorii vor lua măsuri să nu apară în presă sau să se reproducă în orice alt mod știri, informații reproduse din presa ori radiouri imperialiste sau din orice alte surse neautorizate;

Se vor cenzura din presa locală telegramele sau știrile radiotelegrafice care nu provin de la Agerpress sau posturile de radio din țară;

Cenzorii vor acorda o deosebită atenție fotografiilor și clișeelor conducătorilor politici din țară și din străinătate. De asemenea, vor verifica lucrările apărute în editura PMR, citatele din clasicii marxismului și leninismului sau ale conducătorilor partidului care ar urma să apară în presă, afișe sau orice alte tipărituri;

Cenzorii vor acorda toată atenția lucrărilor tipografice semnalând orice eroare de tipar care ar denatura înțelesul frazei și vor lua măsuri ca să se facă corecturile respective;

Cenzurile parțiale sau rectificările făcute de cenzori vor trebui să fie arătate precis în șpalt sau în manuscris pentru a nu se da posibilitatea la confuzii.

Această anexă ar putea fi considerată o biblie a cenzorilor locali, dacă noțiunea de biblie și activistul de partid n-ar fi noțiuni incompatibile.

Oricum, și cu indicațiile venite de la centru, cenzura locală mergea anevoios, la început. DGPT nu avea în teritoriu suficiente cadre, iar acelea care erau, nu corespundeau pe de-a-ntregul cerințelor instituției centrale. În 1951, Serviciul Presei Regionale ar fi trebuit să aibă 93 de oameni (13 în centrală și 80 de cenzori în provincie). Dar pe 1 ianuarie 1951, acest serviciu număra de-abia cinci oameni în centrală, iar în provincie 19 cenzori bugetari și 27 de cenzori prin delegație (așadar, 51 de oameni în total). În luna mai a aceluiași an, numărul angajaților Serviciului crescuse târâș-grăpiș la 67. Iar atribuțiile unui cenzor raional erau foarte multe, depășind posibilitățile unui singur om. Printre aceste atribuții intrau:

Documentarea necesară autorizării unui ziar;

Supravegherea ziarului;

Trimiterea la bibliotecile liceelor de adrese prin care le informa despre redarea în circulație a unor cărți interzise;

Completarea rapoartelor lunare;

Solicitări adresate Miliției în scopul înființării unui post pentru paza stației de amplificare;

Raporta situația depozitelor de cărți epurate;

Se ocupa de modificările privind trimiterile de tipărituri în străinătate (unele publicații puteau trimite exemplare direct în URSS sau țările „frățești”);

Acorda „bun de tipar”;

Acorda „bun de difuzare” etc.

Cu atâtea sarcini pe cap, activistul de partid care lucra în cenzura locală mai trebuia să ia parte și la ședințele de „îndoctrinare și ridicare a nivelului ideologic” pe care le organizau frecvent trimiși de la Centru. Aceste ședințe de ridicare a nivelului ideologic se transformau uneori în ședințe de alfabetizare, întrucât mulți dintre cenzori erau țărani netrecuți prea mult prin cele patru clase primare.

Pentru a stimula cenzura locală să funcționeze cât mai bine, instituția DGPT din Arad a lansat o „întrecere socialistă” între orașele Arad, Oradea, Timișoara și Craiova, sub lozinca „Să scoatem ziarele fără greșeli!”. Concursul era preconizat a ține un an, având ca etape de bilanț intermediar datele de 23 august, 7 noiembrie și 30 decembrie (atenție la date!). Amuzant este însă punctajul propus:

Apariția ziarelor cotidiene fără greșeli: 1 punct;

Greșeală ortografică ce nu duce la apariția unei greșeli politice: -0,5 puncte;

Greșeală politică: -5 puncte;

Apariția fără greșeală a unui periodic: 1 punct;

Scăparea unei greșeli politice: -2 puncte;

Tipărituri fără „bun de imprimat”: de la -1 la -3 puncte, după gravitate;

Eliminarea unei greșeli politice din tipărituri: -1,5 puncte;

Scăparea unei greșeli politice difuzate: -2 puncte ș.a.m.d.

Pentru a mai veni în sprijinul cenzorilor debusolați, care nu mai știau ce poate primească „bun de tipar” și ce nu, Consiliul de Miniștri emite HCM nr. 344/1952, în care dă instrucțiuni cu referire la secretul de stat. Sunt trecute în această categorie datele economice (cifre de producție, capacitatea de producție, cifre globale cu privire la puterea electrică instalată, lungimea și traseul conductelor de gaz metan, felul produselor din industria metalelor neferoase, metalurgie prelucrătoare, chimică, electrotehnică, rafinării, caracteristici tehnice, procese tehnologice, consumul întreprinderilor și amplasamentul lor. O nouă sarcină picată pe capul delegaților DGPT (prin circulara datată 20.V.1953) era ca aceștia să predea până la 25 mai 1953 un tabel cu numărul tipografiilor, litografiilor și al multiplicatoarelor Gestetner, numele posesorilor acestora, precum și numărul atelierelor de confecționat ștampile.

La transmiterea informațiilor despre cum trebuie efectuată cenzura concura, alături de DGPT, și oficiosul partidului, „Scânteia”. Aceasta, la rândul său, copia întocmai practicile „Pravdei” moscovite. Un proiect al „Scânteii” prevedea ca problemele producției și ale dezvoltării industriale trebuie tratate în presă astfel ca secretul de stat să fie apărat cu strășnicie. Lucrătorii din presă trebuia să aibă în vedere acest principiu în redactarea ziar, de la articolul de fond, până la ultima informație. La rubrica subiectelor interzise preconizată de „Scânteia” figurau bilanțurile, cifrele, datele concrete, stocurile de materii prime, amplasarea obiectivelor economice, cifrele absolute privind prețul de cost al produselor, numărul de angajați din întreprinderi, lipsuri, întârzieri, invenții (cu excepția celor din mica mecanizare).

Tot în acest proiect, „Scânteia” arată că despre unele întreprinderi nu se poate scrie absolut nimic, iar despre altele, doar lucruri nesemnificative. Într-un alt raport, ziarul partidului propune eticheta „secret” pentru:

Tipărituri importate, cu un caracter „anticomunist, antidemocratic, dușmănos”;

Tipărituri necesare documentării în ministere și instituții centrale;

Tipărituri românești sau străine nedifuzabile;

Tipărituri care conțin greșeli politice sau de altă natură care s-au retras din circulație înainte, în timpul sau după ce au fost difuzate sau importate;

Tipărituri care prin natura lor au un caracter secret.

Pentru tipăriturile nedifuzabile, „Scânteia” propune un regim strict de supraveghere de către un bibliotecar numit de Securitate. Cele care conțineau greșeli politice sau „de altă natură”, ziarul central le preconiza un sfârșit violent: distrugerea lor cât mai rapidă.

La urma-urmei, cenzura era specificată chiar în Constituție, chiar dacă formularea era de natură să adormească spiritele mai puțin vigilente. Astfel că, în Titlul III, Art. 31 al constituției adoptate în primii ani ai „regimului de democrație populară” stă scris: „Libertatea presei, a cuvântului, a întrunuirilor, meetingurilor, cortegiilor și manifestațiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc”. Așadar, numai oamenilor muncii li se garantau aceste libertăți și drepturi. Suntem însă într-o perioadă în care „mai trece-o zi, mai trece-o noapte/ se-ascute lupta dintre clase/ și burghezii se arată-a fi/ elemente tot mai dușmănoase”, după cum suna un celebru poem în epocă. Oamenii puteau fi ușor trecuți din categoria „oamenilor muncii” în cea a „dușmanilor de clasă”, pierzând rapid acele presupuse libertăți – care oricum nu le erau respectate nici proletarilor de care se făcea atâta caz. De altfel, ce să facă „elementele sănătoase” cu aceste libertăți, când mulți dintre ei aveau primele încercări literare concomitent cu primele lecții de alfabetizare? Până și un ministru era semianalfabet. Este vorba de faimosul ministru-țăran Zăroni, de la Agricultură, care avea mari dificultăți în a-și scrie corect numele.

Regimul la care erau supuse publicațiile ce intrau sub controlul lectorilor DGPT se traducea în realizarea unor „fișe de publicație”, ce conțineau următoarele date:

Titlul;

Subtitlul;

Autorizația;

Adresa redacției;

Adresa administrației;

Adresa tipografiei;

Apartenența politică sau sindicală;

Caracterul ei (ziar, revistă, broșură);

Redactorul responsabil;

Comitetul de redacție;

Periodicitatea;

Ziua apariției;

Tirajul;

Numărul de pagini;

Formatul;

Numărul de abonamente la instituții și particulari;

Limba în care era scrisă;

Data de când a apărut în localitatea respectivă;

Datele când s-au făcut schimbări în denumirea ziarului și ce schimbări s-au făcut.

Cum-necum, prima etapă a instituționalizării cenzurii în România poate fi considerată încheiată în 1954.

În buna tradiție comunistă, legile se schimbă peste noapte, hotărâri mai vechi (dar nu foarte vechi) fiind abrogate prin alte Hotărâri ale Consiliului de Miniștri. Astfel, HCM nr. 267/23.II.1954 adaugă sarcini Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor cu privire la respectarea secretului de stat. În același timp, prin această hotărâre se abroga HCM nr. 416 și 462 din mai 1951 și HCM nr. 340/15.III.1952 (care reglementau atribuțiile DGPT).

O vagă tendință de debirocratizare în cadrul DGPT se simte în urma circularei din 26 aprilie 1954, dar o instituție precum DGPT, cu multe direcții și direcțiuni, era prin excelență o instituție birocratică. O debirocratizare reală ar fi dus la stoparea activității Direcției.

În mod cert, regimul comunist a avut o problemă cu secretul de stat. Într-un sistem în care secretomania este politică de stat, nu mai miră pe nimeni importanța pe care echipa condusă de Gheorghiu-Dej o acorda apărării acestui tip de secrete. Astfel că la numărul deja mare de hotărâri, decrete și circulare ce tratau acest subiect se mai adaugă o dispoziție cu caracter general, datată 8 octombrie 1954, ce (re)aduce în discuție secretele de stat, problemele fiind legate în special de aspectele și detaliile economice.

Reprezentativă pentru modul în care se făcea presă în acei ani este o adresă a DGPT, adresată delegatului din Roman. Prin această adresă i se arată delegatului că sursa de inspirație pentru articolele din presa locală trebuie să fie presa centrală (cu vârfurile de lance „Scânteia”, „România Liberă”, „Democrația populară”, „Pentru pace trainică” ș.a.). Aceasta mai ales în cazul producerii unor evenimente importante pe plan mondial (de exemplu, Conferința de la Geneva). Se atrage atenția în această adresă că eventualele caricaturi trebuie să fie în tonul articolelor și în concordanță cu cele publicate în „Scânteia”, care este modelul reprezentativ pentru publicațiile din provincie.

Asupra activității efective a DGPT vom reveni în paginile următoare. Deocamdată, trebuie spus că, făcând un salt de aproape 20 de ani (timp în care nu se petrec schimbări deosebite în structura Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor), ajungem la Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu nr. 53/30.V.1975. În urma acestui decret, DGPT se transformă în Comitetul pentru Presă și Tipărituri (pe scurt, CPT). În articolul 1 al acestui decret se spune:

„Se înființează Comitetul pentru Presă și Tipărituri, organ central de partid și de stat, aflat sub conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român și al Consiliului de Miniștri”.

Articolul 3 se referea la atribuțiile noii instituții de cenzură, între care se numărau:

Prevenirea publicării și difuzării materialelor care, conform legii, sunt nepublicabile;

Înregistrarea, în condițiile legii, a autorizațiilor de editare a ziarelor, revistelor sau a altor publicații periodice;

Organizarea în condițiile legii a atestării calității de ziarist și păstrarea evidenței cărții de ziarist.

CPT mai avea și alte domenii de activitate:

Controla modul de aplicare a normelor legale privind imprimarea mijloacelor de informare publică și în tipografii, dădea acordul la exportul publicațiilor, tipăriturilor, imprimărilor grafice pe peliculă sau filme, precum și la importul acelorași tipuri de materiale;

Asigura evidența centralizată a activității economico-financiare, aviza structura organizatorică și numărul de posturi;

Aproba planurile privind importul materialelor politice și culturale ale organizațiilor socialiste, repartizarea ziarelor, a revistelor și a altor publicații, coletele de hârtie etc.

Crearea CPT a fost însă cântecul de lebădă al cenzurii oficiale din România. Mai ales în condițiile venirii la putere în SUA a președintelui Carter, care punea mare preț pe respectarea drepturilor omului, la Helsinki are loc în 1975 faimoasa Convenție ce trata acest subiect. România lui Nicolae Ceaușescu a susținut fervent hotărârile luate în Finlanda, bineînțeles punând însă accentul pe „neamestecul în treburile interne ale altor țări” – îi era teamă de URSS și de criticile care veneau din Occident cu privire la modul în care înțelegea să conducă țara. Aceste critici se refereau și la felul în care era înțeleasă în România libertatea de exprimare. Mai ales că, în 1974, se dăduse o lege a presei, care, într-un paragraf, suna în felul următor: „Presa și radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut concepția înaintată a partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului”. Cu o astfel de lege „nu se putea admite sub nici un motiv publicarea unor lucrări sau opinii – indiferent din partea cui ar veni – care contraveneau ideologiei partidului”. Era doar perioada în care se punea mare preț pe „Tezele din iulie”!

Deci, pentru a-i cere parcă dovezi de sinceritate lui Ceaușescu, guvernele occidentale au făcut presiuni asupra liderului de la București în care îi solicitau acestuia, între altele, și desființarea cenzurii.

De voie-de nevoie, Nicolae Ceaușescu va da Decretul nr. 427/29.VI.1977, prin care Comitetul pentru Presă și Tipărituri este desființat. Oficial, cenzura nu mai exista în România.

Neoficial, însă, cenzura își trăia liniștită viața. Își schimbase doar forma, era mult mai subtilă, dar tăia în continuare în carne vie. „Încă din 1975, pentru manuscrisele literare funcționa traseul Editură-Redacție-Consiliul Culturii și Educației Socialiste-Secția de Propagandă a CC al PCR. Vechea cenzură se transformase în autocenzură”. Astfel că, „nemaiexistând o cenzură (de stat) oficială, autorii nu mai puteau urmări draconicul traseu-tunel prin care circulau manuscrisele, noianul de păreri-impresii verbale ce se puneau în mișcare, voit derutante despre o carte sau un autor”.

Adaptând în stil propriu legea fundamentală a fizicii conform căreia „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, o parte a documentelor fostului CPT trec în patrimoniul Consiliului Culturii și Educației Socialiste (indicatori de plan, bilanțuri ale activității economico-financiare, statele de funcțiuni, inventare de patrimoniu, probleme de personal, cărți de muncă, dosare, fișe, aprecieri, etc.). Restul documentelor (înșirate pe 120 de metri liniari) a trecut la Direcția Generală a Arhivelor Statului.

Faptul că nu mai exista o cenzură oficială trebuie înțeles în sensul că nu mai există indicații, informații interzise, liste de subiecte tabu, toate venite „de sus”, pentru că exista totuși acest Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, care, dacă nu practica cenzura, cel puțin încuraja cât putea autocenzura. De altfel, acest Consiliu a absorbit o mare parte din angajații defunctului CPT (fost DGPT). Responsabilitatea apariției manuscriselor a trecut asupra celor cu funcții de conducere în acest organism. Este deci evident că acești sus-puși nu aveau nici un interes să apară publicații neconforme cu ideologia comunistă, în caz contrar primii care ar fi fost trași la răspundere fiind ei. „O altă parte a membrilor fostului CPT au fost numiți în fruntea unor instituții mediatice”, unde este de crezut faptul că și-au exercitat în continuare rolul de zbiri ai presei române.

Un alt argument ce demonstrează că, după 1977, cenzura „moare, dar nu se predă” este decizia Consiliului de Stat al RSR din 23 martie 1983, în urma căreia deținătorii de mașini de scris și de mijloace de multiplicatoare se văd nevoiți să le declare la Miliție.

Cenzura de tip comunist, cu tot cu schimbarea la față survenită în 1977, a continuat să pună bețe în roată scriitorilor, ziariștilor, regizorilor, artiștilor din toate domeniile, până în 1989. Poate că principalul motiv care i-a scos pe oameni în stradă în decembrie ’89 a fost nerespectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Nu e deci de mirare că, atunci când revolta populară a învins, instituțiile care suprimau, într-un fel sau altul, aceste drepturi și libertăți s-au pulverizat.

Capitolul 4. Cenzura în literatură

Am văzut până acum cenzura comunistă privind dinspre sediul Comitetului Central. Am văzut modul de organizare și câteva din normele legislative ce asigurau funcționarea instituțiilor abilitate să practice cenzura. În paginile ce urmează vom trece de partea cealaltă a baricadei, urmărind felul și metodele în care acționa cenzura și, implicit, observând reacțiile celor loviți în spiritul lor creator (și, uneori, în chiar existența lor fizică). Aceasta este adevărata istorie a cenzurii, una de luptă, care „a decis supraviețuirea literaturii. Aberantă și tragică în esență, înscriind destule faze „eroi-comice” și episoade burlești, lupta cu cenzura a produs un mare „dosar” ce însoțește, într-un subsol întunecat, fiecare carte, fiecare capitol, fiecare poem, fiecare cronică, fiecare cuvânt”. Ferindu-ne a cădea în excese și de a afirma că întreaga cultură română (cu mici excepții, desigur) a rezistat în fața uniformizării preconizate de comunism, trebuie totuși avut în vedere faptul că cenzura se poate declara destul de mulțumită de ce a realizat de-a lungul existenței sale. Trebuie să acceptăm, chiar dacă nu ne convine tuturor, că „producția literară a pendulat între aderarea (mai mult sau mai puțin nuanțată, mai mult sau mai puțin transfigurată) la proiectul comunist și evadarea din realitate. Exceptând unele jocuri subtile, cu „cheie” (așa-numitele „șopârle” – n.m.), ea nu a vorbit oamenilor despre preocupările reale ale epocii”. Deci, dacă suntem de acord că „lupta cu cenzura a decis supraviețuirea literaturii” (prin extensie, a culturii), trebuie să acceptăm și că după o bătălie rămân în luptă morți și răniți. Ba uneori sunt și dezertori. Au existat toate aceste categorii în lupta împotriva cenzurii. Cu și fără ghilimele.

***

Am amintit deja de lista publicată în 1945 ce conținea o serie de autori interziși: I. Al. Brătescu-Voinești, Eliade, Radu Gyr, Iorga, C. Z. Codreanu ș.a. Acestora li se vor adăuga Nichifor Crainic, Noica, Cioran, Ionesco și, în general, cei care erau plecați din țară (și nu mai aveau de gând să se întoarcă), și mai ales, cei care simpatizaseră dreapta politică.

Multe lucruri îi deranjau pe comuniști și cenzurau la sânge orice nu servea cauza marxism-leninismului. Spre exemplu, într-o primă perioadă a fost luat în vizor Tudor Arghezi, catalogat, alături de Lucian Blaga, drept scriitor „formalist”. Arghezi era considerat prea „burghez” de autoritățile vremii și a trăit până pe la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 într-un fel de domiciliu forțat în casa de la Mărțișor. Va adera, într-un fel, la politica partidului, acceptând compromisul pe care l-a constituit volumul „1907” și o parte din „Cântare Omului”. O notă a DGPT din 22.XI.1961 spunea: „Poezia putând fi interpretată greșit din punct de vedere politic, a fost sesizată conducerii editurii. Aceasta a discutat cu autorul care a fost de acord cu scoaterea ei din volum. Anexăm poezia”. Probabil limbajul prea „colorat”, specific arghezian, îi deranjase pe cenzori:

Și dumneata?

Și dumneata, a cărui gură pute Privirea grea de-o veghe-nveninată

Ce fel de viermi și ce fel de ciuperci Mocnește vânătă ca niște zer.

Hrănești în vorbele stătute, Nu știu ce zări ți-o turbură vreodată

Cu care mă îndulcești și mă încerci? Și-o luminează strâmb ce soi de cer.

Pe când te bucuri și mă lauzi, frate, În bunătatea ta, spoită ca de Paște,

Mă uit în sufletul tău biet, M-am poticnit de-o piatră de la fund

Bolnav în bubele umflate Și am călcat pe mațe vii de broaște,

De un puroi ce coace-afund și-ncet. Care alunecă pitite și se-ascund.

Despre volumul său „Poezii” putem afla de la cenzorii DGPT următoarele: „Pe parcursul volumului sunt presărate versuri cu caracter mistic, nu se vede evoluția poetului în această privință”.

Anii ’50 sunt cei mai grei ani pentru literatura română. Această perioadă a fost marcată de impunerea în literatură a realismului socialist. „Literatura trebuia să fie, în primul rând, accesibilă maselor, scrisă deci la modul elementar, ca să poată fi un instrument de educare comunistă pentru formarea conștiinței socialiste. Trompeta vestitului erou pozitiv chema zi de zi oamenii muncii să-și vadă profilul moral și fizic, să urască în spiritul proletar pe cel negativ, exponentul periculos al claselor exploatatoare aflate în putrefacție”. Astfel se explică succesul în epocă al poetului cizmar Teodor Neculuță sau al unor producții gen „Silvester Andrei salvează abatajul” sau „Lazăr de la Rusca” (pseudo-poem scris de viitorul disident Dan Deșliu). Aceasta se întâmpla în timp ce scriitori clasici erau cenzurați sub diferite motive. Într-o notă DGPT (din 13.X.1954) găsim următoarele „intervenții obligatorii” referitoare la Șt. O. Iosif (intervențiile obligatorii nu puteau fi discutate; observațiile erau facultative, dar era preferabil să se țină cont de ele): „Naționalismul șovin îi viciază grav câteva lucrări, în primul rând drama „Zorile””. Sau „Atunci a scris el imnul „La arme!”, care a fost considerat de critica vremii drept cea mai reprezentativă lucrare a lui, ceea ce a păgubit foarte mult cunoașterii a ceea ce este realmente reprezentativ și valoros în creația sa. Imnul războinic se așează însă printre scrierile regretabile ale poetului nostru”. Într-o altă notă, din 30.IX.1959, se dispune scoaterea în întregime din volumul „Păcatele tinerețelor” de C. Negruzzi a poemului „Aprodul Purice”. Era prea „naționalist”, în condițiile în care românii trebuia să fie „internaționaliști” convinși. Pentru a nu-i irita pe sovietici, în aceeași notă referitoare la Negruzzi întâlnim indicația ca următorul fragment să fie eliminat: „Multe parascovenii – de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană – are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavonă”. O notă de subsol explică: „Negruzzi se referă la felul cum au fost împământenite în limbă unele cuvinte împrumutate din limbile slavice; anumite forme neregulate îl duc la concluzia exagerată că ne-am afla în fața unei „anomalii nesuferite””. Negruzzi mai este cenzurat într-o notă a DGPT din 22.IX.1959, pentru un fragment din „Alexandru Lăpușneanu”: „Figura ei avea acea frumuseță care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum, degenerând cu amestecul națiilor străine”. La data emiterii acestei note se împlinea de-abia un an de când Armata Roșie se retrăsese de pe teritoriul țării, deci e lesne de înțeles de ce partea cu „amestecul națiilor străine” n-a convenit.

O altă intervenție obligatorie din aceeași notă elimina cântecul „Ștefan, Ștefan, domn cel mare” din lucrarea lui B.P. Hasdeu „Ion Vodă cel Cumplit”. Lucrătorilor DGPT care emiseseră această notă nu le-au plăcut formulările „Nevoit să-și irosească puterea de muncă în slujbe care de care mai mizerabile și mai umile (revizor local, redactor…)” referitoare la Eminescu, „Poetul țărănimii cum pe bună dreptate a fost numit…” (despre George Coșbuc) sau „…în paginile ziarului „România” înflăcărează pe ostași în dragostea lor fierbinte față de patrie” (despre Sadoveanu).

Să ne aruncăm privirea și pe nota Direcției din 11.I.1960, privind prefața la volumul „Fire de tort” al lui Coșbuc, scrisă de Alex. Săndulescu. Sunt eliminate formulări precum „George Coșbuc este fără îndoială cel mai autentic poet al satului românesc de acum trei sferturi de veac…”, „…volumul de proză atât de actual și azi „Superstițiile păgubitoare ale poporului român””, „Coșbuc a surprins cu finețe momentul când otrăvita opinie publică, în frunte cu părinții începe să-și reverse urgia” sau „Doina exprimă de fapt realitățile cele mai crude ale existenței plugarului, …căruia îi șoptește viers de alean, dar și îndemnul la împotrivire”. Nu se dau explicații cu privire la aceste eliminări.

Regimul comunist, în primii lui ani de după 1944, făcea alergie la noțiuni precum „național”, „patrie”, „patriotism” și alte asemenea. Ca urmare, nu putea suporta nici personalitățile care se manifestaseră în sensul acestor noțiuni, chiar dacă acele personalități trecuseră de mult într-o lume mai bună. Este și cazul lui George Barițiu, ale cărui „Articole literare” apărute la ESPLA sunt cenzurate prin nota DGPT din 5.VI.1959: „Intră deci și el în cadrele vestitei pleiade de profesori ai Blajului, care și-au legat numele de o fecundă operă culturală și națională”. Nici Caragiale nu scapă tirului necruțător al cenzurii. O observație strecurată în nota din 20.VIII.1959 specifica: „Întrucât volumul apare în colecția „Biblioteca pentru toți”, considerăm necesar să se arate în prefață de ce premiera piesei „O noapte furtunoasă” a fost aproape un eșec”. Despre contemporanul marelui dramaturg, Alexandru Vlahuță, nu mai trebuia să se știe că „ajunge chiar la atacuri directe la adresa socialiștilor, în aceste articole, tipărite apoi, în 1895, în volumul „Un an de luptă””. Tot lui Vlahuță îi era eliminată din volumul „Poezii”, apărut la ESPLA, poezia „Inter arma”, în întregime.

În mașina de tocat a cenzurii cade „aproape tot ce se tipărise în trecut, de la cele religioase (Noul Testament, Catehismul, Biblia etc.) până la cele semnate de foști oameni de stat, oameni de știință (C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Victor Slăvescu, Simion Mehedinți) și scriitori (Ion Agârbiceanu, Mihai Eminescu, O. Goga)”. Să nu uităm că și Ion Barbu era trecut pe linie moartă, ca și Bacovia, iar Vasile Voiculescu face și pușcărie. DGPT categorisea „infracțiunile” scriitorului/jurnalistului în felul următor:

Denigrarea realității noastre economico-sociale;

Manifestări de naționalism;

Tendințe obiectiviste (probabil o greșeală; comuniștii taxau mai degrabă subiectivismul);

Încercări de propagare a misticismului;

Diverse greșeli politice.

Într-o mostră de limbă de lemn impecabilă sunt „trasate sarcinile” ce le revin cenzorilor DGPT. Cu o astfel de grilă de lectură, nu e de mirare că cenzura intervenea și unde nu era cazul: „În față ne stă sarcina de a discerne, cu grijă, din materialele lecturate, dezbaterea creatoare, partinică, de optica interioară, conservatoare, depășită de viață, de tendințele de negativism și liberalism, de a delimita concepția înaintată menită să servească progresul spiritualității noastre socialiste, de cele străine nouă, propovăduitoare ale iraționalismului și misticismului”. Ce puteau înțelege „bieții” lectori dintr-o astfel de frază fără sens? Mai nimic. Eventual, combaterea misticismului. Prin urmare… Într-o discuție pe marginea romanului „Satul fără dragoste” al lui Radu Boureanu, ia cuvântul un anumit tovarăș Al. Ștefănescu: „În ce ar consta defectele cărții după părerea mea? Ele constă (sic!) în următoarele: preluarea necritică a cărții și tovarășul Boureanu nu a luat adevăratul folclor care să poată avea un caracter educativ pentru poporul nostru (…) A doua defecțiune e faptul că simbolistica cărții e foarte confuză (…) Acum, faptul că după ce a terminat cu cele spuse de dânsul sunt reale – adică că teatrul nu poate din anumite motive tehnice – am luat-o și am dat-o la făcut referate, în care referate se arătau mari lipsuri ale lucrării”. Cam astfel de oameni își dădeau cu presupusul despre ce poate și ce nu poate să fie publicat! În aceeași discuție, presupusul misticism al cărții este disecat și analizat pe toate fețele, hotărându-se clar: „…în republica noastră populară o carte în care există asemenea explicații, care justifică superstiția, nu trebuie să vadă lumina tiparului (…) Noi nu ne putem permite astăzi, la 11 ani după eliberarea țării noastre, să dăm în mâna poporului muncitor o carte în care mai există joimărițe și fel de fel de lucruri care nu ajută la educarea poporului nostru”. Cărții îi mai este descoperit un păcat capital: „În aceastp feerie se observă o atitudine ostilă regimului nostru și Uniunii Sovietice. Prin această feerie poetul cheamă la luptă „poporul adormit” împotriva „pericolului roșu””.

O campanie asiduă îndreptată împotriva „misticismului” făcea ca, de pildă, în cărțile pentru copii, termenul de „Dumnezeu” să fie înlocuit cu „Mama Natură”. Mai târziu, în „Epoca de Aur”, fotografiile ce înfățișau biserici erau astfel tăiate, încât crucea nu apărea în clișeu.

Scriitorii, în operele lor, trebuia să fie optimiști, mereu cu zâmbetul pe buze. Însă nici chiar autorilor ce îmbrățișaseră din start ideologia comunistă nu le ieșea întotdeauna. Volumul „Nașterea statorniciei moșii” de Ion Gheorghe este oprit de la tipărire, fiind „necorespunzător din punct de vedere politic” deoarece „nota predominantă a întregului volum este pesimismul”. Pe aceleași considerente sunt eliminate poezii și proze precum schița „Drepte și sigure și drepte” de Iulian Neacșu, schița „Pălăria” de Mihai Vișan, reportajul „Uzina cu suflete de mamă” de Romulus Zaharia. Mai târziu, în 1967, lui Adrian Păunescu i se cenzurează unele versuri publicate în „Gazeta Literară” pentru că erau încărcate de tristețe, ceea ce nu dădea bine. O altă notă, ceva mai veche, informa: „La începutul lunii ianuarie 1956, „Scânteia Tineretului” a publicat poezia „Moartea albatrosului”, de Nicolae Labiș, poezie îmbibată de un spirit demobilizator. În această poezie era opus simbolului albatrosului ca vestitor al revoluției și al trezirii maselor la luptă un albatros ucis, cu aripa frântă și murdărită în noroi”. În legătură cu Nicolae Labiș, trebuie spus că el era considerat ca fiind foarte înzestrat și de către autoritățile comuniste. Numai că, tocmai fiind atât de înzestrat, înțelegea să nu se supună dogmelor absurde ale proletcultismului și realismului socialist, venite de la Jdanov, ideologul suprem de la Kremlin. În 1950 fusese înființată Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, ce se dorise a fi un fel de fabrică de scriitori proletcultiști. Școala aceasta a fost frecventată și de Labiș, el fiind, evident, cel mai valoros „învățăcel”. Să vedem însă ce părere are DGPT despre activitatea lui Labiș din cadrul Școlii de Literatură: „Direcțiunea școlii mai are de dus o luptă continuă în ceea ce privește educarea tinerilor studenți. Printre aceștia sunt unii poeți talentați cum este Nicolae Labiș, care aduce cărți cu caracter dușmănos în școală scrise de scriitori legionari ca Radu Gyr sau de scriitori formaliști ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc. (…) Unii poeți (…) scriu poezii lipsite de conținut, în care apar păduri, câmpii și munții în care găsești de toate, numai omul nou, constructor al socialismului nu-l găsești”.

Câteva luni mai târziu, un referat asupra activității Școlii de Literatură atrage atenția asupra următoarelor: „Se remarcă însă și un fenomen negativ, îngrijorător: evaziune spre poezia meditativă, ruptă de viață, spre intimism (Nicolae Labiș, D. Ciurea) – alunecare aproape generală spre idilism. Astfel, sunt ocolite conflictele vieții, aspectele negative ale realității, lupta de clasă. Necombătute la timp, aceste tendințe de ocolire a problemelor centrale duc la vânturarea a tot felul de teme minore, veșnice – dragoste, moarte sau nemurire”. În același referat amintit mai sus se constată și alte „fenomene îngrijorătoare”: „Poeziile lui Esenin au influențat în așa măsură pe acești tineri încât, deși în țara noastră cresc prea puțini mesteceni, poeziile lor abundă de „păduri de mesteceni”. În loc să scrie cu vigoare despre oamenii zilelor noastre, ei se lasă cuprinși de o melancolie bolnăvicioasă care îi duce la contemplarea vieții, dar nu la o tratare serioasă a acesteia în lucrările lor”. Pentru a depăși aceste „lipsuri”, redactorii acestui referat propun câteva soluții „în spiritul epocii”: Ei (studenții Școlii – n.m.) trebuie să ducă o muncă obștească de însușire a problemelor de literatură, să activeze cât mai mult în secțiile de creație ale Uniunii Scriitorilor, în organizația de bază UTM de la Uniune, să ducă muncă obștească”.

Despre viața intimă a liderilor comuniști ai epocii se știu destule lucruri pentru a putea afirma că nu erau tocmai ușă de biserică. Totuși, în literatură, comandamentele erau ferme: pudoare. Iată o mostră:

„În clipa aceea fata s-a trezit

O gură de copil nerăbdător

Vroia să prindă sânu-abia mijit

Prin bluza ei de cit, deschisă-ușor.

…Vecini de tren. Ea nu știa de unde

Venea copilul. Dar a fost de-ajuns

Hotaru-acestei singure secunde

Ca, fericită, să zbucnească-n plâns.

Imaginea prin care Veronica Porumbacu a vrut să-și exprime sentimentele nu-i lipsită de erotism.

„Tot trupul zvelt al fetei tresări

La presimțirea matură și nouă”.

Astfel reacționează tânăra fată la mișcarea instinctivă a copilului.

Publicarea acestei poezii a Veronicăi Porumbacu arată că redacția „Vieții Românești” nu și-a însușit pe deplin critica Organului Comitetului Central și nu a adoptat o atitudine principială față de materialul publicat în paginile revistei”. Sau, un alt exemplu: „Proza debutantei Doina Lașcu, intitulată „Soare cald de toamnă”, redă într-o formulă nudă, vulgară, obsesiile sexuale ale unei liceene care, din cauza unei incidentale dereglări hormonale, se teme că a rămas însărcinată, fără să fi avut raporturi sexuale. Regretul ei cel mai mare este că își va pierde fecioria prin intervenție chirurgicală.

Schița a fost eliminată”.

Ce să mai spunem de romanul „Ușa” al lui Paul Goma, căruia Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu-i acordă „bunul de tipar” și din cauza „erotismului obsesiv al eroinelor”. Iată ce era considerat „erotism obsesiv”: „…în roman continuă să existe numeroase expresii și situații triviale. Sunt relatate scene de erotism excesiv, cele patru eroine manifestând o deosebită procupare erotică. Viola Bizim relatează participarea ei la orgii colective. Actrița Alice, care manifestă o teamă erotică față de propriul ei fiu, trăiește cu un coleg al acestuia. Florica Iosub, fire „arzoaică”, cum se definește singură, a avut la o vârstă fragedă o fetiță – Svetlana – cu un ilegalist, într-o casă conspirativă, în închisoare a practicat un fel de masturbație, a suferit toată viața din cauza temperamentului mai ponderat al soțului ei”.

Autorilor le mai era interzis să înfățișeze într-o lumină oarecum mai favorabilă societatea de dinainte de 1944. Despre aceste lucruri nu se putea scrie decât cu ură și „mânie proletară”, orice încercare de a „umaniza” vreun reprentant al burgheziei sau, Doamne ferește!, vreun hitlerist fiind sortită eșecului. Așa se face că o proză a lui Petru Vintilă („Linia vieții”) este oprită de la tipărire pentru că are ca temă „integrarea unei familii burgheze în viața noastră nouă”. O altă proză, a lui Paul Schuster, are aceeași soartă fiindcă în ea „un fost ofițer hitlerist își expune concepțiile sale filozofice reacționare într-o discuție cu un învățător”. La fel, o schiță ce „nu reușea să redea atmosfera de teroare legionară” este eliminată din „Gazeta Literară”.

Lupta de clasă trebuia să reiasă prin toți porii din lucrările ce mergeau la DGPT pentru a obține „bun de tipar”. Dacă acest lucru nu se întâmpla, lucrarea se întorcea la autor, cu observațiile cenzorilor (care nici măcar nu erau cunoscuți scriitorilor, fiind identificați prin niște numere pe care la ștampilau pe manuscrise). Un exemplu în acest sens este referatul cu privire la activitatea Editurii Tineretului, emis de CC al UTM în 8.III.1952, din care spicuim: „În roman („Răscoala iobagilor” de I.D. Mușat – n.m.), condițiile de viață ale iobagilor nu sunt foarte bine realizate; de aici, cauzele răscoalei nu apar destul de clar. Antagonismul de clasă dintre iobagi și nobili nu este destul de bine scos în evidență. Adeseori burghezia este privită cu ochii noștri de astăzi”. Sau: „În „Judecata” de Aurel Mihale chiaburii la început lucrează nestingheriți, pentru ca spre sfârșitul nuvelei să fie descoperiți cu o ușurință uimitoare. Citind o asemenea nuvelă, cititorul poate să ajungă la concluzia că dușmanul de clasă nu trebuie învins prin luptă căci la urmă cade singur în laț, fără ca aceasta să nu (sic!) ceară eforturi deosebite și vigilență”. Tot la rubrica „lipsuri” a acestei reviste se enumerau: „manifestările ideologiei burgheze, formalismul, cosmopolitismul, naționalismul”.

Un alt motiv de indignare al cenzorilor era modul în care unii scriitori (până și dintre cei „convertiți”) vedeau evenimentele desfășurate în timpul colectivizării (forțate) a agriculturii. La acestea se adăuga tendința majoritară în rândul autorilor de a se încăpățâna să nu îi prezinte pe muncitori așa cum își doreau autoritățile comuniste. Într-un referat asupra revistei „Viața românească” (nr. I-XII/1952), lectorii DGPT se plângeau că „nici o lucrare de proză, cu excepția romanului „La cea mai înaltă tensiune”, publicată în revistă în cursul anului 1952, nu tratează teme legate de dezvoltarea industriei noastre socialiste, nu are în centrul subiectului figuri de muncitori înaintați, eroi principali ai epocii noastre de construire a socialismului. Considerăm că acest lucru este o lipsă de o deosebită gravitate”. Făcând considerații mai generale asupra acestei reviste, responsabilii cu cenzura pentru „Viața românească” identificau și cauzele acestei „lipse de o deosebită gravitate”: „Situația deosebit de gravă a colectivului redacțional se datorează în primul rând politicii de cadre a tov. Moraru care a selecționat cadrele pe bază de simpatii personale fără să țină cont de cele mai elementare criterii politice. El n-a crescut elemente tinere, talentate, legate de regimul nostru, cu o origine socială sănătoasă”. Trebuie spus că în conducerea „Vieții românești” se aflau Petru Dumitriu (redactor-șef adjunct, mai târziu a și emigrat), Aurel Mihale (redactor-șef adjunct), Veronica Porumbacu (redactor-șef adjunct), Marin Preda, Aurora Cornu, Sorin Arghir, Mihai Gafița, Remus Luca, Aurel Lambrino ș.a.

Întorcându-ne la spinoasa problemă a oglindirii colectivizării în literatură, cenzorii nu se împăcau deloc cu ideea că activiștii de partid erau niște incompetenți, trimiși prin sate să aplice cunoscuta formulă: „Nu știi? Te învățăm! Nu poți? Te ajutăm! Nu vrei? Te forțăm!” Această idee reieșea din mai toate lucrările ce tratau acest subiect. Într-o notă a DGPT cu privire la volumul „Afișe de bal” de Pop Simion, trimis editurii ESPLA, găsim următoarele: „Povestirea „Pașca-grof” este axată pe refuzul unui țăran mijlocaș de a intra în gospodăria colectivă. Îndârjirea acestui țăran este atât de puternică încât preferă să-și ucidă unica vită de muncă decât să o aducă în colectivă.

În povestirea „Darida” e înfățișată la modul ironic munca depusă de un activist pentru a convinge un țăran mijlocaș să intre în gospodăria colectivă. Acest activist trimis la țară (…) este prezentat ca un om mărginit, incompetent pentru a duce o asemenea muncă (…)

Volumul nu poate primi bun de tipar”.

O altă notă (din 21.II.1961) relata despre „prezentarea activităților activiștilor de partid ca fiind orgolioși, individualiști, lipsiți de răspundere, neprincipiali, necinstiți etc.”

Nota din 9.VII.1960 trata „probleme depășite sau greșite din punct de vedere politic și anume:

Trecerea pe lista chiaburilor a anumitor țărani mijlocași și luarea de cotă chiar prin represalii;

Conducători ai Sfaturilor Populare foști chiaburi actualmente având mari influențe;

Multe din neajunsurile de care se izbesc pot fi rezolvate numai la CC”

În nota datată 27.IX.1960, referitoare la volumul în limba germană „Simfonia câmpiilor” de Peter Jung, găsim următoarea remarcă la adresa manierei de a scrie a autorului citat, la temele operei sale: „Poeziile scrise după 23 august 1944 nu reflectă aproape deloc viața nouă de la noi din țară, realizările construcției socialiste”.

Oficial, istoriografia comunistă vorbește despre realizarea colectivizării ca fiind o operă ireproșabilă a partidului, în care țăranii se înscriau în Gospodăriile Agricole Colective (viitoarele CAP) cu un entuziasm debordant și antrenându-i și pe cei mai sceptici în această schimbare senzațională a statutului lor. Se admite, din vârful buzelor, că s-au comis și abuzuri, cu totul izolate. Dacă privim însă câteva din scrierile dedicate colectivizării, vom vedea că lucrurile nu au stat chiar așa cum voiau comuniștii șă se creadă. Este ceea ce fac și lectorii DGPT:

„S-a semnalat schița „La Bucerdea” de C. Prisnea în care se povestește cum s-a terminat colectivizarea în acestă comună și în altele vecine. Printre metodele folosite a fost și următoarea:

„Gligor Miclea, brigadierul silvic cu pădurarii lui au hotărât să meargă în sâmbăta aceea la unii țărani pentru că aveau trecere la neveste, să rupă gheața. Au venit spre dimineață cu problema rezolvată. Cu asta s-a terminat colectivizarea la noi la Bucerdea.” S-a modificat astfel: s-a scos cuvântul subliniat adăugându-se că colectivizarea altor comune s-a terminat în săptămâna următoare”.

Deși era „politically correct”, următoarea poezie n-a fost publicată în revista „Luceafărul” nr. 12/1962. Oricât ar fi servit ideologic partidului, cenzorii DGPT înțelegeau și ei că nu toate subproducțiile pot vedea lumina tiparului. Ar fi făcut mai mult rău decât bine:

„Din ultimul număr al revistei „Luceafărul” s-a eliminat poezia satirica „Păcală colectivist” (Păcală devine colectivist) de Nicolae Stoian. Vrând să satirizeze pe ultimul individ care s-a hotărât să intre în gospodăria colectivă, poetul îl identifică cu personajul popular Păcală:

„Sta nehotărât într-o răscruce,

Parcă dup-o păcăleală grea,

Neștiind pe care drum s-apuce,

Istovit de când călătorea…

Seara ca o boare abia iscată

Se apropia cu pașii blânzi

Când dădu cu ochii de-o săgeată,

Drumul indicându-l: spre Flămânzi”.

Dar în satul Flămânzi nu mai găsește „flămânzi nici de prăsilă”, ci o bogată gospodărie colectivă și atunci cere să fie primit slugă. Un colectivist îi răspunde:

„-Slugă zici? –Un moș se face roșu

Și mi-l ia de guler frumușel.

(Hait! A dat-o de belea cu moșu)

-Măi Păcală, fără de nivel!

Ești codaș la ideologie

Și cum trag concluzia e trist,

Dacă vii să-mi spui de slugă mie,

Slugă nu, te vrem colectivist. (…)”

Concomitent cu lupta împotriva acestor scăpări, cenzura comunistă nu putea suporta tratarea altor teme decât construirea socialismului. „Scriitorii sunt constrânși, atenționați să bage la cap că pe „eroul muncii socialiste” literatura trebuie să-l înfățișeze așa cum este în realitate dar, revelându-i lipsurile, trebuie să pună totodată în evidență cu putere ceea ce îl caracterizează și anume că viața sa este străbătută de patosul revoluționar al idealului comunist, că el se dăruiește cu toată pasiunea muncii sale, cauzei socialismului”. De aceea, nu e de mirare că acele cărți ce se îndepărtau de la dogmele realismului socialist nu prea aveau șanse să apară în primii 20 de ani ai comunismului românesc.

În nota referitoare la volumul „Afișe de bal” de Pop Simion, citată mai sus, un alt motiv pentru care lucrarea nu poate primi „bun de tipar” era faptul că „celelalte povestiri din volum abordează aspecte neesențiale din viața din trecut și de azi”.

Romanul „Risipitorii” de Marin Preda este criticat pentru că autorul nu prezentase în detaliu și nu acordase o maximă importanță „demascării grupului fracționist” (Pauker-Luca-Teohari) ca devianță de dreapta. În opinia cenzorilor romanului, Marin Preda ar fi trebuit să scrie numai de acest lucru, precum și de repercusiunile pe care acțiunile Anei Pauker et co. le-ar fi avut în special asupra vieții științifice și a celei rurale. Aflăm toate acestea dintr-un referat datat 20.V.1961, împreună cu modificările necesare.

Eusebiu Camilar păcătuiește și el prin relativa indiferență în fața construirii socialismului. Un lector se pronunță astfel în cazul său: „Consider insuficient ca într-un colum de 178 de pagini (67 de nuvele) doar trei povestiri de mică întindere să fie legate de actualitate”.

Tot ce ieșea din tiparele venite de la Moscova era eliminat, tăiat, retrimis pentru reformulări și alte „rele tratamente”. Ca să nu mai spunem că aceeași soartă o aveau materialele ce depășeau nivelul de înțelegere al cenzorilor (care erau departe de a fi niște critici literari). Iată câteva mostre:

„Datorită unei insuficente exigențe a conducerilor redacțiilor, alături de lucrări valoroase, au văzut lumina tiparului și altele, caracterizate prin platitudini, pretențiozități de stil, metafore forțate, inovații cu orice preț, unele materiale confuze. Câteva exemple:

În numărul 7 al revistei „Steaua”, din 1962 (poezia lui Adrian Păunescu):

„Trec cârduri de gâște sălbatice

Aiurând peste câmp și hrănindu-se

Cu marea culoare a nopții (…)”

Căutând să traducă în „imagini artistice” schimbul dintre oraș și sat, Marian Scorobete simplifică lucrurile până la ridicol în poezia „Dragi prieteni”, care din fericire n-a fost publicată:

„Dragi prieteni,

Primiți mesajele noastre de sănătate:

Ardei, roșii, ceapă, castraveți, ridichi (…)”

Schița „Munții nu cad” a lui Cornel Onescu (…) abundă în expresii ca : nebun, nesimțit, porcărie, urlând, frumos și altele. Cuvântul vax apare de aproape (sic!) 14 ori. Se folosesc asemenea „figuri de stil”: „Dreapta mă durea, creierul mă durea și totul era un mare vax” sau „Simțeam deseori singurătatea cum îmi dă târcoale ca un vax în spirală de oțel peste piept”.

Sub ochiul vigilent al DGPT cădeau și manualele școlare. Și acestora li se reproșa slaba preocupare pentru „noile realități” de la noi din țară:

„În capitolul introductiv, condițiile istorice sunt prezentate pe o singură pagină și foarte simplistă. Exemplu: la 11 iunie 1948 are loc naționalizarea principalelor întreprinderi industriale. Ca urmare, industria socialistă se dezvoltă rapid și multilateral. În 1949 iau ființă primele gospodării agricole colective și întovărășiri. În martie 1959 este lichidată exploatarea omului de către om în agricultura RPR. (…)

La Mihail Sadoveanu este analizat numai romanul „Nicoară Potcoavă”, și nu și „Mitrea Cocor” (…).

Realismul socialist este tratat numai teoretic, iar în analiza operelor se reamintește, de asemenea tot teoretic, că operele respective sunt expresia realismului socialist. Nu se face o aplicare concretă a principiilor realismului socialist la operele analizate”.

„Partidul e în toate” spunea o lozincă în anii comunismului. Și dacă nu era el, erau celelalte organizații care-i furnizau partidului viitorii membri. De exemplu, UTM (viitorul UTC). Atunci cum putea să scape netaxat un roman în care „deși se vorbește mult de preocupările tinerilor de pe șantier, în roman nu se arată nici o acțiune organizată de UTM, nici în momentele cele mai grele: incendiul, nereușita primelor încercări la elaborarea cauciucului, mesajele cifrate interceptate etc.”

Responsabilii cu cenzura știau că activiștii nu sunt prezentați în literatură așa cum și-ar fi dorit, dar nu voiau ca și publicul să știe acest lucru. Că această precauție era inutilă, publicul știind că, în general, activiștii erau niște incompetenți și fără să citească asta în cărți, nu mai e nevoie să spunem. Oricum, „în articolul „Scrisori de la un mașinist” de Dumitru Solomon se sublinia faptul că majoritatea pieselor noastre originale prezintă necorespunzător tipul comunistului. S-a considerat neoportună afirmația în numărul festiv și la semnalarea noastră s-a eliminat”.

Nu doar scriitori români erau strânși cu ușa dacă nu simțeau deloc nevoia să îmbogățească panoplia eroilor literari și nonliterari români. Toți scriitorii, indiferent de originea etnică, dacă trăiau în România, trebuia să respecte ordinele venite de la Moscova, via București. Astfel, o notă intitulată „Despre unele abateri ale literaturii maghiare din RPR”, datată 26.XII.1955, relata succint „Alte abateri de la principiile realismului socialist: individualism și formalism în unele poezii ale lui Szekely Janos („Cântecul pescarului”, „Moștenirea lui Bolyai” etc.) sau un simbolism vag și adeseori confuz (Kanyadi: „Cetatea de la Deva”, „Sub stele” etc.), tematică periferică etc.”

Existau, desigur, spirite lucide care se împotriveau în măsura în care puteau realismului socialist și făceau acest lucru pe față. Este cazul lui Șerban Cioculescu, care își punea întrebări cu privire la valabilitatea acestui pseudo-curent literar. Cine trebuia să-i răspundă i-a răspuns eliminându-i articolul dintr-un volum de „Însemnări”. Iată textul:

„(…) o carte nu e cu adevărat mare și contemporană dacă nu oglindește victoria gândirii filosofice și sociale a socialismului marxismului. Să fie oare într-adevăr așa? Putem oare cere aprioric scriitorilor să-și construiască în așa fel cărțile încât indiferent de problematica abordată, de universul social uman investigat, să arate întotdeauna triumful ideilor filosofice marxiste? Punând în felul acesta problema contemporaneității nu forțăm oare lucrurile, nu îngustăm și depreciem în fond un principiu în esență just?”

Sub o altă formă, actrița Maria Filotti, directoarea teatrului ce-i purta numele, critica și ea impunerea forțată a dogmelor proletcultismului în lumea scenei, deși critica ei era mai subtilă și țintea probleme mai degrabă economice. Dar, la urma-urmei, realismul socialist nu lovea doar intelectul, ci și aceste aspecte materiale, prin non-valorile pe care le propunea: „Trecem printr-o perioadă de adaptare a repertoriului teatral la noile comandamente ale vremii. Din această cauză este firesc ca Direcțiunea Generală a Teatrelor să analizeze cu foarte multă atenție la aprobarea pieselor ce pot fi reprezentate. Dar lucrul acesta creează enorme întârzieri și greutăți în fixarea repertoriului, teatrele fiind obligate să aștepte săptămâni de-a rândul până se stabilește o piesă ce poate fi jucată”. Urmarea firească a acestei stări de fapt, se mai arăta în scrisoare, este că teatrul nu poate da reprezentații, deci nu vine public, deci nu vin bani. De altfel, Maria Filotti îi scrisese primului ministru Petru Groza pentru a-i cere un ajutor financiar. Numai că guvernul punea mai mult preț pe teatrele muncitorești, cu piese într-un singur act, menite a fi înțelese de toată lumea, decât pe teatrul de factură oarecum burgheză.

Întotdeauna, regimul comunist a căutat țapi ispășitori pentru tot ce nu mergea conform planurilor, în orice domeniu. Toate abuzurile din perioada 1944-1952 au fost puse în cârca grupului Anei Pauker. Eșecul construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost pus pe seama unor așa-ziși „sabotori”, dintre care cinci au și fost condamnați la moarte. Puțin mai târziu, pentru situația economică gravă în care se găsea țara, au fost blamați rușii, cu sovromurile lor de tristă amintire (care într-adevăr secătuiseră România, și-așa ruinată de război). Când a venit la putere Ceaușescu, evident că tot ce nu mergea bine avea o cauză în politica lui Dej ș.a.m.d. Nici în domeniul literaturii lucrurile nu stăteau altfel. Dacă scriitorii nu stăteau drepți în fața dogmelor și, mai ales, în fața celor ce le impuneau, imediat se găseau „elemente reacționare, dușmănoase, strecurate în conducerea editurilor, revistelor, cenaclurilor”. În anii „obsedantului deceniu” era în mare vogă moda „demascărilor”. Dacă acestea se practicau pe scară largă în politică, de ce să nu se practice și în literatură? Iată, de pildă, cazul cenaclului „Teodor Neculuță” din Capitală. Să vedem de ce membrii cenaclului deraiau de la linia impusă de pertid, în viziunea cenzurii (și, desigur, a Securității): „În biroul cenaclului sunt asemenea elemente ca Violeta Zamfirescu, casnică, soțul ei este fiu de moșier, are un frate în Australia și un frate lucrează ca deținut la Canal. Din unele sesizări (oare ale cui? – n.m.) reiese că V.Z. este și o femeie imorală. Până recent a făcut parte din birou și I.C. Poiană, fost ofițer în armata veche, cosmopolit și cu purtări imorale. Responsabilul cenaclului este Valeriu Filimon, fiu de popă, element confuz, care este complet sub influența Violetei Zamfirescu, a lui I.C. Poiană și a altor elemente străine, cosmopolite”. Cu asemenea etichete lipite de frunte, cei numiți mai sus erau oricând pasibili să-și schimbe repertoriul literar, trecând la creația inspirată din universul concentraționar.

Dar regimul comunist știa, în general, să preîntâmpine situații de genul celei de la Cenaclul „Neculuță”. Făcea acest lucru numind în fruntea revistelor literare și a editurilor oameni care se acomodaseră destul de bine cu noul sistem. Sunt de remarcat afirmațiile tăioase ale lui M.R. Mocanu cu privire la cei ce conduceau destinele culturii române, în general, și ale literaturii, în special, în acei ani: „…asupra poeziei și prozei era îndreptată tot timpul țeava tunului realismului socialist, a dogmatismului proletcultist având ca servanți pe un Ion Vitner, campion al obtuzității și limbajului ignoranței, pe un Mihai Beniuc, un fel de „tenor de paraoperetă” al realismului socialist, pe un Carol Regman și Ovidiu Crohmălniceanu, cei mai sârguincioși elevi ai lui Leonte Răutu, (in)eminența cenușie a „revoluției culturale”, I.C. Gulian și N. Tertulian, teoreticienii estetismului dogmatic, integrat cauzei proletare”. Merită, de asemenea, să prezentăm o listă cu propuneri pentru Comitetul Uniunii Scriitorilor și o alta pentru Biroul aceleiași Uniuni, elaborate în 1962, pentru a vedea care erau scriitorii agreați de partid și care era dosarul lor (fapt reprezentativ pentru modul în care regimul comunist promova oamenii în diferite funcții de conducere):

Propuneri pentru Comitetul Uniunii Scriitorilor:

Arghezi Tudor 14. Deșliu Dan

Baranga Aurel 15. Demetrius Lucia

Barbu Eugen 16. Frunză Eugen

Bănuță Ion 17. Galan V. Emil

Beniuc Mihai 18. Georgescu Paul

Bogza Geo 19. Gheorghiu Ștefan

Botez Demostene 20. Ghilia Alecu Ivan

Brad Ion 21. Grigorescu Ion

Breitenhoffer Anton 22. Ignea Dumitru

Breslașu Marcel 23. Iosifescu Silvian

Bușecan Teofil 24. Jebeleanu Alexandru

Crohmălniceanu Ov. S. 25. Jebeleanu Eugen

Davidoglu Mihai 26. Kovacs Gyorgy

27. Letay Lajos 37. Pop Simion

28. Mihale Aurel 38. Preda Marin

29. Mircea Dumitru 39. Rău Aurel

30. Munteanu Francisc 40. Sălcudeanu Petre

31. Nagy Istvan 41. Stancu Zaharia

32. Nedelcu Șerban 42. Stoian Nicolae

33. Novicov Mihai 43. Suto Andras

34. Oprea Alexandru 44. Szemler Ferencs

35. Pas Ion 45. Utan Tiberiu

36. Popovici Titus

Compoziția comitetului (total 45 de membri) era următoarea:

Socială: muncitori: 9 Națională: români: 33

țărani muncitori: 3 maghiari: 5

învățători și profesori: 3 evrei: 5

alți intelectuali: 4 germani: 1

funcționari: 9 ruși: 1

alte categorii: 2

Politică: membri și candidați

de partid: 39

fără partid: 6

Propuneri pentru Biroul Uniunii Scriitorilor:

Pentru a avea un tablou mai complet asupra literaturii din acei ani, se cuvine a da și o listă cu o serie de lucrări considerate a fi mai importante în anii 1959-1961. Cu mici excepții, concluziile reies de la sine. Din punct de vedere literar, valoarea multor din aceste lucrări este nulă. Exact acestea servesc însă cel mai bine intereselor regimului.

Proză

Lucrări care înfățișează lupta maselor populare conduse de Partidul Muncitoresc împotriva regimului burghezo-moșieresc, pentru doborârea dictaturii fasciscte și înfăptuirea insurecției armate:

Eugen Barbu: „Șoseaua Nordului”, roman

Mihai Beniuc: „Pe muchie de cuțit”, roman, vol. I

Alecu Ivan Ghilia: „Ieșirea din apocalips”, roman

Kovacs Gyorgy: „Tezaurul Kristofilor”, roman

Teodor Mazilu: „Bariera”, roman

Marin Preda: „Îndrăzneala”. Nuvelă

Ion Ruse: „În portul de pescari”, roman

Zaharia Stancu: „Rădăcinile sunt amare”, roman, vol. V

Szemler Ferencs: „Solstițiu”, roman

Au apărut de asemenea lucrări care înfățișează lupta maselor populare împotriva exploatării burghezo-moșierești în sec. XIX și primele două decenii ale sec. XX, dintre care semnalăm:

Zaharia Stancu: „Desculț”, roman cu acest titlu, apărut în 1947, a fost reluat și rescris de către autor, la dimensiunile unei cronici ample a epocii lui 1907, în mai multe volume

Tudor Teodorescu-Braniște: „Primăvara apele vin mari”

Lucrări care zugrăvesc transformările revoluționare din țara noastră în anii construcției socialismului:

Constantin Chiriță: „Întâlnirea”, „Oțelul”

Radu Tudoran: „Dunărea revărsată”

George Călinescu: „Scrinul negru”

Dintre volumele de reportaj apărute în această perioadă, oglindind diverse aspecte ale muncii de construcție a socialismului în țara noastră, menționăm următoarele:

Tudor Arghezi: „Cu bastonul prin București”

Eugen Barbu: „Cât în șapte zile”

Ștefan Bănulescu: „Drum în câmpie”

Traian Coșovei: „Semnul din larg”

V. Nicorovici: „400 de zile în orașul flăcărilor”

Miko Ervin: „Lumină de neon în munte”

Dramaturgie

Piese inspirate din lupta partidului în ilegalitate și în zilele insurecției armate:

Mihai Beniuc: „Întoarcerea”

Dorel Dorian: „Dacă vei fi întrebat”

Horia Lovinescu: „Surorile Boga”

Titus Popovici: „Passacaglia”

Al. Voitin: „Oameni care tac” și „Oamenii înving”

Piese inspirate din construcția socialistă în industrie, agricultură și alte ramuri ale vieții sociale și culturale:

Mihai Beniuc: „În Valea Cucului”

M. Davidoglu: „Uriașul din câmpie”

Lucia Demetrius: „Vlaicu și feciorii lui”

Paul Everac: „Ferestre deschise”

Radu Cosașu: „Mi se pare romantic”

Poezie

În domeniul poeziei această perioadă s-a caracterizat prin apariția de lucrări valoroase aparținând poeților din toate generațiile. Au publicat astfel volume cu o tematică legată de actualitate: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Demostene Botez, M.R. Paraschivescu, Otilia Cazimir, Radu Boureanu, Eugen Frunză, Ion Bănuță, Ion Brad, Ferencs Szemler, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Al. Sahighian, Ion Horea, Tiberiu Utan, Dimos Rendis, Victor Tulbure, Mihu Dragomir ș.a.

Pentru promovarea tinerelor talente a fost creată colecția „Luceafărul”, în cadrul căreia și-au tipărit primele lor plachete de versuri poeți înzestrați ca Ilie Constantin, Cezar Batlag, Florența Albu, Florin Mihai Petrică ș.a.

A apărut antologia „Cântare Partidului”, cuprinzând versuri închinate operei de construcție a socialismului.

Creația politică a anilor 1959-1961 reflectă, într-o măsură sporită față de anii precedenți, problemele construcției socialismului, ale transformărilor produse în conștiința oamenilor muncii, ale luptei antiimperialiste și anticolonialiste, pentru apărarea păcii și democrației în lumea întreagă.

Neconsiderând că exagerăm, putem extrapola afirmația din alineatul de mai sus la întreaga literatură și la întraga perioadă 1949-1961 (aceste limite sunt orientative; pot exista fluctuații de 2-3 ani într-un sens sau altul). Dar în ceea ce regimul comunist considera o victorie din aproape toate punctele de vedere, Nicolae Manolescu vede „moartea poeziei” (prin extensie, a literaturii): „Ea (poezia – n.m.) a încetat de fapt să mai existe o perioadă de timp. Cum putem ști ce ar fi fost poezia contemporană fără acest deceniu de întrerupere? Un deceniu în care poezia și-a uitat, printr-o amnezie particulară, tradițiile, s-a întors spre forme de mult închise încercând, în chip bizar, să le actualizeze, ignorând ceea ce devenise printr-un proces natural și dându-se drept ceea ce nu era sau nu putea să fie”.

Dar, de pe la sfârșitul deceniului 6 și începutul deceniului 7, liderii de la București au început, după cum am văzut, să se distanțeze de Moscova și de tot ce venea de acolo. Această relativă independență pe plan extern (consacrată, să ne amintim, prin „Tezele din aprilie „ – 1964) au avut ca urmare, pe plan intern, aplicarea mai puțin drastică a dogmelor impuse de sovietici încă din 1944.

O oarecare maturizare politică avea să ducă la concluzia conform căreia „copierea întru totul, atât în teorie, cât și în practică, a sistemului sovietic începea să pară liderilor comuniști de la București, încă de pe la începutul deceniului 7, o întreprindere nebenefică în bună parte, periculoasă chiar, din mai multe puncte de vedere”. Inclusiv pe plan literar. După aproape 20 de ani de interdicții, se părea că literatura fusese oarecum „dresată” să meargă „la pas”, fără ca cenzura să mai trebuiască să pocnească din bici prea tare. Așa că, „fără să fie neglijată în vreun fel, cenzura va fi lăsată mai slobodă, în domeniul creației literar-artistice ceva mai mult, în cel social-politic, ceva mai puțin”. Lanțul s-a mai lungit cu câteva zale, dar fără ca țărușul de care era priponit să se clintească din locul în care era înfipt.

După ce, în anii trecuți, frigându-se cu ciorbă, ajunseseră să sufle și în iaurt, „lectorii-cenzuratori erau acum sfătuiți de propagandiștii ceceiști să nu mai denatureze gândul autorilor și să nu mai facă intervenții nejustificate, aceste practici contravenind deja politicii partidului și guvernului”. În același timp însă, DGPT aplica formula „mai puțin, dar mai bine”. Cu alte cuvinte, cenzorii trebuia să devină mai subtili, să fie atenți la ce și cât taie din textele citite. Dacă până acum instrumentul folosit era toporul, cenzura va trece la bisturiu. După ce scăpaseră într-un fel de ruși, liderii români vedeau că se ridică alte probleme în „măreața operă de construire a socialismului”. „Pentru a face față acestora, lectorilor cenzuratori li se solicita o pregătire mai asiduă. Faptul că ei începeau munca zilei cu citirea presei și documentarea din „Lupta de clasă”, Analele Institutului de Istorie a Partidului sau alte materiale nu mai corespundea noilor exigențe”.

Anul 1965 aduce schimbări politice foarte importante la vârful ierarhiei comuniste din România. Nicolae Ceaușescu preia conducerea partidului și continuă politica predecesorului său, slăbind relativ șurubul și pe plan intern. În acest fel, „adierile timidului vânt de libertate au ajuns ca în anul 1965 să atingă fruntea încrețită a scriitorilor, cenzuratorii răsuflând și ei ceva mai ușurați în fața manuscriselor, practicându-se un „joc” tacit între ei și conducerile editurilor,de felul: „O serie de obiecții politice făcute de noi (DGPT – n.m.) în unele lucrări nu se transmit editurilor direct de către noi, manuscrisul primind însă „bun de tipar” și nouă revenindu-ne sarcina să urmărim pe parcurs cum se rezolvă acestea””. În același sens, al unei relative libertăți în ceea ce privește scrisul, trebuie citată și afirmația următoare, conform căreia: „În aceste noi condiții de renunțare la ideologismul brut, vulgar și de căutare a unuia de alt tip, mai stilat și fundamentat „științific”, ce se va contura abia în anii ’68 în național-comunism, cenzura va profesa în domeniul literar (artistic) o vigoare „veselă”, în sensul acordării „bunului de tipar””.

Iată de ce mulți scriitori au crezut, în această perioadă, că își pot permite să scrie aproape orice. Fiind într-un fel încurajați de sus (însuși Ceaușescu lovea în diferite moduri în Dej, fie trecându-i pe linie moartă pe colaboratorii apropiați ai acestuia, fie reabilitându-i pe cei căzuți în dizgrația lui Dej), scriitorii încep să atingă în lucrările lor subiecte tabu în perioada de-abia încheiată. Spre exemplu, relațiile cu URSS. Dacă, după cum am văzut, Costache Negruzzi nu fusese lăsat, de dincolo de moarte, să numească „parascovenii” influențele slave în limba română, avem acum surpriza să întâlnim următoarele adnotări: „Ei îmi vorbesc în franceză, într-o franceză de departe superioară aceleia vorbită de numeroși belgieni francizanți – deși am firește sentimentul că nu sunt niște francezi. Ei aparțin „pe undeva” și nu tocmai, unei latinități. Dar când vorbesc între ei…devin cu totul alți oameni, intrând tot „pe undeva” într-o poiană cunoscută numai de ei și la care eu nu am acces. Nu pentru că m-ar opri să intru, dimpotrivă. Dar eu nefiind slav!…” Acest fragment,aparținând unui scriitor francez care vizitase România, n-a fost publicat tocmai pentru că îi identifica pe români ca fiind slavi. Or, în România acelor ani începuse să facă o lungă carieră expresia „O insulă de latinitate într-o mare slavă”. O serie de lucrări sovietice sunt eliminate din revista „Secolul XX”. În aceeași direcție, se consideră că ce apare în plan literar-artistic în URSS nu mai este o prioritate pentru viața culturală românească. Întâlnim astfel nota: „În aceeași pagină la rubrica „Meridianele tinereții” se dădeau o serie de note despre apariția unor lucrări literare, în ultima vreme, în Ucraina. La semnalarea noastră nota a fost eliminată”.

Ani în șir România fusese un satelit al Moscovei, nediferențiat în vreun fel de celelalte țări „frățești”. În consecință, orice încercare de afirmare a unei identități proprii românești era imediat taxată drept „naționalism”, eventual „șovin”. O notă remarcă, de pildă, faptul că „din povestiri nu reiese viața în comun a poporului român cu comunitatea maghiară”. Dar lucrurile se schimbaseră. Cel puțin în țara lor, românii trebuia să fie superiori celorlalți. Așa că nu se mai acceptă lucrări din care să reiasă superioritatea culturală a unei minorități (în special, sași și secui) în fața românilor – de exemplu, lucrarea „Judecata de Apoi din Altberk” de Ervin Wittstock, cenzurată prin nota DGPT din 23.X.1969.

Apoi, faptul că România, în ciuda „avântului economic” pe care conducătorii afirmau cu orice ocazie că îl luase, era în coada țărilor socialiste, nu trebuia să „transpire” în presă sau în literatură. Articolul „Trecerea mai mult sau mai puțin în același timp a țărilor socialiste la comunism” de I. Mărgineanu, din revista „Viața Românească” nr. 12/1962 a fost eliminat, deoarece releva inegalitatea economică dintre țările socialiste, cu Cehoslovacia și RDG mai înaintate și cu Bulgaria și România mai înapoiate.

Și iarăși, ce trebuia să ne mai intereseze pe noi ce făceau celelalte țări socialiste? „S-a atras atenția redacției asupra recenziei la lucrarea „Izvor veșnic viu – culegere de articole științifico-populare cu privire la folclorul moldovenesc”, apărută la Chișinău în 1961. (…) Redacția a eliminat recenzia din revistă”.

După ce, mai ales în anii ilegalității, partidul comunist militase pe toate fronturile pentru dezmembrarea țării (a se vedea în acest sens „Manifestul Comitetului Central al Partidului Comunist din România”, publicat în „Comunistul Moldovei” nr. 6/6.VI.1940, prin care se salutase anexarea Basarabiei de către URSS, numind acest rapt național „eliberarea Basarabiei de sub jugul greu al imperialiștilor români”), prin anii „Tezelor din aprilie”, comuniștii revin la sentimente mai bune și privesc cu ochi sceptici spre țările vecine, în special spre Ungaria. Săgeți otrăvite spre guvernul maghiar – bănuit, pe bună dreptate sau nu, de a avea tendințe revizioniste cu privire la Transilvania – sunt aruncate prin diverse note, în urma cărora lucrări maghiare nu trec de cenzură. Așa este nota datată 26.XI.1963, în care se spune: „Indirect este sprijinită teza istoriografiei burgheze ungare, potrivit căreia românii au trăit numai în munți ca păstori, șesurile erau populate de unguri și românii nu formau majoritatea populației din Transilvania”. Dar oare nu același lucru îl afirmase istoricul-șef român din deceniul 6, Mihail Roller? Se știe însă bine că partidul uită ce nu-i convine. Sau, mai degrabă, face uitat.

Tocmai pentru că începuse un proces care să-i contureze în Occident o imagine de „independent” în Blocul Estic, regimul de la București, oricine s-ar fi aflat în fruntea sa, nu îi putea suporta pe cei care emigrau și scoteau la iveală adevărurile despre România. Acești emigranți, în special intelectualii, demontau punct cu punct realizările afirmate de cei care dețineau puterea în țară. Nu este deci de mirare că lucrările lor nu aveau cum să mai apară în România. Ba, uneori, nici numele nu le mai era pomenit. „Nu se accepta nici aducerea sub ochiul cititorului român a cugetărilor filosofilor români stabiliți în străinătate”. În „Nota de intervențiile efectuate în revistele literare în perioada 1.VIII-30.VIII.1963” găsim multe exemple care vin să ilustreze cele afirmate mai sus. Iată câteva: „La sesizarea noastră s-a scos referirea la Tristan Tzara” (din „Secolul XX”, nr. 6-7/1963); „S-a eliminat o frază în care se afirma că o parte a intelectualității a plecat din țară, specificându-se că acesta nu era din intelectualitatea de valoare a țării” (din „Gazeta literară”, nr. 34/1963). Un personaj ca Virgil Ierunca, ce, de la microfonul „Europei Libere”, demonstra în fiecare zi că aparența de indepndență a lui Ceaușescu este o minciună, nu trebuia să fie nici măcar pomenit: „În articolul „Implicații actuale” de Aurel dragoș Munteanu, referitor la revista „Agora”, se scria: „Editorii săi erau Ion Caraion și Virgil Ierunca. Ei formau cu Geo Dumitrescu un trio imbatabil, celebru în epocă”. La semnalarea noastră s-a eliminat referirea la Virgil Ierunca”.

Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionesco n-au fost niciodată iertați de autoritățile comuniste pentru orientările lor pro-legionare din tinerețe. Într-o mărturisire a Ilenei Mălăncioiu, aceasta afirmă că redactorilor de la „Viața Românească” li s-a cerut „să mai scoată (…) câteva fragmente din cele două articole în care se făceau trimiteri la eseistica lui Cioran”.

Sau, o altă notă: „Cu excepția articolului „Mircea Eliade sau de la fantastic la oniric”, volumul a primit „bun de tipar””.

Deși reabilitat întrucâtva, Lucian Blaga se „bucura” de un tratament asemănător. Să-i dăm din nou cuvântul Ilenei Mălăncioiu: „În 1968 mi-am luat licența cu teza „Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga”. Înainte de susținerea ei, profesorul Radu Florian, care făcea parte din comisie, a spus: „Pentru mine, un student care după cinci ani de filosofie marxistă își alege o temă ca asta nu prezintă garanție din capul locului!””. Prin extensie, nici Blaga nu prezenta garanție.

În același timp însă, regimul comunist își reconsidera poziția față de autori care până atunci suferiseră de atacurile cenzurii. Bineînțeles că acest lucru se producea astfel încât respectivii autori să contribuie la poltica partidului. Un bun exemplu este Eminescu. În prima față a comunismului românesc nu i se prea înghițeau remarcile tăioase, mai ales la adresa evreilor (să nu uităm că foarte mulți conducători comuniști ai acelei perioade erau evrei). Despre poezia „Doina”, ce să mai vorbim? Cum adică „De la Nistru pân’ la Tisa”? Tendințe imperialiste! Dar noua generație de comuniști (nouă doar în aparență) văzuse că se poate câștiga multă popularitate pe spinarea poetului național. Trecuse vremea în care doar „Împărat și proletar” era considerată demnă de atenție. Acum, afirmația lui Alexandru Paleologu din articolul „Misoginia”, conform căreia „Scrisorile a IV-a și a V-a sunt lamentabile, ordinare și foarte meschine ca sentiment și de altfel cele mai slabe producții ale poetului” nu avea cum să fie publicată.

Și istoria relativ recentă este regândită. Spunând aceasta, ne referim la unele încercări de reabilitare a mareșalului Antonescu. Evident, și acestea făceau parte din planul orchestrat de a mai lovi puțin sub centură „prietenia de veacuri dintre popoarele român și rus” de care se făcea atâta caz până deunăzi. Cenzura servea acestor scopuri în felul său caracteristic: „Din rândurile poporului danez nu s-au ridicat în anii aceia trădători de teapa lui Pétain, Laval (…) sau Antonescu. Volumul a primit „bun de tipar” cu eliminarea frazei de mai sus, scoasă de autor și din „Viața Românească””.

Spuneam mai devreme că autorii începuseră să prindă gustul libertății și, mai pe față, mai printre rânduri, adoptau o poziție destul de critică față de perioada încheiată în prima parte a deceniului 7. Ba unii se refereau și la situația din prezent. Numai că, oricât taxase drept „teme minore” subiecte ca viață, moarte, nemurire, cenzura „prefera un evazionism inteligent unei critici social-morale a lumii noastre în derulare”. Cu alte cuvinte, dacă scriitorii tot nu voiseră să scrie despre „omul nou” și „construirea societății multilateral dezvoltate” cu „prefacerile sale revoluționare”, măcar să rămână la acel nivel abstract și să nu mai coboare critic în realitatea concretă – care, își dădeau și cenzorii seama de acest lucru – nu avea cum să fie descrisă în culori prea optimiste.

Scriitorii erau cel mai mult preocupați de libertate și încercau, mai ales sub forma parabolelor, să atragă atenția asupra acestei idei – mai bine zis, asupra absenței libertății din peisajul socio-cultural al României. Dar, după 20 de ani, nici cenzorii de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu mai erau așa de ușor de dus cu preșul:

„Poezia „Vulturii”: în mijlocul orașului au fost aduși vulturi, strânși din „văgăuni și munți” și închiși în mijlocul orașului „în spatele unui gard de sârmă”, pentru ca „aici, în văzul tuturor să-și nască puii și să și moară aici” și astfel fiecare să poată vedea „cum se descompune în ploaie ochiul obișnuit cu marile înălțimi”. Poezia se încheia astfel: „În mijlocul orașului cresc vulturii/ și noi vrăbiile de-asupra munților/ slabe și mici, perechi/ ne plângem și asudăm pustii/ de atâta libertate”.

Observațiile noastre s-au discutat cu conducerea editurii care a hotărât eliminarea acestei poezii”.

Romanul „Ostinato” de Paul Goma este retrimis de mai multe ori editurii fără viză deoarece conținea descrieri din închisorile comuniste, constrângeri absurde („Astfel, din perioada liceală, Ilarie rememorează eforturile făcute în liceul în care învăța, pentru crearea unei atmosfere generale de doliu la moartea lui Stalin. Este relatată pe larg ședința de UTM în care au fost pedepsiți elevii care au contravenit dispozițiilor”), „expresii triviale, paragrafe care culminează cu o scenă de homosexualism. În plus, autorul a introdus un nou episod (Budapesta, 1956) care nu poate apărea integral”.

Despre romanul „Ușa” al aceluiași autor am mai amintit că nu primise ștampila „B.T.” și din cauza „erotismului obsesiv” al eroinelor. Dar păcatul capital al cărții este că „o întreagă perioadă din viața țării noastre apare numai prin prisma greșelilor, abuzurilor, ilegalităților care au fost săvârșite. Apoi, toți comuniștii care apar în roman sunt prezentați numai prin laturile negative, destructive ale acivității lor”.

Un articol al lui Paul Everac, intitulat „Ce se taie nu se fluieră”, privind imixtiunile secretariatelor literare (de fapt, a cenzurii) în textele pieselor originale este eliminat din „Gazeta literară” nr. 40.

Versurile în care Marin Sorescu afirmă că „timpului său i-au fost amputate inima, gura și fruntea” nu aveau cum să fie publicate. La fel, versurile Anei Blandiana: „Toți câinii din țară erau credincioși/ Ei mușcau numai pe dușmanii stăpînilor…/ Își permiteau un singur capriciu – să urle la lună” au fost cenzurate.

Iată explicația cenzorilor pentru eliminarea unor poezii ale lui Adrian Păunescu: „Unele poezii privind destinul artei și al artistului sugerau ideea îngrădirii libertății, a exercitării unei influențe deformatoare din exterior, a discrepanței dintre ceea ce ar vrea să spună poetul și ceea ce spune”.

Parabolele erau „mirosite” de cenzori. Așa este cazul romanului „Isus și ceilalți” de Romulus Guga. Autorul descrie viața dintr-un azil psihiatric, văzut uneori ca o închisoare. În plus, se pun probleme legate de putere, adevăr, libertate în general, libertate individuală, noțiuni de care cenzura, și prin ea, partidul, nu voia să audă.

Se lucra și la ilustrații. Orice imagine care ar fi sugerat condiția de prizonier în propria țară era eliminată: „Dintre ilustrațiile care urmau să fie introduse în acest număr s-a eliminat un clișeu care reprezenta o figură de om formată dintr-un lacăt deschis în jurul căruia, în dreptul urechilor, gurii, capului erau prinse lacăte închise”.

Până și autorii agreați de regim recunoșteau că situația din țară nu era tocmai propice creației libere, în ciuda relativei liberalizări din perioada 1965-1971. Să notăm faptul că, în revista „Familia” (nr. 4/1968) de la Oradea, la rubrica „Interviurile revistei”, M.R. Paraschivescu răspundea unor întrebări pe tema artelor plastice. Desigur însă că răspunsurile sale vizau arii de interes mai largi. La întrebarea „Cum vedeți critica de azi?”, autorul „Cânticelor țigănești” răspunde: „Ce am lăudat ieri, denigrăm azi, ce am denigrat ieri, hiperlăudăm azi sau mâine”. Miron Radu Paraschivescu declară sus și tare că „Aportul (criticii noastre de specialitate – n.m.) nu-l vede nicăieri”. Însă, ceea ce ne interesează cel mai mult, în lumina celor afirmate mai sus, este răspunsul scriitorului la întrebarea: „Care ar fi condițiile necesare ce ar putea da direcție sănătoasă artei de creație și celei de interpretare?”: „Libertate, libertate, libertate!”.

Mult a patinat cenzura pe apărarea secretului de stat, atât în presă, cât și în literatură. Această obsesie nu s-a potolit nicicând, din acest punct de vedere regimul lui Nicolae Ceaușescu nediferențiindu-se de cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Si într-un caz, și în celălalt, paranoia conducătorilor lua dimensiuni grotești (din care cauză deveneau de-a dreptul amuzante). În timpul lui Dej, în special lucrările și publicațiile științifice privind agricultura, silvicultura, economia agrară ș.a. erau cenzurate, „efectuându-se numeroase intervenții de ordin politic”. „Au fost, prin urmare, respinse aserțiuni științifice care contraveneau politicii economice și sociale ale partidului, precum era cea care susținea, de pildă, că este mai indicat să se cultive în Deltă și Lunca Dunării plante de mlaștină ca: pipirig, papură, salcie, stuf etc. decât să facă investiții pentru îmbunătățiri funciare în vederea redării agriculturii a acestor terenuri”. Poate că o culme a absurdului a fost atinsă când „unele lucrări, precum „Materii prime textile vegetale în RPR” au fost catalogate drept „apariții dușmănoase””.

Ridicolul unor astfel de situații este regăsit în notele următoare:

„Din articolul „Scriitorii la sate” de M. Beniuc s-a scos referirea la construirea unui turn de televiziune la Oradea”.

„Din materialul „Înaltul prestigiu” de Ilie Purcaru s-a scos afirmația că producem și exportăm aparataj nuclear pentru cercetări științifice, înzestrând laboratoare nucleare din India, Italia etc.”.

„Din același reportaj s-au eliminat referiri la expoziția industrială ce se va deschide la București și unde va fi prezentat și noul strung revolver românesc, electronic, fabricat la Arad”.

„Din reportajul „Peisaj de august” de P. Anghel s-a scos referirea la construcția Combinatului de la Brazi”.

Pe de altă parte, în viziunea diriguitorilor României, se lucra intens la dezvoltarea țării, chiar dacă amănuntele legate de modul în care se făcea acest lucru nu erau date publicității. De aceea, regimul nici nu voia să audă de faptul că țările socialiste nu prea contau pe scena economică mondială: „Într-un text intitulat „Ce ne făgăduiește secolul XXI” sunt publicate extrase dintr-un reportaj apărut în „Paris Match”. În acest reportaj se spunea că lumea viitorului va fi scindată în două: de o parte, SUA și Japonia, aflate în era postindustrială, iar de cealaltă parte, toate celelalte țări, aflate încă în era preindustrială”. Nota cenzorilor: „Articolul făcea abstracție de existența și dezvoltarea țărilor socialiste și de locul pe care acestea îl vor ocupa în viitor”.

În fine, pentru a pune punct exemplelor ce relevă politica cenzurii în ceea ce privește aspectele economice dezbătute în revistele culturale, să mai notăm articolele „August, problemă de conștiință” și „Acest februarie”, semnate de Al. Andrițoiu, redactorul-ef al revistei „Familia” din Oradea. Următoarele fragmente n-au mai apărut în nr. 8/1968 al revistei: „Agricultura noastră evoluată oferă un procentaj de cooperative agricole încă anemice, încă văduvite de tehnica modernă”; „Și în știință sunt unele semne de rutină sau de egocentrism. Pe la unele institute pseudovalori încurcă lucrurile…”; „Așa și în arte, în toate artele…”; „O scară a valorilor veche și depășită, artificială, la care au contribuit și titlurile date cu anasâna, au umflat până la dimensiunile unui zepelin personalități fragile de staniol și foiță de țigară, prezente în fruntea redacțiilor, la direcțiunea teatrelor, filarmonicilor, cinematografiei, la catedrele universitare și te miri unde, omniprezenți ca divinitățile, stăpâni pe două, trei, patru posturi”; „Noua organizare administrativ-teritorială a țării este un rod al cercetării științifice fundamentale și minuțioase, la care au participat ași în materie și activiști experimentați”.

Aminteam mai devreme de pudoarea afișată (și cerută în presă și literatură) de liderii comuniști. Comandamentele nu se schimbă nici sub Ceaușescu. Astfel că nu se admit criticile, atacurile personale, polemica „neprincipială”, invectivele și tonul de scandal. De exemplu, pamfletul „Țața” al lui Eugen Barbu, ce reprezenta un atac la adresa redactorului-șef al ziarului „Sportul popular”, conținea expresii de genul: „o bidinăreasă căreia numai cerceii îi mai lipsesc”, „volubil ca o țață”, „farmec de canal”, „care își uită prohabul deschis ca să facă lumea să râdă” etc. Pamfletul nu a mai fost publicat.

1968, anul invadării Cehoslovaciei de către trupele țărilor Pactului de la Varșovia, cu excepția României, avea să fie apogeul liberalizării relative pe plan intern. După această perioadă, Ceaușescu începe să dea înapoi, mai ales în fața rușilor, temându-se că ce i se întâmplase lui Dubcek la Praga i se poate întâmpla și lui, la București. Această nouă orientare se resimte și în plan literar. Mai ales că, din 1971, românii se pricopsesc cu „Tezele din iulie”: „Experiența cehoslovacă (factor extern) și campania de extindere și adâncire a rolului conducător al partidului unic în toate domeniile vieții sociale (pe plan intern) – „Tezele din iulie”, n.m. – ne dau explicația noii înăspriri a cenzurii”.

Astfel că, pentru a-i menaja pe sovietici, paragrafe din lucrarea „Memorii de război” a lui Charles de Gaulle, în care se vorbea despre „complicitatea Moscovei” la anexarea Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei, despre rolul nefast al tratatului germano-sovietic și despre o propunere adresată de Hitler Franței, în care se afirma că victoria aliaților va transforma Franța într-un „satelit al sovietelor” au fost eliminate din „Gazeta literară”.

În această notă de „înăsprire” a cenzurii putem încadra intervențiile făcute asupra unui roman, „Nebunii orașului” de Norman Manea, apărut la Ed. Cartea Românească:

„S-a discutat cu conducerea editurii, care a fost de acord să efectueze modificări asupra următoarelor:

Profesoara de franceză predă la o școală specială unde aveau acces doar copiii „demnitarilor de stat”. Slugărnicia profesorilor, obrăznicia copiilor, atotputernicia părinților o obsedează și îi dă un sentiment de umilință. Un exemplu: „Profesoara (…) va fi tulburată de fantoma unor limuzine negre, albe, vișinii (…) oprind leneși, cu șoferul coborând, deschizând portiera micilor divinități, (…) puternice, atotputernice (…) limuzine aliniate în convoi, șoferi încolonați, țepeni. Zeci de șoferi deschid dintr-o dată speriați portiera (…) Vin limuzine întârziate (…) Vor fi pedepsite (…) Micii școlari nu vor ierta întârzierea, așteptarea (…) Bunicii șoferi vor aștepta oricât, pedepsiți, vinovați”.

Profesoara vede pretutindeni „colegi polițiști”, „dascăli polițiști”, „părinți polițiști”, „portari polițiști”, are sentimentul că este obligată să se încoloneze într-o goană colectivă din care nu poate ieși, nu poate evada”.

O grea lovitură încearcă să dea regimul lumii scriitoricești și celei culturale în ansamblul ei, în 1971, prin Tezele din iulie. Acestea au fost lansate „pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. În acest fel, „patinându-se dezinvolt pe înghețul din vara lui 1971, se solicita insistent ca scriitorii să promoveze, cu mai multă fermitate, principiile estetice ale partidului, să lupte pentru o cultură realistă care să slujească cauza construcției socialiste, formarea conștiinței omului nou”. Cu alte cuvinte, înapoi la realismul socialist. Dar mai presus de realismul socialist, se puneau, în anii „Tezelor”, bazele cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Din acest punct de vedere, iată ce notează Silviu Brucan, și el fost responsabil, într-un fel, cu cenzura, din funcția sa de editorialist al „Scânteii” din primii ani de după 1944: „Stalin era un începător în materie și tot așa și Mao, deși ei au fost aceia care au inaugurat cultul. Dar ei erau amatori, iar Ceaușescu era profesionist”.

Unii scriitori s-au raliat noilor cerințe și „se luau la întrecere pentru a-i câștiga favorurile (lui Nicolae Ceaușescu – n.m.): idol al poporului, salvator al independenței naționale (…), marele vizionar, apostolul, sinteza geniului latin sau personificarea tradiției daco-romane etc.”. În acest fel se mai stabilește un criteriu pe care cărțile ce urmau a fi publicate trebuia să-l îndeplinească pentru a ajunge sub tipar: „citarea lui Ceaușescu în fiecare carte care urma să fie publicată era nu numai o formă de ritual, era o obligație, o condiție pentru a ajunge la faza publicării”. Pentru a da un exemplu, să-l lăsăm în continuare pe Silviu Brucan să ne înfățișeze propriul caz: „Singura mea carte publicată în timpul lui Ceaușescu era o traducere din engleză în limba română a lucrării „Dialectica politicii internaționale”. Ea a fost oprită de Secția de Propagandă a Comitetului Central, deoarece nu includea citate din Ceaușescu. Omul care era șef al cenzurii, temutul Mihai Dulea, adjunct al ministrului Culturii, m-a vizitat la Spitalul Elias unde trebuia să fiu operat, spunându-mi că lucrarea nu putea fi publicată în forma ei actuală. El a adus două citate din Ceaușescu, unul obligatoriu în prefață, și mi-a promis ca, dacă accept includerea lor, el mă asigură de publicarea cărții. Am eliminat adjectivele din cele două fraze și Dulea s-a ținut de cuvânt”. De altfel, trebuie să ne amintim că, până în 1989, până și manualul de limbă și literatură română pentru clasa I avea pe prima pagină chipul Cârmaciului.

Încet-încet, ajungem în anul 1977, când DGPT este desființată. Cenzura primește de-acum o față umană, dacă se poate spune așa. Lectorii săi, trecuți în mare parte la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, încetează să mai fie doar niște ștampile, niște numere, ei putând fi identificați. În acest fel e posibilă și o mai mare comunicare între edituri și instituția cenzurală, de pe urma căreia au de câștigat autorii. Anumite observații pot fi discutate cu cenzorii de la CCES (cu unii dintre ei) și unele cărți pot apărea fără modificări prea mari sau prea multe. Un exemplu (amuzant) care ilustrează faptul că unii cenzori mai acceptau discuțiile este cel al Suzanei Gâdea, de la CCES. Fusese o discuție legată de niște pasaje deranjante dintr-o carte a lui Eliade. Cu o inocență dezarmantă, Suzana Gâdea propune să fie chemat Eliade la ei la Consiliu, să discute…

Cu toate acestea, Tiberiu Avramescu e de părere că, într-un fel, după desființarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri în 1977, cenzura devine „mai a dracu’”, deoarece o carte este citită de mai multe persoane, fiecare ținând la postul său. Astfel, că o parte din responsabilitățile cenzurii trecând în sarcina editurilor, o lucrare este citită de redactor, de redactorul-șef, directorul editurii, urmând ca abia după aceea cartea să ajungă pe masa funcționarilor de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. De multe ori, lucrarea ajungea la CCES grav multilată. Dacă apăreau cărți „cu probleme”, picau capete atât în editură, cât și chiar în CCES. Un caz relatat de T. Avramescu este cel al Elenei Docsănescu. Aceasta era venită în Consiliu de la DGPT și s-a zbătut mult pentru ca romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda să apară. Cartea a fost publicată, dar a iscat un scandal imens – e drept, mai mult subteran – ce s-a soldat cu pensionarea forțată a acestei funcționare.

Că o frică teribilă îi determina pe editori, în primul rând, să cenzureze ei în primul rând o carte, pentru a nu fi dați afară, o dovedește și istoria apariției volumului „Urcarea muntelui” a Ilenei Mălăncioiu. S-o lăsăm pe autoare să povestească ea însăși aventura acestei cărți:

„…entuziasmul său din ziua întâi s-a transformat într-o îndoială care creștea pe măsură ce trecea timpul și mi-a spus că publicarea cărții mele nu depinde de ea, ci de directorul editurii(…). Ca atare, a trebuit să-l abordez pe Mircea Sântimbreanu, care era la fel de entuziasmat de cartea mea și la fel de îndoit că ea ar putea fi publicată. Mi-a spus că i-a transmis-o lui Liviu Călin (care pe vremea aceea lucra la „Sinteze”) și că ar fi bine să-l caut, ca să-mi dea un răspuns. Și l-am căutat. Am aflat astfel că manuscrisul i-a fost dat fără referat de publicare, iar pe sumarul lui erau vreo 50 de semne de întrebare. După mai multe discuții, în urma cărora am mai schimbat câte un titlu ori câte un vers, având grijă să nu devină mai șters, ci dimpotrivă, el a mers cu mine la Mircea Sântimbreanu (dir. Ed. Albatros – n.m.) și i-a comunicat că e de acord cu publicarea cărții, cu condiția eliminării a 12 poeme. „Numai atâtea?!”, l-a întrebat acesta, speriat. (…) Nu peste mult, am aflat că se prezentase cu manuscrisul la Centrala Cărții, spunând: „Am venit cu bomba, faceți ce știți cu ea!” (…) Tocmai când credeam că totul s-a terminat, Mircea Sântimbreanu m-a anunțat că s-a întors și Alexandru Chiriacescu, care era în concediu, și a cerut și el să mai fie scoase șase poeme. I-am răspuns: „Dacă dvs. erați adjunctul dlui. Chiriacescu, aș fi înțeles. Dar cum el este adjunctul dvs. discuția asta mi se pare neserioasă. Fiindcă mâine ați putea să-mi spuneți că m-a citit și dactilografa ori portarul, și au cerut și ei să mai scot câte ceva. Așa că prefer să-mi iau cartea acasă!” (…) Până la urmă, am mai schimbat câte un cuvânt, ca să se vadă că am lucrat pe text (…) Dar nu era ușor să te descurci, pentru că tehnica folosită de cenzură devenise foarte subtilă. Uneori ți se cerea să schimbi o prepoziție ori un pronume, iar asta făcea ca versul modificat să spună cu totul altceva. De exemplu, într-un poem intitulat „În memoriam”, dedicat lui Virgil Mazilescu, care începea cu strofa: „Plouă, acum Virgil bea apă/ Și face teorii că apa nu e rea, / Știa el foarte bine ce băutură este/ Și câtă vreme va avea s-o bea”, pentru ca în final să spună: „Că lui numai așa i s-a turnat pe gât/ Apa de ploaie care ne-a fost dată”, a trebuit să înlocuiesc „ne-a fost dată” cu „i-a fost dată””.

În rest, cam aceleași tabieturi. Nu se publicau autorii care aleseseră exilul. Dar nici cei care se pronunțau critic la adresa „revoluției culturale” cu origini sud-est asiatice nu erau bine văzuți și suportau consecințele. Nicolae Breban, membru în CC al PCR, redactor șef al „României literare” și un personaj destul de docil și de obedient în alte condiții, s-a pronunțat împotriva noii ofensive ideologice, pe când se afla la Cannes. Drept urmare, a fost exclus din partid, din CC și a fost înlocuit de la conducerea principalului săptămânal al scriitorilor.

Fără îndoială, Securitatea veghea și ea la menținerea botniței pe gura scriitorilor. Tiberiu Avramescu relatează un episod în care, fiind chemat de un securist la o „discuție” pe marginea unei cărți de-a lui Eliade, îi este prezentat un referat al unui serviciu al Securității asupra cărții. Securistul era capabil să citească din referat, deși foaia era întoarsă spre T. Avramescu!

Un raport al Securității, datat 23 ianuarie 1987, menționa;

„Mircea Dinescu, lucrat prin D.U.I. de către Inspectoratul Municipiului București, indicativ 120, fiind cunoscut cu poziție ostilă prezentă și relații suspecte cu cetățeni străini.

Ileana Mălăncioiu, lucrată prin D.U.I.

Radu Cosașu, este lucrat prin D.U.I.

Marin Sorescu, lucrat prin D.U.I.”

Același raport transmitea informația că unele cărți au „conținut interpretabil” și erau citate „Rimbaud negustorul” de Mircea Dinescu, „Urcarea muntelui” de Ileana Mălăncioiu, „Schimbarea la față” de Mihai Sin.

Securitatea își făcea simțită prezența și prin faptul că romanele polițiste (după o perioadă în care fuseseră interzise) trebuia să aibă aprobarea Ministerului de Interne pentru a putea fi publicate, deoarece ar fi putut dezvălui unele tehnici de investigație folosite de angajații acestui minister.

Din motive uneori destul de absconse unele cărți așteptau ani la rând pentru a fi tipărite. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu a rămas în stadiul de proiect zece ani până a apărut, în sfârșit, în 1982. Unei cărți a lui Nicolae Balotă despre literatura absurdului (chiar așa se numea inițial) a trebuit să-i fie schimbat titlul în „Lupta cu absurdul” pentru a vedea lumina tiparului. O carte cu un destin celebru în epocă a fost cea a Anei Blandiana, avându-l ca personaj central pe faimosul motan Arpagic. Cartea a apărut, fără a trezi bănuiala cenzorilor. „O carte pentru copii”, trebuie să-și fi spus aceștia. Dar cineva nu s-a lăsat păcălit și l-a recunoscut în motanul cel înfumurat pe însuși Nicolae Ceaușescu. Ca urmare, cartea a fost retrasă din librării după o lună.

***

Fără a avea, nici pe departe, pretenția de a fi epuizat subiectul cenzurii comuniste în literatură, ne vom opri aici cu referirile la imixtiunile acestei instituții în creația literară. Mai departe, ar fi rândul scriitorilor înșiși să vorbească despre felul în care cenzura le-a marcat destinele literare și/sau fizice. Ca o concluzie, putem fi de acord cu afirmația conform căreia „întinsă pe decenii lungi, lupta cu cenzura a salvat cărți, dar a ucis la propriu sau la figurat scriitori; cineva a numit ultimul deceniu dinainte de Revoluție „deceniul morții poeților”. Statistica îi confirmă diagnosticul…”

Capitolul 5. Cenzura în presă

După ce am văzut, în mare, cam cum stăteau lucrurile în privința literaturii, să ne îndreptăm privirea spre presă și asupra rolului rezervat acesteia de către regimul comunist. Trebuie spus, în primul rând, că „interesul partidului comunist pentru presă (…) era pe deplin justificat. Fără mijloace, propaganda sa rămânea un noian de vorbe într-o adunare a propriilor săi membri”. În consecință, comuniștii au luptat, cu diferite mijloace (majoritatea ilegale și violente) pentru acapararea întregii prese românești.

Prin 1943, pregătindu-se să reintre în legalitate, partidul comunist a organizat apariția unui organ de presă propriu, „România liberă”, care în perioada 23 august-21 septembrie 1944 a fost singura instituție mass-media a comuniștilor. După data de 21 septembrie 1944 apare seria nouă a „Scânteii”, care devine organul central al partidului. În scurt timp, „Scânteia” preia rolul de far călăuzitor al întregii prese românești și, concomitent, de veritabilă instituție cenzurală. Pe de altă parte, „Scânteia” își exercita atribuțiile – atât pe cele pe care trebuia să le aibă, cât și pe cele pe care nu era îndreptățită să le aibă – urmând neabătut modelul „Pravdei” sovietice.

Ca și în cazul literaturii, primele mișcări pe care le face cenzura în domeniul presei țin de excluderea din rândurile breslei a celor care, într-o formă sau alta, erau identificabili cu vechiul regim. În acest fel, unele personalități suferă o dublă condamnare, atât ca scriitori, cât și ca ziariști, având în vedere faptul că activaseră pe ambele planuri. Așadar le este lipită eticheta de „dușman al poporului” unui N. Batzaria, „care în 1936, când se judeca procesul Anei Pauker a tercut de partea dușmanilor poporului, adunați sub plapuma lui Stelian Popescu, la „Universul”, ațâțând la ură de rasă”; Nichifor Crainic, „vechi dușman al oricărei mișcări progresiste, otrăvitor public de prim rang, în slujba hitlerismului”; N. Crevedia, „fost colaborator al „Poruncii vremii””; Romulus Dianu, „aghiotant al lui Șeicaru”; Mircea Eliade, „ideolog al mișcării legionare, dușman al clasei muncitoare, apologet al dictaturii lui Salazar”.

Cenzura pe față a presei vine imediat după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Ziarele Opoziției, „Dreptatea” (PNȚ) și „Liberalul” (PNL) sunt interzise. Vreo doi ani încă se apelează la pretextul cu tipografii care, chipurile, nu voiau să tipărească aceste ziare. În general, presa de opoziție este catalogată ca fiind „fascistă”, ceea ce era desigur un pretext pentru a fi interzisă. Presa primilor ani de după 1944, când încă mai existau voci care se opuneau comandamentelor comuniste, este plastic caracterizată de Ion Pas: „cal de tramvai, obligat să meargă pe aceeași linie, megafon și cădelniță cu tămâie”. Cei care dirijau acest „cal de tramvai” erau non-valori ca Iosif Kișinevski, Leonte Răutu, Sorin Toma, Nicolae Moraru, Iosif Ardeleanu și alții, care, sub numele românizate, ascundeau origini rusești. Aplicând în cel mai strict sens indicațiile venite de la Moscova, acești conducători ai mass-media românești au reușit să definească „forța presei comuniste” în felul în care un ziarist obscur, Horia Liman, o face în articolul cu acest nume din „Contemporanul” nr. 18 (448)/6.V.1955: „Pentru ziarist, ca și pentru scriitor, este deopotrivă valabilă indicația leninistă de a combate pe „custozii tradițiilor capitalismului”. În zece ani de apariție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a partidului și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă în adâncime și în lărgime. Presa nu mai aparține unui pumn de îmbuibați și șantajiști. Ea este respectată și iubită de poporul muncitor. Pe drumul trasat de Lenin și Stalin presei comuniste, învățând fără preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-ne zi de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față partidul, să luptăm cu toate puterile unite pentru înflorirea patriei noastre iubite!” Veritabilă platformă-program a presei românești din perioada comunistă, completată peste 20 de ani cu „Programul PCR” referitor la rolul rezervat mass-media: „Presa și radio-televiziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepția înaintată a partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoștințele științifice despre natură și societate; ele trebuie să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului. Gazetarul, propagandistul comunist trebuie să aibă o concepție înaintată, o temeinică pregătire ideologică marxist-leninistă”. Așadar, un rol militant pentru presă. Noțiunea de neutralitate le-a fost întotdeauna necunoscută comuniștilor.

Deci, presa nu trebuie să informeze – în adevăratul sens al cuvântului – ci să devină o tribună de la care partidul să-și propage concepțiile. Rolul informativ este înlocuit de cel propagandistic. Așa se creează acea non-actualitate de care aminteam mai devreme.

Dar faptul că mass-media comunistă s-a conformat cerințelor nu înseamnă că a fost scutită de cenzură sau că nu apăreau greșeli – unele intenționate. Chiar și în anii cei mai duri ai regimului comunist (aprox. 1945-1960) se mai găseau încă ziariști care făceau puținul care le stătea în putință pentru a nu se supune ordinelor venite de sus. În cele ce urmează, vom exemplifica unele din aceste „devieri” de la linia trasată de partid.

În ziarul „Înainte” din Craiova, nr. 2016/21.VII.1951, la pagina 3, coloana a doua, articolul „Cântece și voie bună” este observat de cenzură. În articol se spunea: „…că greul apasă pe spinarea chiaburilor…care o viață întreagă v-au supt sângele și sudoarea frunții voastre, muncind de zori și până în noapte pe pământul lor”. Nota DGPT: „Reiese că nu țăranii muncitori au lucrat pământul chiaburilor, ci chiaburii și l-au lucrat ei înșiși”. Articolul a fost eliminat.

O altă greșeală de exprimare e semnalată în „Luptătorul” din Bacău, nr. 1063/16.VIII.1951, pe pagina 1. Articolul „E viață nouă și în orășelul nostru” conținea fraza: „Locul speculanților l-au luat magazinele și cooperativele”. Și acesta a fost eliminat.

O greșeală politică este semnalată în ziarul „Dobrogea Nouă”, nr.994/7.IX.1951, în fraza: „Astfel, postul de radio „Vocea Americii” a anunțat că…”. De aici rezulta că „Dobrogea Nouă” se informa despre situația din Iugoslavia de la „Vocea Americii”. Asta în condițiile în care singurele surse de informații pentru ziarele locale trebuia să fie „Scânteia” și Agerpress.

În cazul producerii unor greșeli grave, chiar după ce ziarul trecuse de tipografie, întregul aparat cenzural se punea în mișcare pentru ca publicația respectivă să nu ajungă la populație în acea formă. Așa s-a întâmplat când, pentru o greșeală de tipar – lipsea litera „n” din cuvântul „muncii” într-un articol despre o cuvântare de-a lui Stalin – s-au oprit la centrul de difuzare și la gară toate exemplarele greșite, s-au corectat în tipografie și de-abia după aceea li s-a dat drumul pe tarabe.

Exemplul de mai sus ilustrează o greșeală de tipar „veritabilă”, deși ar putea plana oarece dubii. Nu însă același lucru se poate spune despre următoarele, care, deși numite de cenzori „greșeli de tipar”, numai greșeli de tipar nu erau. „Sabotaje” – tot le căuta Securitatea cu lumânarea chiar și acolo unde nu erau – ar fi un cuvânt mult mai potrivit:

În „Scânteia tineretului” din 21.XI, în loc de „forței economiei socialiste”, a apărut „fostei economii socialiste”;

În „Sportul popular” din 20.XII, în loc de „CC al PMR” a apărut „CaCa al PMR”;

În „Înainte” din Brăila, nr.1611, la pagina 4 se spunea: „Regimul de democrație populară a deschis drum larg spre cultura cea mai înapoiată fiilor și fiicelor poporului muncitor”;

În „Scânteia” din 22.XII, într-un citat dintr-o scrisoare lui Stalin, în loc de „face imposibilă înrobirea” era cules „face posibilă înrobirea”;

În „Frontul plugarilor”, în loc de „Oamenii muncii din Capitală și-au exprimat voința de a contribui”, a apărut „Oamenii muncii din Capitală și-au reprimat voința de a contribui”;

În „Dobrogea Nouă” nr. 487 apărea: „Tot pe lângă această școală mai funcționează și un curs de analfabetizare”;

Pe o fotografie publicată într-un ziar, care îi înfățișa pe liderii de atunci ai PMR, Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, întâmplarea (sau mai degrabă nu) a făcut să cadă un fir de păr pe figura lui Dej. Acest fir de păr, în cădere, a format un semn de întrebare pe chipul lui Dej, iar ziarul a fost tipărit așa. În condițiile în care, în acel an 1952, nu se știa exact cine este preferatul lui Stalin la conducerea PMR, Dej sau Pauker, acel semn de întrebare spunea multe.

Privind aceste exemple, să ne rezumăm la a constata diferența enormă dintre ce spuneau comuniștii referitor la muncitorii tipografi – că sunt de partea Partidului Muncitoresc Român și, în consecință, nu tipăresc ziarele Opoziției – și situația de fapt, cu aceste șicane făcute regimului.

Unele greșeli semnalate de cenzură se datorau probabil cunoștințelor rudimentare despre natura activității de jurnalist (fie el și comunist) a celor care practicau această îndeletnicire. În această categorie putem plasa exemplele de mai jos:

În ziarul „Înainte” din Craiova apare scrisoarea unui tractorist către Stalin (evident, o făcătură elaborată în redacție). Se spunea acolo că tractoristul a văzut în URSS că „nisipul și piatra din Transcaucaz au fost făcute să producă cereale și plante”. A mai văzut „perdele care protejează culturile împotriva vânturilor”, „canalizări de apă pe mii de hectare irigate” și alte minuni. Cenzura atrage atenția redacției să facă unele corecturi, logice de altfel, pentru că din text reiese că cerealele nu ar fi plante. De asemenea, trebuie completat „perdele de păduri”:

Tot în ziarul „Înainte” din Craiova, nr. 507 se spune : „Muncitorii agricoli de la GAS și-au luat angajamentele concrete în cinstea celei de-a 70-a aniversări a tov. Stalin. Printre acestea, îngrășarea vitelor și porcilor și cărarea gunoaielor la câmp”. Așa ceva nu putea să treacă de ochii lectorilor DGPT, textul dovedind fie prostie în stare pură, fie o ironie tăioasă a autorului articolului.

Ca și în literatură, cenzura avea mare grijă ca presa să nu publice informații ce ar periclita în vreun fel apărarea secretelor de stat. E firesc ca orice țară să aibe astfel de secrete, dar regimurile comuniste au dus această politică la paroxism. Sancțiunile ce se aplicau celor ce călătoreau fără bilet în mijloacele de transport în comun erau și ele secrete de stat. Articolul „Să nu călătorim fără bilet” din „Faklya” ,nr. 276/23.IX.1966 a fost eliminat din această cauză.

Printr-o adresă datată 3.X.1955, trimisă delegaților DGPT din teritoriu, li se atrăgea acestora atenția ca „în materialele ce vor trata problemele strângerii recoltei din vii în presă, la radio etc. să nu existe nici o referire la militarii ce iau parte la această campanie”.

Adresa secretă din 15.XII.1955 specifică: „Materialele oficiale ale Congresului al II-lea al PMR trebuie controlate după ziarul „Scânteia” pentru ziarele săptămânale și bisăptămânale, iar pentru ziarele cotidiene trebuie controlate după textul oficial Agerpress sau după orice text oficial existent la redacție”. Asta ca să nu apară surprize.

Absurdul nu mai cunoaște limite și, în adresa secretă din 21.V.1956, se fac cunoscute lectorilor DGPT următoarele: „În legătură cu problemele de șah, aritmologie, rebusuri și alte jocuri asemănătoare vă precizăm că apariția pe mai departe a acestora cât și a jocurilor de cuvinte încrucișate este interzisă cu desăvârșire”. În aceeași adresă se mai enumeră lucruri ce nu trebuie să apară în presă: locul și modul de desfășurare a antrenamentelor sportive, pregătirea loturilor RPR în comun cu loturi din alte țări, avantaje materiale ale sportivilor câștigători etc.

Conform adresei secrete din 24.IV.1956, doar Agerpress poate scrie despre persoanele repatriate.

Circulara din 10.IX.1956 stabilește clar: „Prețul de cost al oricărui fel de produs nu se poate da publicității”.

În 5.III.1957 se mai emite un ordin conform căruia „Nu se publică cereri de servici, numai oferte de servici, din partea sectorului socialist. Doar cotidienele pot da anunțuri de mică și mare publicitate”. În aceeași circulară se menționează că și „cărțile de telefon se trimit, fără excepție, pentru obținerea vizei la București, la U20”.

Foarte atenți, responsabilii comuniști cu cenzura și propaganda trimit adresa din 10.V.1957, în care se specifică: „Când se dau depășiri de plan în cifre absolute, să nu se dea și în procente, pentru că s-ar putea calcula producția. Se pot da publicității date despre unele obiective economice”.

Cu atâtea adrese și circulare ce stabileu tot atâtea subiecte tabu, cenzurii nu îi venea prea greu să opereze eliminări de texte și observații pe articole. Astfel că, de exemplu, mențiunea că Uzina de Alumină produce vanadiu și pentaoxid de vanadiu din nămolul de bauxită a fost eliminată din articolul „Cum funcționează laboratorul de uzină”, apărut în „Faklya”, nr. 159/8.VII.1966. Din articolul „Trebuie urgentate relizările investițiilor în sectorul de stat din agricultură” s-a eliminat referirea la lucrările de extindere a silozului de cereale din Ioșia. O știre radio din 5.VII.1966, în care se amintea că la Centrala electrică de termoficare din Oradea a intrat în funcțiune al doilea grup energetic nu s-a mai difuzat. Următoarele referiri nu au putut să apară în presa orădeană deoarece erau „secrete de stat”: garnizoana militară din Șimleul Silvaniei, faptul că femeile lucrează în schimbul de noapte, mașinile de tip IMS, prospecțiunile geologice pentru argilă refractară din munții Pădurea Craiului, câmpurile petrolifere din zona Marghita, cifre privind producția sau investițiile întreprinderilor „Sinteza” , „Înfrățirea”etc. Nivelul de trai al românilor nu putea nici el face obiectul vreunui articol în așa fel încât un cititor printre rânduri să deducă pe unde se situa acesta. Într-un articol apărea aserțiunea următoare: „Să presupunem că o familie compusă din patru persoane dorește să se odihnească în fiecare duminică la ștrand. Sunt atât de înstăriți încât toți patru au biciclete”. Partea subliniată a fost eliminată.

Pe lângă aceste restricții care vizau, în general, aspecte economice, presei comuniste îi era cu desăvârșire interzis să publice articole din surse anglo-francofone (nu prezentau interes sau nu reprezentau interesele României), articole care să exprime punctele de vedere ale burgheziei sau punctele de vedere ale țărilor capitaliste.

O precenzură poate fi numit modul de angajare a ziariștilor. Hotărârea Consiliului de Miniștri cu nr. 1391/8.X.1951 spunea, la articolul 1: „Nu se va mai angaja personal redacțional în presa centrală fără avizul prealabil al DGPT. Nu se aplică această măsură la „Scânteia”, „Lupta de clasă”, „Carnetul agitatorului”, „Munca de partid” și la ziarele Ministerului Forțelor Armate și ale Ministerului Afacerilor Interne”. Ceilalți pretendenți la statutul de jurnalist trebuia mai întâi să treacă prin Școala de Partid „A.A. Jdanov”, devenită ulterior Academia de Partid „Ștefan Gheorghiu” (veritabilă fabrică de activiști de partid pe bandă rulantă). În redacție mai puteau lucra ziariștii comuniști ilegaliști, cei din presa sovietică sau cei agreați de Moscova.

Pentru amuzament, să spunem că cenzura nu scăpa din ochi nici măcar cărțile de vizitatori din muzee și expoziții. La Muzeul Național de Artă al RPR s-au găsit și eliminat pagini ce conțineau adnotări de genul:

„Nu expoziția m-a izbit, ci palatul”;

„Frumos pentru oameni nerestructurați”;

„11.I.1952: Cu ocazia zilei mele de naștere am vizitat galeriile palatului și am rămas mai mult timp la bufet la chifteluțe marinate și ardei umpluți. De asemenea, și prietenele mele Puica și Olga au fost impresionate foarte adânc.”;

„30.X.1952: Nu am fost îndrumați cum să vizităm expoziția de artă și națională. Am fost dați afară fără să vizităm toate tablourile de artă.”;

„Vizitând această expoziție am căpătat o poftă grozavă de mâncare.”;

„Am intrat indispus și am ieșit cu dureri de cap.”;

„Trăiască regele!”;

„Jos cu voi!”;

„La spânzurătoare cu voi!”

Deși, de-a lungul întregii sale existențe, presa comunistă din România nu și-a schimbat prea mult aspectul general, trebuie totuși să menționăm o oarecare liberalizare și aici, în condițiile relativei liberalizări din anii ’60-’70. Bineînțeles, fiind cu totul în slijba partidului comunist, presa înțelege să adopte atitudinea impusă de acesta în diferite contexte. De aceea, când declamarea „dragostei de veacuri a poporului român pentru poporul rus” nu a mai fost la modă, presa și-a însușit rapid noile doleanțe. De exemplu, după publicarea „Tezelor din aprilie”, represaliile din partea Kremlinului au venit și prin intermediul așa-numitului Plan Valev. Acesta preconiza crearea unor „complexe economice naționale” care nu țineau cont de frontiere și plasau România și Bulgaria în „grădina de zarzavat” a Blocului Estic. Dar presa românească nu mai era cea din urmă cu 10 ani (mai bine spus, opiniile liderilor de la București se mai schimbaseră între timp). Astfel se face că o publicație științifică românească, „Tribuna economică” – în spatele căreia recunoaștem partidul – demonstrează ridicolul Planului Valev: „Deși nu suntem geografi ca autorul de la Universitatea „Lomonosov”, am luat o hartă a țării și îndelung aplicați asupra ei, am studiat-o sub toate aspectele. Cu toate acestea, n-am reușit să înțelegem care rațiuni obiective ale forțelor de producție în socialism pot face ca pentru industrializarea regiunii Argeș, de exemplu, să aibă o „însemnătate deosebită” „apropierea relativă” de Donbas sau Kerson și să nu o aibă apropierea absolută de regiunea limitrofă Brașov, care face parte din același complex economic național? (…) În definitiv, vederile pe care le are autorul este o treabă personală a acestuia. Așa ar fi într-adevăr, dacă autorul n-ar încerca în același timp să umble cu creionul său peste harta patriei noastre. Și acest lucru nu i se poate permite!”

Și în 1968, când Ceaușescu a criticat intervenția din Cehoslovacia, presa i-a ținut isonul. Dar, ca orice minune, și aceasta a durat trei zile. Tovarășul și partidul au devenit mult mai moderați în aprecierile la adresa URSS, iar presa a acționat în consecință.

Apoi au venit „Tezele din iulie” și presa devine din ce în ce mai plicticoasă. Nicolae Ceaușescu căpătase mania vizitelor și toate ziarele vorbeau numai despre primirile acestuia în diferite capitale ale lumii. Dar dacă presa românească aproape că nu mai avea nevoie de o supraveghere a cenzurii, nu același lucru se poate spune despre cea occidentală, în special posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii”, ambele finanțate de Washington. Metodele prin care se încerca cenzurarea mesajelor acestor instituții erau din cele mai variate, mergând de la cele de ordin tehnic (bruiarea semnalului tehnic) până la agresiuni fizice (Monica Lovinescu de la „Europa Liberă” a fost bătută la Paris de un grup angajat de Ceaușescu). „Cutia cu trăncăneli”, cum era numită „Europa Liberă” de soții Ceaușescu demasca în fiecare emisiune despre România cultul personalității practicat de Nicolae Ceaușescu. Un alt angajat al acestui post de radio, Emil Georgescu, lucra pentru guvernul Statelor Unite ca editor supraveghetor al Departamentului Român din „Europa Liberă”. Pe 19 octombrie 1976, el a fost accidentat serios de niște contrabandiști francezi de stupefiante; tot accidentul a fost înscenat de serviciile secrete de spionaj ale României. După șase luni de refacere, s-a întors la microfon. Autoritățile române au încercat să-l neutralizeze prin scrisori de amenințare și de șantaj. În final, pe 28 iulie 1981, Emil Georgescu a fost înjunghiat de 22 de ori de alți doi contrabandiști francezi (care ulterior au fost arestați). Totuși, Emil Georgescu a scăpat și din această încercare, deși într-o stare foarte gravă. Trebuie spus că trei directori succesivi ai Departamentului Român de la „Europa Liberă”, Mihai Cismărescu, Noel Bernard și Vlad Georgescu, au murit de o formă de cancer galopant, foarte suspectă. Conform mărturiei aceluiași I.M. Pacepa, și corespondenții agențiilor de presă străine erau filați de Securitate.

Anii ’80 aduc cu ei o limitare și mai drastică a dreptului la informare a populației – pentru că libertatea de exprimare în presă era cu totul suprimată. Pentru a da un singur exemplu, se cuvine a aminti faptul că despre accidentul nuclear de la Cernobîl s-a aflat în România de-abia la câteva zile de la producerea lui, populația neputându-și lua toate măsurile de precauție în timp util. Apoi, reducerea la două ore a programului televiziunii publice, și acelea conținând doar omagii la adresa cuplului prezidențial, s-a înscris și ea la capitolul limitării acestui drept la informație.

Despre evenimentele de la Timișoara din 16 decembrie 1989 nu s-a aflat în presă decât de la „Europa Liberă”. De-abia când lucrurile au scăpat de sub control s-a scris în „Scânteia” despre situația din orașul de pe Bega. Iar când Ceaușescu și-a ținut discursul din 21 decembrie din Piața Palatului, tehnicienii Televiziunii Române au primit ordin clar de sus să oprească transmisiunea în momentul în care în mulțime s-au făcut auzite primele huiduieli.

După fuga dictatorului, televiziunea publică își schimbă sigla, aceasta devenind TVRL: Televiziunea Română Liberă. De fapt, întreaga presă română își câștigase – oarecum provizoriu – libertatea.

Capitolul 6. Mecanismele cenzurii

Am vorbit până acum de modul de organizare al instituțiilor cenzurale (în principal Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor), de subiecte interzise, de autori interziși, dând și câteva exemple de cărți și de articole ce n-au putut face obiectul publicării deoarece contraveneau intereselor partidului comunist. Se cuvine însă să ne facem o idee și despre modul în care era făcută cenzura, despre cum era organizată această activitate atât de necesară unui sistem totalitar.

În primul rând, cenzorii trebuia să fie inițiați în activitatea pe care urma să o presteze. Cu alte cuvinte, trebuia ca ei să fie puternic îndoctrinați, lucru care se producea în interminabile ședințe de prelucrare. Aceste ședințe de „ridicare a nivelului ideologic” erau ținute de activiști de partid, care, în primii ani ai comunismului românesc, erau mai mult ruși decât români. Pentru angajații DGPT din provincie, în cadrul acestei instituții a luat naștere Direcția Instructaj-Control, care transmitea unităților DGPT din țară instrucțiuni despre metodele și sarcinile pe care le aveau cenzorii. Un șef al serviciului dintr-o unitate teritorială a DGPT întocmea un plan de muncă, în care erau cuprinse sarcinile profesionale ale colectivului. Dacă se întâmpinau probleme, în sensul că autorii sau redacțiile nu erau de acord cu observațiile făcute de unitatea locală a Direcției, lucrările respective se trimiteau imediat la DGPT București. Aceste observații nerezolvate pe plan local erau semnalate și Direcției Instructaj-Control, printr-o notă lunară de sesizări, întocmită de șeful unității DGPT. Tot în responsabilitatea acestui șef cădea și sarcina de a informa Direcția Instructaj-Control asupra problemelor de muncă, de pildă obiectivele propuse, stilul și metodele de muncă, viața de colectiv.

Angajații DGPT locale controlau materialele primite și aprobau, pe propria răspundere, difuzarea lor în presă. Observațiile făcute la revistele locale necesitau transmiterea unor referate șefului serviciului. Pentru celelalte publicații nu era nevoie de referate, observațiile fiindu-i semnalate șefului pe cale verbală. Un responsabil politic sau un membru al redacției DGPT transmitea observațiile conducerii instituției care edita și difuza o publicație, preferabil, „pe măsura depistării greșelilor”. În cazul problemelor mai deosebite, cenzorii cereau sprijinul Direcției Instructaj-Control, cu avizul șefului DGPT locale. Se țineau registre în care cenzorii notau cu cine și ce au discutat la forul tutelar de la București și cu cine au luat legătura din partea redacției căreia îi trimiseseră observațiile lor. Acești lectori nu aveau voie să lase semne, sublinieri etc. pe pagina lecturată fără explicațiile de rigoare sau care ar fi putut genera confuzii. Paginile incomplete, cu spații albe, cu multe greșeli de corectură sau în care nu s-au făcut intervențiile cerute nu puteau primi ștampila „bun de tipar”. Aceeași soartă o aveau paginile ce primiseră observații și nu purtau mențiunea „S-a intervenit numai în locurile indicate”.

Textele încercuite trebuia să capteze întreaga atenție a cenzorului. Dacă prin încercuire era introdus un pasaj nou, acesta trebuia citit în întregime. Introducerea unui singur rând impunea citirea întregului pasaj în care fusese inserat. Atent verificată era și paginația. Erau exceptate de la orice control materialele cu aprobări speciale de la DGPT sau de la alte foruri sus-puse.

Pentru a marca un pasaj eliminat se foloseau croșetele: (…). Numai că cenzorii nu doreau ca lucrările apărute să transmită publicului faptul că acele tipărituri fuseseră cenzurate. De aceea, multă vreme, aceste croșete nu au apărut. Conducerile editurilor au purtat, în acest sens, un veritabil război cu cenzura pentru ca lucrările să apară „croșetate”. Tiberiu Avramescu relatează un episod comic al acestui război, când, la publicarea unei cărți de reportaje a lui Al. Sahia, prilejuită de o călătorie a acestuia în Uniunea Sovietică, s-a produs un mare scandal din cauza numărului mare de croșete de care era plină cartea. Cu prilejul unei manifestații de 1 mai, povestea Sahia că l-a văzut pe Stalin înconjurat de ,X…Y…Z și croșetele nu se mai terminau. Aceste puncte-puncte înlocuiau numele unor oameni politici pe care Stalin îi lichidase între timp și nu mai era voie să li se amintească nici măcar numele. În acest fel s-a văzut generalissimul Stalin înconjurat de…croșete la parada de 1 mai.

În cazul cărților, acestea trebuia să treacă prin mai multe furci caudine. O primă lectură se făcea în editură, cu observațiile autorului. A doua era lectura de redactare, în care autorul era pus să taie unele fragmente și să modifice altele. Lectura a treia cădea în sarcina unui redactor, uneori și a redactorului-șef sau chiar a directorului editurii. După ce trecea de acest stadiu, cartea era trimisă la DGPT, unde mai era o dată sau de două ori citită. După 1977, anul desființării cenzurii oficiale, lectura se făcea prin sondaj la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, iar prin anii ’80, observațiile veneau de la Secția de Propagandă. Într-o vreme, aici era șef Dumitru Popescu. Iată o caracterizare a acestuia făcută de I.M. Pacepa: „Neobișnuit de inteligent, era considerat de Ceaușescu geniul propagandei. De la descoperirea sa, în 1968, Popescu scrisese majoritatea cuvântărilor lui. Semeț și arogant, era renumit prin modul de a fi disprețuitor și dur cu subordonații săi. „Nu întreba de ce!”, obișnuia să spună când dădea un ordin. „Fă doar ce-ți spun! Eu sunt Dumnezeul tău!” De aceea, în rândul activiștilor de partid, numele său a devenit Popescu-Dumnezeu, iar el era foarte mândru de aceasta”.

Ideea cu ștampila dispăruse. Editurile făceau ele observațiile pe care le considerau necesare, iar de observațiile venite de la CCES se putea să nu se țină cont. Tiberiu Avramescu rememorează un fapt semnificativ pentru modul în care răspunderea pentru publicarea cărților era pasată editurilor. Având în plan tipărirea unei cărți „cu probleme”, T. Avramescu îi cere sprijinul unui funcționar influent de la CCES, cu care se afla în relații de prietenie. Acesta îl ajută, amintindu-i însă: „Tiberiu, noi ți-am dat drumul, dar să știi că n-o să recunoaștem niciodată!”

Metodele cenzurii au fost și de natură economică. În cazul editurilor, se făceau așa-numitele planuri editoriale, ce cuprindeau un număr maxim de lucrări ce puteau apărea într-un an, la toate editurile (acest număr maxim era cam de 3000 de lucrări). Ce depășea planul editorial, nu se publica în acel an. Prin anii ’80, o idee venită de la Elena Ceaușescu era menită a reduce drastic numărul traducerilor în română (în special, a celor din limbile țărilor capitaliste). Mergând pe principiul reciprocității, Elena Ceaușescu propunea să se traducă în română tot atâtea cărți câte se traduc în franceză, de exemplu, din română. Decalajul era evident. În Occident abia dacă se traduceau două-trei cărți românești pe an, pe când literatura vestică producea infinit mai mult decât cea română (căreia nu trebuie să i se subestimeze meritele, dar care nici nu trebuie să fie supraevaluată). Prin urmare, românii puteau citi maxim două-trei cărți occidentale pe an (în cazuri fericite), având în schimb la dispoziție șapte-opt titluri din literaturile „vecine și prietene” bulgară, sârbă, ucraineană etc.

O altă idee năstrușnică limita numărul de lucrări pe care un autor le putea publica în decursul unui an la una singură. Autorul, anul și cartea. La aceasta, scriitorii și editurile au reacționat prin folosirea din plin a pseudonimelor, iar alteori, editurile nu mai dădeau autorul. Aceeași stratagemă, a publicării cărților fără menționarea autorului, o foloseau editorii în cazul scriitorilor interziși.

Dacă, în ciuda tuturor precauțiilor, apăreau cărți cu probleme, cenzura (oficială sau neoficială) avea la dispoziție două metode de a-și corecta scăparea. Una era aceea de a retrage imediat toate exemplarele din librării și de a le da la topit (cum s-a întâmplat cu volumul Anei Blandiana cu motanul Arpagic). A doua, mai costisitoare, era următoarea: se retrăgea cartea, se rupea pagina cu probleme, se retipărea o altă pagină fără greșeli, se lipea în locul respectiv și cartea lua din nou drumul librăriilor.

În 1968, la Editura pentru Literatură a apărut cartea lui Nicolae Manolescu „Antologia poeziei române moderne”. Aceasta conținea poeți precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Aron Cotruș (poeți trecuți de comuniști la categoria „legionari”), dar nu-i amintea pe Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Maria Banuș și alții care serviseră proletcultismului. Cineva (Eugen Jebeleanu, e de presupus) s-a plâns „sus” de omiterea sa intenționată din lucrarea și cartea s-a retras după câteva zile. Dar represiunile nu s-au oprit aici. Editura pentru Literatură, care era o editură mare, a fost „spartă” în edituri mai mici și, prin urmare, mai ușor de controlat. Așa au apărut Editura Minerva, Editura Eminescu, Editura Albatros, Editura Ion Creangă.

Însuși faptul că, în presă, trebuia urmat un model – „Scânteia” – reprezintă o modalitate de cenzură. Iar în ceea ce privește respectarea principiului încrucișării surselor, nici pomeneală de așa ceva. În 1968, Agerpress a avut un singur corespondent în Cehoslovacia (în persoana lui Dumitru Tinu). Neavând voie să verifice o informație din mai multe surse – celelalte erau, în orice caz, ziarele și agențiile țărilor socialiste, care oricum spuneau toate cam același lucru – presa română era sortită să practice o dezinformare și prin omisiune.

Pentru a încheia și acest capitol, într-o notă amuzantă de astă dată, să arătăm observațiile pe care le face un cenzor în ziarul „Dobrogea Nouă” din 3.X.1949:

„Poezia „Nu vrem războiul!” începe astfel: „Treziți-vă! Priviți-vă! Uniți-vă! Din toată lumea astăzi proletari!” Când e știut că proletarii din toată lumea luptă azi pentru pace, pentru victoria socialismului, „Dobrogea Nouă”, prin Constantin Smoici, le strigă „Treziți-vă!”, apoi le spune „Priviți-vă!”, asta ce-o mai fi vrând să-nsemne? Și tonul general al celor trei versuri este pueril”.

Capitolul 7. Concluzii

Ajunși în acest punct, luăm în considerare realizarea unui scurt rezumat al celor spuse până acum.

Am încercat, de-a lungul lucrării, să arătăm ce (sau cine) era cenzura comunistă, ce a însemnat ea pentru lumea literară și gazetărească din România; cum a schimbat radical acest instrument de tortură psihică cele două medii intelectuale; cum a inversat ierarhii; cum a eliminat valori, introducând în schimb altele (non-valori, de fapt); cum a încercat (și, uneori, a reușit) să uniformizeze gândiri; cum a pus piedici exprimării libere; cum au trecut unii scriitori peste aceste piedici; ce trebuia spus și ce nu trebuia spus.

Pentru a avea o mai bună înțelegere a fenomenului cenzural comunist din România, am considerat necesar ca, într-un prim capitol, să prezentăm pe larg un tablou general al societății comuniste românești, de la nașterea sa, în 1944-1945 și până la dispariție, în 1989.

În cel de-al doilea capitol am reunit câteva considerații teoretice asupra noțiunii de cenzură și un scurt istoric al acestei instituții, din Antichitate până în zilele noastre, punctând momente semnificative din evoluția sa.

Cel de-al treilea capitol al lucrării propune o particularizare a considerațiilor la nivelul cenzurii comuniste românești. Pentru a face lucrurile mai accesibile, am crezut de cuvință a insera în același capitol și unele elemente ce definesc modul de organizare a instituției cenzurii din România și ne gândim aici mai ales la prevederile legislative ce o însoțesc de-a lungul traseului său evolutiv.

Implicațiile aplicării cenzurii în viața literară a fost tratată în capitolul patru, cel mai întins, de altfel. Am urmărit aici, în principal, o listă de teme interzise, exemplificând pentru fiecare în parte prin note ale Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor – organul abilitat să cenzureze – ce conțin intervenții obligatorii, observații, subiecte tabu și autori indezirabili. Am respectat, pe cât posibil, un traseu cronologic, relevând cele trei faze ale cenzurii în creația literară.

Cel de-al cincilea capitol este rezervat cenzurii presei. Paginile dedicate acestui subiect sunt mai puține, pentru că gazetăria românească din comunism a fost mult mai ușor de adus la ordine decât lumea scriitoricească. În consecință, sunt mai puține momente semnificative de semnalat.

În fine, în partea a șasea ne-am ocupat de mecanismele cenzurii, de modul în care se făcea efectiv cenzură, de etapele prin care trecea o lucrare până la a vedea lumina tiparului. Am descoperit, în câteva pagini, imensa birocrație pe care o presupunea organul de cenzură comunist.

Vom trece acum la enunțarea câtorva concluzii, necesare unui demers de felul celui pe care ne pregătim să-l încheiem în momentul de față.

În primul rând, e necesar să rememorăm câteva din definițiile cenzurii. Începem, didactic, cu proveniența etimologică a cuvântului: latinescul „cens”, care reprezenta un recensământ al cetățenilor romani și al averii lor, efectuat de cenzori. Continuăm cu definiția din DEX (2000): „Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicațiilor, spectacolelor etc. Și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control”. O definire mai generală găsim în următoarea formulare: „Cenzura este actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea/difuzarea de informații, opinii, idei, în sens larg, creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat”.

Reținem apoi funcția primordială a cenzurii, aceea de creare a unei noi elite, potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran”. În procesul de creare a acestei elite intervine și propaganda, de aceea cenzura mai are și funcția de „netezire a mesajului propagandistic”. Cenzura are grijă de „ce nu trebuie să știe poporul”, iar propaganda, de „ce trebuie să știe poporul”.

Cenzura a însoțit creația din timpuri imemoriale. Încă de când o autoritate, de orice natură ar fi fost, a simțit că poziția sau măcar prestigiul i-ar putea fi afectate de un produs al gândirii omenești. „Supravegherea tuturor și, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezintă un ingredient al menținerii la putere”. Spiritul creator uman este prin excelență liber. El tinde să nu se supună niciunei dogme, niciunei constrângeri, niciunui compromis. Dar cu cât spiritul este mai îndărătnic (în sensul bun al cuvântului), mai înverșunat în lupta pentru câștigarea sau menținerea libertății sale, cu atât entitățile care i se opun sunt și ele mai dogmatice, mai închistate și mai represive.

Lupta cu cenzura, dincolo de episoadele sale comice, a fost tragică în esență. Pentru ce au scris și/sau gândit, înainte sau după venirea comuniștilor la putere, scriitori și ziariști au fost aruncați în închisori, unii nemaiieșind niciodată. Fii au fost puși să se dezică de părinți pentru vreo lucrare care nu convenea a acestora din urmă, în monstruoase ședințe de îndoctrinare. De teama represaliilor ce puteau să cadă asupra sa pentru că nu semnalase niște greșeli, un cenzor s-a sinucis, aruncându-se pe geam. Autori și lucrări la index. Intervențiile mai mult sau mai puțin subtile ale Securității. Intoxicarea populației cu minciuni. Funcționari neștiuți, care puteau pune capăt carierei unui scriitor. Toate acestea sunt zestrea lăsată de cenzură istoriei noastre recente.

Cenzura comunistă românească a înscris trei faze. Prima, ce mai dură, poate fi încadrată cu aproximație între anii 1950-1960 (așa-numitul „obsedantul deceniu”). Sunt anii marilor epurări din breslele scriitorilor și ziariștilor, ai proceselor politice, ai închisorilor și, mai presus de toate, ai realismului socialist și ai venerării Uniunii Sovietice și a lui Stalin. Cenzura taie la sânge, și ce era eliminat, era bun eliminat. Nu erau posibile discuții. Până și scriitori români clasici erau cenzurați, mai ales dacă nu scriseseră de bine de ruși, în trecut. Sunt și anii apariției, în 1949, a instituției oficiale a cenzurii, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, care și-a întins tentaculele peste tot ce însemna creație artistică în România.

A doua fază este cea de relativă liberalizare și cuprinde, în linii mari, întregul deceniu 7. Schimbările politice majore de la vârful partidului comunist au repercusiuni și în viața literar-artistică (poate mai puțin în presă). Cea mai importantă dintre ele este renunțarea la dogmele proletcultismului și cultului URSS, dându-se scriitorilor un spațiu mai mare de manevră, dar cu destule încă semne de „interzis”. În special creația poetică înflorește în această perioadă, poezia permițând o mai mare evaziune către spații proprii literaturii decât proza. Acest lucru este posibil datorită faptului că cenzura mai ia piciorul de pe accelerație. În plus, și cenzorii săi erau mai bine antrenați și nu mai căutau (sau erau sfătuiți să nu mai caute) nod în papură lucrărilor lecturate. Cele mai semnificative momente ale acestor ani sunt publicarea „Tezelor din aprilie” în 1964 și august 1968, ambele marcând o ieșire semnificativă a României de sub suzeranitatea Moscovei, cu largi implicații și asupra scriitorilor și ziariștilor.

Ultima fază aparține tentativei de întoarcere la literatura anilor ’50 sau, și mai bine, canalizării energiilor creatoare spre proslăvirea președintelui Nicolae Ceaușescu și a consoartei sale. Artizanii cultului personalității au numit această perioadă „Epoca de Aur”, iar noi o vom încadra între anii 1971-1989. Ea începe cu „Tezele din iulie”, o reeditare a „revoluției culturale” admirate de Ceaușescu în China și Coreea de Nord. Scriitorii și ziariștii sunt puși la treabă spre „aducerea prinosului de recunoștință” față de „geniul din Carpați”. Cel mai mare preț se punea pe odele închinate Tovarășului și Tovarășei. Putem afirma, sub unele rezerve, că rolul de primadonă în epocă i-a revenit Propagandei, cenzura trecând pe locul secund. Ca dovadă, instituția cenzurii a și fost abolită, în 1977, unele din prerogativele sale fiind preluate de Secția de Propagandă a Comitetului Central.

În anii ’80 s-ar zice – iarăși, sub unele rezerve – că autorii deveniseră mai importanți pentru partid decât operele lor. Mai degrabă scriitorii erau urmăriți (de Securitate) decât lucrările. Bineînțeles că nici acestea nu erau scăpate din ochi. Acest fenomen era posibil deoarece, între timp, locul cenzurii propriu-zise îl luase autocenzura. Pentru a-și putea publica o carte, autorii își mai reprimau ei înșiși unele idei, gânduri, pe care, dacă le-ar fi exprimat, nu ar fi avut nici o șansă de a le vedea tipărite. Iar dacă nu o făceau ei, autorii, o făceau editurile, tot din dorința ca lucrarea respectivă să fie totuși publicată, chiar și așa, uneori grav mutilată. Dar și frica avea un rol covârșitor. De aceea, un scriitor nonconformist, care nu prea dădea doi bani pe autocenzură, era luat în vizor, de cele mai multe ori, cel al Securității.

De aici mai putem trage și o altă concluzie: după decretarea „mini-revoluției culturale” și instituirea cultului personalității, lumea scriitorilor s-a scindat: de o parte, cei care s-au raliat cerințelor „Tezelor din iulie”, proslăvind în lucrările lor cuplul prezidențial (destul de mulți la număr); pe de altă parte, disidenții, cei care nu au făcut nici un compromis regimului, motiv pentru care au fost marginalizați, într-un fel sau altul – nepublicați, arestați la domiciliu, filați de Securitate. Aceștia erau cei mai puțini, din păcate. Între cele două categorii antagonice s-a situat grosul scriitorimii, adică cei care nici nu serveau din toate puterile cultul personalității, dar nici nu protestau pe față împotriva noilor dogme. Aceștia sunt scriitorii micilor compromisuri, cei care, pentru a-și putea publica o carte, mai cădelnițau în câteva poezii sau proze imaginea Cârmaciului. Sunt cunoscute, de exemplu, criticile ce i-au fost aduse lui Marin Preda pentru inserarea, în romanul „Delirul”, a unui episod în care în personajul principal îl recunoaștem pe Nicolae Ceaușescu.

În ceea ce privește presa, cele trei faze ale cenzurii de care pomeneam mai devreme marchează doar trei forme de manifestare a limbajului folosit. Într-o primă fază, până pe la începutul anilor ’60, presa românească abundă de termeni precum „să-i demascăm!”, „nici o cruțare!”, „jos cu burghezia!”, „moarte imperialiștilor!” și altele de acest gen. În etapa următoare, altele erau prioritățile, așa încât și limbajul a devenit altul. Acum se pun bazele „limbii de lemn”, pentru a se înfățișa mai ales „marile realizări” în procesul de construire a societății „multilateral dezvoltate”. „Limba de lemn” este dusă la perfecțiune în deceniile următoare, presa română vorbind mult și nespunând nimic. Corecturile cenzurii constau mai degrabă în înlocuirea unor adjective cu superlativele lor (toate fiind de apreciere, la adresa lui Ceaușescu), decât în eliminarea unor greșeli.

De o desființare totală a cenzurii comuniste nu s-a putut vorbi până când însuși sistemul care o produsese nu s-a prăbușit. Decembrie ’89 a însemnat, din acest punct de vedere, eliberarea din lanț a literaturii și presei românești. Cele două bresle intrau într-un nou deceniu cu credința, aceeași cu a tuturor românilor, că spectrul amenințător al cenzurii se dusese în mormânt, după soții Ceaușescu.

Ca o părere personală, ne vine greu să credem că o experiență asemănătoare cu cea din care am ieșit acum aproape 15 ani va mai fi posibilă în România. Semne că anumite forme de cenzură ar persista încă în presa românească există – sunt chiar destule – dar o instituție birocratică de genul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, un nou „Minister al Adevărului”, suntem convinși că nu ar mai putea exista.

Totuși, istoria și oamenii care o fac sunt imprevizibili.

Bibliografie

Boia, Lucian – „Istorie și mit în conștiința românească”, Ed. Humanitas, București, 2003

Brucan, Silviu – „Generația irosită”, Ed. Universul și Calistrat Hogaș, București, 1992

Ficeac, Bogdan – „Cenzura comunistă și formarea omului nou”, Ed. Nemira, București, 1999

Frunză, Victor – „Istoria stalinismului în România”, Ed. Humanitas, București, 1991

Manolescu, Nicolae – „Poeți moderni”, Ed. Aula, Brașov, 2003

Mălăncioiu, Ileana – „Recursul la memorie – convorbiri cu Daniel Cristea-Enache”, Ed. Polirom, Iași, 2003

Mocanu, Marin Radu – „Cazarma scriitorilor”, Ed. Libra, București, 1998

Mocanu, Marin Radu – „Cenzura comunistă”, Ed. Albatros, București, 2001

Mocanu, Marin Radu – „Literatura română și cenzura comunistă”, Ed. Albatros, București, 2003

Pacepa, Ion Mihai – „Moștenirea Kremlinului”, Ed. Venus, București, 1993

Pacepa, Ion Mihai – „Orizonturi roșii”, Ed. Venus, București, 1992

Petcu, Marian – „Puterea și cultura – o istorie a cenzurii”, Ed. Polirom, Iași, 1999

Zainea, Ioan – „Instituții de cenzură în primii ani ai „Epocii Ceaușescu” – Unitatea DGPT Oradea”

Revista „Sud-Est”, Chișinău, nr. 42/4/2000