CENTRUL UNIVERSITAR UBB DIN REȘIȚA DEPARTAMENTUL DE ADMINISTRAREA AFACERILOR DIN REȘIȚA ANALIZĂ ECONOMICO -FINANCIARĂ CURS UNIVERSITAR Lect . univ…. [617752]
CENTRUL UNIVERSITAR UBB DIN REȘIȚA
DEPARTAMENTUL DE ADMINISTRAREA AFACERILOR DIN
REȘIȚA
ANALIZĂ ECONOMICO -FINANCIARĂ
CURS UNIVERSITAR
Lect . univ. dr. Suzana DEMYEN
an universitar 2020 – 2021
semestrul I, anul III , MK
2020
CURS NR. 1
FUNDAMENTELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE ANALIZEI
ECONOMICO – FINANCIARE
1.1. Noțiuni introductive privind studiul analizei economice
1.2. Funcțiile analizei economico – financiare
1.3. Tipuri de analiză economico – financiară
1.4. Metode de analiză c alitativă și cantitativă
1.1. Noțiuni introductive privind studiul analizei economice
În toate sistemele economice indiferent de principiile constitutive, principalul
organism economic este întreprinderea . Tot mai mulți cercetători abordează întreprinderea în
viziune sistemică: un conglomerat de elemente interdependente care funcționează ca un tot –
unitar.
Schema unui sistem cibernetic, simplificată este:
I = Input, intrări
O = output, ieșiri
Întreprinderea, ca sistem, poate fi dezvoltată schematic astfel:
Având în vedere că pe sistemul reglor R circulă în principal informație, tot mai mulți
cercetători au ajuns la concluzia că informația este principala resursă economică, expansiunea
acestei idei conducând prin continuă extensie la ceea ce astăzi numim “sistem”, dar și etapă în
dezvoltarea globală a societății umane: “sistem eco nomic informațio -comunicațional”.
Noțiunea de analiză reprezintă în primul rând o metodă a cunoașterii, bazată pe
descompunerea unui întreg, a unui fenomen, în părțile sale componente și stabilirea legii de
formare și dezvoltare a acestuia.
Aceasta presupune descompunerea unui fenomen / proces economic în elemente cât
mai simple, precum și stabilirea factorilor de ordinul I, II etc. care acționează asupra
fenomenelor, relațiilor de cauzalitate, a legilor care guvernează aceste relații și în concordan ță
cu acestea, întreprinderea are măsuri de redresare, ameliorare sau păstrare a sistemului
economico -financiar.
Analiza economico – financiară se poate defini drept o activitate complexă care, prin
intermediul unui ansamblu de concepte, instrumente, meto de și tehnici, prin tratarea
informațiilor interne și externe, permite aprecierea stării financiare, a performanțelor și a
potențialului economico – financiar al unei firme. subsistem proces
I O
Conexiune
inversă
“feed -back”
Subsistem reglator PROCES
R
1. resurse materiale
2. resurse umane servicii
3. resurse financiare informații
4 resurse inf. produse
PROCES
productiv
R
Scopul analizei financiare constă pe de o parte în studierea proceselor și fenome nelor
economice, iar pe de altă parte, cercetarea complexă a proceselor și fenomenelor economice
pentru evidențierea legităților după care funcționează și implicațiilor acestora asupra activității
întreprinderii. Prin urmare, principalul scop este acela de a diagnostica situația financiară a
unei întreprinderi atunci când sunt identificate punctele tari și punctele slabe ale gestiunii
financiare, pe baza acestui diagnostic elaborându -se strategiile de menținere și dezvoltare în
mediul concurențial.
Obținer ea unei analize economico -financiare pertinente depinde de parcurgerea unor
etape principale, și anume:
1) Delimitarea obiectului analizei (delimitarea se face în timp și spatiu);
2) Identificarea elementelor și a factorilor care influențează fenomenul stu diat;
3) Stabilirea tipului de legatură, dintre fenomenul studiat și factorii de influență, respectiv
elementele componente;
4) Cuantificarea influențelor elementelor și a factorilor asupra variatiei fenomenului studiat:
5) Sintetizarea rezultatelor analiz ei sub forma concluziilor și a aprecierilor cu privire la
modificarea fenomenelor și a influențelor elementelor și a factorilor;
6) stabilirea măsurilor care stau la baza deciziilor necesare pentru reglarea și îmbunătățirea
performanțelor firmei.
1.2. Funcțiile analizei economico – financiare
Putem delimita cinci funcții ale analizei economico – financiare:
1. Functia de instrument de diagnosticare
2. Funcția de instrument managerial
3. Funcția de instrument de control intern
4. Funcția de instrument de descoperire a rezervelor interne
5. Funcția de instrument de evaluare a performanțelor
Functia de instrument
de diagnosticare – analiza economico – financiară identifică punctele forte și
punctele slabe ale gestiunii financiare a firmei
– stabilește potențialul financiar al acesteia, rezervele de potențial,
factorii și cauzele care le -au generat.
– stabilește situația economico – financiară prezentă, rezultată din
activitatea trecută.
– În literatura de specialitate, se utilizează noțiu nea de analiză –
diagnostic, având în vedere faptul că analiza este o etapă
anterioară diagnosticului.
– scopul analizei nu presupune doar un rol statistic, de
contemplare a situației, ci și acela de a stabili căile de urmat
pentru ameliorarea situației.
Funcția de instrument
managerial – managementul firmei presupune luarea de decizii strategice,
tactice și curente
– calitatea acestora este influențată în mod decisiv de volumul,
calitatea și operativitatea informațiilor de care dispune.
– Analiza este u n instrument managerial, necesar luării deciziei în
mod științific.
Funcția de instrument
de control intern și
extern – intern – generat de desfășurarea activității
– extern – generat de relațiile cu partenerii externi
Funcția de instrument
de descoperi re a
rezervelor interne. În urma analizei economico – financiare se descoperă rezerve
materiale, umane și financiare, neantrenate în activitatea
desfașurată
Funcția de instrument
de evaluare a
performanțelor – Cu scopul de atribuire a lor și de stabilire a responsabilităților.
Necesitatea și utilitatea analizei economico – financiare derivă din nevoile
informaționale ale participanților la activitatea economică a întreprinderii:
pentru a furniza managementului informații financiare prelucrate, pentru îm bunătățirea
gestionării întreprinderii;
informarea actualilor și potențialilor acționari despre valoarea firmei și implicit asupra
avuției lor;
surprinderea potențialului financiar al firmelor în cazul participărilor la capitalul altor
societăți, în cazul restructurării sau privatizării acestora;
utilitatea cunoașterii resurselor financiare ale firmei, în perspectiva dezvoltării sau
expansiunii, realizării de investiții;
fundamentarea deciziilor de participare pe piața financiară, în condițiile dezvoltării și
diversificării acesteia.
Complexitatea analizei economico – financiară este determinată și de următoarele
aspecte:
același efect poate avea cauze diferite;
efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acțiuni sau de forțe;
intensitatea și calitatea factorilor sau a cauzelor pot determina apariția unor însușiri noi la
nivelul fenomenului studiat;
în realitatea obiectivă, factorii principali, dominanți se regăsesc împreună cu factorii
secundari, întâmplători.
În decursul timp ului, analiza economico – financiară a firmei a îmbrăcat mai multe
forme:
1) activitate practică desfașurată de persoane care iau decizii;
2) este o metoda de cercetare științifică;
3) este o disciplină economică care are un obiect propriu de studiu: studiul
fenomenelor economice și modificarea fenomenelor economice în timp și spatiu.
1.3. Tipuri de analiză economico – financiară
a) după raportul între momentul efectării analizei și cel al desfășurării fenomenului:
Analiza post factum – presupune c ercetarea rezultatelor economice potrivit relațiilor
cauzal -funcționale, ea dovedindu -și utilitatea în activitatea practică a
întreprinderii, prin aceea că furnizează informații privind gradul de
realizare a obiectivelor programate, respectiv încadrarea sa u
neîncadrarea rezultatului obținut în limitele estimate, ca fiind
normale.
– Presupune studierea rezultatelor unei activități încheiate;
Analiza previzională – presupune determinarea evoluției viitoare a unui fenomen
economic pe baza cercetării factorilor (a relațiilor de cauzalitate), a
acțiunilor în perspectivă, inclusiv în luarea în considerare și a altor
factori decât cei cunoscuți.
– Constituie o etapă pr emergătoare în elaborarea strategiei activității
economico -financiare a întreprinderii fiind utilizată de către centrele
de decizie pentru stabilirea obiectivelor ce trebuie atinse în perioada
viitoare;
b) după modalitatea de analiză a corelațiilor elemen telor patrimoniale cuprinse în
bilanț:
Analiza pe
orizontală – cuprinde corelațiile dintre active și pasive și care evidențiază
măsura în care activele fixe și circulante s -au format pe baza
resurselor financiare corespunzătoare din pasiv, scopul fiind
urmărirea modului de formare și utilizare a resurselor financiare;
Analiza pe verticală – care studiază grupele și posturile din bilanț prin raportarea
elementelor fie la total grupă, fie la total activ, respectiv pasiv, scopul
fiind de a aprecia, din pun ct de vedere calitativ, structura grupelor și
a posturilor de activ și pasiv, reflectând strategia adoptată de firmă;
Analiza combinată – îmbină caracteristicile analizei pe orizontală și verticală.
c) din punct de vedere al studierii esenței fenomenului și al determinării cantitative:
Analiza calitativă – studiază esența fenomenului cu ajutorul principiului descompunerii
în trepte, care presupune trecerea de la o esență mai puțin pură la o
esență mai pură.
– Urmărește esența fenomenului, caracteristici le sale fundamentale,
factorii care sunt de aceeași natură cu fenomenul ce îl determină.
Analiza cantitativă – presupune măsurarea fenomenului studiat și a influențelor
elementelor componenete și a factorilor direcți și indirecți care
acționează asupra acestuia.
– Presupune cercetarea fenomenelor prin determinări comensurative,
exprimate prin greutate, volum, su prafață, număr.
d) după modul de studiere în timp a fenomenelor:
Analiza statică – studiază fenomenele la un moment dat (de regulă momentul
încheierii exercițiului financiar)
– poate fi tradițională (orientată pe conceptul de lichiditate și
solvabilitat e) și modernă (orientată funcțional spre profilul
economic);
Analiza dinamică – cercetează fenomenele în schimbarea lor, relevând poziția acestora
într-un șir de momente sau pe un interval de timp.
– Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care au determinat
aceste schimbări, precum și tendințele evoluțiilor lor viitoare.
e) după perioada de timp pe care se desfășoară:
Analiza pe termen
scurt – până la 1 an – servește pentru luarea deciziilor operative a firmei și
se bazează pe relații de tip determinist;
Analiza pe termen
lung – peste 1 an – servește pentru elaborarea deciziilor strategice ale
firmei și se bazează pe modele de tip nondeterminist.
f) după nivelul la care se efectuează:
Analiza
macroeconomică – presupune studierea fenomenelor la nivelul economiei naționale sau
al economiei mondiale, operând preponderent cu mărimi sintetice,
globale sau agregate
Analiza
mezoeconomică – studiază fenomenele și procesele la nivelul sectorului sau al ramurii
de activitate, în scopul evidențierii poziției firmei pe piață, a
capacităților concurențiale a acesteia;
Analiza
microeconomică – cercetează fenomenele economico -financiare la nivelul
întreprinderilor sau a compartimentelor funcționale din cadrul
structurilor sale organizatorice.
– Vizează relevarea comportamentului acesteia privind realizarea
produselor, lucrărilor și prestărilor de servicii, potrivit obiectului de
activitate, în raport cu obligațiile asumate prin contractele încheiate
cu beneficiarii, performanțele economico -financiare rea lizate.
g) după poziția analistului și a beneficiarului analizei:
Analiză internă – se desfășoară în interiorul firmei, beneficiarii cei mai reprezentativi
fiind managerii, scopul fiind de fundamentare a deciziilor;
Analiză externă – este impusă de necesitățile informaționale ale beneficiarilor din
mediul extern: bănci, investitori instituționali, instituțiile publice,
furnizori, clienți.
h) în funcție de obiectul cercetării distingem:
Analiză generală – cuprinde întreaga activitate economico -finan ciară desfășurată de
întreprindere și se bazează pe sistemul de indicatori de plan și efectiv
realizați, care reflectă toate laturile activității întreprinderii (de ex.,
aprovizionarea, desfacerile de mărfuri, utilizarea forței de muncă și a
bazei tehnico -materiale, costurile, veniturile, rentabilitatea).
Analiză parțială
(tematică) – cercetează numai anumite laturi ale activității și folosește sursele
informaționale corespunzătoare scopului urmărit (de ex., analiza
modului de aprovizionare cu mărfuri a rețelei comerciale sau gradul
de utilizare a timpului de lucru al muncitorilor).
IMPORTANT!
• Terminologia specifică analizei economico – financiare
• Identificarea principalilor utilizatori ai informațiilor furnizate de analiza economico –
financiară
Terminologia specifică analizei economico – financiare
Terminologia specifică analizei economico – financiare presupune utilizarea uunor
noțiuni precum: element, fenomen, factor, cauze, legături factorial -cauzale, efecte.
La baza analizei economico – finan ciare se situează descompunerea unui fenomen în
elemente componente, urmărind să identifice factorii de influență, cauzele acestora, dar și
efectele induse de modificarea lor.
Elementele reprezintă părți componente ale fenomenului analizat.
Fenomenele sunt forme exterioare ale realității economice, respectiv aspecte, raporturi,
corelații, laturi și legături dintre actele economice care apar ,se manifestă și pot fi cunoscute în
mod direct.
Factorii reprezintă acele forțe motrice, care în anumite condiții precizate, provoacă sau
determină un fenomen.
Cauzele sunt reprezentate de acele fenomene care explică direct evoluția unui fenomen.
Legăturile factorial -cauzale sunt formele conexiunii, a dependenț ei, prin care interacțiunea
unor fenomene, sau a elementelor componente ale lor, generează transformarea fenomenului.
Una dintre cele mai importante legături este legătura duală, în care un fenomen este cauza
altui fenomen.
Efectele sunt consecințele direc te pe care le are modificarea unui factor sau fenomen asupra
altui fenomen.
Utilizatorii informațiilor furnizate de analiza economico -financiară
Informația furnizată de analiza economico – financiară servește deciziilor financiare
curente, tactice și strategice privind alocarea resurselor firmei. Situațiile financiare trebuie să
satisfacă necesități comune ale utilizatorilor de informații, obiectivul lor fiind măsurarea
statică și dinamică a principalelor aspecte privind poziția și performanțele econom ico –
financiare ale firmei.
Diferitele categorii de utilizatori folosesc categorii diferite de informații economico –
financiare, precum și alte informații puse la dispoziție de evidențele contabile, statistice și
operative ale firmei, cu scopul de a fun damenta deciziile.
Utilizatorii de informații furnizate de analiza economico -financiară se pot grupa în
două mari categorii, și anume:
A) Beneficiarii din mediul intern sunt reprezentați de managementul firmei, precum
și angajații și organele sindicale.
B) Beneficiarii din mediul extern sunt reprezentați de furnizorii de capitaluri,
partenerii de afaceri, statul și alți utilizatori.
1.4. Metodologia analizei economico – financiare
Metodologia analizei economico -financiare cuprinde ansamblul de metode și procedee
folosite pentru cercetarea activității întreprinderii și formarea rezultatelor activității
economice.
Metodele și procedeele pot fi gr upate în :
1) metode ale analizei calitative care urmăresc cunoașterea în esență a fenomenului, a
legăturilor cauzale;
2) metode ale analizei cantitative care urmăresc stabilirea mărimii elementelor, a factorilor
care explică fenomenul.
1. Principalele m etode calitative utilizate în analiza economico – financiară sunt:
modelarea, comparația, gruparea, diviziunea și descompunerea rezultatelor, generalizarea.
A) MODELAREA
Modelul reprezintă un instrument de cercetare bazat pe reprezentarea simplificată a
realității care ocupă un loc important în analiza fenomenelor economice; se elaborează cu
ajutorul unor analize calitative, reproducând într -o formă simplificată fenomenul;
– utilizarea modelului impune parcurgerea următoarelor etape:
Definirea obiectului a nalizei și a nivelelor la care se va realiza;
Precizarea surselor de informații pe baza cărora se construiește;
Stabilirea însușirilor esențiale ale fenomenului supus analizei;
Stabilirea criteriilor de eficiență;
Stabilirea eventualelor restricții;
Constr uirea modelului propriu – zis.
B) COMPARAȚIA
– reprezintă metoda de studiere a fenomenelor economico – financiare prin compararea lor cu
valori considerate baze de referință, stabilite după criterii bine delimitate, pentru a le aprecia
caracteristicile es ențiale în funcție de aceste baze. METODA semnifică modul de cercetare a unui
proces sau fenomen, fiind un proces teoretic,
abstract, prin care se stabilește o anumită
concepție privind modul de studiere a unui obiect
sau fenomen în vederea obținerii de cunoștințe
asupra formei sau alcătuirii acestuia. Metoda este
alcătuită din procedee folosite în vederea r ealizării
obiectivului. PROCEDEUL constă în
modul sistematic de acțiune
pentru a obține obiectivul
dorit.
Totalitatea procedeelor specifice
definesc TEHNICILE
– criteriile care pot alcătui baza de comparație sunt numeroase, putându -se aminti: rezultatele
perioadei (perioadelor) precedente, nivelul programat sau planificat al unor indicatori,
rezultatele altor întreprinderi din același domeniu de activitate, rezultatele medii pe ramură,
rezultatele unor întreprinderi similare din alte țări, nivelul optim al indicatorului, normative,
standarde, rezultate de laborator; etc.
C) GRUPAREA
– Este o metodă de cercetare care presupune separarea colectivității studiate în grupe omogene
de unități după una sau mai multe caracteristici.
– Caracteristicile de grupare se aleg în funcție de specificul fenomenului studiat și de scopul
analizei. De exemplu, în analiza potențialului uman se pot folosi mai multe criterii de grupare:
pe categorii de personal, după v ârstă, vechime, sex, naționalitate, modalități de formare
profesională.
D) DIVIZIUNEA ȘI DESCOMPUNEREA REZULTATELOR
– constă în descompunerea fenomenelor și proceselor cercetate în elem entele componente.
– descompunerea fenomenelor are loc după criterii precum:
a) Diviziunea în timp a rezultatelor
b) Descompunerea sau diviziunea în spațiu a rezultatelor
c) Diviziunea mixtă
d) Descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părți sau eleme nte componente
– contribuie la adâncirea analizei activității economice a întreprinderilor, prin stabilirea
contribuției fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.
E) GENERALIZAREA
– presupune atât semnalarea celor mai importante laturi pozit ive și negative ale activității
întreprinderii, cât și desprinderea direcțiilor către care trebuie îndreptată atenția conducerii, în
vederea stabilirii măsurilor privind îmbunătățirea rezultatului fenomenului analizat.
2. Principalele metode cantitative utilizate în analiza economico – financiară sunt:
metoda substituțiilor în lanț, metoda balanțieră, metoda ratelor, metoda grilelor de evaluare,
metoda analizei regresionale (corelației), metoda ABC (curba lui Pareto).
METODA SUBSTITUȚIILOR ÎN LANȚ
– meto da constă în: identificarea factorilor care influențează abaterea fenomenului economic;
stabilirea relațiilor cauzale dintre factori și fenomen; măsurarea influenței factorilor, stabilind
sensul și intensitatea acțiunii acestora.
!!! Procedeul substituirii în lanț presupune respectarea a 3 principii:
1 Așezarea factorilor se face în ordinea analizei, factorii cantitativi fiind puși în față, iar
factorii calitativi la final. Se substituie întâi factorii cantitativi și apoi factorii calitativi.
2 Substituția se face succesiv luându -se fiecare factor în parte și substituindu -se pe rând,
excepție făcând factorul cu expresie concretă: nu se substituie doi factori deodată.
3 Un factor odată substituit se menține la același nivel.
METODA BALANȚIERĂ
– arată interdependențele cantitative între elementele componente sau factorii de influență ai
fenomenului analizat, când între elementele fenomenului studiat există relații de tip
determinist de natura sumei și/sau diferenței.
– modelul analitic de exprimare a ac estui tip de relații deterministe este:
F=a+b -c
unde a,b,c sunt factori de influență.
Metoda balanțieră reprezintă un caz practic de aplicare a metodei substituțiilor în lanț,
când indicatorul se formează după o relație de sumă, astfel: X=a+b -c
Originalitatea acestei metode constă în faptul că nu contează ordinea substituirii factorilor.
Abaterea totală a indicatorului trebuie să fie egală cu suma abaterilor parțiale:
ΔX = ΔX (Δa) ± ΔX (Δb) ± ΔX (Δc)
!!! Intrebări de control
1. Explicați funcțiile analizei economico – financiare
2. Explicați necesitatea și utilitatea analizei economico – financiare
CURS NR. 2
ANALIZA INDICATORILOR DE PERFORMANȚĂ ECONOMICO – FINANCIARI.
FORMAREA ȘI MODELAREA INDICATORILOR ECONOMICO – FINANCIARI
UTILIZAȚI ÎN CADRUL ANALIZEI ECONOMICE
Obiectivul situațiilor financiare, conform Standardelor Internaționale de Contabilitate,
este furnizarea de informații despre poziția financiară, performanț ele și modificările poziției
financiare ale întreprinderii, care sunt utile unei largi sfere de utilizatori (investitori actuali și
potențiali, creditori, angajați, furnizori, clienți, statul și publicul) în luarea deciziilor
economice.
Accepțiunile finan ciare cele mai frecvente ale performanței la nivel de întreprindere
sunt de: creștere, rentabilitate (economică, financiară), profitabilitate, productivitate,
competitivitate.
Performanța poate fi definită și ca o stare de competitivitate a întreprinderii , atinsă
printr -un nivel de eficacitate și productivitate care -i asigură o prezență durabilă pe piață.
Prin performanță financiară înțelegem “reflectarea potențialului economic și a
solidității financiare ale unei entități economice, obținută în urma anal izării unui ansamblu de
factori cantitativi și calitativi”.
Informațiile despre performanțe sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii
de a genera fluxuri de numerar cu ajutorul resurselor existente. Ele sunt utile și pentru
formularea rațion amentelor despre eficiență cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.
Datele necesare analizei performanțelor întreprinderii sunt fumizate de: contul de
profit și pierdere, notele explicative la bilanț și de alte surse complementare.
2.1. Formarea și modelarea indicatorilor economico – financiari utilizați în cadrul analizei
economice
Modelarea indicatorilor economico – financiari utilizați în analiza economică prevede
formalizarea unui model general pe două componente principale:
1. dinamica indi catorului economico -financiar care caracterizează fenomenul;
2. analiza factorială a indicatorului economico -financiar.
Dinamica indicatorului economico -financiar care caracterizează fenomenul s e poate
exprima cu ajutorul abaterii absolute și a abaterii relative .
Abaterea absolută
Abaterea absolută poate fi exprimată în mărimi absolute, în mărimi relative și prin
ritmul mediu de creștere.
a) Abaterea absolută în mărimi absolute – măsoară în mărimi absolute creșterea sau
diminuarea nivelului indicatorul ui față de un nivel luat ca bază de comparație sau față de
perioada anterioară, această abatere permitând și analize comparative între întreprinderi din
același sector de activitate sau în raport cu media din sectorul respectiv. Poate fi exprimată cu
bază fixă și cu bază în lanț.
cu bază fixă: ΔIec = Iec i− Iec0
cu bază în lanț: ΔIec = Ieci − Ieci −1
unde:
Iec – indicator economic;
i – perioada curentă;
0 – perioada de comparație;
i-1 – perioada precedentă.
b) Abaterea absolută în mărimi relative sau indicele – ne arată de câte ori indicatorul (bază de
comparație) din perioada de bază se regăsește în indicatorul (comparat) din perioada curentă,
fiind o exprimare sintetică a modificărilor absolute care s -au produs în timp asupra
indicatorului. Poate fi exprimat ă cu bază fixă și cu bază în lanț.
cu bază fixă 𝐼𝐼𝑒𝑐=𝐼𝑒𝑐 𝑖
𝐼𝑒𝑐 0∗100
cu bază în lanț 𝐼𝐼𝑒𝑐=𝐼𝑒𝑐 𝑖
𝐼𝑒𝑐 𝑖−1∗100
c) Abatere absolută în mărimi relative sau ritmul de creștere – ne arată procentual cu cât a
sporit în mărimi relative indicat orul din perioada curentă față de cea de comparație sau altfel
spus ne arată procentual cât reprezintă abaterea absolută a indicatorului de la o perioadă la alta
față de nivelul indicatorului în perioada de comparație. Poate fi exprimată cu bază fixă și cu
bază în lanț.
cu bază fixă
∆𝐼𝐼𝑒𝑐=∆𝐼𝑒𝑐
𝐼𝑒𝑐 0∗100 =𝐼𝑒𝑐 𝑖−𝐼𝑒𝑐 0
𝐼𝑒𝑐 0∗100 = 𝐼𝑒𝑐 𝑖
𝐼𝑒𝑐 0∗100 −100 =𝐼𝐼𝑒𝑐−100
cu bază în lanț
∆𝐼𝐼𝑒𝑐=∆𝐼𝑒𝑐
𝐼𝑒𝑐 𝑖−1∗100 =𝐼𝑒𝑐 𝑖−𝐼𝑒𝑐 𝑖−1
𝐼𝑒𝑐 𝑖−1∗100 = 𝐼𝑒𝑐 𝑖
𝐼𝑒𝑐 𝑖−1∗100 −100 =𝐼𝐼𝑒𝑐−100
Abaterea relativă
Abaterea relativă poate fi exprimată în mărimi absolute și în mărimi relative.
a) Abaterea relativă în mărimi absolute – măsoară în mărimi absolute creșterea sau scăderea
nivelului indicatorului față de un nivel optim luat ca bază de com parație sau față de nivelul
din perioada anterioară în condițiile menținerii nivelului de eficiență.
Se exprimă cu relația:
ΔIec = Ieci − Ieca = Ieci – Iec0 × IQCA
unde:
Iec – indicator economic;
Ieca – indicatorul economic admis;
IQ;CA – abaterea absolută în mărimi relative a producției fizice sau cifrei de afaceri (indicele
producției fizice, cifrei de afaceri);
i – perioada curentă;
0 – perioada de comparație;
i-1 – perioada precedentă.
b) Abaterea relativă în mărimi relative sau indicele – ne arată de c âte ori indicatorul (bază de
comparație) admis se regăsește în indicatorul (comparat) din perioada curentă, fiind o
exprimare sintetică a modificărilor relative care s -au produs în timp asupra indicatorului.
Se exprimă cu relația:
𝐼𝑟
𝐼𝑒𝑐=𝐼𝑒𝑐 𝑖
𝐼𝑒𝑐 𝑎∗100
c) Abaterea relativă în mărimi relative sau ritmul de creștere – ne arată cu cât a sporit în
mărimi relative indicatorul din perioada curentă față de cel de comparație (nivelul admis), sau
altfel spus ne arată procentual cât reprezintă abaterea rel ativă a indicatorului în perioada
curentă față de nivelul indicatorului în perioada de comparație (nivelul admis).
Se exprimă cu relația:
∆𝐼𝑟
𝐼𝑒𝑐=∆𝑟𝐼𝑒𝑐
𝐼𝑒𝑐 𝑎∗100 =𝐼𝑒𝑐 𝑖−𝐼𝑒𝑐 𝑎
𝐼𝑒𝑐 𝑎∗100 =𝐼𝑒𝑐 𝑖
𝐼𝑒𝑐 𝑎∗100 −100 =𝐼𝑟
𝐼𝑒𝑐−100
Analiza fac torială urmărește stabilirea modelului factorial, identificarea principalilor
factori de influență, măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra indicatorului,
explicarea mecanismului de transmiterea influenței factorilor și de determinare a nivel ului
acestora, astfel încât, în final, să poată fi stabilite măsuri pentru limitarea acțiunii factorilor cu
influență negativă, respectiv menținerea și amplificarea acțiunii factorilor ce influențează
pozitiv nivelul indicatorului analizat.
2.2. Prezenta rea indicatorilor de rezultate care se regăsesc în tabloul soldurilor
intermediare de gestiune
Contul de profit și pierdere explică modalitatea de determinare a rezultatului (profit
sau pierdere) prin intermediul a trei rezultate intermediare:
– rezultatul de exploatare, ca parte a rezultatului exercițiului legat de desfășurarea activității
obișnuite, repetitive a întreprinderii;
– rezultatul financiar, ca parte a rezultatului exercițiului legată direct de activitatea financiară a
întreprinderii;
– rezultatul extraordinar, ca o componentă a rezultatului exercițiului legată de activități
nonrepetitive, întâmplătoare, desfășurate în întreprindere.
Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități (exploatare,
financiare și e xtraordinare) permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale,
destinate remunerării factorilor de producție și finanțării activității viitoare, denumite solduri
intermediare de gestiune sau solduri în cascadă.
Soldurile intermediare de ges tiune (SIG) permit analiza activității și rentabilității
întreprinderii, contribuind la caracterizarea comportamentului economic al acesteia. Ele se
prezintă sub forma unor marje de acumulare bănească ce pun în evidență etapele formării
rezultatului exerci țiului, pe baza elementelor de venituri și cheltuieli aferente fiecărei categorii
de activități, prezentând de fapt contul de profit și pierdere într -o altă formă, mai apropiată de
cerințele analizei financiare.
Relațiile care stau la baza constituirii "T abloului SIG" sunt următoarele:
1). Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Cheltuieli privind mărfurile
vândute
2). Producția exercițiului = Producția vândută
+ Variația producției stocate
+ Producția imobilizată
3).Valoarea adăugată = ( Producția exercițiului + Marja comercială)
– Consumuri intermediare (Cheltuieli cu materii prime,
materiale și Cheltuieli cu lucrări și servicii executate de terți).
4). Rezultatul brut din exploatare (excedent sau deficit)
EBE = Valoar ea adăugată
+ Subvenții de exploatare
– Impozite, taxe și vărsăminte asimilate
– Cheltuieli cu personalul
5). Rezultatul exploatării = Excedent brut din exploatare
+ Alte venituri din exploatare
+Alte venituri din provizioane
– Cheltuieli cu amortizările și provizioanele
– Alte cheltuieli de exploatare.
6). Rezultatul curent = Rezultatul exploatării
+ Venituri financiare
– Cheltuieli financiare
7). Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare – Cheltuiel i extraordinare.
8). Rezultatul brut al exercițiului = Rezultatul curent + Rezultatul extraordinar.
9). Rezuitatul net al exercițiului = Rezultatul brut al exercițiului – Impozitul pe profit.
Așa cum reiese din analiza Tabloului SIG, indicatorii care refl ectă rezultatele obținute
de o întreprindere pot fi grupați astfel:
a) indicatori de rezultate care exprimă rezultatele de producție și performanțele
comerciale ale întreprinderii: marja comercială; producția exercițiului; cifra de afaceri;
valoarea adăugată.
b) indicatori de rezultate de natura profitului: acumularea brută din exploatare; rezultatul
exploatării; rezultatul financiar; rezultatul curent; rezultatul extraordinar; rezultatul
exercițiului brut și net.
c) indicatori de rezultate care exp rimă potențialul de finanțare : capacitatea de
autofinanțare; autofinanțarea; fluxurile de trezorerie.
1. Indicatorii de rezultate care exprimă rezultatele de producție și performanțele
comerciale ale întreprinderii sunt:
A) Marja comercială (Mc) sau adaos ul comercial este specifică întreprinderilor comerciale,
dar se regăsește și la întreprinderile cu activitate mixtă, industrială și comercială și reprezintă
excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora.
Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Cheltuieli privind mărfurile vândute
Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanțelor unei
activități comerciale. Analiza tendinței în timp a ratei marjei comerciale (Marja comercială /
Venituri din vânzarea mărfurilor sau cifra de afaceri) și compararea acesteia cu valorile
înregistrate de alte întreprinderi din același sector constituie elemente de bază în evaluarea
performanțelor financiare ale întreprinderii respective.
B) Producția exerciți ului (Qe) reflectă, în expresie valorică, volumul total al activității de
producție desfășurate de o întreprindere, pe perioada unui exercițiu financiar (01.01 -31.12)
determinându -se cu relația:
Q = Qv + (Pf2 − Pf1) + (Pn2 − Pn1) + Qi
în care:
Qv – producția vândută (cifra de afaceri exprimată în prețul de vânzare fără TVA);
Pf1 și Pf2 – stocul de produse finite și semifabricate destinate vânzării la începutul și respectiv
la sfârșitul perioadei pentru care se calculează producția exercițiului. Difer ența Pf2 – Pf1
dimensionează deci, variația stocurilor de produse finite și semifabricate destinate vânzării;
Pn1 și Pn2 – stocul de producție în curs de execuție la începutul și respectiv la sfârșitul
perioadei pentru care se determină producția exercițiu lui. Diferența, Pn2 – Pn1, exprimă
variația stocurilor de producție în curs de execuție.
Qi – producția imobilizată sau veniturile din producția de imobilizări necorporale realizate pe
cont propriu (lucrări și proiecte de cercetare și dezvoltare; valoarea concesiunilor, brevetelor,
licențelor și alte drepturi și valori similare; valoarea imobilizărilor necorporale în curs) și de
imobilizări corporale realizate de asemenea în regie proprie (valoarea la cost de producție a
amenajărilor de terenuri, a producți ei de mijloace fixe, precum și a producției de imobilizări
corporale în curs).
C) Cifra de afaceri este un indicator economico -financiar fundamental, pe baza căruia se
apreciază capacitatea întreprinderii de a crea venituri din operațiunile comerciale cur ente.
Cifra de afaceri exprimă totalitatea veniturilor obținute din activități comerciale
curente, măsurând în felul acesta performanțele economice ale întreprinderii, practic, aceasta
determină poziția întreprinderii pe piață.
Chiar dacă nu apare distin ct ca sold intermediar de gestiune, considerăm că cifra de
afaceri trebuie analizată împreună cu producția exercițiului și valoarea adăugată, ca principali
indicatori de volum, alături de indicatorii de rentabilitate.
Cifra de afaceri trebuie să îndepline ască câteva condiții:
nivelul său să acopere cheltuielile de exploatare și să permită obținerea de profit, acest
lucru constituind validarea de către piață a activității întreprinderii;
în dinamică să prezinte o tendință de creștere reală (în prețuri compa rabile), pentru a
asigura creșterea reală a afacerilor firmei;
să fie realizată în structură corespunzător cu specificul activității, pentru a corespunde
obiectului principal de activitate al firmei;
evoluția cifrei de afaceri să genereze efecte pozitive a supra celorlalți indicatori
importanți de apreciere a activității întreprinderii.
D) Valoarea adăugată demonstrează capacitatea întreprinderii de a crea valoare (bogăție)
reprezentând surplusul de venituri peste valoarea consumurilor de la terți și de ace ea,
importanța lui este deosebită;
Valoarea adăugată (VA) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor
de producție, îndeosebi muncă și capital, peste valoarea materialelor și serviciilor cumpărate
de întreprindere de la terți.
Valoar ea adăugată prezintă o semnificație deosebită în perspectiva distribuirii
veniturilor întreprinderii, ea reprezentănd sursa de acumulări bănești pe care întreprinderea o
poate utiliza pentru remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea s a.
Valoarea adăugată asigură remunerarea:
personalului, prin salarii și alte cheltuieli aferent acestora;
statului, prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
capitalului tehnic, prin amortizare și provizioanele pentru conservarea valorii acestuia;
capitalului împrumutat, prin dobânzi; .
capitalului propriu, prin dividende pentru acționari și autofinanțarea netă pentru
întreprindere.
2. Indicatorii de rezultate de natura profitului sunt:
A) Acumularea brută din expolatare (excedent sau deficit) caracterizează funcționarea
curentă a întreprinderii sau performanțele sale tehnice și comerciale, reflectând contribuția
exploatării la formarea rezultatelor și este primul sold intermediar de gestiune cu semnificație
în termeni de rentabilitate, un rezul tat parțial deoarece nu ține seama de toate cheltuielile
suportate de întreprindere în activitatea de exploatare.
B) Rezultatul exploatării caracterizează performanțele activității de exploatare, independent
de politica financiară și fiscală. Exprimă în mă rimi absolute rentabilitatea aferentă activității
de exploatare, după deducerea cheltuielilor de exploatare totale din veniturile aferente acestei
activități. Spre deosebire de excedentul brut de exploatare, acest sold ține cont de politica de
amortizare ș i de constituire a provizioanelor.
C) Rezultatul financiar chiar dacă nu apare ca și sold intermediar distinct, intră în
componența rezultatului curent, alături de rezultatul exploatării, și se calculează ca diferență
între veniturile și cheltuielile finan ciare.
D) Rezultatul curent (ordinar) reprezintă rezultatul tuturor operațiilor curente, obișnuite ale
întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât și de cel al activității
financiare, permițând și aprecierea impactului pol iticii financiare a întreprinderii asupra
rentabilității.
E) Rezultatul extraordinar reprezintă rezultatul obținut din operațiile care nu sunt legate de
desfășurarea normală, curentă, a activității întreprinderii și permite măsurarea influenței
elementelor extraordinare asupra formării rezultatului global al întreprinderii.
F) Rezultatul exercițiului brut și net
Rezultatul brut al exercițiului exprimă în mărimi absolute rentabilitatea aferentă
activității întreprinderii, după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui
exercițiu financiar.
Analiza rezultatului brut se poate realiza ținând seama de structura acestuia:
Rezultat brut = Venituri totale – Cheltuieli totale = (Venituri din exploatare + Venituri
financiare + Venituri extrao rdinare) – (Cheltuieli de exploatare + Cheltuieli financiare +
Cheltuieli extraordinare) =
= Rezultatul exploatării + Rezultatul financiar + Rezultatul extraordinar
Rezultatul net al exercițiului (Rn) exprimă în mărimi absolute rentabilitatea netă sau
pierderile aferente activității întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor
totale și a impozitului pe profit.
3. Indicatori de rezultate care exprimă potențialul de finanțare sunt:
A) Capacitatea de autofinanțare reprezintă lichiditățile potențiale generate de activitatea
întreprinderii pe parcursul exercițiului, care pot fi folosite pentru autofinanțare, fiind un
indicator care exprimă independența financiară a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare reflectă deci pote nțialul financiar degajat de activitatea
rentabilă a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului financiar, respectiv sursa internă de finanțare
generată de activitatea industrială și comercială a acesteia, destinată să asigure: – finanțarea
unor nevoi ale ge stiunii curente; creșterea fondului de rulment; finanțarea totala sau parțială a
noilor investiții; rambursarea împrumuturilor contractate;
– remunerarea capitalurilor investite.
Pe baza capacității de autofinanțare se pot calcula o serie de indicatori f olosiți pentru
aprecierea independenței financiare a întreprinderii:
capacitatea potențială de rambursare a cheltuielilor financiare – calculată ca raport
între cheltuielile financiare și CAF, arată numărul de ani necesari pentru rambursarea
cheltuielilor financiare pe baza capacității de autofinanțare anuale degajate de întreprindere;
rata de finanțare a investițiilor anuale – calculată ca raport procentual între CAF și
valoarea investițiilor anuale, reflectă proporția în care întreprinderea poate finanța investițiile
anuale din CAF, în cazul în care întreaga sumă ar fi alocată în acest scop;
rata de acoperire a excedentului brut de exploatare – calculată ca raport procentual
între CAF și EBE, reflectă participarea fluxului potențial de lichidități din acti vitatea de
exploatare la formarea fluxului total de disponibilități al întreprinderii.
B) Autofinanțarea
Capacitatea de autofinanțare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanțarea
globală (totală), care pune în evidență aptitudinea reală a înt reprinderii de a se autofinanța,
după deducerea remunerării acționarilor / asociaților.
Autofinanțarea globală = Capacitatea de autofinanțare – Dividende distribuite
Această relație este valabilă pentru țările apusene unde repartizarea profitului îmbra că
numai forma rezervelor și dividendelor, participarea salariaților la profit fiind considerată ca o
cheltuială deductibilă fiscal și nu ca o destinație de repartizare a profitului, așa cum este
reglementată în țara noastră. De aceea, pentru determinarea autofinanțării globale se va avea
în vedere, alături de dividendele distribuite, și partea din profitul net repartizată pentru
participarea angajaților la profit (salariați și manageri).
Autofinanțarea reflectă bogăția reținută de întreprindere și constit uie o resursă internă
destinată acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor; este determinată de creșterea
resurselor obținute din propria activitate și care vor rămâne în mod permanent la dispoziția
întreprinderii pentru finanțarea activități i viitoare.
Autofinanțarea globală are două componente: autofinanțare de menținere și
autofinanțare de dezvoltare.
Autofinanțarea de menținere reprezintă partea din autofinanțare utilizată pentru
menținerea potențialului productiv, deci a nivelului atins de patrimoniu, respectiv pentru
reînnoirea mijloacelor de producție și acoperirea riscurilor de exploatare. Elementele
autofinanțării de menținere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din
valoarea imobilizărilor) și provizioanele;
Autofinanțarea de dezvoltare (netă) este partea din autofinanțarea brută din care se
formează sursele proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor
investite, având ca efect o creștere a patrimoniului. Autofinanțarea netă se con stituie, în
principal, din profitul net repartizat pentru fondurile proprii, adică din profitul care rămâne
după participarea angajaților la profit și remunerarea asociaților sau acționarilor. Poate
constitui o resursă a acestei autofinanțări și partea din fondul de amortizare care depășește
deprecierea reală a imobilizărilor.
Mărimea autofinanțării degajată de o întreprindere indică potențialilor investitori
capacitatea ei de a utiliza eficient capitalurile încredințate și de a le asigura o remunerare
atrăgătoare. Pentru creditori, mărimea absolută și relativă a autofinanțării evidențiază nivelul
capacității de rambursare și nivelul riscului de neplată.
Dinamica autofinanțării și implicit a capacității de autofinanțare trebuie să prezinte o
tendință de cr eștere în prețuri comparabile, pentru a asigura creșterea puterii reale de a investi
pe baza efortului propriu al întreprinderii.
!!! Intrebări de control
1. Ce presupune analiza factorială a unui indicator?
2. Indicatorii de rezultate care exprimă rezul tatele de producție și performanțele
comerciale ale unei întreprinderi
CURS NR. 3
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVI TĂȚII DE PRODUCȚIE ȘI COMERCIALIZARE
Analiza situației generale a întreprinderii, pe baza indicatorilor valorici
În cadrul analizei situației generale a unei întreprinderi, sunt luate în considerare următoarele
aspecte:
1. analiza dinamicii pe baza indicatorilor valorici
2. analiza raportului static și dinamic dintre indicatorii valorici
3.1. Analiza dinamicii pe baza indicatorilor valorici
Principalii indicatori valorici utilizați în analiza situației generale sunt următorii:
A) cifra de afaceri (Ca) reprezintă suma totală a veniturilor din activitățile comerciale într -o
perioadă determinată. Din calculele de analiză Ca se exclude de obicei taxa pe valoarea
adăugată;
B) cifra de afaceri din activitatea de bază care se numește și valoarea producției marfă
vândută notată cu Qv = totalitatea vânzărilor din activitatea de bază a unei societăți
comerciale. Un obiectiv esen țial al fiecărei societăți comerciale este creșterea Ca și în cadrul
ei a cifrei de afaceri din activitatea de bază deoarece în condițiile menținerii la nivelul
rentabilității medii pe ramură, o cifră de afaceri mai mare duce la obținerea unui profit mai
mare;
C) producția marfă fabricată Qf = P + L + S reprezintă producția obținută destinată vânzării
și cuprinde: valoarea produselor finite și a semifabricatelor datorate vânzării notată cu P,
valoarea lucrărilor executate L și valoarea serviciilor prestate către terți (S);
D) valoarea adăugată Qa = Qe – M reprezintă măsura valorii realizate în activitatea
societății comerciale și respectiv capacitatea unei firme de a produce bogăție. În formă
sintetică se determină ca diferență între producția exercițiului notată cu Qe și consumurile
intermediare respectiv cheltuielile cu materialele notată cu M;
E) valoarea adăugată netă notată cu Qan – reprezintă valoarea nou creată într -o perioadă
determinată respectiv diferența între valoarea adăugată și valoarea amortiz ărilor notată cu A;
F) producția exercițiului: Qe = Qv + (Qs1 -Qs0)+Qi, este numită și producție globală –
dimensionează întreaga activitate a întreprinderii și cuprinde următoarele: valoarea producției
vândute, creșterea sau descreșterea producției stocate r eprezentând diferența dintre stocuri la
produsele finite, semifabricate, producției neterminate, etc, și producția imobilizată constând
în imobilizări corporale și necorporale în regie proprie în perioada respectivă.
Analiza situației concrete dintr -o uni tate se face în raport cu corelațiile normale dintre
indicatorii valorici menționați. Teoretic indicele cifrei de afaceri:
ICa = IQv = IQt = IQe = IQa = IQan
Corelațiile normale existente într -o perioadă determinantă sunt:
a) indicele cifrei de afaceri este mai mare sau egal decât indicele producției fabricate (I Ca >=
IQf) În cazul egalității se menține ponderea sau proporția imobilizărilor în stocuri ori tendința
fiind de reducere a acestora, cifra de afaceri trebuie să înregistreze o creștere superioară.
b) Indicele producției fabricate trebuie să fie mai mare ca indicele producției globale(I Qf > IQe)
Inegalitatea marchează reducerea stocurilor la producția neterminată precum și la consumul
intern de numai până la limita la care se asigură o desfășurare normal ă a procesului de
producție.
c) indicele valorii adăugate trebuie să fie mai mare decât indicele producției exercițiului (I Qa
>= I Qf) inegalitatea rezultând din reducerea ponderii cheltuielilor materiale
d) indicele valorii adăugate este diferit de indicele valo rii adăugate ca rezultat al variației
cheltuielilor materiale (I Qan ≠ IQa)
3.2. Analiza raportului static și dinamic între principalii indicatori valorici
Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluției elementelor
care diferențiază acești indicatori. Spre exemplu raportul dintre cifra de afaceri totală și
producția fabricată; sau Ca și producția vândută exprimă modificările intervenite în stocurile
de produse finite și în alte elemente de venitul excluzând veniturile fin anciare și pe cele
excepționale.
Raportul dintre producția fabricată și producția globală Qf/Qe sau a exercițiului,
caracterizează evoluția stocurilor de producție neterminată și a consumului intern.
Raportul dintre valoarea adăugată și producția exerc ițiului Qa/Qe evidențiază variația
ponderii cheltuielilor materiale în totalul producției exercițiului.
Cheltuieli cu materialele = cheltuieli materiale + amortizarea
Raportul se stabilește pe baza indicilor valorici în bază fixă și caracterizează evoluț ia
comparativă a indicatorilor valorici față de un anumit criteriu de regulă perioada precedentă.
Se calculează două rapoarte: între ICa și IQt; între IQf și IQe
4. ANALIZA DIAGNOSTIC A CIFREI DE AFACERI
4.1. Noțiuni generale privind cifra de afaceri
Cifra de afaceri (CA) reprezintă principalul indicator al activității firmei. constituind
unul din cele mai importante obiective strategice ale organizațiilor de afaceri. Este principala
formă de venit a întreprinderii.
Indicatorul exprimă veniturile obț inute din vânzarea producției (Qv) și vânzarea
mărfurilor (Vmf) și reprezintă volumul total al afacerilor firmei, evaluate la prețul pieței
pentru o perioadă de timp. Sugerează indicii despre dimensiunile afacerii și a firmei. Ea nu
include veniturile fina nciare și pe cele excepționale; în același timp creșterea ei reprezintă un
obiectiv major pentru oricare societate comercială.
Cifra de afaceri = Venituri din vânzarea mărfurilor + Producția vândută
Ca orice indicator de rezultate, cifra de afaceri măsoar ă performanța economică a
întreprinderii și este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora, după importanța lor,
prin intermediul acestei clasificări putându -se preciza locul societății comerciale în sectorul de
activitate, poziția acestora pe p iață și, nu în ultimul rând, capacitatea de a lansa și dezvolta
activități profitabile.
Această caracteristică a cifrei de afaceri face din ea indicatorul cel mai utilizat din
sistemul de indicatori de rezultate care exprimă volumul.
Analiza cifrei de af aceri presupune:
prezentarea formelor cifrei de afaceri;
analiza nivelului și dinamicii cifrei de afaceri;
analiza structurii vânzărilor pe tipuri de venituri și dacă este posibil pe produse sau grupe de
produse;
analiza factorială a cifrei de afaceri;
analiza principalelor consecințe ale modificării cifrei de afaceri asupra unor indicatori
importanți ai întreprinderii: indicatori de rezultate, de gestiune, de echilibru, de rentabilitate,
consecințe ce pot fi mai ușor identificate prin analize factoriale a indicatorilor respectivi.
4.2. Prezentarea formelor cifrei de afaceri
Există mai mulți indicatori operaționali în privința cifrei de afaceri :
1. Cifra de afaceri netă sau totală este determinată din totalitatea veniturilor obținute din
vânzări de bu nuri, lucrări și servicii aflate în categoria activităților curente ale întreprinderii,
inclusiv subvențiile pentru exploatare, după ce s -au scăzut reducerile comerciale.
CA = Σqi × pi sau CA = Vvmf + Qv
unde :
CA – cifra de afaceri q – cantitatea fizică de produse sau volumul fizic al producției
p – prețul unitare de vânzare i – tipul de produse Vvmf – venituri din vânzarea
mărfurilor
Qv – producția vândută
2. Cifra de afaceri medie reprezintă venitul ce revine unei unități de produs sau s erviciu,
determinându -se ca raport între cifra de afaceri totală și volumul fizic al vânzărilor:
𝐶𝐴̅̅̅̅=𝐶𝐴
∑𝑞𝑖=∑𝑞𝑖∗𝑝𝑖
∑𝑞𝑖=∑𝑔𝑠𝑖∗𝑝𝑖
unde :
CA – cifra de afaceri q – cantitatea fizică de produse p – prețul unitare
de vânzare
gs –structura fizică a pr oducției sau ponderea pe care o deține cantitatea din fiecare tip de
produs în totalul producției fizice
i – tipul de produse
3. Cifra de afaceri marginală reprezintă variația cifrei de afaceri de la un nivel de bază la un
nivel realizat, calculată ca raport dintre variația cifrei de afaceri ( ΔCA) și variația producției
fizice vândute, sau câți lei se obțin la o unitate de spor de producție ( ΔQ):
𝐶𝐴𝑚 =∆𝐶𝐴
∆𝑄𝑖 sau 𝐶𝐴𝑚 =∆𝐶𝐴
∆∑𝑞𝑖
unde:
ΔCA – variația cifrei de afaceri ΔQ – variația producției vândute
ΔΣq – variația sumei cantității vândute i – tipul de produse
4. Cifra de afaceri critică evidențiază pragul de rentabilitate al întreprinderii, reprezentând
acel nivel al veniturilor realizat din vânzări necesar acoperirii în întregime a cheltuie lilor de
exploatare. În punctul critic veniturile sunt egale cu costurile totale și deci, în acest punct,
profitul întreprinderii este nul. În punctul critic :
CAc = CT CAc = CF + CV 𝐶𝐴𝑐 =𝐶𝐹
1−𝐶𝑉
𝐶𝐴
unde: CT – costurile totale ale întreprinderii, CF – costuri fixe, CV – costuri
variabile
4.3. Analiza nivelului și dinamicii cifrei de afaceri
Analiza nivelului CA
Pentru efectuarea analizei nivelului cifrei de afaceri este necesară compararea
nivelului cifre i de afaceri a întreprinderii analizate cu nivelul cifrei de afaceri realizată de
principalele întreprinderi concurente.
Indiferent de scopul analizei și de subiectul ce o efectuează, analiza cifrei de afaceri a
unei întreprinderi trebuie să dea răspuns l a o serie de întrebări, și anume :
– Care sunt sursele principale de venituri ale unei societăți comerciale ?
– Care este evoluția acestor venituri în ultimii ani și cât sunt de stabile ?
– Care este tendința de evoluție a acestor surse de venituri în viit orul apropiat ?
– Cum sunt determinate veniturile și care este modul lor de măsurare ?
Este recomandat ca societățile comerciale să desfășoare o activitate cât mai adecvată
cererii pieței unde se asigură vânzarea produselor și prestarea serviciilor. De as emenea,
societățile comerciale trebuie să aibă un grad ridicat de adaptare la cerințele progresului
tehnic, acesta reprezentând un factor important în reglarea cererii și ofertei. Trebuie cunoscute
sursele de aprovizionare cu materii prime și materiale, de asemenea, sursele de recrutare a
forței de muncă precum și asigurarea dimensionării cererii cu oferta.
Pentru societatea comercială este importantă și dezvoltarea, pe lângă activitatea de
bază, a unor activități auxiliare, care să vină în sprijinul acest eia, în situații neprielnice.
Bazele de comparare pentru nivelul cifrei de afaceri pot fi multiple, însă ele trebuie
alese cu grijă:
1. Cifra de afaceri trebuie să fie superioară cifrei de afaceri critice, adică trebuie să asigure
acoperirea tuturor riscu rilor (de exploatare, financiar și total). În literatura de specialitate se
abordează pragul critic de exploatare, apoi cel financiar și în urmă cel total. În realitate aceste
elemente se formează pe trepte. Se consideră că nivelul trebuie comparat direct cu valoarea
critică finală, aceasta fiind cea mai pragmatică abordare. Desigur, pentru nevoi informaționale
suplimentare se poate proceda în detaliere.
2. Cifra de afaceri, care trebuie comparată cu nivelul obținut de principalul competitor.
Importanță în acest caz reprezintă comparabilitatea. Comparația este operațională când firma
acționează doar într -un singur sector de activitate. Arată în ce poziție se află firma față de
principalul competitor. Aprecierea se poate face cu poziția relativă față de concu rentul
principal, care arată de câte ori se regăsește cifra de afaceri față de cea a concurentului
principal (Prc). Dacă indicatorul este mai mare decât 1 atunci firma este lider pe piață. Dacă
este mai mic decât 1 atunci este sub principalul concurent.
3. Tot pentru firmele care acționează doar într -un singur sector se poate utiliza cota de piață
valorică, care arată cât deține firma din vânzările totale ale unui sector. Dacă este mai mare de
50%, firma este lider. Dacă este 100%, firma este în situație de monopol absolut. Unele
economii reglementează situația de monopol în funcție de această cotă.
4. Cifra de afaceri trebuie să acopere cheltuielile care sunt efectuate pentru obținerea lui. De
preferat este însă să acopere atât cheltuielile de exploatare, c ât și cele totale. Cazul cel mai
dorit este Ca>Cht>Che>ChCa
5. Pentru a reflecta o situație normală, cifra de afaceri ar trebui să dețină o pondere de minim
85% din veniturile de exploatare, respectiv de cel puțin 75% din veniturile totale ale
întreprinder ii.
6. De asemenea trebuie comparat cu nivelul estimat al cifrei de afaceri, pentru a vedea dacă
obiectivele strategice au fost îndeplinite. Se consideră normal ca cifra de afaceri să se
încadreze într -o variație prestabilită, care depinde puternic de cond ițiile specifice de acțiune.
7. De asemenea poate fi relevantă compararea cu un nivel optim. Nivelul optim al cifrei de
afaceri este acela pentru care se obține profitul maxim. Această comparare. Însă este riscantă
dacă nu se cunoaște strategia întreprinde rii sau tehnicile manageriale și contabile aplicate.
8. Una din cele mai importante criterii este compararea cifrei de afaceri cu încasările aferente.
Aprecierea se poate face cu poziția încasărilor față de cifra de afaceri contabilă. Dacă
indicatorul este mai mare decât 1, atunci firma lucrează cu avansuri de la clienți. Dacă este
mai mic decât 1, atunci firma nu și -a încasat toată cifra de afaceri. Preferabil este ca
indicatorul să aibă valori cât mai mari și să nu cadă sub valoarea de 75%. Situația trebu ie
interpretată în funcție de puterea firmei, puterea clienților și politica comercială.
Analiza dinamicii cifrei de afaceri
O analiză utilă a dinamicii cifrei de afaceri se realizează calculând:
dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă;
dinamica cifrei d e afaceri cu bază în lanț;
variația dinamicii cifrei de afaceri cu bază fixă și bază în lanț;
ritmul mediu de creștere a cifrei de afaceri.
Dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă se calculează conform relației:
𝐼𝐶𝐴(𝑓)=𝐶𝐴 1
𝐶𝐴 0
unde:
ICA(f) – indicele cifrei de afaceri cu bază fixă
CA1 – cifra de afaceri în perioada curentă
CA0 – cifra de afaceri în perioada de bază
Dinamica cifrei de afaceri cu bază în lanț se calculează conform relației:
𝐼𝐶𝐴(𝑙)=𝐶𝐴 𝑖
𝐶𝐴 𝑖−1∗100
unde:
ICA(l) – indicele cifrei de afaceri cu bază în lanț
CAi – cifra de afaceri în perioada curentă
CAi-1 – cifra de afaceri în perioada precedentă
Variația dinamicii cifrei de afaceri :
– cu bază fixă:
∆𝐼𝐼𝐶𝐴 (𝑓)=∆𝐼𝐶𝐴(𝑓)
𝐼𝐶𝐴0∗100 =𝐼𝐶𝐴1−𝐼𝐶𝐴0
𝐼𝐶𝐴0∗100 =𝐼𝐼𝐶𝐴 (𝑓)∗100
– cu bază în lanț:
∆𝐼𝐼𝐶𝐴 (𝑙)=∆𝐼𝐶𝐴(𝑓)
𝐼𝐶𝐴𝑖−1∗100 =𝐼𝐼𝐶𝐴 (𝑙)−100
Indicatori valabili pentru toate tipurile de evoluție
a) Abaterea absolută a cifrei de afaceri (ΔCA) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv și
cel al bazei de comparație a aceluiași fenomen.
ΔCA = CAt – CAt – 1
Dacă
ΔCA > 0 atunci avem de a face cu o creștere a cifrei de afaceri în perioada curentă față
de cea de bază.
ΔCA < 0 atunci avem de a face cu o scădere.
ΔCA = 0 atunci cifra de afaceri se menține la același nivel.
b) Indicele de creștere (ICA) exprimă de câte ori nivelul efectiv al cifrei de afaceri a crescut
sau a scăzut față de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de câte ori cifra de afaceri
din perioada de bază se regăsește în cel din p erioada curentă. Se exprimă sub formă de
coeficient sau procentual. Dacă se calculează pentru două perioade succesive (cazul cel mai
relevant), indicele este cu bază în lanț.
𝐼𝐶𝐴𝑡𝑡−1 ⁄=𝐶𝐴 𝑡
𝐶𝐴 𝑡−1
Dacă
ICA > 1 atunci avem de a face cu o creștere a cifrei de afaceri în perioada curentă față
de cea de bază;
ICA > 1 atunci avem de a face cu o scădere;
ICA = 1 atunci cifra de afaceri se menține la același nivel.
c) Ritmul sporului (ΔICA) arată cu câte procente s -a modificat cifra de afaceri din perioada
curentă față de cea de bază. Dacă se calculează pentru două perioade succesive (cazul cel mai
relevant), variația indicelui este cu bază în lanț.
∆𝐼𝐶𝐴𝑡𝑡−1 ⁄=∆𝐶𝐴
𝐶𝐴 𝑡−1∗100 =𝐶𝐴 𝑡−𝐶𝐴 𝑡−1
𝐶𝐴 𝑡−1∗100 =𝐶𝐴 𝑡
𝐶𝐴 𝑡−1∗100 −100 =𝐼𝐶𝐴−100
Dacă
ΔICA > 0 atunci avem de a face cu o creștere a cifrei de afaceri în peroioada curentă
față de cea de bază;
ΔICA < 0 atunci avem de a face cu o scădere;
ΔICA = 0 atunci cifra de afaceri se menține la același nivel.
4.4. Analiza structurală a cifrei de aface ri
Cifra de afaceri include totalitatea veniturilor pe care o întreprindere le realizează din
activitatea de producție și comercializare, deci structura este dată de ponderea veniturilor din
vânzările generate de diferite activități, produse, lucrări sau servicii care formează
nomenclatorul acestei întreprinderi.
Structura cifrei de afaceri pe elemente componente oferă informații despre modul de
realizare a afacerilor pe tipuri de venituri, adică din desfacerea producției și din
comercializarea mărfurilo r. Interpretarea structurii se face în funcție de specificul activității.
Pentru o firmă industrială ponderea majoritară, (adică de minimum 85% din cifra de
afaceri) ar trebui s -o dețină producția vândută.
Structura cifrei de afaceri este influențată de următorii doi factori esențiali:
nivelul de diversificare a activității;
structura fizică a vânzărilor, pe grupe omogene.
Dacă managementul întreprinderii hotărăște să crească ponderea veniturilor unui
produs, atunci va trebui să crească producția și comercializarea produsului respectiv mai mult
decât a celorlalte, în condițiile în care prețurile de vânzare se mențin aproximativ constante. În
cazul în care se dorește doar creșterea cifrei de afaceri, trebuie să crească greutatea specifică,
din vânzăril e fizice ale produsului care are un preț de vânzare mai mare decât prețul mediu al
grupei din care face parte.
Structura unei afaceri poate fi privită din mai multe perspective, relevante fiind trei :
structura afacerii pe produse când se scot în evidență grupele de produse sau anumite
produse care contribuie la creșterea cifrei de afaceri;
structura afacerii pe clienți – acești parteneri condiționează dimensiunea și performanțele
activității oricărei întreprinderi.
structura afacerii pe zone geografice
Structura cifrei de afaceri pe produse
Aprecierea structurii afacerii pe produse , în vederea realizării de comparații între
firme și în cadrul aceleiași firme, în diferite perioade de timp, se poate face prin:
A) Coeficientul de concentrare GINI – STRUCK :
𝑮=√𝒏∑𝒈𝒊𝟐−𝟏
𝒏−𝟏
unde :
gi – reprezintă ponderea produsului sau grupei de produse „i” în cifra de afaceri totală;
n – este numărul de termeni ai seriei.
Coeficientul de concentrare GINI – STRUCK poate lua valori între „0” și „1”.
Apropierea de zero a coeficientului de concentrare semnifică o distribuire relativ
echilibrată a vânzărilor pe elementele structurale luate în calcul. Coeficientul este egal cu
zero, atunci când elementele componente au aceeași pondere în cifra de afaceri totală,
concen trarea vânzărilor fiind nulă.
În cazul în care coeficientul se apropie de 1, atunci se înregistrează un număr redus de
elemente care contribuie în cea mai mare măsură la obținerea cifrei de afaceri a întreprinderii.
B) Indicele Herfindhal – care permite măsurarea gradului de diversificare a afacerii pe
diverse structuri:
𝐻=∑𝑔𝑖2𝑛
𝑖=1
Pot fi evidențiate următoarele situații:
H = 1, atunci când cifra de afaceri este formată dintr -un singur element;
H = 1/n, atunci când elementele componente contribuie în aceeași măsură la formarea
cifrei de afaceri;
când H se apropie de 1, aceasta reflectă un grad ridicat de concentrare a vânzărilor, iar
apropierea de 1/n reflectă o distribuție relativ echilibrată a acestora.
C) Structura cifrei de afaceri pe produse se realizează și cu ajutorul schemei clasice, adică
metoda ABC sau curba PARETO . Analiza acestei curbe teoretice permite identificarea, în
totalul produselor comercializate, a trei subgrupe cu caracteristici specifice :
subgrupă care cuprinde foarte puține so rtimente, dar care realizează o mare parte din cifra
de afaceri;
două subgrupe care realizează mai puțin de jumătate din cifra de afaceri, dar care
concentrează majoritatea produselor comercializate.
Zona A cuprinde produse cu o rotație rapidă, care trebuie să existe în
permanență la vânzare. De aceea, pentru aceste produse trebuie să se asigure o bună
aprovizionare și o gestionare eficientă a stocurilor. În privința rentabilității, Zona A
cuprinde produse cu o marjă comercială redusă.
Zona B cuprind e articole standard, ale căror rotație și marjă comercială sunt
apropiate de media întreprinderii, ele asigurând stabilitatea.
Zona C este formată din produse cu o rotație scăzută, dar cu o marjă
comercială mai puternică. Costurile de aprovizionare și sto care sunt mai mari,
comparativ cu zonele A și B.
Figura nr.1 Curba PARETO
Structura cifrei de afaceri pe clienți
Exprimă într-o formă, mai generală , eficiența funcțiunii comerciale . Structura cifrei
de afaceri pe clienți trebuie privită pe următoarele categorii de clienți:
clienți tradiționali (peste 4 ani);
clienți în curs de stabilizare (între 1 și 4 ani);
clienți noi (în anul de gestiune).
Pentru o întreprindere este foarte important să aibă clienți tradiționali, deoarece aceștia
îi asig ură stabilitate și funcționalitate în desfacere, creându -se, totodată, premise pentru o
logistică materială și funcțională.
Întreprinderea trebuie să -și dezvolte relațiile de colaborare cu clienții în curs de
stabilizare precum și cu cei noi, spre a -și as igura piața de desfacere pentru produsele sale.
Metoda ABC sau curba PARETO se recomandă a fi aplicată și în cazul structurării cifrei de
afaceri pe clienți. Aplicarea metodei ABC la gestiunea unei clientele eterogene a condus la
următoarea distribuție opt imală.
• zona A: 10% din clienți contribuie cu 60% din CA;
• zona B: 40% din clienți contribuie cu 30% din CA;
• zona C: 50% din clienți contribuie cu 10% din CA.
Dacă structura cifrei de afaceri pe clienți se tratează din punct de vedere al numărului
clienților unei societăți, apar o serie de avantaje și dezavantaje, astfel:
• dacă societatea are clienți mulți ca număr, avantajele constă în reducerea riscurilor ce pot
apărea ca urmare a deteriorării relațiilor cu unii parteneri, iar dezavantajele sunt rep rezentate
de cheltuielile de comercializare mari și de gestiunea grea a clienților;
• dacă societatea are clienți puțini ca număr, avantajele constă în relațiile strâse cu partenerii,
respectiv cheltuieli de comercializare mici , iar dezavantajele sunt dat e de riscurile mari și
consecințele nefaste ale dereglării acestor relații cu partenerii.
!!! Intrebări de control
1. Explicați analiza dinamicii pe baza indicatorilor valorici
2. Explicați semnificația indicatorului cifra de afaceri
3. Ce presupune analiza cifrei de afaceri?
CURS NR. 4
4.4. ANALIZA FACTORIALĂ A CIFREI DE AFACERI
Scopul analizei factoriale este acela de a determina factorii direcți și indirecți care
influențează variația cifrei de afaceri. Cifra de afaceri fiind un indicator valor ic ce reprezintă
efectul, în analiza factorială vom depista factorii care influențează pozitiv și în sens favorabil
și factorii care influențează negativ și în sens nefavorabil variația cifrei de afaceri. Altfel spus,
analiza factorială urmărește stabilire a modelului factorial, identificarea principalilor factori de
influență, măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra indicatorului, explicarea
mecanismului de transmiterea influenței factorilor și de determinare a nivelului acestora, astfel
încât , în final, să poată fi stabilite măsuri pentru limitarea acțiunii factorilor cu influență
negativă, respectiv menținerea și amplificarea acțiunii factorilor ce influențează pozitiv
nivelul cifrei de afaceri.
Pentru a analiza factorial cifra de afaceri, i ndiferent de modelul factorial construit, se
aplică etapele metodei Substituțiilor în lanț.
Obiectivele principale ale metodei sunt :
• determinarea abaterii absolute și relative a indicatorului față de o bază de comparație
(nivelul planificat, media pe r amură, o valoare reprezentată din perioada precedentă);
• identificarea factorilor de influență care, potrivit acestui model de analiză, sunt relevanți
pentru abaterea indicatorului;
• determinarea nivelului și a sensului influenței produse de fiecare fact or asupra cifrei de
afaceri, adică măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra cifrei de afaceri;
• explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra cifrei de afaceri
• stabilirea măsurilor ce se impun a fi luate pentru elimina rea influențelor nefavorabile,
respectiv menținerea și amplificarea influențelor cu efect favorabil pentru firmă.
Analiza factorială a cifrei de afaceri se realizează diferențiat, în funcție de
obiectul de activitate al întreprinderii (producție, industri e, agricultură, prestări servicii,
comerț, turism).
4.4.1. ANALIZA FACTORIALĂ A CIFREI DE AFACERI ÎN CAZUL
ÎNTREPRINDERILOR CU ACTIVITATE DE PRODUCȚIE DE NATURĂ
INDUSTRIALĂ
Se pot construi o varietate de modele de analiză factorială a cifrei de afaceri în raport
cu forța de muncă, dotarea tehnică, volumul stocurilor, etc.
Principalele tipuri de modele factoriale utilizate sunt :
A) modelul factorial de analiză a cifrei de afaceri care pune în evidență corelația dintre forța
de muncă (numărul mediu de sa lariați) și cifra de afaceri;
B) modelul factorial de analiză a cifrei de afaceri atunci când luăm în calcul și influența
numărului mediu de personal operativ (angajați direct productivi);
C) modelul factorial de analiză a cifrei de afaceri care pune în e vidență numărul total de ore
lucrate de toți salariații într -un an și productivitatea orară a muncii;
D) modele de analiză care exprimă corelația dintre potențialul tehnic și cifra de afaceri;
E) modele care exprimă corelația dintre cifra de afaceri și gradul de asigurare a resurselor
umane (forța de muncă) cu activele circulante (stocuri de materii prime);
F) modele factoriale care exprimă corelația dintre volumul producției vândute și cifra de
afaceri.
A) Modelul factorial de analiză a cifrei de af aceri care pune în evidență corelația dintre
forța de muncă (numărul mediu de salariați) și cifra de afaceri
a) Stabilirea modelului factorial :
𝐶𝐴=𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝑄𝑓
𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝐶𝐴
𝑄𝑓
unde:
𝑁𝑠̅̅̅̅- numărul mediu de salariați; 𝑄𝑓
𝑁𝑠̅̅̅̅ – productivitatea muncii;
𝐶𝐴
𝑄𝑓- gradul de valorificare al producției fabricate.
b) Identificarea factorilor de influență:
ΔCA = CA1 – CA0
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării numărului mediu de salariați asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴(𝑁𝑠̅̅̅̅)=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓0
𝑁𝑠0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0−𝑁𝑠0̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓0
𝑁𝑠0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0=(𝑁𝑠1̅̅̅̅̅−𝑁𝑠0̅̅̅̅̅)∗𝑄𝑓0
𝑁𝑠 0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
2) Influența modificării productivității muncii asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴(𝑄𝑓 𝑁𝑠0̅̅̅̅̅ ⁄ )=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0−𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓0
𝑁𝑠 0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗(𝑄𝑓1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅−𝑄𝑓0
𝑁𝑠0̅̅̅̅̅)∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
3) Influența modificării gradului de valorificare al producției fabricate asupra modificării
cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴(𝐶𝐴 𝑄𝑓⁄ )=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 1
𝑄𝑓1−𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗(𝐶𝐴 1
𝑄𝑓1−𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0)
d) Determinarea abaterii totale:
ΔCA = ΔCA(ΔNs) + ΔCA(ΔQf/Ns) + ΔCA(ΔCA/Qf)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra cifrei de afaceri
a) Variația numărului mediu de salariați va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în
mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a productivității
muncii și, respectiv, a gradului de valorificare al producției fabricate;
b) Variația productivității muncii va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în mod
direct, în același sens și proporțio nal cu nivelul numărului mediu de salariați din perioada
curentă, respectiv, cu nivelul gradului de valorificare al producției fabricate din perioada de
bază. ΔCA ∆𝑁𝑠̅̅̅̅̅̅
∆𝑄𝑓
𝑁𝑠̅̅̅̅
∆𝐶𝐴
𝑄𝑓
c) Modificarea gradului de valorificare al producției fabricate va determina modificarea
nivelul ui cifrei de afaceri în mod direct, în același sens și proporțional cu numărul mediu de
salariați din perioada curentă, respectiv, nivelul productivității muncii din aceeași perioadă,
adică perioada curentă.
B) Modelul factorial de analiză a cifrei de af aceri atunci când luăm în calcul și influența
numărului mediu de personal operativ (angajați direct productivi)
a) Stabilirea modelului factorial :
𝐶𝐴=𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅
𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝑄𝑓
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴
𝑄𝑓
unde: 𝑁𝑠̅̅̅̅- numărul mediu de salariați; 𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅
𝑁𝑠̅̅̅̅- ponderea personalului operativ
𝑄𝑓
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅ – productivitatea muncii; 𝐶𝐴
𝑄𝑓 – gradul de valorificare al producției fabricate.
b) Identificarea factorilor de influență:
ΔCA = CA1 – CA0
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării numărului mediu de salariați asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝑁𝑠)=(𝑁𝑠1̅̅̅̅̅̅−𝑁𝑠0̅̅̅̅̅)∗𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅
0
𝑁𝑠̅̅̅̅0∗𝑄𝑓0
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅0∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
2) Influența modificării ponderii personalului operativ în totalul salariaților asupra
modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝑁𝑜𝑝 𝑁𝑠⁄ )=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗(𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅
1
𝑁𝑠̅̅̅̅1−𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅
0
𝑁𝑠̅̅̅̅0)∗𝑄𝑓0
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅0∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
3) Influența modificării productivității muncii asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝑄𝑓 𝑁𝑜𝑝⁄ )=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅
1
𝑁𝑠̅̅̅̅1∗(𝑄𝑓1
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅1−𝑄𝑓0
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅0)∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
4) Influența modificării gradului de valorificare al producției fabricate asupra modificării
cifrei de afaceri: ΔCA ∆𝑁𝑠̅̅̅̅
∆𝑄𝑓
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅
∆𝐶𝐴
𝑄𝑓 ∆𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅
𝑁𝑠̅̅̅̅
∆𝐶𝐴 (𝐶𝐴 𝑄𝑓⁄ )=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅
1
𝑁𝑠̅̅̅̅1∗𝑄𝑓1
𝑁𝑜𝑝̅̅̅̅̅̅1∗(𝐶𝐴 1
𝑄𝑓1−𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0)
d) Determinarea abaterii totale:
ΔCA = ΔCA (Ns) + ΔCA (Nop/Ns) + ΔCA (Qf/Ns) + ΔCA (CA/Qf)
În ceea ce privește explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra
cifrei de afaceri logica este identică cu cea a modelului anterior, cu mențiunea că acest model
evidențiază modul de utilizare a timpului de muncă, atât din punct de vedere cantitativ, cât și
din punct de vedere calitativ.
C) Modelul factorial de analiză a cifrei d e afaceri care pune în evidență numărul total de
ore lucrate de toți salariații într -un an și productivitatea orară a muncii
a) Stabilirea modelului factorial :
𝐶𝐴=𝑁ℎ∗𝐶𝐴
𝑁ℎ 𝑠𝑎𝑢 𝐶𝐴=𝑁𝑝∗𝑛𝑧∗ℎ∗𝑊ℎ(𝐶𝐴̅̅̅̅ℎ)
Nh = Np*nh nh = nz*h
unde :
Nh – numărul total de ore lucrate de toți salariații într -un an, total om/ore
Np – numărul de personal
nh – număr mediu de ore lucrate de un salariat într -un an
nz – număr de zile lucrate în medie de un salariat într -un an
h – durata medie a zilei de muncă sau numărul de ore lucrate în medie de un salariat pe zi
Nz – număr total de zile lucrate de toți salariații într -un an
𝐶𝐴
𝑁ℎ – productivitatea medie orară a muncii
Wh – productivitatea medie orară
CAh – cifra de afaceri medie orară
𝑊𝑎 =𝐶𝐴
𝑁𝑝; 𝑊𝑎 −𝑝𝑟𝑜𝑑𝑢𝑐𝑡𝑖𝑣𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑎𝑛𝑢𝑎𝑙 ă
𝑊𝑧 =𝐶𝐴
𝑁𝑍=𝐶𝐴
𝑁𝑝∗𝑛𝑧=𝑊𝑎
𝑛𝑧 𝑊𝑧 −𝑝𝑟𝑜𝑑𝑢𝑐𝑡𝑖𝑣𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑧𝑖𝑙𝑛𝑖𝑐 ă
𝑊ℎ=𝐶𝐴
𝑁ℎ=𝑊𝑎
𝑁ℎ=𝑊𝑧
ℎ; 𝑊ℎ−𝑝𝑟𝑜𝑑𝑢𝑐𝑡𝑖𝑣𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑜𝑟𝑎𝑟 ă
b) Identificarea factorilor de influență :
ΔCA = CA1 – CA0 = Np 1 nz1 h1 Wh 1 – Np0 nz0 h0 Wh 0
ΔCA ∆𝑁𝑝
∆ℎ
∆𝑊ℎ ∆𝑛𝑧
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra cifrei de afaceri:
1) Influența modificării numărului de personal asupra modificării cifrei de afaceri :
ΔCA (ΔNp) = Np 1 nz0 h0 Wh 0 – Np0 nz0 h0 Wh 0 = ΔNp nz 0 h0 Wh0
2) Influența modificării numărului de zile lucrate în medie de un salariat într -un an asupra
modificării cifrei de afaceri:
ΔCA (Δnz) = Np 1 nz1 h0 Wh 0 – Np1 nz0 h0 Wh 0 = Np 1 Δnz h 0 Wh 0
3) Influența modificării duratei medii a zilei de muncă asupra modificării cifrei de
afaceri:
ΔCA (Δh) = Np 1 nz1 h1 Wh 0 – Np1 nz1 h0 Wh 0 = Np 1 nz1 Δh Wh 0
4) Influența modificării productivității orare asupra modificării cifrei de afaceri:
ΔCA (ΔWh) = Np 1 nz1 h1 Wh 1 – Np1 nz1 h1 Wh 0 = Np 1 nz1 h1 ΔWh
d) Determinarea aba terii totale a cifrei de afaceri :
ΔCA = ΔCA (Np) + ΔCA (nz) + ΔCA (h) + ΔCA (Wh)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra cifrei de afaceri
a) Variația numărului de personal va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri, în
mod direct, în același sens și proporțional cu numărul de zile lucrate în medie de un salariat,
cu durata medie a zilei de muncă și productivitatea orară din perioada de bază.
b) Variația numărului mediu de zile lucrate de un salariat într -un an va det ermina
modificarea nivelului cifrei de afaceri, în mod direct, în același sens și proporțional cu
numărul de personal din perioada curentă, cu durata medie a zilei de muncă și productivitatea
orară din perioada de bază.
c) Variația duratei medii a zilei de muncă va determina modificarea nivelului cifrei de
afaceri, în mod direct, în același sens și proporțional cu numărul de personal, numărul mediu
de zile lucrate de un salariat din perioada curentă și productivitatea orară din perioada de
bază.
d) Va riația productivității orare va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri, în mod
direct, în același sens și proporțional cu numărul de personal, numărul mediu de zile lucrate
de un salariat și durata medie a zilei de muncă din perioada curentă.
D) Modele de analiză care exprimă corelația dintre potențialul tehnic și cifra de afaceri
a) Stabilirea modelului factorial :
𝐶𝐴=𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝑀𝑓̅̅̅̅
𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝑀𝑓|̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅∗𝑄𝑓
𝑀𝑓|̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴
𝑄𝑓
unde:
𝑁𝑠̅̅̅̅= numărul mediu de salariați;
𝑀𝑓̅̅̅̅ = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
𝑀𝑓̅̅̅̅̅
𝑁𝑠̅̅̅̅ = gradul de înzestrare tehnică a muncii (câte mijloace revin pe un salariat);
𝑀𝑓| = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe direct productive;
𝑀𝑓|̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅̅= ponderea mijloacelor fixe direct productive în total mijloace fixe;
𝑄𝑓
𝑀𝑓|̅̅̅̅̅̅= randamentul mijloacelor fixe direct productive
𝐶𝐴
𝑄𝑓= gradul de valorificare a producției fabricate sau cifra de afaceri medie la 1 leu producție
fabricată
b) Identificarea factorilor de influență :
ΔCA = CA1 – CA0
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra cifrei de afaceri:
1) Influența modificării numărului mediu de salariați asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝑁𝑠)=(𝑁𝑠1̅̅̅̅̅̅−𝑁𝑠0̅̅̅̅̅)∗𝑀𝑓̅̅̅̅0
𝑁𝑠̅̅̅̅0∗𝑀𝑓|
0̅̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅0∗𝑄𝑓0
𝑀𝑓|
0̅̅̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
2) Influența modificării gradului de înzestrare tehnică a muncii asupra modificării cifrei de
afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝑀𝑓/𝑁𝑠)=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗(𝑀𝑓̅̅̅̅1
𝑁𝑠̅̅̅̅1−𝑀𝑓̅̅̅̅0
𝑁𝑠̅̅̅̅0)∗𝑀𝑓|
0̅̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅0∗𝑄𝑓0
𝑀𝑓|
0̅̅̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
3) Influența modificării ponderii mijloacelor fixe direct productive în total mijloace fixe
asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝑀𝑓`/𝑀𝑓)=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑀𝑓̅̅̅̅1
𝑁𝑠̅̅̅̅1∗(𝑀𝑓|
1̅̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅1−𝑀𝑓|
0̅̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅0)∗𝑄𝑓0
𝑀𝑓|
0̅̅̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
4) Influența modificării randamentului mijloacelor fixe direct pro ductive asupra
modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝑄𝑓/𝑀𝑓`)=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑀𝑓̅̅̅̅1
𝑁𝑠̅̅̅̅1∗𝑀𝑓|
1̅̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅1∗(𝑄𝑓1
𝑀𝑓|
1̅̅̅̅̅̅̅−𝑄𝑓0
𝑀𝑓|
0̅̅̅̅̅̅̅)∗𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0
5) Influența modificării gradului de valorificare a producției fabricate asupra modificării
cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴 (𝐶𝐴/𝑄𝑓)=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑀𝑓̅̅̅̅1
𝑁𝑠̅̅̅̅1∗𝑀𝑓|
1̅̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅1∗𝑄𝑓1
𝑀𝑓|
1̅̅̅̅̅̅̅∗(𝐶𝐴 1
𝑄𝑓1−𝐶𝐴 0
𝑄𝑓0)
d) Determinarea abaterii totale a cifrei de afaceri:
ΔCA = ΔCA(Ns) + ΔCA(Mf/Ns) + ΔCA(Mf”/ Mf) + ΔCA(Qf/Mf’) + ΔCA(CA/Qf) ΔCA ∆𝑁𝑠̅̅̅̅
∆𝑀𝑓|̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅
∆𝑄𝑓
𝑀𝑓|̅̅̅̅̅ ∆𝑀𝑓̅̅̅̅
𝑁𝑠̅̅̅̅
∆𝐶𝐴
𝑄𝑓
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra cifrei de afaceri
În ceea ce privește explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra
cifrei de afaceri logica este identică cu cea a primului model. În orice întreprindere nu toate
mijloacele fixe sunt direct productive, de aceea este necesar să se pună în evidență ponderea
mijloacelor fixe direct productive în total mijloace fixe și influența pe care o exercită această
pondere asupra variațieicifrei de afaceri.
Gradul de înzestrare tehnică este pentru întreprindere un indic ator important care
reflectă materializarea efortului investițional pe care întreprinderea l -a făcut. Acest grad de
dotare tehnică trebuie analizat însă în dinamică și corelat cu indicatorul CA, deoarece există
situații când ponderea mijloacelor fixe direc t productive este redusă în total mijloace fixe, ca
urmare a unor dezafectări de secții, sectoare, ateliere, dar și ca urmare a unor deficiențe în
sistemul de aprovizionare tehnico -materială.
Compoziția tehnologică a mijloacelor fixe reflectă ponderea mij loacelor fixe direct
productive în totalul mijloacelor fixe și se recomandă ca în analiza în dinamică a acestui
indicator (raport) să se aprecieze pozitiv dacă valorile lui tind către 1, ceea ce ar însemna că
toate mijloacele fixe ar fi productive.
E) Mod ele care exprimă corelația dintre cifra de afaceri și gradul de asigurare a
resurselor umane (forța de muncă) cu activele circulante (stocuri de materii prime)
a) Stabilirea modelului factorial:
𝐶𝐴=𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝑆𝑡
𝑁𝑠̅̅̅̅∗𝐶𝐴
𝑆𝑡
unde: St – stocuri
𝑁𝑠̅̅̅̅- număr ul mediu de salariați;
𝑆𝑡
𝑁𝑠̅̅̅̅ – volumul stocurilor ce revin în medie pe un salariat sau gradul de asigurare cu stocuri a
angajaților;
𝐶𝐴
𝑆𝑡 – viteza de rotație a stocurilor
b) Identificarea factorilor de influență:
ΔCA = CA1 – CA0
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra cifrei de afaceri :
1) Influența modificării numărului mediu de salariați asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴(𝑁𝑠̅̅̅̅)=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑆𝑡0
𝑁𝑠0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0−𝑁𝑠0̅̅̅̅̅∗𝑆𝑡0
𝑁𝑠0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0=(𝑁𝑠1̅̅̅̅̅−𝑁𝑠0̅̅̅̅̅)∗𝑆𝑡0
𝑁𝑠 0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0
2) Influența modificării volumului stocurilor ce revin în medie pe un salariat asupra
modificării cifrei de afaceri: ΔCA ∆𝑁𝑠̅̅̅̅̅̅
∆𝑆𝑡
𝑁𝑠̅̅̅̅
∆𝐶𝐴
𝑆𝑡
∆𝐶𝐴(𝑆𝑡𝑁𝑠0̅̅̅̅̅ ⁄ )=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑆𝑡1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0−𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑆𝑡0
𝑁𝑠 0̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗(𝑆𝑡1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅−𝑆𝑡0
𝑁𝑠0̅̅̅̅̅)∗𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0
3) Influența modificării vitezei de rotație a stocurilor asupra modificării cifrei de afaceri:
∆𝐶𝐴(𝐶𝐴 𝑆𝑡⁄)=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑆𝑡1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 1
𝑆𝑡1−𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑆𝑡1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0=𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗𝑆𝑡1
𝑁𝑠1̅̅̅̅̅∗(𝐶𝐴 1
𝑆𝑡1−𝐶𝐴 0
𝑆𝑡0)
d) Determinarea abateri i totale:
ΔCA = ΔCA(ΔNs) + ΔCA(ΔSt/Ns) + ΔCA(ΔCA/St)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra cifrei de afaceri
a) Variația numărului mediu de salariați va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri
în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a volumului
stocurilor ce revin în medie pe un salariat și, respectiv, a vitezei de rotație a stocurilor;
b) Variația volumului stocurilor ce revin în medie pe un salariat va determina modificar ea
nivelului cifrei de afaceri în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul numărului
mediu de salariați din perioada curentă, respectiv, cu nivelul vitezei de rotație a stocurilor din
perioada de bază.
c) Modificarea vitezei de rotație a sto curilor va determina modificarea nivelului cifrei de
afaceri în mod direct, în același sens și proporțional cu numărul mediu de salariați din
perioada curentă, respectiv, cu volumul stocurilor ce revin în medie pe un salariat din aceeași
perioadă, adică pe rioada curentă.
!!! Intrebări de control
1. Explicați modelul factorial de analiză a cifrei de afaceri care pune în evidență
corelația dintre forța de muncă și cifra de afaceri
CURS NR. 5
ANALIZA VALORII ADĂUGATE
Valoarea adăugată constituie un concept esențial al analizei economice și sociale
realizate la nivel de întreprindere. În același timp însă, valoarea adăugată s -a impus și la
nivelul economiilor ca un instrument util de măsurare a rezultatelor economice ef ective.
Valoarea adăugată este un indicator sintetic fundamental care exprimă o valoare nou
creată, reprezentând bogăția unei întreprinderi și rezultă din activitatea de ansamblu a acesteia
din care se deduc cheltuielile materiale.
Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de
producție, îndeosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea materiilor prime, materialelor
și serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți.
Importanța valorii adăugate decurg e din următoarele două motive:
valoarea adăugată se regăsește la nivel macroeconomic ca principală componentă a
PIB-ului unei țări (în sistemul conturilor naționale PIB -ul rezultă din agregarea valorii
adăugate la toate unitățile dintr -o țară, într -un an e conomic, a taxelor pe valoarea adăugată și a
taxelor vamale);
valoarea adăugată reprezintă sursa de remunerare a tuturor participanților la viața
întreprinderii, si anume: personalul, statul, creditorii, acționarii.
Prin comparația valorii adăugate cu cif ra de afaceri, putem spune că în timp ce aceasta
din urmă exprimă capacitatea întreprinderii de a vinde, valoarea adăugată exprimă aportul
economic al întreprinderii, surplusul de valoare pe care aceasta reușește să -l genereze ca
urmare a efortului depus î n procesul de producție. Spre deosebire de cifra de afaceri, care
include și valoarea cumpărărilor de materii prime, materiale și servicii care se regăsesc în cifra
de afaceri a firmelor furnizare, valoarea adăugată cuprinde numai echivalentul activității
întreprinderii în cauză.
Analiza nivelului, dinamicii și structurii valorii adăugate
A) Analiza nivelului valorii adăugare
Valoarea adăugată se poate obține prin două modalități de calcul și anume:
a) metoda substractivă;
b) metoda aditivă;
a) Conform metodei substractive , denumită și metoda sintetică, valoarea adăugată se
determină astfel:
VA = Marja comercială (Mc) + Producția exercițiului (Qex) – Consumuri intermediare
(Ci)
Marja comercială (Mc) este un sold intermedir de gestiune și se calculează ca
diferență între valoarea mărfurilor vândute și costul de cumpărare al acestora.
Producția exercițiului (Qex) reprezintă totalitatea bunurilor și serviciilor produse de
o întreprindere pe o perioadă de un an. Este expresia activității globale a întreprinde rii.
Principale elemente componente ale producției exercițiului sunt evidențiate în
următoarea formulă de determinare:
Producția exercițiului = Producția vândută + Variația stocurilor (sold creditor ct.711) –
Variația stocurilor (sold debitor ct.711) +Pr oducția imobilizată
Consumurile intermediare (Ci) sunt formate din:
cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile;
cheltuieli cu energia și apa;
alte cheltuieli materiale;
cheltuieli privind prestațiile externe pentru activitatea de producție și comercializare
(cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți și cheltuieli cu alte servicii
executate de terți), și anume: cheltuieli cu întreținerea și reparațiile, chel tuieli cu
redevențele, locațiile de gestiune și chiriile, cheltuieli cu primele de asigurare,
cheltuieli cu studiile și cercetările, cheltuieli cu colaboratorii, cheltuieli privind
comisioanele și onorariile, cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate , cheltuieli cu
transportul de bunuri și persoane, cheltuieli cu deplasări, detașări și transferări,
cheltuieli poștale și taxe de comunicații, cheltuieli cu serviciile bancare și asimilate,
alte cheltuieli cu serviciile executate de terți;
corecții valo rice reprezentate prin:
– diferența dintre cheltuieli și venituri privind ajustarea valorii activelor circulante
(creanțe și debitori diverși inclusiv provizioanele pentru deprecierea stocurilor și producției în
curs de execuție),
– diferența dintre chel tuieli și venituri privind provizioanele pentru riscuri și
cheltuieli.
Orice creștere a consumurilor intermediare provoacă diminuarea valorii adăugate. La
fel ca și cifra de afaceri, valoarea adăugată, ca indicator de rezultate, are o pregnantă tentă
strategică. Reducerea consumurilor intermediare pornește de la cunoașterea temeinică a pieței
de aprovizionare și continuă cu existența la nivelul întreprinderii a unor competențe care să
asigure transformarea cât mai eficientă a intrărilor în noi valori la ie șirea din proces,
întemeiate pe tehnologie și organizare.
În cazul în care întreprinderea desfășoară doar o activitate productivă, valoarea
adăugată se va determina astfel:
VA = Qex – Ci
b) Metoda aditivă sau de repartiție
Valoarea adăugată de întrepri ndere ca urmare a derulării unei activității lucrative se
repartizează, în general, între cinci părți participante:
– personalul salariat care este retribuit prin salarii și protecția socială aferentă (inclusiv
impozitul pe salarii);
– statul percepe impoz ite (impozite, taxe și vărsăminte asimilate, inclusiv impozitul pe profit);
– creditorii percep dobânzi pentru titlurile de credit pe care le -au consimțit întreprinderii și
comisioane;
– acționarii întreprinderii care au dreptul la o remunerare separată pr in dividende;
– întreprinderea (prin autofinanțarea netă reală, adică profit repartizat pentru investiții și
amortizări).
Analiza modului de repartizare a valorii adăugate este importantă pentru a pune în
evidență evoluția părții care revine fiecărui part icipant și astfel să se aprecieze nivelul de
retribuire al acestuia în raport cu efortul depus.
Pornind de la afirmațiile precedente, conform metodei aditive valoarea adăugată se
determină astfel:
VA = (Cheltuieli cu personalul + Participarea salariaților la profit) + (Impozite, taxe și
vărsăminte -inclusiv impozitul pe profit) + Cheltuieli cu dobânzile + Dividende + (Profit
reinvestit + Amortizare)
La nivel de întreprindere se consideră că situația este normală atunci când scade
ponderea elementelor de natura cheltuielilor și crește ponderea elementelor de natura
profitului din activitatea de exploatare.
B) Pentru analiza dinamicii valorii adăugate sunt folosiți indicatori de abatere absolută.
Astfel, abaterea absolută a valorii adăugate se va determin a astfel:
a) Abaterea absolută în mărimi absolute
ΔVA = VA1 – VA0 sau ΔVA = VAn – VAn -1.
Abaterea absolută în mărimi absolute a valorii adăugate cuantifică în mărimi absolute,
creșterea sau descreșterea nivelului valorii adăugate față de o bază de compara ție sau față de
nivelul valorii adăugate din perioade precedente. Acest tip de abatere permite compararea și
cu alte baze de comparatie decât cele de la nivelul întreprinderii.
b) Abaterea absolută în mărimi relative – de natura indicelui
𝐼𝑉𝐴=𝑉𝐴1
𝑉𝐴0∗100 sau 𝐼𝑉𝐴=𝑉𝐴𝑛
𝑉𝐴𝑛−1∗100
Abaterea absolută în mărimi relative a valorii adăugate arată de câte ori se regăsește
valoarea adăugată din perioada de bază, sau baza de comparație în valoarea adăugată din
perioada curentă sau cea comparată.
c) Abaterea absolută în mărimi relative – de natura ritmului (abaterea indicelui)
ΔIVA = IVA – 100
Ritmul arată procentual, în mărimi relative, abaterea absolută a valorii adăugate de la o
perioadă la alta, sau abaterea absolută a valorii adăugate comparate față de baza de
comparație.
C) În analiza structurii valorii adăugate se utilizează o serie de rate specifice:
a) Rata medie a valorii adăugate aferente cifrei de afaceri care pune în evidență ponderea
pe care o reprezintă valoarea adăugată în totalul act ivității întreprinderii, determinându -se cu
relația:
𝑅𝑉𝐴̅̅̅̅̅=𝑉𝐴
𝐶𝐴∗100
Se mai poate calcula și prin raportarea valorii adăugate la producția exercițiului:
𝑅𝑉𝐴̅̅̅̅̅=𝑉𝐴
𝑄𝑒∗100
Un asemenea indicator caracterizează gradul de integrare al activității între prinderii pe
verticală cu activitatea specifică de producție.
b) Rata valorii adăugate la 1.000 lei active imobilizate reprezintă un indicator al eficienței
economice deoarece ne arată câtă valoare adăugată revine la 1.000 lei active imobilizate (Ai),
determinându -se cu relația:
𝑅𝑉𝐴̅̅̅̅̅=𝑉𝐴
𝐴𝑖∗100
Valoarea adăugată reprezintă efectul, iar activele imobilizate reprezintă efortul.
c) Rate de structură sau ratele de remunerare ale valorii adăugate care se calculează prin
raportarea diferitelor elemente componente ale valorii adăugate la valoarea adăugată totală.
Pentru aprecierea modului de distribuire a valorii adăugate se utilizează următoarele
rate:
PERSONAL: 𝒄𝒉𝒆𝒍𝒕𝒖𝒊𝒆𝒍𝒊 𝒅𝒆 𝒑𝒆𝒓𝒔𝒐𝒏𝒂𝒍
𝒗𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂𝒅𝒂𝒖𝒈𝒂𝒕𝒂∗𝟏𝟎𝟎
STAT: 𝑖𝑚𝑝𝑜𝑧𝑖𝑡𝑒 𝑠𝑖 𝑡𝑎𝑥𝑒
𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎∗100
ACȚIONARI: 𝑑𝑖𝑣𝑖𝑑𝑒𝑛𝑑𝑒 𝑠𝑖 𝑟𝑒𝑝𝑎𝑟𝑡𝑖𝑧𝑎𝑟𝑖
𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎∗100
CREDITORI: 𝑐ℎ𝑒𝑙𝑡𝑢𝑖𝑒𝑙𝑖 𝑐𝑢 𝑑𝑜𝑏𝑎𝑛𝑧𝑖𝑙𝑒
𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎∗100
ÎNTREPRINDERE: 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒
𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎∗100
Nivelul ratelor de distribuire a valorii adăugate este important, atât pentru a se urmări
evoluția în timp și mutațiile care pot avea loc între cele cinci categorii, cât și pentr u a fi
comparate cu nivelurile medii pe ramură sau cu nivelurile realizate de alte întreprinderi din
ramură.
d) Rata variației valorii adăugate, care permite aprecieri cu un plus de precizie, asupra
creșterii sau regresiei activității:
𝑅𝑉𝐴= 𝑉𝐴 1−𝑉𝐴 0
𝑉𝐴 0∗100
Această rată mai este denumită în literatura economică „rata de creștere a
întreprinderii”.
Analiza factorială a valorii adăugate
În teoria și practica economică se utilizează mai multe modele de analiză factorială a
valorii adăugate, dar noi vom insista asupra a doua modele:
Modelul factorial care ia în considerare contribuția muncii la obținerea valorii
adăugate;
Modelul factorial care ia în considerare aportul resurselor tehnice și materiale la
realizarea nivelului valorii adăugate.
1. Modelul factorial care ia în considerare contribuția muncii la obținerea valorii
adăugate
Se poate determina un model teoretic și unul practic.
a) Stabilirea modelului factorial teoretic:
Modelul teoretic : VA= Nh x wh va
Știind că: Nh = Np x nh nh = nz x h
b) Identificarea factorilor de influență în modelul teoretic:
Modelul practic asupra căruia vom insista este cel care se utilizează:
a) Stabilirea modelului factorial:
Modelul practic : VA = Np x nz x h x whva
unde:
Np- număr de personal;
Nh- numărul mediu de ore lucrate de toți muncitorii pe an ; total om -ore ;
nh- numărul mediu de ore lucrate de un muncitor pe an;
nz- numărul mediu de zile lucrate de un muncitor pe an;
h – numărul mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi;
whva – productivitatea orară medie a muncii cu baza de ca lcul în valoarea adăugată.
b) Identificarea factorilor de influență în modelul practic: ΔVA ΔNh Δnz
Δwh va ΔNp
Δnh
Δh
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor valorii adăugate :
1) Influența modificării numărului de personal asupra valorii adăugate
Δ VA(Δ Np) = Np1 x nz 0 x h0 x whva 0 – Np0 x nz 0 x h0 x whva 0 = ΔNp x nz 0 x h 0 x whva 0
2) Influența modificării numărului mediu de zile lucrate de un muncitor pe an asupra valorii
adăugate
ΔVA(Δnz) = Np1 x nz1 x h0 x whva0 – Np1 x nz0 x h0 x whva0 = Np1 x Δnz x h0 x whva0
3) Influența modificării numărului mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi asupra valorii
adăugate
ΔVA(Δh) = Np1 x nz1 x h1 x whva0 – Np1 x nz1 x h0 x whva0 = Np1 x nz1 x Δh x whva0
4) Influența modificării productivității orare medii a muncii cu baza de calcul în valoarea
adăugată asupra valorii adăugate
ΔVA(Δ whva) = Np1 x nz1 x h1 x whva1 – Np1 x nz1 x h1 x whva0 = Np1 x nz1 x h1 x
Δwhva
d) Determinarea abaterii totale :
ΔVA = Δ VA(Δ Np) + ΔVA(Δnz) + ΔVA(Δh) + ΔVA(Δwhva).
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra valorii adăugate
a) Modificarea numărului de personal influențează valoarea adăugată în mod direct, în același
sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a numărului mediu de zile lucrate de un
muncitor pe an și respestiv a numărului de ore lucrate de un muncitor pe zi și cu nivelul din
perioada de bază a productivității orare medii a muncii.
b) Modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor pe an influențează valoarea
adăugată în mod direct, în același sens și proporțional cu numărul de perso nal din perioada
curentă, respectiv cu numărul mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi și cu productivitatea
medie orară a muncii din perioada de bază.
c) Modificarea numărului mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi influențează valoarea
adăugată în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada curentă a
numărului de personal și a numărului mediu de zile lucrate de un muncitor pe an și cu nivelul
din perioada de bază a productivității orare medii a muncii.
d) Modificarea product ivității orare medii a muncii (cu baza de calcul în valoarea adăugată)
inflențează valoarea adăugată în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din ΔVA ΔNp
Δnz
Δwh va Δh
perioada curentă a numărului de personal, a numărului mediu de zile lucrate de un muncitor
pe an și a numărului mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi.
La nivelul utilizării extensive a personalului cauzele neutilizării corespunzătoare a
consumului total de timp de muncă pot fi:
Cauze obiective
concedii de boală; concedii de maternitate; program redus pentru boală sau maternitate;
concedii pentru studii; cazuri de forță majoră;
Cauze datorate conducerii și organizării:
întreruperi de zile întregi (nz) sau în cadrul zilei, de ore (h) generate de: lipsa materiilor
prime; lipsa energiei și combustibililor, prelungirea duratelor de execuție a reviziilor și
reparațiilor periodice; deficiențe de natură organizatorică (pregătirea fabricației,
nedelegarea de atribuții, etc.);
greve;
Cauze subiective, derivate din atitudinea personalului angajat:
absenteismul; nerespectarea programului de lucru (întârzieri, plecări în timpul programului
sau mai devreme de terminarea acestuia); concedii fără plată; cultura organizațională, dată
de istoricul firmei și pilda conducătorului.
2. Modelul factorial care ia în considerare aportul resurselor tehnice și materiale la
realizarea nivelului valorii adăugate
a) Stabilirea modelului factorial :
𝑉𝐴=𝐴𝑒𝑥 ∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)
b) Identificarea factorilor de influență:
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor valorii adăugate :
1) Influența modificării activelor de exploatarea asupra valorii adăugate
∆𝑉𝐴(∆𝐴𝑒𝑥 )=𝐴𝑒𝑥 1∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)0∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)0−𝐴𝑒𝑥 0∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)0∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)0=∆𝐴𝑒𝑥 ∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)0∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)0
2) Influența modificării eficienței utilizării activelor de exploatare prin prisma acestora de a
degaja cifră de afaceri asupra valorii adăugate
∆𝑉𝐴(∆𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)=𝐴𝑒𝑥 1∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)1∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)0−𝐴𝑒𝑥 0∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)0∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)0=𝐴𝑒𝑥 1∗∆𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)0
3) Influența modificării ratei valorii adăugate asupra valorii adăugate
∆𝑉𝐴(∆𝑉𝐴
𝐶𝐴)=𝐴𝑒𝑥 1∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)1∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)1−𝐴𝑒𝑥 0∗(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)1∗(𝑉𝐴
𝐶𝐴)0=𝐴𝑒𝑥 1∗𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥 1∗∆𝑉𝐴
𝐶𝐴
d) Determinarea abaterii totale: ΔCA ΔAex – active de exploatare
∆𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥 – eficienta utilizarii activelor de exploatare prin
prisma capacitatii acestora de a degaja cifra de afaceri
(pe baza de calcul in Qex)
∆𝑉𝐴
𝐶𝐴 – rata valorii adaugate (cu baza de calcul in
cifra de afaceri)
ΔVA = Δ VA(Δ Aex) + ΔVA ∆(𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥) + Δ VA (∆𝑉𝐴
𝐶𝐴)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra valorii adăugate
a) Modificarea activelor de exploatare influențează valoarea adăugată in mod direct, în
același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a eficienței utilizării activelor de
exploatare și a ratei valorii adăugate, ambele cu baza de calcul în cifra de afaceri.
b) Modificarea eficienței utilizării activelor de exploatare prin prisma capacității ac estora de
a degaja cifră de afaceri influențează valoarea adăugată în mod direct, în același sens și
proporțional cu nivelul din perioada curentă a activelor de exploatare și cu nivelul din
perioada de bază a ratei valorii adăugate.
c) Modificarea ratei v alorii adăugate cu baza de calcul în cifra de afaceri influențează în
mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada curentă a activelor de
exploatare și a eficienței utilizării activelor de exploatare prin prisma capacității acestora de
a genera cifră de afaceri.
!!! Intrebări de control
1. Explicați noțiunea de valoare adăugată și justificați importanța acesteia
2. Explicați modelul factorial care ia în considerare aportul resurselor tehnice și
materiale la realizarea nivelului va lorii adăugate
CURS NR. 6
ANALIZA FACTORIALĂ A PROFITULUI
Indicatorii de rezultate de natura profitului:
– acumularea brută din exploatare;
– rezultatul exploatării;
– rezultatul financiar;
– rezultatul curent;
– rezultatul extraordinar;
– rezultatul exercițiului brut și net.
Din acești șase indicatori ne vom opri asupra a trei dintre ei, și anume:
acumularea brută din exploatare;
rezultatul exploatării;
rezultatul total al exercițiului.
1. Anali za acumulării brute din exploatare
Acumularea brută din exploatare (ABE) reprezintă rezultatul brut al activității de
exploatare în termeni de numerar. ABE reprezintă acele surse generate de activitatea de bază a
întreprinderii ce stau la baza finanțării activității de investitii a întreprinderii. ABE poate lua
una din următoarele valori:
pozitivă, și reprezintă excedentul brut din exploatare (EBE);
negativă, și reprezintă deficitul brut din exploatare (DBE) sau insuficiența brută din
exploatare (IBE).
Excedentul brut de exploatare (EBE) este un indicator de rentabilitate a activității
principale a întreprinderii deoarece el este un purtător al fondurilor ce permit asigurarea
reproducției mijloacelor supuse amortizării și a remunerării celor care au cont ribuit cu
capitaluri la finanțarea activității întreprinderii.
1.1. Analiza nivelului și dinamicii EBE
EBE reprezintă rezultatul obținut de întreprindere din activitatea de exploatare,
neinfluențat de volumul amortismentelor și provizioanelor. EBE se poa te determina cu
ajutorul:
metodei substractive , după relația:
EBE = (Valoarea adaugată + Subvenții pentru exploatare) – (Impozite, taxe și vărsăminte
asimilate – Cheltuieli de personal)
metodei aditive , după relația:
EBE = Rezultatul exploatării
+ Cheltuie li cu amortizarea și provizioanele aferente exploatării
+ Alte cheltuieli de exploatare .
– Venituri din provizioane privind exploatarea
– Alte venituri din exploatare
Datorită faptului că indicatorul se poate calcula prin deducerea din veniturile din
exploatare încasabile a cheltuielilor de exploatare plătibile, excedentul brut din exploatare
reprezintă o resursă potențială de trezorerie, un cash -flow potențial degajat de exploatare, fiind
considerat un indicator care face trecerea de la analiza rezultate lor contabile la analiza
fluxurilor financiare.
În mărime absolută, nivelul său este influențat de o serie de factori:
– nivelul de prelucrare a materiilor prime în întreprindere, reflectat prin intermediul valorii
adăugate;
– nivelul salarizării angajați lor firmei, exprimat prin intermediul ponderii cheltuielilor cu
personalul în valoarea adăugată;
– gradul de fiscalitate (exceptând impozitul pe profit);
– implicarea statului prin subvenționarea activității respective;
– capacitatea firmei de a gestiona e ficient alte activități în afara celei de bază.
1.2. Analiza structurii sau repartizării EBE
Nivelul EBE trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura:
• menținerea capitalului tehnic, prin intermediul amortizării;
• remunerarea capitalului împrumutat, prin intermediul cheltuielilor cu dobânzile;
• remunerarea capitalului propriu, prin acordarea unor dividende stimulative pentru acționari;
• dezvoltarea întreprinderii prin capitalizarea unei părți din profitul obținut.
Pentru aprecierea modului de repartizare a EBE se folosesc următoarele rate ale EBE:
a) Rata amortizării: 𝐑𝐀=𝐀𝐦𝐨𝐫𝐭𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞
𝐄𝐁𝐄∗𝟏𝟎𝟎
b) Rata cheltuielilor financiare: RCF=Cheltuieli financiare
EBE∗100
c) Rata dividendelor: RD=Dividende
EBE∗100
d) Rata autofinanțării: RA=Autofinantare
EBE∗100
Un EBE suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin
amortizări, acoperirea riscurilor din provizioane constituie și asigurarea finanțării sale care
antrenează cheltuieli financiar e, iar diferența va fi distribuită: acționarilor (dividende); statului
(impozit pe profit) sau va fi conservată prin autofinanțare
EBE este influențat de:
politica financiară a întrepriderii – nu este influențat de veniturile și cheltuielile financiare,
dependente de structura financiară a întreprinderii;
politica de investiții;
politica de dividend;
politica fiscală;
politica de amortizare – amortizarea este doar o cheltuială calculată și nu plătită, nefiind
dedusă;
elemente extraodinare – nu ia în calcu l impozitul pe profit și rezultatul extraordinar.
EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere, care va fi
utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de producție, rambursarea împrumuturilor
angajate anterior.
1.3. Ana liza factorială a EBE
Dintre multitudinea de modele de analiză factorială a EBE vom insista asupra acelui
model care pleacă de la volumul total de activitate, exprimat prin producția exercițiului, și de
la gradul de integrare a producției.
a) Stabilirea m odelului factorial:
𝐸𝐵𝐸 =𝑄𝑒∗𝑉𝐴
𝑄𝑒∗𝐸𝐵𝐸
𝑉𝐴
unde:
Qe – producția exercițiului;
𝑉𝐴
𝑄𝑒 – gradul de integrare a producției sau rata valorii adăugate;
𝐸𝐵𝐸
𝑉𝐴 – ponderea excedentului brut din exploatare în valoarea adăugată.
b) Identificarea factorilor de influență:
Abaterea EBE se urmărește în mărimi absolute și în mărimi relative. Astfel, în mărimi
absolute, modificarea totală a indicatorului este:
Δ EBE = EBE 1 – EBE 0 = 𝑄𝑒1∗𝑉𝐴1
𝑄𝑒1∗𝐸𝐵𝐸 1
𝑉𝐴1−𝑄𝑒0∗𝑉𝐴0
𝑄𝑒0∗𝐸𝐵𝐸 0
𝑉𝐴0
În mărimi r elative modificarea indicatorului este:
𝐼𝐸𝐵𝐸 =𝐸𝐵𝐸 1
𝐸𝐵𝐸 0∗100 ∆𝐼𝐸𝐵𝐸 =𝐸𝐵𝐸 1
𝐸𝐵𝐸 0∗100 −100
Principali factori de influență sunt:
1) producția exercițiului;
2) rata valorii adăugate;
3) ponderea EBE în valoarea adăugată.
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării producției exercițiului asupra modificării EBE
∆𝐸𝐵𝐸 (∆𝑄𝑒)=𝑄𝑒1∗𝑉𝐴 0
𝑄𝑒0∗𝐸𝐵𝐸 0
𝑉𝐴 0−𝑄𝑒0∗𝑉𝐴 0
𝑄𝑒0∗𝐸𝐵𝐸 0
𝑉𝐴 0
2) Influența modificării ratei valorii adăugate asupra modificării EBE
∆𝐸𝐵𝐸 (∆𝑉𝐴/𝑄𝑒)=𝑄𝑒1∗𝑉𝐴 1
𝑄𝑒1∗𝐸𝐵𝐸 0
𝑉𝐴 0−𝑄𝑒1∗𝑉𝐴 0
𝑄𝑒0∗𝐸𝐵𝐸 0
𝑉𝐴 0
3) Influența modificării ponder ii EBE în valoarea adăugată asupra modificării EBE
∆𝐸𝐵𝐸 (∆𝐸𝐵𝐸 /𝑉𝐴)=𝑄𝑒1∗𝑉𝐴 1
𝑄𝑒1∗𝐸𝐵𝐸 1
𝑉𝐴 1−𝑄𝑒1∗𝑉𝐴 1
𝑄𝑒1∗𝐸𝐵𝐸 0
𝑉𝐴 0
d) Determinarea abaterii totale:
Δ EBE = ΔEBE( Δ Qe) + ΔEBE( Δ VA/Qe) + ΔEBE( ΔEBE/VA)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra EBE
1) Modificarea producției exercițiului influențează EBE în mod direct, în același sens
și proporțional cu nivelul din perioada de bază a ratei valorii adăugate și a ponderii
EBE în valoarea adăugată.
2) Modificarea ratei valorii adăugate influențează EBE în mod direct, în același sens
și proporțional cu producția exercițiului din perioada curentă, respectiv cu ponderea
EBE în valoarea adăugată din perioada de bază.
3) Modificarea ponderii EBE în valoarea adăugată influențează EBE în mod direct, în
același sens și proporțional cu nivelul din perioada curentă a producției exercițiului și
a ratei valorii adăugate.
2. Analiza rezultatului din exploatare
Rezultatul exploatării caracterizează performanțele activității de exploatare,
independent de politica financiară și fiscală. Exprimă în mărimi absolute rentabilitatea ΔEBE ΔQex
ΔEBE/VA ΔVA/ Qex
aferentă activității de exploatare, după deducerea cheltuielilor de exploatare totale din
veniturile aferente a cestei activități. Spre deosebire de excedentul brut de exploatare, acest
sold ține cont de politica de amortizare și de constituire a provizioanelor.
Exprimarea în mărimi relative a rentabilității activității de exploatare, prin raportul
între rezultatul exploatării și activele de exploatare, servește la realizarea de comparații între
diverse întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.
2.1 Analiza nivelului și dinamicii rezultatului exploatării
Nivelul său se poate determina în două m oduri:
a) Pe baza Contului de Profit și Pierderi, ca diferență între veniturile din exploatare și
cheltuielile din exploatare:
Rex = Vex – Cex
b) Pe baza Tabloului Soldurilor Intermediare de Gestiune, plecând de la excedentul brut din
exploatare:
Re = EBE + AVe – A –Ace
unde:
AVe – alte venituri din exploatare;
A – cheltuielile cu amortizarea și provizioanele;
ACe – alte cheltuieli din exploatare.
Analiza dinamicii rezultatului din exploatare se poate realiza cu ajutorul abaterii
absolute și a abaterii re lative.
2.2. Analiza structurii rezultatului exploatării
Analiza structurală a rezultatului din exploatare urmărește surprinderea contribuției
diferitelor elemente componente la realizarea acestuia. Astfel, structura rezultatului exploatării
poate fi pri vită din mai multe puncte de vedere:
-pe tipuri de activități;
-pe subunități ale întreprinderii;
-pe tipuri de produse etc.
În acest scop, se poate determina ponderea fiecărei componente în rezultatul din
exploatare. Pot fi astfel identificate acele comp onente cu cea mai mare contribuție la
realizarea profitului, cărora trebuie să li se acorde o atenție sporită.
Pentru a avea o imagine mai exactă asupra rentabilității diferitelor activități, subunități
sau produse, aceste ponderi se pot compara cu ponder ea deținută de respectivele componente
în veniturile din exploatare. Astfel, acele componente care au o pondere mare în rezultatul din
exploatare și o pondere mică în veniturile din exploatare au un nivel al rentabilității superior
mediei pe întreprindere, în timp ce componentele cu o pondere mică în rezultatul din
exploatare și o pondere mare în venituri au o rentabilitate inferioară mediei.
2.3. Analiza factorială a rezultatului exploatării
Dintre multitudinea de modele de analiză factorială a rezultatu lui exploatării vom
insista asupra acelui model care pleacă de la activele de exploatare, viteza de rotație a acestora
și profitul la 1 leu cifră de afaceri.
a) Stabilirea modelului factorial:
𝑃𝑒𝑥 =𝐴𝑒𝑥 ∗𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥∗𝑃𝑒𝑥
𝐶𝐴
unde:
Aex – active din exploatare;
𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥 – viteza de rotație a activelor din exploatare;
𝑃𝑒𝑥
𝐶𝐴 – profitul la 1 leu cifră de afaceri.
b) Identificarea factorilor de influență:
Abaterea rezultatului exploatării se urmărește în mărimi absolute și în mărimi relative.
Astfel, în mărimi absolute, modificarea totală a indicatorului este:
Δ Pex = Pex1 – Pex0 = 𝐴𝑒𝑥 1∗𝐶𝐴1
𝐴𝑒𝑥 1∗𝑃𝑒𝑥 1
𝐶𝐴1− 𝐴𝑒𝑥 0∗𝐶𝐴0
𝐴𝑒𝑥 0∗𝑃𝑒𝑥 0
𝐶𝐴0
În mărimi relative modificarea indicatorului este:
𝐼𝑃𝑒𝑥=𝑃𝑒𝑥 1
𝑃𝑒𝑥 0∗100 ∆𝐼𝑃𝑒𝑥=𝑃𝑒𝑥 1
𝑃𝑒𝑥 0∗100 −100
Principali factori de influență sunt:
1) activele din exploatare;
2) viteza de rotație a activelor din exploatare:
3) profitul la 1 leu cifră de afaceri.
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării activelor din exploatare asupra rezultatului exploatării:
∆𝑃𝑒𝑥 (∆𝐴𝑒𝑥 )=(𝐴𝑒𝑥 1−𝐴𝑒𝑥 0)∗𝐶𝐴 0
𝐴𝑒𝑥 0∗𝑃𝑒𝑥 0
𝐶𝐴 0
2) Influența modificării vitezei de rotație a activelor din exploatare asupra rezultatului
exploatării:
∆𝑃𝑒𝑥(∆𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)=𝐴𝑒𝑥 1∗(𝐶𝐴 1
𝐴𝑒𝑥 1−𝐶𝐴 0
𝐴𝑒𝑥 0)∗𝑃𝑒𝑥 0
𝐶𝐴 0
3) Influența modificării profitului la un leu cifră de afaceri asupra rezultatului exploatării:
∆𝑃𝑒𝑥(∆𝑃𝑒𝑥
𝐶𝐴)=𝐴𝑒𝑥 1∗𝐶𝐴 1
𝐴𝑒𝑥 1∗(𝑃𝑒𝑥 1
𝐶𝐴 1−𝑃𝑒𝑥 0
𝐶𝐴 0)
d) Determinarea abaterii totale:
∆𝑃𝑒𝑥 =∆𝑃𝑒𝑥 (∆𝐴𝑒𝑥 )+∆𝑃𝑒𝑥(∆𝐶𝐴
𝐴𝑒𝑥)+∆𝑃𝑒𝑥(∆𝑃𝑒𝑥
𝐶𝐴)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra rezultatului exploatării
1) Modificarea activelor din exploatare influențează rezultatul exploatării în mod
direct, în același sens și proporțional cu nivelul din p erioada de bază a vitezei de
rotație a activelor din exploatare și a profitului la un leu cifră de afaceri.
2) Modificarea vitezei de rotație a activelor din exploatare influențează rezultatul
exploatării în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul activelor din
exploatare din perioada curentă, respectiv cu profitul la un leu cifră de afaceri din
perioada de bază.
3) Modificarea profitului la un leu cifră de afaceri influențează rezultatul exploatării
în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul activelor din exploatare și
vitezei de rotație a activelor din exploatare din perioada curentă .
ΔPex ΔAex
ΔPex/CA ΔCA/ Aex
3. Analiza rezultatului total al exercițiului
Rezultatul total sau brut al exercițiului exprimă în mărimi absolute rentabilitatea
aferentă activității întreprinderii, după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale
aferente unui exercițiu financiar.
3.1. Analiza realizării și dinamicii rezultatului total al exercițiului
Analiza rezultatului total al exercițiului se poate re aliza ținând seama de structura
acestuia:
Rezultat total al exercițiului = Venituri totale – Cheltuieli totale =
= (Venituri din exploatare + Venituri financiare + Venituri extraordinare)
– (Cheltuieli de exploatare +Cheltuieli financiare + Cheltuieli extr aordinare) =
Rezultatul exploatării + Rezultatul financiar + Rezultatul extraordinar
1) Rezultatul exploatării caracterizează performanțele activității de exploatare, independent
de politica financiară și fiscală. Exprimă în mărimi absolute rentabilitatea aferentă activității
de exploatare, după deducerea cheltuielilor de exploatare totale din veniturile aferente acestei
activități. Spre deosebire de excedentul brut de exploatare, acest sold ține cont de politica de
amortizare și de constituire a provizioa nelor.
Exprimarea în mărimi relative a rentabilității activității de exploatare, prin raportul
între rezultatul exploatării și activele de exploatare, servește la realizarea de comparații între
diverse întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.
2) Rezultatul financiar chiar dacă nu apare ca și sold intermediar distinct, intră în
componența rezultatului curent, alături de rezultatul exploatării, și se calculează ca diferență
între veniturile și cheltuielile financiare. El poate fi anali zat separat, prin evidențierea
principalelor operațiuni din care pot deriva veniturile și cheltuielile financiare, respectiv:
cheltuieli determinate de finanțarea nevoilor legate de exploatare;
cheltuieli legate de finanțarea nevoilor stabile;
venituri și cheltuieli legate de gestiunea trezoreriei;
venituri și cheltuieli determinate de deținerea portofoliilor de participații;
venituri și cheltuieli determinate de incidența favorabilă sau nefavorabilă a modificării
cursului de schimb care afectează creanțele și datoriile în devize.
Rezultatul financiar evidențiază atât calitatea gestiunii financiare a întreprinderii, cât și
efectele activității de exploatare, strategiei de dezvoltare a întreprinderii sau ale unor
evenimente întămplătoare determinate de insta bilitatea mediului monetar.
3) Rezultatul curent (ordinar) reprezintă rezultatul tuturor operațiilor curente, obișnuite ale
întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât și de cel al activității
financiare, permițând și apre cierea impactului politicii financiare a întreprinderii asupra
rentabilității.
Nefiind influențat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii
rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciții financiare.
4) Rezultatul extra ordinar reprezintă rezultatul obținut din operațiile care nu sunt legate de
desfășurarea normală, curentă, a activității întreprinderii și permite măsurarea influenței
elementelor extraordinare asupra formării rezultatului global al întreprinderii.
5) Rez ultatul total al exercițiului = Rezultatul curent + Rezultatul extraordinar
6) Rezultatul net al exercițiului (Rn) exprimă în mărimi absolute rentabilitatea netă sau
pierderile aferente activității întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a ch eltuielilor
totale și a impozitului pe profit.
Impozitul pe profit, alături de impozitul pe venit, reprezintă unul dintre impozitele cu
un factor ridicat de impact asupra contribuabililor, reacțiile psihologice ale acestora fiind
determinată de fluctuații le nivelului cotei de impozitare.
Analiza rezultatului net în mărimi absolute are la bază metodele de calcul ale acestuia:
metoda substractivă:
Rezultatul net al exercițiului = Rezultatul brut al exercițiului – Impozit pe profit
metoda aditivă:
Rezultat net = Profit reinvestit + Dividende + Remunerarea suplimentară a personalului+
Acoperiri de pierderi
Analiza dinamicii rezultatului total al exercițiului se poate realiza cu ajutorul abaterii
absolute și a abaterii relative.
3.2. Analiza factorială a rez ultatului total al exercițiului
Dintre multitudinea de modele de analiză factorială a rezultatului total al exercițiului
sau a profitului brut al exercițiului (Pb) vom insista asupra următorului model :
a) Stabilirea modelului factorial:
𝑃𝑏=𝑉𝑡∗𝑃𝑏
𝑉𝑡=𝑝𝑏̅̅̅∗𝑉𝑡
unde:
𝑃𝑏̅̅̅̅=∑(𝑔𝑖∗𝑃𝑣)
100
𝑔𝑖=𝑉𝑒;𝑉𝑓;𝑉𝑒𝑥
𝑉𝑡∗100
𝑃𝑣=𝑃𝑒
𝑉𝑒;𝑃𝑓
𝑉𝑓;𝑃𝑒𝑥
𝑉𝑒𝑥
– 𝑝𝑏̅̅̅: profitul mediu ce revine la 1 leu venituri totale;
– gi : ponderea celor trei categorii de venituri (de exploatare, financiare și extraordina re) în
totalul veniturilor;
– Pv : profitul la 1 leu venituri, pe cele trei categorii de venituri;
– Vt : venituri totale.
b) Identificarea factorilor de influență:
Abaterea Pb se urmărește în mărimi absolute și în mărimi relative. Astfel, în mărimi
absolute, modificarea totală a indicatorului este:
Δ Pb = Pb1 – Pbo
În mărimi relative modificarea indicatorului este:
𝐼𝑃𝑏=𝑃𝑏1
𝑃𝑏0∗100
Principali factori de influență sunt:
ΔPb ΔVt
Δ𝑃𝑏̅̅̅̅: Δgi = ΔS
ΔPv
1) modificarea veniturilor totale Δ Vt
2) modificarea profitului mediu ce revine la 1 leu venituri totale ΔPb :
2.1.) modificarea structurii veniturilor pe categorii de venituri;
2.2.) modificarea profitului la un le u venituri pe categorii de venituri.
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării veniturilor totale Δ Vt asupra modificării profitului brut al
exercițiului:
ΔPb (ΔVt) = 𝑃𝑏̅̅̅̅0(Vt 1-Vt0)
2) Influența modificării profitului mediu ce revine la 1 leu venituri totale ΔPb asupra
modificării profitului brut al exercițiului:
ΔPb (ΔPb) = (𝑃𝑏̅̅̅̅1−𝑃𝑏̅̅̅̅0)Vt1
2.1.) Influența modificării structurii veniturilor pe categorii de venituri asupra modificării
profitului brut al exercițiului:
ΔPb (ΔS) = (𝑟𝑃𝑏̅̅̅̅̅∆𝑆−𝑃𝑣̅̅̅̅0)Vt1
unde:
𝑟𝑃𝑏̅̅̅̅̅∆𝑆=∑gs 1*Pv 0- reprezintă profitul mediu brut la 1 leu venituri totale din anul curent,
recalculat în funcție de profitul la 1 leu venituri din anul de bază, pe cele trei categori i de
venituri totale
2.2.) Influența modificării profitului la un leu venituri pe categorii de venituri totale asupra
modificării profitului brut al exercițiului:
ΔPb (ΔPv) = (𝑃𝑣̅̅̅̅1−𝑟𝑃𝑏̅̅̅̅∆𝑆)Vt1
d) Determinarea abaterii totale:
ΔPb = ΔPb (ΔVt) + ΔPb (ΔPb)
ΔPb (ΔPb) = ΔPb (ΔS) + ΔPb (ΔPv)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra Pb
1) Modificarea veniturilor totale Δ Vt influențează profitul brut al exercițiului în mod direct,
în același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a profitului mediu ΔPb .
2) Profitul mediu ce revine la 1 leu venituri totale ΔPb reprezintă un factor ce influențează
în mod direct indicatorul, profitul brut al exercițiului, el acționează în același sens asupra
indicatorului, proporțional cu ve niturile totale din perioada de bază.
2.1.) Structura veniturilor pe categorii de venituri influențează modificarea profitului brut
al exercițiului prin intermediul influenței exercitate asupra modificării profitului mediu.
Creșterea ponderii celor trei c ategorii de venituri în veniturile totale ale firmei (gi) în
favoarea acelei activități care asigură un profit la 1 leu venituri pe categorii (Pv) superior
mediei pe întreprindere va determina o creștere a profitului mediu, care va conduce la o
modificare a profitului brut al exercițiului în sensul creșterii acestuia.. Creșterea ponderii celor
trei categorii de venituri în veniturile totale ale firmei (gi) în favoarea acelei activități care
asigură un profit la 1 leu venituri pe categorii (Pv) inferior medi ei pe întreprindere va
determina o reducere a profitului mediu, care va conduce la o modificare a profitului brut al
exercițiului în sensul diminuării acestuia.
2.2.) Modificarea profitului la un leu venituri pe categorii de venituri totale influențează
modificarea profitului brut al exercițiului prin intermediul influenței exercitate asupra
modificării profitului mediu și acționează prin intermediul structurii veniturilor pe categorii de
venituri din perioada de bază.
!!! Intrebări de con trol
1. Care sunt indicatorii de rezultate de natura profitului?
2. Definiți EBE
3. Explicați noțiunea de rezultat din exploatare
CURS NR. 7 – 8
ANALIZA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII
7.1. Concepte și abordare sistemică
Analiza cheltuielilor întreprinderii este deosebit de importantă în activitatea de
gestiune și control, deoarece evidențiază modul în care sunt utilizate resursele (materiale,
umane, financiare) și impactul alocării acestora asupra performanțelo r întreprinderii.
Optimizarea nivelului costurilor sau chiar reducerea lor, acolo unde este posibil, fără a afecta
calitatea produselor și condițiile de desfășurare a activității, reprezintă obiective prioritare ale
managementului firmelor.
Definiția chel tuielilor include două tipuri de cheltuieli, și anume:
1. cheltuieli apărute în cursul activităților curente, precum costul vânzărilor, salariile,
amortizarea, care corespund, de obicei, unor ieșiri sau diminuări ale valorii activelor;
2. pierderi, care re prezintă diminuări ale beneficiilor economice și pot fi: realizate (rezultate
din dezastre sau din ieșirea activelor pe termen lung) sau nerealizate (rezultate din
deprecierea monedei naționale în cazul unor datorii în valută).
COSTUL reprezintă totalitatea consumurilor de resurse pe care le efectuează
întreprinderea pentru realizarea unei unități de produs sau a unui serviciu, în expresie
monetară. Costul este un instrument important în gestiunea intreprinderii, având atât rolul de
informare a ma nagerilor asupra activității desfășurate, cât și de identificare a unor direcții
strategice de acțiune în activitatea viitoare.
Orice activitate economică desfășurată are ca scop obținerea de venituri, care implică
și realizarea de cheltuieli. Orice activ itate economică implică și o cheltuială. Prin noțiunea de
cheltuială se subînțelege sumele de plătit sau sumele care urmează a fi plătite pentru realizarea
produselor, mărfurilor, prestărilor de servicii.
Costurile de producție pot fi definite ca totalita tea cheltuielilor care pot fi identificate
pe produs. Factorul care determină dacă o cheltuială devine cost îl reprezintă consumul,
adică legatura nemijlocită cu o activitate concretă, productivă și nu cu darea de bani acum sau
mai târziu.
Prin urmare, sunt necesare cunoașterea și analiza principalelor categorii de
cheltuieli și costuri:
A) ÎN FUNCȚIE DE NATURA LOR cheltuielile agenților economici sunt departajate în trei
categorii, după cum rezultă din conținutul contului de profit și pierdere, la care se adaugă
impozitul pe profit ca un element a cărui mărime este determinată prin act normativ, astfel:
a) cheltuieli de exploatare , ocazionate, în principal, cu consumarea factorilor fundamentali
care facilitează desfășurarea unei activități economice:
cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile;
energie și apă;
cheltuieli privind mărfurile;
alte cheltuieli materiale;
ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale (cheltuieli privind amortizarea
imobilizărilor, diferența dintre chelt uieli și venituri privind provizioanele pentru
deprecierea imobilizărilor și venituri din fondul comercial negativ);
ajustarea valorii activelor circulante (diferența dintre cheltuieli și venituri privind
creanțe și debitori diverși și respectiv, provizioa nele pentru deprecierea activelor
circulante);
cheltuieli cu personalul (salarii și cheltuieli cu asigurările și protecția socială);
cheltuieli privind prestațiile externe (cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de
terți și cheltuieli cu alte servicii executate de terți);
alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
cheltuieli cu despăgubiri, donații și activele cedate;
ajustări privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli.
b) Cheltuieli financiare, constituite din :
ajustarea valorii im obilizărilor financiare și a investițiilor financiare deținute ca active
circulante;
alte cheltuieli financiare (pierderi din creanțe legate de participații, cheltuieli privind
investițiile financiare cedate, cheltuieli din diferențe de curs valutar, chelt uieli privind
dobânzile, cheltuieli privind sconturile acordate clienților, debitorilor sau băncilor);
c) Cheltuieli extraordinare reprezentate prin acele cheltuieli care nu sunt legate de
activitatea curentă a unității patrimoniale, sunt constituite din:
cheltuieli privind calamitățile și alte evenimente extraordinare (pierderi din calamități
și exproprieri de active);
d) Impozitul pe profit
În cadrul cheltuielilor grupate după natura lor, preponderente sunt cheltuielile de
exploatare, respectiv a chelt uielilor ocazionate cu desfășurarea activității economice de bază
care dau și măsura cheltuielilor totale efectuate de un agent economic pentru a produce, a
comercializa sau pentru a presta servicii. Cheltuielile financiare și cele extraordinare se deduc
din rezultatele finale ale unității, fără a se repartiza însă pe subactivități sau pe unități fizice de
produse fabricate sau servicii prestate.
B) DUPĂ MODUL DE IDENTIFICARE ȘI REPARTIZARE PE PRODUS distingem:
a) Cheltuieli directe care sunt legate nemijl ocit de activitatea unui loc de muncă sau de
realizarea unui produs, fiind localizate și repartizate direct pe unitatea de produs. Ele sunt
formate din:
contravaloarea materialelor directe consumate;
salarii directe;
contribuția la fondul pentru asigurări sociale și protecția socială aferentă salariilor
directe;
alte cheltuieli directe legate nemijlocit de activitatea unităților operative.
b) Cheltuieli indirecte sunt constituite din acele cheltuieli cunoscute și sub denumirea de
„cheltuieli comune ale subactivității”, sau „cheltuieli comune ale secțiilor”, care nu pot fi
localizate în mod direct pe unitatea fizică de produs sau de serviciu prestat și cuprind:
cheltuielile ocazionate cu întreținerea și repararea mijloacelor fixe, energia,
combustibilii, apa și alte cheltuieli globale efectuate pentru exploatare, pe feluri de
activități, exclusiv cele de desfacere și cele de administrație care sunt evidențiate
distinct;
c) Cheltuieli de desfacere angajate pentru asigurarea condițiilor de desfășurare a vân zării
producției sau a mărfurilor;
d) Cheltuieli generale de administrație efectuate pentru administrarea și conducerea unității
patrimoniale în ansamblul ei.
Clasificarea cheltuielilor după modul de identificare și repartizare pe produs facilitează
calculul costului unitar al produselor fabricate și a serviciilor prestate. Astfel, cheltuielile
directe plus cheltuielile indirecte aferente, determinate rațional ca fiind legate de produsele
fabricate și serviciile prestate, formează „costul de producție” al acestora sau „costul
prestaților de servicii” Se precizează astfel că, cheltuielile de desfacere, cheltuielile generale
de administrație, inclusiv cele financiare și extraordinare, sunt costuri ale perioadei, care de
regulă nu se includ în costul de produ cție sau în costul de realizare al serviciilor prestate, dar
se reflectă în final în rezultatul exercițiului.
Suma cheltuielilor directe, indirecte, a cheltuielilor de desfacere și a cheltuielilor
generale de administrație formează „costul complet de prod ucție” sau „costul complet al
serviciilor prestate” .
Analiza costului complet identifică relațiile întreprinderii cu piața resurselor și piața de
desfacere. Calculul costului complet presupune trecerea prin cele trei stadii ale ciclului de
producție: apro vizionare, producție, desfacere.
Se disting, astfel, următoarele tipuri de costuri:
costul de achiziție, specific stadiului aprovizionării, care este format din prețul de
cumpărare, taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport -aprovizionare, cheltuieli
accesorii;
costul de producție, care conține toate cheltuielile efectuate pentru transformarea
stocurilor de materii prime și materiale în produse finite: costul de achiziție al
materiilor prime și consumabilelor, manopera directă și alte cheltuieli directe, dar și
cheltuieli indirecte de producție, precum energia, apa, reparații, întreținere, amortizări
etc. Costul de producție se calculează pentru producția obținută;
costul de distribuție care reflectă efortul total al întreprinderii de a vinde producția;
poate fi structurat în cheltuieli directe de distribuție (cheltuieli de livrare, cu
publicitatea, de transport) și cheltuieli indirecte de distribuție (stocaj, studii de
marketing, cheltuieli generate de funcționarea serviciului de desfacere etc.).
Cheltuie lile de distribuție sunt determinate de vânzarile de produse, deci este firesc să
fie imputate costului producției vândute. Există însă și practica de a fi repartizate
asupra producției obținute și nevândute.
C) DUPĂ COMPORTAMENTUL FAȚĂ DE VOLUMUL PRODUCȚ IEI distingem:
a) Cheltuieli variabile
Această categorie de cheltuieli sunt relativ constante pe unitatea fizică de produs sau
de prestație și variabile în sumă totală, proporțional cu volumul de activitate la care se referă.
Cheltuielile care corespund a cestor însușiri sunt:
cheltuielile directe în totalitate;
parțial cheltuielile indirecte (consumurile de energie și combustibili efectuate în
scopuri tehnologice);
de asemenea, în mod parțial, cheltuielile de desfacere, respectiv cele a căror mărime
este d ependentă de volumul vânzărilor.
b) Cheltuieli fixe sau convențional -constante
Acest grup de cheltuieli se caracterizează printr -o mărime totală relativ constantă
indiferent de creșterea sau diminuarea volumului producției sau al prestațiilor și în acest e
condiții cheltuielile convențional -constante sunt variabile pe unitatea fizică de produs sau de
prestație, în funcție de modificarea volumului de activitate. Conform acestor însușiri,
cheltuielile fixe au în componența lor:
parte din cheltuielile indirecte aferente activității economice (amortizările și
provizioanele; salariile, contribuția pentru asigurări sociale și protecția socială a
personalului indirect productiv; cheltuielile de întreținere și reparații; impozitele,
taxele și vărsămintele as imilate; alte cheltuieli indirecte pentru exploatare);
o parte din cheltuielile de desfacere, care nu depind de volumul producției sau al
prestațiilor efectuate;
în totalitate cheltuielile generale de administrație.
Cheltuielile fixe se vor modifica ca ni vel, atunci când se modifică dotarea tehnică.
Cheltuieli fixe ramân constante o perioadă scurtă de timp și atunci când nu are loc modificarea
capacității de producție. Cheltuielile fixe unitare scad cu creșterea producției.
D) DUPĂ CONȚINUTUL LOR distinge m:
a) cheltuieli materiale, care cuprind consumuri de resurse materiale și amortizarea
mijloacelor fixe;
b) cheltuieli cu salariile și aferente utilizării personalului (asigurări și protecție socială).
7.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale ale întreprinderii
Dacă se face corelație între cheltuieli și venituri se constată că sunt cheltuieli care
generează venituri și cheltuieli care nu generează venituri. Astfel, cheltuielile de exploatare se
corelează direct cu veniturile din exploat are, în timp ce cheltuielile financiare nu au ca rezultat
obținerea de venituri financiare. Unele cheltuieli financiare, cum sunt cele cu dobânzile plătite
pentru creditele primite, pot fi corelate cu veniturile din exploatare. În ce privește cheltuielile
excepționale, unele pot fi corelate cu venituri extraordinare, iar altele nu se corelează direct cu
veniturile extraordinare.
Când se consideră necesar, este posibil să se determine un indicator relativ care se
referă la cheltuielile totale pentru exploat are, financiare și extraordinare ( Ct) în raport cu
totalitatea veniturilor corespondente, din exploatare, financiare și extraordinre ( Vt). Un astfel
de indicator oferă o expresie globală a cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale.
Analiza cheltuie lilor aferente veniturilor totale ale întreprinderii are rolul de a
evidenția evoluția acestora, factorii care influențează nivelul lor, precum și identificarea
rezultatelor care pot fi puse în valoare pentru reducerea lor sau menținerea în limitele de
eficiență care concură la performanța economico -financiară a întreprinderii. Se utilizează
etapele metodei Substituțiilor în lanț.
Pentru urmărirea evoluției cheltuielilor aferente veniturilor totale ale întreprinderii se
utilizează indicatorul „cheltuieli l a 1000 lei venituri totale” .
a) Stabilirea modelului factorial:
𝐶1000 𝑉⁄ =𝐶
𝑉1000 =∑𝐶𝑖
∑𝑉𝑖1000 =∑𝑔𝑠𝑖∗𝐶𝑖
𝑉𝑖1000
unde:
C = cheltuieli aferente domenilor de activitate ale întreprinderii;
V = venituri grupate pe cele trei categorii de activități;
Gsi = structura veniturilor totale;
𝐶𝑖
𝑉𝑖1000 = cheltuieli la 1000 lei venituri pe activități.
Se menționează că, ținând seama de modul de calcul al ratei de eficiență a cheltuielilor
totale, respectiv raportul/efect, nivelul descrescând al ei relevă creșterea eficienței
cheltuielilor.
b) Identificarea factorilor de influență:
Abaterea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri se urmărește în mărimi absolute și
în mărimi relative. Astfel, în mărimi absolute, modificarea totală a indicatorului este :
𝐶1000 𝑉⁄ =∑𝐶𝑖1
∑𝑉𝑖11000 −∑𝐶𝑖0
∑𝑉𝑖01000 =∑𝑔𝑠1∗𝐶𝑖1
𝑉𝑖11000 − ∑𝑔𝑠0∗𝐶𝑖0
𝑉𝑖01000
În mărimi relative, modificarea indicatorului este:
𝐼𝐶1000 𝑉 ⁄ =𝐶1000 𝑉1 ⁄
𝐶1000 𝑉0 ⁄100 ; ∆𝐼𝐶1000 𝑉 ⁄ −100
Principalii factori de influență:
unde:
Δgsi – structura veniturilor pe activități, Δ 𝐶𝑖
𝑉𝑖1000 – cheltuieli la 1000 lei venituri pe domenii
de activitate
c)Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1. Influența modificării structurii veniturilor pe domenii de activitate :
∆𝐶1000 𝑉(𝑔𝑠𝑖)⁄ =∑𝑔𝑠𝑖1∗𝐶𝑖0
𝑉𝑖01000 − ∑𝑔𝑠𝑖0∗𝐶𝑖0
𝑉𝑖01000
2. Influența modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri pe domenii de activitate:
∆𝐶
1000 𝑉(𝑐𝑖
𝑣𝑖)⁄=∑𝑔𝑠𝑖1∗𝐶𝑖1
𝑉𝑖11000 − ∑𝑔𝑠𝑖1∗𝐶𝑖0
𝑉𝑖01000
d) Determinarea abaterii totale:
ΔC / 1000 V = ΔC / 1000 V ( gsi) + ΔC / 1000 V (𝑐𝑖
𝑣𝑖)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor
Structura veniturilor pe activități influențează modificarea nivelului cheltuielilor la
1000 lei venituri datorită nivelului diferit al veniturilor pe categorii de activități. Modificarea
structurii veniturilor pe categorii de activități acționează asupra cheltuielilor la 1000 lei
venituri prin intermediul acestor c heltuieli din perioada de bază.
7.3. Analiza eficienței economice a cheltuielilor de exploatare
În totalul cheltuielilor întreprinderii, cele de exploatare dețin ponderea cea mai mare,
ceea ce impune o analiză aprofundată a lor. Cheltuielile de exploatar e sunt aferente ciclului de
exploatare care cuprinde ansamblul următoarelor operațiuni: cumpărare de materii prime și
materiale, stocarea lor, procesul de producție, stocarea semifabricatelor, produselor finite și
vânzarea lor, precum și achiziționarea de mărfuri și vânzarea lor, dacă este cazul. Pentru
dimensionarea și urmărirea evoluția cheltuielilor de exploatare se folosește indicatorul
„cheltuieli la 1000 lei venituri din exploatare”. Indicatorul de analiză se calculează după
modelul similar cu cel fol osit pentru analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri totale.
a) Stabilirea modelului factorial:
𝐶1000 𝑉𝑒⁄ =∑𝐶𝑒𝑖
∑𝑉𝑒𝑖1000 =∑𝑔𝑠𝑒𝑖 ∗𝐶𝑒𝑖
𝑉𝑒𝑖1000
b) Identificarea factorilor de influență: ΔC/1000V Δgs i
ΔCi/Vi*1000
Abaterea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare se urmărește în
mărimi absolute și în mărimi relative. Astfel, în mărimi absolute, modificarea totală a
indicatorului este:
ΔC / 1000 Ve = C / 1000 Ve1 −C / 1000 Ve0
𝐶1000 𝑉𝑒⁄ =∑𝐶𝑒𝑖 1
∑𝑉𝑒𝑖 11000 −∑𝐶𝑒𝑖 0
∑𝑉𝑒𝑖 01000
=∑𝑔𝑠𝑒𝑖 1∗𝐶𝑒𝑖 1
𝑉𝑒𝑖 11000 − ∑𝑔𝑠𝑒𝑖 0∗𝐶𝑒𝑖 0
𝑉𝑒𝑖 01000
În mărimi relative modificarea indicatorului este:
𝐼𝑐1000 𝑉𝑒⁄ =𝐶1000 𝑉𝑒1 ⁄
𝐶1000 𝑉𝑒0 ⁄100 ; ∆𝐼𝐶1000 𝑉𝑒 ⁄ −100
Principali factori de influență sunt:
unde:
Δgsei – structura veniturilor din exploatare;
𝐶𝑒𝑖
𝑉𝑒𝑖 – cheltuieli la 1000 lei venituri din exploatare pe fiecare tip de venit
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1. Influența modificării structurii veniturilor din exploatare
∆𝐶1000 𝑉𝑒(𝑠)⁄ =∑𝑔𝑠𝑒𝑖 1∗𝐶𝑒𝑖 0
𝑉𝑒𝑖 01000 − ∑𝑔𝑠𝑖0∗𝐶𝑒𝑖 0
𝑉𝑒𝑖 01000
2. Influența modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri pe fiecare tip de venituri ce formează
veniturile din exploatare.
∆𝐶
1000 𝑉𝑒(𝑐𝑒𝑖
𝑣𝑒𝑖)⁄=∑𝑔𝑠𝑒𝑖 1∗𝐶𝑒𝑖 1
𝑉𝑒𝑖 11000 − ∑𝑔𝑠𝑒𝑖 1∗𝐶𝑒𝑖 0
𝑉𝑒𝑖 01000
d) Determinarea abaterii totale:
ΔC / 1000 Ve = ΔC / 1000 Ve (s) + ΔC / 1000 Ve (𝑐𝑒𝑖
𝑣𝑒𝑖)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor
Structura veniturilor din exploatare influențează modificarea nivelului cheltuielilor la
1000 lei venituri din exploatare datorită nivelului diferit al veniturilor pe tipuri de activități.
Modificarea structurii veniturilor din exploatare acționează asupra cheltuielilor la 1000
lei venituri prin intermediul acestor cheltuieli din perioada de bază.
Influența se transmite astfel:
– dacă crește ponderea activităților cu un nivel al cheltuielilor la 1000 lei venituri din
exploatare mai mare decât decât nivelul mediu al cheltuielilor l a 1000 lei venituri din perioada
de bază (și scade ponderea activităților cu un nivel redus al cheltuielilor la 1000 lei venituri în ΔC/1000Ve Δgse i
Δ𝐶𝑒𝑖
𝑉𝑒𝑖1000
perioada de bază), atunci va avea loc o creștere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri în
perioada curectă;
– dacă crește ponderea activităților cu un nivel al cheltuielilor la 1000 lei venituri mai mic
decât nivelul mediu al cheltuielilor la 1000 lei venituri din perioada de bază (și crește
ponderea activităților cu un nivel redus al cheltuielilor la 1000 lei venitur i în perioada de
bază), atunci va avea loc o reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri în perioada
curentă.
Modificarea cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare pe fiecare tip de venituri
influențează modificarea cheltuielilor la 10 00 lei venituri din exploatare direct și în același
sens. Astfel, o creștere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri va determina o creștere a
nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri va determina o reducere a nivelului cheltuielilor la
1000 lei venituri din exploatare.
Măsuri de reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare
Realizarea produselor, serviciilor, lucrărilor cu respectarea criteriilor de eficiență
economică (prețurile practicate să acopere cheltuielile și să ducă la obținerea unui
profit stimulativ);
Reducerea cheltuielilor de exploatare și de comercializare;
Creșterea puterii de negociere a întreprinderii în relațiile cu furnizorii, în vederea
obținerii unor costuri avantajoase.
Principala componentă a chel tuielilor la 1000 lei venituri din exploatare o reprezintă
“Cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri”.
Indicatorul „Cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri” ocupă un loc important în
ansamblul indicatorilor economici utilizați în analiza activității economico -financiare a
agenților economici. Prin conținutul său, acest indicator vizează întreaga activitate a agentului
economic (la nivelul cheltuielilor de exploatare efectuate pentru toate subactivitățile
desfășurate, exclusiv cheltuielile financiare ș i extraordinare), iar reducerea sa se reflectă în
mod corespunzător în mărimea rezultatului exercițiului.
a) Stabilirea modelului factorial:
𝐶1000 𝐶𝐴⁄ =𝐶𝑇
𝐶𝐴1000 =∑𝑞∗𝑐
∑𝑞∗𝑝1000 =∑𝑔𝑠∗𝑐
𝑝1000
b) Identificarea factorilor de influență:
Modificarea indicatorului în mărimi absolute este:
ΔC /1000 CA = C /1000 CA1 −C /1000 CA0
𝐶1000 𝐶𝐴⁄ =∑𝑞1∗𝑐1
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞0∗𝑐0
∑𝑞0∗𝑝01000 =∑𝑔𝑠1∗𝑐1
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠0∗𝑐0
𝑝01000
În mărimi relative, modificarea indicatorului este:
𝐼𝑐1000 𝐶𝐴⁄ =𝐶1000 𝐶𝐴 1 ⁄
𝐶1000 𝐶𝐴 0 ⁄100 ; ∆𝐼𝐶1000 𝐶𝐴 ⁄ =𝐼𝐶/1000 𝐶𝐴−100
Principalii factori de influență sunt:
Observăm că avem doi factori de influență de gradul I și doi factori de gradul II: ΔC/1000CA Δgs
Δ𝐶
𝑃1000 ΔP
ΔC
1) Structura cifrei de afaceri
2) Cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri pe produse, care sunt la rândul lor influențate de
modificarea:
2.1. Prețul unitar de vânzare;
2.2. Cheltuielilor unitare de producție, aceștia doi fiind factori de influență de gradul
II.
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării structurii cifrei de afaceri
∆𝐶1000 𝐶𝐴(𝑆)⁄ =∑𝑞1∗𝑐0
∑𝑞1∗𝑝01000 − ∑𝑞0∗𝑐0
∑𝑞0∗𝑝01000 =∑𝑔𝑠1∗𝑐0
𝑝01000 − ∑𝑔𝑠0∗𝑐0
𝑝01000
2) Influența modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse
∆𝐶1000 𝐶𝐴(𝑐/𝑝)⁄ =∑𝑞1∗𝑐1
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞1∗𝑐0
∑𝑞1∗𝑝01000 =∑𝑔𝑠1∗𝑐1
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠1∗𝑐0
𝑝01000
2.1. Influența modificării prețului unitar de vânzare
∆𝐶1000 𝐶𝐴(𝑝)⁄ =∑𝑞1∗𝑐0
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞1∗𝑐0
∑𝑞1∗𝑝01000 =∑𝑔𝑠1∗𝑐0
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠1∗𝑐0
𝑝01000
2.2. Influența modificării cheltuielilor unitare de producție
∆𝐶1000 𝐶𝐴(𝑐)⁄ =∑𝑞1∗𝑐1
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞1∗𝑐0
∑𝑞1∗𝑝11000 =∑𝑔𝑠1∗𝑐1
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠1∗𝑐0
𝑝11000
d) Determinarea abaterii totale:
ΔC / 1000 CA = ΔC / 1000 CA(s) + ΔC / 1000 CA (c/p)
ΔC / 1000 CA(c/p) = ΔC / 1000 CA(p) + ΔC / 1000 CA (c)
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor
Cei doi factori de gradul I își transmit influența astfel:
1. Structura cifrei de afaceri influențează modificarea nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră
de afaceri datorită nivelului diferit al cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse.
Modificarea structu rii cifrei de afaceri acționează asupra cheltuielilor la 1000 lei cifră de
afaceri prin intermediul acestor cheltuieli din perioada de bază.
Influența se transmite astfel:
Dacă crește ponderea produselor cu un nivel al cheltuielilor la 1000 lei cifră de a faceri
pe produse mai mare decât nivelul mediu al cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri din
perioada de bază (și scade ponderea produselor cu un nivel mai scăzut al cheltuielilor la 1000
lei cifră de afaceri pe produse în perioada de bază), atunci va avea loc o creștere a nivelului
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri în perioada curentă;
Dacă crește ponderea produselor cu un nivel al cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri
mai mic decât nivelul mediu al cheltuielilor la 1000 lei cifră de afac eri pe produse din
perioada de bază (și scade ponderea produselor cu un nivel ridicat al cheltuielilor la 1000 cifră
de afaceri pe produs în perioada de bază), atunci va avea loc o reducere a nivelului
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri în perioada curentă.
2. Modificarea cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse determină o modificare
în același sens al cheltuielilor la la 1000 lei cifră de afaceri. Astfel, o creștere a cheltuielilor la
1000 lei cifră de afaceri pe produse va determina o creștere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de
afaceri, iar o reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse va determina o
reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri.
Cei doi factori de gradul II își transmit influența astf el:
2.1. Modificarea prețului unitar de vânzare influențează direct și în sens invers modificarea
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri, prin intermediul cheltuielilor la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse. Astfel, o creștere a prețului unitar de vâ nzare pe produse va determina o
reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse și prin intermediul acestora o
reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri. O reducere a prețului unitar de vânzare va
determina astfel o creștere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse și prin
intermediul acestora o creștere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri.
2.2. Modificarea cheltuielilor unitare de producție influențează direct și în același sens
modificarea cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri, prin intermediul cheltuielilor la 1000 lei
cifră de afaceri pe produse. Astfel, o creștere a cheltuielilor unitare de producție va determina
o creștere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse, și prin intermed iul acestora o
creștere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri. O reducere a cheltuielilor unitare de
producție va determina o reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse, și prin
intermediul acestora o reducere a cheltuielilor l a 1000 lei cifră de afaceri.
Măsurile de reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri
Creșterea volumului vânzărilor;
Creșterea prețului de vânzare, ca urmare a modificării calității produselor;
Modificarea structurii producției în sensul creșt erii ponderii produselor cu un nivel al
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produs mai mare decât nivelul mediu;
Reducerea cheltuielilor de aprovizionare și de comercializare;
Creșterea puterii de negociere a întreprinderii în relațiile cu furnizorii, în vederea
obținerii unor costuri avantajoase;
Reducerea consumurilor fizice de resurse pe produse cu restricția că aceasta să nu
afecteze calitatea acestora. În acest sens se au în vedere perfecționarea potențialului
tehnic, tehnologic și uman , înoirea producției și asigurarea raportului optim cost -grad
de importanță a funcțiilor produsului, substituirea de resurse care să satisfacă cel putin
la același nivel cerințele calității produsului;
Îmbunătățirea nivelului tehnic -calitativ al produselor care să însemne nu numai „în pas
cu concurența”, dar și premisa creșterii cifrei de afaceri și obținerea unor prețuri mai
bune.
7.4. Analiza eficienței cheltuielilor variabile
Cheltuielile variabile (operaționale) sunt acelea care se modifică în raport cu
modificarea volumului de producție. Pe termen lung, toate cheltuielile sunt variabile,
deoarece, la orizontul de timp la care se referă, este posibilă o modificare a dotării
întreprinderii, perfecționarea procesului tehnologic, modificarea numărului de muncitori,
cantitatea de materii prime supuse prelucrării, etc.
În categoria cheltuielilor variabile pe termen scurt intră: cheltuieli aferente consumului
de materii prime, de materii auxiliare directe, de energie electrică, apă, etc., pentru nevoi
tehno logice, salariile muncitorilor direct productivi, salarizați în acord, contribuțiile la
asigurările sociale (C.A.S) aferente acestor salarii, etc.
Pentru analiza cheltuielilor variabile urmărim:
1. Analiza cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afac eri;
2. Analiza cheltuielilor variabile totale;
3. Analiza cheltuielilor variabile medii.
Analiza cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri
a) Stabilirea modelului factorial:
∆𝐶1000 𝐶𝐴⁄ =𝐶𝑉
𝐶𝐴1000 −∑𝑞∗𝑐𝑣
∑𝑞∗𝑝1000 =∑𝑔𝑠∗𝑐𝑣
𝑝1000
b) Identifi carea factorilor de influență:
Modificarea indicatorului în mărimi absolute este:
ΔCV /1000 CA = CV /1000 CA 1 −CV /1000 CA 0
∆𝐶𝑉1000 𝐶𝐴⁄ =∑𝑞1∗𝑐𝑉1
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞0∗𝑐𝑣0
∑𝑞0∗𝑝01000
=∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣1
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠0∗𝑐𝑣0
𝑝01000
În mărimi relative, modificarea indicatorului este:
𝐼𝑐𝑉1000 𝐶𝐴⁄=𝐶𝑉 1000 𝐶𝐴 1 ⁄
𝐶𝑉 1000 𝐶𝐴 0 ⁄100 ; ∆𝐼𝐶𝑉 1000 𝐶𝐴 ⁄ =𝐼𝐶𝑉/1000 𝐶𝐴−100
Principalii factori de influență sunt:
Observăm că avem doi factori de influență de gradul I și doi factori de gradul II:
1) Structura valorică a producției;
2) Cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri pe produse, care sunt la rândul lor influențate de
modificarea:
2.1. Prețului unitar de vânzare
2.2. Cheltuielilor variabile unitare, aceștia doi fiind factori de influență de gradul II.
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1. Influența modificării structurii cifrei de afaceri
∆𝐶𝑉1000 𝐶𝐴(𝑆)⁄ =∑𝑞1∗𝑐𝑣0
∑𝑞1∗𝑝01000 − ∑𝑞0∗𝑐𝑣0
∑𝑞0∗𝑝01000
=∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣0
𝑝01000 − ∑𝑔𝑠0∗𝑐𝑣0
𝑝01000
2. Influența modificării cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri pe produse
∆𝐶𝑉1000 𝐶𝐴(𝑐𝑣/𝑝)⁄ =∑𝑞1∗𝑐𝑣1
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞1∗𝑐𝑣0
∑𝑞1∗𝑝01000
=∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣1
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣0
𝑝01000
2.1. Influența modificării prețului unitar de vânzare ΔICV/1000C
A Δgs
Δ𝐶𝑉
𝑃1000 ΔP
ΔCV
∆𝐶𝑉1000 𝐶𝐴(𝑝)⁄ =∑𝑞1∗𝑐𝑣0
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞1∗𝑐𝑣0
∑𝑞1∗𝑝01000
=∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣0
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣0
𝑝01000
2.2. Influența modificării cheltuielilor variabile unitare
∆𝐶𝑉1000 𝐶𝐴(𝑐)⁄ =∑𝑞1∗𝑐𝑣1
∑𝑞1∗𝑝11000 − ∑𝑞1∗𝑐𝑣0
∑𝑞1∗𝑝11000
=∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣1
𝑝11000 − ∑𝑔𝑠1∗𝑐𝑣0
𝑝11000
d) Determinarea abaterii totale:
ΔCV / 1000 CA = ΔCV / 1000 CA(s) + ΔCV / 1000 CA (cv/p)
ΔCV / 1000 CA(cv/p) = ΔCV / 1000 CA(p) + ΔCV / 1000 CA (c)
7.5. Analiza eficienței cheltuielilor fixe
Cheltuielile fixe sau constante se apreciază în funcție de comportamentul pe care îl au
față de modificarea volumului fizic al producției. Acestea rămân aceleași, indiferent de gradul
de folosire a capacității de producție a întreprinderii.
Teoretic, masa cheltuielilor fixe ar trebuii să rămână aceași indiferent de gradul de
utilizare a capacității de producție.
Practic, în cadrul cheltuielilor fixe se disting două categorii de cheltuieli:
cheltuieli fixe propriu -zise
cheltu ieli relativ – fixe
Cheltuielile fixe propriu -zise sunt acele cheltuieli a căror mărime rămâne relativ
constantă, indiferent dacă volumul producției crește sau scade, aici încadrându -se:
cheltuielile privind amortizările;
cheltuielile privind serviciilor telefonice;
cheltuielile cu abonamentele radio -tv;
cheltuielile cu primele de asigurare;
cheltuielile cu impozite si taxe .
Aceste cheltuieli sunt legate nemijlocit de existența întreprinderii și se înregistrează
chiar și atunci când activitatea este opri tă temporar.
Cheltuielile relativ – fixe sunt formate din acele cheltuieli de producție care manifestă
o mare sensibilitate față de modificarea volumului fizic al producției, respectiv în raport cu
măsura în care este utilizată capacitatea de producție, c uprinzând:
cheltuielile cu salariile personalului de conducere, TESA;
cheltuielile de deservire a secțiilor întreprinderii;
cheltuielile cu protecția mediului înconjurător;
cheltuielile de birou si alte cheltuieli administrativ – gospodaresti.
Pentru a re aliza un nivel scăzut al cheltuielilor fixe, se impune eliminarea acelor
cheltuieli care nu se justifică concomitent cu adoptarea unor măsuri de creștere a volumului
fizic al producției.
Pentru analiza cheltuielilor fixe se urmărește:
1) Analiza cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri;
2) Analiza cheltuielilor fixe unitare
Analiza cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri
a) Stabilirea modelului factorial:
𝐶𝐹1000 𝐶𝐴⁄ =𝐶𝐹
𝐶𝐴1000 =𝐶𝐹
∑𝑞∗𝑝1000
b) Identificarea factorilor de influență:
Modificarea absolută a indicatorului este:
𝐶𝐹1000 𝐶𝐴⁄ =𝐶𝐹1
∑𝑞1∗𝑝11000 − 𝐶𝐹0
∑𝑞0∗𝑝01000
𝐶𝐹1000 𝐶𝐴⁄ =𝐶𝐹1000 𝐶𝐴 1⁄ −𝐶𝐹1000 𝐶𝐴 0⁄
Modificarea indicatorului în mărimi relative este:
𝐼𝐶𝐹1000 𝐶𝐴⁄ =𝐶𝐹1000 𝐶𝐴1⁄
𝐶𝐹1000 𝐶𝐴0⁄100
∆𝐼𝐶𝐹1000 𝐶𝐴⁄ =∆𝐼𝐶𝐹1000 𝐶𝐴⁄ −100
Observăm că avem doi factori de influență de gradul I și trei factori de gradul II:
1) mărimea cifrei de afaceri
1.1. volumul fizic al producției
1.2. structura fizică a producției
1.3. prețurile unitare de vânzare
2) nivelul cheltuielilor fixe
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării cifrei de afaceri
∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝐶𝐴)⁄ =𝐶𝐹0
∑𝑞1∗𝑝11000 − 𝐶𝐹0
∑𝑞0∗𝑝01000
1.1. Influența modificării volumului fizic al producției:
∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝑞)⁄ =𝐶𝐹0
∑𝑞0∗𝑝0∗𝐼𝑞1000 − 𝐶𝐹0
∑𝑞0∗𝑝01000
1.2. Influența modificării structurii fizice a producției:
∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝑠)⁄ =𝐶𝐹0
∑𝑞1∗𝑝01000 − 𝐶𝐹0
∑𝑞0∗𝑝0∗𝐼𝑞1000
1.3. Influența modificării prețurilor unitare de vânzare.
∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝑝)⁄ =𝐶𝐹0
∑𝑞1∗𝑝11000 − 𝐶𝐹0
∑𝑞1∗𝑝01000
2) Influența modificării cheltuielilor fixe totale
∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝐶𝐹)⁄ =𝐶𝐹1
∑𝑞1∗𝑝11000 − 𝐶𝐹0
∑𝑞1∗𝑝11000
d) Determinarea abaterii totale:
∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴⁄ =∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝐶𝐴)⁄ +∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝐶𝑓)⁄
∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝐶𝐴)⁄ =∆𝐶𝐹
1000 𝐶𝐴(𝑞)+⁄∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝑠)⁄ +∆𝐶𝐹1000 𝐶𝐴(𝑝)⁄
7.6. Analiza cheltuielilor materiale
Cheltuielile materiale dețin, în funcție de profilul întreprinderii, o pondere ridicată în
cadrul cheltuielilor de exploatare.
Cheltuielile materiale reprezintă expresia valoric ă a consumurilor de resurse materiale
și a prestărilor de servicii de către terți și se compun din:
• cheltuieli cu materiile prime și materiale consumabile;
• cheltuieli cu energia, apa și alte utilități;
• amortizarea mijloacelor fixe;
• alte cheltuieli materiale.
În analiza economico – financiară , cheltuielile materiale se examinează atât pe total
cât și pe grupări (variabile și fixe) sau pe cheltuielile componente (materii prime, materiale,
energie și apă, amortizări și provizioane),urmărindu -se evolu ția acestora și intervenindu -se ori
de câte ori se constată abateri față de anumite normative sau prevederi.
Reducerea cheltuielilor materiale se realizează ca urmare a introducerii progresului
tehnic, respectiv a dotării întreprinderii cu mașini, utilaje și instalații de mare randament, a
folosirii unor obiecte ale muncii cu parametri superiori și care determină micșorarea
consumurilor specifice. De asemenea, cheltuielile materiale mai pot fi diminuate și prin
folosirea unor înlocuitori, mai ieftini, dar fără a afecta nivelul tehnic și calitativ al produselor.
În contabilitatea financiară aceste cheltuieli se regăsesc în conturile din clasa 6 (conturi
de cheltuieli), iar în contabilitatea de gestiune ele se regăsesc în conturile de calculație (921 –
925). C heltuielile materiale joacă un rol determinant în procesul de producție, deoarece ele
constituie substanța principală a produsului finit.
Pentru analiză cheltuielile materiale pot fi grupate în cheltuieli materiale directe și
cheltuieli materiale indirect e.
Cheltuieli materiale directe sunt cheltuieli monoelementare care au natură
economică omogenă și drept urmare se determină și se urmăresc direct pe produse.
Nivelul cheltuielilor materiale directe depinde de:
consumul specific de materiale;
prețul de a provizionare;
Cheltuielile materiale indirecte cuprind mai multe elemente și au o structură
eterogenă fiind generate de consumurile de produse și utilități cu caracter general care nu se
găsesc în structura noului produs. Repartizarea pe produse se face c u ajutorul unor chei de
repartizare.
Nivelul cheltuielilor materiale depinde de:
consumul total de materiale;
prețul de aprovizionare.
Analiza cheltuielilor materiale se bazează, de regulă, pe o abordare metodologică
adaptată la specificul acestui domeni u care poate fi precizată prin următoarele componente:
analiza dinamicii cheltuielilor materiale, în expresie absolută și relativă;
analiza structurii cheltuielilor materiale și respectiv a modificărilor structurale care au
avut loc de la un segment de tim p la altul;
analiza factorială a modificării cheltuielilor materiale.
Analiza structurii cheltuielilor materiale
Structura cheltuielilor materiale și respectiv modificările structurale care au avut loc
sunt analizate în funcție de elementele primare de c heltuieli care intră în componența acestora.
Așa cum am precizat anterior cheltuielile materiale sunt formate din:
cheltuieli cu materiile prime;
cheltuieli cu materialele consumabile;
cheltuieli privind energia și apa;
cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor;
alte cheltuieli materiale.
Fiecărui element de cheltuială materială i se asociază o mărime relativă de structură
care atestă proporția respectivei cheltuieli în totalul cheltuielilor materiale. Compararea
proporțiilor aferente fiecărui segment de timp ne dă posibilitatea obținerii unor informații
concludente pentru a identifica acele categorii de cheltuieli care înregistrează creșteri și
respectiv cele ale căror proporții s -au diminuat.
!!! Intrebări de control
1. Definiți noț iunea de cost
2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale ale întreprinderii
3. Care sunt măsurile de reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri?
4. Analiza cheltuielilor materiale
CURS NR. 9
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE
Alături de celelalte resurse materiale, financiare, resursa umană reprezintă un element
indispensabil fiecărui proces de muncă. În procesul de muncă, omul pune în evidență
capacitățile sale fizice și intelectuale, adică pune în evidență forța de muncă. Analiza modului
în care sunt gestionate resursele umane la nivelul unei întreprinderi urmărește următoarele
aspecte:
• analiza modului de realizare a asigurării cu resurse umane;
• analiza modului de utilizare a resurselor umane existente la nivelul întreprinderii;
• efectele asigurării și utilizării resursei umane.
9.1. Analiza modului de realizare a asigurării cu resurse umane
Analiza asigurării cu resurse umane are ca obiective prioritare:
• asigurarea cantitativă cu resurse umane
• asigurarea în structură a resurselor umane
• analiza din punct de vedere al calificării resurselor umane;
• asigurarea la termen cu resurse umane.
9.1.1. Analiza asigurării cantitative cu resurse umane la nivelul unei întreprinderi
Stabilirea une i strategii privind dezvoltarea, desfășurarea continuă a procesului de
muncă implică cunoașterea potențialului uman din punct de vedere cantitativ. Dimensiunea
acestuia, calificarea, cointeresarea acestuia trebuie să fie în concordanță cu producția realiza tă,
cu potențialul tehnic de care dispune societatea comercială. Atributele manageriale sunt
îndeplinite când se cunoaște, în urma analizei, resursa umană de care dispune, astfel putându –
se lua decizii privind angajarea, restructurarea sau reducerea număru lui de personal.
Resursa umană aflată la dispoziția unei întreprinderi poate fi caracterizată cu ajutorul
următorilor indicatori:
1) Numărul de salariați la un moment dat – reprezintă efectivul de salariați și se urmărește
la începutul și sfîrșitul perioadei de gestiune. Acest indicator cuprinde toți salariații cu
contract individual de muncă (pe perioadă nedeterminată sau determinată) la un moment dat,
persoanele care au lucrat, dar și persoanele care nu au lucrat aflându -se în concediu medical,
concediu de maternitate, pentru îngrijirea copilului, concedii de odihnă, concedii fără plată.
2) Numărul de personal existent la un moment dat – are același conținut informațional ca și
numărul de salariați la un moment dat, însă acest indicator se referă at ât la salariați, cât și la
personalul cu contract de prestări servicii, colaborare, convenții, ca dimensiune fiind mai mare
decât numărul de salariați la un moment dat.
3) Numărul mediu de salariați – acest indicator se calculează ca urmare a existenței
fenomenului de mișcare a personalului (intrări și ieșiri de personal) și este apreciat ca fiind un
indicator de flux de personal; Numărul mediu de salariați se calculează ca o medie aritmetică
simplă a efectivului zilnic de salariați și se poate determina zi lnic, lunar, trimestrial, semestrial
și anual.
4) Numărul mediu de personal – se calculează ca medie aritmetică simplă a efectivului zilnic
de personal.
5) Numărul maxim admisibil de personal – reprezintă limita superioară a numărului de
personal și se det ermină având în vedere volumul de activitate și productivitatea medie a
muncii, trecându -se în bugetul de venituri și cheltuieli al întreprinderii.
Normele de muncă sunt stabilite la ora actuală de fiecare societate comercială în
funcție de dotarea tehnic ă, măsurarea, cronometrarea resurselor umane etc, aceste norme de
munca putând fi:
-de timp;
-de producție.
În dinamică, indicatorul număr de personal (Np) trebuie analizat cu ajutorul abaterii
absolute și a abaterii relative, fiecare exprimate în mărimi absolute și în mărimi relative.
Abaterea absolută a numărului de personal :
a1) în mărimi absolute:
ΔNp = Np1 – Np0
unde:
Np1 – numărul de personal din perioada curentă;
Np0 – numărul de personal din perioada de bază.
Dacă:
– ΔNp > 0 semnifică o depășire absolută a numărului de personal;
– ΔNp < 0 semnifică o economie absolută a numărului de personal;
– ΔNp = 0 păstrarea numărului de personal din perioada analizată.
a2) în mărimi relative:
𝐼𝑁𝑝=𝑁𝑝 1
𝑁𝑝 0∗100
∆𝐼𝑁𝑝=𝐼𝑁𝑝−100
9.1.2 Analiza asigurării în structură cu resurse umane
O asemenea analiză este necesară pentru a scoate în evidență anumite caracteristici ale
forței de muncă dintr -o întreprindere. Respectarea unei proporții optime între personalul
operativ și cel neoperativ reprezint ă o condiție pentru o activitate eficientă. Gruparea
persoanelor în vederea studierii și a descoperirii cauzelor care au dus la utilizarea neeficientă
este esențială.
În funcție de scopul urmărit, analiza structurii personalului muncitor se realizează
folosind mai multe criterii de grupare:
1. după rolul ocupat în activitatea de producție distingem:
a) muncitori: – direct productivi,
– indirect productivi;
b) personal tehnic: – economic, ingineri, subingineri;
c) personal cu pregătire economică;
d) persona l de conducere tehnică: maiștri, tehnicieni;
e) personal de conducere și administrativ;
f) personal de deservire generală: de serviciu, de pază, pompieri.
2. după vârstă :
a) sub 25 de ani;
b) între 26 -35 de ani;
c) între 36 -45 de ani;
d) între 46 -55 de ani;
e) peste 55 de ani.
3. după vechimea în întreprindere :
– acest criteriu urmărește existenta unui echilibru între experiența și maturitatea celor vârstnici
și elanul și inițiativa celor tineri. Se poate urmări pe intervale de vechime în muncă de la 0 – 5
ani, 5 -10 ani, 10 – 15 ani etc; sau pe grupe de vârste alese cu un ecart de 5 – 10 ani.
4. după sex :
a) bărbați;
b) femei.
5. după pregătirea profesională :
a) muncitori (calificați, necalificați) ;
b) personal de specialitate (cu studii medii sau sup erioare);
c) personal tehnic administrativ (cu studii medii sau superioare);
d) personal de conducere.
6. după funcțiile întreprinderii :
a) cercetare -dezvoltare;
b) producție;
c) comercializare;
d) personal;
e) funcția financiar -contabilă.
Ca procedeu de analiză se utilizează metoda ponderii fiecărei categorii în totalul
personalului (ratele de structură).
9.1.3. Analiza din punct de vedere al calificării resurselor umane
Forța de muncă (resursa umană) se analizează în dinamică atât din punct de vedere al
volumului, din punct de vedere structural, dar și din punct de vedere al calificării acesteia,
așadar o analiză calitativă a resursei umane. Prin calificare, în sens restrâns, înțelegem
însușirea într -o anumită perioadă de timp a unui volum minim de cu noștințe și deprinderi
dintr -o specialitate, însușire verificată și admisă de o comisie pe baza unor examene teoretice
sau unor a probe practice. Indicatorii specifici analizei calitative a resursei umane sunt:
1) Coeficientul mediu de calificare
𝐾𝑚̅̅̅̅̅=∑𝑁𝑖∗𝐾𝑖
∑𝑁𝑖
unde:
Ni = numărul de muncitori pe categorii de calificare Ki = categoria de calificare
2) Coeficientul mediu de complexitate a lucrătorilor:
𝐾𝑡̅̅̅=∑𝑉𝑙𝑖∗𝐾𝑖
∑𝑉𝑙𝑖
unde:
Vli = volumul de lucrări: exprimat în zile/om, ore/om, norme/om;
Ki = categoria de complexitate a lucrării (de la 1 la 7).
Analiza calificării forței de muncă trebuie aprofundată prin compararea coeficientului
mediu al calificării ( 𝐾𝑚̅̅̅̅̅) cu coeficientul mediu al complexității lucrărilor respective ( 𝐾𝑡̅̅̅ ).
Se pot întâlni următoarele situații:
a) 𝐾𝑚̅̅̅̅̅〉𝐾𝑡̅̅̅ – existența unei asemenea relații pune în evidență faptul că întreprinderea are un
personal muncitor mult mai calificat decât necesită volumul de activitate al întreprinderii.
Aceasta înseamnă că pentru lucrări de o compl exitate mai redusă, se folosește un personal
mult mai calificat decât ar fi necesar. Deci efortul făcut cu angajarea și calificarea
personalului nu se justifică, ceea ce înseamnă că resursa de muncă din întreprindere nu este
suficient de bine valorificată (utilizată).
b) 𝐾𝑚̅̅̅̅̅ < 𝐾𝑡̅̅̅ – existența unei asemenea relații scoate în evidență faptul că pentru lucrări ce
necesită o anumită pregătire este folosită forța de muncă mai puțin calificată. Aceasta ar putea
să însemne lucrări de proastă calitate, cu implica ții asupra indicatorilor financiari
fundamentali. Nu înseamnă că forța de muncă este utilizată eficient.
c) 𝐾𝑚̅̅̅̅̅ = 𝐾𝑡̅̅̅ este situația ideală, ceea ce înseamnă că resursa umană este folosită la întreaga
capacitate și calificare a ei.
9.1.4. Analiza asigură rii la termen cu resurse umane
Latura calitativă a personalului muncitor corelată cu asigurarea unei stabilități a
personalului reprezintă o premisă importantă în procesul utilizării eficiente a forței de muncă.
Mobilitatea forței de muncă este dată de fa pt de interferența a două fluxuri de personal,
care se manifestă la nivelul agenților economici, și anume:
– fluxul intrărilor de personal;
– fluxul ieșirilor de personal.
În funcție de natura cauzelor care provoacă această mobilitate a personalului munci tor,
agenții economici se confruntă din punct de vedere cu două fenomene diferite:
a) circulația forței de muncă reprezintă mișcarea personalului unei întreprinderi în cursul
unei perioade, atât din punct de vedere al intrărilor, cât și din punct de vedere al ieșirilor din
cauze normale : transfer, boală, pensionare, deces, invaliditate;
b) fluctuația forței de muncă reprezintă un fenomen anormal care se referă la ieșirile forței
de muncă din întreprindere fără aprobarea conducerii întreprinderii, sau prin desfacerea
contractului de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor contractului de muncă.
Analiza mobilității și stabilității forței de muncă se realizează cu ajutorul unor
indicatori specifici:
1) Indicatori ai mobilității forței de muncă:
a) indicator i ai circulației forței de muncă:
a1) coeficientul mediu al intrărilor de personal (Ci):
𝐶𝑖=𝐼
𝑁𝑝
unde: I = intrări, Np = număr mediu de personal
Analiza intrărilor de personal trebuie realizată avînd în vedere angajările și anume
sursa acestora. Sursele de angajare provin de la :
a)-oficiile de forță de muncă;
b)-școli profesionale;
c)-licee;
d)-școli postliceale;
e)-învățămantul superior.
Principiul care trebuie să stea la baza angajărilor trebuie să fie cel al competenței
profesionale.
a2) coef icientul mediu al ieșirilor de personal (Ce) :
𝐶𝑒=𝐸
𝑁𝑝
unde: E = ieșiri, Np = număr mediu de personal
În analiza ieșirilor de personal trebuie făcută o distincție netă între categoria plecărilor
normale și cele având cauze nejustificate. Pentru a doua categorie, este necesar să fie stabilite
implicațiile unui asemenea fenomen asupra activității întreprinderii.
a3) coeficientul mediu al mișcării totale(Cm):
𝐶𝑖=𝐼+𝐸
𝑁𝑝
unde: I + E = intrări + ieșiri
Np = număr mediu de personal
b) indicatori ai fluc tuației forței de muncă – coeficientul fluctuației de personal(Cf):
𝐶𝑖=𝐸𝑛
𝑁𝑝
unde:
En = total ieșiri de personal din motive nejustificate
Np = număr mediu de personal
Analiza pe baza acestor indicatori se realizează în dinamică de la o perioadă la alta, de
cel puțin 3 pînă la 5 ani. O asemenea analiză pune în evidență tendințele de creștere sau de
scădere a fenomenului de mișcare a personalului.
2) Indicatori ai stabil ității forței de muncă:
a) vechimea în aceeași unitate se calculează după relația:
𝑉𝑡=∑𝑡
∑𝑇
unde:
Σ t = vechimea exprimată în ani a întregului personal din unitatea respectivă;
Σ T = vechimea totală exprimată în ani a fiecărui lucrător.
Valoarea acestui coeficient în condiții ideale ar trebui să fie 1. O asemenea valoare ar
indica o stabilitate perfectă a forței de muncă. Cu cât se îndepărtează de valoarea 1, cu atât
scade stabilitatea forței de muncă, cu implicații nefavorabile asupra activității întrepr inderii.
b) vechimea medie în aceeași unitate se calculează ca medie aritmetică ponderată între
vechimea în ani a muncitorilor din unitate și numărul salariaților avînd aceeași vechime:
𝐼̅=∑𝑁∗𝑡
∑𝑁
Calcularea indicatorului vechime medie în aceeași unitate și analizarea acestuia,
trebuie făcută în dinamică pentru a determina tendința. Valorile acestui coeficient trebuie
corelate cu nivelul presupușilor indicatori economico -financiari : producția exercițiului,
producția marfă, cifra de afaceri, valoarea adău gată.
Activitatea practică demonstrează că cele mai frecvente cauze care stau la baza
fenomenului de fluctuație sunt:
• nemulțumiri de ordin salariat determinate de cauze mai mult sau mai puțin obiective,
provenind din neînțelegeri în legătură cu modul de stabilire a drepturilor bănești;
• deficiențe în activitatea de organizare a producției și a muncii care generează de cele mai
multe ori conflicte cu șeful direct: deficiențe în amenajarea locului de muncă (amenajări,
utilaje, aprovizionări cu materiale, i luminat, ventilație, temperatură, zgomot, pericol etc.),
orarul de muncă (lucrul în schimburi, peste program sau în zile de sărbătoare, acordarea
concediului etc), atitudinea șefilor și a colegilor;
• condiții de lucru necorespunzătoare cu un grad mai mare de toxicitate;
• nemulțumiri de ordin psihosocial: posibilități de asigurare a locuinței, apropierea de
domiciliu, transport, instabilitate în dorințe și aspirații (lipsă de maturitate, persoane care își
schimbă locul de muncă după diverse capricii), sper anțe nerealiste provenite din lipsa de
informare etc.
• nemulțumiri de ordin profesional: dorința de a obține condiții mai bune din punct de vedere
a naturii muncii (conform competenței, evitarea monotoniei, posibilități de autoperfecționare),
perspectivel e de promovare.
9.2. Analiza modului de utilizare (extensiv și intensiv) a resurselor umane existente la
nivelul întreprinderii
Problema utilizării resurselor umane e privită din două puncte de vedere:
• utilizarea extensivă presupune analiza modului/grad ului de utilizare a potențialului
întreprinderii în ceea ce privește resursele de muncă, exprimate prin număr de personal sau
timp de muncă.
• utilizarea intensivă ceea ce presupune aprecierea eficienței utilizării resurselor umane
9.2.1. Analiza utilizării extensive a resurselor umane
9.2.1.1. Analiza utilizării numărului de personal
Pentru aceasta vom utiliza coeficientul de utilizare a numărului mediu de personal
(Ku), indicator care se determină pentru o perioadă de gestiune prin împărțirea nu mărului
mediu efectiv de personal la numărul mediu scriptic de personal:
– pentru o perioadă de gestiune:
𝐾𝑢=𝑁̅𝑒𝑓
𝑁̅𝑠
– pentru un anumit moment:
Acest coeficient ne arată măsura în care resursele umane disponibile la nivelul
agenților economici au fost utilizate efectiv în procesul de exploatare și comercializare. Pe
baza lui Ku se poate fundamenta necesarul de personal. El stă la baza fundamentării politicilor
de personal ale întreprinderii.
9.2.1.2. Analiza utilizării timpului de muncă
Prin analiza utilizării timpului de muncă sunt puse în evidență rezervele de timp de
muncă din cadrul zilei de muncă, nu doar rezervele în zile întregi care reies din analiza
utilizării numărului de personal. Pentru timpul de muncă există două unități de măsură:
• om- zile – reprezintă numărul de zile în care personalul unei întreprinderi este present la
lucru sau e în relații contractuale cu întreprinderea ;
• om – ore ne arată numărul de ore de prezență la muncă sau de relații contractuale de muncă
ale personalului cu întreprinderea.
Stocul de resurse umane de care dispune întreprinderea se determină pornind de la
fondul de timp calendaristic (Tc):
Tc = NpxNzc
unde : Np – număr personal; Nzc – număr de zile calendaristice
Indicatori folositi în analiza utilizării timpu lui efectiv de muncă.
1) Gradul de utilizare al timpului disponibil
Se determină ca raport între timpul efectiv lucrat exprimat în om -ore și timpul maxim
disponibil exprimat în om -ore.
𝐺𝑈𝑇𝐷 =𝑇𝑒𝑓 [𝑜𝑚−𝑜𝑟𝑒]
𝑇𝑑[𝑜𝑚−𝑜𝑟𝑒]
2) Durata medie a zilei d e lucru
Se determină ca raport între timpul efectiv lucrat exprimat în om – ore și timpul efectiv
lucrat exprimat în om – zile sau ca raport între numărul total de ore și numărul total de zile.
𝑑𝑧̅̅̅=𝑇𝑒𝑓 [𝑜𝑚−𝑜𝑟𝑒 ]
𝑇𝑒𝑓 [𝑜𝑚−𝑧𝑖𝑙𝑒 ] sau 𝑑𝑧̅̅̅=𝑁ℎ
𝑁𝑧
3) Timpul mediu de muncă pe salariat
Poate fi exprimat în număr mediu de ore ( nh) și în număr mediu de zile ( nz).
4) Timpul neutilizat în medie pe un salariat
Cauzele care conduc la neutilizarea integ rală a timpului de muncă sunt grupate în trei
categorii:
a) cauze obiective adică cele care nu sunt imputabile nici întreprinderii nici personalului:
concedii medicale; concedii de maternitate; cauze de forță majoră.
b) cauze de natură organizatorică, deci imputabile întreprinderii:
– deficiențe în organizarea procesului de exploatare;
– deficiențe sau neaprovizionarea cu materii prime, materiale, energie;
– înregistrarea unei ritmicități diferite ale diferitelor operații care se înlănțuie în cadrul unui
proces tehnologic;
– pene tehnologice determinate de neefectuatea sau efectuarea deficitară a reviziilor și
reparațiilor la mașini, utilaje și instalații.
c) cauze imputabile personalului – majoritatea se datorează atitudinii personalului față de
muncă în ge neral:
– absențe nemotivate, întârzieri de la serviciu, pierderi de timp în cadrul zilei de muncă, pauze
de masă prelungite;
– necorelarea calificării personalului cu nivelul de încadrare al lucrării pe care trebuie să o
execute. Un personal inferior calif icat poate avea nevoie de un timp suplimentar pentru
realizarea lucrării.
9.2.2. Analiza utilizării intensive a resurselor umane
Prin această analiză se apreciază eficiența cu care sunt utilizate resursele umane,
măsurarea acestei eficiențe realizându -se cu ajutorul indicatorilor productivitatea muncii și
nivelul profitului pe salariat.
9.2.2.1. Analiza nivelului și dinamicii productivității muncii
Productivitatea muncii (W) are o multitudine de maniere de a fi determinată, de
asemenea există foarte multe definiții ale acesteia. Oricare ar fi accepțiunea ei, vom avea un
raport între efectul desfășurării procesului de exploatare și efortul cu munca ce a fost necesară.
𝑊=Q fizica ; Q valoricã ; Q exercitiului ; Q destinatã vânzãrii ; CA; VA,
Np,Nm,Nh,Nz
Raportul invers reprezintă de asemenea W dar mai uzual este raportul 𝐸𝐹𝐸𝐶𝑇
𝐸𝐹𝑂𝑅𝑇.
Analiza W tinde să determine nivelul înregistrat de către aceasta și evoluția față de
diverse baze de comparație utilizate, urmârind identificarea factorilor și a cauzelor care au
condus la modificarea W și formularea măsurilor de creștere a W.
Există diverse mărimi ce desemnează această productivitate:
a) W anuală:
𝑊=Q
Ns
unde: Q – producția,(la numărător poate fi utilizată și cifra de afaceri sau valoarea adăuga tă)
Ns – numărul mediu de salariați;
W – producția obținută în medie pe un salariat într -o perioadă de gestiune.
b) W zilnică:
𝑊=Q
Nz
unde: Nz – timp de muncă exprimat în om – zile;
Wz – producția realizată în medie într -o zi de muncă în cadrul perioad ei de gestiune
c) W orară:
𝑊=Q
Nh
unde: Nh – timpul de muncă exprimat în om – ore;
Wh – producția realizată în medie într -o oră de muncă în cadrul perioadei de gestiune
9.2.2.2. Analiza factorială a productivității muncii
Pentru a realiza analiza factorială a productivității muncii se pot construi o multitudine
de modele factoriale de tip rată explicativă, pornind de la una dintre relațiile de calcul ale
productivității muncii:
a) Stabilirea modelului factorial:
𝑊=Q
Ns Sau 𝑊=Nh
Ns∗𝑄
𝑁ℎ=𝑛ℎ∗𝑊ℎ sau 𝑊=Nh
Nz∗𝑁𝑧
𝑁𝑠∗𝑄
𝑁ℎ=𝑑𝑧̅̅̅∗
𝑛𝑧∗𝑊ℎ
__
b) Identificarea factorilor de influență:
Abaterea W se urmărește în mărimi absolute și în mărimi relative. Astfel, în mărimi absolute,
modificarea totală a indicatorului es te:
Δ W = W1 – W0 =Nh 1
Nz1∗𝑁𝑧1
𝑁𝑠1∗𝑄1
𝑁ℎ1−Nh 0
Nz0∗𝑁𝑧0
𝑁𝑠0∗𝑄0
𝑁ℎ0
Principali factori de influență sunt:
Avem doi factori de influență de gradul I, fiecare depinzând de doi factori de gradul II:
1) Δ nh – numărul de ore lucrate în medie pe un salariat care este influențat de modificarea:
1.1. Δ𝑑𝑧̅̅̅ – duratei medie a zile i de muncă ;
1.2. Δ nz – numărului de zile lucrate în medie pe un salariat.
2) Δ Wh – productivitatea orară a muncii care este influențată de modificarea:
2.1. Δ S – structurii producției;
2.2. ΔWh i – productivității orare pe produs.
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării numărului de ore lucrate în medie de un salariat
∆𝑊(𝑛ℎ)=(𝑛ℎ1−𝑛ℎ0)∗𝑊ℎ0
1.1. Influența modificării duratei medii a zilei de muncă
∆𝑊(𝑑𝑧)=(𝑑𝑧̅̅̅1−𝑑𝑧̅̅̅0)∗𝑛𝑧0∗𝑊ℎ0
1.2. Influența modificării nu mărului de zile lucrate în medie pe un salariat
∆𝑊(𝑛𝑧)=𝑑𝑧̅̅̅1(𝑛𝑧1−𝑛𝑧0)∗𝑊ℎ0
2) Influența modificării productivității orare a muncii
∆𝑊(𝑊ℎ)=𝑛ℎ1∗(𝑊ℎ1−𝑊ℎ0)
2.1. Influența modificării structurii producției
∆𝑊(𝑠)=𝑛ℎ1∗(𝑊ℎ(𝑠)−𝑊ℎ0)
dar:
𝑊ℎ(𝑠)=∑𝑔𝑠1∗𝑊ℎ𝑖0
unde:
Wh (s) – productivitatea orară a muncii recalculată în funcție de structura producției;
gs – greutățile specifice;
Whi – productivitatea orară pe produs;
i – produsele.
2.2. Influența modificării productivității orare pe produs:
∆𝑊(𝑊ℎ𝑖)=𝑛ℎ1∗(𝑊ℎ1−𝑊ℎ(𝑠))
∆𝑊 Δnh
ΔWh Δnz
ΔS
ΔWhi Δdz
d) Determinarea abaterii totale:
ΔW = ΔW(nh) + ΔW(Wh)
ΔW(nh) = ΔW(dz) + ΔW(nz)
ΔW(Wh) = ΔW(S ) + ΔW(Whi )
Factorii care determină evoluția productivității muncii, indiferent de modelul factorial utilizat
sunt:
nivelul tehnic și tehnologic al întreprinderii;
organizarea procesului de exploatare;
calitatea factorului uman.
!!! Intrebări de control
1. Indicatori care caracterizează resursa umană aflată la dispoziția unei întreprinderi
2. Care sunt principalele cauze care stau la baza fluctuației de personal?
CURS NR. 10
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR MATERIALE
Resursele materiale ale unei întreprinderi, prin combinare cu resursele umane și prin
consumarea lor, participă la realizarea bunurilor și serviciilor destinate pieței. Resursele
materiale reprezintă ansamblul elementelor materiale în componența cărora fac parte capitalul
fix (mijloacele fixe) și capitalul circulant (stocurile).
10.1. Analiza mijloacelor fixe
Mijloacele fixe reprezintă elementele principale ale patrimoniului unei întreprinderi,
care participă cu întreaga lor valoare la procesul muncii, valoare pe care o transmit în mod
treptat asupra produselor realizate. În cadrul analizei mijloacelor fixe vom urmări:
• analiza volumului și dinamicii mijloacelor fixe;
• analiza structurii mijloacelor fixe;
• analiza utilizării potențialului tehnic.
6.1.1. Analiza volumului și dinamicii mijloacelor fixe
Analiza dinamicii mijloacelor fixe se face pe baza informațiilor privind val orile de
intrare medii ale mijloacelor fixe, evaluate în prețuri comparabile. Valoarea medie a
mijloacelor fixe se calculează pe baza mijloacelor fixe existente la începutul anului, la care se
adaugă valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe și din care se scade valoarea medie a
ieșirilor de mijloace fixe.
Valoarea medie a mijloacelor fixe se determină după relația :
𝑀𝑓̅̅̅̅=𝑆𝑖+𝐼̅+𝐸̅
𝐼̅=∑𝑉𝑖𝑖∗𝑛𝑙𝑓 𝑖
12
𝐸̅=∑𝑉𝑖∗𝑛 𝑙𝑛 𝑓𝑖
12
unde:
Si – mijloacele fixe existente la începutul perioadei sau soldul ini țial ;
𝐼̅- valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe;
𝐸̅ – valoarea medie de ieșire a mijloacelor fixe pe categorii;
Vi – valoarea de intrare a mijloacelor fixe pe categorii;
nlfi – numărul de luni de funcționare a mijloacelor fixe pe categorii
nln fi – numărul de luni de nefuncționare a mijloacelor fixe pe categorii
Diagnosticarea dinamicii mijloacelor fixe presupune folosirea unui sistem de indicatori
care să permită reflectarea fluxurilor de mijloace fixe pe cursul unei perioade.
Acești indicatori sunt :
1) Coeficientul intrărilor de mijloace fixe:
𝐾𝐼=𝐼
𝑀𝑓
unde:
I – volumul mijloacelor fixe intrate într -o perioadă de timp (1 an);
Mf – valoarea mijloacelor fixe totale.
2) Coeficientul ieșirilor de mijloace fixe:
𝐾𝑒=𝐸
𝑀𝑓
unde:
E – volumul mijloacelor fixe ieșite din întreprindere într -o perioadă de timp;
Mf – valoarea mijloacelor fixe totale.
3) Coeficientul mișcării globale:
𝐾𝑔=𝐼+𝐸
𝑀𝑓
unde:
I + E – mijloace fixe intrate + mijloace fixe ieșite;
Mf – mijloace fixe totale.
6.1.2. Anali za structurii mijloacelor fixe
Analiza structurii mijloacelor fixe relevă politica de investiții, precum și modul de
organizare și administrare a societății. Principalii indicatori utilizați în caracterizarea structurii
potențialului productiv al întrepr inderii sunt :
1) Coeficientul de structură pe categorii de mijloace fixe (Ks) – acest coeficient pune în
evidență apartenența sectorială și modul de organizare a întreprinderii, determinându -se cu
relația:
𝐾𝑠=𝑀𝑓 1
𝑀𝑓
unde:
Mfi – mijloacele fixe din ca tegoria i;
Mf – mijloacele fixe totale
2) Coeficientul privind compoziția tehnologică a capitalului fix (KT) – coeficient care
evidențiază modul de gestionare a potențialului tehnic al întreprinderii, întrucît pune în
evidență ponderea mijloacelor fixe active (Mfa) în totalul mijloacelor fixe (Mf) și se
determină cu relația:
𝐾𝑠=𝑀𝑓 𝑎
𝑀𝑓
3) Coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe (Kr) permite evaluarea eforturilor
investiționale, a orientării politicii investiționale atunci când :
investițiile n oi sunt la nivelul ieșirilor de mijloace fixe;
investițiile cresc odată cu mărirea capacității de producție a întreprinderii.
Relația de calcul a coeficientului de reînnoire a mijloacelor fixe este:
𝐾𝑟=𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑎𝑐ℎ𝑖𝑧𝑖𝑡𝑖𝑒
𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎 𝑟𝑒𝑎 𝑏𝑟𝑢𝑡𝑎 𝑎 𝑚𝑖𝑗𝑙𝑜𝑎𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑓𝑖𝑥𝑒∗100
Calitatea potențialului tehnic poate fi apreciată nu numai prin prisma structurii
mijloacelor fixe sau a compoziției tehnologice a acestora, dar și prin gradul de uzură al
mijloacelor fixe.
Se știe că în procesul de producție, un mijloc fix își transferă o parte din valoare
produselor sau activităților la care ia parte. De aceea, calitatea potențialului tehnic trebuie
apreciată și prin gradul de amortizare al acestora.
Aprecierea gradului de am ortizare se realizează prin raportarea amortizării la valoarea
brută a mijloacelor fixe.
𝐺𝑎=𝑎𝑚𝑜𝑟𝑡𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒𝑎
𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑏𝑟𝑢𝑡𝑎 𝑎 𝑚𝑖𝑗𝑙𝑜𝑎𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑓𝑖𝑥𝑒∗100
unde:
Ga = gradul de amortizare
Aprecierea eficienței deciziei de invest iție presupune existența unor corelații și în
primul rând cu personalul întreprinderii. Astfel, indicatorul gradul de înzestrare tehnică a
muncii scoate în evidență caracterul mai mult sau mai puțin capitalizant al combinării
factorilor de producție. Se de termină ca raport între valoarea medie a mijloacelor fixe și
numărul mediu de personal:
𝐺𝑖𝑡 =𝑣𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑒 𝑎 𝑚𝑖𝑗𝑙𝑜𝑎𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑓𝑖𝑥𝑒
𝑁𝑝∗100
unde:
Git = gradul de înzestrare tehnică;
Np = numărul mediu de personal
6.1.3. Analiza utilizării potențialului tehnic
Analiza modului în care sunt utilizate mijloacele fixe se realizează cu ajutorul
indicatorilor:
• gradul de utilizare a capacității de producție ( GUCP );
• randamentul utilajului (RU) ;
• randamentul marginal (R marg).
1) Gradul de utilizare a capacității de producție GUCP ne arată producția maximă ce poate
fi obținută într -o perioadă de timp, utilizând mijloacele fixe (dotarea tehnică) la randamentul
prevăzut prin construcție și în condiții optime de exploatare, fiind f olosit în determinarea
costului subactivității, respectiv a costului neutilizării utilajelor.
Indicatorul se determină cu relația :
𝐺𝑈𝐶𝑃 =𝑄
𝑄𝑚𝑎𝑥∗100
Principalele aspecte ce decurg din analiza gradului de utilizare a capacității de
producție sunt :
a) structura mijloacelor fixe;
b) gradul de utilizare a timpului;
a) În ceea ce privește structura mijloacelor fixe , prin analiza factorială a GUCP se poate
scoate în evidență utilizarea extensivă și utilizarea intensivă a mijloacelor fixe :
𝐺𝑈𝐶𝑃 =𝑀𝑓𝑎
𝑀𝑓∗𝑇
𝑇𝑚𝑎𝑥∗𝑅
𝑅𝑚𝑎𝑥∗100
unde:
Mfa – numărul de mijloace fixe active (în funcțiune);
Mf – numărul total de mijloace fixe;
R – randamentul mediu orar al utilajului sau randamentul efectiv;
T – timpul mediu de lucru pe echipament;
T / T max – gradul de utilizare a timpului maxim disponibil;
R/Rmax – raportul dintre randamentul efectiv și randamentul maxim al echipamentului de
lucru;
Mfa / Mf – gradul de folosire a dotării tehnice.
Gradul de folosire a dotării tehnice (Mfa / Mf) evidențiază modul d e utilizare
extensivă a dotării tehnice. Reducerea perioadei necesară efectuării reparațiilor, extinderea
perioadei de exploatare între reparații reprezintă rezerve de creștere a GUCP.
b) Analiza utilizării timpului de lucru se face pe baza indicatorului gradul de utilizare a
fondului de timp maxim disponibil (GUFT), determinat cu relația:
𝐺𝑈𝐶𝑃 =𝑇
𝑇𝑚𝑎𝑥
unde:
T = tipul efectiv lucrat al utilajului;
T max = timpul maxim disponibil al utilajului.
Timpul maxim disponibil (Tmax) al utilajului rezultă d in timpul total calendaristic din
care se scad:
• timpul aferent opririlor legale;
• timpul aferent opririlor tehnologice;
• timpul aferent reparațiilor.
Timpul efectiv nelucrat va fi analizat pe cauze și pe termene. În general, timpul
nelucrat este deter minat de :
• lipsa de comenzi;
• lipsa de materiale;
• lipsa de forță de muncă calificată;
• defecțiuni mecanice;
• prelungirea timpului de reparații.
2) Un alt indicator îl reprezintă randamentul utilajului (RU) care ne arată producția fizică
sau valoric ă obținută utilizând mijloacele fixe:
𝑅𝑈=𝑄
𝑀𝑓
unde:
Nu = numărul de utilaje sau de mijloace fixe;
Q = producția fizică sau valorică obținută.
3) În diagnosticarea eficienței potențialului tehnic, un rol important îl are indicatorul
randamentul margin al (Rmarg), care reprezintă variația producției la creșterea cu o unitate a
consumului de resursă analizat:
𝑅𝑚𝑎𝑟𝑔 =∆𝑄
∆𝑇
Eficiența mijloacelor fixe se analizează cu ajutorul unor modele factoriale de forma:
A) Eficiența mijloacelor fixe exprimată în funcție de producția obținută :
𝑄𝑓
𝑀𝑓̅̅̅̅∗1000 =𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅∗𝑄𝑚𝑎𝑥
𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅∗𝑄𝑓
𝑄𝑚𝑎𝑥∗1000
unde:
𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅̅ – compoziția tehnologică a mijloacelor fixe;
𝑄𝑚𝑎𝑥
𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅̅ – eficiența mijloacelor fixe direct productive;
𝑄𝑓
𝑄𝑚𝑎𝑥 – gradul de utilizare a ca pacității de producție.
B) Eficiența mijloacelor fixe exprimată în funcție de cifra de afaceri:
𝐶𝐴
𝑀𝑓̅̅̅̅∗1000 =𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅∗𝑄𝑓
𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴
𝑄𝑓∗1000
Cu ajutorul acestui model se evidențiază evoluția eficienței mijloacelor fixe prin
prisma compoziției tehno logice (Mfa/Mf), a eficienței mijloacelor fixe active (Qf / Mfa), dar
și al gradului de valorificare a produselor fabricate destinate vânzării (CA / Qf).
Spre deosebire de primul model, acest model face legătura dintre utilizarea eficientă a
mijloacelor f ixe și rezultatele finale ale activității de producție.
C) Eficiența mijloacelor fixe exprimată în funcție de profitul aferent cifrei de afaceri:
𝑃
𝑀𝑓̅̅̅̅∗1000 =𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅
𝑀𝑓̅̅̅̅∗𝑄𝑓
𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅∗𝐶𝐴
𝑄𝑓∗𝑃
𝐶𝐴∗1000
unde:
𝑄𝑓
𝑀𝑓𝑎̅̅̅̅̅̅̅ – eficiența mijloacelor fixe active;
𝐶𝐴
𝑄𝑓 – gradul de valorificare a produselor fabricate destinate vânzării;
𝑃
𝐶𝐴 – profitul la 1 leu cifră de afaceri
Prin acest model se evidențiază, suplimentar celorlalte modele prezentate, efectul
modificării structurii vânzărilor, al modificării costurilor și calității producției, scoase în
evidență prin indicatorul profit la 1 leu cifră de afaceri (P/CA).
Acești factori de influență a eficienței utilizării mijloacelor fixe constituie rezerve de
creștere a rentabilității
6.2. Analiza capitalului circulant
Analiza capitalului circulant vizează în principal analiza stocurilor:
de materii prime și materiale;
de mărfuri.
Stocurile reprezintă acea parte din activele circulante cu rol determinant, atât pentru
activitatea din domeniul comerțului, cât și pentru activitatea din domeniul producției. Ele
reprezintă acele produse sau resurse materiale care asigură continuitatea activității (comercială
sau de producție).
În funcție de momentul înregistrării lor, stocurile pot fi:
a. Stocuri inițiale , care sunt constituite la începutul perioadei de gestiune (trimestru, an) și
condiționează desfășurarea normală a activității economice până la prima aprovizionare;
b. Stocuri finale , care se înregistrează la sfârșitul perioadei de gestiune și se constituie î n
stocuri inițiale în perioada următoare;
c. În practica și diagnosticarea activității economice se operează adesea cu stocul mediu ,
respectiv mărimea medie a stocului condiționată de volumul vânzărilor și de viteza de rotație a
stocurilor pe categorii de produse/mărfuri.
Informațiile necesare analizei stocurilor se obțin din: balanța circulației mărfurilor,
inventarierile efectuate periodic, sistemul de gestiune a stocurilor de mărfuri.
6.2.1. Analiza stocurilor de materii prime și materiale
Analiza st ocurilor de materii prime este necesară în cazul fiecărei întreprinderi pentru
a identifica acele oportunități de aprovizionare cu principalele materii prime și materiale.
În cazul oricărei înreprinderi, activitatea de aprovizionare este o activitate dina mică,
continuă, planificarea acestei activități se realizează în mod rațional, corelând permanent
necesarul de resurse materiale cu celelalte activități ale întreprinderii.
O aprovizionare corectă și bine fundamentată poate determina (influența) nu numai
costul produsului vândut, dar și costurile activelor fixe a căror eficiență crește odată cu
îmbunătățirea utilizării capacității de producție. Aprovizionarea cu resurse materiale trebuie să
urmărească achiziționarea acelor resurse în cantitățile și structu ra cerută, în condiții de
eficiență economică sporită (costurile cele mai reduse). De aceea, se studiază structura
resurselor de aprovizionare pe principalii furnizori și zone, precum și gradul de dependență de
anumiți furnizori.
Desfășurarea procesului d e aprovizionare se realizează pe baza unor planuri sau
programe, iar desfășurarea efectivă a aprovizionării presupune respectarea următoarelor etape:
1) asigurarea acoperirii cu contracte a necesarului de aprovizionat, contractul fiind legea
fundamentală î n relațiile de afaceri dintre parteneri;
2) realizarea programului de aprovizionare trebuie făcut pe total și pe categorii de resurse;
3) asigurarea necesarului de producție din punct de vedere cantitativ, calitativ și la termenele
de aprovizionare.
Anali za stocurilor de materii prime și materiale este necesară pentru a evita
imobilizările financiare pe termen mediu și lung. În desfășurarea oricărui proces de producție,
este necesară constituirea de stocuri de resurse materiale. Însă aceste stocuri trebuie rațional
dimensionate. Dacă nivelul lor depășește un anumit barem sau volum, ele crează serioase
probleme financiare.
În teoria și practica economică, se pune un accent deosebit pe prevenirea formării de
stocuri supranormative, cu cele două mari componen te: cu mișcare lentă și fără mișcare.
Analiza stocurilor de materiale se realizează din punct de vedere metodologic sub
diverse aspecte:
primă problemă se referă la studierea evoluției stocurilor, comparativ cu
dinamica cifrei de afaceri, pentru a stabili dacă mărimea acestora (a stocurilor) a avut
influență favorabilă asupra volumului producției și al vînzărilor.
al doilea aspect al analizei stocurilor de materiale se referă la studierea
evoluției lor, comparativ cu o bază de raportare. Orice agent econom ic trebuie să -și
stabilească o dimensiune a stocurilor și să urmărească dacă aceasta este respectată.
al treilea aspect în analiza stocurilor se referă la gradul de imobilizare a
stocurilor.
Din acest punct de vedere, gradul de imobilizare (durata de imob ilizare) este dată de
relația:
𝐷𝑖=𝑆̅
𝐸∗360
unde:
𝑆̅= stocul mediu anual dintr -o resursă materială;
E = ieșirile de materiale din magazie pentru consumuri interne;
360 = numărul zilelor dintr -un an.
De exemplu, dacă durata medie de stocare este de 30 zile, stocurile de resurse
materiale ce au o durată de rotație mai mică decât această viteză (de 30 zile), fac parte din
grupa stocurilor normale, iar cele care au o viteză de rotație cuprinsă între 30 ș i 60 zile,
reprezintă stocuri cu mișcare lentă, iar cele mai mari de 60 de zile sunt stocuri fără mișcare.
6.2.2. Analiza stocurilor de mărfuri
În activitatea de comerț, dimensionarea optimă a stocurilor de mărfuri constituie
condiția esențială a maximi zării efectelor economice. Din acest motiv, ritmicitatea intrărilor
de mărfuri, evitarea apariției rupturilor de stoc, dar și a constituirii stocurilor supranormative
reprezintă condiții de bază în asigurarea continuității vânzărilor și maximizarea rezulta telor.
Stocurile finale oferă o imagine asupra volumului/valorii mărfurilor existente la un
moment dat în unitatea comercială. Pentru studierea activității într -un anumit interval de timp
(trimestru, an ), indicatorul operațional este stocul mediu de mărf uri.
Literatura de specialitate recomandă calcularea stocului mediu pe baza mediei
cronologice:
𝑆𝑡=𝑆𝑡1
2+𝑆𝑡2+𝑆𝑡3+⋯+𝑆𝑡𝑖+⋯+𝑆𝑡𝑛
2
𝑛−1
unde:
n – reprezintă numărul de intervale;
sti – reprezintă stocul de mărfuri aferent perioadei „i“;
Mărimea st ocului mediu de mărfuri este influențată, pe de o parte, de cifra de afaceri,
iar pe de altă parte, de viteza de rotație a mărfurilor. Viteza de rotație exprimă ritmicitatea
aprovizionărilor și poate fi determinată în zile sau în număr de rotații.
Modelul economic de calcul al stocului mediu este:
𝑆𝑡=𝐶𝐴
𝑇∗𝐷̅𝑧
unde:
St – stocul mediu de mărfuri;
Dz – durata unei rotații exprimată în zile (durata dintre două aprovizionări succesive);
T – perioada de analiză.
Deoarece raportul 𝐶𝐴
𝑇 exprimă cifra de afaceri zilnică (CAz), modelul precedent mai
poate fi scris:
St = CAz ×𝐷̅z în care, 𝐷̅𝑧=∑𝑔𝑖∗𝑑𝑧𝑖
100
unde:
gi – structura cifrei de afaceri pe grupe de mărfuri, sortimente, sectoare de activitate etc.;
dzi – durata unei rotații aferente grupei „i“.
Mod ificarea stocurilor de materii prime, materiale și de mărfuri își transmite influența
asupra principalilor indicatori economico -financiari:
volumul producției fizice;
valoarea producției obținute;
costul produsului,
profitul unitar;
rata rentabilității res urselor consumate pe produs.
CURS NR. 11
ANALIZA POZIȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE BILANȚULUI
Analiza ratelor de structură ale activului
Ratele de structură ale activului reflectă aspecte privind destinația economică a
capitalurilor întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității, capacitatea întreprinderii
de a -și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjunctura le și mai puțin
aspecte legate de politica sa financiară. În sistemul ratelor de structură a activului, cele mai
semnificative ca valoare informativă și totodată mai recomandate de literatura de specialitate
sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților.
a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport între activele imobilizate (Ai) și
totalul bilanțului (AT), măsoară ponderea în totalul activului a elementelor patrimoniale aflate
în permanență la dispoziția întreprinderii, reflectănd și gradul de investire a capitalului în
întreprinderea respectivă.
𝑅𝐴𝑖=𝐴𝑖
𝐴𝑇∗100
Dimensiunea acestei rate este influențată atât de factorii generali care afectează
structura activului (factori tehnici, economici, juridici ) cât și de politicile contabile ale
întreprinderii.
O creștere a ratei imobilizărilor față de anul de bază semnifică o consolidare,
modernizare a insfrastructurii întreprinderii care are consecințe favorabile în direcția creșterii
credibilității firmei î n fața investitorilor și ai creditorilor. De asemenea însă, o imobilizare prea
mare a capitalului în active imobilizate poate crea pe termen scurt probleme de lichiditate
financiară, dacă întreprinderea nu dispune de suficient numerar pentru finanțarea afa cerilor
curente.
Pentru dezvoltarea analizei se pot utiliza rate complementare ale activelor imobilizate,
după cum urmează:
Obiectivele principale ale
analizei poziției financiare a
întreprinderii
analiza ratelor de structură ale bilanțului;
echilib rul financiar al întreprinderii ;
determinarea flexibilității financiare a întreprinderii pe baza
situației fluxurilor de trezorerie;
stabilirea lichidității și solvabilității întreprinderii;
analiza gestiunii resurselor;
analiza profitabilității și rentabilității întreprin derii;
analiza riscurilor întreprinderii, care pot determina deprecierea
rezultatelor financiare.
a1) Rata imobilizărilor necorporale (RIn) arată ponderea valorii activelor intangibile în
total active, determinându -se cu relația :
𝑅𝐼𝑛=𝐼𝑛
𝐴𝑇∗100
Mărimea indicatorului reflectă ponderea unor active precum brevetele, licențele,
mărcile comerciale în cadrul patrimoniului întreprinderii.
Rata depinde în mod esențial de specificul activității, de natura deciziilor strategice și
de dimensiunea întreprinderii. De regulă valoarea cea mai ridicată o întâlnim la firmele din
domeniul IT.
Modificarea imobilizărilor necorporale generează de obicei două categorii de efecte:
pe termen scurt prin amortizare afectează costurile, riscul de ex ploatare și fluxul de
numerar;
pe termen mai lung ar trebui să reducă costurile și să sporească volumul vânzărilor.
a2) Rata imobilizărilor corporale (RIc) arată ponderea valorii activelor corporale în total
active, determinându -se cu relația:
𝑅𝐼𝑐=𝐼𝑐
𝐴𝑇∗100
Mărimea acestui indicator este determinată în primul rând de natura activității fiind
mult mai ridicată în cazul ramurilor din industria grea față de ramurile care solicită o mai
slabă dotare tehnică.
La firmele din același sector de activitate, rata depinde de opțiunile strategice, de
politica de dezvoltare, de condițiile de organizare a activității de expolatare. RIC poate indica
o capacitate a întreprinderii de a se adapta schimbărilor bruște ale tehnicii sau cerințelor pieței.
Ca atare, între prinderile cu o valoare mare a acestei rate vor fi mai puțin mobile în conversia
acestor categorii de active în disponibilități.
Ca tendință, se apreciază favorabil reducerea ratei activelor imobilizate și a celor
corporale, bineînțeles in anumite limite impuse de sectorul de activitate al întreprinderii, ceea
semnifică o creștere a flexibilității firmei, a capacității ei de a se adapta la eventualele
schimburi conjuncturale ale mediului economic.
Modificarea imobilizărilor corporale generează de obicei d ouă categorii de efecte:
pe termen scurt prin amortizare afectează costurile produselor, riscul de exploatare și
fluxurile de numerar;
pe termen mai lung ar trebui să reducă nivelurile costurilor, dacă investițiile se fac în
tehnologii performante și să sp orească volumul vânzărilor, pe seama sporirii calității.
a3) Rata imobilizărilor financiare (RIf) arată ponderea activelor financiare permanente în
total active, determinându -se cu relația:
𝑅𝐼𝑓=𝐼𝑓
𝐴𝑇∗100
Indicatorul reflectă politica de investiții financiare a firmei, exprimând intensitatea
relațiilor financiare pe care o firmă le -a stabilit cu alte întreprinderi
În mod firesc rata înregsitrează valori ridicate în cazul holding -urilor al căror obiect de
activitate îl reprezintă gestionarea unui po rtofoliu de participații.
Rata activelor imobilizate poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate
complementare, în funcție de structura imobilizărilor:
𝑟𝑎𝑖=𝐴𝑖
𝐴𝑡∗100 =𝐼𝑐+𝐼𝑓+𝐼𝑛
𝐴𝑡∗100 =𝐼𝑐
𝐴𝑡∗100 +𝐼𝑓
𝐴𝑡∗100 +𝐼𝑛
𝐴𝑡∗100 =𝑟𝑖𝑐+𝑟𝑖𝑓+𝑟𝑖𝑛
Factorii care determină modificarea ratei activelor imobilizate sunt:
modificarea valorii activului total;
modificarea activelor imobilizate, deteminată de:
– evoluția imobilizărilor corporale (ca elementul cel mai important al imobilizărilor);
– evoluția imobilizărilor financiare;
– evoluția imobilizărilor necorporale.
b) Rata activelor circulante ( R AC ), calculată ca raport între activele circulante (Ac) și
totalul bilanțului ( AT), arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în totalul
patrimoniului:
𝑅𝐴𝑐=𝐴𝑐
𝐴𝑇∗100
Rata activelor circulante pune în evidență dimensiunea propriu -zisă a afacerii derulate
de întreprindere în decursul exercițiului financiar. Această rată diferă de la o ramură la alta și
de la un sector la a ltul. O imobilizare consistentă în stocuri și creanțe generează probleme de
lichiditate pe termen scurt.
Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru dezvoltarea analizei se pot utiliza rate
complementare ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata
disponibilităților și investițiilor financiare pe termen scurt.
b1) Rata stocurilor (RSt) arată ponderea stocurilor în totalul activelor, determinându -se cu
relația:
𝑅𝑆𝑡=𝑆𝑡
𝐴𝑇∗100
Fig nr. 2.1. Factori de influență ai ratei stocurilor
Sursa: prelucrare proprie a autorilor
Așadar, dată fiind complexitatea factorilor de influență, nu putem determina un nivel
de referință al ratei stocurilor dintr -o anumită ramură sau sector de activitate.
În general, ca tendință, însă o creștere a stocurilor față de anul precedent se apreciază
nefavorabil deoarece presupune imobilizări suplimentare de fonduri, numerar și echivalente
de numerar. Factori de
influență ai ratei
stocurilor
Dar, totodată nivelul stocurilor poate fi afectat și de
diverși factori conjuncturali ai pieței , putând exista la
un moment dat aprovizionări peste necesar mai ales la
unele materii prime la care sunt fluctuații pronunțate de
preț.
De asemenea o creștere a volumului activității
generează o sporire justificată a stocurilor. Durata ciclului de fabricație se reflectă în mod direct
în această rată, întreprinderile cu un ciclu lung de
fabricație înregistrând o valoare a ratei stocurilo r
ridicată.
Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul
în funcție de natura activității, ea fiind mai ridicată la
întreprinderile din sfera producției și distribuției de
bunuri materiale.
Interpretarea evoluției în timp a stocurilor necesită corelarea cu nivelul activității,
admițându -se ca justificată creșterea stocurilor doar dacă are loc creșterea volumului de
activitate (accelerarea vitezei de rotatie a stocurilor):
ICA>Ist
(unde: I CA – este indicele cifrei de afacer i si I st – este indicele stocurilor).
Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se
apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități, cu consecințe negative
asupra solvabilității întreprinderii.
b2) Rata creanțelor (RCr) arată ponderea creanțelor în totalul activelor, determinându -se cu
relația:
𝑅𝐶𝑅=𝐶𝑅
𝐴𝑇∗100
Fig nr. 2.2. Factori de influență ai ratei creanțelor
Sursa: prelucrare proprie a autorilor
Ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule pentru întreprinderile aflate in contact
direct cu o clientelă numeroasă ce își achită cumpărăturile în numerar (comerț cu amănuntul,
prestările de servicii către populație etc.) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre
întreprinderi, unde decontările nu se realizează în numerar.
În scopul identificării cauzelor finale, pentru a identifica locurile unde trebuie acționat
pentru a ameliora eventualele dezechilibre financiare pe termen scurt generate de o creștere a
volumului creanțelor, este necesar a se aprofunda analiza ratei creanțelor prin calculul unor
rate ale creanțelor analitice având în vedere:
– natura creanțelor (creanțe comerciale, creanțe față de grup, creanțe față de salariați,
creanțe față de stat, creanțe față de acționari și asociați);
– certitudinea încasării lor (creanțe aflate în termenul de încasare și asupra cărora există
certitudinea încasării lor și creanțe neîncasate la termen și a căror încasare este
nesigură);
– termenul de realizare ( creanțe pe termen scurt – până la 10 zile, creanțe pe termen
mediu – între 10 și 30 de zile) și creanțe pe termen lung (mai mult de 30 zile).
b3) Rata disponibilităților bănești și investițiilor financiare pe termen scurt (rata
activelor de trezorerie) ( RDb )
Această rată poate fi determinată prin însumarea a două rate distincte: rata
disponibilităților (RDp) și rata investițiilor financiare pe termen scurt (RIfts ):
𝑅𝐷𝑏=𝐷𝑝+𝐼𝑓𝑡𝑠
𝐴𝑇∗100
Factori de influență
ai ratei creanțelor
termenele de plată pe care întreprinderea le acordă
clientelei sale. natura clienților (alte întreprinderi, populație, etc.); domeniul de activitate
𝑅𝐷𝑏=𝐷𝑖𝑠𝑝𝑜𝑛𝑖𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡 ăț𝑖+𝐼𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖 ț𝑖𝑖_𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟𝑒 _𝑝𝑒_𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 _𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡
𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣 _𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙∗100 =
=𝐷𝑖𝑠𝑝𝑜𝑛𝑖𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡 ăț𝑖
𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣 _𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙∗100 +𝐼𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖 ț𝑖𝑖_𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟𝑒 _𝑝𝑒_𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 _𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡
𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣 _𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙∗100
==𝑅𝐷𝑝+𝑅𝐼𝑓𝑡𝑠
Mai i mportantă este rata disponibilităților care reflectă ponderea disponibilităților
bănești în patrimoniul firmei. Analiza acestei rate trebuie realizată cu atenție, deoarece
informatiile fumizate pot fi incorecte, chiar mărimea disponibilităților putând avea o dublă
semnificație: o valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în
termeni de echilibru financiar, dar poate însemna și faptul că întreprinderea deține unele
resurse ineficient utilizate. De asemenea, disponibilitățile p ot înregistra variații mari în
intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări
importante de fonduri sau, dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate în
timp.
Se consideră că nivelul n ormal al indicatorului ar trebui să fie între 1% si 2%, dar
puterea informativă a ratei trebuie privită cu îndoială, deoarece variabilitatea disponibilului
poate fi uneori mai ridicată de la o perioadă la alta.
Rata activelor circulante, la rândul său, po ate fi exprimată ca o însumare a celor trei
rate complementare, în funcție de structura activelor circulante:
𝑅𝐴𝑐=𝐴𝑐
𝐴𝑡∗100 =𝑆𝑡+𝐶𝑟+𝐷𝑝
𝐴𝑡∗100 =𝑆𝑡
𝐴𝑡∗100 +𝐶𝑟
𝐴𝑡∗100 +𝐷𝑝
𝐴𝑡∗100
=𝑅𝑠𝑡+𝑅𝑐𝑟+𝑅𝐷𝑝
Factorii care determină modificarea ratei activelor circulante sunt:
modificarea valorii activului total;
modificarea activelor circulante, determinată de:
– evoluția stocurilor;
– evoluția creanțelor;
– evoluția disponibilităților bănești și plasamentelor.
Analiza ratelor de structu ră ale pasivului
Ratele de structură ale pasivului, furnizând informații referitoare la structura resurselor
(proprii, împrumutate, atrase) și la termenele de exigibilitate a acestora (lung, mediu și scurt),
permit aprecierea politicii financiare a între prinderii.
Principalele rate privind structura pasivului sunt:
a) Rata stabilității financiare (RSf) sau rata finanțării permanente reflectă ponderea deținută
de capitalul pemanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă mai mare de
un an) în patrimoniul total:
𝑅𝑆𝑓=𝐶𝑝𝑚
𝑃𝑇∗100
unde:
Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu și lung (mai mari de l an).
Pentru o întreprindere industrială se consideră o valoare normală a acestei rate în jur de
66%.
Evoluția în dinamică a ratei stabilității financiare:
Situația 1: RSf1 > RSf0
Stabilitatea financiară crește de la o perioadă la alta ca urmare a faptului
că sursele se modifică într -o proporție mai mare decât totalul surselor de
finanțare, (ICpm > IPT), situație favorabilă dacă majorarea capitalului
permanent în raport cu totalul pasivului se datorează creșterii capitalurilor
proprii într -un ritm superior datoriilor pe termen mediu și lung.
Situația 2: RSf1 = RSf0
Gradul de stabilitate financiară rămâne nemodificat (ICpm = IPT).
Situația 3: RSf1 < RSf0
Gradul de stabilitate financiară scade (ICpm < IPT), aceasta semnifică
reducerea ponderii capitalurilor permanente in totalul surselor de finanțare,
situație favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen
mediu și lung, fară ca acestea să scadă sub anumite limite dacă întreprinderea
beneficiază de efectul de levier.
Complementar ratei stabilității financiare se poate calcula rata finanțării curente sau
rata îndatorârii curente (R ic) care măsoară ponderea datoriilor pe termen scurt în totalul
resurselor finanțare:
𝑅î𝑐=𝐷𝑡𝑠
𝑃𝑇∗100
Se consideră o valoarea normală a acestei rate în jur de 33%.
b) Rata autonomiei financiare (Raf)
Autonomia financiară pune în evidență măsura în car e sursele de finanțare aparțin
proprietarului. Cu cât sursele proprii dețin o pondere mai importantă în totalul surselor de
finanțare cu cât autonomia financiară a întreprinderii este mai ridicată.
Se poate vorbi de două tipuri de autonomie financiară și anume:
autonomie financiară globală, când sursele proprii se compară cu totalul surselor de
finanțare;
autonomie financiară la termen, când sursele proprii se compară doar cu sursele
permanente împrumutate.
b1) Rata autonomiei financiare globale ( Rafg ) – se calculează ca raport între capitalul
propriu (Cpr) și pasivul total (PT) și reflectă ponderea surselor proprii în totalul surselor de
finanțare.
𝑅𝑎𝑓𝑔 =𝐶𝑝𝑟
𝑃𝑇∗100
Mărimea acestei rate diferă de la un caz la altul, în primul rând in funcție de p olitica
financiară a întreprinderii respective. Din cauza condițiilor diferite în care -și desfașoară
activitatea întreprinderile, este dificil de stabilit o mărime de referință a acestei rate. Totuși,
majoritatea specialiștilor recomandă ca satisfacătoare pentru echilibrul financiar: R afg > l/3
(>33%).
Când în dinamică R afg prezintă o tendință de creștere, are loc creșterea autonomiei
financiare globale a întreprinderii ca urmare a modificării capitalurilor proprii într -un ritm
superior totalului resurselo r, situație favorabilă mai ales dacă creșterea capitalurilor proprii se
realizează pe seama creșterii rezultatului exercițiului.
Când R afg prezintă o tendință de scădere, are loc reducerea autonomiei financiare
întreprinderii ca urmare a scăderii ponderii capitalurilor proprii în totalul resurselor.
Această rată are o importanță deosebită pentru instituțiile financiare în cazul în care
întreprinderea solicită un împrumut. În acest caz evaluarea se poate face în felul următor:
când Rafg > 66.7% înseamnă că autonomia financiară globală este ridicată și
întreprinderea poate beneficia de credit;
când Rafg = 30 -60% se poate obține creditul dar crește riscul acesteia;
când Rafg < 30% întreprinderea nu prezintă garanții pentru a obține creditul.
b2) Rata autono miei financiare la termen (R aft) este mai semnificativă decât precedenta
deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului
permanent și aratînd gradul de independență financiară a unității pe termen lung.
Se poate c alcula în două moduri :
ca raport între capitalul propriu (Cpr) și capitalul permanent (Cpm) și reflectă
ponderea surselor proprii în totalul surselor permanente de finanțare.
𝑅𝑎𝑓𝑡=𝐶𝑝𝑟
𝐶𝑝𝑚∗100
Se consideră că firma beneficiază de o structură financiară sănătoasă, căreia îi este
asociat un grad scăzut de risc, atunci când ponderea surselor proprii în sursele permanente este
de cel puțin 50%, respectiv Raft >50%.
ca raport între capitalul propriu cu împrumuturile pe termen mediu și lung (Itml).
𝑅𝑎𝑓𝑡=𝐶𝑝𝑟
𝐼𝑡𝑚𝑙∗100
În acest caz rata arată măsura în care capitalurile proprii pot acoperi datoriile pe
termen mediu și lung. Pe baza acestei relații, autonomia financiară este asigurată când
capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ c u datoriile la termen, prin urmare r aft (2)
> 100%.
Creșterea ratei autonomiei financiare la termen, calculată prin oricare din cele două
relații, semnifică o situație favorabilă și se datorează unui ritm mai mare de creștere
capitalurilor proprii in rapo rt cu datoriile pe termen mediu și lung sau creșterii capitalurilor
proprii și reducerii capitalurilor permanente.
Reducerea ratei este considerată normală în perioadele de contractare a unor noi
împrumuturi pe termen mediu și lung, cu condiția ca întrepr inderea să beneficieze de efectul
de levier.
Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă
posibilitatea de a decide în toată libertatea și totodată de a găsi și contracta noi împrumuturi.
c) Rata de îndatorare caracterizeaz ă dependența financiară a întreprinderii și gradul de risc
al politicii sale financiare și poate fi calculată în mai multe modalități:
c1) Rata de îndatorare globală (R ig ) — măsoară ponderea datoriilor totale (Dt) în totalul
surselor de finanțare:
𝑅î𝑔=𝐷𝑡
𝑃𝑇∗100
Nivelul de îndatorare maxim acceptat, la un grad de risc suportabil, este de 66%. Cu
cât rata îndatoririi globale ia valori mai apropiate de 100%, cu atât riscul imposibilității de a
onora aceste datorii este mai mare, respectiv cu atât rat a ia valori mai mici de 66%, cu atât
dependența firmei de creditorii săi este mai scăzută.
Nivelul ratei nu poate fi mai mare de 100% decât în situația în care pierderile
financiare înregistrate de firmă în exercițiile financiare anterioare sau în exerciț iul curent au
consumat integral capitalul propriu al acesteia, situație în care falimentul este mai mult decât
previzibil.
c2) Rata de îndatorare la termen (R it ) – această rată compară datoriile financiare pe
termen mediu și lung (Dtml) cu sursele perma nente de finanțare (Cpm) sau cu sursele proprii
de finanțare (Cpr) și se poate determina cu relațiile:
𝑅î𝑡=𝐷𝑡𝑚𝑙
𝐶𝑝𝑚∗100 Rît ≤ 50% (1)
Calculată în acest mod, Rit reflectă proporția în care datoriile pe termen mediu și lung
participă la formarea capitalurilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă
Rit ≤ 50%.
𝑅î𝑡=𝐷𝑡𝑚𝑙
𝐶𝑝𝑟∗100 Rîg ≤ 100% (2)
Cea de -a doua relație de calcul a ratei de îndatorare la termen arată raportul în care se
află datoriile pe termen lun g față de capitalurile proprii și are o semnificatie mai largă în teoria
și practica economică deoarece permite evidențierea măsurii in care întreprinderea recurge la
așa-zisul „efect de levier”. De asemenea, permite aprecierea capacității de îndatorare a unei
firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când R it (2) se apropie de 100%. Posibilitățile de
îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată este mai scăzută.
!!! Intrebări de control
1. Care sunt factorii de influență ai ratei stocuril or?
2. Explicați ratele de structură ale pasivului
CURS NR. 12
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII
Echilibrul financiar este unul din obiectivele permanente ale gestiunii și analizei
financiare. Încercarea realizării unui echilibru financiar subordonează toate metodele și
tehnicile gestiunii și analizei financiare.
Obiectivul analizei echilibrul financiar este de a urmări, pe de o parte, corelarea,
concordarea utilizărilor cu sursele financiare din punct de vedere al durat ei, și, pe de altă
parte, asigurarea plăților pe seama încasărilor. Starea de echilibru financiar nu există practic,
ea este doar o tendință care se află permanent în mișcare, în dinamică. Adică starea de
armonie și stabilitate a relațiilor elementelor str ucturii nu este dată odată pentru totdeauna.
Factorii dezechilibrului se cer cunoscuți încât să nu acționeze spontan, anarhic,
subiectivist, cu efecte de nedorit, evitându -se astfel apariția de fenomene negative și
disproporții. Depășirea valorilor de dez echilibru temporar conduce la echilibrul dinamic al
sistemului. Echilibrul financiar are un rol important în cadrul echilibrului întreprinderii, având
în vedere cerințele, solicitările organismului și resursele de satisfacere a celor dintâi.
Analiza echil ibrului financiar are drept obiectiv furnizarea de informații necesare
managementului financiar, în vederea adoptării deciziilor corecte de gestionare a
întreprinderii.
Analiza echilibrului financiar a patrimoniului firmei urmărește reflectarea
raporturil or de egalitate dintre sursele de finanțare și utilizările resurselor financiare,
dintre veniturile și cheltuielile aferente desfășurării activității firmei pe termen lung,
mediu și scurt.
Analiza echilibrului financiar, indiferent de subiectul care o rea lizează, vizează
caracterizarea situației în care se găsește firma respectivă în raport și de scopul urmărit.
Echilibrul financiar poate fi considerat ca fiind:
un imperativ permanent pentru orice agent economic, în sensul că menținerea
solvabilității est e o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent. Dacă apar
întârzieri în achitarea datoriilor, adică orice necorelare poate atrage după sine
prejudicii și este necesară o corectură urgentă.
un imperativ absolut care nu poate fi omis sub nici o for mă. Spre exemplu, în practica
economică, o întreprindere care parcurge o perioadă mai dificilă se poate concepe să
renunțe la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale, dar nu poate
renunța la asigurarea obiectivului de menținere a echil ibrului financiar, a obiectivului
de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.
Analiza echilibrului pe termen mediu și lung –fondul de rulment
Fondul de rulment sau „ working capital ” (capital de lucru) cum este denumit în
anglo – saxonă este o noțiune veche și a făcut obiectul multor tentative de explicitare.
În definirea fondului de rulment se pornește de la ideea că, pentru a fi solvabilă, o
întreprindere trebuie să respecte regula echilibrului financiar minim care presu pune să
resursele utilizate pentru finanțarea activelor să rămână la dispoziția întreprinderii pe durata
unei perioade care trebuie să corespundă la minim, aceleia de imobilizare. Trebuie avut în
vedere faptul că, în particular, nivelul posturilor cu durat e” mai mici de un an” generează
modificări de echilibru continue, în funcție de transformările permanente de creanțe și de
datorii. Stricta aplicare a regulilor de echilibru minim apare ca insuficientă în raport cu
instabilitatea creanțelor și a datoriilor , de aceea întreprinderea trebuie să prevadă o marjă de
securitate concretizată în acest fond de rulment.
Fondul de rulment net reprezintă surplusul de surse permanente ce poate fi
utilizat pentru acoperirea sau finanțarea activelor circulante după finanț area integrală a
activelor imobilizate nete. Altfel spus, fondul de rulment este partea din capitalul
permanent care depășește valoarea imobilizărilor nete și poate fi destinată finanțării
activelor circulante.
Analiza nivelului și dinamicii fondului d e rulment
În teoria economică s -au impus conceptele de fond de rulment net calculate pe baza
bilanțului financiar și fondul de rulment global (FRG) determinat pe baza bilanțului
funcțional.
A) Fondul de rulment net (FRN) reprezintă o mărime de calcul de rezultată prin prelucrarea
informațiilor din bilanțul financiar, potrivit următoarelor două modalități:
Prima modalitate ține seama de elemente le din palierele superioare ale bilanțului
financiar:
FRN = CAPITALURI PERMANENTE – ACTIVE IMOBILIZATE NETE
sau
FRN = RESURSE PERMANENTE – UTILIZĂRI PERMANENTE
Determinat pe baza părții de sus a bilanțului financiar, după opinia teoriei și practicii
franceze, fondul de rulment net exprimă excedentul de surse permanente față de activele
imobilizate (utilizări permane nte).
Active imobilizate nete Capitaluri
permanente Fond de rulment net
Cea de -a doua modalitate ia în calcul elemente de la baza bilanțului financiar:
FRN = ACTIVE CIRCULANTE NETE – DATORII FINANCIARE PE TERMEN SCURT
Sau
FRN = UTILIZĂRI TEMPORARE (CICLICE) – SURSE TEMPORARE (CICLICE)
Conform acestei modalități de calcul, fondul de rulment reliefiază problema
solvabilității viitoare a întreprinderii, prin compararea lichidității previzibile pe termen scurt
cu angajamente imediate exigibi le.
Această metodă, cunoscută ca metodă de analiză externă, reflectă mai bine utilizarea
fondului de rulment deoarece pune accentul pe finalitatea acestuia, adică finanțar ea activelor
circulante
Active circulante Datorii financiare pe termen
scurt
Fondul de rulment net
Din punct de vedere al gestiunii financiare fondul de rulment net reprezintă:
marjă de siguranță privind finanțarea activelor circulante, preîntâmpinând eventualele
riscuri ale activității de exploatare;
cotă de autonomie financiar ă;
marjă de securitate financiară care garantează solvabilitatea întreprinderii permițând
acesteia, în cazul apariției unor probleme la nivelul ciclului financiar al exploatării sau
probleme comerciale, conservarea unei anumite independențe financiare față de
diverșii creanțieri ai săi.
B) Fondul de rulment global (FRG) sau fondul de rulment funcțional este un indicator
clasic, frecvent utilizat în analiza financiară și reprezintă surplusul resurselor durabile față de
nevoile stabile, surplus destinat finanțării operațiilor ciclului de exploatare.
El mai este definit ca fiind acea parte a resurselor aciclice (stabile) alocată pentru
finanțarea activelor ciclice.
Se pot utiliza două modalități de calcul:
a) pornind de la pasivul bilanțului funcțional:
FRG = Resurse stabile – Nevoi stabile
sau
FRG = Capital permanent – Imobilizări fixe brute
Determinat prin această metodă, fondul de rulment global exprimă surplusul de resurse
stabile în raport cu valorile imobilizate disponibil pentru finanțarea operați ilor ciclului de
exploatare .
Nevoi stabile ACTIV PASIV
Resurse stabile Active imobilizate
in afara exploatării Resurse proprii
(inclusiv
amortismentele și
provizioanele)
Imobilizări de
exploatare
Resurse
împrumutate stabile Fondul de rulment
global
b) pornind de la activul bilanțului funcțional:
FRG = (Active ciclice + Trezoreria de activ) – (Pasive ciclice + Trezoreria de pasiv)
Sau
FRG = (Active ciclice din exploatare + Active ciclice din afara exploatării + Trezoreria de
activ) – ( Pasive ciclice din exploatare + Pasive ciclice din afara exploatării + Trezoreria de
pasiv)
Conform acestei metode de determinare fondul de rulment global semnifică mărimea
nevoilor ciclice și de trezorerie rămasă nefinanțată de resursele ciclice și de trezorerie.
Activ Pasiv
Active ciclice din exploatare Pasive ciclice din exploatare
Pasive ciclice din afara exploatării
Active ciclice din afara exploatării Trezoreria de pasiv
Trezoreria de activ Fond de rulment global
Evoluția în dinamică a fondului de rulment net poate fi interpretată ținând cont de
următoarele aspecte:
1. de sursa de proveniență a resurselor financiare permanente și modul de alocare a lor;
2. de durata de exigibilitate a pasivelor curente și durata de lichiditate a activelor curente.
A) Sursa de proveniență și modul de alocare al resurselor financiare permanente.
1. Dacă fondul de rulment net este pozitiv (FRN > 0) și în creștere atunci o parte mai mare a
nevoilor curente poate fi finanțată din resur se permanente excedentare, rămase după
acoperirea nevoilor stabile.
Dacă creșterea fondului de rulment se datorează creșterii capitalurilor proprii situația
financiară se îmbunătățește, dar dacă aceasta creștere este pusă pe seama creșterii gradului de
îndatorare pe termen lung prin apelarea la credite pe termen mediu și lung atunci va duce la
creșterea cheltuielilor financiare (cheltuielile cu dobânzile) având ca efect scăderea
rezultatului exploatării.
2. Dacă fondul de rulment net este pozitiv, dar înregistrează o tendință de scădere, atunci o
parte mai mică a nevoilor curente poate fi finanțată din resursele pemanente excedentare,
rămase după acoperirea nevoilor stabile.
Diminuarea fondului de rulment net se datorează:
a) Creșterii activelor imobil izate datorită:
o investițiilor în imobilizări necorporale, corporale și financiare;
o reevaluărilor activelor imobilizate;
b) Reducerii capitalului permanent datorită:
o diminuarii capitalului propriu prin:
retragerea aporturilor de către acționari;
pierderi neacceptate din anii precedenți;
pierderi din exercițiul financiar curent;
soldul debitor al rezervelor din reevaluare;
distribuirea rezervelor;
repartizarea dividentelor;
o restituirii împrumuturilor pe termen mediu și lung, cu efect pozitiv asupra autonomi ei
financiare.
Dacă reducerea fondului de rulment net se datorează creșterii activelor imobilizate
atunci situația financiară a întreprinderii pe termen lung se îmbunatățește datorită rezultatelor
exploatării degajate de investiții și mai ales dacă scăder ea fondului de rulment poate fi
compensată și printr -o gestiune mai eficientă a activelor circulante.
Situații
crește capitalul
permanent datorită:
creșterii capitalurilor
proprii prin:
acumularea
rezervelor
aporturi noi ale
acționarilor
creșterea profitului
net
primirea de subvenții
soldul creditor al
rezervelor din
reevaluare
sporirea
provizioanelor
creșterii îndatorării prin
contractarea de credite
pe termen mediu și lung
reducerea activelor
imobilizate prin
amortizare
vânzare de active
imobilizate
reevaluare
3. Dacă fondul de rulment rămâne nemodificat această situație se întâlnește pe perioade scurte
de timp, ca urmare a stagnării întreprinderii când nu se r ealizează investiții sau volumul de
activitate rămâne același.
4. Dacă fondul de rulment este negativ (FRN<0) înseamnă că resursele stabile nu acoperă
nevoile stabile, avem așadar o insuficiență de fond de rulment:
activele fixe (durabile) sunt finanțate din resurse nepermanente;
se încalcă regula de aur a finanțelor: “Nevoile pe termen lung să fie finanțate din
resurse pe termen lung, iar nevoile pe termen scurt să fie finanțate din resurse pe
termen scurt”;
finanțarea activelor fixe este mai ieftină, dar poate apare lipsa de lichiditate,
insolvabilitate și încetare de plăți, adică riscul de faliment.
B) Durata de exigibilitate a pasivelor curente și durata de lichiditate a activelor curente
Pentru a interpreta fondul de rulment trebuie să se țină cont d e faptul că există doua
ipoteze diferite:
– duratele de lichiditate și exigibilitate sunt comparabile;
– duratele de lichiditate și exigibilitate sunt diferite;
Structura fondului de rulment pe surse de proveniență
Structura fondului de rulment pe surse de proveniență reprezintă un alt criteriu
important de apreciere a echilibrului dintre resursele alocări stabile. Fondul de rulment este
format din fondul de rulment propriu (FRP) și fondul de rulment străin (FRS).
a) Fondul de rulment propriu se determi nă ca diferență între capitalurile proprii și activele
imobilizate nete (AIN), reflectând excedentul capitalurilor proprii față de activele imobilizate
nete, execedent destinat finanțării activelor circulante.
FRP = Cpr – AIN
Nivelul capitalurilor propr ii rămase disponibile pentru finanțarea activității de
exploatare este influnțat de strategia investițională promovată de managerii activităților
comerciale.
b) Fondul de rulment străin (FRS) se determină ca diferența între fondul de rulment (FR) și
fondu l de rulment propriu (FRP):
FRS = FR – FRP
Determinat pe baza acestei formule, el reflectă partea din datoriile pe termen mediu și
lung care depășesc valoarea imobilizărilor nete și care sunt destinate finanțării activelor
circulante, respectiv acesta pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și
lung la finanțarea activelor circulante.
Măsura în care participă la finanțarea necesarului curent depinde de structura
capitalurilor permanente pe surse de proveniență, adică este proporțion al cu ponderea
împrumuturilor pe termen mediu și lung în capitalurile permanente:
FRS =FR(ITML
Cperm)=FR(ITML
Cpr +ITML)
Pentru asigurarea echilibrului financiar la nivelul societății comerciale și a
solvabilității acesteia, se impune ca ponderea de rulment s trăin în fondul de rulment net să fie
cât mai redusă, astfel încât finanțarea ciclului de exploatare și a ciclului de investiții să se facă
pe seama capitalurilor proprii ale societății comerciale, reducându -se astfel și gradul de
îndatorare al societății, precum și cheltuielile financiare aferente împrumuturilor.
În optica funcțională , fondul de rulment global, ca excedent al resurselor durabile față
de nevoile stabile, destinat a fi utilizat pentru finanțarea ciclului de exploatare, se regăsește
sub două forme, în funcție de apartenența capitalului:
1) Fondul de rulment propriu , care reflectă cuantumul participării resurselor proprii la
finanțarea utilizărilor ciclice, permițând aprecierea relizării echilibrului financiar prin surse
proprii.
FRP = Cpr = AS sau FRP = FRG – Dtml
unde:
FRP = Fondul de rulment propriu;
Cpr = Capitaluri proprii;
AS = Active stabile;
FRG = Fondul de rulment global;
Dtml = Datorii pe termen mediu și lung.
2) Fondul de rulment străin , reflectă participarea împrumuturilor pe ter men mediu și lung la
finanțarea utilizărilor curente și totodata permite aprecierea realizării echilibrului financiar
permanent prin surse stabile imprumutate.
FRS = FRG – FRP = Dtml
unde:
FRG = Fondul de rulment global;
FRP = Fondul de rulment propriu;
Dtml = Datorii pe termen mediu și lung.
Analiza echilibrului pe termen scurt – necesarul de fond de rulment
Nevoile de finanțare ale producției, adică ale ciclului de exploatare sunt acoperite, în
cea mai mare măsură, din surse temporare corespunzătoare și anume din datoriile de
exploatare: furnizori, salariați, datorii fiscale și sociale. Diferența dintre nevoile de finanțare
ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare reprezintă de fapt necesarul de fond de
rulment.
El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt a echilibrului dintre
necesarul și resursele de capitaluri circulante (ale exploatării).
Necesarul de fond de rulment reprezintă “excedentul de nevoi ciclice de finanțare
rămase după acoperirea activelor c urente (stocuri + creanțe) pe seama resurselor curente
(datorii de exploatare) și care vor trebui să fie acoperite din resurse permanente. Reprezintă
partea (cuantumul) din activele ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment” .
Analiza nivelului și dinamicii necesarului de fond de rulment
Putem spune că necesarul de fond de rulment reprezintă acea parte a activelor
circulante care ar trebui finanțată din fondul de rulment sau partea din activele circulante
nefinanțate din datoriile pe termen scurt ., determinat pe baza bilanțului financiar.
A) Necesarul de fond de rulment (NFR) se determină ca diferență dintre necesitățile de
finanțare a ciclului de exploatare și datoriile de exploatare.
Relațiile de calcul ale acestui indicator sunt:
NFR = Active circulante (non financiare) – Datorii pe termen scurt (non financiare)
sau
NFR = Nevoi temporare (exclusiv disponibilitățile și investițiile financiare pe termen scurt) –
resurse temporare (exclusiv creditele bancare)
sau
NFR = [Active circulante – Casa, conturi la bănci și investiții financiare pe termen scurt] –
[Obligații pe termen scurt – Credite pe termen scurt]
Necesarul de fond de rulment este determinat pe baza elementelor de activ și pasiv pe
termen scurt. Chiar dacă fiecare din aceste elemente rămân în cadrul întreprinderii o perioadă
scurtă de timp, ele se reînnoiesc permanent.
De exemplu, dacă considerăm cazul unei întreprinderi de distribuție, un lot de mărfuri
care intră în stocul total de mărfuri al societății poate fi considerat ca o util izare pe termen
scurt. Dar stocul face obiectul unei reînnoiri permanente. Drept urmare, reînnoirea utilizărilor
și resurselor ciclice conferă necesarul de fond de rulment caracterul unei nevoi de finanțare
durabilă, permanentă, chiar dacă fiecare din comp onentele sale apar la prima vedere ca un
element pe termen scurt al bilanțului.
Concluzionăm că necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent
prin compararea nevoilor de finanțare a ciclului de exploatare cu datoriile eferente exploat ării.
B) „Necesarul de fond de rulment funcțional reprezintă suma necesară finanțării decalajelor
în timp între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie legate de activitatea de exploatare”.
O altă viziune ar fi următoarea: operațiile de exploatare ant renează formarea nevoilor
de finanțare permițând totodată și constituirea mijloacelor de finanțare. Din confruntarea
globală a nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare cu resursele de finanțare
corespunzătoare s -a creat nevoia de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment funcțional (NFR) se determină din confruntarea
nevoilor ciclice cu resursele ciclice:
NFR = Nevoi ciclice – Resurse ciclice
sau
NFR = Nevoile de finanțare generate de operațiunile ciclice – Resursele generate de
operațiunile ciclice
În analiza necesarului de fond de rulment financiar pot fi întâlnite următoarele
situații:
a) NFR > 0 ; Ac > Pc
reprezintă o utilizare curentă, semnifică existența unui surplus de active
circulante (nevoi temporare) în raport cu datoriile de explo atare (surse temporare)
posibil de mobilizat;
este o situație favorabilă pentru întreprindere dacă este efectul:
– creșterii cifrei de afacerii;
– unei politici de investiții care atrage creșterea nevoii de finanțare a ciclului de
exploatare;
– măririi dur atei ciclului de fabricație datorită creșterii complexității
produselor;
este o situație nefavorabilă atunci când există:
– un decalaj nefavorabil între lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea
datoriilor din exploatare (s -a încetinit încasarea și s-a urgentat plata
obligațiilor);
– stocuri fară mișcare sau cu mișcare lentă.
b) NFR < 0 ; Ac < Pc
– reflectă un surplus de surse temporare în raport cu nevoile temporare; NFR negativ
constituie o sursă temporară care nu trebuie finanțată, ci dimpotrivă ea finanțează fondul de
rulment și trezoreria.
– este o situație favorabilă dacă este determinată de:
– accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor;
– angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate.
– este o situație nefavorabilă atunci când apar întreruperi temporare în procesul de
aprovizionare, determinând stagnarea procesului de producție.
Necesarul de fond de rulment determinat pe baza bilanțului financiar reflectă necesarul
net de capital. Dacă NFR > 0 el reprezintă o utilizare ciclică, iar dacă NFR < 0 el reprezintă o
sursă ciclică.
În situația în care FRN < NFR, pentru a acoperi necesarul de finanțare al ciclului
operațiunilor curente, societatea comercială este constrânsă să recurgă la credite de trezorerie.
Relația fundamentală care reflectă modul de acoperire a necesarului de finanțare este:
NFR = FR + Credite de trezorerie
Analiza necesarului de fond de rulment funcțional poate evidenția urmatoarele
situații:
a) NFR > 0
– semnifică existența unui surplus de nevoi ciclice în raport cu sursele ciclice posibile de
imobilizat. Situația poate fi considerată favorabilă doar dacă este consecința unei politici
active de investiții, care atrage creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.
În caz contrar, NFR pozitiv evidențiază un decalaj nefavorabil între lichiditatea activelor
ciclice și exigibilitatea datoriilor de exploatare.
b) NFR < 0
– reflectă un surplus de surse ciclice în raport cu activele ciclice. Situația este favorabilă dacă
este rezultatul accelerării vitezei de rotație a activelor ciclice și a angajarii unor datorii de
exploatare cu scadențe mai relaxate. În caz contrar aceasta nu poate fi decât consecința unor
întreruperi temporare în aprovizionare și în activitatea de producț ie.
Necesarul de fond de rulment determinat pe baza bilanțului funcțional reflectă
necesarul brut de capital.
Analiza echilibrului global – trezoreria netă
Analiza corespondenței globale dintre resurse și utilizări se realizează pe baza
comparării fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment, indicatorul relevant fiind
trezoreria netă.
Deciziile pe termen lung cu privire la politica de investiții și d e finanțare influențează
asupra fondului de rulment net. Fluctuația nivelului de activitate, măsurată prin cifra de
afaceri, și decalajele pe termen scurt dintre venituri și cheltuieli, încasări și plăți, influențează
asupra necesarului de fond de rulment. Ajustarea valorii relativ constante a fondului de
rulment net cu valoarea fluctuantă în timp a necesarului de fond de rulment se realizează prin
intermediul trezoreriei nete.
Trezoreria netă reprezintă investițiile pe termen scurt și disponibilitățile mo netare
rămase la dispoziția întreprinderii rezultate din activitatea desfășurată pe parcursul unui
exercițiu financiar, altfel spus, excedentul de lichidități rămas după acoperirea excedentului de
nevoi ciclice (rămase neacoperite din resursele ciclice) de către excedentul de resurse
permanente.
Trezoreria netă mai poate fi definită ca „imaginea disponibilităților monetare și a
investițiilor pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv a
plasării excedentului monetar”.
Analiza nivelului și dinamicii trezoreriei
Trezoreria netă (TN) se poate determina, pe baza bilanțului financiar, în două
modalități:
1. Ca diferență între fondul de rulment net și necesarul de fond de rulment:
TN = Fondul de rulment net – Necesarul de fond de rulment
2. Ca diferență între disponibilitățile bănești (inclusiv investițiile financiare pe termen scurt) și
împrumuturile pe termen scurt (credite curente)
TN = Disponibilități bănești – Împrumuturi pe termen scurt
Trezoreria netă reprezintă expresia cea mai edificatoare a desfășurării unei activități
eficiente și echilibrate. Ea indică calitatea echilibrului financiar curent al întreprinderii.
Înregistrarea unei trezorerii nete, pe parcursul mai multor exerciții succesive, pune în evidență
succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților
bănești pentru întărirea poziției ei de pe piață.
Mărimea trezoreriei determinată ca diferență între fondul de rulment net și necesarul
de fond de rulment d epinde atât de modificările fondului de rulment (influențele modificării
capitalurilor permanente și a activelor imobilizate) cât și de modificările aduse necesarului de
fond de rulment (influențele modificării activelor de exploatare, respectiv a pasivelo r curente).
În bilanțul funcțional , nivelul trezoreriei nete (TN) este dat de valoarea (diferența)
activelor și pasivelor de trezorerie, respectiv de nevoile de trezorerie excedentare și creditele
bancare curente, care nu se reînnoiesc automat cu fiecare ciclu de producție.
Trezoreria netă (TN) se determină cu ajutorul a două modalități de calcul:
TN = Trezoreria de activ – Trezoreria de pasiv
sau
TN = Fondul de rulment global – (Necesarul de fond de rulment din exploatare + Necesarul de
fond de rulment din afara exploatării)
Această ultimă formulă reprezintă ecuația fundamentală a trezoreriei care s -a obținut
pornind de la egalitatea dintre activul și pasivul bilanțului funcțional.
Trezoreria de activ cuprinde disponibilitățile bănești din conturi și casă precum și
investițiile financiare pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv cuprinde creditele curente.
Analiza trezoreriei poate evidenția trei situații:
a) TN > 0; FR > NFR
Dacă trezoreria este pozitivă atunci excedentul de finanțare se va regăsi sub forma
disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă.
În acest caz spunem că întreprinderea se găsește într -o situație favorabilă care se
caracterizează într -o îmbogățire a trezoreriei, respectiv într -o autonomie financiară pe termen
scurt. Se asigură astfel posibilitatea efectuării de plasamente și a deținerii de disponibilități
bănești.
Nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situații favorabile, deoarece
scopul întreprinderii este antrenarea resurselor în activități eficient e. Pe termen scurt trezoreria
pozitivă înseamnă realizarea echilibrului financiar, dar pe termen lung ar putea semnifica
insuficiența utilizării lor cu efecte negative în remunerarea capitalului și respectiv rambursarea
împrumuturilor.
b) TN < 0; FR < NFR
Trezoreria negativă evidențiază un dezechilibru financiar, când nevoia de fond de
rulment nu poate fi finanțată în întregime din resurse permanente, apelându -se la credite pe
termen scurt (de trezorerie).
Această situație evidențiază dependența întrepri nderii de resursele financiare externe
când atenția decidenților trebuie îndreptată spre obținerea celui mai mic cost al noilor credite
prin negocierea mai multor surse de capital.
Starea de dependență a întreprinderii față de resursele de capital limitea ză autonomia
financiară a cesteia pe termen scurt.
c) T = 0; FR = NFR
În practică situația în care societatea comercială dispune de un fond de rulment net
care finanțează exact necesarul de fond de rulment se poate întâlni în mod excepțional.
Situațiile în care valoarea trezoreriei nete fluctuează în jurul pragului de neutralitate sunt mult
mai frecvente în raport cu neutralitatea absolută. Obiectivul principal al trezoreriei este
asigurarea unui sold zero al acesteia, care nu antrenează nici costuri de f inanțare și nici costuri
de oportunitate.
Analiza echilibrului financiar pe baza metodei ratelor de finanțare
Metoda ratelor este un instrument tradițional și deosebit de răspândit al analizei
financiare, care a cunoscut în ultimii ani importante actualizări și aprofundări. Se recurge la
această metodă din dorința de a stabili norme, praguri, care să constituie criterii pentru
aprecierea stării unei întreprinderi, prin compararea ratelor calculate cu anumite valori de
referință.
1. Rata de finanța re stabilă
Rata de finanțării stabile (Rfs) reflectă măsura în care resursele financiare grupate în
capitalurile permanente acoperă utilizările grupate în activele permanente. Reflectă în valori
relative echilibrul financiar pe termen lung. Arată gradul în care activele stabile sunt finanțate
din pasive stabile.
Rfs = Capital permanent / Active imobilizate nete
Dacă Rfs > 100%, atunci activele stabile sunt finanțate integral din surse stabile și
există un surplus de resurse permanente care constituie fondul de rulment global.
Dacă Rfs = 100%, atunci se respectă condiția de bază a echilibrului financiar, adică
activele stabile sunt finanțate din surse stabile iar activele ciclice din surse ciclice; nu există
fond de rulment (FR = 0).
Dacă Rfs < 100%, atunci activele stabile sunt finanțate doar parțial din surse
permanente iar fondul de rulment este negativ.
Pentru a asigura finanțarea integrală a activelor imobilizate din capitalul permanent și
pentru a menține sau crește fondul de rulment este neces ar ca ritmul de modificare a
capitalului permanent să devanseze ritmul de modificare a valorii activelor imobilizate.
Când:
Rfs 1>Rfs 0 , crește fondul de rulment, premisă de realizare sau de consolidare a
echilibrului financiar pe termen mediu și lung;
Rfs 1<Rfs 0 , premisă de degradare a echilibrului financiar pe termen mediu și lung
sau de trecere la o stare de dezechilibru.
2. Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitalul propriu
Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitalul propriu (RfpAi) exprimă
gradul în care capitalul propriu participă la finanțarea nevoilor stabile.
RfpAi = Cpr / Ai
Dacă RfpAi > 100, atunci activele imobilizate sunt finanțate integral din capitalu l
propriu; există un fond de rulment propriu.
Dacă RfpAi = 100, atunci activele imobilizate sunt finanțate integral din capital
propriu; nu există fond de rulment propriu.
Dacă RfpAi < 100, atunci activele imobilizate sunt finanțate doar parțial pe seama
capitalului propriu, diferența fiind finanțată din alte surse; fondul de rulment propriu este
negativ.
În dinamică rata de finanțare a activelor imobilizate din capitalul propriu se poate găsi
în una din situațiile:
RfpAi1 > RfpAi0 ,crește participarea capitalului propriu la finanțarea activelor
imobilizate, iar dacă acest lucru va conduce și la creșterea fondului de rulment propriu
se asigură o mai bună autonomie în finanțarea procesului de exploatare;
RfpAi1 < RfpAi0 , are loc o diminuare a participări i capitalului propriu la finanțarea
activelor imobilizate și implicit diminuarea surselor proprii de finanțare a procesului
de exploatare.
3. Rata de finanțare ciclică
Rata finanțării ciclice (Rfc) reflectă măsura în care resursele financiare grupate în
capitalurile temporare acoperă utilizările grupate în activele temporare.
Rfc = Pasive curente / Active curente
Dacă Rfc > 100%, atunci activele curente sunt finanțate integral din surse curente și
există un necesar de fond de rulment negativ.
Dacă Rf c = 100%, atunci nevoile ciclice sunt finanțate integral din surse ciclice; nu
există necesar de fond de rulment.
Dacă Rfc < 100%, atunci activele curente sunt finanțate doar parțial din surse curente
iar diferența neacoperită o reprezintă necesarul de fond de rulment.
În dinamică rata de finanțare ciclică se poate găsi în una din situațiile:
Rfc 1 >Rfc0, se realizează o mai bună acoperire a nevoilor ciclice din surse ciclice;
Rfc1 <Rfc1, sursele ciclice participă într -o măsură mai mică la finanțarea procesului
de exploatare.
4. Rata de finanțare globală
Rata finanțării globale (Rfg), adică a NFR din FR, arată măsura în care excedentul
neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile ciclice neacoperite. Măsoară proporția în
care NFR este acoperit pe seama FR.
𝑅𝑓𝑔 =𝐹𝑅
𝑁𝐹𝑅
Dacă Rfg > 100%, NFR este finanțat integral prin FR și se creează trezoreria netă pozitivă.
Dacă Rfg = 100%, NFR este finanțat integral pe baza FR și trezoreria netă este nulă.
Dacă Rfg < 100%, NFR este finanțat parțial pe se ama FR și parțial pe seama creditelor
bancare pe termen scurt iar trezoreria este negativă.
În dinamică se pot întâlni situațiile:
Rfg1 > Rfg0, când are loc creșterea participării FR la finanțarea NFR.
Rfg1 < Rfg0, când scade participarea FR la finanțarea NFR și crește aportul în
finanțare a creditelor de trezorerie.
!!! Intrebări de control
1. Explicați noțiunea de echilibru financiar
2. Explicați noțiunile de fond de rulment net, fond de rulment global
3. Structura fondului de rulment pe surse de proveniență
4. Definiți necesarul de fond de rulment
CURS NR. 13
ANALIZA PROFITABILITĂȚII ȘI RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII
Profitabilitatea este definită ca fiind un indicator de rentabilitate egal cu diferența
dintre rentabilitatea financiară și rata reală a dobânzii. Pentru numeroși autori, acest
indicator joacă un rol determinant în decizia de a investi, deoarece permite compararea
efectelor (avantajelor) investiției productive cu cele ale plasamentului financiar.
Rentabilitatea este definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit,
ca diferență pozitivă între încasările obținute din activitatea proprie (CA) și cheltuielile
ocazionate de fabricație, de comercializare și de tranzacția propriu -zisă(co sturi).
Rentabilitatea depinde atât de activitatea firmei (volumul și calitatea ofertei, nivelul
costului unitar, performanțele marketingului și managementului propriu etc.), cât și de factori
exogeni, independenți de firmă (nivelul prețurilor formate pe piață, volumul și dinamica
cererii, preferințele consumatorilor, intensitatea concurenței ș.a ).
Rentabilitatea se apreciază sub aspect absolut (ca masă a profitului) și relativ (ca o rată
a rentabilității) pe produs, pe firmă și uneori pe ramură. Rentabi litatea este de asemenea și o
formă a eficienței la nivel macroeconomic, care reflectă efectele (rezultatele) nete ce se obțin
la o unitate de efort (cheltuială) cu factorii de producție.
Analiza profitabilității întreprinderii
Analiza profitabilității s e realizează cu ajutorul ratelor de profitabilitate. Ratele de
profitabilitate sunt construite într -o manieră generală prin raportarea unui rezultat fie la un
flux de activitate, fie la un stoc. Pentru analiza financiară, funcție de varietatea indicatorilo r
implicați în calcul, prezintă importanță constituirea unui sistem de rate operaționale care, prin
structură și conținut, să constituie un instrument de lucru util, operațional și performant.
Construcția ratelor de profitabilitate se poate face pe trepte de formare a rezultatelor și
funcție de aspectele ce se doresc a fi evidențiate în cadrul analizei, cele mai importante rate de
acest tip fiind prezentate în continuare.
1. Rata profitabilității comerciale
Rata profitabilității comerciale caracterizeaz ă eficiența politicii comerciale și mai ales
a politicii de prețuri practicate de întreprindere, prin prisma valorificării activității de bază. În
funcție de obiectivele analizei și sfera de investigare, acest indicator poate fi calculat prin
considerarea în calitate de efect a rezultatului brut al exploatării, a rezultatului exploatării sau
rezultatului exercițiului.
Rata profitabilității comerciale arată rezultatul din exploatare aferent cifrei de afaceri.
Indicatorul exprimă eficiența valorificării prod uselor societății și caracterizează eficiența
politicii comerciale și a politicii de prețuri a firmei.
Rpc =Rezultatul exploatarii
Cifra de afaceri∗100
Nivelul ratei este măsura sintetică și sugestivă a nivelului de profitabilitate degajat de
o întreprindere în activitatea sa de producție și comercializare. Ea privilegiază atât interesele
proprietarilor cât și interesul managerilor, aceștia din urmă punând astfel în evidență
contribuția lor la obținerea performanțelor întreprinderii.
Creșterea r atei în dinamică reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele
profitului devansează indicele cifrei de afaceri. Principalele rezerve de creștere a
profitabilității comerciale sunt: sporirea vânzărilor, ameliorarea structurii vânzărilor,
accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și optimizarea cheltuielilor.
Profitabilitatea comercială se poate exprima prin mai multe rate:
rata marjei brute de exploatare , calculată ca raport între EBE și CA, care reflectă
excedentul brut de exploatare afe rent cifrei de afaceri:
𝑅𝑚𝑏 =𝐸𝐵𝐸
𝐶𝐴∗100
rata marjei brute , calculată ca raport între profit brut și CA, care indică aptitudinea
activității de exploatare a întreprinderii de a degaja profit:
𝑅𝑚𝑏 =𝑃𝑏
𝐶𝐴∗100
rata marjei nete de exploatare , calculată ca raport între profitul din exploațare și CA,
care reflectă profitul din exploatare aferent cifrei de afaceri:
𝑅𝑚𝑛 =𝑃𝑒
𝐶𝐴∗100
rata marjei nete , calculată ca raport între profit net și CA, care arată cât profit net se
creează la o unitate de cifră de afaceri realizata.
𝑅𝑚𝑛 =𝑃𝑛
𝐶𝐴∗100
Analizată în dinamică, creșterea ratei profitabilității comerciale reflectă o situație
pozitivă și are loc în condițiile în care indicele profitului sau a EBE devansează indicele cifrei
de afaceri.
Princi palele direcții de creștere a profitabilității comerciale sunt: sporirea vânzărilor,
îmbunătățirea structurii vânzărilor, accelerarea vitezei de rotație a stocurilor, optimizarea
cheltuielilor.
2. Rata profitabilității veniturilor
Profitabilitatea venit urilor măsoară eficiența globală a activității desfășurate de firmă
pe perioada unui exercițiu financiar prin prisma capacității veniturilor de a degaja profit brut.
Practic arată raportul dintre două efecte, indicând în același timp și ponderea efectului
de bază în efectul secundar.
Profitabilitatea veniturilor exprimă eficiența generală a activității firmei măsurată prin
profitul brut al exercițiului ce revine veniturilor totale ale exercițiului; reflectă eficiența
întregii activități (de exploatare, fi nanciară și excepțională).
Rpv =Rezultatul brut al exercitiului
Venituri totale∗100
În dinamică, creșterea ratei reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele
profitului brut devansează indicele veniturilor totale. Principalele rezerve de c reștere a
profitabilității veniturilor sunt: sporirea veniturilor, ameliorarea structurii veniturilor,
accelerarea vitezei de rotație a fondurilor și optimizarea cheltuielilor.
Rata are însă și limite informaționale, dacă ne gândim că activitatea financia ră și cea
extraordinară generează în majoritatea cazurilor nu profit, ci pierdere, fapt ce diminuează
practic profitul obținut în activitatea de producție și comercializare. Se raportează astfel un
profit diminuat la un volum mai mare de venituri.
Profita bilitatea veniturilor apare sub două forme: profitabilitatea veniturilor curente și
profitabilitatea veniturilor din exploatare.
rata profitabilității veniturilor curente exprimă eficiența generală a
activității curente, măsurată prin profitul curent ce revine veniturilor totale curente;
reflectă eficiența activității curente (de exploatare și financiară).
Rpvc =Rezultatul curent
Venituri curente∗100
rata profitabilității veniturilor din exploatare exprimă eficiența generală a
activității de exploatare, măsurată prin profitul brut ce revine veniturilor din
exploatare; reflectă eficiența activității de exploatare.
Rpve =Rezultatul exploatarii
Venituri din exploatare∗100
Se consideră că acest indicator nu este semnificativ, în special pentru comparații în
spațiu, dată fiind influența fiscalității asupra rezultatelor finale ale societății comerciale.
3. Rata profitabilității resurselor consumate
Rata profitabilității resurselor consumate arată profitul brut al exercițiului care revine
pe unitatea de chelt uieli totale (care măsoară consumul total de resurse), măsoară capacitatea
tuturor resurselor de a genera prin consum profit brut.
Rprc =Rezultatul brut al exercitiului
cheltuieli totale∗100
În dinamică, creșterea ratei reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele
profitului devansează indicele cheltuielilor totale. Principalele rezerve de creștere a
rentabilității resurselor consumate sunt: sporirea veniturilor, ameliorarea structurii veniturilor,
accelerarea vitezei de rotație a fondurilo r și optimizarea cheluielilor în sensul reducerii și
îmbunătățirii structurii lor.
Analiza poate fi aprofundată prin separarea cheltuielilor totale în cheltuieli fixe și
variabile, respectiv în cheltuieli materiale și cheltuieli cu personalul:
𝑅𝑝𝑟𝑐 =𝑅𝑏𝑒
𝐶ℎ𝑣+𝐶ℎ𝑓∗100
𝑅𝑝𝑟𝑐 =𝑅𝑏𝑒
𝐶ℎ𝑚+𝐶ℎ𝑝∗100
unde: Rbe – rezultatul brut al exercițiului;
Ct – costuri totale;
ChV – cheltuieli variabile;
Ch F – cheltuieli fixe;
Ch m – cheltuieli materiale;
Ch p – cheltuieli cu personalul.
În funcție de tipul de activitate a întreprinderii, curentă sau de exploatare, rata
profitabilității resurselor consumate poate fi calculata ca o rata a profitabilității resurselor
curente care arată profitul curent care revine pe unitatea de cheltuieli cu rente (care măsoară
consumul total de resurse din activitatea de exploatare și financiară); măsoară capacitatea
resurselor curente de a genera prin consum profit curent. Indicatorul este mai relevant decât în
cazul în care există operațiuni excepționale, i ar dimensiunea acestora denaturează indicatorul
global.
Rprcc =Rezultatul curent
Cheltuieli curente∗100
Rata profitabilității resurselor consumate în exploatare arată profitul brut al
exploatării care revine pe unitatea de cheltuieli din exploatare (care măsoară consumul total de
resurse din activitatea de exploatare).
Rata măsoară capacitatea resurselor din exploatare de a genera prin consum (cheltuieli
de exploatare) profit brut aferent exploatării. Indicatorul este mai relevant decât primii doi mai
ales în cazul în care există operațiuni financiare și excepționale, iar dimensiunea acestora
denaturează indicatorul global.
Rprce =Rezultatul brut al exploatarii
Cheltuieli de exploatare∗100
Analiza rentabilității întreprinderii
Măsurarea rentabilității se realizează printr -un sistem de rate de rentabilitate (raport
între rezultate și capitaluri) și de rate de marjă (raport între rezultate și cifra de afaceri).
Ratele de rentabilitate sunt indicatori cu ajutorul cărora se apreciază nivelul de
rentabilitate al unei întreprinderi sau al unei investiții. Acești indicatori sunt de tipul efect –
efort și au următorul format general:
Rentabilitate = Profit
Capital
Ratele de rentabilitate pot avea o dublă semnificație informațională și anume:
– reprezintă o măsură a succesului întreprinderii în a utiliza sursele de finanțare pentru a
genera profit;
– evidențiază nivelul de remunerare a capitalului investit într -o afacere, comparativ cu alte
oportunități de investiții.
Măsura rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate de eficiență care
evidențiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor și care permit
compararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora.
În raport de elementele utilizate în construcția ratelor, st udiul rentabilității presupune
analiza următoarelor rate:
– rata rentabilității economice;
– rata rentabilității financiare.
Analiza ratei de rentabilitate economică
Semnificația ratei de rentabilitate economică :
arată gradul de remunerare a capitalulu i întreprinderii, indiferent de termen și de sursa
de proveniență din rezultatele brute ale activității întreprinderii;
pune în evidență modul cum managementul întreprinderii utilizează resursele
financiare sub forma unor capitaluri, în vederea obținerii u nor rezultate cât mai mari;
măsoară performanța activului total, reflectând rezultatele economice ale acestuia,
independent de modul de finanțare a capitalului (capital propriu sau împrumutat) și de
sistemul fiscal.
Analiza nivelului și formelor rentabili tății economice
Mod de calcul a rentabilității economice:
𝑅𝑟𝑒𝑐 =𝑅𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑟𝑢𝑡 𝑎𝑙 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡 ă𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑎𝑢 𝐸𝐵𝐸
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑖𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡𝑒∗100
sau
𝑅𝑟𝑒𝑐 =𝑅𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑟𝑢𝑡 𝑎𝑙 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡 ă𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑎𝑢 𝐸𝐵𝐸
𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙∗100
unde:
– EBE – excedent brut din exploatare;
– RE – rezultatul exploatării
Capitalurile investite se pot găsi sub două forme:
forma financiară :
Capitaluri investite = Capitaluri proprii + Datorii financiare totale
Datorii financiare totale = Datorii financiare pe termen mediu și lung + Datorii financiare
totale pe termen scurt
forma economică :
Capitaluri investite = Active imobilizate + NFR + Disponibilități bănești.
unde: NFR – necesar de fond de rulmen t.
Forme ale rentabilității economice:
Rentabilitatea economică poate să apară în două forme și anume: rentabilitatea
economică brută și rentabilitatea economică netă.
1. Rentabilitatea economică brută reprezintă remunerarea în termeni de acumulare brut ă a
capitalurilor investite, atât proprii, cât și împrumutate (capitalul investit = active fixe brute +
necesar de fond de rulment + disponibilități = capital propriu + împrumuturi pe termen mediu
și lung + credite bancare pe termen scurt ).Rata arată cât excedent brut din exploatare revine
unei unități de capital investit.
𝑅𝑟𝑒𝑏 =𝑅𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑟𝑢𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡𝑎𝑟𝑒
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑖𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡𝑒 𝑏𝑟𝑢𝑡𝑒∗100
Rentabilitatea brută a capitalului investit măsoară de fapt capacitatea întreprinderii de
a-si reînnoi acest capital, gradul de eficiență a întreprinderii fiind cu atât mai mare, cu cât
durata acestei reînnoiri este mai scurtă.În prezent economiile dezvoltate consideră că
recuperarea capitalului investit total pe s eama rezultatului brut din exploatare trebuie să se
realizeze în maxim 4 ani, ceea ce corespunde unei rentabilități brute a capitalului de minim
25%.
2. Rentabilitatea economică netă reprezintă remunerarea prin profitul brut al exploatării a
capitalurilor investite în exploatare (capitalul investit în exploatare = active fixe nete + necesar
de fond de rulment aferent exploatării + disponibilități).Arată cât profit brut din exploatare
revine unei unități de capital investit în cadrul activității de exploata re.
𝑅𝑟𝑒𝑛 =𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑟𝑢𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡𝑎𝑟𝑒
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑖𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡𝑒 𝑛𝑒𝑡𝑒∗100
Această rată are un grad mare de relevanță în ce privește remunerarea capitalului
investit și un grad mai scăzut de relevanță în ceea ce privește reînnoirea acestuia, deoarece la
determinarea nivelului ei se exclude o componentă esențială a autofinanțării și anume
amortizarea.
Analiza ratei de rentabilitate financiară
Semnificația ratei de rentabilitate financiară :
reprezintă remunera rea netă a capitalurilor proprii, adică arată cât rezultat net revine
capitalurilor proprii;
măsoară randamentul utilizării capitalurilor proprii, adică a plasamentului financiar pe
care acționarii l -au făcut prin cumpărarea acțiunilor societății;
este exp resia sintetică a intereselor finale ale acționarilor, exprimate prin rata de
remunerare a investiției făcute de acționari în procurarea activelor sau a reinvestirii
totale sau parțiale a profitului rezultat;
exprimă interesele acționarilor:
– pe termen sc urt prin încasarea de dividende;
– pe termen lung prin reinvestirea profitului care asigură creșterea valorii acțiunilor și
crearea premiselor pentru sporirea dividendelor în perioadele viitoare.
Analiza nivelului și formelor rentabilității financiare
Mod de calcul a rentabilității financiare:
𝑅𝑟𝑓 =𝑅𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑛𝑒𝑡 𝑎𝑙 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡 ă𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑎𝑢 𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑛𝑒𝑡
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑖∗100
Forme ale rentabilității financiare:
Rentabilitatea financiară cunoaște ca și rentabilitatea economică două forme și anume:
rentabilitatea financiară brută și rentabilitatea financiară netă.
1. Rentabilitatea financiară brută reflectă capacitatea resurselor financiare proprii alocate
cu caracter permanent de a genera surse proprii de finanțare pe termen lung; reflectă
potențialul de dezvoltare propriu generat de investițiile din surse proprii. Practic arată
remunerarea capitalului propriu în termeni de numerar.
𝑅𝑟𝑓𝑏 =𝐶𝑎𝑝𝑎𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛 ț𝑎𝑟𝑒
𝐶𝑎𝑝𝑖 𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑖∗100
Capacitatea de autofinanțare măsoară aptitudinea unei întreprinderi de a degaja, prin
activitatea pe care o derulează, resurse interne de finanțare. Aceste resurse interne sunt
considerate cele mai sigure și de multe ori, c ele mai ieftine surse de finanțare a nevoilor
viitoare ale întreprinderii. Nivelul absolut al capacității de autofinanțare măsoară acel volum
de resurse financiare proprii, care se acumulează la sfârșitul unui exercițiu financiar, la
dispoziția întreprinde rii și a proprietarilor acesteia. Cea mai reprezentativă formulă de calcul a
nivelului indicatorului, care surprinde atât caracterul net cât și pe cel global al acestuia, este
următoarea:
CAF = RN + Amp – Vp
unde:
RN – rezultatul net;
Amp – cheltuieli cu amortizări și provizioane (inclusiv financiare);
Vp – venituri din provizioane (inclusiv financiare).
2. Rentabilitatea financiară netă arată remunerarea netă a capitalului social prin dividende.
Rentabilitatea financiară remunerează acționarii prin acor darea de dividende și prin creșterea
rezervelor, care reprezintă în fapt creșterea averii proprietarilor.
𝑅𝑟𝑓𝑛 =𝐷𝑖𝑣𝑖𝑑𝑒𝑛𝑑𝑒
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑎𝑙∗100
!!! Intrebări de control
1. Explicați diferența dintre profitabilitate și rentabilitate
2. Rata profitabilității comerciale
3. Semnificația ratei de rentabilitate economică
4. Forme ale rentabilității economice
CURS NR. 14
ANALIZA RISCURILOR
Activitatea întreprinderii este supusă în orice moment riscului. În linii generale, riscul
constituie probabilitatea ca un eveniment nedorit să se producă. În funcție de poziția sa pe
piață, de situația economică și financiară, de mediul economic, respectiv climatul în care își
desfășoară activitatea, o societate poate suporta mai greu sa u mai ușor riscurile la care este
supusă. Practic nu există activitate economică în care să nu intervină riscul la un moment dat.
Intensitatea acestuia poate fi însă diferită în funcție de domeniu, de tendințele pieței, de
imaginea țării în contextul mondi al etc.
În practica economică, cele mai des întâlnite forme ale riscului sunt:
• riscul de țară;
• riscul comercial;
• riscul valutar;
• riscul de exploatare;
• riscul financiar;
• riscul de faliment.
Se va insista asupra ultimelor trei categorii de riscuri, acestea fiind riscurile cele mai
frecvente la care este supusă activitatea unui agent economic.
Analiza riscului de exploatare
Riscul de exploatare (denumit și risc economic) poate fi definit ca reprezentând
incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului.
În activitatea de exploatare, riscul depinde în mare măsură de modul de gestionare a factorilor
interni și în principal, de evoluția prețurilor de vânzare, de raportul cost -preț, calitate -preț de
modificarea structurii cheltuielilor în raport cu volumul de activitate.
Prin implicațiile pe care le poate genera asupra activității, riscul de exploatare prezintă
interes în primul rând pentru următoarele două categorii de participanți la viața econo mică a
întreprinderii:
– managementul întreprinderii, care urmărește stăpânirea riscului în vederea asigurării unei
maximizări a profitului și a creșterii averii acționarilor
– investitorii externi, care urmăresc un plasament cât mai bun al capitalului, pl asament care îi
va satisface atunci când va fi asigurat un nivel suficient de mare al retribuirii a capitalului
investit, în condițiile unui grad de risc pe care îl consideră acceptabil.
Pentru determinarea nivelului riscului de exploatare ce caracterizea ză o anumită
activitate, se utilizează în general două metode:
– metoda pragului de rentabilitate
– metoda elasticității rezultatului exploatării.
Utilizând modalități distincte de cuantificare a riscului de exploatare, cele două metode
se completează rec iproc, astfel încât îmbinarea lor duce la obținerea unor informații mai
complete.
Analiza riscului financiar
Riscul financiar exprimă variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii
financiare a întreprinderii (proporția între capital ul propriu și datorii) și decurge strict din
gradul de îndatorare al întreprinderii.
Îndatorarea întreprinderii realizată fie pe calea creditului obligatar fie pe calea
creditului bancar are implicații asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Datorit ă faptului că
sarcinile financiare determinate de împrumuturi și concretizate în dobânzi și comisioane nu
sunt legate de profit (ele sunt considerate fixe) diferența dintre rata mai mare a randamentului
utilizării capitalurilor și costul împrumutului rămân e întreprinderii. Ca atare orice scădere a
randamentului utilizării capitalului provoacă riscul micșorării sau anulării profitului.
Riscul financiar depinde de patru factori principali :
riscul economic;
gradul de îndatorare;
evoluția ratei dobânzii;
fiscalitatea.
Analiza riscului de faliment
Desfășurarea unei activități viabile care să asigure perenitatea întreprinderii este o
condiție esențială ce implică multe eforturi și totodată o atenție permanentă asupra evoluției
mediului intern și extern spe cifice domeniului de activitate. Falimentul este ultima etapă în
existența economică a unei întreprinderi. În literatura de specialitate, deseori termenul de eșec
este considerat echivalentul celui de faliment.
În România în anul 2006, Legea Falimentului a fost abrogată și înlocuită cu Legea
Insolvenței. Riscul de faliment (sau de insolvabilitate) se definește ca fiind posibilitatea de
apariție a incapacității de onorare a obligațiilor scadente ale firmei, născute din angajamente
anterioare contractate, di n operații curente, determinabile pentru continuarea activității,
prelevări obligatorii. Insolvenț a, pe de altă parte, se definește ca fiind acea stare a
patrimoniului firmei debitoare care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești
disponibile , pentru plata datoriilor exigibile.
Cauzele care determină falimentul
Managementul neperformant , care pare a sta la baza a peste 50% din totalul
falimentelor. Principalele erori manageriale ar fi:
– consultanță financiară greșită;
– lipsă de comunicare cu angajații;
– pierderea controlului asupra costurilor;
– politici de marketing inadecvate;
– supracapacitate de producție etc.
Disfuncționalități interne :
– forța de muncă necalificată;
– pierderea unor proiecte importante;
– degradarea imaginii;
– fraude;
– rebuturi peste nivelul maxim admis;
Factori externi :
– concurența;
– ciclul de viață al întreprinderii; este cunoscut faptul că toate produsele, serviciile și
chiar întreprinderile au o durată de viață limitată;
– recesiune economică;
– calamități etc.
Riscul de faliment poate fi analizat din mai multe puncte de vedere. Astfel, se poate
realiza o analiza statică a riscului de faliment prin compararea mărimilor principalelor
elemente de activ și de pasiv, și prin determina rea ratelor de solvabilitate și de structura
financiară a pasivului. Pe această bază se obțin informații despre evoluția fondului de rulment
ai întreprinderii, respectiv despre durata medie de realizare a activelor circulante și durata
medie de rambursare a datoriilor pe termen scurt.
Se apreciază că riscul de faliment se diminuează odată cu creșterea fondului de
rulment și atunci când, la termen, activele circulante transformate în lichidități depășesc
valoarea datoriilor curente.
O importanță deosebită în analiza riscului de faliment o are „metoda scorurilor”,
utilizată foarte frecvent de către instituțiile creditoare cu scopul de a se asigura împotriva
riscului de insolvabilitate a clienților.
Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
Scorul constituie o metodă de diagnostic extern care constă în măsurarea și
interpretarea riscului la care se expune investitorul, creditorul întreprinderii, dar și
întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. El se bazează pe formularea unor judecăți de
valoare care combină liniar un grup de rate (în principal financiare) semnificative.
Etapele de determinare a funcției scor
Din punct de vedere tehnic, determinarea scorului necesită parcurgerea următoarelor etape de
lucru:
alegerea unui eșantion de întreprinderi, care să cuprindă două grupuri, de exemplu,
întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate și societăți care nu întâmpină probleme
financiare;
compararea întreprinderilor din cele două grupuri pe parcursul unui interval de timp, prin
utilizarea unor indicatori considerați cei mai semnificativi;
selectarea indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare (prin testare statistică se
rețin indicatorii considerați cu acțiune permanentă și puternică asupra eșantioanelor cercetate);
elaborarea prin tehnica analizei discriminante a unei combinații liniare Z a indicatorilor
semnificativi, Xi;
Z = al Xl + a2 X2 +…+ an Xn
Situația economico -financiară se va reduce la un singur rezultat matematic care va
permite încadrarea societății ana lizate în unul din grupurile considerate;
stabilirea unor puncte de inflexiune care să realizeze clasificarea predictivă a
întreprinderilor în cele două grupuri;
analiza apriori a ratei de succes a scorului Z prin compararea clasificării predictive cu
situația cunoscută a întreprinderilor din eșantion;
analiza aposteori a ratei de succes a funcției Z prin investigarea gradului de relevanță
pentru un alt eșantion de firme.
Între modelele cele mai cunoscute amintim: modelul Altman, modelul Canon -Holder,
modelul Băncii Centralei Franței, modelul „F” al economiei românești.
Sinteza principalelor modele de analiză a riscului
MODELUL
ALTMAN este modelul cel mai des folosit în țările dezvoltate
funcție: Z = 3,3×1 + x2 + 0,6×3 +1,4×4 +1,2×5
X1 𝑟𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡 𝑖𝑛𝑎𝑖𝑛𝑡𝑒𝑎 𝑖𝑚𝑝𝑜𝑧𝑖𝑡𝑎𝑟𝑖𝑖
𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 (𝑟𝑎𝑡𝑎 𝑟𝑒𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑖𝑖 𝑒𝑐𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑐𝑒 )
X2 𝑐𝑖𝑓𝑟𝑎 𝑑𝑒 𝑎𝑓𝑎𝑐𝑒𝑟𝑖
𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 (𝑣𝑖𝑡𝑒𝑧𝑎 𝑑𝑒 𝑟𝑜𝑡𝑎𝑡𝑖𝑒 𝑎 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑢𝑙𝑢𝑖 )
X3 𝑐𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑏𝑢𝑟𝑠𝑖𝑒𝑟 ă
î𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 (𝑎𝑢𝑡𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑎 𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟 ă)
X4 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡𝑢𝑙 𝑟𝑒𝑖𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡
𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 (𝑟𝑎𝑡𝑎 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑟𝑒𝑖𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡 )
X5 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡
𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 (𝑟𝑎𝑡𝑎 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡𝑒 )
situații: o Z < 1,81 => întreprinderea este insolvabilă
o 1,81 < Z ≤ 2,90 => întreprinderea se găsește în dificultate
o Z > 2,90=>întreprinderea poate fi considerată sănătoasă din punct de vedere
economic.
MODELUL CANON -HOLDER
funcție: Z = 16×1 + 22×2 − 87×3 −10×4 + 24×5
X1 rata lichidității rapide
X2 rata stabilității financiare
X3 rata cheltuielilor financiare
X4 ponderea cheltuielilor cu personalul în valoarea adăugată
X5 ponderea excedentului brut din exploatare în valoarea adăugată.
situații: Z ≤ −5⇒situație catastrofală
− 5 < Z ≤ 4⇒situație nefavorabilă
4 < Z ≤ 9⇒situație incertă
9 < Z ≤ 16⇒situație favorabilă
Z > 16⇒situație foarte bună.
Probabilitate
a
falimentului Scor Probabilitate
negativ >80%
0 – 1,5 75% – 80%
1,5 – 4,0 70% – 75%
4,0 – 8,5 50% – 70%
8,5 – 9,0 35%
9,0 – 10,0 30%
10,0 – 13,0 25%
13,0 – 16,0 15%
Peste 16 Sub 15%
MODELUL CENTRALEI BILANȚURILOR A BĂNCII FRANȚEI
funcție: Z = −1,255 x1 − 2,003 x2 − 0,824 x3 + 5,221 x4 − 0,689 x5 −1,164 x6 + 0,706 x7
+1,408 x8
X1 rata cheltuielilor financiare
X2 rata de acoperire a capitalului investit
X3 rata capacității de rambursare a datoriilor
X4 rata marjei brute de exploatare
X5 durata medie a creditului furnizor
X6 rata de creștere a valorii adăugate
X7 durata medie a creditului clienți
X8 rata investițiilor fizice
situații: Scor Z Zona de încadrare Probabilitatea falimentului
Z < – 0,25 zonă nefavorabilă 70% – 100%
-0,25≤ Z≤ 0,125 zonă de incertitudine 45% – 70%
Z > 0,125 zonă favorabilă 10% – 45%
!!! Intrebări de control
1. Care sunt cele mai des întâlnite forme ale riscului?
2. Ce înțelegeți prin risc de exploatare?
3. Cauze care determină falimentul
BIBLIOGRAFIE
1. Achim Monica Violeta, Borlea Sorin Nicolae, Analiza financiară a entității
economice, Editura C.H.Beck, 2012
2. Alexander,D., Nobes,C., Financial Accounting: an International Introduction,
Pearson Education Limited, 2001
3. Anghel I. (coordonator), Evaluarea întreprinderii, Editura Economică, București,
2010
4. Băileșteanu Gheorghe, Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton,
Timișoara, 1998
5. Bătrâncea Mari a, Bătrâncea Larissa – Margareta, Analiza financiară a întreprinderii,
Editura Risoprint, Cluj -Napoca, 2005
6. Bătrâncea I., Raportări financiare, Editura Risoprint, Cluj -Napoca, 2006
7. Berstein L., Wild J.J., Subramanyam K.R., Financial Statement Analysis, 7TH
Edition McGraw – Hill Irwin, 2001
8. Blaj Sorin, Are Romania nevoie de o cota de impozit pe profit de 10%? , Analele
Universității Europene “Drăgan” din Lugoj. Seria Economică, Nr. 16, ISBN 1841 –
544X, 2012
9. Brezeanu Petre (coordonator), Diagnostic financiar. Instrumente de analiză
financiară, Editura Economică, București, 2003
10. Broșteanu Calangiu Georgeta, Analiza resurselor umane, Editura Dacia Europa
Nova Lugoj, 2001
11. Buglea Alexandru, Lala -Popa Ion, Analiză economico – financiară, Editur a Mirton,
Timișoara, 2009
12. Buglea Alexandru, Analiză economico – financiară, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2008
13. Buglea Alexandru, Analiză financiară. Concepte și studii de caz, Editura Mirton,
Timișoara, 2005
14. Bușe Lucian, Analiză economico – financiară, Editura Economică, București, 2005
15. Bușe Lucian, Siminică Marian, Cârciumaru Daniel, Simion Dalia, Ganea Mirela,
Analiză economico – financiară, Editura Sitech, Craiova, 2010
16. Cazan Emil, Pantea Ioan Marius, Considerații privind achizițiile, fuziuni le și
crearea de valoare, Publicată în Piețe de capital, Mirton, Timișoara, 2002
17. Cechin – Crista Persida, Operațiunile instituțiilor de credit, Ediția a II -a, Editura
Solness, Timișoara, 2013
18. Charpentier P., Deroy X., Uzan O., Marciniak R., Luong S., Du Sablon G.B.,
Organizarea și gestiunea întreprinderii, Ediție în limba română coordonată de
Niculescu M., Burlaud A., Editura Economică, București, 2002
19. Ciora C., Analiza performanței prin creare a de valoare, Editura Economică,
București,2003
20. Ciurea Jeanina, Demyen Suzana, Relevance of turnover for the performance
analysis of an enterprise , Ecoforum Journal, Universitatea Stefan cel Mare din
Suceava, ISSN:2344 -2174, vol.4 (Special Issue)/2015
21. Ciurea Jeanina, Demyen Suzana, An analysis of the performance indicators in
small and medium sized enterprises, from an entrepreneurship perspective ,
revista Management strategies / Strategii Manageriale, an 6, număr special/2013,
Editura Independența Economi că
22. Cohen E., Analyse financiere, Editura Economică, Paris, 1997
23. Cotleț Dumitru, Megan Ovidiu, Pelin Andrei, Pistol Ion, Situațiile financiare – între
informație și decizie, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2005
24. Cristea Horia, Corduneanu Carmen, Pirtea Marilen, Murgea Aurora, Năchescu
Miruna, Gestiunea financiară a societăților comerciale, Editura Universității de
Vest,Timișoara, 2006
25. Cristea Horia, Talpoș Ioan, Corduneanu Carmen, Lăbuneț Aurora, Pirtea Marilen,
Gestiunea financiară a societățilo r comerciale -vol. 1,4, Editura Mirton, Timișoara,
2001
26. Demyen Suzana, Lala Popa Ion, Productivity and motivation in Romanian
enterprises , Anale. Seria Științe Economice. Timișoara, vol. 1/2015
27. Demyen Suzana, Miloș Laura Raisa , Productivity, technical equip ment and sales.
Empirical evidence from the Romanian companies , Annals of the “Constantin
Brâncuși” University of Târgu Jiu, Economy Series, Editura Academica Brâncuși,
Special Issue ECO -TREND, 2015
28. Demyen Suzana, Lala Popa Ion, Correlation between the emp loyee’s level of
studies and human resource performance in the enterprises from Resita , Annals
of the University of Craiova, Economic Sciences Series, vol. 1/2015
29. Demyen Suzana, Lala Popa Ion, Gender disparities regarding wage as a
motivational tool in the current economic context , Annals of the “Constantin
Brâncuși” University of Târgu Jiu, Economy Series, Nr. 1/2014
30. Demyen Suzana, Lala Popa Ion, Performance measurement and risk management
in SMEs , Proceedingsul Conferinței ICBAER (4th International Confer ence on
Business Administration and Economics People.Ideas.Experience), Universitatea
”Eftimie Murgu” din Reșița, 14 -15 octombrie 2016
31. Demyen Suzana, Lala Popa Ion, An analysis of performance through the results of
a company ,Proceedingsul 2nd International Conference of the NORD events
”Collaboration in complex systems – Fusion between Arts, Theology, Engineering,
Management, and Social Sciences”, Sibiu, 5 -6 iunie 2015
32. Demyen Suzana, Performance measured by results vs performance measured by
perception. An economical and psychological approach , Proceedingsul Conferinței
ICBAER (3rd International Conference on Business Administration and Economics
Reșița), Universitatea ”Eftimie Murgu” din Reșița, 23 -25 octombrie 2014
33. Demyen Suzana, Lala Popa Io n, Methods of determining the level of performance
achieved by human resources in SMEs , using the analysis of specific indicators,
Procedia Social and Behavioral Sciences, vol. 124
34. Dinu E., Strategia firmei. Teorie și practică, Editura Economică, Bucureșt i, 2000
35. Dinu E., Diagnosticul strategic al firmei, Editura Economică, București, 2003
36. Dobrin Gabriel Ionel, Economia și evaluarea riscului în lumea afacerilor, Editura
Universității „Lucian Blaga” din Sibiu 2013
37. Dragotă V. și colaboratorii, Managementul fi naciar, vol I, Editura Economică,
București, 2003
38. Enache Elena, Gust Marius, Diaconu Mihaela, Analiză economico – financiară,
Editura Independența Economică, Brăila, 2002
39. Epuran Mihail, Băbăiță Valeria, Grosu Corina, Contabilitate și control de gestiune,
Editura Economică, București, 1999
40. Eros-Stark Lorant, Pantea Ioan Marius, Analiza situației financiare a firmei.
Elemente teoretice – studiu de caz, Editura Economică, București 2001
41. Florea Gabriela Cristina, Analiză economico – financiară. Teorie și studi u de caz,
Editura Nevali, Cluj -Napoca, 2002
42. Georgescu Nicolae, Analiza bilanțului contabil, Editura Economică, București,1999
43. Gheorghiu Alexandru, Analiza economicofinanciară la nivel microeconomic,
Editura Economică, București, 2004
44. Halpern Paul, Weston J . Fred, Brigham Eugene F., Finanțe manageriale, Editura
Economică, București, 1998
45. Herbei Marius, Mazuru Luminița, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Ed. A II
– a revăzută, Editura Economică,București, 2002
46. Hristea A.M., Analiza economică și financiară a activității întreprinderii de la
intuiție la știință, vol. I și II, Editura Economică, București, 2013
47. I.A.S.C.F., Standardele Internaționale de contabilitate 2001, Ediția în limba
română, Editura Economică, București, 200 1
48. Ionescu, Gh., Cazan, E., Negrușa, A.L., Management organizațional, Editura
Tribuna Economică, București, 2001
49. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economică, Editura Mirton,
Timișoara, 2007
50. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economi co – financiară, Editura
Mirton, Timișoara, 2007
51. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiza financiară a întreprinderii.
Elemente teoretice. Aplicații rezolvate, Editura Mirton, Timișoara, 2006
52. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economicofi nanciară. Elemente
teoretice și studii de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2009
53. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economico -financiară. Noțiuni
teoretice și aplicații practice, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2010
54. Lala-Popa Ion, Micu leac Melania Elena, Analiză economicofinanciară. Elemente
teoretice și studii de caz, Ediție revizuită și adăugită, Editura Mirton, Timișoara,
2012
55. Lala-Popa Ion, Dima Bogdan, Analiza sistemului bancar comercial, Editura Mirton,
Timișoara, 2006
56. Lala-Popa I on, Evaluarea și analiza resurselor umane a agenților economici,
Editura Mirton, Timișoara, 2000
57. Mărgulescu, D., Niculescu, M., Robu V., Diagnosticul economico -financiar, Editura
Romcart, București,1994
58. Mărgulescu Dumitru, Analiza economico -financiară a întreprinderii, metode și
tehnici; Supliment la Revista “Tribuna Economică”, București 1994
59. Miculeac Melania Elena, Analiză economico – financiară. Concepte teoretice,
aplicații și teste grilă, Editura Mirton, Timișoara, 2007
60. Miculeac Melania Elena, The analysis of cash -flows generated by operating
activities, Conferința Științifică Internațională cu prilejul „Zilei Economistului” –
ZEC 2008, „Economia României postaderare 2 ani în Uniunea Europeană”, Reșița –
Crivaia, 21 – 22 no iembrie 2008
61. Miculeac Melania Elena, Năchescu Miruna, The necessity of accounting
information’s standardization in Romania, 12th Word Congress of Accounting
Historians (WCAH), July 20 -24, 2008, Istanbul, Turkey, Program and abstracts,
Avciol Printing House , 2008
62. Miculeac Melania Elena, The financial balance between resources n duse
resulted from the analysis of the table of the cash funds flux, Conferința științifică
internațională „Zilele Academice Arădene”, Studia Universitatis „Vasile Goldiș”,
Arad, 1 6-18 mai 2008, Seria Științe Economice
63. Miculeac Melania Elena, The analysis of the financial equilibrium indicators on
the basis of financial and functional balance – is it necessairy or not ?, „Nicolae
Bălcescu“ Land Forces Academy , The 12th Internationa l Conference – The
Knowledge Based Organization, Sibiu, 11th -14th June, 2007
64. Miculeac Melania Elena, Analiza echilibrului financiar pe activități pe baza
tablourilor fluxurilor de trezorerie, Romanian Regional Science Association, West
University of Timis oara, Faculty of Economics and West Regional Development
Agency, organize – Fifth Internacional Symposium of the Romanian Regional Science
Association – Partnership for Regional Development, Timisoara, June 10 – 11, 2005
65. Miculeac Melania Elena, Fondul de r ulment normativ, The International Scientific
Conference „Economy and Globalisation”, organizată de Facultatea de Științe
Economice din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, 3 – 4 iunie
2005
66. Miculeac Melania Elena, Analiza corespondențe i dintre resursele și utilizările
temporare, Conferința Economică Internațională „Binomul sărăcie – bogăție și
integrarea României în Uniunea Europeană” , organizată de Facultatea de Științe
Economice din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 20 – 23 mai 2005
67. Miculeac Melania Elena, Analiza profitabilității întreprinderii, Sesiune de
Comunicări Științifice cu participare internațională „Lumea financiară – prezent și
perspective”, organizată de Facultatea de Științe Economice din cadrul Universități i
„Babeș – Bolyai” din Cluj Napoca, 12 – 13 noiembrie 2004
68. Miculeac Melania Elena, Analysis and accounting of total cash flow, Annals of the
University of Petroșani Seria Economics, 2012, Vol.12, part.1
69. Miculeac Melania Elena, Analysis of the efficiency of resources attracted from
debts to suppliers, The Young Economists Journal – Revista Tinerilor Economiști a
Universității din Craiova Year IX, No.19, November 2012
70. Miculeac Melania Elena, Management and analysis of financial added value based
on economic principles, Annals of the university of Craiova Economic sciences
series, Vol. III, 2012, ISSN 1223 -365x
71. Mihai Ioan, Buglea Alexandru, Ștefea Petru, Analiza financiară a întreprinderii –
îndrumător metodologic, Editura Marineasa , Timișoara, 1999
72. Mihai Ioan, Cazan Emil, Buglea Alexandru, Lala Popa Ion, Ștefea Petre, Broșteanu
Georgeta, Ivoniciu Paul, Pantea Ioan Marius, Analiza economicofinanciară, Editura
Mirton, Timișoara, 1999
73. Niculescu Maria, Diagnostic global strategic, Editura Economică, București 1997
74. Niculescu Maria, Diagnostic financiar, Editura Economică, București, 2005
75. Pantea Ioan Marius, Munteanu Valentin, Ștefea Petru, Pirtea Marilen, Managementul
prin proiect, Editura Mirton, Timișoara, 2005
76. Pantea Ioan Marius, Analiza strategică – suport al deciziilor investiționale, Editura
Mirton,Timișoara, 2003
77. Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel, Analiza economicofinanciară, Editura
Tehnopress, Iași, 2009
78. Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel, Analiza economico -financiară. Concepte. Studii
de caz. Aplicații. , Editura Moldavia, Bacău, 2003
79. Pirtea Marilen, Managementul trezoreriei întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara,
2003
80. Robu Vasile, Georgescu Nicolae, Analiza economico -financiară, Editura ASE,
București, 2004
81. Robu Vasile, Anghel Ion, Șerban Elena – Clau dia, Analiza economico -financiară,
Editura Economică, București, 2014
82. Siminică Marian, Diagnosticul financiar al firmei, Editura Universitaria, Craiova,
2008
83. Stancu Ion, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderii. Analiza și
gestiunea fi nanciară, Editura Economică, București, 1997
84. Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii, Note de curs și aplicații, Editura
ASE, București, 2004
85. Ștefea Petre, Analiza rezultatelor întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2002
86. Talpoș Ioan, Enache Cosmin, Fiscalitate aplicată, Editura Orizonturi Universitare,
Timișoara, 2001
87. Talpoș Ioan, Finanțele României, vol. I, Editura Sedona, Timișoara, 1995
88. Vâlceanu Gheorghe, Robu Vasile, Georgescu Nicolae, Analiză economico –
financiară, Editura Economică, Bucu rești, 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CENTRUL UNIVERSITAR UBB DIN REȘIȚA DEPARTAMENTUL DE ADMINISTRAREA AFACERILOR DIN REȘIȚA ANALIZĂ ECONOMICO -FINANCIARĂ CURS UNIVERSITAR Lect . univ…. [617752] (ID: 617752)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.