CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE FACULTATEA DE LITERE Programul de studii: LITERATURA ROMÂNĂ ȘI MODERNISMUL EUROPEAN LUCRARE DE DISERTAȚIE… [608481]

1

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE

Programul de studii: LITERATURA ROMÂNĂ ȘI MODERNISMUL EUROPEAN

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR, ABSOLVENT: [anonimizat]. Univ. Dr. Gheorghe GLODEANU Cecilia BOZGA

BAIA MA RE
2020

1

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE

Programul de studii: LITERATURA ROMÂNĂ ȘI MODERNISMUL EUROPEAN

TRADIȚII ȘI OBICEIURI ÎN OPERA LUI LIVIU
REBREANU

COORDONATOR, ABSOLVENT: [anonimizat]. Univ. Dr. Gheoghe GLODEANU Cecilia BOZGA

BAIA MARE
2020

2
Cuprins
Argument……………………………………………………………………….. ………………………….3
I. Date biografice despre autor și opera sa ………………………………. ……….. …………..4
II. Imaginea țăranului român în opera lui Rebreanu………… ………….…….….1 3
III. Obiceiuri din cadrul riturilor de trecere………………… …………. ………….19
1. Naștera…………………………………………………………… …………………………….21
1.1 Relația moașă – mamă – nou-născut ………………………………………………………………….. 22
1.2 Botezul…………. ………………………………………………………………………………………….. 25
2. Căsătoria…………………………….. …………………. ……………………. …………………………26
2.1 Căsătoria dintre Laura și George…. ………………………………………………………………….. 26
2.2 Căsătoria dintre Ion și Ana………………. ………………………………………… …………….. 34
2.3 Căsătoria dintre George și Florica ……………………………………………………………………. 38
2.4 Căsătoria dintre Zenobia și Glanetașu………………… ………………………………….39
2.5 Căsătoria dintre Puiu Faranga și Madeleine… …………………….. ………….………..40
2.6 Nunta la care participă Toma Lotru și Rafila ………………………………….…………40
2.7 Drama fetei obligate să se căsătorească…… ……………………………………………. 41
2.7.1 Laura, romanul Ion……………………………………….. ……………………..… ..42
2.7.2 Rafila, nuvela Răfuiala ………………………………… …………………………….44
2.7.3 Eroina din nuvela Nevasta ……………………………… …………………………….4 5
2.7.4 Ileana, nuvela Hora morții …………………………… ………………………………4 4
3. Moartea și înmor mântarea ………………………………………………………………………………… 47
3.1 Moartea lui Ion…………………………………………. ……………………………….. …..48
3.2 Moartea Anei………………………. ………………………… ……………… ……………………… 51
3.3 Moartea cârciumarului Avrum………………… ……………………………………… …54
3.4 Moartea lui Dumitru Moarcăș…………… ……………………. …….…………………5 7
3.5 Moartea lui Ion Bolovan, nuvela Nevasta …… …………………. .……………………..5 9
3.6 Moartea soției lui Mel entie, Răscoala ………… ………………………………………… 62
3.7 Moartea lui Miron Iuga și a Nadinei…………………………………. …..……………..6 3
3.8 Îngroparea țăranilor……………………… ………………………………………………6 7
3.9 Înmormântarea Madeleinei, Ciuleandra …………………………………………………6 8
IV. Obiceiuri tradiționale din viața țăranul ui român……………………….……70
1. Obiceiul agrar Claca……………………………………… ……………… …………………….. 70
2. Obiceiul calendaristic Bojotaia…………………………… ……………… ……………….70
3. Obiceiul colindatului de Cr ăciun………………………… ……………… ………………..7 4
4. Irozii – scenetă din cadrul teatrului religios……………… ……………… ……………….7 6
5. Descântatul……………………………………………… ……………… ………………….7 7
6. Jocul popular ca ritual de inițiere – Hora satului…. ……………… .……………………..80
Concluzii……………………………………………………………………………. …………………….9 5
Opere in vestigate …………………………………………………………… …………………………9 6
Referințe critice…………………….. …….. …………………………………………………………..98
Declarație…………………………………………………………………………………. …………….100

3
Argument
Lucrarea de față, fiind o lucrare științifică, care încearcă să valorifice lecturile de pe
parcursul a doi ani, se realizează ca o analiză în ceea ce privește textualizarea tradițiilor și
obiceiurilor populare românești în câteva opere reprezentative ale scriitorului Liviu Rebreanu.
Lucrarea este organizată în patru mari capitole. Primul capitol, intitulat Date biografice
despre autor și opera sa , cuprinde câteva date legate de viața și opera marelui scriitor ardelean
Liviu Rebreanu. În cel de -al doilea c apitol, Imaginea țăranului român în opera lui Rebreanu ,
sunt ilustrate trăsăturile caracteristice ale țăranului român din opera rebreniană. Capitolul al
treilea, Obiceiuri din cadrul riturilor de trecere, inventariază câteva obiceiuri tradiționale
specific e riturilor de trecere – nașterea, căsătoria și moartea – precum și ritualurile ceremoniale
care fac parte din cadrul obiceiurilor prezentate. În cuprinsul celui de -al patrulea capitol,
Obiceiuri din viața țăranului român, sunt enumerate câteva tipuri de o biceiuri tradiționale,
nelipsite din conduita țăranului român, menite să evidențieze conștiința omului arhaic,
întotdeauna preocupat de respectarea cu strictețe a acestora.
Lucrarea de față își propune să scoată în evidență câteva aspecte privitoare la pre ocupările
fundamentale ale lui Rebreanu, care dorește să creeze viață, alcătuindu -și astfel un univers
propriu, pe care îl populează cu niște personaje vii, având o existență proprie, drept dovadă stând
însăși relatarea scriitorului: ,,artistul nu copiază niciodată realitatea. Realitatea pentru mine a fost
numai un pretext pentru a -mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei…”
Alegerea acestei teme s -a bazat pe faptul că m -a impresionat genialitatea lui Rebreanu,
capabil să surprindă c eea ce are universul satului mai caracteristic, descriind drame sociale,
erotice și matrimoniale specifice lumii rurale, pornind de la o serie de evenimente răscolitoare,
scurte episoade cutremurătoare din existența zbuciumată a țăranului român. Intenția d e a studia
,,funcția elementelor etnografice” care intră în construcția operei rebreniene a dat naștere acestei
lucrări științifice.

4
I. Date biografice despre autor și opera sa
Liviu Rebreanu a văzut lumina zilei la data de 27 noiembrie 1885, în comuna T ârlișua,
județul Bistrița -Năsăud, din părinții Vasile și Ludovica Rebreanu. Cele dintâi amintiri ale
scriitorului bistrițean sunt legate de mutarea de la Târlișua la Maieru, unde tatăl său, Vasile
Rebreanu este numit învățător în anul școlar 1888 -1889. Ani i petrecuți la Maieru au lăsat cele
mai adânci și cele mai durabile amintiri din viața scriitorului: ,,De satul Maieru se leagă primele
impresii care au lăsat urme ce nu se pot șterge în toate domeniile percepției și ale conștiinței.”1
Între ani 1891 – 1895 urmează școala primară, unde îl are ca învățător pe tatăl său, de la
care, de altfel, acasă, învățase să scrie și să citească. Familia Rebreanu a petrecut 10 ani la
Maieru (1888 – 1898), tocmai cei mai importanți ani pentru experiența viitorului scriitor în
cunoașterea vieții satului, în reținerea acelor observații care se valorifică mai târziu în literatură.
În anul 1895, Liviu Rebreanu este trimis de părinții săi la gimnaziul superior fundațional
românesc din Năsăud, unde studiază doar primele două cla se. Doi ani mai târziu, tatăl lui Liviu
Rebreanu este transferat de la școala din Maieru la școala din Prislop. Anul 1897 este un an de
cotitură pentru întreaga familie a învățătorului Vasile Rebreanu, dar mai ales pentru Liviu, care
este obligat să părăse ască băncile gimnaziului superior din Năsăud și să se ducă la școli străine.
Între anii 1897 – 1900, Liviu Rebreanu a studiat la Bistrița, la școala civilă de băieți, trei clase (a
III-a, a IV -a și aV -a. Tot aici învață și limba maghiară și limba germană. După absolvirea clasei a
V-a a școlii civile din Bistrița, Vasile Rebreanu reușește să obțină o bursă pentru feciorul său pe
temeiul căreia viitorul scriitor se înscrie, în anul 1900, la școala de honvezi (școală militară), din
localitatea Șopron. Studiază aici timp de trei ani, perioadă în care reușește să se impună ca
pregătire, deși se manifestă la elevul militar unele abateri de la regulament, cu retragerea unor
atribuții și pedepsirea cu arest, coborând de la distincția de ,,eminent” la cea simplă. Cu toate
acestea, Liviu Rebreanu reușește să termine școala de honvezi cu rezultate foarte bune, fiind
clasificat printre primii elevi militari.
După cei trei ani petrecuți la Șopron, tânărul Rebreanu ajunge la vestita școală de ofițeri
,,Ludoviceum”, din Bu dapesta, unde învață alți trei ani de zile, distingându -se, și aici, la studii.
În anul 1906 este absolvent al Academiei Ludovica și este repartizat la garnizoana din orășelul
Gyula. Ca sublocotenent de honvezi, Liviu Rebreanu stă aici din toamna anului 19 06 până în

1 Liviu Rebreanu, Amalgam , Editura Dacia, p. 37

5
februarie 1908, când, din cauza unor conflicte cu unii ofițeri, demisionează. Pe parcursul șederii
la Gyula, Liviu Rebreanu începe să scrie în limba maghiară o serie de povestiri din viața cazonă
(Scara măgarilor ), însă gândurile sale aleargă me reu spre acel cuib al visurilor și începe să
redacteze un jurnal (mai întâi în limba maghiară și apoi în limba română), în care evocă tipuri de
oameni, întâmplări și locuri din Maieru. Tânărul sublocotenent simte puternică o altă chemare și
anume cea a scr isului, care se va dovedi mai puternică decât meseria de militar: ,,După multe
șovăiri și lupte cu mine însumi, părăsisem o carieră, spre dezolarea părinților mei, care, tocmai
când socoteau că măcar cel dintâi din cei nouă copii s -a așezat și a ajuns om c u pâinea în mână,
s-au pomenit deodată cu mine rămas fără căpătâi.”2
Cuprins de ,,boala pentru literatură”3, Liviu Rebreanu se întoarce la Prislop, unde
poposește vreo doi ani, această ședere scurtă fiind încărcată de semnificații și bogată în
substanțe p entru tot restul vieții: ,,Am pierdut aproape doi ani din viață în diverse funcții
mărunte, până să -mi încherbăluiesc o sumă cu care să mă pot aventura într -o țară și o lume nouă.
Totuși cei doi ani n -au fost tocmai pierduți; în acest răstimp am avut un co ntact mai apropiat cu
țărănimea, a cărei limbă era mai curată decât a ,,inteligenței”, și tot în acei doi ani am putut citi
aproape metodic principalele opere literare românești, de la cele mai vechi până la cele actuale.”4
Revenirea la Prislop a scriitoru lui bistrițean este văzută de către Gavril Scridon ca fiind
,,echivalentul unei reînvieri, al salvării scriitorului care -și regăsește nu numai mediul din care se
desprinsese, ci și mijloacele de exprimare artistică românești.”5
Din cauza greutăților materi ale din familie, fostul ofițer se vede obligat să ocupe diverse
funcții, unele umilitoare, modeste; toate cu gândul de a putea strânge banii necesari de a pleca la
București. Cu toate acestea, slujbele pe care le deține îi oferă ocazia de a cunoaște și mai bine
viața satelor someșene, de a reține noi și noi date pe care le va înscrie în operele sale.
În anul 1908, Liviu Rebreanu este ajutor de notar în comuna Măgura Ilvei, perioadă în
care scrie povestirea Codrea , pe care o trimite revistei Luceafărul de la Sibiu (povestirea apare în
periodicul sibian, fiind reeditată apoi, în alte periodice sau în culegeri de nuvele și povestiri sub
titlul Lacrima, Dezertorul sau Glasul inimii ).

2 Ibidem, p. 15
3 Ibidem, p. 85
4 Ibidem, p. 18
5 Gavril Scridon, Liviu Rebreanu între ,,Oameni de pe Someș” , Editura Comitetul de Cultură și Educație
Socialistă al județului Bistrița -Năsăud, p. 34

6
Odată cu acest debut, Liviu Rebreanu deschide seria altor scrieri inspirate di n viața
satelor năsăudene, parte din ele grupate în culegerea Oameni de pe Someș . Tot în Luceafărul
publică și povestirea Ofilire , căreia îi urmează povestirea Domnul Ionică – o adaptare
românească a unei povestiri scrise mai întâi în limba maghiară ( Az őr nagy = Maiorul ) pe care o
trimite lui Garabet Ibrăileanu, pentru a fi publicată în revista Viața românească – Răfuiala
(apărută în Luceafărul).
Din materialul adunat în perioada 1908 – 1909 iau naștere și povestirile Cântecul iubirii
(cu care va debuta în revista Convorbiri critice de la București) și Proștii (publicată, un an mai
târziu, în același periodic al lui Mihail Dragomirescu).
În toamna anului 1909, după ce participă la Adunarea generală a Astrei, la Sibiu, ca
delegat al unui periodic bistrițean, Liviu Rebreanu pleacă la București: ,,am izbutit și eu să mă
avânt spre orașul visurilor mele, spre București. La gara din Năsăud, înainte de a mă urca în tren,
tata m -a îmbrățișat și mi -a zis mișcat:
– Dumnezeu să -ți ajute și să ajungi cât Coșbuc de mare!”6
Ajuns la București, Liviu Rebreanu se apucă de îndată de scris, valorificând ceea ce
adusese de acasă, de pe Valea Someșului. Publică prima nuvelă, Volburarea dragostei , în revista
Convorbiri critice a lui Mihail Dragomirescu, căruia îi fusese recomanda t de către Coșbuc.
Această nuvelă va fi publicată de mai multe ori, cu titlul schimbat, cel definitiv fiind Cântecul
iubirii.
În anul 1910 are probleme cu autoritățile austro -ungare, fapt pentru care este arestat și
extrădat, în ciuda protestelor sale cat egorice. Este închis mai întâi la închisoarea de la Văcărești,
iar apoi este mutat la Gyula. În tot acest timp nu încetează să scrie, corespondând în același timp
și cu Mihail Dragomirescu. În august este eliberat din închisoare și se retrage la Prislop.
Revine la București, unde continuă să scrie neobosit și ocupând diferite slujbe. În 1912 îi
apare la Orăștie volumul de nuvele, intitulat Frământări . Tot în același an se căsătorește cu
actrița Fanny Rădulescu, eveniment despre care își informează familia c u întârziere. O primă
variantă a romanului Ion, cu titlul Zestrea , începe să prindă contur, însă autorul nu este deloc
mulțumit de ea.
În 1914, Vasile Rebreanu, se stinge din viață, însă Liviu Rebreanu nu poate merge la
înmormântarea tatălui său din cauza neprezentării la mobilizare; primul război mondial este pe

6 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 102 – 103

7
cale să izbucnească. Fratele său, Emil Rebreanu, este antrenat în iureșul războiului, alături de alți
doi frați, Iuliu și Virgil.
În 1916 scrie volumul de nuvele și schițe Golanii . Pe lângă alte s crieri, revine la Zestrea ,
pe care o rescrie și o dezvoltă, redactând totodată mai multe capitole din Ion și scriind nuvela
Catastrofa .
În 1917, fratele său, ofițerul Emil Rebreanu, este acuzat de trădare și condamnat la moarte
prin spânzurare. Ocupanții germani îl anchetează, însă reușește să fugă la Iași. Aici scrie volumul
Amintiri din Maieru , însă începe să îl preocupe din de în ce mai mult tema războiului, fapt pentru
care, după ce se întoarce la București, începe să lucreze la Pădurea spânzuraților .
Apare o nouă culegere de nuvele și povestiri, cu unele reluări, pe care o intitulează
Răfuiala . Tot în această perioadă călătorește pe Valea Someșului Mare, călătorie pe care o
descrie în Cuibul visurilor .
Noiembrie 1920 este o dată memorabilă deoarece co nstituia apariția romanului Ion. Se
încheie astfel un ciclu de căutări, de reluări și chinuitoare frământări în mijlocul cărora se află
viața oamenilor și a satelor din jurul Năsăudului. Prin intermediul acestui roman, Liviu Rebreanu
a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare. Subtitlul acestuia era Glasul
pământului, Glasul iubirii și anunța principalul conflict din text, dând totodată una dintre primele
noastre capodopere ale analizei psihologice.
Anul 1919 este considerat și ,,a nul de vârf al prozei scurte rebreniene”7 deoarece, odată cu
acest an, începe epoca romanului, iar scriitorul publică mai puține nuvele, cele mai importante
fiind reunite în volumele Cântecul lebedei și Cuibul visurilor , amândouă fiind publicate în anul
1927.
În 1921, scriitorul editează volumul Catastrofa , în care reunește trei din prozele sale
inspirate din evenimentele primului război mondial: Catastrofa, Hora morții și Ițic Ștrul,
dezertor . Ulterior, aceste nuvele vor fi reluate într -o serie de selecții purtând titluri diferite: Trei
nuvele (1924) și Ițic Ștrul, dezertor (1932).
Din cauza muncii asidue pe care o depune prozatorul, acesta ajunge ,,să își reia creațiile
de la o ediție la alta, adăugând la titlurile deja cunoscute și câteva narațiuni difer ite.”8 De altfel,
foarte frecvent, autorul schimbă și titlurile relatărilor sale, aceste schimbări aducând cu ele și

7 Gheorghe Glodeanu, Liviu Rebreanu – Ipostaze ale discursului epic, Editura Dacia, p. 36
8 Ibidem , p. 36

8
unele modificări de conținut, ,,ca și cum prozatorul s -ar fi găsit pe un etern șantier, fiind mereu în
căutarea marii opere.”9 Toate aceste reluări, modificări, restructurări și adăugiri denotă faptul că
prozatorul ,,ar fi fost tot timpul în căutarea formulei ideale.”10 În această categorie de scrieri
reluate și modificate în mod repetat fac parte și antologiile precum Norocul (1921), Nuvele ș i
schițe (1921), Cântecul iubirii (1928), Oameni de pe Someș (1936), Nuvele (1944).
La doi ani după apariția capodoperei Ion, apare romanul Pădurea spânzurațilo r, a doua
mare realizare a lui Liviu Rebreanu, roman care a fost inspirat de un incident autobio grafic:
fratele său, Emil Rebreanu, locotenent în armata austro -ungară, este condamnat la moarte și
executat pentru o tentativă de a dezerta de pe front, din armata austro -ungară, și a trece în
tranșeele românilor, în timpul Primului Război Mondial.
În anu l 1925 apare romanul Adam și Eva , care se bazează pe tema metempsihozei. Un
cuplu se reîncarnează în șapte momente istorice diferite, iar textul este înscris într -o povestire în
ramă.
Între anii 1925 – 1935, scriitorul poposește de mai multe ori la Maieru, unde dorea să -și
construiască o casă în care să se retragă la bătrânețe. Tot aici, scriitorul începe să lucreze la
romanul Ciuleandra . Din dragoste pentru locurile copilăriei și ale adolescenței, Liviu Rebreanu
tipărește în anul 1936, la Editura Fundațiil or din București, cartea Oameni de pe Someș , o
culegere -omagiu care cuprinde povestirile: Dumnezeu, Cerșetorul, Proștii, Răfuiala, Nevasta,
Pozna, Dintele, Hora morții și Cuibul visurilor .
În 1927 apare romanul Ciuleandra , a cărui temă principală se retra ge tot din realitate, așa
cum s -a întâmplat și în cazul romanelor precedente, Ion și Pădurea spânzuraților . Pe lângă titlul
romanului – care este sugerat de către un dans popular românesc -, un alt factor care ne trimite
spre realitate este personajul Mădă linei, care a fost cunoscută de către autor.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe
care a deținut -o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de
organizare a Direcție i Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului
următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea
treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului. A

9 Ibidem, p. 36
10Idem , p. 36

9
cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fost scrise majoritatea cărților sale
de acum încolo.
După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul Răscoala (1932),
supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poat e fi considerat o capodoperă a romanului
românesc din toate timpurile.
Între anii 1932 – 1934, deși vremurile erau grele, după multă chibzuire, Liviu Rebreanu
reușește să scoată revista săptămânală România literară, prin care urmărea să promoveze tinerii
care se dedicau scrisului. Paginile revistei au contribuit astfel la afirmarea lui Mihail Sebastian,
Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, precum și a altor poeți, prozatori și critici.
La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Na țional. A acceptat
numirea de director al cotidianului Viața (fără o participare esențială). În luna ianuarie 1942, a
luat parte la un turneu de conferințe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart,
Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. Î n luna martie a călătorit la Zagreb și Weimar, călătorii
prilejuite de constituirea societății culturale pan -europene. A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu
Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s -a retra s în satul argeșean Valea Mare, fără să mai
revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate
suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare,
dată fiind vârsta mea , chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”
La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Tot aici
este și îngropat, în curtea bisericii, fiind înconjurat de familie și de țăranii din comună. După
câteva luni, a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. Ulterior, este
dezgropat din nou și așezat de către familie, în același cimitir, mai aproape de Eminescu,
Caragiale și Coșbuc.
Liviu Rebreanu este considerat ca fiind unul din „cre atorii romanului românesc
modern”11, contribuind foarte mult la dezvoltarea romanului realist social și obiectiv.
Critica literară nu a pus niciodată sub semnul întrebării locul proeminent al lui Liviu
Rebreanu în evoluția romanului românesc. Eugen Lovines cu îl socotea ca fiind ,,cel mai mare
creator epic al literaturii noastre” iar G. Călinescu îl aprecia ca fiind ,,creatorul romanului
românesc modern, cu mult deasupra ceea ce epoca lui produsese”.

11 Idem , p. 7

10
La fel și Valeriu Râpeanu îl vede pe scriitorul ardelean c a fiind creatorul romanului
modern, relatând că ,,Rebreanu a pregătit noua eră a romanului, creând romanul românesc
modern în laboratorul său mental, cu o înțelegere lucidă a tot ceea ce producțiile de acest gen nu
erau și a tot ceea ce ele trebuiau să fie .12
În viziunea lui Aurel Sasu, scriitorul bistrițean face parte din ,,categoria scriitorilor
dificili; e mare, unul din cei mai mari scriitori ai secolului, însă opera sa continuă să rămână
pentru foarte mulți o construcție faraonică, monotonă, admirată în general de la distanță.”13
Liviu Rebreanu se dăruiește în întregime scrisului, mizând pe sinceritate și gândind
realist, ajungând în final să se consume integral în operă. În acest sens, Z. Sângeorzan îl vede pe
Rebreanu ca fiind ,,un romancier de modernit ate europeană care creează totul și un povestitor
care rememorează.14
Despre genialitatea scriitorului bistrițean, vorbește și Tudor Vianu, care spune despre
acesta că ,,manifestă o imaginație capabilă să cuprindă vaste ansambluri, o ascuțime a înțelegerii
psihologice coborâtoare până la datele elementare ale ființei omenești, o vigoare și o temeinicie a
puterii constructive, necunoscute încă în literatura noastră.”15
Liviu Rebreanu trasează în mișcarea epicii românești o linie despărțitoare, linie despre
care vorbește și Constantin Ciopraga, observând faptul că ,,se va vorbi întotdeauna de romanul
românesc înainte de Rebreanu și cel de după.”16
Exegezele ce i -au fost dedicate, edițiile critice ale operei sale, volumele de documente,
corespondența, caietele d e creație, jurnalul și amintirile contemporanilor, tot ce s -a publicat din
opera sa și despre ea, ca și despre personalitatea scriitorului, totul nu a făcut decât să
desăvârșească această imagine, dovedind că atât romanele, cât și alte creații ale sale ,,s unt rodul
unui îndelung travaliu, al unei probități exemplare, al unei dăruiri ce n -a cunoscut nici o
stavilă.”17
Despre chinul de a scrie al lui Rebreanu vorbește și Ovid S. Crohmălniceanu, relatând că
,,dificultatea pătrunderii în lumea imaginară reprezi ntă pentru el, la început, o frământare

12 Valeriu Râpeanu, Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Editura Cartea Românească, p. 119
13 Aurel Sasu, Liviu Rebreanu: sărbătoarea operei , Editura Albatros, p. 13
14 Z. Sângeorzan, Conversații critice, Editura Dacia, p. 135
15 Tudor Vianu, Amintirea lui Liviu Rebreanu, în Amintiri despre Liviu Rebreanu, text stabilit, antologie
și prefață de Ion Popescu -Sireteanu, Editura Junimea, p. 198
16 Constantin Ciopraga, Romancier al condiției umane, în Cronica, nr. 48, 29 noiembrie 1985, anul XX,
p. 1 – 5
17 Valeriu Râpeanu, op.cit. , p. 114

11
dureroasă, o scandaloasă pierdere de vreme, o căutare chinuită, cu un cuvânt cazna scrisului,
astfel încât existența trăită în durata ficțiunii capătă ulterior o valoare neprețuită.”18
Lumea ficțiunii, constată Nicola e Manolescu, nu este decât ,,o altă lume reală19; ficțiunea
seamănă cu realitatea, iar această asemănare confirmă trăsătura de demiurg a scriitorului
ardelean, care ia realitatea ca pretext pentru operele sale.
Adrian Dinu Rachieru, referindu -se la munca as iduă a lui Rebreanu de a scrie, subliniază
foarte elocvent faptul că ,,talentul fără trudă rămâne sterp; viitorul scriitor va pătimi și va
nădăjdui, luptându -se cu deziluziile, neotrăvit de eșecuri și neîmbătat de succese.”20
Opera lui Rebreanu își defineșt e de la bun început substanța filozofică și etică, este o
operă care s -a împlinit artistic, dar s -a structurat de la bun început din perspectiva viziunii ei
asupra lumii și a vieții. Este vorba despre ,,o lume bântuită de nefericire și de nefericiri, o lum e
în care orice vis nu se dovedește decât o iluzie și orice iluzie se prăbușește violent, în care orice
aparență de liniște și înțelegere ascunde un infern. O lume de oameni nu atât de bătrâni, ci
îmbătrâniți înainte de vreme, mult înainte de vreme. O lume a regretelor nu atât pentru că viața a
trecut, ci pentru că a trecut în contratimp și că de -a lungul anilor ai purtat masca mulțumirii, a
înțelegerii cu cel de aproape, de care totul te despărțea și nimic nu -ți crea sentimentul apropierii21
Scriitorul arde lean are sentimentul totalității lumii, iar literatura, axată pe conceptul de
mimesis, nu face altceva decât să copieze o realitate extrem de complexă, altfel spus să ofere
iluzia vieții eterne. În acest sens, Gheorghe Glodeanu vorbește despre o transforma re a „pulsației
vieții” în „pulsație epică”, deoarece „Liviu Rebreanu consideră viața modelul suprem al artei,
model care conferă și ritmul cărților sale.”22
Pornind de la conceptul de mimesis, Liviu Rebreanu reușește ,,să pătrundă în adâncuri, să
descifre ze frământările și să le înțeleagă în sensurile lor profund umane. Universul operei se
lărgește, viața este privită din interior; relațiile nu sunt simple nici simplificate, aria de
cuprindere este totală: țărani, intelectuali, (preoți, învățători, profes ori, judecători etc.), jandarmi,
politicieni, fiecare cu rosturile specifice. Liviu Rebreanu nu idealizează viața, ci o zugrăvește în
aspectele ei cele mai grave. Totul este rezultatul trăirii autorului în mijlocul eroilor pe care -i

18 Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, p. 96
19 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I , Editura Minerva, p. 163
20Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu , Editura Sport -Turism, p. 57
21 Valeriu Râpeanu, op.cit. , p. 115
22 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 8

12
creează după modele vii , cunoscute, fără să copieze, însă, realitatea. Popasul lui prin mai multe
sate năsăudene, de după părăsirea vieții cazone, este ocazia studierii atente a lumii satelor
(Năsăudul era, pe atunci, tot un sat); acest popas reprezintă izvorul direct al operei rebreniene.”23
Chiar scriitorul însuși întărește foarte bine acest concept de mimesis, relatând că ,,artistul
nu copiază niciodată realitatea. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a -mi putea
crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplă rile ei…”24
Pe de altă parte, Ion Simuț scoate în evidență o altă caracteristică a operei rebreniene,
foarte importantă și reprezentativă de altfel, și anume ,,funcția elementelor etnografice” care
intră în construcția epică, astfel că ,,se conturează un univers cultural tradițional din aspectele
caracteristice ale mai multor domenii ale vieții rurale: hora duminicală, obiceiurile legate de
sărbătorile specifice (cum e colindatul) e, reacțiile față de moarte (sinuciderea lui Avrum și a
Anei, moartea lui Du mitru Moarcăș, uciderea lui Ion), descrierea unei nașteri.”25

23 Gavril Scridon, op. cit. , p. 35
24 Liviu Rebreanu, op.cit , p. 42
25 Ion Simuț, Liviu Rebreanu – monografie, Editura Aula, p. 32

13
II. Imaginea țăranului român în opera lui Rebreanu
Deși prozatorul tratează o serie de teme din lumea orașului, teme precum ,,lumea
periferică a marilor orașe sau dramele cotidiene ale micii b urghezii”26, sursa preferată de
inspirație rămâne viața satului, care este zugrăvită împreună cu tradițiile, dar și cu conflictele
sale.
Gheorghe Glodeanu scoate în evidență foarte bine viziunea scriitorului bistrițean asupra
condiției țăranului român, ca f iind ,,singura realitate permanentă, inalterabilă și consideră
țărănimea însuși izvorul românismului.”27
Țăranul român este văzut în opera rebreniană ca fiind modelul arhetipal care se identifică
cu însuși poporul român. Așadar, este important să se evidenț ieze consecința, care este
,,marcarea unor diferențe ireconciliabile între sat și oraș, satul fiind – într-o viziune ce păstrează o
serie de reminiscențe semănătoriste – adevăratul rezervor al energiilor naționale.”28
Fiind un scriitor realist prin excelenț ă, Rebreanu reușește să surprindă ,,o serie de
evenimente răscolitoare, scurte episoade cutremurătoare din existența zbuciumată a țăranului
român.”29 Totodată, prozatorul surprinde ceea ce are universul satului mai caracteristic,
descriind drame sociale, e rotice și matrimoniale specifice lumii rurale. Un exemplu foarte
elocvent în acest sens îl reprezintă nuvela Proștii , nuvelă prin intermediul căreia prozatorul
ilustrează ,,confruntarea a două civilizații, dintre două lumi cu mentalități diferite, cea a sa tului
(lumea ,,proștilor”) și cea a orașului (lumea ,,domnilor”).”30 Conflictul dintre cele două categorii
sociale scoate în evidență o tipologie care este ,,bazată cu predilecție pe poziția socială a
individului și nu pe valorile etice tradiționale.”31 Nico lae Tabără și fiul său reprezintă prototipul
,,țăranului plin de bun -simț, care vrea să își justifice lipsa de pricepere în lumea «civilizată», o
lume care trăiește după alte legi, în care el nu se descurcă și în care este disprețuit, fiind
considerat un b iet «prost».”32
Însuși eroul nuvelei confirmă condiția țăranului român nepriceput și neînțeles, ba chiar
batjocorit, de cei societatea ,,înaltă”: „- Iartă, domnule, iartă -ne și nu ne năpăstui… bâlbâi

26 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 37
27 Ibidem , p. 123 – 124
28 Ibidem, p. 12
29 Ibidem, p. 37
30 Idem , p. 37
31 Idem , p. 37
32 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 37

14
bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre… Pesemne așa ne -a lăsat Dumnezeu,
proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre… Da’ dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători,
că sunteți oameni învățați și… ”33
Ieșirea lui Nicolae Tabără și a fiului său din matca protectoare a satului tradițional,
provoacă un dezechilibru social, deoarece, cei doi țărani sunt disprețuiți și umiliți de către
,,domni”, fiindcă le provoacă acestora un disconfort repugna nt: „- Hai, pleacă d -aici, să nu te mai
văd flecărind! Mi -a scârbă și îmi vine rău când vă văd, izbu cni șeful strâmbând din nas, apoi
trânti geamul și scuipă cu greață.”34
Cei doi țărani sunt supuși involuntar acestui dezechilibru social, fără să aibă măcar
dreptul de a se apăra. Nicolae Tabără ajunge să fie chiar lovit și îmbrâncit de către conductorul
trenului, amplificând ura și dezg ustul din partea ,,domnilor”: „- Să vă sculați mai devreme,
putregaiule, și să nu mocoșiți, fire -ați ai dracului să fiți! răcni conduc torul, dispărând într -un
vagon. ”35
Această ultimă scenă amplifică și umilința îndurată de b ietul țăran ale cărui suferințe, atât
fizică, cât și spi rituală, devin insuportabile: „Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera și -l durea m ai
strașnic decât rănile feței. ”36
Tot un dezechilibru social are loc și în cadrul romanului Răscoala , unde țăranii ,,par niște
exilați în lumea Capitalei și reușesc să se descurce extrem de greu în toposul labirintic al
Bucureștiului”37, așa cum se întâmplă cu ,,cei șapte de la Amara,, când ajung la Ministerul
Domeniului, pentru a -și cere dreptul de a cumpăra moșia Bab aroaga: „Rătăciră pe coridoare,
ajunseră într -o cancelarie cu lume multă și căldură mare. (…) Se ținură gaia după aprod pe
diferite coridoare… (…) Rătăciră pe coridoare până se pomeniră iar la ușa cabinetului
ministerial. ”38

33 Liviu Rebreanu, Proștii din Nuvele – antologie și postfață și bibliografie de Alexandru Ruja , Editura
Minerva, p. 43
34Ibidem , p. 43
35 Ibidem, p. 44
36 Idem , p. 44
37 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 137
38 Liviu Rebreanu, Răscoala în Romane , Ediție de Niculae Gheran, Editura Cartea Românească,vol. II, p.
490

15
În romanul Răscoala , țărăn imea este văzută ca o masă compactă, indivizibilă, ca o
,,turmă inconștientă acumulând energii grozave:”39 „sutele de fețe cu aceeași expresie păreau a fi
ale aceluiași cap. ”40
Pe lângă motivul de a primi pământ, țăranii ajung să se revolte și din cauza batj ocurii și
umilințelor nenumărate din partea boierimii. Țăranii sunt ridiculizați de către Miron Iuga,
batjocoriți de Platamonu, astfel că ajung să își ceară drepturile și să viseze la libertate, toate
acestea ca în final să fie uciși pe nedrept.
Acțiunile de revoltă ale țăranilor față de moșieri trebuie văzute ca fiind amânări ale
inevitabilului, și nu pure întâmplări. Drept dovadă stau faptele personajelor: Petre Petre ar fi
pedepsit -o oricum pe Nadina, Miron Iuga ar fi fost oricum ucis, mai devreme sau ma i târziu, iar
Serafim Mogoș ar fi găsit orice fel de prilej ca să îl umilească pe jandarmul Boiangiu.
În cazul mulțimii de țărani revoltați, aceasta este ,,fascinată de prestigiul propriei acțiuni,
se hrănește din entuziasm și -și însoțește actele de violen ță prin gesturi nobile pline de
generozitate; distincția dintre real și ireal este o problemă de timp, se cade repede în iluzie, dar
nimic din ceea ce este înfăptuit nu e lipsit de spirit critic.”41
Pentru țăranul român, pământul nu este doar o unealtă de e xploatare, ci ,,o ființă vie, față
de care nutrește un sentiment de venerație și de teamă. Țăranul păstrează o legătură organică cu
glia pe care trăiește, care îi vorbește și care devine însuși rostul lui de a fi.”42
Această legătură sacră dintre țăran și p ământ este evidențiată foarte bine în romanul Ion:
„Simțea o plăcere atât de mare văzându -și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să -l
îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi,
unduia oste nită de răcoarea dimineții. nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli
pătimaș în palme. (…) …Sub sărutarea zorilor tot pământul crestat în mii de frânturi, după toanele
și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăieșt e. Porumbiștile, holdele de grâu și
de ovăz, cânepiștile, grădinele, casele, pădurile, toate zumzăiau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un
grai aspru, înțelegându -se între ele și bucurându -se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai
biruitoare și roditoare. Gla sul pământului pătrundea năvalnic în sufletul făclăului, ca o chemare,
copleșindu -l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care -l calci în picioare, sau ca o frunză pe

39 Adrian Dinu Rachieru, op. cit. , p. 218
40 Liviu Rebreanu, op. cit. p. 532
41 Aurel Sasu, op. cit. , p. 17
42 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 124

16
care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat de fața u riașului: – Cât
pământ, Doamne!… ”43
Despre același episod vorbește și Alexandru Săndulescu, relatând că dragostea lui Ion
pentru pământ, manifestată prin gesturile sale, capătă o senzualitate aparte care „va fi o constantă
a iubirii lui Ion de pământ, car e, în mijlocul câmpului, ascultând înfiorat «cum zumzăie,
șușotesc, fâșâie porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, grădinile, pădurile»… nu se poate
stăpâni și rupe un smoc de fire din iarba deasă, «mototolindu -le pătimaș în palme».”44
În ceea ce priveș te exclamația de la final, această denotă faptul că în sufletul feciorului
torturat de ideea posesiunii, conviețuiesc ,,o mare capacitate de a se bucura, cu spaima de
imensitate: «Cât pământ, Doamne!», o frumusețe a hărniciei și a muncii, cu ambiția care n u
cunoaște scrupule; coexistă pasiunea inocentă cu planurile viclene, exaltarea în anumite
momente metafizică, transfigurându -l pe erou, cu bestialitatea și cinismul.”45
Feciorul Glanetașului s -ar vrea ,,într -o veșnică nuntire cu pământul, de care se simte legat
prin rădăcini magnetice, țintuindu -l pe glie, la coarnele plugului.”46 Din cauza existenței a mai
multor generații de dezmoșteniți, a determinat ca dragostea de pământ să echivaleze aproape cu
un dat biologic, să atingă valoare de simbol. Deși era un elev bun, dotat pentru învățătură,
feciorul de țăran n -a vrut să se ducă la școală, numai pentru a nu se despărți de obiectul adorației
sale, care -l chema cu un glas misterios, ca o mamă, iar mai târziu, ca o femeie iubită.
Ion este înzestrat cu o foarte m are energie și voință de a munci, cu râvnă și pricepere, iar
patima lui pentru pământ nu reprezintă o fetișizare, ci atașamentul unui gospodar care știe cum
trebuie arat și semănat pământul mai bine, aspect ce reiese din episodul în care feciorul de țăran
privește locurile lui Vasile Baciu, cu dorința de a le stăpâni, dar și cu ochiul specialistului: „Le
cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate și se supăra când vedea că nu sunt cum trebuie.
Se simțea stăpânul lor și și -și făcea planurile cum va ar ăta fâneața cutare, iar cutare porumb iște
cum va semăna -o cu trifoi. ”47

43 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 42
44 Al. Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerv a, p. 17
45 Ibidem , p. 17
46 Ibidem, p. 17
47 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 41

17
O reflecție tipic țărănească reiese din episodul în care Ion înfige plugul în ogorul
vecinului, care fusese cândva al lui: „Măcar o brazdă să -mi iau înapoi din pământul meu!48,
atitudin e ce duce mai apoi la înfruntări sângeroase, care se încheie tragic. După ce trage hatul cel
nou, inima flăcăului tremura d e bucurie că și -a mărit averea. ”49
Setea de avuție îl determină pe feciorul Glanetașului să dobândească pământul prin orice
mijloace. Nici măcar predicile preotului care îl probozește într -o duminică la biserică nu îl mai
sperie și nici faptul că este chemat la judecată.
Scena sărutării pământului reprezintă apogeul ,,luptei” lui Ion de a avea pământ, una
dintre cele mai reprezentative scene din roman. Aici, glia capătă trăsături erotice: zăpada se topea
„dezvelind trupul negru al pământului. Ion de -abia așteptase zilele acestea. Acum, stăpân al
tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase.
Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei.
Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să -i soarbă mirosul, să -și umple och ii
de culoarea lui îmbătătoare. ”50
Mândria lui de cuceritor îl det ermină să să închi ne pământului și să îl sărute: „Se opri în
mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreunându -le, atrăgându -l ca brețele
unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața îi era scăldată într -o sudoare caldă de pat imă. Îl
cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, , să o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile
spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele.
Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și îl sfărâmă în tre degete, ca o plăcere înfricoșată. mâinile îi
rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându -și palmele. Apoi
încet, cucernic, fără să -și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și -și lipi buzele cu
voluptate de pământul ud. Și -n sărutarea asta grăbit ă simți un fior rece, amețitor… ”51
În ceea ce privește această scenă, Ion Simuț remarcă, în paralel, două serii de senzații,
care sunt gradate cu subtilitate de către autor. Prima serie ,,ține de posesia erotică păt imașă: „«o
poftă sălbatecă să îmbrățișeze», «sărutări», «își lipi buzele cu voluptate» ”52, iar cea de -a doua

48 Ibidem , p. 80
49 Ibidem, p. 81
50 Ibidem, p. 332
51 Ibidem , p. 333
52 Ibidem , p. 333

18
serie de elemente ,,marchează discret sensul funerar, ca o ascunsă amenințare a morții: „«lutul
negru», «mănuși de doliu», «un fior rece» .”53
Această scenă îi atrage atenția și lui Nicolae Balotă, care remarcă suprapunerea celor
două semmnificații ca ,,punct nodal al romanului”: pe de o parte se remarcă ,,întreita voluptate a
simțurilor, a cupidității și a puterii”, iar pe de altă parte ,,o adiere a mo rții presimțite.”54
Atât în romanul Ion, cât și în Răscoala , autorul pune în antiteză foarte bine satul cu
orașul, iar această incompatibilitate se resimte și la nivelul indivizilor: ,,țăranul este serios și
naiv, orășeanul e ironic și sceptic.”55
Singura mo dalitate de a crea o literatură autohtonă autentică este prin crearea unei
,,simbioze între sat și oraș, care să potențeze toate puterile creatoare și care să ducă la apariția
marii culturi române.”56
Spre deosebire de Ion, în Răscoala , problema pământului este evidențiată prin conflictul
dintre țărani și boieri, aici, setea de pământ nu mai este individuală, ci colectivă. În cadrul acestui
conflict ,,se confruntă două mentalități: cea sănătoasă, a satului, și cea decăzută, degradată a
orașului.”57
Această di screpanță dintre țărănime și boierime poate fi observată și prin intermediul
celor două personaje, Petre Petre și Miron Iuga, care ,,sunt construiți în mod deliberat ca niște
eroi arhetipali, alcătuind prototipurile celor două principii pe care se axează Răscoala: țăranul și
boierul.”58 Astfel, Petre Petre devine ,,o sinteză a tuturor energiilor țărănești”, pe când Miron
Iuga ,,întruchipează vechile prejudecăți ale boierimii noastre de pe vremea când țăranul era
sclavul moșierului.”59.

53 Ion Simuț, op. cit , p. 57
54 Nicolae Balotă, op. cit. , p. 13
55 Gheorghe Glodeanu, op. cit , p. 125
56 Ibidem , p. 125
57 Ibidem, p. 137
58 Ibidem, p. 147
59 Idem , p. 147

19
III. Obiceiuri din cadrul r ituril or de trecere

În comunitățile tradiționale, obiceiul reprezintă o manifestare folclorică îndătinată pe
care o colectivitate dată o repetă cu regularitate la același prilej, socotind -o justă și obligatorie.
În cea mai mare parte, obiceiurile populare sunt transmise prin tradiție.
Din punct de vedere etnologic, termenul de obicei este definit ca fiind ,,un ansamblu de
credințe și convingeri, transmise din bătrâni, prin intermediul tradiției și însușite de noile
generații, după care trebuie în tâmpinat un anumit eveniment, marcată anumită sărbătoare sau un
anumit moment ori, după care urmează să se desfășoare, fie o anumită manifestare ceremonială,
fie un anumit ritual.”60
Totodată, etnologul Mihai Pop definește termenul de obicei ca fiind un ,,a nsamblu de
manifestări folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată.”61
Ceremonia reprezintă o secvență din cadrul obiceiului, care este ,,organizată de acte
solemne, îndătinate, cu conotații primordiale de bunăcuviință.”62
Ritul este ,,ac el element al obiceiului în care intervin reprezentările mitologice, și care
deci se plasează la nivelul sacrului în virtutea credințelor vechi ale mediilor folclorice.”63
Riturile de trecere sunt ,,forme totale de comunicare, prin acțiune, a omului cu
macr ocosmosul, cu microcosmosul, dar și cu Sinele. Ele au luat naștere ca discursuri. Aceste
discursuri au evoluat către un Text, care nu și -a pierdut natura discursivă, ridicând la un nivel
superior intenția de comunicare.”64
În societățile de tip tradițional, trecerea de la un status ontologic la altul este marcată de
riturile de trecere. Nașterea , căsătoria și moartea ,,fac obiectul unor rituri de inițiere, rituri
esențiale la nivelul comunității tradiționale.”65
În opinia lui Arnold Van Gennep, orice rit de t recere presupune o diviziune tripartită,
stadii liminale: de separare, de prag, de agregare.66

60 Doina Ișfănoni, Interferențe dintre magic și estetic, Editura Enciclopedică, București, p. 163
61 Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, Editura Univers, p. 33
62 Ibidem , p. 33
63 Ibidem, p. 34
64 Delia Suiogan, Simbolica riturilor de trecere , Editura Paideia, p. 10
65 Delia Răchișan, Status incert și status dobândit, în Memoria Ethnologica, nr. 20 iulie – decembrie (An
VI), p. 1892
66 Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, Editura Poliro m, p. 25

20
Acest concept de trecere de la un status incert la un status dobândit i-a atras atenția și
lui Mihai Pop, în viziunea căruia această tranziție între stări implică trei etape: despărțirea de
vechea stare, trecerea propriu -zisă și integrarea în noua stare.67
Toate riturile au la bază o circumstanță, iar asocierea acestora la o circumstanță dată, va
conduce la formarea unui sistem de rituri. De exemplu, un astfel de s istem realizează Nașterea,
Nunta și Moartea: învelirea noului -născut într -o pânză albă, îmbrăcarea miresei cu ie sau rochie
albă, acoperirea defunctului cu o pânză albă ( zăbranic), toate acestea nu sunt simple gesturi
cotidiene, ci sunt gesturi simulatoare care au rolul de a scoate individul dintr -un real imediat și
de a-l situa într -o stare superioară.
Folcloristul și filologul Dumitru Pop ne atrage atenția asupra faptului că în ceea ce
privește obiceiurile și riturile, acestea ,,nu pot fi receptate decâ t în anumite condiții, în cadrul
unui sistem de cultură similar celui ce le -a produs și aflat într -un stadiu asemănător de
evoluție.”68
La Rebreanu, riturile de trecere alcătuiesc nu numai experiențele decisive ale existenței,
ci și preocupările fundamental e ale scriitorului ardelean care dorește să creeze viață, alcătuindu –
și astfel „un univers propriu, pe care îl populează cu niște personaje vii, având o existență
proprie.”69

67 Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, p. 218
68 Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească , Editura Dacia, p. 5
69 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 11

21
1. Nașterea
În cazul sarcinii Anei, se creează o răsturnare a ordinii rituale a vi eții, deoarece Ion,
pentru a -și realiza intenția, se folosește de o formă de constrângere. Copilul care urmează să vină
pe lume înainte de căsătorie reprezintă, în mentalitatea tradițională a satului, un mod anormal și
nefiresc de desfășurare a vieții.
Nașterea este din punct de vedere biologic și social, un început. La nivelul gândirii
folclorice, nașterea reprezintă însă o trecere “din lumea neagră în lumea albă”70. Această trecere
este surprinsă foarte bine în romanul Ion, atunci când fiul Glanetașului a sistă la nașterea fiului
său, moment plin de spaimă pentru Ion: „clipele se scurgeau anevoie, ca ceasurile de groază. (…)
Gemetele Anei încetară, încât bodogăneala Zenobiei se auzea limpede:
Rabdă, puică, rabdă și taci… Încă olecuță… «Te pomenești că moare!» se gândi deodată
Ion. Gândul îl înspăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se hotărască, văzduhul
parcă se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat îndată de niște țipete subțiri ca orăcăiala
de broaște speriate sau ca sc âncetul unui cățel strâns în ușă.
Copilul! zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieți
noi în lume. Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai ușurate, pe când țipetele cele noi se
întețeau, se îndârjeau tot mai p oruncitoare. ”71
Deoarece presupune trecerea de la preexistență în existență, nașterea este însoțită de
numeroase obiceiuri care au rolul de a -l scoate pe copil din necunoscut și de a -l integra în viața
comunității.
Liviu Rebreanu surprinde foarte bine aces t rit, descriindu -l ca fiind un evenimen t sacru,
plin de solemnitate: „Amândoi bărbații stăteau nemișcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu
ochii spre locul unde ființa nouă își cerea dreptul la viață. Amândoi aveau în suflet uimirea și
smerenia în fața minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor și pe care totuși omul n -a
ajuns încă s -o înțeleagă în toată măreția ei dumnezeiască. Glanetașu se închină cucernic, ir după
dânsul și Ion, simțindu -se ca și când s -ar fi înălțat, își făcu repede cruce de trei ori. ”72

70 Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, op. cit ., p 36
71 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 282
72 Ibidem , p. 282

22
1.1. Relația moașă – mamă – nou-născut
În mentalitatea tradițională, persoanele care puteau să participle la nașterea unui copil
erau foarte puține: lehuza, mama sa și moașa de neam. Moașa era cea care, pe lângă rolul de a
asista med ical nașterea, practica toate riturile în legătură cu aceasta și era, totodată și maestrul de
ceremonii al întregului obicei. Ca atare, ea păstra nu numai secretele unor practici rituale, ci și
tradiția desfășurării obiceiurilor. În cazul Anei, cea care în deplinește rolul de moașă e ste soacra
sa, Zenobia, care, „ca mai toate bătrânele de la sate, se pricepea la moșit, fără să -l fi învățat. ”73
Aceasta își îndeplinește rolul de moașă cu foarte multă responsabilitate: „îi desfăcu betele, îi
scoase zadiile și -i frecă ușor pântecele de sus în jos. ”74
Moșitul presupune tăierea buricului și scaldarea noului -născut, acestea marcând acțiuni
care vizează separarea copilului de vechea stare, făcând posibilă și integrarea în noua stare.
Aceste ritualuri sunt realizate de către Zenobia cu foarte mare conștiinciozitate, care dă dovadă
de bună pricepere: „Deodată, Zenobia se apropie în goană, cu mâinile roșii de sânge, cu fața
desperată, strigând furioasă:
– Foarfece… Dați -mi un briceag, că n -am cu ce tăia buricul copilului! … Fuga, fuga!
Smulse custura Glanetașului și se întoarse grăbită sub măr, căci plânsul copilașului i se
părea mai înecat și -i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire. (…) Peste câteva clipe văzură pe
Zenobia coborâ nd în vale cu copilul în palme. ”75
Scena scaldei ritualice nu ține doar de conceptul de igienă, ci, mai ales, trimite la ideea
de purif icare. Chiar replica Zenobiei „Mă duc să -l scald în pârâu ”76 face ca acest concept să fie
luat în seamă deoarece se referă la ritualul de imersiune repetată în apă și implicit la purificarea
noului -născut. Această practică ritualică nu este doar o rămășiță a unui gest depășit, ci ,,îl
proiectează pe individ într -o comemorare care transcende timpului și spațiului, deoarece
contribuie la perpetuarea conceptului de puritate.”77 De altfel, această practică ritualică este un
ritual de purificare a noului -născut, deoarece este scăldat în pârâu (apă neîncepută, nespurcată), a
cărui denumire este Gârla Popii , atât locul, cât și denumirea acestuia nefiind alese la întâm plare
de către scriitor, ci tocmai pentru a confirma existența comunicării omului cu Marele Tot.

73 Ibidem, p. 281
74 Ibidem, p. 281
75 Ibidem, p. 282
76 Ibidem, p. 282
77 Patricia Hidiroglu, Apa divină și simbolistica ei , Editura Univers Enciclopedic, p. 62

23
Deși la nașterea unui copil, participau doar lehuza, mama acesteia și moașa, în romanul
Ion, scriitorul face câteva ,,abateri” de la acest obicei, tocmai pentr u a reda cât mai realist acest
episod. Pe lângă Ana și Zenobia, sunt inserate alte două personaje masculine (deși se știe foarte
bine că bărbații nu aveau dreptul de a participa la nașterea unui copil), și anume Ion și Glanetașu.
La început, Ion ,,refuză” să part icipe, ridiculizând -o pe Ana, „Afurisită muiere! bombăni Ion,
fără măcar să se întoarcă. Știe că -i sosește ceasul și vine să fete pe câmp! Bată -i Dumnezeu
socotelile ei de toantă! ”78, pe când tatăl său, Glanetașu (figu ra inițiatului), prin replica „Taci,
Ioane, că te -o trăsni Dumnezeu din senin ca pe popa din Runc! murmură Gla netașu cu glasul
înecat de milă ”79, restabilește ordinea dintre om și Macrocosmos, ordine pe care Ion se dovedește
a fi incapabil să o înțeleagă. Cu alte cuvinte, Glanetașu reprez intă modelul țăranului supus
divinității, care trebuie să accepte tot ceea ce -i dă Dumnezeu, iar orice abatere de la voia
divinității aduce cu sine și pedeapsa.
Participarea celor doi bărbați poate fi văzută și ca o modalitate de inițiere a lui Ion, care
este mijlocită de către tatăl său: „Bărbații secerau înainte. Glanetașu tresărea la fiece țipăt al
Anei; Ion hârșâia mai aprig trăgând însă mereu cu urechea și mormăind mânios ca să -și alunge
mila ce i se furișa încetinel în inimă.
– Of, sărăcuța, sărăcuța! se cutremură bătrânul auzind deodată un răcnet mai pătrunzător.
– Ei, așa -i soarta femeii! zise Ion, vrând să pară l iniștit, dar cu glasul înmuiat. ”80
Această inițiere presupune dobândirea statutului de tată de către Ion, inițiere care este
descrisă de către autor prin intermediul investigației psihologice a personajului: din bărbatul
nemilos („Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Știe că -i sosește ceasul și
vine să fete pe câmp! Bată -i Dumnezeu socotelile ei de toantă! ”81) de la începutul episodului,
acesta ajunge să fie p ătruns de sentimentul de milă „ce i se furișa încetinel în inimă ”82, iar mai
apoi sufletul său este supus unui lung șir de sentimente: înce pe să aibă glasul înmuiat, p ăși în
neștire lângă nevastă -sa, este zăpăcit de tot cee a ce se întâmplă în jurul său, își privește soția cu

78 Liviu Rebreanu, op. cit. p. 281
79 Ibidem , p. 281
80 Ibidem, p. 281
81 Ibidem , p. 281
82 Ibidem , p. 281

24
ochii holbați , ajungând în final să fie înfricoșat de „omulețul cât un pumn, foarte roșu, cu ochii
închiși din pricina luminii, cu buricul ne gricios legat cu o ață murdară. ”83
Finalul acestui episod este foarte bine zugrăvit de către autor, care și de această dată
reușește să ilustreze o credință arhaică, și anume integrarea copilului în lumea albă ca fiind un
adevărat eveniment sacru: „Un răstimp stătură toți tăcuți, ascultând țipet ele speriate ale noului
născut. ”84
Pe lângă rolurile de a asista medical nașterea, de a practica toate riturile în legătură cu
aceasta și de a fi maestrul de ceremonii al întregului obicei, în mentalitatea tradițională, moașa
avea rolul și de a afla sexul bebelușului înainte de a se naște. Acest aspect este surprins de către
Rebreanu în urmă toarea scenă din romanul Ion: „Vasile Baciu aduse pe baba Firoana, meșteră
mare în descântece și moașă vestită în toate satele împrejur. Firona, zbârcită la față, dar sprintenă
la suflet, schimbă numai două șoapte cu Ana, o pipăi ușor pe pântece și apoi spuse verde
țăranului:
– Mare mirare să nu fie băiat, măi Vasile!… Numai să -i ajute Dumnezeu să-l poarte
sănătoasă… ”85
În mentalitatea tradițională, dacă femeia însărcinată încalcă anumite interdicț ii prenatale,
în mod conștient sau inconștient, ratează comunicarea cu sacrul și astfel determină apariția unor
spirite malefice. În romanul Ion, autorul ilustrează această credință, în episodul nașterii primul ui
băiat al lui Vasile Baciu: „Vasile Baciu năd ăjduia mereu un băiat. În cele din urmă a sosit, dar
încăpățânându -se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte, a stârnit numai jale și
nenorocire. ”86 Apare noțiunea de intrare lumea necazurilor, concept care este echivalent cu
intrarea în lumea a lbă, adică trecerea de la un status de vârstă la altul. Cu alte cuvinte, are loc
trecerea de la condiția de făt la cea de nou -născut.
Scriitorul, fiind un creator realist prin excelență, scoate în evidență drama omului arhaic,
pus în fața neputinței și a n epriceperii: „Moașa satului, care era chiar mama femeii, a încercat
toate descântecele și buruienile. Zadarnic. O săptămână încheiată casa a tremurat de gemete și
vaiete. Atunci Vasile s -a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut -o,
doctorul s -a crucit și, după ce i -a ocărât pe toți pentru că nu l -au înștiințat mai devreme, le -a spus

83 Ibidem, p. 283
84 Ibidem, p. 280 – 284
85 Ibidem, p. 162 – 163
86 Ibidem, p. 48

25
că acuma e prea târziu, că femeia a început să se învinețească, apoi că numai Dumnezeu face
minuni și că ar fi trebui s -o ducă la spital, în Bistrița, s ă-i scoată copilul din burtă. Baciu i -a plătit
un zlot de argint și l -a întors acasă cu căruța. Până să vie dâ nsul, femeia și -a dat sufletul. ”87
Apare și termenul de moroi (denumire folosită pentru copiii îngropați de vii), nu în mod
accidental sau gratuit, ci pentru a evidenția faptul că omul mediilor tradiționale trăia cu conștiința
existenței pedepsei divine pentru păcatele săvârșite de către ind ivid: „Copilul a mai mișcat într –
însa vreo două ceasuri, încât moașa era cât pe -aci să -l înțepe cu un ac, să nu s e întâmple cumva
să-l îngroape de viu, să se facă moroi și să vie din ceal altă lume să spăimânte oamenii… ”88
1.2. Botezul
În ceea ce privește botezul, Rebreanu nu se arată interesat să insiste pe identificarea
funcțiilor ritualice ale acestui rit, și nici p e inventarierea practicilor magico -ritualice din cadrul
ceremonialului. Cu toate aceste, prin enunțul „În ziua de Sfântul Petru au botezat copilul și l -au
numit Petre ”89, reușește să evidențieze un aspect care ține de mentalitatea omului arhaic de a
păstra cu sfințenie obiceiurile tradiționale. Mă refer aici la datina de a pune numele copilului,
atunci cand se naște sau este botezat într -o zi însemnată, după numele sfântului care se serbează
în ziua respectivă, credință conform căreia ,,dacă nu li s -ar da numel e acestora, sfântul sau sfânta
respectivă s -ar supăra și atunci ar fi rău de nou -născuții copii.”90

87 Ibidem, p. 48
88 Ibidem, p. 48
89 Ibidem, p. 231
90 S. Fl. Marian, Nașterea la români. Studiu etnografic , Editura Saeculum I. O, p. 153

26
2. Căsătoria
Ceremonialul nunții poate fi și el schițat după riturile de trecere. Astfel vom avea:
riturile pre -liminare , care cuprind logodna si pețitul ; riturile liminare , care cuprind nunta
propriu -zisă; riturile post -liminare , care fac încadrarea noii familii în viața satului, reprezintă
începutul unui nou drum pentru cei căsătoriți.
Căsătoria , prin întregul proces al ceremonialului tradițional, reprezint ă o schimbare a
statutului relațiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relații de familie și de grup,
cu implicații în comportamentul protagoniștilor, care suportă, ei înșiși, schimbări fundamentale.
Este o etapă existențială încărcată cu multe semnificații, suita de obiceiuri fiind menită să asigure
trecerea celor doi tineri de la starea de fată și flăcău la categoria oamenilor maturi, a celor
însurați.

2.1. Căsătoria dintre Laura și George
Nunta propriu -zisă este precedată de pețit . În mentalitatea tradițională, când un fecior
hotărăște să -și întemeieze o familie, ,,merge în pețit la fată”91, unde se discută în favoarea
tinerilor. În opera rebreniană, acest ritual apare prezentat cu de -amănuntul în romanul Ion, cum
este cazul lui Geor ge și Laura, unde se respectă cu strictețe fiecare ritual. Pețitul începe mai întâi
cu pregătirile care se desfășoară în casa familiei Herdelea, menite să asigure un cadru favorabil
întâlnirii celor doi tineri: „Până seara au adus pe tapet toate treburile c e le stârnise sosirea
pețitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu -l pot găzdui, fiind mulți și
neavând decât tr ei odăițe. ”92
Deși se află doar în stadiul de pețit, cei doi tineri sunt numiți în mod prematur logodnici ,
fapt care ne duce cu gândul că Rebreanu, având statutul de scriitor omniscient, cunoaște de
dinainte destinele implacabile ale personajelor. Tot aici apare și obiceiul conform căruia cei doi
tineri nu au voie să doar mă împreună înainte de nuntă: „Dar, chiar dacă ar avea mai mu lte, n -ar
ședea bine unui logodnic să petreacă nopțile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în

91 Delia Suiogan, op. cit. , p. 119
92 Liviu Rebreanu, op. cit , p. 112

27
Armadia. Masa însă poate s -o ia aici, precum poate să stea toată zi ua, să se obișnuiască cu
Laura. ”93
Printre toate grijile pe care le poartă familia Herd elea, ce mai mare este cea a ospățului ,
deoarece, având o situație materială destul de modestă, Herdelenii se văd nevoiți să facă
cheltuială grea. Însă toate acestea devin posibile, având în vedere că o dată se mărită o fată…
Se inventariază astfel toate c ele trebuincioase ospățului, toate pentru a da bine tânărului
pețitor: „vor tăia câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să lipsească, deși s -a
cam scumpit. În orice caz, nici o masă nu se poate fără carne. De prăjituri vor îngriji fet ele, căci
Laura e meșteră mare… ”94
Pe lângă planurile de primire a lui George , membrii familiei Herdelea stabilesc și planul
de a merge la serata dansantă, prilej de integrare în societate a celor doi tineri în calitate de
logodnic și logodni că: „Duminică, firește , vor merge împreună la serata dansantă. Cine știe de nu
vine chiar înadins ca să meargă și la bal împreună cu Laura, să se mândrească în fața lumii cu așa
logodnică frumușică. Laura roși până în vârful urechilor și se întrebă ce vor zice fetele când vor
afla că se logodește? Desigur că foarte multe vor invidia -o.”95
Sosirea lui George reprezintă un eveniment foarte important în familia Herdelea,
deoarece aceștia văd în Geroge ca fiind ,,salvatorul” Laurei care o poate scoate din situația
mater ială modestă î n care se afla: „Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într -o brișcă
galbenă, trasă de doi călușei iuți și grăsuni. Ghighi, care stătuse mai mult pe afară decât în casă,
toată ziua, cu ochii pe șosea, zări trăsura de departe și, deși nu cunoștea pe P intea, ghici că el
trebuie să fie și dădu alarma cu însuflețire:
– Vine!… Iute, iute!
Întreaga familie apăru în ușa casei. Herdelea șopti Laurei să iasă mai în față, să vadă
omul că -l așteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbăne a fără cruțare,
scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un surâs triumfător.
– Uite ce tânăr simpatic! murmură dăscălița silind pe Laura să roșească.
Trăsura se opri o clipă în uliță, înaintea casei.
– Hai, Titule, deschide poarta! strigă Herdelea.

93 Ibidem , p. 112
94 Ibidem, p. 112
95 Ibidem, p. 113

28
Titu se repezi în capul gol și brișca intră în ogradă, după ce Pintea coborî și veni spre
pridvor, ridicând mai sus umbrela și ferindu -se să nu calce în noroi. Toți îl întâmpinară în cor:
– Bine -ai sosit!
– Bine v -am găsit! Bine v -am găsit! repetă dânsul intrând în ce rdac și scuturându -și
umbrela peste parmalâc. M -a făcut leoarcă ploaia asta… Din Lechința până aici n -a stat nici un
minut… Dar bine c -am ajuns…
Herdelea îl îmbrățișă și -l sărută pe amândoi obrajii, ceea ce nu se obișnuia decât între
neamuri. Pintea sărută mâna doamnei Herdelea care, fiind foarte mișcată și voind să se
stăpâneacă, avea o înfățișare rece, zicându -i «Bună ziua, domnule!»
Laura îi întinse grațios mâna, cu un surâs cochet prin care căuta să -l încătușeze mai mult;
el vru să -i spună ceva d răgălaș, dar, neîmdrăznind s -o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se
mulțumi să -i sărute mai lung mâna și apoi, spre a -și ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi
zise galant:
– Mi-a vorbit atât despre dumneata… sora dumitale… încât te -am cunoscut imediat…(…)
– Credeam că nici n -ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă!… Ei, dar ce mai stați aici în
umezeală?… Haidem în casă!… Leapădă -ți și tu, George, macferlanul și umbrela, că uite cum
curge apa din ele!..
Îl duseră în salonaș. Întrebările nu mai conteneau: când ai plecat, unde ai poposit, ce -ai
pățit pe drum? Și copleșindu -l cu întrebări, încât el abia biruia vu răspunsurile, toți îl cântăreau
din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu încercau s -o ascundă. (…) Vedea cum îl
examineaz ă toată familia și aceasta îl încurca, dar totuși povestea mereu, căutând vorbele cele
mai alese și aruncând deseori ochii la Laura, care stătea lângă el, îl privea tăcută și se roșea ca
sfecla când întâlnea căutări le triumfătoare ale bătrânilor. ”96
Tot aces t ,,interogatoriu” din partea familiei Herdelea este întrerupt de către învățător,
care cere să înceapă ospățul, având menirea de a -l omeni pe tânărul pețitor așa cum se cuvine, de
data aceasta George primind (din nou în mod prematur) statutul de ginere : „- Ei, fetelor, –
interveni iar Herdelea, frecându -și zgomotos mâinile, – ia să ne aduceți voi ceva să mai
dezmorțim oleacă pe George, că văd că -i rebegit rău de ploaie și de frig… Cred că bei și tu,
ginere, un șnaps fain de to t, știi, românesc de -al nost ru?”97

96 Ibidem, p. 114 – 115
97 Ibidem, p. 116

29
Un alt moment destul de important este cel al ,,consfătuirilor” dintre Laura și Ghighi, cele
două analizând atât aspectul fizic, cât și starea materială a lui George, prilej cu care Laura începe
să se convingă că George e ste mult mai bun decât Aurel: „Fetele ieșiră ca niște sfârleze,
bucuroase că pot să -și comunice la repezeală impresiile. Așezând pe o tavă păhărele și sticla cu
rachiu fiert și îndulcit, Laura întrebă cu inima strânsă:
– Ce zici, Ghighițo?… Cum ți se pare?
– O, dar știi că -i foarte drăguț , se jură Ghighi din toată inima. Zău, Laura, e de o sută de
ori mai simpatic ca Ungureanu… Mă și mir cum de nu ți -a plăcut ție până acuma? Nu vezi că -i
elegant, nu ca teologii ceilalți care se plimbă veșnic cu umbrela subțioară… Parcă nici n -ar fi
teolog, parcă ar fi cel puțin inginer!
– Adevărat? stărui Laura strălucitoare… Nu -i prea mic?
– Ce mic? se cruci cealaltă. E doar tocmai cât tine de înalt… Adică de unde până unde
vrei să fie negreșit ca prăjina de Ungureanu?… Ș -apoi n -ai văzut ce brișcă su perbă are? Asta
spune cât de colo că -s oameni bogați și vrednici!
– Mie totuși mi se pare că -i prea mic, reveni Laura care dorea să audă cât mai multe laude
spre a se convinge pe deplin și pentru a -și risipi toate îndoielile ce -i mai necăjeau uneori sufletul .
– Lasă, nu mai cârti! Aveți să fiți o pereche încântătoare ! sfârși Ghighi cu însuflețire. ”98
Nu doar familia Herdelea se îngrijește să impresioneze pe tânărul pețitor, ci și George
însuși acordă o atenție foarte mare gesturilor și comportamentului său pentru a intra în grațiile
viitorilor socri: „Pintea bău puțin ca să nu -și închipuie oamenii că poate -i bețiv. În schimb, limba
i se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreț de fire și -i plăcea și lui însuși cum povestește. (…) Târziu
de tot, tânărul se urni totuși s ă plece. Dacă ar fi fost după el, n -ar mai fi plecat, ci ar mai fi stat de
vorbă până dimineața… Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigară de mai
multe ori să nu uit e că mâine la prânz e așteptat. ”99
După momentul pețitului, La ura începe să se pregătească pentru logodnă , prilej cu care
Rebrean prezintă toți membrii familiei Herdelea, fiecare având propriile griji despre cum să se
prezinte mai bine în fața familiei Pintea. Aceste pregătiri denotă faptul că, deși erau o familie ,, de
domni”, aveau conștiința respectării cu strictețe a obiceiurilor tradiționale: „Logodna Laurei bătu
la ușă. Vremea fiind scurtă, toți se așternură pe muncă, să se prezinte cumsecade în fața mirelui

98 Ibidem, p. 116 – 118
99 Ibidem, p. 114 – 119

30
și a cuscrilor. Logodnica trebuia să -și isprăvească o ro chie nouă, foarte simplă și frumoasă, în
care să cunoască pe viitorii ei socri. Ghighi nu voia nici ea să apară ca o slujnică și -și transformă
o rochiță, făcând -o aproape nouă. Însăși doamna Herdelea consimți ca fetele să -i lucreze o rochie
modernă, deși ea era vrăjmașa luxului și se încăpățâna să îmbrace în haine de acum zece ani și
păstrate bine, fiindcă le purta cu multă simțire. Herdelea alerga mereu prin Armadia, după
cumpărăturile trebuincioase, mai fericit decât toți, povestind oricui îl asculta ce noroc are fata lui,
lăudând până -n cer pe Pi ntea, pe Laura, pe toată lumea… ”100
Singurul care nu acordă prea multă atenție respectării obiceiurilor, este Titu, principala sa
preocupare fiind poves tea de dragoste cu Roza Lang: „Numai Titu nu se interesa de nimi c,
umblând veșnic pe urmele Rozei Lang, încât prin Jidovița și prin Armadia începea să se
șoptească ici -colo că nu poate fi lucru curat între feciorul dascălului din Pripas și nevasta noului
învățător din Jidovița. ”101
Pe lângă pețit și logodnă , un alt obicei important din cadrul ceremonialului nupțial este
stabilirea zestrei , ceea ce declanșează diverse contro verse între membrii familiei: „Serile
reîncepură discuțiile în casa Herdelea, uneori mai potolite, alteori mai aprinse. Pricina era tot
Pintea, dar acum sub forma zestrei.102 Deși învățătorul Herdelea îl admira pe George pentru
faptul că „nu cerea nici un ban și nici altfel de zestre ”103, ci „o vrea pe Laura și numai pe
Laura ”104, Laura și Ghighi erau nemulțumite de acest aspect deoarece, după părerea lor, o tânără
„fără zestre înseamnă fără trusou și că în trusou intră și cele cuvenite pentru începutul tinerei
gospodării, deoarece n -ar fi demn să -i pretindă omului până și scaunul pe care să se așeze în casa
lui. Ba chiar buna -cuviință spune că tatăl miresei e dator să plătească neînsemnata ta xă de
hirotonisire a ginerelui. ”105
Replica părinților că „orice lux e primejdios la temelia unei căsnicii noi, că și așa sunt
destule cheltuieli cu logodna și cu nunta, și mai ales să nu uite că mai ră mâne în casă o fată de
măritat… ”106, vine ca o confirmare din partea soților Herdelea, conștienți de starea materială
modestă pe care o au, că nu pot să îndeplinească toate dorințele fetelor. Conflictul dintre membrii

100 Ibidem, p. 152
101 Ibidem, p. 152
102 Ibidem, p. 152
103 Ibidem, p. 152
104 Ibidem, p. 152
105 Ibidem, p. 152
106 Ibidem, p. 152

31
familiei Herdelea se rezolvă datorită unor compromisuri pe care le face în vățătorul Herdelea:
„Argumentele fetelor, fiind stropite cu lacrimi, avură darul să -l convingă pe Herdelea care,
amanetându -și leafa și dobândind girul notarului Stoessel, împrumută o mie cinci sute de zloți de
la Banca Someșană, spre a pute a ține piept dor ințelor Laurei. ”107
Logodna dintre George și Laura este una restrânsă, ceremonie la care participă doar
familia celor doi și cele mei bune prietene ale Laurei, Elvira Filipoiu și domnișoarele Spătaru. Și
de această dată Rebreanu nu omite să analizeze comporta mentul fiecărui personaj,
individuali zându -le pe fiecare în parte: „Logodna se făcu fără mare ceremonie și fără invitați.
Numai Elvira Filipoiu și domnișoarele Spătaru, cele mai bune prietene ale Laurei, fuseseră
poftite în mod excepțional. Încolo nici un s trăin. (…) Belciug se oferise să schimbe el inelele
logodiților și să citească rugăciunea potrivită. Doamna Herdelea, în clipa solemnă, avu un
zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau șiroaie. Învățătorul era atât de mișcat, că
trebuia să dea peste cap un pahar de vin ca nu cumva să -l podidească plânsul. În toată casa numai
Titu stătea ursuz cu gândurile la Rozica. George Pintea sorbea din ochi pe Laura. Când s -au
sărutat, după schimbarea verighetelor, s -au roșit amândoi așa de tare că toată l umea a râs de
dânșii. ”108
Deși pe tot parcursul acestor episoade, principala problemă a familiei Herdelea era
situația materială și financiară modestă, în final, Herdelea reușește să își îndeplinească d atoria de
socru cu demnitate: „Logodna se încheie cu o mas ă împărătească. Popa Belciug ținu o cuvântare
mișcătoare pentru fericirea tinerilor, urându -le copii mulți și viață lungă. George îi răspunse
printr -o declarație de iubire pe care preotul se grăbi a o transmite Laurei. Astfel solemnitatea
făcu loc jovialit ății cuvenite. ”109
Odată cu oficierea logodnei, Laura și George trec de la starea de fată și flăcău la
statutul de logodiți. Acest aspect este foarte important în viața unui individ, fapt pentru care nici
Rebreanu nu trece cu vederea schimbările pe care le su feră personajele sale, cum este, de
exemplu, cazul Laurei care „de când se logodise, trecuse printr -o schimbare mare. Serioasă
fusese ea întotdeauna, dar acuma parcă seriozitatea îi ședea mai bine. De unde până atunci nu se
potrivise deloc în păreri cu mama ei, azi vorbeau ca două tovarășe și nu se sfia s -o întrebe mereu,
ba cum se gătește cutare mâncare, ba cum se croiesc pantalonii bărbătești, ba cum se fac

107 Ibidem, p. 152
108 Ibidem, p. 154
109 Ibidem, p. 155

32
murăturile… Era hotărâtă să să fie o gospodină desăvârșită, să vadă Pintea că, deși ea n -a avut
zestre, are în schimb atâtea calități prețioase încât se poate lua la întrecere cu orice domnișoară
din Ardeal .”110 Toate aceste schimbări confirmă faptul că Laura și -a acceptat noua condiție, cea
de logodnică, respectând mersul firesc al lucrurilor.
Pe lângă fa ptul că nunta dintre George și Laura reprezintă trecere de la statutul de
logodnici la cel de soț și soție, ritualul căsătoriei constituie și o formă ceremonială prin
intermediul căreia pătrundem într -un alt mediu al comunității satului, și anume în cel al
intelectualității rurale.
La această nuntă , rochia de mireasă este lucrată chiar de Laura, iar accentul cade pe
cadourile de nuntă primite: „un inel cu un briliant împresurat cu rubine, cercei de aur cu stropi de
diamante și un colan de platină cu o cruciu liță de aur având la fiecare c apăt câte -o steluță de
smaragd. ”111
Pe lângă darurile prețioase oferite Laurei de către George, sunt menționate și darurile
membrilor familiei Herdelea, daruri care sunt oferite ca zestre tinerilor căsătoriți: „În fața
cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mâna goală, Herdelea oferi tinerilor „din partea
bătrânilor” un serviciu de cafea cu lapte, modest și frumos. Tot atunci Titu îi dărui lui George o
tabacheră de piele de crocodil, cumpărată din banii lui. (…) Ghighi se porni pe plâns văzând că
numai ea nu are n -are ce să le ofe re.”112
Cununia civilă are loc la Jidovița, iar duminică la biserică sunt prezenți șase preoț i și
cântă corul studenților: „Cununia fiind într -o duminică, biserica cu două turnuri din Armadia se
umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumusețea si gingășia Laurei, dar și înfățișarea
simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele ei
erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mișcate păreau Elv ira Filipoiu și Lenica
Spătaru, ele fiind și domnișoarele de onoare.
Șase preoți, între ei și Belciug pe care Herdelea îl poftise înadins ca să nu mai observe și
armadienii neînțelegerile lor, în frunte cu protopopul bătrân, le binecuvântară legătura, iar corul
studenților cântă parcă mai mișcător ca întotdeauna. Când protopopul le puse întrebarea solemnă,
mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; mireasa însă rosti un „da” atât de mititel și
de timid, parcă i -ar fi fost rușine să n -o audă lumea . În clipa aceea doamna Herdelea nu se mai

110 Ibidem, p. 164
111 Ibidem, p. 225
112 Ibidem, p. 226

33
putu stăpâni și izbucni într -un hohot de plâns, ceea ce înduioșă pe toți și făcu chiar pe Laura să
lăcrimeze puțin, ca să se adeverească vorba că nu s -a pomenit mire asă care să nu plângă
puțintel. ”113
Nunta este se rbată la beră ria Rahova, la care participă toată domn imea din Armadia și
împrejurimi : „Nunta fu serbată la berăria din Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o
împodobise feeric și unde se adună toată domnimea din Armadia și împrejurimi. Mireasa zăbovi
până se schimbă într -o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, și o pălărioară foarte
drăgălașă, căci era hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui
George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămână , săptămâna de miere… Aici
primiră felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roși până -n vârful nasului, deoarece
domnii mai îndrăzneți îi doreau îndeosebi odrasle numeroase. De altfel muzica faimosului
Goghi din Bistrița le sporea amândurora em oția.
Apoi George șopti ceva Laurei și amândoi se ridicară. Lăutarii intonă un marș nupțial
care-i petecu până jos în stradă unde îi aștepta cea mai bună trăsură din Armadia, să -i ducă la
Bistrița, iar de -acolo să -și continue călătoria cu trenul.
Doamna He rdelea îmbrățișă lung pe Laura, înmuindu -se reciproc în lacrimi. Fiindcă
Ghighi plânsese câte puțin toată ziua, acum izbuti s -o sărute fără bocete, deși tremura de durere.
Despărțirile ținură vreun sfert de ceas, urmând la rând Herdelea și Titu, apoi famil ia Pintea de
Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de părinții și frații lui… Și tot timpul țiganii
cântau marșul nupțial, pe când sus, în ferestre, invitații priveau curioși și mișcați, iar jos, în
stradă, o mulțime de lume căsca gura și a sculta muzica.
În sfârșit mirii se suiră în trăsură și vizitiul dădu bice cailor. Batiste multe fâlfâiră în vânt,
noi valuri de lacrimi se revărsară. ”114
Odată cu plecarea tinerilor căsătoriți, atât rudele, cât și invitații continuă petrecerea într –
un stil el egant, demn de statutul social al personajelor: „Rudele se întoarseră la musafiri…
Începură toasturile, urmară glumele și veselia până ce deodată muzica atacă un vals lin, legănat,
care ademeni tineretul… Mândru și înduioșat, Herdelea umbla mereu ici -colo, ciocnind cu unii,

113 Ibidem, p. 226 – 227
114 Ibidem, p. 227

34
zâmbind cu alții, căutând să vadă pe toți mulțumiți. El era azi omul cel mai fericit de pe
pământ. ”115
Funcționalitatea mecanismului este asigurată de prezența tradițiilor și obiceiurilor
respectate cu strictețe de săteni. Sunt prezentat e numeroase evenimente, dar care în structura lor
reprezintă același lucru. Obiceiurile de nuntă diferă de la o clasă socială la alta, fiind astfel redată
în moduri diferite.

2.2. Căsătoria dintre Ion și Ana
Așa cum am văzut și în cazul nunții Laurei cu G eorge, și în cadrul nunții lui Ion cu Ana
este ilustrat obiceiul pețitului . Și de această dată scriitorul inserează foarte bine câteva
incursiuni tradiționale în interiorul textului literar, manieră pe care o stăpânește foarte bine. În
societățile de tip t radițional, feciorul care merge în pețit la fată, este însoțit de pețitori, ,,oameni
buni de gură”. În cazul lui Ion, acesta merge în pețit la Ana „însoțit de mă -sa, de Floarea, nevasta
lui Macedon Cercetașu, și de soacra primarului, o babă specialistă la p rețuri și tocmeli, se duse la
Vasile Baciu care de altfel îl aștepta și chiar chemase pe Firona și pe nevasta dascălului Simion
Butunoi, s ă poată ține piept asalturilor. ”116 Se poate observa cum și de o parte (Ion), și de cealaltă
(Vasile Baciu) se fac pregăt iri serioase, fiecare dintre negociatori ,,înarmându -se” cu ajutoare
care să le ofere sprijin în negocieri.
Este important de observat cum personajele zugrăvite de către Rebreanu, având conștiința
cinstirii obiceiului de pețit, respectă cu mare strictețe î ntregul protocol de negociere: atât gazdele,
cât și cei veniți se așează în jurul mesei, iar „Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura
dezleagă limbile și îmblânzește inimile. ”117
Discutarea zestrei declanșează numeroase neînțelegeri între cele două părți, astfel că la
început, se ajunge cu greu la o înțelegere. Aceste neînțelegeri se datorează faptului că Vasile
Baciu refuză cererea lui Ion, deoarece nu este considerat de către tatăl Anei a fi suficient de bun
pentru ea pe motivul că nu este de neam, adică provine dintr -o familie modestă, fără avere:
„Toată târguiala fu reluată de la început cu mai multă râvnă și violență, fiecare parte urmărind să
păcălească cât mai tare pe potrivnic. Cuvântul însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau

115 Ibidem, p. 227 – 228
116 Ibidem, p. 207
117 Ibidem, p. 208

35
țigănește și, dre pt dovezi și argumente, se ocărau întâi unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe
Glanetașu, pe Baciu și pe toate neamurile lor cunoscute și necunoscute… În loc de apropiere, mai
rău se înrăiră și se despărțiră hotărâți să nu mai reînceapă convorbirile, c eea ce, firește, nu -i
împiedică să se întâlnească iar peste câteva zile și iar să se certe fără rezultat. ”118
După numeroase întâlniri și îndelungate dezbateri, se aj unge la un consens, astfel că
„Baciu primi să -i dea zestre toate pământurile și amândouă casel e, cerând doar să fie scrise, după
cununie, pe numele amândurora. Deocamdată, după cununie, Ana se va muta la Glanetașu,
împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și
altele mai mărunte ce se cuvin unei mir ese și neveste tinere. În aceeași zi se duseră la not ar
pentru înștiințările legale. ”119
Odată încheiată tocmeala și toate înștiințările legale, apare menționat un alt obicei care
merită o deosebită atenție, și anume vestirile la biserică, prilej cu care este anunțat evenimentul
căsătoriei la biserică, de către preot, pentru a înștiința întreaga comunitate despre nunta ce va
avea loc în sat: Ion merse pe urmă „la preot să facă strigările de cuviință așa fel ca nunta să se
serbeze ch iar a doua duminică după Pașt i.”120 Conform mentalității tradiționale, preotul trebuie
să strige de trei ori, în trei sărbători, vestirea nunții în bis erică. Se consideră că aceste vestiri ale
căsătoriei au menirea de a oferi ocazia celor care sunt împotriva căsătoriei să -și exprime
dezacordul, acesta fiind ultimul moment când nunta poate fi anulată.
Obiceiul chematului nașilor face parte din ceremonialul nupțial, având o însemnătate
foarte importantă, fapt pentru care nu trebuie trecut cu vederea. Acesta apare ilustrat în romanul
Ion, în episodul chemării soților Herdelea în calitate de nași, de către Ion. Nu întâmplător
folosește scriitorul expresia „Flăcăul întoarse ochii pe rând spre fiecare din casă parc -ar fi cerut
ajutor, dar toți tăceau întunecați. ”121 Atitudinea și relațiile dintre pe rsonaje sunt create de către
autor într -un mod foarte explicit, prin intermediul cărora reușește să sesizeze nuanțe foarte
importante legate de obiceiurile de nuntă. Conform mentalității tradiționale, chematul nașilor
era un obicei care se respecta cu stri ctețe și care era încărcat de solemnitate. Cel care trebuia ,,să
ducă vestea” era mirele, anunțând totodată și data nunții. Acest eveniment avea însemnătate
foarte importantă, deoarece nașii erau ,,ai doilea părinți” ai mirilor, astfel trebuiau să fie

118 Ibidem, p. 208
119 Ibidem, p. 208
120 Ibidem, p. 208
121 Ibidem, p. 222

36
respectați de către miri. Atitudinea lui Ion, prin umilința sa, confirmă, în mod indirect, această
credință a supunerii și respectului față de nași. Urmează astfel dialogul dintre mire și nași, din
care reiese de altfel relația mire -nași: „După o pauză încurca tă, tot el trebui să înceapă:
– Apoi uite de ce -am venit amu, domnule învățător și doamnă!… Am venit să vă spun că
nu mă mișc de -aici până nu -mi făgăduiț i să mă cununați dumneavoastră! ”122
Atitudinea familiei Herdelea este, la început, una de protest împotri va lui Ion, pe care îl
consideră ticălos, care nu are dreptul să le ceară ajutorul, tocmai din cauza faptelor sale de
,,trădare ”: „Toată familia protestă într -un singur glas, deși toți fură mișcați de rugămintea
ticălosului. ”123
Pe lângă motivul trădării lui Ion, învățătorul Herdelea ia în calcul și problema banilor,
deoarece avuse o cheltuială destul de însemnată cu nunta Laurei, aruncând responsabilitatea
nășitulu i pe umerii preotului Belciug: „Herdelea se codi îndelung, că nășitul înseamnă cheltuială
mare, c ă tocmai și el are sarcini multe cu nunta domnișoarei, că de ce nu -l cunună popa… ”124
Prin atitudinea lui Ion, asistăm astfel la o mutație a obiceiului propriu -zis, deoarece,
conform tradiției, nașii erau aleși dintre persoanele ,,mai avute” din sat, tocmai pentru a putea
susține financiar tânăra pereche de miri, pe când Ion își alege nașii pe baza unor considerente
afective, refuzând categoric alegerea altor nași : „Ion se jură că mai bine strică toată învoiala,
decât să se gândească la alți nași, îl încredi nță că nu trebuie să cheltuiască nici un ban și în sfârșit
stărui atât de mult și atât de călduros încât învățătorul fu nevoit să primească:
– Bine, Ioane, bine… S -o facem și pe asta, că multe am mai făcut noi pentru tine și de
puțină recunoștință am avut parte… Dar poate de aci încolo să fim mai norocoși! ”125
Gestul lui Ion de la finalul episodului, marchează pecetluirea înțelegerii, prin sărutarea
mâinii părinților spirituali, simbolizând respectul și supunerea fiului față de părinți: „Ion,
plecând, sărută mâna, întâi domnului și apoi doamnei, ceea ce îndemnă pe dăscăliță să zică mai
potolită: – E mare ticălos, dar cel puțin are inimă bună, săracul! ”126

122 Ibidem, p. 222
123 Idem , p. 222
124 Idem , p. 222
125 Idem , p. 222
126 Idem , p. 223

37
Iacob Naroș relatează că, în ceea ce privește nunta lui Ion cu Ana , „asistăm la o Nunta
Zamfirei , tratată re alist și care respectă tiparul zonei și a datinei”127, fapt ce poate fi observat
chiar din cuprinsul romanului: „În frunte călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța
întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăit ul gordunei. Apoi
venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă cu nașii, având pe obraji gravitatea cerută de
împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și câteva fețe mai spălate, în mijlocul cărora
Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi alt ele încărcate cu feciori și fete ce chiuiau și se
zbenguiau .”128
Odată cu oficierea cununiei civile dintre Ion și Ana , nunta se mută la casa socrului mic,
Vasile Baciu, loc unde băutura și mâncarea sunt din belșug iar muzica și dansul popular sunt la
loc de c inste, desfășurându -se astfel un spectacol popular în toată regula, plin de culoare și de
pitoresc, amintin d parcă de vremuri fabuloase: „În casă și în tindă, în ogradă jucătorii asudau,
lăutarii își alungau oboseala cu rachiu. Bucătăreasa mare, mama Floric ăi, suflecată până în
genunchi și cu un linguroi uriaș în mână, umbla printre mesele încărcate, lăudându -și mâncările
și chiuind la întrecere cu Zenobia, care mândră că e ra soacră mare se îmbătase tun. ”129
Rânduiala nunții este urmată de jocul miresei de la m iezul nopții când Ana, îngreunată
de sarcina destul de înain tată, cedează locul Floricăi, drușca întâi , pe care Ion, îndrumat de
instinctele iubirii pătimașe, o strânge în brațe cu înflăcărare pe Florica, scenă la care asistă și
Ana, neputincioasă, tresări nd ca mu șcată de viperă .
Deși în cadrul obiceiului jucatului miresei pe bani aceasta trebuie să fie jucată de către
mire, socri, soacre, flăcăi și druște, în roman, obiceiul suferă câteva schimbări tocmai pentru că
Ana, din cau za sarcinii, îi cedează locul druștei întâi , Florica, astfel că am putea numi jocul
druștei și nu al miresei. Florica este jucată de către Ion, apoi pe rând de către Titu și restul
oaspeților. Acest episod îi oferă ocazia lui Ion de a o juca și de a o strânge în brațe cu foc pe
Floric a, fapt ce trezește în sufletul Anei sentimente de gelozie și de rușine că nu a putut juca ea.
Cu toate acestea, Ana era fericită pentru că se simțea răsplătită pentru toate suferințele pe care i
le pricinuise Ion.
Și Gabriel Angelescu observă dilema lui I on care se află prins între „glasul pământului”
(Ana) și „glasul iubirii” (Florica). Fiind „îndrăgostit pătimaș de Florica, Ion joacă numai cu ea,

127 Iacob Naroș, op. cit ., p. 96.
128 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 229 -230.
129 Ibidem , p. 232

38
uitând de Ana. În dezlănțuirea jocului, la un moment dat, cu ochii înflăcărați , el își închipuie că
Florica e mireasa lui , nu Ana. Secvența evidențiază relațiile dintre personaje și anticipează
destinul lor. Indiferent față de Ana, Ion va fi tot mai atras de acum încolo de «glasul iubirii»”130.
Al. Săndulescu vede ceremonialul nupțial ca „amintind parcă vremi fabul oase de
epopee”131, așa cum bine se poate observa și din roman : „În casă și în tindă, în ogradă jucătorii
asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu. ”132
Este foarte important de remarcat diferențele dintre nunta lui Ion cu Ana și nunta dintre
George Pintea și Laura Herdelea. Deosebirea dintre cele două nunți constă atât în participanții la
nuntă, modul de a sărbători public, precum și formele de protocol social, care sunt cu totul
diferite de cele de la prima nuntă. La nunta Laurei și a lui George participă doar domnimea din
împrejurimi, evenimentul fiind „serbat într -un local public, cu lăutari care cântă «marșuri
nupțiale» mirilor pregătiți să plece într -o «călătorie de nuntă». Mireasa, îmbrăcată «într -o
elegantă toaletă de călătorie», este «gratulată» de invitați”133, pe când Ana, mireasa din cadrul
celei de -a doua nunți, nu se bucură de prea multă atenție nici din partea nuntașilor, și nici din
partea lui Ion, ea suferind din cauza condiției sale, și nu bucurându -se de acest eveniment unic în
viață.

2.3. Căsătoria dintre George și Florica
Tot în cuprinsul romanului Ion, este ilustrată și nunta dintre George și Florica, eveniment
care nu capătă prea multă atenție din partea scriitorului, acesta fiind preocupat de zugrăvirea
personajelor și a personalității acestora, în detrimentul descrierii în detaliu a obiceiurilor din
cadrul ceremonialului nupțial: „Nunta se făcu în casa cea nouă a lui George, zidită anume pentru
dânsul. Trei popi slujiră la biserică, iar Toma nu s -a lăsat până nu i -a oprit pe toți și la o spăț,
izbutind chiar să îmbete leucă pe cel din Sărăcuța, cu bere, căci cumpărase înadins trei butoaie
pentru fețele spălate. Naș mare a fost Stroessel care, ca notar, deși ovrei, i se păru se tot ce se
poate mai distins. ”134

130 Gabriel Angelescu, Romanele lui Liviu Rebreanu , Editura Aula , p. 29.
131 Al. Săndulescu, op.cit ., p. 38.
132 Liviu Rebreanu, op. cit ., p. 232.
133 Raluca Bledea , op. cit. , p. 36.
134 Liviu Rebreanu, op. cit ., p. 340

39
Singurul moment în care scriitorul ,,strecoară” câteva practici ritualice în cuprinsul
acestui episod este plata lui Stroessel pentru jocul miresei, nu pentru a descrie obiceiul propriu –
zis, ci pentru a evidenția categoriile sociale ale personajelor, prec um și personalitatea acestora:
„în talgerul miresei a zvârlit o hârtie de o sută de coroane, nu ca popa din Sărăcuța care a pus un
biet zlot de argint și încă văitându -se că biserica lui e cea ma i săracă de pe valea Someșului. ”135
Și în cadrul acestei nunți apare imaginea miresei plânse, la f el cum se întâmplă și în
cadrul nunții dintre Ion și Ana. Diferența dintre cele două mirese este că Ana adoptă condiția
miresei supărate din cauza suferinței la care este supusă, pe când Florica își adoptă această mască
pe motivul că așa se cuvine un ei mi rese: „Florica ședea cu ochii plecați și plânși, cum se cuvine
unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roși i îi juca un zâmbet de plăcere. ”136

2.4. Căsătoria dintre Zenobia și Glanetașu
O altă nuntă, care deși apare doar sub forma unei indicații scenice, prin intermediul căreia
ni se oferă câteva informații legate de personaje și destinul acestora, nu trebuie trecută, totuși cu
vederea. Este vorba de căsătoria dintre Zenobia și Glanetașu , precum și zestrea pe care o
primește Zenobia de la părinții săi: (Ze nobia) „s-a măritat cu dânsul fără voia părinților, care -i
ziceau că din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă. Singură la părinți, și din
oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. Ea însă l -a vrut pe Glanetașu și părinții, ca să nu -i
iasă din voie, au dat -o și au înzestrat -o cu patru table de porumb și două de fâneață, trecându -i și
casa din capul satului cu grădina dimprejur. Când s -au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrânii
până și -au clădit -o pe cea de peste drum de -a popii, au găsit până și oalele pe foc, iar în ogradă o
pereche de boi și două vaci, o droa ie de găini și vreo cinci rațe… ”137
Nici de această dată nu inserează scriitorul detalii despre personajele sale în mod
accidental, ci o face pentru a contura atât personalitățil e personajelor, cât și destinele spre care se
îndreaptă fiecare dintre ele: Zenobia reprezintă personajul femeii înstărite, măritată din dragoste
cu un bărbat sărac, pe când Glanetașu este imaginea bărbatului care, deși căsătorit cu o femeie
bogată, nu ști e să gestioneze averea Zenobiei, ajungând să o risipească pe băutură.

135 Ibidem , p. 340
136 Ibidem, p. 340
137 Ibidem, p. 39

40
2.5. Căsătoria dintre Puiu Faranga și Madeleine
În ceea ce privește căsătoria dintre Mădălina și Puiu Faranga , aceasta este mai
degrabă un aranjament pus la cale de către Policarp Fara nga, tatăl lui Puiu, având menirea de a
împrospăta sângele boieresc prin acest altoi de calitate dintre feciorul de boier și virgina făptură
de la țară. Alegerea miresei are lor întâmplător, într -un sat din Argeș, în timpul jocului zvăpăiat
și devorant, Ci uleandra, pe care -l joacă și Puiu Faranga, nimerindu -se prins în horă alături de
Mădălina, o fecioară foarte frumoasă, o domniță rustică: bătrânul Faranga „zice că neamul nostru
e condamnat să se stingă fiindcă de atâtea generații nu și -a mai împrospătat sâ ngele și că
împrospătarea se poate face prin amestecul cu un sânge nou, sănătos, tânăr, plămădit cu
pământ…Brrr!… Și așa, cum eu eram singurul Faranga, eu aveam datoria să mă sacrific pentru
neam și să mă însor cu o fată de la țară pe care mi -o va aleg e el la timp. (…) Apoi planul avea
ceva romantic și atrăgător: să cutreieri satele căutând o țărăncuță nostimă pentru un boier ca s -o
ia de nevastă. ”138
Condiția dramatică a tinerei fecioare nu se datorează doar faptului că este ucisă de către
propriul soț, ci și modalității în care este cumpărată de către bătrânul Faranga și înfiată apoi de
către o mătușă de -a lui Puiu, urmând a fi crescută în străinătate, iar după opt ani ajunge să fie
soția lui Puiu Faranga. Chiar și schimbarea numelui din Mădălina în Mad eleine, reprezintă o
metamorfoză a personajului, care își schimbă condiția din ,,mica prințesă rustică”139 în cea de
domniță din lumea mare, metamorfoză care, în termeni tradiționali, ar fi considerată ca fiind
trecerea de la statutul de tânără fecioară la c el de nevastă.

2.6. Nunta la care participă Toma Lotru și Rafila, Răfuiala
Nunta constituie unul dintre cele mai importante și hotărâtoare momente atât din viața
omului, cât și din cea a comunității, constituind un fenomen folcloric complex. Dansurile și
jocurile din cadrul nunții îndeplinesc funcția de integrare, dar și de armonizare a contrariilor și
de stimulare a fecundității. În nuvela Răfuiala , jocul popular din cadrul nunții capătă o trăsătură
erotică, prin intermediul căruia Rafila și Tănase sunt transfigurați în personaje păcătoase,
dominate de o pornire erotică, pe care nu o mai pot parcă să o controleze: (Toma) „se uită cu
băgare de seamă după ei și văzu cum o prinde Tănase de mijloc și cum o trage spre el. Văzu cum

138 Liviu Rebreanu, Ciuleandra, Editura Astro, p. 74
139 Perpe ssicius, Liviu Rebreanu: ,,Ciuleandra” , în Liviu Rebreanu. Antologie, prefață și aparat critic de
Paul Dugneanu, Editura Eminescu, p. 132

41
își odihnește nevasta lui br ațele pe brațele lui Tănase, cum își încolăcește mâinile pe grumajii lui,
cum se lipește de el.Vedea bine că fețele lor străluceau de o bucurie pătimașă. (…) Tănase îi
spune ceva, dar ea nu -l aude. Tănase își apleacă obrajii spre obrajii ei, parc -ar vrea s-o sărute, și
ea zâmbește dulce, și două ruji purpurii i se aprind în obraji… ”140
Urmărind jocul celor doi îndrăgostiți, Toma Lotru, soțul Rafilei, tulburat de gânduri
negre, are impresia că lumea se umple de sânge, ceea ce anticipează crima din finalul nu velei.
În cuprinsul aceleiași nuvele este inserat și obiceiul chematului la nuntă , potrivit căruia
mirele desemna doi fecior, de regulă cei mai buni prieteni ai săi, să meargă prin sat pentru a
anunța oamenii despre nunta ce va avea loc și totodată invitân du-i la nuntă pe fiecare în parte.
Acest obicei este inserat de către Rebreanu pentru a individualiza personajele, dar și pentru a
anticipa conflictul ce urmează să apară între personaje: Toma Lotru „își aducea aminte că au
venit doi călăreți, au venit și l -au poftit la nuntă. El s -a codit cât s -a codit, dar călăreții nu i -au dat
răgaz, și -n sfârșit, a trebuit să le făgăduiască c -or merge negreșit, el și Rafila.
– Așa da, firește c -așa! i -a zis atunci unul. Așa se și cade că, vezi, mirele nostru ți -a
fost cel mai bun prieten în holteșie!
– Și mi se pare că sunteți și ceva neamuri… așa, mai de departe, a adăugat celălalt.
– Apoi să veniți nesmintit, să nu cumva să faceți să nu veniți, că s -ar supăra tare rău
mirele… (…)
– Ne-om duce de bun ă seamă, puteți fi hodi niți!”141

2.7. Drama fetei obligate să se mărite
Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea adolescenței la societatea adultă, de la un
anumit neam la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul. Această trecere, dacă nu
are loc în mod f iresc, declanșează un dezechilibru între cele două statuturi: status incert și status
dobândit. Un astfel de dezechilibru poate fi considerat și căsătoria forțată a unei fete cu un fecior
pe care nu -l iubește.
Liviu Rebreanu, fiind un bun creator de perso naje, surprinde foarte bine și ilustrează în
același timp și categoria personajului fetei sărace, obligate să se mărite cu un fecior pe care nu -l

140 Liviu Rebreanu, Răfuiala din Nuvele, Antologie și postfață și bibliografie de Alexandru Ruja, Editura
Minerva, p. 24
141 Ibidem , p. 18 – 19

42
iubește. Rafila (din nuvela Răfuiala ), Laura (din romanul Ion), Ileana ( din nuvela Hora morții ),
nevasta (din nuvela Nevasta ) și Mădălina (din romanul Ciuleandra ) sunt reprezentările cele mai
elocvente ale personajului feminin care nu are nici un drept de decizie în ceea ce privește
alegerea bărbatului cu care să se căsătorească.

2.7.1. Laura, romanul Ion
În rom anu Ion, modelul fetei forțate să se mărite cu un bărbat pe care nu -l iubește, este
reprezentat de către Laura, fiica învățătorului Herdelea. Refuzul vădit al fetei de a se căsători cu
un fecior pe care nici nu -l iubește și nici nu -l cunoaște este ilustrat foarte bine de către Rebreanu
în dialogul dintre Laura, sora sa Ghighi și mama acestora: „- Nu mă mărit! Nici să nu vă gândiți
că am să -mi leg viața de un…
Ghighi, care aștepta doar să deschidă Laura focul, a sărit numaidecât să lămurească
dăscăliței că măritișul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăște pe Pintea,
pentru că Pintea e mai mic decât Laura…
Doamna Herdelea se uită la ele mirată. Dar când a înțeles, a izbucnit ca o leoaică:
– Apoi credeți voi că are să vă lase cineva să dați cu piciorul norocului?… Că vouă vă
arde de nebunii și de blestemății, în loc să vă mai gândiți și la greutățile cu care ne zbatem…
Mâine -poimâine e și nebuna cealaltă de măritat… D -apoi zestre de unde credeți să luați?
– Ei, parcă toată lumea -i ca Pintea, să se uite numai la zestre! zise repede Ghighi.
– Mă mir că nu vi -i rușine să mințiți cu atâta sfruntare… Apoi da, carul vostru e într -o
roată, puteți umbla după cai verzi pe pereți… Vă închipuiți că oamenii de treabă se uită la
sindrofiile și l uxurile voastre… Alta ar fi sărit cu amândouă mâinile, ticăloaso, și ar mulțumit lui
Dumnezeu că i -a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi și drăcii… Obraznico și
nerușinato!…
– Poți să mă ocărăști cât vrei, dar nu mă mărit! repetă Laura cu o li niște tristă de martiră,
care pe maică -sa o înfuria și mai rău. ”142
Refuzul Laurei de a se căsători cu George este văzut de către C. Călinescu ca fiind „o
criză idealistă”143, deoarece fiica învățătorului, fiind dezamăgită de către Aurel Ungureanu, s -a
căsători t cu un altul, pentru a cădea în orgoliul casnic.

142 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 76
143 G. Călinescu, op. cit. , p. 289

43
Un alt episod care merită o atenție deosebită este acela al plecării Laurei din satul natal.
Această ieșire din matca protectoare a satului și a locuinței familiale reprezintă un moment de
ruptură, care dec lanșează sentimente de tristețe în sufletul tinerei neveste: „Laura ședea
buimăcită, cu ochii drept înainte, neîndrăznind să se uite la „bărbatul” ei. Inima i se to pea într -o
tristețe nelămurită. ”144
Chiar și natura participă la trăirile și frământările Laurei , autorul realizând astfel o
simbioză între elementele naturii și trăirile personajului: „Vedea cum rămân în urmă râpile,
livezile, lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereții ei, care i -au fost atât de dragi și
pe care îi părăsește acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se legăna și parcă -i zicea a dio, mut
și totuși înțelegător… ”145
Cuprinsă în acest amalgam de trăiri sfâșietoare, Laura are un moment de lucidi tate, în
care își dă seama că „George i se părea mai străin ca oricând și se mira cum pleacă ea alături de
un străin într -o lume străină și necunoscută, lăsând aici lumea care o iubea și pe care o iubea.
Prin minte îi fulgera întrebarea înfrico șată: «Cine -i străinul acesta?» ”146 Această plecare a Laure i
din lumea care o iubea și pe care o iubea în lumea străină și necunoscută , reprezintă trecerea
unui prag inițiatic dintre cele două stări: în mod conștient și asumat, Laura trece de la statutul de
fată la cel de nevastă.
Rebreanu, fiind un genial scriitor realist, surprinde foarte bine aceas tă despărțire
dramatică a tinerei neveste de casa părintească: „În Pripas opri trăsura în fața casei părintești.
Coborî și făcu câțiva pași în ogradă, privind însetată pereții albi cu ferestrele speriate și
acoperișul cârpit ici -colo cu șindrilă nouă, ca și când ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în
lumina ochilor. Câinele casei se gudură la picioarele ei și -i linse vârful pantofilor, parcă ar fi
simțit că pleacă departe aceea care nu uita nicidată să -i arunce de mâncare. Laura îl mângâie ca
pe un pri eten și șopti cu genele umede:
– Adio, Hector, adio… Acuma plec…
Apoi trăsura porni înainte. Peste cât eva clipe casa nu se mai vedea. ”147
Tragismul acestei scene este amplificat de privirile buimăcite ale țăranilor care participă
mirați și neputincioși la această despărțire dureroasă: „În porți țăranii cunoscuți se uitau mirați

144 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 228
145 Ibidem , p. 228
146 Idem , p. 228
147 Idem . p. 228

44
după domnișoara care se duce cine știe unde, scoteaau pălăria și rostea u urări pe care ea nu le
auzea… ”148
Privirea Laurei, pe care o mai aruncă încă o dată asupra locurilor copilăriei ș i tinereții
sale apare ca un ultim salut de adio, pecetluindu -l cu lacrimi amare de tristețe: „În dealul de unde
drumul coboară spre Săscuța, Laura întoarse capul să mai vadă o dată satul ei împrăștiat între
dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albă strui. Apoi își îndreptă privirile numai înainte…
Șoseaua albă, șerpuitoare, se zvârcolea sub picioarele cailor. Ochii Laurei erau plini de lacrimi și
sufletul ei atât de încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară jos din trăsura care o smulgea
din lumea tinereții. ”149
Ruptura aceasta dureroasă de satul natal, precum și trăirile sfâșietoare ale Laurei nu fac
altceva decât să confirme trecerea conștientă și asumată a tinerei neveste din spațiul protector al
familiei într -un spațiu nou, necunoscut, a l unei noi familii.

2.7.2. Rafila, nuvela Răfuiala
În nuvela Răfuiala , căsătoria Rafilei cu Toma Lotru este văzută mai degrabă ca o
tragedie, decât ca un moment de fericire deplină. Rafila, fata orfană și săracă se vede obligată să
se căsătorească cu Toma Lotru, un fecior înstărit și cu avere, cu toate că îl iubește pe Tănase
Ursu, un fecior „sărac ca degetul”. Această căsătorie din obligație face ca viitorul Rafilei să fie
un șir nesfârșit de suferințe, pe când pentru Toma, căsătoria cu fata orfană este u n moment de
fericire deplină: „A plâns mult Rafila când a făcut tocmeala cu Toma Lotru, și de la tocmeală
până la cununie nici nu i s -au zvântat lacrimile. Măcar că Toma era flăcău voinic și bogat, iar
Tănase sărac ca degetul…Toma a făcut de dragul Rafile i, nuntă mare, cum rar se pomenește. Dar
Rafila nu înceta deloc cu plânsul. Și când stătură înaintea altarului, când îi puse popa să zică
sfântul jurământ, cu trei degete, pe sfânta cruce, Rafila a început să bocească, de -i tremura și
cununița de flori din cosițe. Și toate femeile au plâns de mila ei, încât s -a cutremurat biserica de
jale… Mai mult a semănat cununia aceea a prohod decât a nuntă…Și toată lumea se mira și se
minuna, numai Toma nu se sinchisea de nimic, căc i lui îi era tare dragă Rafila… ”150

148 Idem , p. 228
149 Idem , p. 229
150 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 16 – 17

45
2.7.3. Eroina din nuvela Nevasta
În nuvela Nevasta , eroina ilustrează la fel de bine tiparul femeii măritate cu forța cu un
bărbat pe care nu -l iubește. Aflată la căpătâiul soțului muribund, femeia își dă seama că nu îi este
milă de suferința soțului, ba chiar sentimentele sale sunt de revoltă și dispreț față de bărbatul din
cauza căruia a avut o căsnicie plină de suferință: „Mi-a fost drag… Adică de ce să -mi fi fost
drag? A fost bun? N -a fost. A fost frumos? N -a fost. Apoi de ce să -mi fi fost drag?… Șt ia cât
vreau să mă mărit cu altul, și totuși m -a luat… Și pe urmă m -a bătut, mai rău ca pe o slujnică…
Nu, nu mi -a fost bărbat. A fost un străin… ”151

2.7.4. Ileana, nuvela Hora morții
Și în nuvela Hora morții asistăm la destinul tragic al fetei măritate cu forța. De această
dată, personajul fetei ,,jertfită” prin cununie este reprezentat de Ileana, o tânără dintr -o familie
înstărită, care este obligată de tatăl său să se căsătorească cu un fecior pe care nu -l iubește.
Ileana, deși era îndrăgostită de Bor oiu, fecior isteț și săritor, se căsătorește cu Ionică Haramu,
fecior înstărit și cu avere, fiind obligată de către tatăl său: „Boroiu a aflat de la oameni că Ileana
s-a împotrivit cât a putut, că l -a purtat cu vorba pe Haramu un an de zile, că, în sfârșit, a simțit -o
tatăl său cu vicleșug și a început s -o bată și a bătut -o până a înmuiat -o. Baba Firona, moașa
satului, i -a povestit că Ileana într -un plâns o duce cu Haramu și i -a mai povestit cum o snopea
tatăl său și cum îi striga: „Îți trebuie Boroiu, hai?. .. Pe Boroiu -l aștepți?… Na, blestemată!… Na,
rapandulă!… Vre i calicie, vrei sărăcie, ai?… Și zice că mereu țipa, să audă tot satul: Ori te duci
după Ionică, ori îți sucesc gâtul! ”152
Se poate observa aici că nunta este prezentată ca fiind un ceremoni al care are mai
degrabă un rost economic, decât unul spiritual sau magico -ritual, deoarece, prin căsătoria fetei
bogate cu un fecior înstărit, se dorește din partea tatălui fetei o îmbogățire materială și financiară,
fapt pentru care, ca dar de nuntă, le o feră c a zestre tinerilor căsătoriți „șaptesprezece locuri, o
tablă mare de pădure, trei perechi de boi ungurești, nu știu câți cai, două vaci șvaițere și o turmă
întreagă de oi, și casă de piatră în sat, și alte două case la câmp. ”153

151 Liviu Rebre anu, Nevasta, din Nuvele, Editura Minerva, p. 87
152 Liviu Rebreanu, Hora morții, din Nuvele, Editura Minerva, p. 122
153 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 122

46
S-a putut observa așadar că nunta este cel mai important moment din viața omului,
devenind o manifestare a satului întreg, care inseresează deosebite categorii sociale de oameni,
categorii de neam, de stare materială, de sex și se realizează printr -o seamă de deprinderi sociale,
de tradiții.
Rebreanu ilustrează foarte bine credința conform căreia nunta este o adevărată sărbătoare,
care implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este
important atât pentru miri, cât și pentru obștea sătească .

47
3. Moartea și înmormântarea
În sistemul de credințe și mituri românești, moartea este văzută ca fiind o ,,mare
călătorie” , o ,,mare trecere” , ca un ,,drum” pe care ,,dalbul de pribeag” îl face din lumea cu
dor în cea fără dor, din lumea cu milă în cea fă ră milă. Omul mediilor tradiționale crede că prin
gesturi, cuvinte și cântece se poate acționa și în acest moment asupra forțelor binevoitoare sau
potrivnice și se poate pregăti marea trecere.
Ivan Evseev definește moartea, din punct de vedere religios, ca fiind ,,o punte de trecere
din viața pământească spre viața eternă.”154
Pentru cei vii, atât viața, cât și moartea trebuie să aibă un sens. De aceea, este necesară o
legătură între ele. Moarte împiedică orice comunicare propriu -zisă dintre vii și morți, ace asta
fiind posibilă numai în forme mediate precum: bocetele, pomana, rugăciunile sau visele.
Imediat după moartea cuiva, femeile rude cu mortul, trebuie să -l jelească, bocind.
Bocetul este o obligație rituală care exprimă durere, iar a nu boci mortul este considerat un păcat
destul de grav.
Existând credința ca morții vorbesc între ei, cei vii transmit știri din această lume în
cealaltă, crezând în calitatea de mesageri ai celor recent decedați. Presupunerea că morții se
interesează de cei vii, îi leagă î n mod necesar pe aceștia și atenuează realitatea rigidă a morții.
Astfel, prin bocete, femeile îl sfătuiesc pe cel pe cale de a fi îngropat, ce ar trebui să -i comunice
unui alt defunct, din partea lor sau a familiei.
Jelirea și doliul sunt metode prin car e cei vii cinstesc morții. În perioada doliului, rudele
apropiate ale defunctului nu pot participa la manifestări sărbătorești precum nunți sau hori în sat.
Pentru a evita mânierea sufletului, viii sunt obligați să ofere pomană morților, în principal sub
forma meselor comemorative și a rugăciunilor. Aceste acte de comunicare simbolică satisfac
cerințele mortului, generând liniștea și bunăstarea acestuia.
Se crede că până la Judecata de Apoi, morții au nevoie de hrană, ca orice călător. Astfel,
viii refac p eriodic resursele celui mort. Dacă mâncarea este hrană pentru corp, rugăciunea este
hrană pentru suflet. Este esențial ca viii să se roage pentru morți. Rugăciunile întăresc sufletele și
le mângâie. De asemenea, aprinderea lumânărilor, oficierea slujbelor și postirea sunt acte
benefice.

154 Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale , Editura Amarcord, p. 295

48
Neglijența dovedită de cei vii determină răzbunare din partea celor morți. În astfel de
cazuri se crede că sufletele celor decedați se vor întoarce și vor crea un dezastru într -o formă
vizibilă, boala fiind modalitatea cea mai frecventă. Dacă morții nu sunt recompensați
corespunzător, viii își compromit șasele la o existență tihnită în lumea de dincolo. În această
privință, în ciuda nevoii de mediere, comunicarea dintre vii și morți este obligatorie și determină
consecințe pozitive sau negative.
În ceea ce privește diversitatea riturilor funerare, Arnold Van Gennep consideră că
aceasta se datorează faptului că ,,un același popor are despre lumea de dincolo concepții
contradictorii sau diferite care se suprapun, ceea ce are repercusiuni asupra riturilor.”155 Acest
aspect poate fi observat și în operele lui Rebreanu, acesta ilustrând atât rituri funerare de pe
Valea Someșului, precum și din județul Argeș; rituri funerare din mediul tradițional, dar și din
spațiul citadin.
De obi cei, eroii lui Rebreanu își încheie viața silit și în mod năprasnic: Ion, Miron Iuga,
Nadina și Madeleine mor asasinați, cârciumarul Avrum și Ana se sinucid prin spânzurare, țăranii
din Răscoala sunt secerați de gloanțe într -un masacru colectiv, ca rezulta t al represiunii. Toate
aceste fețe ale morții ,,denotă, sigur, felurimea împrejurărilor din operele scriitorului, dar și
caracterul ei tragic.156
În continuare, am ales să inventariez câteva dintre sfârșiturile tragice ale personajelor
rebreniene, prilej c u care o să scot în evidență și câteva obiceiuri tradiționale de înmormântare,
precum și practici magico -ritualice manifestate în cadrul ceremonialului funerar.

3.1. Moartea lui Ion
Liviu Malița interpretează sfârșitul personajului Ion, dovedind încă o da tă subtilitatea
realismului rebrenian: „În final, destinul „culcă” personajul la pământ, uciderea lui putând fi
interpretată atât în registru realist – cu sapa” (motivația este explicită: sapa este unealta „pașnică”
de care s -a slujit toată viața pentru a lucra pământul; de aceea nu toporul, de exemplu, unealtă
„agresivă”, este arma crimei, ci sapa; patima ce l -a robit întreagă viață nu putea avea altă
dezlegare decât prin intervenția unei acțiuni congruente cu ea) – cât și un registru simbolic,

155 Arnold Van Gen nep, op. cit. , p. 131
156 Al. Săndulescu, op. cit. , p. 124

49
„săpat” de forțele elementare, primordiale ce s -au confruntat irevocabil în sufletul său”157: „Cu
amândouă mâinile, George ridică sapa și izbi, simți că fierul a pătruns în ceva moale și în gând îi
răsări întrebarea: «Unde l -oi fi lovit?» Dar numaidecât se auzi iarăși, mai încet și rugător:
– Ssst… ssst…
George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot
răgușit ca și când se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George.
Parcă tot întunericul s -ar fi schimb at dintr -o dată, într -o baltă de sânge închegat, care -l asmuțea.
Lovi a treia oară, fără a -și mai da seama unde… ”158
Se poate observa cum la moartea flăcăului ,,participă” însăși natura, care ,,comentează”
mai puțin indiferent, prin intermediul freamătului vietăților, al mugetelor, al lătrăturilor și al
cucurigurilor care, conform mentalității tradiționale, vestesc moartea eroului: „O vacă mugi
undeva prelung, puternic, încât câinii deșteptați din ațipeală porniră deodată în tot satul să latre
speriați. Cucu riguri vioaie își răspundeau cu înverșunare. ”159
În ceea ce privește sfârșitul lui Ion, Al. Săndulescu relatează că moartea tânărului flăcău
este prevestită încă de dinainte , aspect ce poate fi observat prin intermediul comportamentului
personajelor: ,,drumu rile lui Ion încep a fi cunoscute și de George, care așteaptă răfuiala.
Presimțirile negre se înmulțesc. George pleacă la pădure, se întoarce din drum (semn rău) să -și ia
toporul. Atmosfera însăși parcă ascunde ceva, care o face pe Florica să fie gâtuită d e spaimă .
Toate aceste aspecte au caracter premonitoriu, menite să anticipeze sfârșitul tragic al eroului.
În ceea ce privește descrierea ceremonialului funerar al personajului Ion, acesta este
încărcat cu o serie de obiceiuri și practici magico -ritualice, fapt pentru care nu a putut fi lăsat
neobservat. Se poate observa că prin îngroparea lui Ion în curtea bisericii, și nu în cimitirul
satului, cum era normal după ,,încadrarea sa socială”, denotă schimbarea statutului feciorului
Glanetașului din simplu țăr an în ,,om al bisericii”: „Preotul Belciug hotărî să facă o
înmormântare deosebit de solemnă omului care a lăsat de bunăvoie bisericii tot ce a stăpânit în
valea plângerilor. Dădu voie ca groapa lui Ion să fie săpată chiar în curtea noii biserici și făgădui

157 Liviu Malița, Alt Rebreanu , Editura Cartimpex, p.235. La originea cărții se află teza de doctorat din
1999, Poetica romanului rebrenian. O lectură psiho -critică .
158 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 420
159 Ibidem , p. 422

50
să-i ridice, pe socoteala sa, o piatră pe mormânt spre a eterniza creștineasca dani e a celui răposat
întru Domnul. ”160
În colectivitățile tradiționale, moartea cuiva era un eveniment care îi privea pe toți. De
aceea, la înmormântare participă întreaga colect ivitate, credință care reiese și din rândurile
romanului Ion: „La înmormântare se strânse mai tot satul. Soții Herdelea cu domnișoara Ghighi
veniră înadins să însoțească la groapă pe Ion care, deși le făcuse bucluc cu jalba lui, a fost om
săritor și de ispr avă. Belciug sluji cum știa el mai frumos și mai mișcător. Dar mai ales printr -o
cuvântare funebră înduio șă inimile cele mai împietrite. ”161
În cadrul ceremonialul funerar, apare menționat obiceiul iertăciunilor care sunt luate atât
de către defunct prin int ermediul preotului, cât și de către cei prezenți față de defunct, acest
moment fiind, în termeni etnologici, ultimul prag pe care trebuie să îl treacă sufletul mortului
dinspre lumea celor vii spre lumea celor morți: „Nici un ochi nu rămase însă uscat atunc i când,
prin gura preotului, Ion își luă rămas bun de la părinți, de la toți prietenii și cunoscuții. Iar când
în sfârșit pomeni de George care i -a curmat viața pământească, și -i zice «te iert, căci n -ai știut ce
faci», tot norodul izbucni într -un hohot de plâns și Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de
dunga coșciugului, încât de -abia o potoliră cei dimprejur. ”162
Înmormântarea lui Ion este văzută de către criticul Al. Săndulescu ca fiind ,,un ultim
fascicol de lumină, asupra acestui caracter aspru și pătimaș: „Pe urmă, Ion fu coborât în
pământul care i -a fost prea drag, și oamenii au venit pe rând să -i arunce câte o mână de lut umed
care răbufnea greu și trist pe scândurile odihnei de veci. ”163
În cuprinsul aceluiași episod este menționat un alt obicei tr adițional din cadrul
ceremonialului funerar, și anume pomana pentru sufletul mortului , practică menită să ajute
sufletul defunctului să călătorească mai ușor în lumea de dincolo: „Glanetașu făcu pomeni
bogate la care familia Herdelea, mai populară, trebui s ă ia parte și chiar să guste din toate
mâncările «de sufletul lui Ion». ”164

160 Ibidem, p . 428
161 Ibidem, p. 428
162 Ibidem, p. 429
163 Ibidem, p. 429
164 Idem , p. 429

51
3.2. Moartea Anei
Iuliu Pârvu spune despre Liviu Rebreanu că este „unul dintre cei mai mari scriitori
români cu înțelegere pentru tragic . Nu doar pentru că în opera sa se moare cel mai mult, căci nu
orice moarte e și o tragedie, ci pentru că în această operă se trăiește cu adevărat tragic de câte ori
un personaj sau altul caută, dar nu reușește să evadeze dintr -un spațiu spiritual care -l sufocă”165.
În opinia autorului, tragicul derivă din „obsesia spațiului închis”166, iar închiderea este,
fără îndoială, unul din elementele situației tragice. Din cauza acestui spațiu spiritual sufocant,
Ana ajunge să recurgă la sinucidere, fiind singura cale de scăpare sau evadare din acest spațiu al
chinului sufletesc. Captivitatea în acest spațiu spiritual sufocant se datorează condiției sale de
nevastă nedreptățită și asuprită, condiție care duce la alterarea echilibrului mintal care se traduce
printr -o liniște aproape suspectă, care -i însoțește pas cu pas fiecare gând și gest. Înainte de a se
întrepta spre locul sinuciderii, așează copilul în leagăn și -l închină de trei ori, amintindu -și
noaptea de pe cuptor, cu plăcerile ei înfricoșate și neștiutoare. Intră în grajd, mângâie vacile și
privirea îi răm âne ațintită pe un stâlp unde, „într-un cui de lemn, atârna ștreangul nou -nouț, cu
care lega vițelul când îl alegea la muls. Luându -l și întinzându -l în mâini, zâmbi cuprinsă de
bucurie mare. Pe urmă se uită împrejur. Tavanul era foarte jos, aproape să -l atingi cu degetele, și
se odihnea pe grinzi groase, necioplite. Trecu capătul ștreangului pe după cea dintâi dinspre ușă,
lângă Joiana, și îl legă cu un nod întreit. Lărgi bine lațul din celălalt capăt și -i dădu drumul,
privind cum se leagănă de ici -colo, din ce în ce mai ușor. Privind așa îi apăru în minte din senin
Avrum și se miră că spânzuratul n -o mai spăimânta, ci parcă zâmbea straniu ca o chema re.”167
Potrivindu -și spânzurătoa rea, are un moment de ezitare „O, Doamne ferește, că și eu…
murmură Ana întorcân du-se și făcând un pas, hotărâtă să iasă din întunericul năbușitor. (…) De –
afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion și un ciript zgomotos și certăreț de vrăbii multe ”168, însă
calmul ascunde halucinația, căci „deodată văzu limpede în dunga de la lumină pe D umitru cu
briciul în mână, tremurând ca și când i -ar face semn… Speriată, se uită înapoi. Ștreangul nu se
mai mișca; stătea drept, întins parcă de -o greutate mare. Când se gândi de ce -o fi întins, desluși
în laț capul lui Avru m, cu un rânjet care o înfur ie.”169

165 Iuliu Pârvu, Conștiința tragicului , Steaua , nr.11, 1985, p. 75
166 Ibidem , p. 76
167 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 352
168 Ibidem , p. 352
169 Ibidem , p. 352

52
Are o scurtă tresărire de spaimă, după care și reia tacticos pregătirea, potrivindu -și
anevoie lațul pe după gât. Scena e filmată cu încetinitorul, evidențiind fiecare detaliu și fragment
al mișcării executate mereu cu o liniște de moarte: „Încet, tact icos, își scoase năframa și o puse
pe parul ce despărțea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub ștreangul care -i venea
până la ochi. Se întinse în vârful picioarelor, prinse lațul cu amândouă mâinile și -și vârî capul. Se
căzni mult să -și potriveasc ă funia pe gâtul gol, ținând cu o mână ștreangul și cu cealaltă lațul. ”170
Încordarea a junge să o obosească deoarece „picioarele o dureau de cât stătuse încordată;
simțea că e aproape să amorțească… Închise ochii și încercă să nu se mai țină cu mâinile de fu nie.
De altfel nici nu mai putea de pic ioare; i se zgârceau genunchii. ”171
Încă lucidă, simte cum „lațul se strângea din ce în ce mai tare. N -o durea, dar i se părea că
tot nu l -a potrivit bin e și-i era necaz că s -a pripit. ”172 În momentul când simți o gâdilitură încât
trebui să caște gura și ochii , îi trecu prin minte că are să moară și, îngrozită, instinctiv, încearcă
să atingă pământul, însă nu găsește niciun sprijin: „Deodată îi trecu prin minte că acuma are să
moară, se îngrozi și vru să se întindă să atingă pă mântul, să fugă de moarte. Dar degeaba mișca
picioarele, căci nu găsea nici un sprijin. Atunci se spăimântă și o cuprinse o înecăciune arzătoare.
Limba i se umflă, îi umplu gura, încât trebui să o scoată afară… Apoi un fior o furnică prin tot
corpul. ”173
Moartea își făcuse apariția dându -i mai întâi un fior senzual, caracteristi c sucombării prin
spânzurare: „Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi
îmbrăți șat-o cu sălbăticie ucigătoare… ”174 Ultima fulgerare de gând se leagă tot de noaptea
plăcerilor, d upă care totul se încâlcește: „Încercă să țipe, dar nu izbuti decât să horcăie de două
ori înăbușit… Se moleși, lăsându -se să atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri
noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea … Pe u rmă toate se încâlciră… ”175
Rămâne doar planul fiziologic, în care scriitorul descifrează un simbol, menit să dea
verdictul moral definitiv asupra personajului: „Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba

170 Ibidem, p. 352
171 Ibidem, p. 352
172 Ibidem, p. 352
173 Ibidem, p. 352
174 Ibidem, p. 352
175 Ibidem, p. 353

53
creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o ră zbunare pentru tăcerea la ca re a fost osândită
toată viața… ”176
Scena sinuciderii Anei este văzută de către Nicolae Manolescu ca fiind una zguduitoare,
„scenă în care fiecare detaliu este parcă filmat cu încetinitorul, iar moartea nu găsește răsunet
nici măca r în simțirea animalelor din grajd, indiferente ca însăși natura.177: „Joiana,
nemaisimțind nici o mișcare, întoarse capul și se uită nedumerită. Dădu din coadă și atinse cu
moțul de păr poalele Anei. Și fiindcă Ana rămase țeapănă, Joiana își înfundă limba ve rzuie,
apăsat, întâi într -o nară, apoi în cealaltă și por ni să rumege domol, plictisită… ”178
Imediat următoare acestui episod este scena sosirii lui Vasile Baciu în casa Glanetașilor,
pentru a vedea trupul neînsuflețit al fiicei sale, prilej cu care, și de ac eastă dată, pe lângă
descrierea conflictului dintre personaje, Rebreanu inserează un obicei important din cadrul
ceremonialului funerar, și anume priveghiul , care are ca sens primar separarea neamului celor
vii de cel mort, înainte de integrarea lui în nea mul celor morți. De obicei, acest obicei durează
două nopți și se face pe ntru a nu lăsa mortul singur: „Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana
așezată pe masă, scăldată, îmbrăcată, cu mâinile încrucișate. Se uită lung la ea, înghiți un nod ce i
se urcase în piept și apoi schimbă câteva vorbe cu Ion, da r fără să se privească în ochi. ”179
La înmormântarea Anei, la prohod, participă tot satul. Romancierul fixează și aici toate
elementele esențiale: participarea la înmormântare a întregii comunități, prezența bocitoarelo r,
prezentarea fiecărui membru al familiei, fiecare cu preocupările sale: „La prohod se adună mai
tot satul, încât oamenii umpleau și ulița. Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care
ducea departe mirosul de tămâie și aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. Câte –
o femeie izbucnea în plâns din când în când, iar preotul Be lciug mormăia pe nas cântecele de
înmormântare și scutura mereu cădelnița. Ion îngenunchea deoparte, Vasile de cealaltă parte a
coșciugului, amândoi cu capetele goale, plecate, ca niște vinovați. Zenobia în genunchi ținea
copilul în brațe, lăgănându -l ca s ă nu se scâncească, și se uita împrejur parcă s -ar fi mândrit cu
frumusețea de îngropăciune. ”180

176 Idem , p. 353
177 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române: 5 secole de literatură , Editura Paralela 45, p.
604
178 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 353
179 Ibidem , p. 354
180 Idem , p. 354

54
Singurul care o plânge pe Ana cu sinceritate și care suferă cel mai mult din cauza
pierd erii Anei este tatăl lui Ion: „Glanetașu, zdrobit, cu obrajii în palme, pl ângea cu sughițuri,
bolborosind dureros : – Draga tatii… Draga tatii… ”181
Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor
și mai ales psihologia personajului principal. În mintea acestuia se amesteca imaginea moartei,
cu aceea a copilului și cu imaginea iubitei. Cu deosebită artă, romancierul surprinde spaima de a
nu pierde pământul, spaimă care se strecoară treptat în sufletul lui Ion.
Bazată pe conceptul de mimesis, opera rebreniană nu face altceva decât să copieze
anum ite tipare ale țăranului român, așa cum este și în cazul Anei, concept pe care îl explică
foarte bine criticul George Călinescu prin descrierea tipologiei în care se încadrează aceasta: ,,în
societatea rurală, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestr e și o producătoare de copii. Odată
criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate. Soarta Anei e mai rea,
dar deosebită cu mult de a oricărei femei de la țară, nu.”182

3.3. Moartea cârciumarului Avrum
Un alt personaj care este co nturat de către autor ca fiind victimă a spațiului sufocant
închis este Avrum. De această dată, captivitatea personajului în ,,spațiul închis” se datorează
implicării sale într -o afacere din care iese spoliat. Lupta cârciumarului pentru salvarea averii se
dovedește a fi zadarnică, astfel că singura modalitate de a ieși din acest spațiu sufocant este
sinuciderea. Scena sinuciderii lui Avrum este zugrăvită de către autor într -un mod șocant de
realist, fapt pentru care merită o atenție sporită: „Poarta șurii er a deschisă larg. O căruță de -un
cal, cu roțile pline de noroi uscat, încremenise lângă un perete cu oiștile ridicate drept în sus. De
celălalt perete era rezemată o scară, cu picioarele întinse până la inima căruței, iar cu vârful
îngropat adânc în fânul n ou și foarte mirositor care atârna din gura podețului și se înălța până la
căpriori. ”183
La fel ca în cazul sinuciderii Anei, moartea lui Avrum este zguduitoare, declanșând
spaimă ș i frică în rândul privitorilor: „În lațul făcut dintr -un căpăstru vechi, legat de al șaptelea
fuștel , atârna Avrum, cu obrajii roșii -sfeclă, cu barba galbenă zburlită, cu părul ciufulit și lipit pe

181 Idem , p. 35 5
182 George Călinescu, op. cit. , p. 288
183 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 290

55
fruntea și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii
ieșiți din orbite, spre oamenii ce se grămădeau în poartă să -l vadă, neîndrăznind să se apropie.
Gura i se strâmbase în colțul drept, iar limba, crâmpoțită între dinți, era vrâstată cu dungulițe
alburii. ”184
Singurul care dă dovadă de prezență de spirit este Trifon Tătaru, care încearcă să -l
salveze pe cârciumar din mâinile morții: „- Încă nu -i mort!… Unde -i Rifca?… Săriți de -i tăieți
ștreangul! răcni Trifon Tătaru frângându -și mâinile, dar fără să se miște. ”185
Intervenția învățătorului Herdelea de a -i da o mână de ajutor lui Trion Tătarul car e
încerca din răsputeri să îl dezlege din ștreang pe Avrum, declanșează în rândul țăranilor prezenți
un sentiment de îmbărbătare, aceștia din urmă implicându -se în cele din urmă în acțiunea de
salvare a cârciumarului Avrum: „- Da cum de nu i -a tăiat nimeni funia? Că doar nu -i câine, ce
Dumnezeu? strigă Herdelea, zbătându -se printre oameni, cu fața palidă.
Învățătorul se duse drept la scară, pipăi pieptul lui Avrum și îndată strigă poruncitor:
– E cald!… Iute!… Taie tu, Trifoane!… Ține -l bine să nu se pră vălească!
Câțiva țărani, încurajați, se repeziră împrejurul lui Herdelea și, peste un minut, Ana văzu
capătul căpăstrului bălăbănindu -se ușor ca o limbă de ceasornic. ”186
Uimirea și nepriceperea Anei, care participa neputincioasă la întreaga scenă, denotă
gândirea primitivă a omului arhaic, conform căreia ,,omul tot cu o moarte este dator”, iar orice
fel de încercare de a salva pe cineva de acest sfârșit este inutilă: „Femeia nu mai pricepea ce se
întâmplă, căci mortul nu se mai zărea dintre oameni. De -abia în tr-un târziu desluși, uimită, că doi
flăcăi, îndemnați de Herdelea, mișcau picioarele și brațele spânzuratului, parc -ar fi vrut să -l
învieze. Și ea se gândi cu tristețe: – Ce s-or mai fi necăjind degeaba? Dac -a murit, barem să se
odihnească omul! ”187
Chiar și atitudinea țăranilor care participă la întreaga scenă întărește și mai tare această
atitudine a omului arhaic asupra morții, aceștia neînțelegând încercările disperate ale
învățătorului de a -l salva pe bietul țăran. Singurul care se dovedește a fi capabil să înțeleagă
gravitatea situației este învățătorul Herdelea, care este luat în derâdere de restul țăranilor:
„Țăranii glumeau și râdeau de încercările învățătorului care, după un răstimp, zise supărat:

184 Ibidem , p. 290
185 Ibidem, p. 290
186 Ibidem, p. 290
187 Ibidem, p. 291

56
– Parcă nici nu sunteți creștini, măi oameni! L -ați lăsa t să moară în fața voastră, în loc să –
i fi tăiat îndată funia!… S -a prăpădit numai de groaza morții, că doar picioarele îi ajungeau la
pământ… Bietul Avrum!
– Apoi când ți -e scris să mori, mori și din senin, c -așa a lăsat Dumnezeu! strigă primarul
Florea Tancu, uitându -se semeț la ceilalți, ca și când ar fi fost sigur că pe el Dumnezeu n u-l va
lăsa să moară niciodată. ”188
Toate aceste momente pline de panică și spaimă amestecate cu ironie sunt urmate de o
amplă dezbatere din partea țăranilor, care, în frunte cu învățătorul Herdelea, încearcă să
descopere cauzele sinuciderii cârciumarului, mortul rămânând singur în șură, parcă uitat de toți:
„Toată lumea se înghesui acuma în jurul învățătorului, care trebuie să știe de ce s -a spânzurat
Avrum. Mortul rămase uita t sub scară, cu fața în sus, cu picioarele spre poartă, cu un genunchi
ridicat și cu cămașa descheiată la piept, privind cu ochii reci spre podul șuri i, nepăsător de –
acuma de toate. ”189
Și de această dată, autorul nu ratează ocazia de a mai insera, încă o dat ă, o reminiscență a
gândirii omului tradițional asupra morții, și anume că moartea este văzută ca fiind un sfârșit
firesc. Apar aici două tipologii de țărani, unul înfricoșat de moartea neortodoxă a semenului său,
altul care vede moartea cârciumarului ca pe o nuntire, amândoi ,,pecetluind” moartea
cârciumarului Avr um prin semnul sfintei cruci: „George Bulbuc, mai curios ca toți, se sperie, își
făcu cruce și, zicându -și că-i semn rău, ieși în uliță.
Când îți vine ceasul te duci la moarte cum te -ai duce la n untă! murmură straja Cosma
Ciocănaș, închinându -se cucernic. ”190

188 Ibidem, p. 291
189 Ibidem, p. 291
190 Ibidem, p. 291

57
3.4. Moartea lui Dumitru Moarcăș
În conștiința tradițională și în exprimările ei folclorice nu există o teamă predominantă
față de moarte. Această credință este ilustrată în cadrul dialogului dintre Dumitru Moarcăș și
Ana: „- Și nu ți -e frică de moarte, moșule? întrebă Ana întorcând fața spre el.
– De ce să -mi fie frică, fata moșului?… Omul trăiește ca să moară. Și cum trăiește așa
moare. Dacă trăiește rău, moartea -i bună și blândă ca o sărutar e de fată mare. Dacă trăiește bine,
ehehe, atunci și moartea -i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca -n
pântecele iadului…
– Avai, cum vorbești! făcu nevasta așezându -se pe marginea patul ui și legănând copilul
adormit. ”191
Se poate o bserva, astfel, că omul mediilor tradiționale, reprezentat de către personajul lui
Dumitru Moarcăș, are întotdeauna conștiința morții, nu manifestă niciun fel de frică față de acest
sfârșit. Această credință se bazează pe ideea că moartea nu este văzută de către țăran ca un
sfârșit, ci ca o trecere din lumea celor vii în lumea celor morți, cele două lumi fiind într -o
permanentă legătură. Această legătură este realizată prin intermediul obiceiurilor de
înmormântare, pe care cei rămași în lumea celor vii treb uie să le respecte cu strictețe.
Ana nu înțelege această atitudine realistă a bătrânului Moarcăș, tocmai pentru că
reprezintă categoria individului neinițiat, incapabil de a înțelege această trecere ca fiind una
firească, fapt pentru care „seninătatea cu c are vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea .”192
Atitudinea de seninătate a lui Dumitru Moarcăș confirmă astfel credința omului
tradițional, conform căreia moartea este văzută ca fiind ultima formă de inițiere a omului, prin
intermediul căreia individul trece din starea de ființă la cea de neființă, de strămoș.
Imediat următoare acestui dialog este scena morții bătrânului Dumitru Moarcăș, sfârșit
care este văzut de către Al. Săndulescu ca fiind ,,o meditație asupra morții”, o moarte fără chinuri
și fulgerătoar e, scenă la care ia parte, neputincioasă, Ana: „Dumitru se întinse brusc din șale și se
întoarse spre ea cu fața jumătate rasă, jumătate umflată de clăbuci albi.
– Anuță, Anuță… mor! bâlbâi dânsul lăsându -se pe laviță, cu briciul deschis ca o furcă în
deget ele dreptei și cu un surâs blând în privire.
Femeia sări năucă în picioare, fără să înțeleagă bine.

191 Ibidem, p. 305
192 bidem, p. 305

58
– Lumânare… șopti mai încet moșneagul.
Gura îi rămase deschisă, neputându -și sfârși gândul. Ana îi văzu toți dinții de deasupra și
gingiile goale dedesubt, strânse parcă într -un râs nepăsător.
– Moșule, vai de mine! bolborosi nevasta zăpăc ită și fulgerându -i prin minte Zice că
moare și parcă râde!… ”193
Moartea fulgerătoare a lui Moarcăș este totodată și firească, aspect ce poate fi observat
din atitudinea bătrâ nului care moare senin, având un surâs nepăsător pe care însă Ana, înfiorată,
nu îl înțelege: „Apoi deodată fugi afară, în ogradă, în ploaia bătută de vânt, lăsând ușile deschise
larg și frângându -și mâinile se porni să țipe desperată: – Tulai!… Săriți!.. . Tulai!… Moare!…
Tulai!… ”194
De îndată se adună femei și bărbați și încep pregătirile rânduite mortului. Fenomenul,
deși este obișnuit și repetabil, împresoară sufletele participanților, care încearcă să dea o mână de
ajutor: „Floarea lui Macedon Cercet așu, de peste drum, auzi țipetele Anei și veni îndată crezând
că iar a bătut -o Ion.
– Moare… moare badea Dumitru! strigă Ana mai potolită puțin la apropierea unui suflet
omenesc.
Găsiră pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe laviță. Mâna dreaptă cu briciul o ținea sus,
parcă în clipa când a căzut s -a ferit să nu se taie. În ochii holbați, cu lumina înghețată, rămăsese
înscrisă o dorință mare, iar pe buzele întredeschise parcă mai flutura șoapta «lumâ nare». ”195
Apare aici inserată o altă practică foarte import antă în ceea ce privește ceremonialul
funerar, și anume aprinderea lumânării de căpătâi. Această practică este respectată cu strictețe
chiar și în zilele noastre, deoarece atât lumânarea de căpătâi , cât și lumânarea trupului au un
rol foarte important în M area călătorie a defunctului spre lumea de dincolo, menirea lumânării
muribundului este ,,să conducă sufletul său prin întunericul lumii de dincolo.”196 În cazul în care
se întâmplă ca cineva să moară fără lumânare, cum este și cazul lui Dumitru Moarcăș, suf letul
său devine rătăcitor, aflându -se în pericolul de a nu putea trece în lumea strămoșilor. Grija
bătrânului Moarcăș de a muri cu lumânarea aprinsă, precum și îngrozirea Floarei confirmă
această credință: „Floarea se cutremură, se închină și zise:

193 Ibidem, p. 306
194 Idem , p. 306
195 Idem , p. 30 6
196 Ivan Evseev, op. cit. , p. 253

59
– Aprinde fuga o lumânare!… Doamne ferește! A mu rit ca un păgân, fără lumânare! ”197
Încercările celor două femei de a -l așeza pe mort pe laviță se dovedesc a fi în zadar,
moment în care Floarea se închină din nou. Aceste închinări repetate nu sunt înfăptuite în mod
gratuit, ci în mod conștient, fiind gesturi de apărare din partea celor vii în fața necunoscutului:
„Până aprinse Ana o lumânărică de ceară, cealaltă se căzni să -l ridice pe laviță. Nu izbuti.
– E greu ca bolovanul, Doamne iartă -mă! m urmură ea făcându -și iar cruce. ”198
Apariția, mai târziu, a soției primarului și a lui Macedon Cercetașu fac ca pregătirea
mortului să fie mai ușoară, atât fizic, cât și din punct de vedere psihic. Participarea, pe rând, a
personajelor la scena morții bătrânului Moarcăș ne poate duce cu gândul la o altă credință
arhaică și anume credința de întrajutorare a oamenilor din mediul arhaic, conform căreia în
momentul în care se afla în comunitate despre moartea unui semen, se mergea pe rând la casa
acestuia pentru a ajuta la toate pregătiri le pentru înmormântare, acest moment al pregătirilor fiind
numit priveghi : „Peste câteva clipe sosi și soacra primarului, din vecini. Îi luară briciul din mâna
înțepenită și apoi, toate trei, îl așezară pe laviță, cu lumânarea aprinsă la căpătâi. Macedon
Cercetașu, picând mai târziu, se grăbi să radă obrazul pe care mortul nu mai apucase să și -l radă
singur. Pe urmă, încetul cu încetul casa se umplu de femei și bărbați. (…) Se sfătuiau cu toții c um
să-l scalde și să -l îmbrace. ”199
În ceea ce privește moartea bătrânului Moarcăș, se poate spune că este printre puținele
personaje ale lui Rebreanu care ,,se bucură” de o moarte bună, firească, prin care se exemplifică
plenar legea implacabilă și universală.

3.5. Moartea lui Ion Bolovanu, nuvela Nevasta
În nuvela Nevasta , asistăm la o înmormântare care este văzută prin ochii femeii văduve,
participând neputincioasă la tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Și de această dată, autorul
impresionează prin maniera sa realistă, evidențiind tragismul morții, precum și nep utința omului
în fața destinului implacabil: „Nevastă -sa sta la căpătâi cu o lumânare de ceară aprinsă în mână.
(…) În casa joasă, săturată de un miros pătrunzător de leacuri, stăpâneau fiorii aceia
înspăimântători ce se ivesc totdeauna în fața morții. Fe meile alergau fără nici o ținută de ici -colo,

197 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 306
198 Ibidem , p. 307
199 Idem , p. 307

60
bicindu -se în silă, repetând mereu aceleași cuvinte fără rost, care fac și mai jalnică priveliștea
morții. Într -un târziu, intră un bărbat:
– A murit? întrebă dânsul cu glas șters și nepăsător. Și, cum nimeni nu -i răspunse, îți făcu
cruce și adăogă oftând: Dumnezeu să -l odihnească! Apoi, după ce se uită și el puțin la mort,
clătinând din cap și ștergându -și mustățile, se duse la vatră și urmă mai tărăgănat: Ar fi bine să -l
scăldați până ce nu apucă a se înțepeni d e tot… ”200
Apare aici menționată una dintre practicile magico -ritualice din cadrul ceremonialului
funerar, și anume scalda sau spălarea ritualică a decedatului care simbolizează spălarea de păcate
a defunctului și pregătirea acestuia pentru trecerea în noua s tare, cea de strămoș. Această practică
magico -ritualică este văzută de către nevastă ca fiind niște gesturi greu de înțeles: „I se părea
ciudat și neînțeles vălmășagul și fierberea ce umpluseră casa: oamenii forfotind cu fețele
zbârcite, îngrijorate, femeil e care se învârteau în jurul unei căzi de lemn în care se zărea un cap
galben, smead, ce se bălăbănea încoace și încolo, apoi zgomotul ce se asemăna cu un bâzâit de
bondari, străpuns când și c ând de câte -un sughiț și plâns. ”201
Totodată, înmormântarea soțului este văzută prin ochii femeii văduve într -un mod foarte
realist, care „asistă în calitate de martor impasibil la spectacolul tragic ce se desfășoară în fața
ochilor ei”202: „Trei zile, cât a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă. (…) Când vedea
mortul în mijlocul odăii, în cosciugul alb, acoperit cu zăbranicul aspru și înflorit, simțea ceva
nedeslușit. (…) De mort însă nu s -a mai apropiat până în ziua înmormântării și atunci cineva a
luat-o de subțiori și a dus -o la picioarele cosciugului, așe zat în ogradă pe o năs ălie ce scârțâia în
răstimpuri. ”203
Apare aici menționată perioada de trei zile, cât a fost mortul în casă , aspect care trebuie
luat în considerare, deoarece face parte din riturile funerare, făcându -se referire la perioada de
prag care se marchează din punct de vedere material, prin păstrarea defunctului în camera
mortuară. În mentalitatea tradițională, această perioadă de trei zile este respectată cu sfințenie,
reprezentând totodată și perioada de priveghi, menită să ajute sufletul defu nctului să se
obișnuiască cu noua stare, pe care mai apoi să o accepte și să și -o asume în mod conștient.

200 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 87
201 Ibidem , p. 87
202 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 47
203 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 87

61
Scena sosirii cortegiului funerar la cimitirul satului, demonstrează încă o dată măiestria
scriitorului de a reda într -un mod deosebit de realist imag inea oamenilor care ,,uită de cele
sfinte,, tocmai pentru a putea lua parte la ,,spectacolul funerar” din locuri cât mai accesibile:
„Cimitirul era la marginea satului, pe o coastă lină, presărată cu tufiș. (…) Cântările sunau mai
vesele acuma, fețele se înseninară…(…) Lumea se împrăștie și o apucă razna, peste morminte,
spre groapă, ca să găsească locuri mai bune. Unii, împiedicându -se de cruci rupte și putrezite,
înjura u sâsâit. ”204
Toate secvențele din cadrul acestui episod sunt foarte bine ilustrate d e către autor,
prezentând în detaliu fiecare gest al personajelor. Apar aici menționate obiceiuri precum citirea
rugăciunii de dezlegare de dinaintea îngropării, stropirea sicriului cu aghiasmă și ritualul
de aruncare a pământului peste sicriu de către f iecare participant: „La groapă, cioclii așezară
cosciugul pe dâmbulețul de lut umed, iar popa începu din nou să citească. Stropi sicriul cu
aghiasmă, stropi și mulțimea, bălălăi de câteva ori cu cădelnița, mormăind ceva printre dinți, și
pe urmă se dădu tre i pași înapoi. Groparii vârâră două frânghii pe sub cosciug și -l sloboziră
încetinel în mormânt. Când crezură că e aproape de fund, slăbiră funiile. Sicriul căzu huruind și
plescăind în apa noroioasă ce se adunase acolo în urma ploii. Popa luă o mână de pă mânt și o
aruncă în groapă. Oamenii se închinară și azvârliră cu toții, pe rând, câte -un pumn de lut pe
cosciugul ce bubuia ca o darabană. ”205
Obiceiul de aruncare a pământului în mormânt este, aici, interpretat greșit de către
sătenii înduioșați de plânsul î n hohote al nevestei, aceștia crezând că ,,din cauza durerii
sfâșietoare, dorește să se arunce în groapă.”206
Odată cu încheierea slujbei de înmormântare, precum și îngroparea decedatului,
Rebreanu surprinde din nou atitudinea realistă a personajelor și a co mportamentului acestora:
„Întorcându -se spre casă, lumea părea că uitase cu totul că vine de la o înmormântare. Glume
grosolane fâșâiau prin aer, însoțite de râsete înfundate… La pomeni se încinse un chef
cumsecade. Mesenii ciocnir ă des pentru sufletul mo rtului. ”207 Această atitudine a personajelor
este cât se poate de realistă, deoarece, conform mentalității tradiționale, odată încheiată trecerea

204 Ibidem , p. 89
205 Idem , p. 89 – 90
206 Gheorghe Glodeanu, op. cit. , p. 48
207 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 90

62
de la o stare la alta, în acest caz fiind vorba despre trecerea din ființă în neființă, oamenii își reiau
cursul normal al vieții.
În aceeași nuvelă este descrisă și o moarte spirituală, cea a nevestei, care în timpul
prohodului soțului, își dă seama că același preot i -a citit de îngropăciu ne la căsătorie, moment în
care „i-a prohodit sufletul ei cel dornic de -a iubi și de-a trăi, că i -a prohodit iubirea. ”208

3.6. Moartea soției lui Melentie , Răscoala
Un alt episod important prin care este descrisă moartea ca fiind un eveniment care
confirmă evoluția ciclică a omului, este scena morții soției lui Melentie din romanul Răs coala.
Autorul nu descrie împrejurările în care moare femeia, însă își îndreaptă atenția asupra zugrăvirii
concepției omului arhaic în ceea ce privește moartea. Drept exemplu stă comportamentul lui
Melentie, care, crezând la început că soția sa doarme, dia loghează cu aceasta, ba chiar îi arată
mândru bunătățile furate de la boieri: „Întoarse capul spre patul femeii. Ochii ei mari negri îl
priveaau puțin speriați. Bărbatul, surprins, zise zâmbind și ca o scuză:
– Credeam că dormi… Uite, ce bunătăți! Pentru ti ne le -am adus toate, că copiii mănâncă
orice, numai mâncare să fie, dar tu trebuie să te hrănești cu lucruri mai bune ca să te
înzdrăvenești, c -i zăcut destul și -ai suferit. Am pus și o găină în oală s ă-ți fac o ciorbă fierbinte
și…”209
Momentul confirmării morții soției sale este ilustrat de către autor într -un mod foarte
realist, aspect ce poate fi observat din reacția țăranului, care deși este buimăcit de moartea soției,
își stăpânește foarte lucid trăirile interioare: „Se întrerupse deodată. Ochii îl prive au mereu,
nemișcați, cu aceeași umbră de spaimă, deși gura întredeschisă parcă voia să vorbească.
– Aoleu, doar n -oi fi murit? bâigui Melentie zăpăcit. Se apropie, pipăi brațul uscat
sprijinit pe dunga patului și cu degetele atârnând în jos.
– A murit – făcu o mul abătut, uitându -se lung în ochii încremeniți cu privirea spre masă.
Tocmai acuma s -a prăpădit și ea când… ”210
Chiar și atitudinea copiilor proaspăt treziți întăresc și mai mult această credință a omului
tradițional, care nu trăiește cu sentimentul fricii față de moarte, astfel că atât mezinul familiei, cât

208 Ibidem , p. 88
209Liviu Rebreanu, op. cit., p. 652
210 Ibidem , p. 652

63
și frații acestuia nu sunt înspăimântați de moartea mamei: „În pat, la picioarele moartei, copilașul
cel mai mic se ridică, scâncind și frecându -și ochii. După câteva clipe, văzând pe tatăl său, se
înseni nă și întinse mânuțele spre dânsul. Melentie îl luă în brațe și iar se uită la femeie, parcă nu
i-ar fi venit a crede, strângând la piept și mângâind în neștire copilașul. Apoi sculă pe ceilalți:
– Hai, c -ați dormit destul! Hai, că nu -i vreme de dormit!
Copiii se urniră anevoie și bombănind. Când descoperiră însă masa încărcată, se învoiră
și-și amintiră că li -e foame. Melentie îi așeză pe toți trei pe laviț ă.”211
Sfatul tatălui din finalul episodului vine ca o confirmare a existenței acestei credințe
arhaice, Melentie lăsându -și copiii singuri cu trupul neînsuflețit al mamei, de care trebuie să aib ă
grijă până la întoarcerea sa : „- Mâncați ce vă place, copii, până vă săturați!… Numai să nu vă
bateți și să nu faceți gălăgie că măicuța a murit și ar fi rușine!.. . Păvăluc, tu, că ești mai mare, ia
seama să nu dea în foc oala asta de ciorbă, că eu mă d uc să chem o vecină s -o scalde! ”212
Tot din cuprinsul acestei secvențe se poate extrage o altă credință a omului arhaic, și
anume aceea a scaldei ritualice. Conform ment alității tradiționale, scalda ritualică este o practică
magico -ritualică ce nu poate lipsi din cadrul ceremonialului funerar, aceasta fiind respectată cu
sfințenie de către omul tradițional.
Această scenă este văzută de către Mihail Sebastian ca fiind ,,u n pasaj de o somplicitate
infinită, în care naivitatea primară a eroului se împarte firesc între moarte și foame, cu un accent
de liniște ce sugerează tragedia mai puternic decât orice tânguire.”213

3.7. Moartea lui Miron Iuga și a Nadinei
Așa cum s -a întâm plat și în cazul câtorva personaje prezentate anterior, și în cazul
boierului Iuga, sfârșitul său este anticipat încă de dinainte, cum se întâmplă în episodul întâlnirii
țăranilor cu Miron Iuga, întâlnire care are menirea de a negocia cumpărarea moșiei de la
Babaroaga, moșia Nadinei. Cu prilejul acestei întâlniri, boierul bagă de seamă că ,,privirile lor
stăruitoare îl frigeau”, că ceva s -a schimbat în orânduielile îndătinate, că începe să piardă teren în
fața țăranilor nemulțumiți: „Văzând străfulgerările f lămânde, care răzbăteau prin obișnuita lor

211 Ibidem, p. 652
212 Ibidem, p. 653
213 Mihail Sebastian, Un curent de viață, în Liviu Rebreanu. Antologie, prefață și a parat critic de Paul
Dugneanu, Editura Eminescu, p. 164

64
plecăciune a privirilor lor, bătrânul Iuga avu pentru întâia oară impresia că oamenii aceștia pe
care i -a socotit totdeauna credincioși, î i sunt vrăjmași în inimile lor. ”214
Scena uciderii boierului Iuga debordează de o violență sălbatică, o violență care apare
aici ca o cursă fatală în care cade omul și din care nu mai poate scăpa cu viață: „Oamenii se
îmbulzeau val -vârtej, într -o înnebunire subită. Pe când rostea Toader Strâmbu întrebarea, un băț
de rădăcină cu măci uca cât un pumn de copil se înălță în aer lângă Miron Iuga. Măciuca îl lovi în
cap cu atâta sete că se și auzi împrejur un pârâit. Căciulița boi erului se turtuse în creștet. ”215
Pământul, pentru boier, nu constituise o simplă valoare de schimb, ci fusese însă și viața,
care acum lua sfârșit într -o ultimă și sângeroasă îmbrățișare: „Fără sprijinul țăranilor, Miron iuga
se prăbuși cu fața -n jos, scormonind pământul și mirosindu -i mai lacom ca totdeauna aroma
dulce -amară, pentru ultima oară. Nimeni nu se mai sinchi sea de dânsul. Țăranii, îmbrâncindu -se
fără odihnă, treceau peste trupul lui, îl călcau în picioare, apăsându -l și frământându -l cu
pământul în care își înfi pse din viață toate rădăcinile. ”216
Aceste porniri tenebroase instinctuale ale țăranilor constituie to todată centrul universului
imaginar al scriitorului. Deși boierul Miron Iuga a fost sprijinul și ajutorul țăranilor, ajunge să fie
,,jertfit” de către aceștia din cauza pornirilor brutal -arzătoare ale gloatei țăranilor, porniri datorate
stării de posesiune care se caracterizează prin ,,fixații maniacale, prin turbulență și aplecare spre
violență.”217
Și aici autorul inserează obiceiul aprinderii lumânării de căpătâi , obicei care, așa cum
am spus și mai devreme, are o însemnătate foarte mare pentru omul medii lor arhaice, fiind astfel
respectat cu strictețe. Importanța acestui obicei se datorează faptului că, deși scriitorul nu insistă
pe inserarea obiceiurilor tradiționale în cuprinsul romanului, nu omite să menționeze, chiar și
într-o singură frază, despre pr acticarea acestui obicei: „Profira a așternut cearceaful alb pe
canapea și i -a aprins la căpătâi o lumânare a cărei flacără se perpelea între ferestrele
sfărâmate. ”218
Moartea bătrânului boier amintește de sfârșitul lui Ion, amândoi fiind răpuși de aceeași
patimă și încheindu -și destinul, deși pe alte coordonate, în aceeași dramă a pământului. Se poate

214 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 653
215 Ibidem , p. 676
216 Ibidem, p. 677
217 Nicolae Balotă, Romanul românesc în secolul X X, Editura Viitorul românesc, p. 13
218 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 679

65
spune că atât în cazul lui Ion, cât și al boierului Iuga, legătura cu pământul depășește ca
semnificație sfera economicului.
Deși în cuprinsul acestui roman, sc riitorul nu insistă prea mult pe descrierea în detaliu a
obiceiurilor tradiționale, pe alocuri inserează câteva ,,crâmpeie de text” menite să confirme atât
tehnica realistă a autorului, cât și credințele și obiceiurile populare care stau la baza poporului
român. Drept dovadă stă descrierea cortegiului funerar al Nadinei , scenă din care se desprind
câteva practici și obiceiuri tradiționale. Apare astfel imaginea cosciugului tras de patru boi, nu
întâmplător, animale psihopompe, care au menirea de a ajuta suf letul mortului să treacă de
vămile văzduhului, cortegiul funerar însoțit întotdeauna de preot și deac, având menirea
religioasă de a ajuta sufletul să treacă spre lumea de dincolo, gestul tuturor celor prezenți în
curtea primăriei de a -și descoperi capetel e și de a păstra tăcerea în momentul trecerii cortegiului
funerar, în semn de respect față de defunctă: „Atunci trecu pe uliță carul cu patru boi, aducând
cosciugul simplu cu rămășițele pământești ale Nadinei. În urma carului mergea preotul din
Lespezi în o dăjdiile cele mai bune, cu crucea într -o mână și cădelnița în cealaltă. Dascălul, bătrân
și slăbănog, cânta versurile morților, uitându -se curios spre curtea primăriei plină de oameni pe
brânci și mai ales la anchetatorii în picioare. Se făcu tăcere până t recu caru l mortuar. Toți se
descoperiră. ”219
Pentru omul mediilor tradiționale, locul de îngropăciune este cimitirul satului, care este
construit în jurul bisericii și reprezintă centrul moral si spiritual al lumii celor vii. Cimitirul, satul
morților, are o organizare fizică asemănătoare cu organizarea socială a satului, astfel că familiile
cu statut superior sunt îngropate în imediata vecinătate a bisericii, iar cei cu condiție mai umilă
sunt așezați pe margini. Acest aspect este foarte bine ilustrat de cătr e scriitorul bistrițean în
romanul Răscoala, unde Miron Iuga și Nadina, reprezentanții păturii intelectuale a satului, sunt
înmormântați în cimitirul bisericii din Amara, pe când țăranii sunt îngropați într -o groapă
comună: (Grigore Iuga) „calm, ca și când ar fi fost vorba despre lucrurile cele mai obișnuite,
dădu logofătului dispoziții precise, amănunțite. Câteva generații de -ale familiei Iuga erau
îngropate împrejurul bisericii de la Amara. Ultimul mormânt îl construise Miron Iuga. Într -însul
odihnea de câ țiva ani soția lui. Era zidit din piatră, boltit și vast, destinat să -l adăpostească și pe
el când îi va sosi ceasul. În același lăcaș va încăpea, cel puțin provizoriu, și sicriul Nadinei. ”220

219 Ibidem , p. 737
220 Ibidem, p. 745

66
Pregătirile pentru moarte ale lui Miron Iuga încă din timpul vieți i, denotă din nou
conștiința omului mediilor arhaice care vede moartea ca fiind e etapă firească a vieții, prin care
trece fiecare om. În mentalitatea tradițională, drumul de la naștere la moarte constituie o
pregătire continuă care se realizează printr -o serie de inițieri și schimbări de stări continue, astfel
că individul trebuie să fie mereu pregătit pentru Marea trecere. Pentru a putea parcurge această
Mare trecere, omul mediilor tradiționale își pregătea încă din timpul vieții hainele cu care
urmează s ă fie îmbrăcat, sicriul în care să fie pus, locul în care să fie îngropat, toate obiectele
care se dau de pomană în timpul ceremonialului funerar, credință care este respectată și de către
boierul Miron Iuga, care își pregătește propriul mormânt în care „odihnea de câțiva ani soția lui.
Era zidit din piatră, boltit și vast, destinat să -l adăpostească și pe el când îi va sosi ceasu l.”221
Un alt aspect demn de remarcat îl constituie animalele care duc la groapă sicriile celor
doi defuncți, boii. Aceste animale nu sunt alese în mod întâmplător de către scriitor, boii fiind
animale psihopompe, care ajută sufletul defunctului să treacă mai ușor în lumea cealaltă:
„Cosciugurile erau așezate fiecare pe cât e un car cu patru boi înjugați. ”222
Drumul cortegiului funerar c ătre cimitir este descris prin ochii lui Grigore Iuga, care
„mergea în urma carului al doilea în care era cosciugul tatălui său. La câțiva pași înapoi auzea
pașii celorlalți și plânsetele femeilor, mai zgomotoase. Înaintea celuilalt car văzu strălucirea
odăjdiilor preotului și apoi auzi și glasul cântând parcă dintr -o mare depărtare. ”223
Prin prezența femeilor care plâng zgomotos se face referire la bocitoare , femei care erau
nelipsite din cadrul ceremonialului funerar, menirea acestora fiind de a ajuta sufletu l defunctului
să se împace cu noua stare și să treacă mai ușor în lumea fără dor.
Scena îngropării boierului Iuga și a Nadinei confirmă obiceiul îngropării pe categorii
sociale, cei doi morți, pe lângă faptul că sunt îngropați în curtea bisericii, la înmor mântarea lor
participă doar ,,oameni de seamă”, precum trei argați, oameni de -ai curții, boierul Grigore Iuga și
logofătul: „Convoiul intră curând în curtea bisericii. Preotul mai cântă puțin, apoi cosciugurile
fură coborâte pe rând în mormântul deschis, lâ ngă care stăteau cei trei argați trimiși de logofătul
Bumbu să ridice, cu băgare de seamă, lespedea și pe urmă să o așeze la loc cum a fost. Alți
oameni de -ai curții trebuiră să dea ajutor celor trei, cosciugurile fiind prea grele. Preotul repetă
de mai mu lte ori «veșnica lor pomenire», acompaniat și de mormăierile dascălului, apoi încetă

221 Ibidem, p. 745
222 Ibidem, p. 745
223 Ibidem, p. 746

67
brusc, cu o plecăciune umilă spre Grigore Iuga, care privea cu ochi rătăcitori și fără să facă vreo
mișcare. La un semn al logofătului, cei trei oameni se apucară să acope re mormântul. ”224

3.8. Îngroparea țăranilor
O altă scenă cutremurătoare este aceea a îngropării țăranilor , scenă care este prezentată
cu o obiectivitate rece din partea scriitorului, aspect ce poate fi desprins și din atitudinea
căpitanului Corbuleanu: „- Scurt, părinte, că n -avem timp! îndemnă căpitanul Corbuleanu. Stătu
ca pe spini cele câteva minute cât fură pomeniți morții, mai stătu alte câteva minute până ce -i
văzu aruncați în groapa comună, apoi p lecă fără a mai întoarce capul. ”225
Tot în cadrul acestei s cene, se poate observa ierarhizarea categoriilor sociale, chiar și
după moarte, boierul Iuga și Nadina sunt îngropați în curtea bisericii, pe când bieții țărani sunt
îngropați într -o groapă comună, în cimitirul satului: (maiorul Tănăsescu) „Fiindcă tot sunt em aici
și avem pe popă la îndemână, să te duci să îngropați și pe țărani, la cimitirul satului.(…)
Morții erau înșirați în cimitir pe două rânduri, înțepeniți și strâmbați cum i -a lăsat
moartea. O groapă lungă și largă era săpată gata alături. ”226
Îngropar ea țăranilor poate fi văzută, în sens realist, ca fiind răsplata țăranilor pentru
patima ce i -a robit toată viața, neputând avea altă dezlegare decât prin intervenția unei acțiuni
congruente cu ea: „Titu Herdelea rămase numai cu preotul, privind tăcuți amân doi cum pământul
slăninos, cu bulgări grei, izbea cadavrele zvârlite și îngrămădite în groapă ca niște crăci putrede,
cum morții, încetul cu încetul, își potriveau culcușul, se amestecau și se topeau cu pământul care
îi ascundea de toate primejdiile. ”227
Cont opirea țăranilor cu pământul slăninos , care îi învăluia ca o matcă protectoare de
toate primejdiile, poate fi văzută ca fiind întoarcerea țăranului în pântecul matern al pământului –
mamă, o întoarcere la origini.
În ceea ce privește scenele de violență (uci derea cu sânge rece a lui Miron Iuga, violul și
apoi uciderea Nadinei, împușcarea țăranilor răsculați) din cuprinsul romanului Răscoala , George

224 Ibidem, p. 747
225 Ibidem, p. 747
226 Ibidem, p. 747
227 Ibidem, p. 748

68
Călinescu relatează că scriitorul bistrițean ,,pune oarecare complăcere” în acestea, ceea ce
înseamnă că ,,el tr ăiește mai ales impulsia instinctuală pe care o rotunjește epic.”228

3.9. Înmormântarea Madeleinei, Ciuleandra
Aproape toate cuplurile din opera rebreniană sunt sortite suferinței și neîmplinirii,
aspirația lor spre fericire fiind curmată în mod brutal de u n asasinat, de o condamnare sau de o
sinucidere. Se poate afirma acest lucru și despre cuplul Madeleine – Puiu Faranga, care este sortit
suferinței prin uciderea cu sânge rece a Madeleinei de către soțul său, Puiu.
Am ales să inserez aici imaginea cortegiu lui funerar al Madeleinei, nu din considerente
ritualice, ci pentru a evidenția câteva aspecte în ceea ce privește ritualul funerar în mediul
citadin. Întregul cortegiu funerar este văzut prin ochii mătușii lui Puiu Faranga, care descrie în
detaliu fiecare amănunt: ( Madeleine ) „era atât de frumoasă, scumpa de ea, chiar moartă, că
nimeni n -a putut -o contempla fără o exclamație de durere și fără a vărsa o lacrimă sinceră pentru
pierderea unei ființe așa de fermecătoare. Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoți și un
episcop, doi miniștri, cinci diplomați și tot ce au Bucureștii mai select. Încă de ieri de la prânz a
fost transportată la Biserica Albă, lăcașul de rugăciune favorit al răposatei. Cincizeci de mii de
lei s-au împărțit între săraci. Peste șap tezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe „pauvre
Madeleine” până la Bellu unde acuma se odihnește în cavoul familiei Far anga, alături de mama
lui Puiu… ”229
Se pot observa aici diferențele dintre clasele sociale, astfel că spre deosebire de
înmormântă rile oamenilor din mediul rural, înmormântarea Madeleinei este văzută ca fiind un
eveniment plin de opulență: animalele psihopompe sunt înlocuite cu dricul; cortegiul funerar este
format din miniștri, diplomați și tot ce au Bucureștii mai select, fiind îns oțit de zece preoți și un
episcop; sicriul este ținut la Biserica Albă; cortegiul este însoțit de cupeuri și automobile, iar
trupul neînsuflețit este este înmormântat în cavoul familiei, la cimitirul Bellu.
Prin vigoarea pasională și tragismul lor, dragos te și moartea constituie ,,cele două nuclee
care polarizează marile teme ale operei scriitorului.”230 Asta pentru că nu se poate vorbi despre
drama pământului și drama ,,datoriei”, făcând abstracție de aceste permanențe ale existenței

228 George Călinescu, op. cit. p. 289
229 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 63
230 Al. Săndulescu, op. cit. , p. 134

69
umane. Cele mai multe d intre personajele lui Rebreanu, așa cum au iubit, tot așa și mor: senzual,
pătimaș, exaltat sau năprasnic.
Aurel Sasu consideră că sfârșitul personajelor este în general ,,umilitor, banal, încheind
nu atât o dramă, cât o posibilă dezvoltare a ei.”231 Astfel că Ana se sinucide pentru a pune capăt
unei suferințe, cârciumarul Avrum se sinucide din cauza pierderii averii, George îl ucide pe Ion
pentru a curma o pasiune, Madeleine devine victima nebuniei soțului său, Puiu Faranga iar
țăranii din Răscoala sunt împu șcați pentru a suprima o revoltă.
Pe de altă parte, pentru Dan Mănucă, poziția față de moarte reprezintă ,,o piatră de hotar
în circumscrierea Personajului”, deoarece acesta (personajul rebrenian) ,,nu se cade a se numi
astfel decât din clipa în care moart ea nu -l mai îngrozește.”232
Nicolae Balotă categorisește lumea zugrăvită de către Rebreanu ca fiind ,,o lume
primitivă care constituie mediul predilect al imaginației sale este o lume a violenței.”233 Drept
mărturie sunt scene precum: uciderea lui Ion de cătr e rivalul său, George; sinuciderea Anei și a
cârciumarului Avrum; împușcarea țăranilor răsculați; uciderea boierului Miron Iuga de către
gloata de țărani; violul și uciderea Nadinei, uciderea cu sânge rece a Mădălinei de către soțul său,
Puiu Faranga. Toat e aceste scene denotă o ,,sălbăticie fundamentală a sufletului omenesc
primitiv care se găsește la temelia marilor epopei clasice”, fiind zugrăvită ,,cu cea mai rece
obiectivitate și cu multă măreție epică”234 de către romancierul bistrițean.

231 Aurel Sasu, op. cit. , p. 6 5
232 Dan Mănucă, Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului , Editura Moldova, p. 215
233 Nicolae Balotă, op. cit. , p. 12
234 George Călinescu, op. cit. , p. 285

70
IV. Obiceiuri tra diționale din viața țăranului român

1. Obiceiul agrar Claca
Acest obicei, deși apare doar menționat de către scriitor, nu poate fi trecut cu vederea.
Obiceiul Clăcii are rolul de a realiza o legătură spirituală între membrii comunității sătești. Pe
lângă fun cția utilitară, claca are și funcția formativă, conturând cel mai bine noile cupluri din
interiorul comunității, putând fi astfel ,,pusă sub semnul probelor ce trebuie depășite pentru a
putea trece spre o altă treaptă socială și familială.”235 Scriitorul, ai ci, pe lângă menționarea
obiceiului ca muncă de întrajutorare, nu ratează ocazia de a evidenția și unele conflicte dintre
personaje: „Învățătorul făcuse o clacă iarna trecută, să -i aducă satul lemne de foc. Au lipsit
tocmai bogăt așii, în frunte cu Toma Bulb uc.”236

2. Obiceiul calendaristic Bojotaia
Un obicei al gospodarilor români, care datează din timpuri străvechi, nelipsit din rutina
pregătirilor de Crăciun și Anul Nou este sacrificarea porcului . Tăierea porcului sau Ignatul
este un obicei specific numai țări i noastre, conform căruia fiecare familie trebuie să taie un porc
în preajma sărbătorilor de iarn ă, acest eveniment prefațând, de fapt, apropierea Crăciunului.
Această tradiție transmisă din generație în generație, își are originea la vechile comunități arhaice
al căror aliment de bază, în perioada rece a anului, era carnea de porc. Oamenii comunităților
tradiționale foloseau acest prilej de sacrificare și ,,sărbăt orirea” acestuia prin consumarea unei
mici părți în comun ca semn al încrederii și bunei -înțelegeri, al viețuirii laolaltă.
Obiceiul tăierii porcului are rădăcini în tradiția precreștină de sacrificare rituală, care se
face la sfârșitul unui an pentru bun ăstarea celui care urmează. Ritualul sacrificării porcului în
preajma sărbătorii Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi
(egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într -un moment
cum este cel de la cumpăna dintre vechiul an și cel nou se miza pe funcția regeneratoare a
sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se încheie, o nouă viață se
naște, aceea a noului an.

235 Delia Suiogan, op. cit . p. 167
236 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 51

71
Acest obicei apare ilustrat în romanul Ion, purtând denumirea de Bojotaie , prilej cu care
autorul ne introduce în atmosfera pregătirilor pentru Crăciun: „Săptămâna dinaintea Crăciunului,
în toate diminețile, satul clocotea de guițări deznădăjduite. Porcii îngrășați se prefăceau în
mușchi și cârn ați, meniți să mai înzdrăvenească puțin pe oamenii jigăriți de postul care parcă nu
se mai sfârșea .”237
Cu acest prilej, Rebreanu nu ezită să creioneze portretele țăranilor înfometați de postul
care nu se mai termina, precum și ,,domnimea” care nu respectă t radiția din diferite pricini: „Cu
cât se apropiau sărbătorile, cu atât țăranii le doreau mai tare, lingându -și buzele mai dinainte în
vederea ospățurilor obișnuite și atât de mult așteptate. Căci în vremea postului mare numai popa
și învățătorul mâncau de d ulce: Belciug fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu
voia să dea ascultare minciunilor popești… ”238
Totodată, scriitorul scoate în evidență suferința și neputința din sufletul lui Ion de a tăia
un porc de Crăciun din cauza sărăciei, sentim ente care îl macină, deoarece se vede neputincios
de a fi în rândul celorlalți țărani: „Ion, auzind guițările, se simțea mai nenorocit ca oricând și se
înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetașu și țiganii nu sunt în stare să facă bojotaia
cuvenită. ”239
Pe de altă parte, familia Herdelea respecta obiceiul Bojotaiei în fiecare an, tăind câte doi
porci odată: „Herdelea făcea ce făcea și în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi
plăceau foarte mult cârnații și îndeobște porcăria și al doile a pentru că altminteri ar fi trebuit să
cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui
dăscălești. Dar în ăst -an bojotaia avea o importanță și mai mare din pricina logodnei Laurei, care
urma să se serbez e negreșit în ianuarie și cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un
rol fruntaș, mai ales că luau parte și părinții lui Pintea, în fața cărora familia Herdele a voia să se
arate la înălțime. ”240
Scriitorul ne oferă mai întâi o imagine a animale lor pregătite de sacrificiu, pentru a
marca începutul marelui sacrificiu așa cum se cuvine: „Porcii învățătorului, cumpărați în dricul
verii și îngrășați cu porumb, de -abia se mai mișcau în coteț, încât tăierea îi mântuia de o moarte

237 Ibidem , p. 147
238 Idem , p. 147
239 Idem, p. 147
240 Idem , p. 147

72
păgubașă, năbușirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetașu inspectându -i cu două -trei
zile înainte de termenul fatal. ”241
Conform tradiției, ritualul tăierii porcului începe de dimineață devreme și implică toată
familia Herdelea, precum și familia Glanetașilor, aceștia a vând multe treburi de făcut care, până
seara, trebuie terminate : „În zorii zilei meșterul măcelar se înființă însoțit de Ion și de Zenobia.
Casa Herdelea era în picioare. ”242
Este inserată aici o credință populară conform căreia, la tăierea porcului nu au voi e să
asiste persoanele miloase, existând credința că dacă porcul moare cu greutate, carnea nu va mai
fi bună, considerându -se de asemenea că cei care vaită porcul ori le pare rău de el, îl supără pe
Dumnezeu. Astfel că Laura și Ghighi refuză să participe a ctiv la acest sacrificiu, tocmai pentru a
nu încălca această credință: „fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne și cu degetele în
urechi ca să nu audă h orcăielile animalelor osândite. ”243
Odată stabilite toate detaliile de pregătire ale sacrificiulu i, fiecare participant la uciderea
porcilor primește câte o sarcină din partea măcelarului Glanetaș, pentru buna desfășurare a
sacrificării sângeroase: „Glanetașu își ascuți cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, împărțind
rolurile tuturor: Ion va lua porc ul de urechi, îl va trânti jos pe o rână și -i va ține capul, Herdelea
și Titu vor imobiliza picioarele dinapoi, Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscălița va
strânge sângele în lighean… Totuși lucrurile n -au mers tocmai strună, cum ar fi dor it măcelarul
satului. Porcii, auzind ascuțirea uneltelor, începură să grohăie neliniștiți, parc -ar fi simțit
primejdia. Degeaba deschise învățătorul ușa cotețului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul
capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi și să -l tragă afară cu multă caznă. Doamna
Herdelea, prea miloasă, nu putu ține ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe
de lături, făcând o pată mare roșie în zăpada proaspătă. Guițatul porcului însă se îngroșa mereu,
schimbându -se în horcăit uri lungi și din ce în ce mai rare, până când cei ce -l țineau simțiră că nu
mai clintește. Glanetașu își șterse cuțitul și mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia,
pipăindu -i spinarea, declară că slănina e mai groasă de șapte degete… În vremea aceasta celălalt
porc grohăia atât de speriat că în clipa când Ion deschise portița cotețului, năvăli afară cu toată

241 Idem , p. 148
242 Idem , p. 148
243 Idem , p. 148

73
iuțeala îngăduită de grăsimea -i prețioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuțitul
Glanetașului fu astfel nevoit să -i curme viața to cmai lângă poarta dinspre uliță. ”244
Conform tradiției populare, sacrificarea porcului are loc în curtea casei, spre bucuria și
satisfacerea participanților, care își mai încălzesc sufletele cu câte o gură de rachiu: „Bojotaia se
făcu chiar în ogradă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetașu. Porcii fură
pârjoliți amândoi deodată. Flăcările se înălțau vesele în vreme ce Glanetașu le plimba de ici până
colo pe trupurile victimelor. Ceilalți stăteau în jurul focului, încălzindu -și mâinile, prețălui nd
mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă și trăgând în răstimpuri câte o dușcă
de rachiu dintr -o ploscă plină. ”245
Apare aici un alt obicei din cadrul ritualului de sacrificare a porcului, și anume ,,servirea
urechii pârjolite”, obicei ga stronomic de care se bucură din plin Laura și Ghighi, în ciuda
compătimirii porcilor de dinaintea sacrificării lor: „Mai târziu coborâră în curte și domnișoarele,
compătimiră mult pe sărmanele dobitoace, și -și primiră porțiile de urechi rumenite pe care le
mâncară în fața locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din copilărie la toate bojotăile. ”246
Pe lângă bucuria de a respecta acest obicei gastronomic, scriitorul evidențiază faptul că
acest obicei presupune o muncă grea, care necesită timp și pricepere, avâ nd menirea de a pregăti
cât mai multe preparate pentru masa de sărbători: „Munca grea de -abia de -acuma începea cu
spintecarea, împărțirea cărnii și a slăninii, spălatul mațelor, facerea cârnaților… Avură toți de
lucru toată ziua și mai rămânea pe mâine to pirea unturii și alte mărunțișuri. ”247
După tranșarea și sortarea cărnii, doamna Herdelea pregătește o masă pentru toți oamenii
care au ajutat la tăierea porcului. Este aici descris felul de mâncare tradițional, numit Pomana
porcului . Odată cu friptura, gosp odina face și o mămăligă mare, cât să ajungă la toți mesenii:
„dăscălița, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă și piperată și chiar să
răstoarne o mămăliguță lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdele a, cam prea încărcat de
rachi u.”248
În cuprinsul aceleiași secvențe, este inserată o altă credință, respectată cu sfințenie de
familia Glanetașilor, fiind vorba aici de respectarea postului, fără niciun fel de ,,înfruptare”,

244 Idem , p. 148
245 Idem , p. 148
246 Idem , p. 148
247 Ibidem, p. 150
248 Idem , p. 150

74
abatere ce poate aduce cu sine și pedeapsa divină: „Cu toate st ăruințele învățătorului, familia
Glanetașu nu se înduplecă nici măcar să guste din bunătatea de mâncare.
– Am ținut postul atâtea săptămâni… n -o să ne spurcăm acuma, cu câteva zile înainte de
sărbători, că doar nu suntem copii și n -om plesni, se lămuri Ze nobia înghițindu -și saliva de
poftă. ”249
Inserarea acestui obicei în cadrul romanului are ca primă semnificație descrierea condiției
sociale a personajelor, precum și frământările feciorului Glanetașului din cauza condiției sale de
țăran sărac, neputincios în fața soartei pe care are să o schimbe mai târziu. Cea de -a doua
semnificație o constituie maniera autorului de ilustra în mod realist viața țăranului român, supus
permanent obiceiurilor și tradițiilor populare.

3. Obiceiul colindatului de Crăciun
Colindat ul deschide, de obicei, ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou. Acest
obicei începea în seara de ajun și continua în unele locuri până în ajunul Anului Nou, sau chiar
până în ziua de Anul Nou. Obiceiul de a colinda înseamnă actul de a merge din c asă în casă cu
diferite urări.
În cadrul romanului Ion, sărbătoarea Crăciunului este descrisă într -un mod deosebit de
realist, redând într -un mod fidel câteva obiceiuri și tradiții populare respectate cu sfințenie de
întreaga comunitate. Se începe mai în tâi cu ilustrarea pregătirilor din casa familiei Herdelea,
scriitorul inventariind sarcinile fiecărui membru: „Chiar în ajunul Crăciunului sosi o scrisoare de
la părinții lui Pintea prin care se fixa data logodnei pentru a doua duminică după Bobotează.
Astfel sărbătorile fură în casa Herdelea mai vesele decât de obicei. Învățătorul se aprovizionase
din belșug cu rachiu, dăscălița făcuse niște cozonaci ca aurul, Laura cu Ghighi pregătiră trei
feluri de prăjituri ca să ajungă și pentru a treia zi de Crăciun câ nd se vor aduna în Pripas
prietenele lor, două oale uriașe vechi, legate cu sârmă, pline de sarmale, forfoteau pe cuptor, în
sfârșit ca în toate bunele gospodării românești cu prilejul Crăciunului, așa că puteau veni
colindătorii și musafirii. ”250

249Idem , p. 150
250 Idem , p. 150

75
Tot în cad rul acestei secvențe este descris un obicei legat de Crăciun și anume colindatul
la ușă sau la fereastră, unde se cântă o colindă care vestește sărbătoarea și colindatul în casă,
unde se cântă colinda gospodarului – colinda cea mare : „Cel dintâi s -a înființ at Ion, cântând o
colindă frumoasă sub fereastra luminată și pe urmă mai cântând una în casă .”251 Odată cu
terminarea colindei, feciorul Glanetașului este cinstit de către gazde cu băutură și bani, obicei
care este respectat de către familia Herdelea: „fu cinst it cu băutură și câțiva gologani, cum e
datina. ”252
Tot aici, apare menționată o altă categorie de colinde, și anume colindele copiilor, prin
prezența unui grup de fete: „Pe când era feciorul Glanetașului înăuntru, un cârd de fete începu
afară Lerui Doamne. H erdelea le pofti în casă, dar fetele fugiră rușinate, mai ales aflând că -i și
Ion acolo. ”253
Este important de menționat faptul că scriitorul scoate în evidență concepția omului
arhaic asupra obiceiurilor, conform căreia în ajunul Crăciunului gazdele primesc cetele de
colindători, iar cetele de colindători umblă din casă -n casă pentru a vesti nașterea Domnului doar
pe timpul serii: „Toată seara colindătorii se ținură apoi lanț spre înduioșarea dăscăliței care, în
asemenea împrejurări sfinte, își aducea totdea una ami nte de tinerețea ei și lăcrima. ”254
Sosirea soților Lang declanșează un mic conflict în familia Herdelea, pe seama
considerentelor religioase: „Mai târziu sosiră și soții Lang, care în urma invitației lui Titu, veniră
să vadă cum se serbează ajunul Cră ciunului românesc. (…) Sosirea acestor musafiri tulbură
mulțumirea doamnei Herdelea, bosumflată că Titu i -a adus în casă niște jidani care să -i
pângărească sărbătorile, oricât se silise tânărul să -i explice că soții Lang, deși el e evreu, nu sunt
jidani, deoarece nu țin legea jidovească, ba ch iar nici o lege. ”255
Starea de echilibru este restabilită prin prezența grupului de teologi, prezent la casa
familiei Herdelea, tocmai pentru a aduce urări tinerelor fete de măritat, un alt obicei demn de
menționat: „După miezul nopții i -a venit inima la loc și dăscăliței în clipa când s -au pomenit cu
corul studenților liceului din Armadia, sosit înadins să cânte trei colinzi „părinților celor mai

251 Ibidem, p. 151
252 Ibidem, p. 151
253 Idem , p. 151
254 Idem , p. 151
255 Idem , p. 151

76
drăgălașe domnișoare dimprejur”, cum a spus îndrăzneț, într -o cuvântare pat etică și cu paharul
plin în mână, un elev ca re diviniza în taină pe Ghighi. ”256
Petrecerea împreună a ajunului de Crăciun favorizează, în final, împăcarea personajelor,
astfel că familia Herdelea se împacă atât cu soții Lang, cât și cu preotul Belciug, paciui re care ne
duce cu gândul înspre o altă credință arhaică, și anume că de sărbători trebuie să te împaci cu
toată lumea pentru a nu atrage necazuri asupra familiei: „Veselia luă proporții atât de mari încât,
mai târziu, uitând neînțelegerile ce -i despărțea d e Belciug, se cărăbăniră cu toții să -i facă o
surpriză cu o colindă bătrânească pe care doamna Herdelea o știa din copilărie și pe care pe -aici
nimeni n -o cunoștea. Preotul, care juca durac cu câțiva țărani fruntași, încâtat de colindătorii
neașteptați și distinși, îi primi cu o bucurie rară, puse la bătaie o damigeană de vin, nu -i mai lăsă
să plece până dimineața, iar în cele din urmă își îngădui chiar câteva glume lumești cu Roza
Lang, spre indignarea lui Titu îngălbenit de gelozie… ”257
Totodată, se poate ob serva aici descrierea datinei ospățului comun , obicei care are loc la
sfârșitul colindatului și la care iau parte atât gazdele, cât și colindătorii, prilej cu care
participanții încing o petrecere foarte veselă, cu lăutari și jocuri.

4. Irozii – scenetă din cadrul teatrului religios
Un alt obicei care apare menționat în opera rebreniană, mai cu seamă în romanul Ion, este
jocul mimic Irozii , scenetă din cadrul teatrului religios, jucată de către o ceată de feciori și o
singură fată prin care se reconstituie s cena nașterii pruncului Iisus. Acest obicei apare menționat
în cuprinsul romanului prin intermediul unei retrospecții asupra tinereții doamnei Herdelea,
crescută de către unchiul său, învățătorul Simion Munteanu, „dascăl harnic și român înfocat : Din
«irozii » de Crăciun el (dascălul Simion Munteanu) a făcut un fel de teatru religios, cu costume,
cu cântece și cu dialoguri. Maria Drujan întruchipa pe Îngerul Domnului, îmbrăcată în alb. Îi
ședea foarte bine și s -a distins prin râvna și istețimea cu care îndemna pe cei Trei Crai de la
Răsărit să se închine în fața Mântuitor ului ce se naște în fiecare an. ”258

256 Idem , p. 151
257 Idem , p. 152
258 Ibidem, p. 57

77
5. Descântatul
În cadrul acestui subcapitol, am ales să inserez și câteva informații legate de bolile de
care pot suferi ,,copiii de țâță”, aspect care nu a p utut trece neobservat, cred eu, tocmai pentru că
practicile magico -ritualice sunt prezentate de către Rebreanu într -un mod foarte realist. Este
vorba de boli precum deochiul și babița .
Deochiul este considerat cea mai periculoasă boală care poate să apară la copii, deoarece
se consideră că ,,privirea ochilor are o putere magică și periculoasă, care nu se poate înlătura
decât numai cu niște ceremonii particulare.”259
Aceste boli apar atât menționate, cât și descrise cu de -amănuntul în opera rebreniană, în
cuprinsul romanului Ion: „Petrișor, culcat pe spate, de -a curmezișul patului, gemea cu ochii
închiși lăcrimați. în răstimpuri ridica mânușițele, le apropia și le tremura parcă s -ar fi căznit să -și
smulgă o durere mare… Zenobia, la vatră, alegea cărbuni aprinși, tocmai vrând să -i descâ nte de
deochi. ”260
Imaginea copilașului cu fața suptă și bolnavă a copilului, declanșează o serie de
sentimente de groază și furie în sufletul lui Ion, care duc la o nebunie sălbatică, năpustindu -se
asupra mamei sale, pe care o bate cu bestialitate: „Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mână în
păr și înc epu să -i care la pumni cu sete. ”261 Din dorința de a o salva pe Zenobia din ,,ghearele”
feciorului înnebunit peste măsură, Glanetașu se alege și el cu câteva ghionturi din învălmășeala
iscată.
După aceste momente fulgerătoare, Zenobia își reia pregătirile de descântec . De această
dată, Rebreanu este ,,mai generos” în ceea ce privește descrierea practicilor magico -ritualice,
având grijă, parcă, să nu îi scape din vedere nici un amănunt, fi ecare element având un rol
hotărâtor în realizarea ritualului de descântec: „Aduse de la fântână o cofiță de apă, luă o ulcică
plină și o așeză pe vatră. Apoi cu cleștele în mâna stângă apucă un cărbune și -l slobozi în apa
neîncepută, făcând îndată, cu un c uțit ce -l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând
«nouă». Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără «opt» și așa mereu până ajunse cu
numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuțit și bătrâna șopti trăgând cu ochiul spre Ion:

259 S. Fl. Marian, op. cit. , p. 258
260 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 368
261 Ibidem , p. 368

78
– Avai de mine că rău l-a mai deocheat cineva, ple sni-i-ar ochii să -i plesnească! ”262
Acest ritual este completat de rostirea unui descântec, moment prielnic pentru Rebreanu
de a introduce câteva incursiuni folclorice și religioase, menite să întărească maniera realistă a
scriitor ului: „În picioare și bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat,
abia înțeles:
– Preasfântă Maică Precistă, de -i deocheat Petrișor cu unu, dedeochi cu doi; de -i
deocheat cu doi, dedeochi cu trei; de -i deocheat cu trei, dedeochi cu patru; de -i deocheat cu
patru, dedeochi cu cinci; de -i deocheat cu cinci, dedeochi cu șase; de -i deocheat cu șase,
dedeochi cu șapte; de -i deocheat cu șapte, dedeochi cu opt; de -i deocheat cu opt, dedeochi cu
nouă, cu mâinile mele amândouă! Petrișor să sai e, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul
luminat!… Și de -i deocheat de ochi căprii, și de -i deocheat de ochi negrii, și de -i deocheat de ochi
mierii – descântecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!… ”263
După rostirea descântecului, Zenobia continuă ritualul magic prin administrarea leacului
bolnavului, moment marcat la fel tot prin practici magico -ritualice: „Picură cu vârful cuțitului
câțiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilului, apoi își muie degetele în ulcică și -i
făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și câte trei în fiecare talpă… ”264
Prezența cifrei trei nu este întâmplătoare, aceasta reprezentând Sfânta Treime,
fundamentul religiei creștine. Asocierea cifrei trei cu semnul Sfintei Cruci, face ca ritualul de
descântec să capete o valoare sacră, favorizând transferul de energii dintre teluric (Zenobia) și
divinitate (Dumnezeu): „descântecul din g ura mea, leacul de la Dumnezeu! ”265
Totodată, cifra trei reprezintă ,,cifra încercărilor de tot felul, a repetărilor menite s ă
asigure reușita unei acțiuni”266, astfel că practicarea unui ritual de trei ori, „făcu trei cruci pe
frunte, trei pe bărbie, trei pe piep t și câte trei în fiecare talpă , ajută la vindecarea sau ameliorarea
durerii celui bolnav: Și îndată Petrișor încetă a m ai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari,
speriați parcă de o vedenie urâtă. ”267
Practica magico -ritualică se încheie prin aflarea diagnosticului de către descântătoare:
„Toți cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsând dintr -o dată apa din ulcică pe țâț âna

262 Ibidem, p . 369
263 Idem , p . 369
264 Idem , p . 369
265 Idem , p . 369
266 Ivan Evseev, op. cit. , p. 463
267 Liviu Rebreanu, op. cit., p . 369

79
ușii. A fost deocheat băiețașul dare -ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu
lasă-n pace suflete nevinovate! ”268
Tot acest episod magico -ritualic este ,,pecetluit” printr -un blestem al descântătoarei,
dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete
nevinovate! , secvență care este pusă pe seama principiului cauză -efect. Cu alte cuvinte, cel care a
deocheat copilul nu trebuie să rămână nepedepsit, ci trebuie să își plătească vina prin pedeapsa
din pa rtea divinității.
Practica magico -ritualică de descântec de deochi face ca suferința lui Petrișor să fie
ameliorată și nu vindecată, fapt care îi determină pe Ion și Zenobia să constate că bietul copilaș
suferă de o altă boală. Din nou, Rebreanu intervine pentru a ne oferi câteva detalii despre starea
clinică a copilului: „În casă Petrișor plângea iar, mai dureros. (…) Apoi Petrișor se topi ceas cu
ceas. A patra zi nu mai avu plâns, cu doar un horcăit aspru, ca și când tragi cu fierăstrăul într -un
lemn pr ea tare… ”269
De această dată, cel care preia rolul de vindecător este Vasile Baciu, care, aflând despre
starea gravă a lui Petrișor, merge în vizită la familia Glanetașilor: „Vasile Baciu era liniștit; îl
mângâie puțin și sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâțe căldicele
muiate cu lapte dulce de la o vacă cu întâiul vițel. ”270
Din descrierea stării de sănătate a lui Petrișor, precum și datorită remediului din partea lui
Vasile Baciu, se poate presupune că băiețelul suferea de babiță, ca re este o boală de care suferă
mai cu seamă copiii cărora nu le -au crescut dinții. Copiii care ajung să sufere din cauza acestei
afecțiuni, ,,li se umflă pântecele, capătă dureri crâncene de stomac și pântecare mare, din care
cauză apoi îngălbenesc și slăb esc așa de tare, că mulți și mor, dacă nu sunt îngrijiți și vindecați
degrabă.”271 Același lucru se întâmplă și cu Petrișor, care, nefiind tratat în mod corespunzător, se
stinge sub privirile neputincioase ale Zenobiei. Încercarea lui Ion de a aduce pe docto rul Filipoiu
din Armadia este zadarnică, deoarece doctorul ajunge mult prea târziu, găsi copilul rece.
Atât Vasile Baciu, cât și doctorul Filipoiu constată că boala lui Petrișor s -a datorat unei
infecții alimentare tratată incorect. Vasile Baciu consideră că Petrișor a fost înțărcat mult prea
devreme , iar doctorul Filipoiu constată că băiețelul a fost otrăvit cu „cine știe ce bazaconii de

268 Ibide m, p. 371
269 Ibide m, p. 371
270 Idem , p. 371
271 S. Fl. Marian, op. cit. , p. 289

80
mâncări ”272, amândouă diagnosticele venind mult prea târziu pentru Petrișor, care nu mai poate fi
salvat.

6. Jocul popular c a ritual de inițiere – Hora satului
Dansul reprezintă o formă de comunicare și de exprimare a emoțiilor, a sentimentelor și
trăirilor fără a folosi cuvinte. Fiecare persoană dansează într -un mod unic deoarece, ca oricare
formă de manifestare artistică, teh nicile dansului se contopesc armonios cu imaginația,
creativitatea și trăirile dansatorului.
Dansul popular românesc este o manifestare artistică colectivă care se exprimă direct,
în mod natural și original. Instinctul pentru ritm generează cu toată forța și vitalitatea creațiile
multiforme ale dansului popular. El exprimă, în forme variate, variația socială și imaginativă a
poporului. Legătura dintre mișcările exterioare și ritmul lăuntric, este topită într -o unitate
desăvârșită. Poporul trăiește fenomenul dansului fără să adopte o atitudine deliberată, căci trăirea
dansului în toată spontaneitatea de exprimare, este justificarea și satisfacția interpreților.
Varietatea dansurilor românești este așa de nuanțată, încât repertoriul lor diferă de la sat
la sat . În cuprinsul aceleași regiuni, întâlnim multe dansuri sub nenumărate variante, iar aceeași
denumire o găsim pentru diferite dansuri răspândite pe întinderea unui spațiu foarte întins.
Folclorul coregrafic românesc adună toate manifestările privitoare la dans produse de
cultura spirituală populară la români. Sincretismul foarte puternic al folclorului românesc în
general determină o relație de interdependență între dansul popular și muzică. Dansul folcloric
nu poate fi conceput în lipsa cuplului muzică -text, cele două asigurându -i ritmul caracteristic și
tematica, prin care cercetătorii deduc funcționalitatea unui dans.
Deoarece dansul are capacitatea de a transmite emoții și sentimente ale artisului care îl
execută, la fel se întâmplă și în cazul literatur ii care este o reprezentare a imaginației, trăirilor și
experiențelor scriitorului. Cum fiecare individ simte ritmul muzicii în mod diferit și execută
mișcări ale dansului proprii lui, la fel este și în cazul literaturii unde fiecare scriitor se
individual izează prin propria tehnică de scriere, precum și prin inovațiile sale aduse în peisajul
literaturii. Atât muzica și dansul, precum și literatura se contopesc armonios cu imaginația,
creativitatea și trăirile artistului.

272Liviu Rebreanu , op. cit. , p. 371

81
Pe lângă evenimentele importante ca re implică existența cu toate etapele sale, ca și
specificul ei național și de mentalitate tradițională patriarhală, trebuie amintită hora , ca element
străvechi al vieții satului tradițional , „mijloc de exprimarea virtuților artistice la modul
sincretic, d ar și ca formă de divertisment și prilej de cunoaștere a tinerilor”.273
Încă din deschiderea romanului Ion ne este descrisă hora satului cu toate aspectele sale,
modalitate care, aș spune eu, este una dintre cele mai potrivite pentru a începe un roman
deoare ce în cadrul horei sunt prezentate majoritatea personajelor, locul și timpul acțiunii care se
petrece, precum și conflictul dintre personaje care urmează să se declanșeze. Așadar, alegerea
horei ca incipit al romanului este una foarte inspirată deoarece, d upă cum bine se știe, în mediile
tradiționale, la hora satului, participa întreaga comunitate, prilej cu care cititorii sunt introduși în
atmosfera de sărbătoare a horei, „sunt prinși în joc alături de personajele romanului”, fiind astfel
antrenați în acți unea romanului încă de la începutul acestuia.
În cadrul aceluiași roma , muzica populară reprezintă un vector important în menținerea
atmosferei de joc și voie bună. În ceea ce privește lăutarii care cântă, aceștia sunt simpli țărani,
cunoscători ai câtorv a dansuri populare tradiționale (Someșana și Învârtita ), și nu cântăreți
învățați: „Cei trei lăutari cântă lângă șopron să -și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o
buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie
degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la
vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urât și negru
ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gorduni i. Din când în când Briceag se oprește să -și
acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi
Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându -se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când
schimba melodia .”274
Este important de menționat faptul că lăutarii nu se bucurau de prea mult respect din
partea celorlalți, fiind considerați doar simple slugi care trebuiau să se supună dorințelor celor
care jucau iar, în cazul în care aceștia oboseau, erau aspru certați, sau c hiar amenințați de către
jucăuși: „Învârtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori
Briceag, cu cârcei la degete, a încercat să oprească și, de amândouă orile, flăcăii s -au năpustit la
el urlând desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:

273 Raluca Bledea, op. cit. , p. 28.
274 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 6.

82
– Zi, țigane! Mai zi, cioară!… ”275
Aceeași atitudine disprețuitoare din partea tinerilor față de lăutari este bine evidențiată de
către Rebreanu și în scena jocului dintre Ion și Ana: „Briceag, asudat și istovit, încheie învârtita
cu o apăsare zdravănă de arcuș, încât îi plesnește o strună la vioară. Ion, feciorul Glanetașului,
ținând de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari, rugându -i:
– Mai zi, măi Briceag… numai un pic, auzi? Un picuț de tot, țigane!
Alți flăcăi st rigă poruncitor:
– Trage, țigane! Ce te codești?… De ce te plătim, cioara dracului?
Briceag aruncă o privire disprețuitoare spre cei ce -l ocărăsc, lui Ion însă îi răspunde
convingător, arătându -i vioara:
– Nu mai pot, Ionică… Zău, nu mai pot… Crede -mă!… Mi -au amorțit degetele… Pe urmă și
struna mi s -a rupt…
– Un pic, omule, nu -nțelegi? stăruie flăcăul.
Țiganul însă se înfurie brusc, întoarce spatele, trântește vioara în brațele lui Holbea și
începe să blesteme cătrănit:
– Fire-ar ale dracului toate c eterele din lume; plesnire -ar acolo unde -o fi cine m -a învățat
să țin arcușul…Că io -i spun cu frumosul că nu pot și el mă omoară să mai zic… Dare -ar
Dumnezeu să trăsnească toate jocurile cu pe cine le -a născocit…
Ion ascultă câteva clipe mirat cum în jură Briceag. Apoi deodată se aprinde ca focul și
izbucnește răgușit:
– Ho, cioară, fiți -ar neamul de râs, ho!… Și închide pliscul că te pocnesc de -ți sar măselele
tocmai în curtea bisericii!… ”276
Episodul în care George încearcă să îi interpreteze câteva c râmpeie dintr -un „cântec nou
ce-l auzise de la lăutarii din Bistrița la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din
Armadia ”277, scoate în evidență faptul că folclorul era transmis prin viu grai de către țărani, și
nu prin scris deoarece mulți dint re aceștia nu erau cunoscători de carte: „Briceag, cu ochii țintă la
buzele flăcăului, care fluiera melodia, țârâia nesigur cu arcușul pe strune; Holbea, credincios,
încerca și el să secondeze. George se umfla, închidea puțin ochii și fluiera din ce în ce m ai aprig,
căci împrejurul lor se adunase un pâlc de flăcăi care -l priveau cu admirație.

275 Ibidem , p. 7.
276 Ibidem, p. 10.
277 Ibidem, p. 15.

83
– Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu -se în mijlocul cântecului.
-Las’ că l -am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere. ”278
Totodată, lăutarii sunt cei care, prin câteva acorduri, anunțau adunarea de începerea
jocului: „lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de știre tuturor, și mai ales
celor răzlețiți prin grădină, că începe jocul ”,279 fapt ce poate evidenția importanța acestora în
cadrul jocului popular. Ei erau cei care începeau jocul și tot ei erau aceia care îl sfârșeau, însă de
multe ori fiind ocărâți de feciori că terminau prea repede jocul.
Un alt moment destul de important din cadrul romanului, dar care naște importante
contr overse între țărani este episodul plății lăutarilor de către George, care refuză să îi
plătească, adoptând o atitudine batjocoritoare față de Briceag: „lăutarii, vrând să plece, căci erau
tocmai din Lușca și aveau de mers vreo două ceasuri, se sculară cerân d plata lui George, care
parcă tocmai așteptase clipa aceasta ca să se răzbune. Se răsti la Briceag cu pumnii:
– Ce, mă, cioară, mie -mi ceri bani? Mie mi -ai zis?
– Nu m -ai tocmit tu? Se zborși țiganul presimțind că va rămâne neplătit.
– Plătească -ți cui i -ai zis și are bani, că eu nu plătesc!
– Apoi n -ai strâns tu bani de la feciori?
– N-am strâns, încheie George mândru și batjocoritor, punând sticla la gură și trăgând o
dușcă zdravănă. ”280
În cadrul romanului Ciuleandra , muzica este mai puțin reprezentativă, accentul punându –
se pe joc și tehnica de executare a acestuia. Cu toate acestea, o să scot în evidență câteva aspecte
referitoare doar la muzică, bazându -mă pe câteva pasaje din roman. În ceea ce privește muzica
din cadrul acestui joc tradițional, personajul Puiu F aranga mărturisește că „la început, poate
pentru că -mi era și foame, nu mi s -a părut nimic deosebit. Horea ca toate horele, fetele așa ș -așa,
flăcăii să nu mai vorbim […] când se pare că oamenii s -au încins puțin, muzica prinde a se agita
și a se iuți puț in […] cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devin e mai
zvăpăiată, mai sălbatică .”281
Pe lângă jucători, lăutarii participă activ la horă dublând cântecul din instrumente cu
chiote și strigături : „pișcă vehement strunele însă înăsp rind și ascuțind sunetele cu câte un chiot

278 Ibidem, p. 15
279 Ibidem, p. 19.
280 Ibidem, p. 30.
281 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 76.

84
din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala
ritmului. ”282
Spre deosebire de hora din cadrul romanului Ion, unde lăutarii, atunci când oboseau,
refuzau să mai cânte, fiind ocărâți, în romanul Ciuleandra , lăutarii țin pasul cu jucătorii, ba chiar
„se înfurie că s -a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. ”283
Totodată, aici, muzica și jocul încep să deprindă și conotații erotice, feciori i și fetele își
topesc sufletele într -o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită, trezind în sufletul acestora
instincte de amor: „dar, brusc, ca și când l -ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge și
îngrămădirea de tineri se risipește într -un hohot de râs sălbatec ca geamătul unei imense plăceri
satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimei omenești ar fi deșteptat
până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului. ”284
Iacob Naroș definește hora satului ca fiind „un element generator al acțiunii și cadrul de
prezentare a personajelor”285, dar și „un element străvechi al satului […], e o răspântie, de unde
pornesc cele două drumuri ale narațiunii și care se interferează, comunică între ele spre a da
imaginea total ă, monografică a vieții satului românesc.”286 La fel și Bledea Raluca denumește
hora ca fiind element generator al acțiunii , „cadru de prezentare al personajelor. De aici încep să
se depene destinele lui Ion și al Anei, al lui George și Vasile Baciu, al fami liei Herdelea și al
popii Belciug”.287
Totodată, acesta trece în revistă pe fiecare personaj care ia parte la horă: „briceag cu
vioara emană o vitalitate primară ce trece la jucători cu «fețe aprinse» care se aprind și se
desprind în ritmul someșenei, de «se hurducă pământul»… Potcoavele flăcăilor «scapără
scântei», poalele fetelor «se bolbocesc», iar colbul… «se vâltorește», … se așează… pe fețele…
«luminate de oboseală și de mulțumire».”288
Pe de altă parte, și hora este prezentată la rândul său pri n prisma drumului care deschide
romanul, scenă în cadrul căreia cititorul ia contact pentru prima dată cu personajele. Compoziția
imaginii este una foarte interesantă deoarece în cadrul ei se disting grupurile de persoane:

282 Ibidem , p. 77.
283 Liviu Rebreanu, op. cit. p. 43
284 Ibidem, p. 77
285 Iacob Naroș, op. cit. , p. 97.
286 Ibidem , 97
287 Raluca Bledea, op. cit ., p. 28.
288 Iacob Naroș, op. cit., p. 98.

85
lăutarii, fetele care au rămas ne poftite la joc, printre care se mai amestecă și câte o nevastă
tânără, jucătorii, precum și bărbații care vorbesc despre treburile obștești.
Este foarte important și necesar de remarcat faptul că romancierul bistrițean dublează
această horă a satului cu d escrierea balului oamenilor intelectuali. Referitor la acest aspect,
criticul Silviu Angelescu semnalează faptul că cele două entități „rămân în contact, comunică,
cooperează, dar nu coincid, nu se confundă.”289 Astfel că oamenii intelectuali doar asistă la hora
satului și nu iau parte la aceasta, pe când țăranul Ion se uită pe ascuns la balul „domnilor”.
Diferențierea dintre cele două activități sociale constă în vestimentația personajelor, astfel că la
joc, țăranii poartă cioareci, opinci, suman și traistă, pe când la bal, intelectualii se remarcă prin
macferlan, umbrelă și redingotă. De asemenea, și fetele de la joc se diferențiază de cele de la bal
deoarece primele au buchete de flori iar cele din urmă poartă evantaie.
Așadar, în ceea ce privește satul lu i Rebreanu, în interiorul său coexistă două modele
culturale diferite, cel al țăranilor și cel al intelectualilor, modele care ajung să fie unite prin
intermediul obiceiului colindatului, dând astfel ideea de unitate și ștergându -se orice fel de
frontieră dintre ele.
Despre hora satului ca incipit al romanului vorbește și Lucian Raicu, relatând că „hora
care deschide romanul Ion ne introduce, de la început, într -un climat torid, de o comprimată
electricitate. Tăcerea stranie, zăpușeala sufocantă, aparenta letargie se rezolvă în izbucnirea
frenetică a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului și nu are astâmpăr de patima care
clocotește în jur, asmuțită mereu de cei trei lăutari tocmiți «să -ți rupă arcușurile», să mai spună o
dată cântecul ce «s altă aprig, înfocat». […] Țiganul s -ar opri sa -și mai tragă sufletul, dar flăcăii se
reped la el amenințător. Câțiva pași mai departe, fetele nepoftite la joc, râzând silit; printre ele se
rătăcește și câte o nevastă tânără. Copiii se lasă la pământ să c ontemple picioarele dezgolite ale
dansatoarelor. Ion strânge pe Ana, cerându -i aprins «să vie», știe ea. Zărește pe Florica și ca să
și-i alunge din minte, din simțuri, fiindcă așa trebuie, trage din sticla de rachiu. Anei îi șoptește
cuvinte corect -pasion ale, puterea din care cresc acestea nu e a dragostei adevărate, căci se vede
prea bine de pe acum, el nu o vrea pe Ana, vrea pământurile lui Vasile Baciu, pe când ea, Ana,
tremură de emoția iubirii.”290

289 Silviu Angelescu, Roman și etnografie , în vol. Liviu Rebreanu după un veac , Editura Dacia,
coordonată de Mircea Zaciu, p. 181.
290Lucian Raicu, Liviu Rebreanu , București, Editura pentru literatură, 1967, p. 84 -85.

86
Tot despre descrierea horei ca incipit al romanului vor bește și Gabriel Angelescu,
considerând acest episod ca fiind „o scenă colectivă, care creează atmosfera și permite aducerea
personajelor în prim -plan. Este o lume dură, surprinsă în vârtejul unei hore tăcute, dar plină de
pasiune. Voit neutru, naratorul obiectiv ne prezintă dincolo de «fețele ajunse de veselie» o altă
realitate: oamenii asistă la horă, grupați după vârstă, prietenii, dar mai ales după criterii sociale.
Pătrundem astfel în problematica romanului”291.
Iacob Naroș merge mai departe cu descifra rea semnificației horei , scoțând în evidență o
altă caracteristică a horei, și anume aceea de „centru strategic al întregii construcții epice”292
deoarece în cadrul acesteia se conturează forma de organizare a satului și se schițează conflictele
ce urmează s ă se declanșeze. Pe de altă parte, Al. Săndulescu tratează ideea de horă ca fiind „un
element străvechi al vieții satului, mijloc de exprimare a virtuților artistice, la modul sincretic, și,
firește, formă de divertisment și prilej de cunoaștere a tinerilo r.”293
Totodată, putem observa descrierea a două jocuri tradiționale, și anume Someșana și
Învârtita , jocuri care sunt specifice zonei descrise de romancier: „Duminica. Satul e la hora. Si
hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea. […]De tro potele jucătorilor se
hurducă pământul. Zecile de perechi bat someșana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor
scăpără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în
straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât
Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână,
le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos
călcâiele, î și plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite… Glasurile se îneacă în norul de praf
ce-i îmbrățișează pe toți… Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al
jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două -trei ve rsuri o sfârșește într -un iuit aspru,
istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii își încolăcesc brațele
mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor… Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când
în când pieptul flă căilor, tulburându -le ochii și inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se
privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare. Învârtita ține de vreun ceas, fără
întrerupere, și tinerii nu se mai satură. […] Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutar ilor, se
ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Câțiva băiețandri, îngăduiți de curând la horă, amețiți de

291Gabriel Angelescu, op. cit. , p. 26.
292Iacob Naroș, op. cit ., p. 98.
293Al. Săndulescu, op. cit. , p. 39 -40.

87
atâta învârteală, se clatină de ici -colo, abia mai ținându -se în picioare, spre marea rușine a fetelor
cu care joacă. Vreo trei perechi s -au retras în șură, mai la larg, unde însă praful se urcă până -n
căprio ri, des de să -l tai cu cuțitul… ”294
Acesta este unul dintre cele mai importanate momente ale romanului deoarece, prin
intermediul horei (după cum am arătat și mai devreme), se deschide romanul, fiind c onturate
personajele acestuia, locul și timpul acțiunii și anticipându -se conflictul ce avea să se declanșeze
mai târziu între personaje. Totodată, pe lângă aceste aspecte ale horei satulu i, se remarcă și cele
de obicei traditional și manifestare culturală la care ia parte întreaga comunitate, fiind totodată o
modalitate de inițiere a tinerilor în rântul celor inițiați.
Aș îndrăzni să spun că hora coagulează oarecum viața satului, ea fiind unul dintre locurile
de întâlnire a întregii colectivități și de pe trecere a acesteia. Totodată, scena prezentării horei cu
toate componentele sale îndeplinește și funcția unui bine conturat centru strategic al construcției
epice deoarece aici se conturează atât forma de organizare a satului traditional, precum și intenți a
unor personaje, dar pe lângă aceste aspect se anunță și conflictele ce vor avea să se declanșeze
mai târziu.
Hora din romanul Ion mai poate fi considerată și “o horă a soartei” tocmai din cauza
exclamației lui Vasile Baciu: „O fată am și nu îmi place fat a pe care o am! ”295, expunând astfel
conflictul dintre Ion și George care vor ajunge să se bată mai târziu la cârciumă, fiind o repetiție
generală în vederea crimei.
Altă horă și cu totul diferită de cea din romanul Ion, schițată de Liviu Rebreanu, este cea
din romanul Ciuleandra , în care ne este prezentat de această dată un alt conflict, „cel dintre Puiu
Faranga, reprezentant al «clasei de sus» și Mădălina, reprezentanta «clasei de jos». Dansul la
care iau parte amândoi, Ciuleandra , este un nou motiv, o nouă o bsesie.”296
Descrierea horei satului apare și în altă operă reprezentativă a lui Rebreanu, și anume
Ciuleandra . Aici, hora este considerată chiar de către personajul principal, Puiu Faranga, o horă
ca toate horele , care nu are nimic deosebit și care nu are n iciun haz. Ceea ce îi atrage însă atenția
lui Puiu este jocul tradițional Ciuleandra care este văzut ca fiind „o manifestare a adorației
supreme : În sfârșit, hangiul ne conduce într -un cerdac de unde într -adevăr puteam privi hora, ca
dintr -o loje de teatru. .. La început, poate pentru câ -mi era și foame, nu mi s -a părut nimic

294 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 5 -6.
295 Ibidem, p. 7
296 Ralu ca Bledea, op. cit ., p. 30.

88
deosebit. Hora, ca toate horele, fetele, așa ș -așa, flăcăii, să nu mai vorbim. De altfel jucau o horă
obișnuită, fără nici un haz… Apoi a venit Ciuleandra… Ei bine, doctore, cine n -a văzut
Ciuleandra nu -și poate închipui ce înseamnă beția dansului! (Se aprinse. Ochii îi luceau într -un
zâmbet fierbinte.) Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se
îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s –
au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește.
Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se
îndoaie, se răsucește ș i tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât
și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios,
schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deoda tă, cu toții, cu pașii
săltați și foarte iuti, pornesc într -un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii
pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte -un chiot din gură, la care încearcă
să răspundă altul, din toiul j ucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot
încovoindu -se și strângându -se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să
se grămădească, până ce se transformă parcă într -un morman de carne fierbinte, care se
zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în
tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s -a
înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, ma i puternic, mai stăruitor. Șiragul de jucători, parc -ar
vrea să sfideze și sa stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu
bătăile, vârtejul pornește din nou,mai strâns, mai încăpățânai, se încolăcește iar și se descolăceșt e
și, în cele din urmă, se încheagă într -un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute,
nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie… De câteva
ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi , țâșnite parcă din strâvechimea vremurilor,
sau de vreun țipăt de fală cu sânii aprinși de strânsoare… Și așa, jocul pare că va continua până ce
toți jucătorii își vor topi sufletele intr -o supremă înflă cărare de pasiune dezlănțuita… ”297
Nu doar Puiu este impresionat și totodată entuziasmat de acest dans, ci și tatăl acestuia,
bătrânul Faranga,”care compară acest joc cu o «tarantelă» sau cu un dans de război al unui trib
sălbatic”298, fapt ce poate fi observat chiar din relatările personajului principal: „Chia r tata, care e
destul de bătrân să nu -l mai impresioneze orice, mi -a spus atunci aproape extaziat pe franțuzește,

297 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 76 -77.
298 Iacob Naroș, op. cit ., p. 289.

89
căci el toate definițiile entuziaste numai în franțuzește le formulează, zice: «C'est quelque chose
comme une tarentelle collective ou comme u ne dans e de guerre d'un clan sauvage.» ”299
Fascinate până peste măsură de beția dansului , Puiu intră și el în horă fără să stea pe
gânduri, fapt care duce la întâlnirea lui cu frumoasa țărancă Mădălina Crainicu: „M-am agățat în
horă la întâmplare. Am avut totd eauna o credință fanatică în puterea hazardului. Sunt convins că
hazardul, cu capriciile lui, e promotorul adevărat al tuturor faptelor mari din istoria omului, aș
zice al întregii civilizații omenești, ba chiar stăpânul real al întregului univers… Ei b ine, acest
misterios diriguitor ai destinelor noastre mi -a dăruit la dreapta o vecină extraordinară, o fetișcană
de vreo paisprezece ani, o brună nespus de delicată, coborâtă parcă dintr -un tablou de
Grigorescu, cu niște ochi albaștri, umezi și fierbinți, care mi -au aruncat o privire atât de stranie,
că mi -a răscolit dintr -o dată toate străfundurile inimii. Era înăltuță, bine făcută, capul gol cu părul
desfăcut în două coade lăsate pe spate. I -am trecut brațul pe după mijloc. Avea carnea ca piatra.
Ea mi -a cuprins gâtul cu stânga. Îi simțeam mâna aspră, mă frigea si mă alinta ca o dezmierdare.
Întorsei capul spre ea. Iia aibă și înflorită ascundea doi sâni abia împliniți ai căror muguri se
zbuciumau sfios pe borangicul ieftin. Se uită și ea la mine și râse c iudat, cu o gură minunată și
cam batjocoritoare, Pe urmă, repede suci capul în cealaită parte, ca și când i -ar fi fost rușine de
mine sau de oameni pentru că s -a uitat la mine. Dar jocul începuse. Nu -l știam și nici nu aveam
nevoie. Ritmul muzicii și porni rea celorlalți mă duceau ca un șuvoi irezistibil. Uneori corpul
fetișcanei mă atingea si atunci eu îi strângeam și mai tare mijlocul. Ea răbda strânsoarea mea,
însă cu o ușoară strâmbătură, parc -ar fi vrut să -mi demonstreze că nu -i face plăcere. Aceasta mă
îndârjea. O țărăncuță ca asta să mă respingă pe mine care în saloanele bucureștene aveam
reputația de mare cuceritor de inimi femeiești? În furia jocului ajunsese să se lipească de mine
atât de mult, că -i simțeam respirația. Eram amețit de vârtejul Ciulen drei ca și de pofta lacomă ce
mi-o stârnise îndrăcită de fetiță. Am întins gura și am sărutat -o repede pe colțul buzelor.
Surprinsă și neputându -se apăra altfel, și -a înfipt dințișorii în obrazul meu, ca o pisică supărată, și
apoi a dat un țipăt scurt, de mulțumire. Un flăcău strigă râzând gros: "Nu te lăsa, boierule!" Am
râs și eu prostește, a râs și fata, roșită, aprinsă de osteneală. Iar peste câteva clipe, la altă
învălmășeală, am sârutat -o din nou și ea n -a mai putut să -mi răspundă, ci doar s -a încrunt at cu

299 Liviu Rebreanu, op. cit ., p. 78.

90
necaz. Pe urmă, când s -a isprăvit Ciuleandra și în vreme ce toți se risip eau, eu am rămas de mână
cu ea. ”300
Toată această relatare, Puiu Faranga, o face cu chipul transformat al unui artist, al unui
obsedat, schimbat la înfățișare, cu buzele arse și cu un avânt neprevăzut. Amitirea dansului
popular Ciuleandra îl umple de o patimă cumplită, pentru el dansul devenind o formă de
manifestare a adorației supreme, amintind totodată și de dansurile religioase sfârșite prin
sacrificii umane, simbol transfigurat al artei sale. Aș putea spune că în cazul dansului dintre cei
doi tineri, sărutul nepermis al lui Puiu, urmat de mușcătura fetei pot fi văzute ca fiind forme de
sacrificiu uman în cinstea dansului sacru dintre cei doi.
Pe de altă parte, hora la care ia p arte Puiu împreună cu tatăl său mai poate fi văzută și ca
fiind locul unde tinerii se adună pentru a -și afla viitoarele soții. Aflați într -o expediție prin satele
din Argeș pentru a găsi o soție pentru Puiu, cei doi fac un popas într -un sat, de care la înc eput nu
sunt deloc impresionați, ba chiar îl consideră mizerabil, sat în care ajung să fie din ce în ce mai
fascinați de jocul Ciuleandra și de frumoasa Mădălina.
Deși nu cunoaște deloc pașii dansului, Puiu se avântă în mijlocul horei, fiind vrăjit de
extazul jocului : „în orice caz, eu și azi cred că singură Ciuleandra, din câte jocuri cunosc, poate
să explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a adorației supreme, ba chiar al
dansurilor religioase care se sfârșeau prin mutilări sau sacrificii u mane… În sfârșit, eram vrăjit și
terifiat. Așteptam cu o înfrigurare dureroasă reînceperea jocului și -mi era teamă că nu va
reîncepe din pricina extenuării participanților. Cârciumarul, pe care nu mă putui stăpâni să nu -l
întreb, mă asigură, râzând vicle an, că aici numai Ciuleandra merge acuma, până se înnoptează, c –
așa-i obiceiul, doar să se odihnească puțintel lăutarii. Aveam emoție ca la un examen absolut
nepregătit. Și deodată chemarea lăutarilor: strunirea instrumentelor! Ciuleandra reîncepea. Nu
mai avui răbdare. Șoptii tatălui meu: "Je veux essayer cette danse, papa, qu'en dites vous?" Mi -a
răspuns zâmbind: "Vas -y!” Până să -mi răspundă mă și repezisem. M -am agățat în horă la
întâmplare. […] Dar jocul începuse.nu -l știam și nici nu aveam nevoie. Ritm ul muzicii și
pornirea celorlalți mă duceau ca un șuvoi irezistibil. ”301
Despre acest episod vorbește și Lucian Raicu, spunând că „rememorarea de către erou, cu
ochi dilatați, a pasionatului dans este un factor esențial. Jocul reîncepe: fascinat de sălbatica -i

300 Ibidem , p. 80.
301 Ibidem, p. 78.

91
vitalitate, tânărul boier simte imboldul nerăbdător de a -i încerca puterea de atracție cu propriile
simțuri și se repede în horă nimerind la întâmplare una din verigile sale. Veriga se numește
Mădălina; ea va deveni soția sa și va sfârși în împrejurări c unoscute.”302 La fel și Iacob Naroș
analizează această reacție a lui Puiu de a intra pe nepregătite în horă, fiind „stăpânit de o credință
fanatică – cea a hazardului.”303
Atunci când încearcă să își amintească melodia și pașii dansului Ciuleandr a, Puiu
consta tă că „nu melodia importă, ci pașii, adică jocul în sine. Întâi a fost mișcarea, deci dansul, și
abia mai târziu a venit cântecul ca un sprijinitor al ritmului. Prin urmare, melodia trebuie să se
adapteze mișcării, nu invers. ”304 Ciuleandra devine astfel expli cația crimei de la începutul
romanului, lucru ce este descoperit abia în finalul romanului.
Dansul Ciuleandra devine un nou motiv și mai ales o obsesie tocmai din cauza faptului
că este dansul pe care Puiu Faranga, aflat la sanatoriu din cauza uciderii soț iei sale, Mădălina,
încearcă să și -l amintească. Pe lângă această încercare obsesivă de a -și aminti dansul, straniu este
și faptul că atât doctorul Ursu, cât și gardianul A. Leahu, originari din zona Argeșului, deși
cunosc acest dans, nu și -l amintesc cu e xactitate sau nu vor să și -l amintească. Dorința arzătoare
a lui Puiu Faranga de a -și reaminti muzica și pașii Ciulendrei devine treptat principala obsesie și
„sfârșește prin a -l cufunda pe erou în beatitudinea nebuniei în clipa când ritmul căutat este
reconstituit și dansat până la uitare de sine”305: „De alături se auzeau pașii lui Puiu, neosteniți,
într-un ritm săltăreț, simulat de o melodie gâfâită, ca re spirația unui bolnav de moarte. ”306
Pe de altă parte, Ioana Em. Petrecu consideră dansul Ciuleandra ca fii nd „o manifestare
orgiastic dionisiacă”307 iar Mădălina este „o menadă dezlănțuită”.308 Odată cu rememorarea
dansului Ciuleandra și a întâlnirii lui Puiu cu Mădălina care au dus mai apoi la căsătoria celor
doi, personajul principal ajunge să fie din ce în ce m ai obsedat de acest dans, încercând să își
amintească muzica și pașii dansului. Această dorință obsesivă de a -și aminti duc la pierderea

302 Lucian Raicu, op. cit ., p. 189.
303 Iacob Naroș, op. cit ., p. 289.
304 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 117.
305 Raluca Bledea, op. cit ., p. 31.
306 Liviu Rebreanu, op. cit ., p. 136.
307 Ioana Em. Petrescu, Extazul dansului , în vol. Liviu Rebreanu după un veac , Cluj -Napoca, Editura
Dacia, 1985, coordonată de Mircea Zaciu, p. 252.
308 Ibidem. , p. 252

92
lucidității lui Puiu, acesta „nu poate dormi, încearcă să joace de unul singur, din sănătos va
ajunge psiastenic și apo i va înnebuni de -a-binelea.”309
Pe lângă hora satului , prezentată la începutul romanul Ion, se mai remarcă și „banchetul
«inteligenței»” , petrecere organizată de către Belciug cu ocazia sfințirii noi biserici construite în
sat. Spre deosebire de imaginea lău tarilor de la începutul romanului, din cadrul horei, aici,
Taraful lui Goghi din Bistrița se bucură de mai multă atenție și respect din partea sătenilor, fapt
ce poate fi observat prin descrierea sosirii lăutarilor: „Taraful lui Goghi sosi în trei căruțe; î n cea
din urmă se înălța gorduna, falnică și prevestitoare de veselie. Ț310
De această dată totul este bine organizat și în bună rânduială: „Belciug nu uitase să
tocmească el însuși lăutari pentru popor ”311, locul țiganilor fiind luat de această dată de către
muzi canți cunoscători de muzică, cei dintâi fiind lăsați deoparte, doar asistând la ceea ce urma să
înceapă: „Briceag, împreună cu tovarășii lui, Holbea și Găvan, închinau la cârciumă în așteptarea
începutului serbării. ”312
Faptul că la începutul romanului este pr ezentată hora satului , la care ia parte întreaga
comunitate iar la final este descris banchetul „inteligenței”, la care ia parte toată domnia , face ca
romanul să fie simetric și circular, în care „câțiva oameni s -au stins, alții le -au luat locul. ”313
Această co ncluzie denotă faptul că omul mediului arhaic avea conștiința apartenenței la
Macrocosmos, iar orice fel de schimbare din cadrul comunității (unii mor, alții se nasc) era doar
urmarea firească a vieții.
Astfel, hora , dansul , Someșana , Învârtita , Ciuleandra sunt mult mai mult decât un
mod specific de manifestare a vieții omului tradițional, hora duminicală simbolizând un
eveniment important în cadrul comunității, ea reunind într -un singur loc toată comunitatea și
reușind să păstreze tradiția și legile pământ ului.
După cum am observat, hora este cel mai răspândit dans popular românesc deoarece
apare în cadrul tuturor riturilor de trecere, precum și în cadrul sărbătorilor de peste an. Datorită
acestor aspecte ale sale, hora a fost surprinsă de către Liviu Rebr eanu „atât cu un caracter magic,

309 Iacob Naroș, op. cit ., p. 290.
310 Liviu Rebreanu, op. cit. , p. 438.
311 Ibidem, p. 438
312 Ibidem , p. 438
313 Ibidem , p. 438

93
cât și cu un substrat mitologic. Funcțiile horei au fie caracter solar, fie caracter teluric deoarece
aproape fiecare horă surprinsă de Liviu Rebreanu include bătăile cu piciorul.
Autorul nu se oprește numai aici, ci ne pr ezintă mai multe forme ale horei: una ar fi în
formă de cerc deschis și hora în spirală. Prima horă în formă de cerc deschis ne trimite cu gândul
la «roata solară». Cea de -a doua horă, hora în spirală, este asociată simbolului șarpelui. Impresia
pe care ne -o lasă bătăile cu piciorul ar fi aceea al unui gest magic de fertilitate a solului, întărit
prin ridicarea brațelor care ar putea reprezenta creșterea plantelor, la acestea s -ar mai putea
adăuga și strigăturile ce au mai mult semnificații magice. La acest ea se mai pot adăuga și alte
valori simbolice care depind de locul, timpul și împrejurările în care se desfășoară.
Funcția jocului este atât una apotropaică, cât și de pecetluire a unei comuniuni și alianțe
colective, simbolizând marcarea veșnicei reîntoa rceri în natură. Cercul pe care îl formează
jucătorii este simbolul perfecțiunii timpului, al veșnicei reîntoarceri. Roata formată de dansatori,
aflată într -o mișcare de rotație, se asociază cu ciclurile naturii, ale vieții omului. După cum ne
este prezent ată, aflăm că la această ceremonie solstițială participă întregul sat, care comentează și
asistă la mersul drept sau sinuos al roții”.314
După cum relatează și Silviu Angelescu, cele două romane ale lui Liviu Rebreanu, Ion și
Ciuleandra , schițează „un univer s cultural tradițional, un mod particular de înțelegere a vieții”,
prin intermediul unor elemente etnografice precum: moștenirea zestrei, descrierea obiceiurilor
legate de sărbătorile tradiționale, dar și a obiceiurilor legate de ceremonialul nupțial, modu l de
percepere și asumare a morții și a nașterii în mediul arhaic, precum și caracterul ludic al jocului
popular și rosturile inițiatice și matrimoniale ale ceremoniei.
,,Viața ruralului n -are nici complexitatea existenței țărănești, dar nici îngustimea tr aiului
vegetativ. Țăranul viețuiește integral însă obiectiv. Gândirea lui e a întregii lumi din care face
parte, reacțiunile îi sunt uniforme.”315
Întreaga psihologie a satului românesc, cârmuită de obiceiuri și atitudini colective, de
pasiuni și procedee su praindividuale, în care individul se subordonează unei gândiri colective,
participând la totalitate, toate acestea au fost genial surprinse și exprimate în opera rebreniană.
Se poate spune că există în satul lui Rebreanu, plin de urme ale atemporalului, , ,o
conștiință, obscură, în formare, din care izbucnesc flăcări uneori ce luminează totul. Or, tragedie

314 Raluca Bledea, op. cit ., p. 32 -33
315 G. Călinescu, Creatorul romanului românesc modern, în Liviu Rebreanu. Antologie, prefață și aparat
critic de Paul Dugneanu, Editura Emines cu, p. 215

94
nu este decât acolo unde este conștiință. Niciodată, oricât ar fi de apăsați, de neștiutori, Țăranii
lui Rebreanu nu sunt buimaci. Ei știu, chiar dacă un eori nu știu că știu. Reduși, la elementar, ei
nu aparțin unei lumi primitive – cum spun unii comentatori – ci, mai curând, unei lumi
arhaice.”316
Satul, atât cel ardelean, cât și cel muntean, este văzut și, implicit, zugrăvit de către
Rebreanu ca fiind un univers de valori, ,,un univers în care se nimicesc vieți, deci valori, de aici
tragedia.”317
Rebreanu a adus în literatura română o atmosferă realistă, adâncind instinctele și patimile,
legăturile și dorințele rudimentare, proiectând puternic omul tradițion al în colectivitatea lui.
Tudor Vianu vede în scriitorul bistrițean ca fiind ,,un creator al vieții primitive, elementare,
naturiste, adâncind -o și cuprinzând -o în caracterele -i adesea obscure și absurde, dar vii și dârze,
precum și în mișcarea -i care, oda tă pornită, se dezlănțuie ca forțele naturii.”318
Prin intermediul operelor discutate, Rebreanu compune imagini revelatoare ale lumii
țărănești, imagini care sunt valabile în ele însele, apărând ca reflectări convingătoare ale unor
fragmente din viața reală. Asta face ca operele despre lumea rurală ale lui Rebreanu să apară ca
părți ale unui tablou amplu ,,de dimensiuni ce întrec cu mult alăturarea lor, un tablou pe care
scriitorul nu l -a compus, dar care există virtual, ca posibilitate a autorului.”319

316 Nicolae Balotă, op. cit. , p.18.
317Ibidem ., p. 37
318 Tudor Vianu, Doi ctitori ai romanului nou: 1. Liviu Rebreanu, în Liviu Rebreanu. Antologie, prefață și
aparat critic de Paul Dugneanu, Editura Eminescu, p. 240
319 George Gană, Începuturile nuv elistului, în Liviu Rebreanu. Antologie, prefață și aparat critic de Paul
Dugneanu, Editura Eminescu, p. 287

95
Conc luzii
Pe baza operelor studiate, romanele Ion, Răscoala și Ciuleandra și nuvelele Răfuiala,
Nevasta, Hora morții, s-a scos în evidență faptul că Liviu Rebreanu, pornind de la conceptul de
mimesis, a reușit să pătrundă în adâncuri, să descifreze frământăril e și să le înțeleagă în sensurile
lor profund umane. Universul operei se lărgește, viața este privită din interior; relațiile nu sunt
simple nici simplificate, aria de cuprindere este totală: țărani, intelectuali, (preoți, învățători,
profesori, judecător i etc.), jandarmi, politicieni, fiecare cu rosturile specifice. Scriitorul ardelean
nu idealizează viața, ci o zugrăvește în aspectele ei cele mai grave, astfel că toate aceste aspecte
sunt rezultatul trăirii autorului în mijlocul eroilor pe care -i creează după modele vii, cunoscute,
fără să copieze, însă, realitatea.
În ceea ce privește creionarea portretului țăranului român din opera rebreniană, s -a scos
în evidență faptul că omul mediilor arhaice este văzut ca fiind modelul arhetipal care se
identifică c u însuși poporul român.
De asemenea, în lucrarea de față s -au inventariat câteva obiceiuri tradiționale din cadrul
riturilor de trecere, reprezentate sub forma unor manifestări folclorice îndătinate, față de care
,,colectivitatea rebreniană” manifestă o deosebită atenție și respect, socotindu -le juste și
obligatorii.
De altfel, s -a demonstrat și importanța obiceiurilor calendaristice, a obiceiurilor agrare,
precum și a altor tipuri de obiceiuri, fiind reprezentate ca ansambluri de credințe și convingeri
după care trebuie întâmpinat un anumit eveniment, marcată anumită sărbătoare sau un anumit
moment ori, după care urmează să se desfășoare, fie o anumită manifestare ceremonială, fie un
anumit ritual.
Cu ajutorul tuturor operelor analizate pe parcursul aces tei lucrări de specialitate, s -a
încercat să se evidențieze întreaga psihologie a satului românesc, cârmuită de obiceiuri și
atitudini colective, de pasiuni și procedee supraindividuale, în care individul se subordonează
unei gândiri colective, participând la totalitate.
Reprezentarea obiceiurilor și tradițiilor populare românești în opera rebreniană confirmă
astfel faptul că literatura anticipează întotdeauna realitatea și nu o copiază, ci mai degrabă o
modelează către sensul ei. Obiceiurile tradiționale r omânești au reprezentat dintotdeauna
preocupările importante ale țăranului român, iar contopirea lor cu literatura a dus la o
reprezentare fidelă și armonioasă a tot ceea ce ne înconjoară și a tot ceea ce ne preocupă.

96
I. Opere investigate
1. Amintiri despre Livi u Rebreanu, text stabilit, antologie și prefață de Ion Popescu -Sireteanu,
Iași, Editura Junimea, 1985
2. Angelescu, Gabriel, Romanele lui Liviu Rebreanu , Brașov, Editura Aula, 2005
3. Balotă, Nicolae, Romanul românesc în secolul X X, București, Editura Viitorul r omânesc,
1997
4. Bledea, Raluca, Monografia obiceiurilor populare în opera lui Liviu Rebreanu, Baia Mare,
Editura Gutinul, 2010
5. Călinescu, G., Istoria literaturii române: compendiu, București, Editura Litera Internațional,
2001
6. Ciopraga, Constantin, Personali tatea literaturii române , Iași, Editura Junimea, 1973
7. Ciopraga, Constantin, Romancier al condiției umane, în Cronica, nr. 48, 29 noiembrie 1985,
anul XX
8. Crohmălniceanu, Ovid, S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, București , Editura
Cartea Românea scă, 1984
9. Gheran, Niculae, Cu Liviu Rebreanu și nu numai: evocări și documente, București, Editura
Academiei Române, 2007
10. Gheran, Niculae, Liviu Rebreanu prin el însuși, București, Editura Academiei Române, 2008
11. Glodeanu, Gheorghe, Liviu Rebreanu – Ipostaz e ale discursului epic, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2001
12. Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului românesc interbelic: o tipologie posibilă, Iași,
Editura Tipo Moldova, 2013
13. Liviu Rebreanu. Antologie, prefață și aparat critic de Paul Dugneanu, București, Edi tura
Eminescu, 1987
14. Malița, Liviu, Alt Rebreanu , Cluj -Napoca, Editura Cartimpex, 2000
15. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, București, Editura Minerva, 1980, vol. I
16. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române: 5 secole de literatură , Pitești,
Editura Paralela 45, 2008
17. Mănucă, Dan, Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului , Iași, Editura Moldova, 1995
18. Naroș, Iacob, Romanele lui Liviu Rebreanu , Iași, Editura Tipo Moldova, 2013
19. Pârvu, Iuliu, Conștiința tragicului , Steaua , nr.11, 1985

97
20. Piru, Al., Marginal ia, București, Editura Eminescu, 1980
21. Rachieru, Adrian, Dinu, Pe urmele lui Liviu Rebreanu , București, Editura Sport -Turism,
1986
22. Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu , București, Editura pentru literatură, 1967
23. Râpeanu, Valeriu, Scriitori dintre cele două războai e mondiale, București, Editura Cartea
Românească, 1986
24. Rebreanu, Liviu, Amalgam, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976
25. Rebreanu, Liviu, Ciuleandra , București, Editura Astro, 2016
26. Rebreanu, Liviu, Ion, București, Editura Regis
27. Rebreanu, Liviu, Nuvele, Antologie și postfață și bibliografie de Alexandru Ruja, București,
Editura Minerva, 1991
28. Rebreanu, Liviu, Romane , Ediție de Niculae Gheran, București, Editura Cartea Românească,
1986, vol. II
29. Săndulescu, Al., Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, București, Edit ura Minerva, 1976
30. Sângeorzan, Z., Conversații critice, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980
31. Sasu, Aurel, Liviu Rebreanu: sărbătoarea operei , București, Editura Albatros, 1978
32. Scridon, Gavril, Liviu Rebreanu între ,,Oameni de pe Someș” , Bistrița, Editura Comite tul de
Cultură și Educație Socialistă al județului Bistrița -Năsăud, 1976
33. Simuț, Ion, Liviu Rebreanu – monografie, antologie comentată, receptare critică, Brașov ,
Editura Aula, 2005
34. Simuț, Ion, Rebreanu dincolo de realism, Oradea, Editura Biblioteca Reviste i ,,Familia”,
1997
35. Tanco, Teodor, Despre Liviu Rebreanu: omul și scriitorul, Cluj-Napoca, Editura Napoca
Star, 2015
36. Zaciu, Mircea, Liviu Rebreanu după un veac , Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1985

98
II. Referințe critice
1. Arnold Van Gennep, Riturile de trecere , Iași, Editura Polirom, 1998
2. Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc , București, Editura Minerva, 1983, vol. I și II
3. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri , București, Editura Artemis, 1995,
vol. I, II, III
4. Culianu, Ioan, Petru, Călătorii în lum ea de dincolo , ediția a II -a, București, Editura Nemira,
1996
5. Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale , Timișoara, Editura Amarcord,
1994.
6. Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale , Timișoara, Editura Amarcord,
1999
7. Ghinoiu Ion, Lumea de aici, Lumea de dincolo , București, Editura Fundației Culturale Române,
1999
8. Hidiroglu, Patricia, Apa divină și simbolistica ei , București, Editura Univers Enciclopedic
9. Ișfănoni, Doina, Interferențe dintre magic și estetic, București , Editura Enciclopedică, 2002
10. Julien, Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii , traducere din limba italiană de Roxana Utale,
Iași, Polirom, 2000
11. Marian, Simeon, Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic , Editura Saeculum I. O,
2000
12. Marian, S imeon, Florea, Nașterea la români. Studiu etnografic , București, Editura Saeculum I.
O, 2000
13. Pop, Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească , Cluj -Napoca, Editura Dacia,
1989
14. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, București , Editura U nivers, 1999
15. Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1978
16. Răchișan, Delia, Status incert și status dobândit, în Memoria Ethnologica, nr. 20 iulie –
decembrie (An VI)
17. Rose, Seraphim, Sufletul după moarte , București, Editura Sophia, 2015
18. Suiogan, Delia, Simbolica riturilor de trecere , București, Editura Paideia, 2006

99
19. Caraman, Petru, Colindatul la români și slavi și la alte popoare, București, Editura Minerva,
1983
20. Kernbach, Victor, Dicționar de mitol ogie generală , București, Editura Albatros, 2004
21. Niculiță -Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine
mitologică, Ediție îngrijită și introducere de Iordan Dancu, București, Editura Saeculum I. O.,
1998, vol. I, II

100

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE
DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE
PRIVIND AUTENTICITATEA LUCRĂRII DE DISERTAȚIE
Subsemnata Bozga Cecilia , legitimată cu BL seria MM nr. 936459 , CNP
2930317240026 , absolventă a Universității Teh nice din Cluj -Napoca, Centrul Universitar din
Baia Mare, Facultatea de Litere, programul de studii Literatura Română și Modernismul
European , promoția 2017/2019 în calitate de autor, declar pe propria răspundere că lucrarea de
disertație, cu titlul Tradi ții și obiceiuri în opera lui Liviu Rebreanu este rezultatul propriei
activități intelectuale, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au
fost citate în textul lucrării și în bibliografie.
Declar că această lucrare nu conț ine porțiuni plagiate, iar sursele bibliografice au fost
folosite cu respectarea legislației române și a convențiilor internaționale privind drepturile de
autor.
Declar, de asemenea, că această lucrare nu a mai fost prezentată în fața unei alte comisii
de examen de licență/disertație.
În cazul constatării ulterioare a unor declarații false, voi suporta sancțiunile
administrative, respective anularea examenului de desertație .
Baia Mare Autor, (Prenume, Nume) Semnătura
Data: 25.06.2020 Cecilia Bozga