Centrul Republican de Resurse pentru Asisten ță Socială [613514]
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea de Asisten ță Socială, Sociologie și Filosofie
Centrul Republican de Resurse pentru Asisten ță Socială
Maria Bulgaru
– coordonator –
METODE ȘI TEHNICI
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă
Aprobat de Consiliul
metodico- științific și editorial
al Universit ății de Stat din Moldova
Chișinău – 2002
Centrul Editorial al USM
CZU 364 (075.8)
B91
Puse într-o anumit ă ordine, compartimentele prezentei c ărți au fost elaborate
în scopul de a examina asp ectele metodologice ale asisten ței sociale, de a elucida cele
mai eficiente metode și tehnici utilizate în asistarea multiplelor categorii de
beneficiari.
Studiul are la baz ă cele mai valoroase și actuale surse bibliografice vizând
asistența socială, elaborate în România, Marea Britanie, SUA, Fran ța, Rusia și este
adresat, în primul rând, publicului în formare – studen ților de la specialit ățile de
asistență socială, la fel profesorilor, lucr ătorilor din sistemul protec ției sociale, tuturor
celor care, de și nu posed ă cunoștințe în domeniu, doresc s ă se implice în activit ăți
comunitare de sprijinire a persoanelor aflate în dificultate.
Autori: Maria BULGARU,
doctor habilitat în filosofie, profesor universitar
Marcela DILION, doctor în sociologie
Oxana ISAC, doctor în sociologie
Stela MILICENCO, doctor în sociologie
Redactor : Ariadna STRUNGARU
Tehnoredactare computerizat ă: Oleg BULGARU
© M.Bulgaru
© USM, 2002
ISBN 9975-70-088-8 Descrierea CIP a Camerei Na ționale a C ărții
Bulgaru, Maria
Metode și tehnici în asisten ța socială/Maria Bulgaru, Marcela Dilion,
Oxana Isac, Stela Milicenco. -Ch.: Centrul Ed. al USM, 2002. -432 p.
ISBN 9975-70-088-8 360 ex.
364 (075.8)
Cuprins
3
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ………………………………………………………….
7
Capitolul 1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE
ASISTEN ȚEI SOCIALE (M.Bulgaru) ………………………….
1.1. Asisten ța socială – disciplin ă științifică……………………………
1.2. Dimensiunea metodologic ă a asistenței sociale…………………
9
9
21
Capitolul 2. METODOLOGIA PROIECTULUI DE INVESTIGARE ȘI
INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă (M.Bulgaru, M.Dilion) ………..
2.1. Conceptul și etapele proiectului de investigare
și interven ție socială………………………………………………………
2.2. Câmp social, interdependen ță și “echilibru dinamic”…………
2.3. Aplicarea practic ă a “Proiectului de interven ție socială”…….
39
39
46
51
Capitolul 3.
MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI
INTERVEN ȚIE ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă
INDIVIDUALIZAT Ă (M.Bulgaru, M.Dilion) ………………..
3.1. Con
ținutul asisten ței sociale individualizate……………………..
3.2. Tehnica asisten ței sociale individualizate…………………………
3.3. Elemente de investigare și interven ție
în problematica familial ă……………………………………………….
57
57 59
68
Cuprins
4
Capitolul 4.
ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI (M.Bulgaru) …………….
4.1. Conceptul familiei…………………………………………………………
4.2. Func țiile familiei……………………………………………………………
4.3. Aspecte ale interac țiunii dintre familie și societate…………….
4.4. Rolul asisten ței sociale în consolidarea familiei…………………
4.5. Din experien ța afirmării asisten ței sociale a familiei
în țările dezvoltate…………………………………………………………
4.6. Metode și tehnici aplicate de asistentul social
în lucrul cu familia………………………………………………………..
93
93
95
102
107
112
114
4.6.1. Ancheta………………………………………………………………
4.6.2. Diagnoza social ă…………………………………………………
4.6.3. Studiul de caz familial…………………………………………. 4.6.4. Istoricul social…………………………………………………….
4.6.5. Ciclul de via ță familială……………………………………….
4.6.6. Genograma și ecomapa………………………………………..
4.6.7. Terapia familial ă…………………………………………………
4.6.8. Evaluarea sprijinului social………………………………….
4.6.9. Consilierea…………… ………………………… …………………
4.6.10. Interviul……………. …………………… ………………………..
4.6.11. Observa ția………………………………………………………..
4.6.12. Ascultarea activ ă……………………………………………….
4.6.13. Redefinirea……………………………………………………….
4.6.14. Sculptura familial ă…………………………………………….
4.6.15. Cartea Vie ții…………………………………………………….. 114
121
125 130
131
133 135
142
142 146
153
161 163
164
165
Capitolul 5.
INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE
A COPILULUI (M.Bulgaru, M.Dilion) ………………………….
5.1. Abuzul asupra copilului: concepte și tipologii…………………..
167
167
Cuprins
5
5.2. Investigarea și interven ția în cazurile de maltratare
a copilului……………………………………………………………………
176
Capitolul 6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU CU PERSOANELE
IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI (M.Dilion)
6.1. Din istoricul adop ției……………………………………………………..
6.2. Rolul asistentului social în procedura adop ției…………………..
6.3. Planul de interven ție în procedura adop ției……………………….
6.4. Interviul în adop ție…………………………………………………………
6.5. Aspecte ale comunic ării verbale în rela ția de consiliere
în procedura adop ției…………………………………………………….
6.6. Istoricul social al dezvolt ării copilului……………………………..
6.7. Fișa de observa ție a copilului………………………………………….
6.8. Evaluarea efectelor terapiei jocurilor asupra
comportamentului copiilor cu handicap…………………………..
6.9. Ancheta social ă în procedura adop ției……………………………..
187
187 189
197
206
208
215 217
219 225
Capitolul 7. METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE ȘI PREVENIRE
A DELINCVEN ȚEI (M.Bulgaru, O.Isac) ………………………
7.1. Devian ța și delincven ța. Etiologia comportamentului
delincvent…………………………………………………………………….
7.2. Metodologii de testare a propensiunii spre delincven ță………
7.3. Utilizarea scalelor de atitudini pentru estimarea
tendințelor antisociale……………………………………………………
7.4. Metode și tehnici de predic ție a delincven ței juvenile………..
7.5. Tehnica analizei de dependen ță și a analizei factoriale……….
7.6. Tehnici prospective de identificare a tendin țelor
de apariț
ie și evoluție a delincven ței………………………………..
233
233
238
245
249
252
260
Cuprins
6
7.7. Tehnici utilizate de asistentul social în lucrul
cu delincven ții………………………………………………………………
7.8. Prevenirea și tratamentul delincven ței………………………………
265
284
Capitolul 8.
ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
A ȘOMERILOR (S.Milicenco) ……………………………………..
8.1. Conceptul șomajului………………………………………………………
8.2. Șomajul și sărăcia………………………………………………………….
8.3. Politici anti șomaj…………………………………………………………..
8.4. Cadrul legal pentru protec ția șomerilor
în Republica Moldova……………………………………………………
8.5. Medierea muncii…………………………………………………………… 8.6. Rolul asisten ței sociale în sprijinul familiei
persoanelor aflate în șomaj…………………………………………….
293 293
302
306
309
312
316
Capitolul 9. ANALIZA DE CON ȚINUT (M.Dilion) ……………………………….
9.1. Defini ții ale analizei de con ținut………………………………………
9.2. Tipurile analizei de con ținut……………………………………………
9.3. Etapele analizei de con ținut…………………………………………….
9.4. Validitatea și fidelitatea analizei de con ținut……………………..
319
319 321
328
339
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă………………………………………….
343
ANEXE ……………………………………………………………………………..
349
Cuvânt înainte
7
CUVÂNT ÎNAINTE
Asistența socială constituie un mod operativ de punere în aplicare a
programelor de sprijin prin multiple servicii sociale specializate pentru
cei aflați temporar în nevoie. Asisten ța socială poate fi privit ă din mai
multe perspective:
• ca profesie cu un statut propriu, obiective și caracteristici
distincte;
• ca sistem de formare și educare a speciali știlor;
• ca sistem institu țional-administrativ, incluzându-se aici sfera
serviciilor, activit ăților practice desf ășurate în vederea
soluționării cazurilor.
Profesia de asistent social este o profesie nou ă în Republica
Moldova și până în prezent se afl ă în căutarea identit ății. Sunt anevoio și
primii pași pe aceast ă cale, deoarece țara noastr ă n-a dispus niciodat ă de o
școală de preg ătire în domeniul asisten ței sociale. Lipsa adev ăraților
profesioni ști în asisten ță socială se face sim țită, în special, în formarea
deprinderilor de a poseda metode și tehnici specifice asisten
ței sociale, în
însușirea metodologiei unei cercet ări sociologice – element de prim ă
importanță pentru diagnosticarea problemelor sociale.
În activitatea sa asistentul social se confrunt ă cu multiple probleme
(familii dezorganizate, s ărace, copii orfani, abandona ți, delincven ți,
consum de droguri, alcool, persoane cu deficien țe de sănătate, bătrâni
neajutorați, șomeri etc.) a c ăror soluționare impune aplicarea unui șir de
teorii ce provin din sociologie, psihologie, drept, economie, antropologie,
medicină, politici sociale etc. Asistentul social, chemat s ă ajute
persoanele aflate în nevoie, se va folosi, în acest scop, de cuno ștințele
Cuvânt înainte
8 dobândite din alte științe socioumanistice, dar nu se va limita la acestea,
deoarece asisten ța socială are la baz ă metodologii specifice studierii
obiectului ei.
Unicitatea asisten ței sociale deriv ă din modul de aplicare a
bagajului de cuno ștințe în practic ă. Asistența socială are menirea de a
schimba situa ția beneficiarului. Pentru aceasta, asistentul social trebuie s ă
știe cum să acționeze, cum s ă intervină în viața individului, a grupurilor, a
întregii comunit ăți. Competen ța în desfășurarea unor asemenea activit ăți
se dobânde ște prin practic ă, prin aplicarea metodelor, tehnicilor,
strategiilor specializate de interven ție în situa ția de criză. Cele men ționate
au determinat autorii prezentului studiu s ă examineze asisten ța socială din
perspectiv ă metodologic ă, să elucideze o parte din metodele și tehnicile
cele mai eficiente utilizate de asisten ța socială în țările cu o experien ță
avansată.
Scopul urm ărit de autori este de a ajuta studen ții și practicienii s ă
aplice teoria asisten ței sociale în activitatea lor practic ă. În asisten ța
socială, mai mult decât în alte domenii, teoria trebuie s ă se afle întru-un
permanent contact cu practica, s ă fie sub controlul acesteia. Chiar și cea
mai bună teorie în acest gen de activitate uman ă nu poate înlocui
“înțelepciunea practicii”. Un bun asistent social trebuie s ă cunoasc ă
diverse metode și tehnici de lucru cu persoana, familia, grupul pentru a le
putea selecta pe cele mai adecvate. Acest lucru îi va reu și numai în cazul
în care alegerea metodelor se va face în strict ă conformitate cu nevoile
beneficiarului și numai dac ă persoana asistat ă nu va fi impus ă să se
adapteze metodei. A șadar, munca în asisten ța socială este nu doar una
intelectual ă. Ea necesit ă rigoarea cercet ătorului-practician care poate
activa potrivit unei logici adecvate, implicând inima și creierul, care poate
conjuga reu șit teoria cu practica.
Maria BULGARU
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
9
Capitolul 1.
ASPECTE TEORETICO-M ETODOLOGICE ALE
ASISTEN ȚEI SOCIALE
1.1. Asisten ța socială – disciplin ă științifică
Experiența mondial ă demonstreaz ă că nici un stat nu poate realiza
cu succes reforme radicale în via ța economic ă și politică, socială și
culturală fără a dispune și de o rețea dezvoltat ă de servicii de asisten ță
socială și de speciali ști, capabili s ă protejeze persoanele aflate temporar în
dificultate. Toate acestea au devenit o necesitate stringent ă pentru țara
noastră aflată în perioada de tranzi ție, când declinul adânc economic și
diferențierea de avere au condus la crearea unei adev ărate prăpăstii dintre
majoritatea s ăracă a populației și o foarte mic ă parte a celor boga ți. Într-o
situație jalnică s-au pomenit în special familiile cu mul ți copii, copiii
orfani sau abandona ți, invalizii, pensionarii. Schimb ările nefaste din
structura social ă a societății noastre sunt înso țite de num ărul în creștere de
grupuri marginale care nu au un loc de trai, un loc permanent de munc ă,
nu-și pot realiza poten țialul fizic și intelectual. Or, pe fondul
transform ărilor contradictorii ale formelor și caracterului rela țiilor sociale,
pierderii de c ătre mulți indivizi a statutului social și a perspectivelor de
dezvoltare au ap ărut greutăți insurmontabile, pe care cea mai mare parte a
populației nu le poate dep ăși de sine st ătător. Aceast ă stare a lucrurilor
accentueaz ă și mai pronun țat necesitatea dezvolt ării asisten ței sociale ca
gen de activitate specializat ă și a pregătirii speciali știlor în aceast ă ramură
capabili s ă lucreze cu cele mai diverse categorii de oameni afla ți în
dificultate.
MARIA BULGARU
10În sens larg, asisten ța socială reprezint ă o activitate de ajutorare a
oamenilor (prin sus ținere și protecție, corecție și reabilitare) s ă-și învingă
greutățile, să-și dezvolte capacit ățile de a solu ționa de sine st ătător
problemele. În sens rest râns, ea poate fi privit ă ca o activitate orientat ă
spre rezolvarea problemelor sociale al e unor persoane aparte sau ale unor
grupuri de persoane, în primul rând ale celor care nu mai dispun de resurse materiale, sociale și morale, care nu mai sunt în stare s ă-și asigure
prin propriile eforturi un trai decent (copii orfani, familii dezorganizate,
pensionari, șomeri, invalizi, devian ți, refugiați etc.).
Asistența socială nu poate fi în țeleasă însă doar ca o simpl ă
activitate practic ă de ajutorare. Putem spune cu siguran ță că ea este de
asemenea și o știință, o totalitate de cuno ștințe despre anumite legit ăți ale
fenomenelor sociale. În calitate de știință asistenț
a socială se află în
proces de devenire, constituind un domeniu al activit ății umane preocupat
de elaborarea și sistematizarea teoretic ă a cunoștințelor despre o realitate
socială bine determinat ă și despre activitatea institu țiilor de stat, ob ștești
și particulare, a speciali știlor și activiștilor, orientat ă spre rezolvarea
problemelor indivizilor, familiilor și grupurilor de oameni din societatea
respectivă. Una dintre cele mai importante sarcini ale asisten ței sociale ca
știință este de a analiza formele și metodele de lucru cu beneficiarii, de a
elabora tehnicile eficiente de rezolvare a problemelor.
Formarea asisten ței sociale ca știință începe o dat ă cu încercarea de
a explica rolul fenomenului carit ății în via ța socială și de a aplica
cunoștințele și metodele psihologice, medicale, sociologice, filosofice etc.
întru argumentarea necesit ății protecției sociale, acord ării de ajutor celor
nevoiași. Conceptul de asisten ță socială ca disciplin ă științifică a urmat s ă
evolueze în câteva direc ții principale, printre care: a) de determinare a
locului asisten ței sociale în sistemul unor astfel de discipline cum sunt
filosofia social ă, istoria social ă, psihologia social ă, culturologia,
sociologia, politologia etc.; b) de c ăutare a constantei teoretice proprii
asistenței sociale ca obiect de cercetare specific; c) de eviden țiere a
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
11interacțiunii ei cu alte științe1. Actualmente, aceste direc ții au
circumstan țiat, în linii generale, dou ă modalități de abordare a statutului
științific al asisten ței sociale, care predomin ă în discuțiile ce se desf ășoară
la această temă în literatura de specialitate. Astfel, unii autori pornesc de
la convingerea c ă baza teoretic ă a asisten ței sociale o constituie câteva
științe înrudite (sociologia, psihologia, medicina etc.); al ții încearc ă însă
să demonstreze caracterul i ndependent al asisten ței sociale ca disciplin ă
științifică, deosebind în cadrul ei aspectul teoretic și aplicativ. În felul
acesta, în cercetarea fundamentelor teoretice ale asisten ței sociale se
contureaz ă parcă două direcții: unii pun accentul pe în țelegerea
experienței practice, a problemelor ce țin de practica deservirii popula ției,
ceilalți – pe în țelegerea generalului și particularului în teoriile ce
argumenteaz ă diferite genuri de asisten ță socială, esența ei ca fenomen
social.
Actualmente, dezvoltarea teoriei asisten ței sociale decurge în
condițiile unor discu ții permanente. Dezbaterilor aspre este supus ă în
special problema locului asisten ței sociale în sistemul științelor. Oricum,
asistența socială posedă toate componentele structurale caracteristice unei
științe, fapt ce permite s ă judecăm despre devenirea ei ca știință: ea își are
obiectul s ău de cercetare, legit ățile proprii acestui obiect, no țiunile,
categoriile specifice, principiile și metodele de activitate. S ă vedem deci
care este esen ța acestor componente din perspectiva asisten ței sociale.
Termenul “obiect” se folose ște, după cum se știe, la analiza unei
legături bilaterale, care descri e un raport concret al cunoa șterii și
activității. Latura care realizeaz ă cunoașterea sau activitatea în acest
raport concret se nume ște “subiect ”, iar latura asupra c ăreia este
îndreptată cunoașterea sau activitatea se nume ște “obiect ”. De regul ă, în
practica asisten ței sociale asistentul social este considerat subiect, iar
1 Vezi: M.Payne. Modern Social Work Theory: a Critical Introduction.
-London, 1991.
MARIA BULGARU
12beneficiarul/clientul* – obiect. În context, e necesar îns ă să facem unele
precizări. Astfel, men ționăm că raporturile subiect – obiect sunt destul de
mobile. Or, ceea ce în unele cazuri este obiect, în altele poate deveni subiect, și invers. Ba mai mult, în activitatea comunicativ ă un șir de relații
se prezint ă ca raporturi “subiect – subiect”, în care ambele laturi sunt
componente active ale procesului de cunoa ștere și influențează una asupra
alteia.
Deoarece asistentul social de orice rang totdeauna este latura activ ă
(subiect), putem spune c ă partea, asupra c ăreia el își orienteaz ă activitatea,
indiferent dac ă aceasta reac ționează activ sau r ămâne pasiv ă, constituie
obiectul asisten ței sociale. În acest sens în calitate de obiect vor fi
indivizii, familiile, grupele, comunit ățile, ale căror condiții de viață nu le
asigură o funcționare social ă normală. Aici ținem să menționăm că
obiectul asisten ței sociale nu poate fi limitat doar la s ăraci și invalizi,
precum mai predomin ă opinia. De asemenea, nici asistentul social nu
poate fi conceput ca un func
ționar cu geant ă mare care îi asigur ă pe
nevoiași cu produse alimentare, c ărbune etc. Este cert c ă la începuturi
asistența socială și-a avut ca destina ție principal ă lupta cu s ărăcia,
desfășurându-se sub forma unor ac țiuni caritabile, filantropice. Ast ăzi însă
ea nicidecum nu poate fi redus ă doar la aceste activit ăți. În viață se
întâmplă, spre regret, multe nenorociri, boli, catastrofe, care pot împinge
în categoria celor ce au nevoie de ajutor și indivizi, familii, grupe de
oameni prospere. Spre exemplu, nici o familie nu este ferit ă de factorii ce
circumstan țiază dezorganizarea rela țiilor dintre so ți, părinți și copii,
indiferent de statutul lor social și situația material ă. La fel și problemele
adolescen ților în perioada de pubertate sau ale b ătrânilor sunt de neevitat.
* Beneficiarii activit ăților asisten țiale, în func ție de situa ția lor material ă și de
tipul de presta ție, au fost numi ți în mod diferit. Conceptul de “client” este
lansat de autorii metodologiei casework, considerându-se c ă acesta ține cel
mai mult de statutul asistatului. În lucrarea de fa ță termenii “beneficiar” și
“client” sunt utiliza ți ca sinonime.
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
13Or, putem conchide c ă asistența socială își poate avea ca obiect toate
păturile și grupele, to ți indivizii, ținând cont de faptul c ă pentru unii ea
este o necesitate poten țială, iar pentru al ții –o necesitate deja real ă. În
acest sens asisten ța socială poate fi asem ănată cu o umbrel ă, care în
momentul necesar se va deschide și va proteja pe orice individ de
acțiunile factorilor d ăunători pentru via ța lui.
O component ă important ă a oricărei științe o constituie sistemul de
noțiuni și categorii cu care aceasta opereaz ă. Fiecare știință își
elaboreaz ă noțiunile și categoriile proprii, fixând în ele însu șirile,
proprietățile, legăturile esen țiale ale fenomenelor pe care le studiaz ă.
Noțiunile se formeaz ă în procesul cunoa șterii prin generalizarea
rezultatelor observa ției empirice, prin intermediul abstractiz ării,
idealizării, compara ției și a altor opera ții logice. No țiunile cele mai
generale ce stau la baza unei științe se numesc categorii . Noțiunile și
categoriile reprezint ă cea mai important ă formă logică prin care sunt
descoperite leg ăturile esen țiale, stabile și repetabile între fenomenele și
procesele studiate. Prin ele devine posibil ă înțelegerea unitar ă a esenței
fenomenelor, sesizarea legit ăților și tendințelor dezvolt ării lumii ce ne
înconjoar ă.
Dezvăluirea specificului categoriilor elaborate de teoria asisten ței
sociale, precum și de alte științe sociale este extrem de complicat ă, dat
fiind faptul c ă fenomenele și procesele reflectate de aceste categorii sunt
în permanent ă schimbare și intercalare. Aceasta permite ca ele s ă fie
interpretate în mod diferit de di ferite domenii ale cunoa șterii sociale. Or,
starea dat ă a lucrurilor atribuie categoriilor științelor sociale un caracter
relativ, muabil de interp ătrundere una în alta, iar teoriei asisten ței sociale
– un caracter multiparadigmal. Încercând s ă facem o anumit ă ierarhizare
în diversitatea categoriilor asisten ței sociale, putem deosebi urm ătoarele
trei grupe principale:
• categorii ce nu sunt specifice pentru teoria asisten ței sociale,
deoarece procesele și fenomenele reflectate de ele se studiaz ă și
MARIA BULGARU
14de alte științe (societate, rela ții sociale, activitate social ă,
instituție socială, personalitate, socializare etc.);
• categorii ce se refer ă preponderent la teoria asisten ței sociale,
dar car sunt utilizate și în alte domenii științifice ( reabilitare
socială, conflict social, integrare social ă etc.);
• categorii specifice doar asisten ței sociale ( lucrător social,
deservire social ă, ajutor social adresat etc.).
Categoriile și noțiunile asisten ței sociale pot fi diferen țiate și în
dependen ță de conținutul lor. Din aceast ă perspectiv ă vom deosebi dou ă
grupe principale de categorii:
• noțiuni și categorii ce reflect ă specificul organiz ării asisten ței
sociale în diferite sfere ale practicii sociale (spre exemplu, aparatul categorial al asisten ței sociale din institu țiile de
învățământ se va deosebi par țial de no țiunile ce vor descrie
asistența socială din institu țiile medicale; de asemenea,
noțiunile utilizate în lucrul cu persoanele cu dezabilit ăți, cu
bătrânii, refugia ții, copiii, șomerii etc. vor primi specificul
domeniului respectiv);
• noțiuni ce reflect ă diferite aspecte din procesul de organizare a
asistenței sociale profesioniste și voluntare, de aplicare a
metodelor (managementul asisten ței sociale, metode
psihosociale, sociopedagogice etc.).
Un element structural fundamental al teoriei asisten ței sociale, ca și
al oricărei alte științe, îl constituie legitățile. Legitățile asisten ței sociale
dezvăluie cele mai esen țiale legături sociale, de a c ăror cunoa ștere
depinde eficien ța rezolv ării problemei beneficiarilor/clien ților. O
particularitate a practicii sociale const ă în faptul c ă aici legit ățile se
manifestă nu izolat, ci în complexitatea lor, în intercalarea celor mai
diverse laturi și elemente, ceea ce nu permite s ă fie depistate la nivelul
percepției senzoriale. Ele pot fi în țelese numai la nivelul gândirii abstracte
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
15prin intermediul analizei și sintezei, abstractiz ării de la elementele
neesențiale. În calitate de legitate fundamental ă a asisten ței sociale poate
fi numită, spre exemplu, interconexiunea dintre politica social ă a
statului și conținutul asisten ței sociale din societatea respectiv ă.
Pot fi sesizate un șir de legit ăți și în dependen ță de nivelurile la
care se realizeaz ă asistența socială: 1) nivelul raporturilor administrative
(administrativ-organiza țional) și 2) nivelul contactului nemijlocit cu
beneficiarul/clientul. Astfel, eficacitatea activit ății elementelor
administrative ale sistemului de protec ție socială, care reprezint ă grupe de
specialiști înzestra ți cu anumite împuterniciri, drepturi și îndatoriri, este
determinat ă de desăvârșirea structurii sistemului organelor administrative
și de deservire social ă, de orientarea social ă a conștiinței și a activit ății
cadrelor din organele conducerii de stat etc. La nivelul contactului
nemijlocit eficien ța asisten ței sociale va depinde de: cointeresarea
asistentului social și a beneficiarului/clientului în schimbarea situa ției;
abordarea integr ă și complex ă a beneficiarului/clientului de c ătre
asistentul social; corespunderea nivelului de dezvoltare, specializare a
asistentului social specificului problemei beneficiarului/clientului etc.
Legitățile asisten ței sociale poart ă un caracter obiectiv și se
manifestă independent de voin ța și dorința oamenilor, de faptul dac ă
specialistul cunoa ște sau nu aceste legit ăți. Un lucru îns ă e cert: cu cât
specialistul în asisten ță socială le va cunoa ște mai profund și va ține cont
mai amplu de ele, cu atât mai rezultativ ă va fi activitatea lui practic ă.
Principiile asistenței sociale înglobeaz ă în sine ideile directorii ale
teoriei, precum și regulile fundamentale ale activit ății empirice. Prin
aplicarea lor se realizeaz ă legătura dintre teorie și practică. În calitate de
element structural al științei principiile îndeplines c un rol deosebit de
important: ele îmbin ă organic toate categoriile și legile într-un sistem
logic unic, pe baza c ăruia e posibil ă interpretarea just ă a proceselor din
lumea înconjur ătoare. Deosebim urm ătoarele grupe de principii care
acționează în domeniul asisten ței sociale:
MARIA BULGARU
16• principii general filosofice ce stau la baza tuturor științelor
despre societate, om și mecanismele interac țiunii lor (principiul
dezvoltării, principiul conexiunii universale, principiile
determinismului, istorismului etc.);
• principii particulare, cu un domeniu de ac țiune mai limitat,
dar care cuprind diverse aspecte ale asisten ței sociale (principii
social-politice, organiza ționale, psihopedagogice, de protejare a
drepturilor sociale, de profilaxie, principiile confiden țialității,
toleranței etc.).
Din legit ățile, principiile teoriei asisten ței sociale deriv ă alte
componente importante ale ei: metodele, tehnicile, procedeele utilizate
în rezolvarea problemelor practice.
Componentele structurale enumerate ale asisten ței sociale ne
permit să conchidem c ă, parcurgând o cale îndelungat ă de devenire,
asistența socială, concomitent cu alte aspecte ale con ținutului, î și dezvoltă
tot mai insistent și statutul s ău științific. Totodat ă ele pun în lumin ă și un
alt adevăr: nu putem vorbi despre un statut științific strict independent al
asistenței sociale. Asisten ța socială este o știință interdisciplinar ă/
multidisciplinar ă, fundamentele ei teoretico-metodologice fiind conjugate,
pe de o parte, cu științele naturii (medicina, biologia, antropologia etc.),
iar, pe de alt ă parte – cu științele socioumanistice (filosofia, sociologia,
psihologia, dreptul, economia, politologia etc.). Interconexiunea și
interacțiunea asisten ței sociale cu alte științe este determinat ă de însuși
obiectul lor de studiu care în multe privin țe este comun (societatea,
formațiunile ei structurale, omul ca fiin ță biopsihosocial ă).
Specificul teoriei asisten ței sociale ca sistem științific integru de
cunoștințe este determinat în mare parte de componen ța, natura și
conținutul elementelor ce constituie acest sistem, adic ă de întreaga lui
structură. Prin structur ă se înțelege, de regul ă, modul specific de leg ătură,
interacțiune a elementelor ce atribuie acestei totalit ăți un caracter de
integritate organic ă, o organizare și ierarhizare intern ă, de asemenea și
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
17proprietăți deosebite de cele ale elementelor. Structura limiteaz ă
manifestarea propriet ăților elementelor aparte, generând propriet ăți
integrative deosebite ale noului si stem, necesare pentru realizarea
funcțiilor sale. Teoria asisten ței sociale reprezint ă o expresie specific ă în
forme logice a cunoa șterii funcționării și dezvoltării sistemului policentric
complicat al vie ții sociale, în care fiecare element structural poate deveni
în același timp și cauză și efect al proceselor sociale. Specificul proceselor
sociale const ă în faptul c ă ele influen țează, direct sau indirect, toate
laturile vie ții sociale, le p ătrund cu interesele și necesitățile personalit ății,
familiei, grupurilor sociale, demografice etc. De aceea, ac țiunea cu un
anumit scop asupra lor în cadrul asisten ței sociale este imposibil ă fără a
lua în considera ție realizările din diverse domenii științifice.
Fără a considera asisten ța socială o știință socială riguroasă, ea
ocupă totuși un loc aparte în sistemul științelor despre societate. Din
momentul apari ției asisten ța socială continuă să-și lărgească suportul
științific utilizând componente integrative ale disciplinelor care
tangențiază cu ea. Asisten ța socială nu se poate sprijini doar pe o teorie
oarecare sau pe un anumit model practic. Diverse forme ale asisten ței
sociale au la baz ă multiple teorii și reprezint ă niște construc ții complexe
ale diferitelor modele de activitate practic ă în domeniu. Tendința de
integrare, spre o identi tate interdisciplinar ă/multidisciplinar ă, devine
o calitate inerent ă a asisten ței sociale . Științele sociale (sociologia,
psihologia, economia, dreptul etc.) creeaz ă o paradigm ă intelectual ă în
formarea asistentului social, oferindu-i o varietate de perspective pentru a înțelege situa ția în care este implicat și pentru a-i acorda un ajutor
autentic. Tezele general teoretice ale științelor sociale servesc în calitate
de fundament metodologic pentru rezolvarea științifică
a problemelor
particulare ale asisten ței sociale. Vorbind despre fundamentele teoretice și
metodologice ale asisten ței sociale, ne referim la esen ța ei profund ă ca
știință despre om și relațiile lui sociale. Anume îmbun ătățirea condi țiilor
de viață ale omului, asigurarea unei existen țe demne, armonizarea
MARIA BULGARU
18întregului sistem de rela ții (în familie, colectiv, societate în întregime)
constituie scopul suprem, sarcina practic ă nemijlocit ă a asisten ței sociale.
Or, străduința de a defini asisten ța socială în calitate de știință nicidecum
nu compromite unicitatea ei ca activitate de ajutor, de sprijin, dup ă cum
consideră unii autori1. Mai mult, chiar esen ța practică a asisten ței sociale
determină necesitatea statutului ei științific, necesitatea de a dispune de o
bază teoretică temeinic ă ca știință despre om și mijloacele, c ăile de
ameliorare a situa ției lui în societate. Posedând aceast ă bază
metodologico-teoretic ă, asistentul social va fi mult mai flexibil în alegerea
modalităților de satisfacere a nevoilor indivizilor din societatea mereu în
schimbare.
Ca știință, asistența socială cerceteaz ă omul în contextul întregii
totalități de relații sociale (economice, politice, moral-spirituale etc.). O
astfel de abordare este incompatibil ă cu încercarea de a reduce sarcina ei
doar la argumentarea necesit ății ajutorului sau a protec ției sociale pentru
anumite categorii de oameni, la ni ște recomand ări ce țin de aceste
probleme. Indiscutabil, ajutorul social, protec ția socială a popula ției sunt
direcții deosebit de importante ale asisten ței sociale, dar esen ța ei social ă
își are rădăcini mult mai adânci (în problema omului în general) și de
aceea poate fi în țeleasă de pe pozi ții conceptuale mult mai largi. Asisten ța
socială ca știință aplică principiile generale ale cunoa șterii social-
filosofice la analiza problemelor concrete ale grupurilor sociale,
comunităților, persoanelor, institutelor sociale etc. Spre deosebire de alte
științe sociale, asisten ța socială studiază problemele prin prisma
manifestărilor atât ale propriet ăților specifice, cât și ale celor integrative,
insistând la analiza sistemic ă a obiectului. Asisten ța socială include
acumularea preventiv ă a informa ției, analiza sistemic ă a obiectului,
înaintarea ipotezelor, compararea fa ptelor, elaborarea modelelor de
1 Vezi: Asistența socială ca activitate de mediere în societate. -Cluj-Napoca,
1995, p.36.
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
19dezvoltare etc. În dependen ță de aceste caracteristici ale ei vor fi
determinate și criteriile de apreciere a competen ței asistentului social.
Cele men ționate sugereaz ă concluzia c ă un asistent social nu poate fi
specializat doar într-un singur domeniu, spre exemplu, pentru a lucra
numai cu o anumit ă categorie de beneficiari, s ă zicem cu individul sau
familia. Specificul activit ăți i s a l e c e r e c a e l s ă acorde cele mai diverse
forme de asisten ță: consulta ții persoanelor aparte și familiilor, s ă fie
facilitator în grupe, s ă găsească resurse sociale, s ă mobilizeze persoanele
etc., să fie deci competent în diverse domenii științifice, să posede
capacități de a lua decizii adecvate și de a pronostica consecin țele lor, de a
rezolva holistic problemele. Toate acestea sunt o m ărturie a faptului c ă
asistența socială ca știință are o identitate multidisciplinar ă.
Determinarea locului teoriei asisten ței sociale în sistemul altor
științe depinde de gradul de cercetare a problemelor ce alc ătuiesc obiectul
ei de studiu, de con ținutul categoriilor și de particularit ățile metodelor
folosite. Pentru a percepe teoria asisten ței sociale ca sistem integrativ de
cunoștințe științifice, ca știință aplicativ ă, e necesar a cunoa ște totalitatea
componentelor ei aflate în interconexiune care îns ă nu se manifest ă
simultan, ci treptat, pe m ăsura pătrunderii în esen ța lor. Abordarea integr ă
și complex ă a teoriei asisten ței sociale poate fi realizat ă prin aplicarea
tuturor metodelor cunoa șterii științifice: observa ția și experien ța,
descrierea și explicarea teoretic ă, argumentarea și demonstra ția logică,
inducția și deducția, analiza și sinteza, ipoteza și teoria științifică în
general.
Asistența socială include no țiuni, idei, legit ăți, informa ții din alte
științe sociale, îns ă nu se limiteaz ă doar la acestea. Ea are la baz ă
metodologii, rezultate empirice și o teorie specific ă proprie obiectului s ău
de studiu. Cuno ștințele științifice pot fi divizate conven țional în
fundamentale și aplicative. Dac ă cunoștințele fundamentale sunt orientate
prioritar spre rezolvarea problemelor gnoseologice, apoi cele aplicative – spre activitatea social ă. Asisten ța socială ca știință constă din dou ă
MARIA BULGARU
20compartimente: 1) teoretico-metodologic, fundamental (metodologia,
legile, principiile, aparatul categorial); 2) aplicativ (domeniul aplic ării
social-practice, administrative a cuno ștințelor teoretice, rezolv ării
științifice a problemelor concrete din societate). Din acest punct de
vedere, asisten ța socială aparține mai mult grupului de științe aplicative.
Spre deosebire de alte științe sociale, asisten ța socială se
caracterizeaz ă prin leg ătura strâns ă dintre teorie și practică, dintre
cunoștințele acumulate și deprinderile formate. Practica asisten ței sociale
este însă mult mai complicat ă, mult mai elastic ă, impunând adesea metode
nestandardizate de solu ționare a problemelor. Or, teoria asisten ței sociale
este adesea dep ășită de flexibilitatea practicii, ca și cum s-ar pierde în
nesiguran țele ei, iar modalit ățile prin care asistentul social leag ă teoria de
practică par a fi uneori “ne științifice”. Practica este domeniul principal de
acumulare a experien ței de lucru în asisten ța socială, de manifestare a
unicității ei prin aplicarea cuno ștințelor. Dar practica este de asemenea și
baza inițială de colectare și analiză a materialului empiric, necesar pentru
cercetarea proceselor so ciale concrete, pentru elaborarea generaliz ărilor
teoretice.
Teoria asisten ței sociale este eficient ă dacă ea determin ă direcțiile
activității practice în acordarea ajutorului social, prin care se asigur ă
protecția drepturilor și garanțiile sociale ale omului și dacă activitatea în
această sferă se realizeaz ă prin diverse forme și mijloace în dependen ță de
situația concret ă. Or, con ținutul teoriei asisten ței sociale și direcțiile
principale ale ei ca activitate profesional ă sunt determinate în ultim ă
instanță de practica social ă. Dacă lipsește o asemenea interconexiune,
teoria aplicat ă nu poate fi util ă.
În concluzie putem men ționa că asistența socială ca disciplin ă
științifică studiaz ă activitatea uman ă ce ține de elaborarea și
sistematizarea cuno ștințelor despre o realitate social ă determinat ă, despre
o activitate social ă specific ă a institu țiilor de stat și particulare, a
specialiștilor și activiștilor voluntari orientat ă spre învingerea greut ăților
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
21cu care se ciocnesc indivizii, familiile, comunit ățile din societate; de
analiza formelor, metodelor și tehnologiilor de optimizare a rezolv ării
problemelor sociale. Concomitent cu devenirea asisten ței sociale ca știință
se dezvolt ă și arsenalul conceptual-metodologic ce vizeaz ă fenomenele
practicii sociale abordate de ea.
1.2. Dimensiunea metodologic ă a asisten ței sociale
Recunoașterea statutului științific al asisten ței sociale impune în
mod necesar s ă i se recunoasc ă și un corp metodologic propriu. Pentru a
evidenția însă specificul metodologiei asisten țiale trebuie s ă precizăm mai
întâi în ce const ă esența conceptului de metodologie în general.
E știut că orice știință reprezint ă o totalitate sistematizat ă de
cunoștințe, al căror rol const ă în a reflecta cât mai adecvat și profund
legitățile obiective ale realit ății înconjur ătoare, necesare omului pentru
orientarea just ă în viața cotidian ă și în activitatea practic ă. Omenirea
totdeauna a tins spre acumularea cuno ștințelor noi. În decurs de milenii ea
a parcurs o cale anevoioas ă de la reprezent ările primitive spre p ătrunderea
în tainele esen țiale ale existen ței. Au fost descoperite o infinitate de
fenomene, propriet ăți și legi ale naturii, ale vie ții sociale și spirituale a
omului, tablourile lumii schimbându-se unul dup ă altul. Cuno ștințele
acumulate de om s-au manifestat în cele mai diverse forme: pre științifice,
cotidiene, artistice, științifice. Dar cunoa șterea s-a mi șcat mereu de la
necunoscut spre cunoscut, de la cunoa ștere superficial ă spre cunoa ștere
mai profund ă, mai esen țială. După plinătatea și profunzimea cuprinderii
obiectului, dup ă modul de ob ținere a cuno ștințelor în procesul cunoa șterii
pot fi eviden țiate două niveluri, trepte calitativ deosebite. Acestea sunt:
nivelul empiric și nivelul teoretic .
Cunoașterea empiric ă se bazeaz ă pe experien ță. Ea presupune
elaborarea unui program de cercetare, organizarea observa țiilor, a
experimentului, a descrierii (protocol ării) datelor observa țiilor și
experimentelor, clasificarea și generalizarea lor primar ă. Or, pentru
MARIA BULGARU
22cunoașterea empiric ă este caracteristic ă preponderent activitatea de
sesizare a faptelor. Cunoașterea teoretic ă este un nivel de cercetare care
reflectă obiectul din perspectiva leg ăturilor esen țiale și legităților sale,
obținute nu numai din experien ță, ci și pe calea abstractiz ărilor de grad
înalt. Ambele aceste niveluri sunt legate și se condi ționează reciproc.
Cunoașterea empiric ă, găsind mereu noi date ale observa ției și ale
experimentului, întotdeauna pune în fa ța gândirii teoretice noi sarcini ce
țin de analiza, generalizarea, explicar ea faptelor, descoperirea ideilor ce le
lămuresc, a principiilor, legilor, astfel stimulând-o spre perfec ționare. La
rândul său, cunoașterea teoretic ă, îmbogățindu-se, pune în fa ța observa ției
și experimentului sarcini tot mai complicate. Or, cercetarea științifică
presupune nu numai mi șcarea “în sus” spre construirea unei teorii
grațioase, dar și mișcarea “în jos”, legat ă de asimilarea informa ției
empirice, de descoperirea și precizarea faptelor noi.
Orice cercetare științifică începe de la încercarea de a rezolva o
oarecare sarcin ă sau, în al ți termeni, de la formularea problemei .
Problema poate fi definit ă ca ceea ce nu este cunoscut și ce trebuie
cunoscut. Omul multe nu cunoa ște și, în principiu, nu exist ă nimic, despre
ce el n-ar dori s ă cunoască. La început îns ă, el trebuie s ă aibă măcar
noțiuni generale despre ceea ce el înc ă nu știe, să se determine ce ar vrea
să știe și ce poate s ă cunoască la etapa respectiv ă. Pentru aceasta el trebuie
să acumuleze unele cuno ștințe elementare, de aceea problema nu e pur și
simplu o necunoa ștere, ci o cunoa ștere despre necunoa ștere. Formularea
problemei neap ărat include o oarecare cunoa ștere preliminar ă, fie
imperfect ă, a căilor de rezolvare a ei. Îns ă atât pentru formularea
problemei, cât și pentru rezolvarea ei se cer fapte . Termenul “fapt” este
folosit în literatur ă cu sensuri diferite. Astfel, fapt se nume ște fenomenul
însuși, adică o realitate obiectiv ă. Dar fapt este de asemenea și
evenimentul “f ăcut”, născocit al naturii, istoriei etc. Îns ăși născocirea
arbitrară este un fapt, îns ă un fapt al con științei. Cu alte cuvinte, faptul
este fenomenul lumii materiale sau spirituale care a devenit o component ă
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
23(avuție) sigur ă a conștiinței noastre, înregistra re (prin observare,
experiment) a unui obiect, fenomen, a unei propriet ăți sau relații. Așadar,
problema este întrebarea cu care ne adres ăm naturii, vie ții, practicii și
teoriei. A formula problema este nu mai pu țin dificil decât a g ăsi
rezolvarea ei. Formulând problema și începând s-o rezolve, savantul
elaboreaz ă neapărat programul de cercetare , premediteaz ă activitatea de
cercetare, alege sistemul de mijloace pentru atingerea scopului cognitiv.
Și în cazul acesta el porne ște de la r ăspunsul presupus la întrebarea
formulată. Acest răspuns apare sub form ă de ipotez ă. Ipoteza determin ă
aria și direcțiile de observare, formeaz ă scheletul programului de cercetare
în scopul în țelegerii obiectului sau fenome nului cercetat. Fundamentarea
și demonstrarea transform ă ipoteza în teorie. Prin teorie , în sensul larg al
cuvântului, în țelegem un sistem de reprezent ări, idei, principii veridice,
care explic ă fenomenul cercetat. Teoria este o concep ție integral ă asupra
proprietăților esen țiale, asupra legit ăților, determin ărilor care asigur ă
caracterul func ționării și dezvoltării unui anumit domeniu al realit ății.
Cunoașterea nu este o reflectare nemijlocit ă (ca în oglind ă) a lumii
obiective în con știința omului, ci un proces complicat și multilateral de
interacțiune a subiectului și obiectului, a c ărui eficien ță e în dependen ță
directă de nivelul, gradul perfec țiunii mijloacelor și instrumentelor
teoretice de care se folose ște subiectul în procesul cunoa șterii. Dar pentru
a elabora astfel de mijloace, sunt necesare eforturi speciale din partea
subiectului, precum și cunoștințe despre propria activitate cognitiv ă,
despre formele și căile de desf ășurare a ei. Aceast ă sarcină fundamental ă a
procesului cognitiv constituie problema de baz ă a metodologiei . Prin
urmare, analiza metodologic ă se referă nemijlocit nu la lumea exterioar ă,
ci la activitatea subiectului, orientat ă spre cunoa șterea ei, adic ă la
cercetarea bazei, formelor, c ăilor și condițiilor cunoa șterii.
În genere putem deosebi dou ă tipuri de cuno ștințe: cunoștințe
despre lume și cunoștințe despre cunoa ștere. Și dacă primele indic ă ceea
ce cunoaștem, celelalte arat ă cum, în ce mod, pe ce c ăi, prin care mijloace
MARIA BULGARU
24se obțin cunoștințele despre lume. Astfel, orice cuno ștințe fundamentale
posedă o dublă importan ță: pe de o parte, ele explic ă realitatea
înconjurătoare, pe de alta – servesc drept mijloace, metode pentru
rezolvarea diverselor probleme și acumularea de noi cuno ștințe. În alți
termeni, putem spune c ă orice teorie științifică, inclusiv asisten țială,
îndeplinește o funcție metodologic ă, iar cuno ștințele științifice în general
joacă un rol metodologic fa ță de totalitatea activit ății cognitive și practice
a omului.
De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalit ăți de cunoa ștere
a adevărului despre realitate. Walter Wallace, spre exemplu, eviden țiază
patru modalit ăți de acest gen1: 1) modul autoritarist , apărut în antichitate
și prin care se afirm ă că adevărul este produs de preo ți, regi, pre ședinți
sau savan ți; 2) modul mistic , foarte apropiat de cel autoritarist, și care
atribuie calitatea cunoa șterii adev ărate profe ților, prezic ătorilor, marilor
mistici; 3) modul logico-ra țional , axat pe rigoarea judec ății logice (pe
principiile logicii formale), f ără a cerceta coresponden ța cu realitatea; 4)
modul științific de descoperire a adev ărului, care îmbin ă preocuparea
pentru aplicarea corect ă a metodei de cunoa ștere cu observa ția riguroas ă a
fenomenelor. Modul științific oferă o imagine obiectiv ă despre lumea
înconjurătoare, adic ă o redă așa cum este ea în realitate. Aceasta este calea
principală de cunoa ștere a fenomenelor și a proceselor sociale, a
comportamentelor individuale și de grup.
În sens strict, cuvântul “ metodologie ” înseamn ă “învățătură
despre metod ă”. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos +
logos ) desemneaz ă “știința metodelor”. În sensul cel mai general,
metodologia este o știință în care se dezvolt ă modalitățile de realizare a
cunoașterii științifice.
1 W.Wallace. The Logic of Science in Sociology. -Chicago: Aldine, 1971.
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
25Pentru a expune con ținutul și principiile metodologiei cercet ărilor
socioumane empirice e necesar s ă dezvăluim mai întâi sensul no țiunilor
“metodă”, “tehnică”, “procedeu ” și “instrument de investigare ”.
Prin “ metodă” (gr. methodos – “cale spre ceva”) în genere se
înțelege un anumit sistem de principii și reguli de cunoa ștere și de
transformare a lumii obiective. R.Caude define ște metoda ca fiind
“demersul ra țional al spiritului pentru descoperirea adev ărului sau
rezolvarea unei probleme”1. La baza tuturor metodelor de cunoa ștere stau
legile obiective ale realit ății. De aceea, metoda este indisolubil legat ă de
teorie. Cu toate acestea, teoria și metoda nu pot fi identificate. Teoria, prin
noțiunile și categoriile sale, ne d ă o anumit ă informație despre realitate.
Metoda cunoa șterii o constituie nu înse și legile și categoriile, ci cerin țele
elaborate pe baza lor fa ță de subiectul cunoa șterii, principiile realiz ării
activității lui cognitive și practice.
Orice știință concretă (sociologie, psihologie, antropologie etc.) în
corespundere cu propriul obiect de studiu posed ă metode specifice de
cunoaștere, cercetare. Vizând cunoa șterea în domenii particulare,
metodologia cercet ărilor empirice, inclusiv cea asisten țială, se
subordoneaz ă metodologiei generale a științei în strâns ă corelație cu
metodologia preconizat ă de filosofie. Spre deosebire de primele, filosofia
elaboreaz ă metoda universal ă a cunoașterii – metoda dialectic ă, al cărei
fundament îl constituie cele mai generale principii și legi ale dezvolt ării
lumii. Metoda dialectic ă nu înlocuie ște metodele altor științe, dar
constituie baza filosofic ă comună a lor și se manifest ă în calitate de
instrument al cunoa șterii în toate domeniile. Metoda dialectic ă exprimă în
cerințele și principiile sale nu numai legit ățile universale ale lumii
obiective, ci și legitățile universale ale coraportului dintre gândire și
existență. Sub acest aspect, unul dintre principiile de baz ă ale metodei
1 R.Caude, A.Moles. Metodologie. Vers une science de l’action. -Paris, 1964,
p.4.
MARIA BULGARU
26dialectice de cunoa ștere este cerin ța interpret ării obiective a
fenomenelor lumii. Conform acestui principiu, în procesul cunoa șterii
obiectului cercet ătorul este obligat s ă porneasc ă de la faptele reale, s ă
cunoască obiectul a șa cum este el în realitate. Principiul obiectivit ății
include în sine principiul istorismului , cerința cercetării obiectului în
dezvoltare, schimbare, în via ța lui proprie. Acest principiu cere s ă se
studieze cum a ap ărut problema, care au fost etapele maturiz ării ei, să se
evidențieze legăturile necesare dintre aceste etape și starea prezent ă a
problemei.
O alta cerin ță a metodei dialectice este cea de abordare concret ă a
obiectului. Ea oblig ă subiectul cunoa șterii să țină cont de tr ăsăturile
obiectului cercet ării, de condi țiile specifice de existen ță și dezvoltare a lui.
Printre cerin țele metodei dialectice un loc deosebit îl ocup ă cerința
tratării complexe, multilaterale a obiectului cercet ării. Orice fenomen,
proces se afl ă în legături și raporturi multilaterale cu o mul țime de alte
obiecte și fenomene ale lumii. În diversitatea acestor leg ături obiectul dat
își manifest ă natura, esen ța sa. Iată de ce pentru a cunoa ște cât mai
profund obiectul dat, noi trebuie s ă-l cercetăm multilateral, în diversitatea
tuturor leg ăturilor și raporturilor cu alte obiecte. Cunoa șterea multilateral ă
a obiectului e legat ă de cunoa șterea integral ă, unică a acestei
multilateralit ăți.
În deplină concordan ță cu cerințele abord ării concrete și complexe
a obiectului cercet ării este asistența socială individualizat ă care se
realizează prin metoda abord ării diferen țiate. Ultima presupune
evidența multilateral ă a particularit ăților situației sociale a obiectului, a
necesităților și intereselor lui, st ăpânirea celor mai diverse forme și
metode de lucru în dependen ță de starea obiectului. Pe baza analizei și
aprecierii sociumului beneficiarului/clientului se aleg mijloace adecvate
de creare a condi țiilor necesare pentru rezolvarea problemelor ap ărute.
Abordarea diferen țiată se aplică atât în lucrul cu o persoan ă aparte, cât și
cu grupurile sociale (b ătrâni, invalizi, șomeri etc.). Prin abordarea
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
27diferențiată devine posibil ă realizarea mai multor principii importante ale
asistenței sociale, precum sunt cele ale:
• orientării spre personalitate, individul concret cu necesit ățile,
interesele, dispozi țiile și orientările sale valorice;
• integrității, sau a leg ăturii indisolubile cu condi țiile de via ță a
oamenilor, cu politica social ă a statului, într-un cuvânt, cu toate
procesele ce decurg într-un socium concret;
• abordării holistice a omului, sau a în țelegerii lui din perspectiva
celui mai larg spectru de rela ții ale mediului social;
• caracterului activ al con ținutului, formelor și metodelor de lucru
prin includerea beneficiarului/c lientului în rezolvarea problemei
ca subiect al ac țiunii sociale.
Or, abordarea diferen țiată face posibil ă realizarea obiectivului
major al asisten ței sociale: mobilizarea posibilit ăților fiecărui individ
aparte sau ale unui grup de oameni, astfel ca el (ei) s ă-și elaboreze
propriul program de ac țiune care îi va ajuta s ă se adapteze la condi țiile de
viață concrete și să-și învingă greutățile.
Concomitent cu respectarea cerin țelor metodologice general
științifice (filosofice), fiecare știință, după cum s-a men ționat deja, î și are
metodele sale specifice determinate de specificul obiectului s ău de studiu.
În științele socioumanistice, termenul de “metod ă” se utilizeaz ă în
accepțiuni foarte variate, atribuindu-i-se când un sens prea larg, când unul
prea îngust1. Criteriile de clasificare a metodelor aplicate în științele
socioumanistice sunt multiple. Astfel, în conformitate cu criteriul temporal se deosebesc metodele transversale , care tind s ă descopere
raporturile dintre fenomenele și procesele socioumane la un moment dat
(observația, ancheta, testele psihologice și sociometrice etc.) și metodele
1 Vezi: S.Chelcea. Metodologia cercet ării sociologice. -Bucure ști, 2001,
p. 48-49.
MARIA BULGARU
28longitudinale , care studiaz ă evoluția fenomenelor în timp (biografia,
studiul de caz, studiul panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor
îl constituie reactivitatea , gradul de interven ție a cercet ătorului asupra
obiectului de studiu. Spre exemplu, în experiment cercet ătorul intervine
provocând producerea fenomenelor, pe când observa ția nu admite ca
cercetătorul să producă vreo modificare a comportamentelor sau a
situațiilor studiate. Dup ă reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate în:
• metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic);
• metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie,
biografia social ă provocată etc.);
• metode de observa ție (studiul documentelor sociale, observa ția
etc.).
Metodele în științele sociale și comportamentale mai pot fi
clasificate și după numărul unităților sociale luate în studiu. Conform
acestui criteriu, deosebim metode statistice , care presupun investigarea
unui num ăr mare de unit ăți sociale (anchetele sociodemografice,
sondajele de opinie, analizele matematico-statistice) și metode cazuistice
semnificând studiul integral al câtorva unit ăți sau fenomene socioumane
(biografia, studiul de caz, monografia sociologic ă etc.).
Metodele aplicate în științele socioumanistice mai pot fi clasificate
și după locul ocupat în procesul investiga ției empirice . Sub acest aspect
metodele pot fi: 1) de culegere a informa țiilor (investigarea statistic ă,
studiul pe teren, ancheta etc.); 2) de prelucrare a informa țiilor (metode
cantitative, metode calitative); 3) de interpretare a datelor cercet ării
(metode comparative, interpretative etc.).
Termenul “ tehnică” (gr. tekne – procedeu, vicle șug) reprezint ă
“ansamblul de prescrip ții metodologice (reguli, procedee) pentru o ac țiune
eficientă, atât în sfera produc ției materiale, cât și în sfera produc ției
spirituale (tehnici de cunoa ștere), precum și în cadrul altor ac țiuni umane.
Acest termen este utilizat în științele socioumanistice adesea ambiguu,
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
29nefăcându-se distinc ție între metode și tehnici sau între tehnici și
procedee. Tehnicile de cercetare, subsumate metodelor, se refer ă la
demersul opera țional al abord ării fenomenelor de studiu. Astfel, dac ă
ancheta reprezint ă o metod ă, chestionarul apare ca tehnic ă. Aceleia și
metode îi pot fi subordonate mai multe tehnici (exist ă anchete pe baz ă de
chestionar, pe baz ă de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare),
fiecare tehnic ă putând fi aplicat ă în modalit ăți variate.
Procedeul reprezint ă “maniera de ac țiune”, de utilizare a
instrumentelor de investigare , care nu sunt altceva decât unelte
materiale (foai e de observa ție, fișă de înregistrare, ghid de interviu etc.),
de care se sluje ște cercet ătorul pentru cunoa șterea științifică a
fenomenelor socioumane.
Metodele, tehnicile, procedeele și chiar instrumentele de
investigare, spune cercet ătorul român Septimiu Chelcea, se subsumeaz ă
perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativ ă
1.
Cunoscând semnifica ția termenilor de “metod ă”, “tehnic ă”,
“procedeu”, “instrument de invest igare” în continuare putem dezv ălui mai
deplin con ținutul conceptului de “metodologie”, a șa cum acesta este
utilizat cu referire la cercet ările socioumane. În domeniul socioumanului,
metodologia este definit ă ca o analiz ă sistemică a metodelor și tehnicilor
pe baza c ărora se realizeaz ă o cercetare teoretic ă sau aplicativ ă.
Metodologia în științele sociale și comportamentale are dou ă laturi:
analiza critic ă a activit ății de cercetare și formularea unor propuneri
pentru perfec ționarea acestei activit ăți. Paul F.Lazarsfeld (1959) considera
că metodologia are șase teme principale: delimitarea obiectului de studiu
în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor și tehnicilor
de cercetare, analiza raportului dintre metodele și tehnicile utilizate,
sistematizarea datelor ob ținute în cercetarea empiric ă și formalizarea
1 S.Chelcea. Op. cit., p.48-50.
MARIA BULGARU
30raționamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor și proceselor
socioumane, în cercet ările empirice se procedeaz ă, pornind de la teorie, la
abstragerea obiectului de studiu din țesătura relațiilor în care se afl ă. Încă
Platon compara cunoa șterea cu disec ția unui animal. Dup ă el, “un bun
dialectician g ăsește articula țiile, iar unul prost osul; îns ă orice cunoa ștere
rămâne un decupaj”. Acest decupaj, în investiga țiile sociologice, se
justifică prin aceea c ă nu toate elementele structurii și acțiunii sociale se
situează pe același plan, că nu toate au o contribu ție egală la explicarea
fenomenelor. Acela și lucru se poate spune și despre investiga țiile
asistențiale, psihologice, antropologice etc. Cercet ătorul trebuie s ă
procedeze ca “un doctor perspicace care las ă la o parte zece fapte
secundare și reține pentru studiu și diagnostic un simptom hot ărâtor” –
afirmă autorii anterior cita ți.
Metodologia are în vedere și clasificarea în țelesului conceptelor ,
corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcin ă a metodologiei, dar și cea mai actual ă. Să
ne gândim la faptul c ă unii termeni pe care-i folosim în mod curent circul ă
cu accepțiuni foarte diferite. De exemplu, termenul de “ideologie” are
peste 150 de accep țiuni, iar cel de “cultur ă” peste 250 de în țelesuri
oarecum diferite
1. Analiza metodologic ă vizează punerea în rela ție a
metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de investiga ție,
adecvarea lor la obiectul de studiu. R.Caude2 aprecia c ă în metodologie
prima problem ă este de a vedea dac ă toate metodele sunt la acela și nivel
de abstractizare sau nu.
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura
fenomenelor studiate, ca și de teoria de la care se revendic ă studiul.
Alegerea depinde îns ă și de accesibilitatea metodelor și tehnicilor, de
existența sau nu a instrumentelor de investigare adecvate, de resursele
1 A.Moles. Sociodinamica culturii. -București, 1967/1974, p.37.
2 R.Caude, A.Moles. Op. cit., p.5.
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
31financiare, de intervalul de timp pe care îl avem la dispozi ție pentru
efectuarea studiului, de profunzimea dorit ă a concluziilor. Știut fiind c ă
fiecărei metode și tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice, în
cercetările empirice se impune aplicarea convergent ă a cât mai multor
modalități de investigare, care – corelate – s ă conducă la aflarea
adevărului. Limitele proprii fiec ărei metode și tehnici pot fi dep ășite prin
utilizarea convergent ă a cât mai multora dintre ele. Analiza metodologic ă
verifică respectarea acestui principiu și, mai ales, încearc ă să stabileasc ă
articularea optim ă a metodelor, tehnicilor și instrumentelor de cercetare
într-o strategie eficient ă.
În fine, verificarea modului de sistematizare și prelucrare a datelor
din cercet ările din teren (alc ătuirea seriilor de date, reunirea informa țiilor
cifrice în clase statistice, valabilitatea aplic ării testelor și coeficien ților
statistici în func ție de nivelul de m ăsurare cu care s-a operat etc.), ca și
încercarea de formalizare a enunțurilor contureaz ă câmpul de interes al
studiilor metodologice. Metodologia cercet ării sociologice reprezint ă
analiza sistematic ă a metodelor și tehnicilor, a regulilor și procedeelor
prin care se realizeaz ă cunoașterea realit ății sociale.
După cum men ționează Lazăr Vlăsceanu, clasele de elemente
componente ale metodologiei sociologice sunt: a) enun țurile teoretice
fundamentale admise ca referin țe pentru structura pragmatic ă a unei teorii
și convertite în principii metodologice de orientare a abord ării realității
sociale; b) metodele și tehnicile de culegere a datelor empirice
(observația, experimentul, ancheta etc.); c) tehnicile și procedeele de
prelucrare a datelor și informațiilor empirice de ordonare, sistematizare și
corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la
semnifica țiile lor teoretice; d) procedeele de analiz ă, interpretare și
construcție sau reconstruc ție teoretic ă pe baza datelor empirice în vederea
elaborării de descrieri, tipologii, explica ții și predicții teoretice. Aceste
elemente ale metodologiei cercet ării sociologice nu sunt, totu și, unitar și
universal constituite, ci manifest ă diferențieri importante. Principala surs ă
MARIA BULGARU
32de variație este reprezentat ă de concep ția teoretic ă luată ca referin ță. Or,
teoria și metodologia nu sunt elemente net separate în cadrul științei, ci,
dimpotriv ă, ele se sus țin și se condi ționează reciproc; în ansamblul științei
teoria nu se prezint ă doar ca premis ă și scop, dup ă cum metodologia nu
are doar func ții instrumentale. Întrucât în sociologie nu exist ă încă o
“paradigm ă” unică, ci structuri teoretice alternative, care uneori sunt
concurente, iar alteori complementare, fiecare teorie sociologic ă majoră a
tins să-și formuleze propria metodologie. De exemplu: E.Durkheim a
formulat “regulile metodologiei sociologice” adecvate concep ției sale
despre societate; Max Weber a construit o metodologie de studiere a
fenomenelor sociale în concordan ță cu propria “sociologie interpretativ ă”;
etnometodologia a dezvoltat metode “etnografice” de analiz ă a
comunicării și a semnifica țiilor investite de actorii sociali în ac țiunile lor
etc. S-a ajuns astfel ca deosebirile principale dintre abord ări să fie mai
pregnante decât asem ănările și din aceast ă perspectiv ă încă nu se poate
vorbi de o metodologie unic ă a cercetării sociologice.
În funcție de modul teoretic general aplicat în vederea explic ării
vieții sociale, se distinge între practica metodologic ă “obiectiv ă” și cea
“interpretativ ă”. Prima urm ărește să promoveze o metodologie apropiat ă
de modelul științelor naturii; faptele sau fenomenele sociale sunt explicate
prin alte fapte sociale; cunoa șterea social ă trebuie s ă ajungă și la forma
explicațiilor și predicțiilor, a legilor și generaliz ărilor empirice deta șate de
eventualele implica ții valorice pentru a asigura “obiectivitatea”
discursului sociologic. Practica metodologic ă “interpretativ ă” a fost
formulată în nuce de filosofia social ă neokantian ă, dezvoltat ă de
“sociologia interpretativ ă” a lui Max Weber și continuat ă în cadrul
interacționismului simbolic, al sociologiei fenomenologice și
etnometodologice. În aceste abord ări se pune accentul pe specificul
subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implic ă necesitatea
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
33concentrării analizelor asupra semnifica țiilor investite și vehiculate de
actorii sociali în interac țiunile și situațiile lor sociale1.
În lucrările dedicate metodologiei cercet ării sociologice exist ă mai
multe clasific ări ale metodelor de investigare a universului empiric. Spre
exemplu, savan ții R.Ghiglione și B.Matalon în lucrarea Anchetele
sociologice. Teorii și practică (1992) enumer ă patru metode în științele
sociale: observa ția, ancheta, experimentul și documentarea. Sociologii
clujeni T.Rotariu și P.Iluț numesc cinci metode fundamentale:
experimentul, observa ția, analiza documentelor, interviul și ancheta.
Lazăr Vlăseanu consider ă că în metodologia cercet ărilor sociologice au
fost dezvoltate patru metode principale de culegere a datelor empirice:
ancheta social ă, analiza documentelor sociale, observa ția și experimentul.
Fiecărei metode îi corespunde un set diversificat de tehnici aplicative,
adică de operații integrate într-un mod particul ar de identificare, colectare
și prelucrare a datelor empirice. Diversitatea op țiunilor teoretico-
metodologice se relev ă și la nivelul definirii normelor și tehnicilor
aplicative circumscrise uneia și aceleia și metode. Astfel, în
fenomenologie și etnometodologie s-a manifestat preferin ța pentru
aplicarea și dezvoltarea tehnicilor de observare participativ ă, pe când în
practicile metodologice “obiective” s-au extins tehnicile de elaborare a
anchetelor sociale. De și este posibil și adeseori s-a înf ăptuit transferul de
tehnici de cercetare dintr-un mod de abordare în altul, trebuie avut în
vedere faptul c ă n u s e r e a l i z e a z ă doar un simplu transfer tehnic, ci și
modificarea presupozi țiilor teoretice care l-au generat. Lipsa de control
sistematic al efectelor tacite sau implicite generate de nemodificarea
presupozi țiilor teoretice risc ă să genereze distorsiuni la nivelul analizei
datelor empirice. Tehnica de investigare trebuie, deci, modificat ă sau
adaptată contextului teoretic.
1 Vezi: Dicționar de sociologie. -București, 1998, p. 349-350.
MARIA BULGARU
34Desfășurarea cu succes a cercet ărilor empirice privind
comportamentele individuale și colective, personalitatea și societatea
presupune luarea în considerare a unor principii metodologice , precum
unitatea dintre teoretic și empiric , unitatea dintre în țelegere și
explicație, unitatea dintre cantitativ și calitativ , unitatea dintre
judecățile constatative și cele evaluative .
Principiul unit ății dintre nivelurile teoretic și practic are valoare
generală în metodologia științelor și demonstreaz ă că raționamentele
bazate pe cuno ștințele teoretice ghideaz ă cercetarea direct ă,
observațională, iar aceasta, la rândul s ău, confer ă valoare de adev ăr
intuiției teoretice. Procesul cunoa șterii, realizându-se în form ă de spiral ă
fără sfârșit, include în sine testarea ipotezelor, descrierea mai bogat ă a
realității, analiza conceptelor și a indicatorilor, stabile ște
generalizabilitatea rezultatelor și necesitatea schimb ării teoriilor formale.
Principiul unit ății dintre în țelegere (comprehensiune) și
explicație pune în discu ție relația dintre subiectul și obiectul cunoa șterii
în științele sociale și comportamentale. Filosoful german Karl Jaspers
(1883 – 1969), autorul celebrei lucr ări Filosofia existen ței (1938), d ădea
următorul exemplu pentru a sublinia importan ța înțelegerii în științele
sociale, inclusiv în asisten ța socială: când asist ăm la pedepsirea unui copil
de către părinții lui, ne explic ăm imediat ce s-a întâmplat, pentru c ă noi
înșine am trecut prin astfel de experien țe. Dar cunoa șterea intuitiv ă a
socialului nu este suficient ă. Uneori intui ția ne conduce la rezultate
eronate. Într-o anchet ă sociologic ă desfășurată în Franța (1961) în rândul
populației de origine polonez ă s-a constatat c ă între atașamentul fa ță de
tradițiile poloneze și integrarea în societatea francez ă există o corela ție
directă. Prin comprehensiune am fi fost tenta ți să credem c ă atașamentul
față de tradițiile din țara de origine reprezint ă un semn al slabei integr ări
în societatea de adop țiune. Explica ția este alta: succesul integr ării
imigranților depinde de sprijinul acordat de grupurile primare (familie,
prieteni, vecini etc.). Ata șamentul fa ță de tradițiile societ ății de origine
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
35arată că persoanele respective apar țin grupurilor primare, care sunt
capabile s ă susțină efortul de integrare a individului în societatea de
primire. Chiar din cercetarea relatat ă deducem c ă a explica înseamn ă
“a atribui un fapt principiului sau o teorie unei teorii mai generale”1. În
cazul nostru, faptul este integrarea , iar principiul dependen ța individului
față de grupul primar . Raymond Boudon (1969) conchide c ă metoda
comprehensiv ă, singură, nu este suficient ă în cercetarea sociologic ă, dar
ea își are aplicabilitate în științele socioumanistice, valabilitatea ei variind
de la o cercetare la alta.
Principiul unit ății dintre cantitativ și calitativ impune utilizarea
convergent ă a metodelor statistice și cazuistice, folosirea unor metode
care sunt deopotriv ă cantitative și calitative (de exemplu, analiza
conținutului). În cercet ările empirice cazurile analizate sunt ordonate în
serii mai mult sau mai pu țin extinse, sunt clasificate și tratate statistic. Pe
de altă parte, seriile statistice sunt ilustrate prin cazuri d ătătoare de seam ă,
relevante. În acest fel, imaginea despre realitate se întrege ște.
În fine, principiul unit ății dintre judec ățile constatative și cele
evaluative presupune angajarea moral ă a cercet ătorului în sprijinul
valorilor înalt umaniste și a idealurilor na ționale, sociologia liber ă de
valori fiind – dup ă cum men ționează S.Chelcea – mai degrab ă un
deziderat decât o realitate2.
După prezentarea sumar ă a conținutului metodologiei cercet ării în
domeniul socioumanului, putem s ă evaluăm conținutul metodologiei
asistenței sociale și să decidem dac ă există, într-adev ăr, o metodologie a
intervenției. Pentru aceasta, reamintim rela ția existent ă între teoriile
sociologice și psihologice, pe de o parte, precum și relația dintre
cunoașterea și interven ția socială, construit ă sub semnul conceptului de
cercetare-ac țiune.
1 P.Veyne. Cum se scrie istoria . -București, 1971/1999, p.118.
2 Vezi: S.Chelcea. Op. cit., p. 55-57.
MARIA BULGARU
36Dacă asistența socială are o metodologie specific ă, atunci,
menționează C.Bocancea și G.Neam țu, trebuie s ă-i putem identifica
următoarele elemente:
• teoriile de referin ță (respectiv marile modele);
• metodele și tehnicile de cunoa ștere și interven ție;
• procedeele de evaluare a realit ății empirice și de reconstruc ție
teoretică a acesteia, precum și de evaluare a gradului de
eficiență a demersului asisten țial.
Cu alte cuvinte, metodologia asisten ței sociale trebuie s ă
dovedeasc ă faptul c ă include deopotriv ă o dimensiune teoretic ă, una
normativă și alta de sintez ă între teoretic și empiric (dimensiune care este
în același timp autoreflexiv ă sau autoevaluativ ă)1.
Potrivit Cristinei De Robertis, asisten ța socială poate fi examinat ă
din mai multe perspective. Una dintre ele se refer ă la asisten ță în termeni
de “acte profesionale” (intervievarea clientului, vizita la domiciliu, constituirea dosarelor clien ților, inițierea demersurilor de ajutorare etc.);
alta trateaz ă asistența în termeni de rol și de funcție ( rolul de informare,
de ajutorare, de punere în rela ție, de mediere etc.). Exist ă însă și o
perspectiv ă metodologic ă ce depășește analizele centrate pe acte, roluri și
funcții, încercând s ă le coreleze și să le sistematizeze, dintr-un unghi al
logicii cunoa șterii și acțiunii. Așa cum s-a men ționat anterior,
metodologia este partea unei științe care studiaz ă metodele la care recurge
aceasta. Și chiar dac ă vom considera asisten ța socială mai mult ca o art ă
decât ca o știință, termenul de metodologie îl vom utiliza, totu și, cu
respectivul în țeles. Metodologia ne permite, astfel, dup ă spusele autoarei
evocate mai sus, “s ă distingem ș
i să studiem “manierele de ac țiune” în
1 C.Bocancea, G.Neam țu. Elemente de asisten ță socială. -Iași, 1999, p. 102.
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
37asistența socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume și urmând
anumite principii…”1.
În literatura asisten țială american ă, metodologia este privit ă mai
puțin ca un complex de teorii și principii ce structureaz ă, după criterii
logice și epistemologice, modalit ățile de interven ție, și mai mult ca o
colecție de metode și tehnici cu relevan ță practică. Astfel, metodele
asistenței sociale desemneaz ă tipuri specifice de interven ție, a căror
eficacitate a fost deja probat ă de o întreag ă tradiție practic ă. Printre
acestea sunt eviden țiate mai întâi: “ social casework , social group work ,
community organization , administration in social work , research ,
policy și planning …”2. Prin social casework este desemnat ă practica
utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent psihologic ă (dar și
relațională, educațională, economic ă etc.) a unui individ sau a unei familii.
Social group work este metoda ce const ă în ajutorarea unui grup de
persoane constituit pe criteriul comunit ății de interese sau al confrunt ării
cu aceeași problem ă (problema nemaifiind una psihologic ă, emoțională, ci
vizând mai degrab ă dezvoltarea abilit ăților de comunicare și integrare,
promovarea unui nou sistem de valori ale vie ții comunitare, reorientarea
energiilor grupului spre scopuri pozitive, limitarea comportamentelor
deviante etc.). Community organization este metoda de ajutorare a
indivizilor, grupurilor și comunit ăților care locuiesc în aceea și arie
geografic ă sau care se confrunt ă cu acelea și probleme, pentru a ajunge la
sintetizarea scopurilor și intereselor comune, precum și la punerea în
opere a unor planuri menite s ă conducă la îndeplinirea scopurilor în cauz ă.
Celelalte “metode” se refer ă la managementul asisten ței sociale, la
cercetarea în domeniu, la politicile sociale și la proiectarea activit ăților
asistențiale pe termen lung.
1 C.De Robertis. Methodologie de l’intervention en travail social. -Paris,
1995, p. 79.
2 R.L.Barker. The Social Work Dictionary. -Marzland, 1987, p. 98.
MARIA BULGARU
38Din aceast ă enumerare, precum și din examinarea diverselor lucr ări
științifice în domeniu care anun ță tratarea unor probleme de metodologie1,
rezultă că asistența socială se află într-un stadiu în care preocuparea
fundamental ă vizeaz ă dimensiunea tehnic-normativ ă. Practicile
asistențiale care și-au dovedit eficacitatea într-un context determinat sunt
prezentate adesea ca “metode” cu valabilitate general ă. Asistenții sociali
au tendin ța de a c ăuta “rețete” de interven ție, moduri de a ac ționa,
preocupându-se mai pu țin (sau chiar deloc) de cadrele generale teoretico-
epistemologice ale muncii lor. În acest sens, De Robertis remarca faptul că “profesiile asisten țiale în Fran ța (și nu numai – n.n.) se limiteaz ă la a
sistematiza propria lor experien ță practică, prin utilizarea aproape
exclusivă a demersului pragmatic, selectând ceea ce “merge”, pentru a
distinge de ceea ce nu d ă rezultatele scontate”
2.
Dincolo de aceast ă exagerare a “instrumentului” și de relativa
confuzie a conceptelor de metod ă și metodologie, trebuie s ă remarcăm,
totuși, unele încerc ări de construc ție a metodologiei în sensul adev ărat al
termenului. Aceste încerc ări constau în recuperarea dimensiunilor
teoretice și epistemologice ale practicii asisten țiale, în creionarea unei
logici generale a interven ției și în identificarea marilor metode
asistențiale.
1 Vezi lucr ările: V.Coulshed. Practica asisten ței sociale. -Bucure ști:
Alternative, 1993; P.Desrumaux-Zagrodnicki. Manuel pratique en travail
social. Des methodes pour etre efficace. -Paris: G.Morin (editeur) -Europe,
1998; M.-F.Freynet. Les meditations du travail social. -Lyon: Chronique
Sociale, 1995; L.C.Johnson. Social Work Practice. -Boston: Allyn, Bacon,
1983; F.M ănoiu, V.Epureanu. Asistența socială în România. -București:
ALL, 1996; C.De Robertis, H.Pascal. L’intervention collective en travail
social . -Paris: Bayard Editions, 1987 etc.
2 C.De Robertis. Op. cit., p. 77.
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
39
Capitolul 2.
METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
2.1. Conceptul și etapele proiectului de investigare și
intervenție socială
Investigarea în asisten ța socială este una dintre cele mai importante
modalități de evaluare și soluționare a cazului beneficiarului. Realizarea
unei interven ții reușite se afl ă în dependen ță directă de informa țiile
obținute și de diagnosticul stabilit. “ Proiectul de investigare social ă” este
de fapt un prim pas al “ Proiectului de interven ție socială”, care include:
• intervenția propriu-zis ă, care const ă în diferitele activit ăți
directe, cum ar fi: vizite în familie, stabilirea rela țiilor dintre
client și “ceilalți”, negocierea problemei cu al ți factori de
decizie, acordarea ajutorului ad ecvat, rezolvarea “crizei” prin
care trece clientul etc.;
• administrarea “cazului” prin anumite ac țiuni birocratice, care
presupun demersuri la organele de stat “interesate”, elaborarea
actelor și a coresponden ței, constituirea “dosarelor de caz”,
vizite și convorbiri prealabile cu clientul sau cu familia acestuia
etc. Pentru profesia de asiste nt social, investigarea este
important ă, dar aceasta nu înseamn ă că operațiile
administrative, birocratice, manageriale – ca componente ale muncii în acest domeniu-ar fi ignorate sau desconsiderate.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
40Analiza dezvolt ării asisten ței sociale atest ă că s-au practicat dou ă
etape succesive de sistematizare practic ă și elaborare metodologic ă a
proiectului de investigare:
1. Constituirea unor “idei-for ță” pe baza experien ței “cumulative”
și repetate, în confruntarea asisten ților sociali cu problemele tot
mai complexe ale vie ții sociale: ceea ce ducea la rezultate bune
era reținut, refolosit și inclus în “experien ța pozitiv ă” în
domeniu (a c ărei volum a crescut treptat prin cumulare și
repetare), iar ceea ce ducea la rezultate negative sau se dovedea a fi eroare era, desigur, eliminat din practica muncii sociale;
2. Constituirea unei metodologii de cercetare și interven ție,
identificând instrumente specifice sau “împrumutând” tehnici și
procedee adecvate din sistemul științelor socioumanistice
(etnologie și antropologie, psihologie și pedagogie, drept și
economie, geografie și ecologie, medicin ă și psihiatrie etc.), fie
prin realizarea ac țiunilor de ajutor – pe termen scurt, mediu sau
lung – sau a “interven țiilor în situa ție de criz ă”, fie prin
experimentarea unor noi forme de munc ă socială sau prin
utilizarea contractelor întocmite între “partenerii” implica ți în
asistența socială. Realizarea unor anchete asupra clien ț
ilor
serviciilor sociale, asupra problemelor și, mai ales, asupra
nevoilor oamenilor și ale mediilor sociale infectate a contribuit,
de asemenea, la dezvoltarea metodologiei ac țiunilor de ajutor și
intervenție. Cercetarea-ac țiune constituie, de altfel,
fundamentul unei asemenea metodologii, în care “st ăpânirea
perfectă a meseriei” trebuie s ă se asocieze cu o curiozitate
imaginativ ă “puțin excesiv ă și puțin utopic ă” din partea
asistentului social.
Metodologia Proiectului de investigare și interven ție social ă
constituie mijloace sau “instrumente intermediare”, ajut ătoare, și nu un
scop în sine. Orice asistent social trebuie s ă știe, în acest sens, c ă scopul
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
41 sau obiectivul interven ției nu se stabile ște în func ție de metoda sau
“tehnica de ajutor” ce urmeaz ă a fi aplicat ă, ci, dimpotriv ă, metoda se
alege în func ție de specificul demersului pe care trebuie s ă-l urmeze spre
îndeplinirea scopului propus. Metoda este subordonat ă, de asemenea,
sistemului de valori și principiilor deontologice ale asisten ței sociale.
Metodele principale de interven ție se definesc, de regul ă, în raport
cu natura clientului, adesea în raport cu nevoile acestuia sau cu scopul urmărit. Menționăm astfel:
1) metoda individual ă de ajutor, analiza de caz etc.;
2) metoda de interven ție în grup (specific ă grupurilor mici);
3) metoda de “interven ție comunitar ă” (sat, cartier, or ășel),
(comunitatea geografic ă sau institu țională);
4) metoda global ă de analiz ă (integrală, generică).
Dacă metoda global ă este una de ultim ă oră, apoi primele trei
metode apar țin “perioadei clasice” a dezvolt ării serviciilor sociale. În
același timp, cu perfec ționarea metodologiei asisten țiale a derulat un
proces important de el aborare, identificare și delimitare conceptual ă a
proiectului de investigare și interven ție.
Punerea în rela ție a principalelor no țiuni – concepte, implicate în
munca de interven ție și “terapie social ă”, poate lua forma prezentat ă în
Figura 2.1.
Unele concepte incluse în paradigm ă necesită precizări în ce
privește originea, semnifica ția și importan ța lor. Astfel, influen ța
modelului medical de ac țiune în asisten ța socială a determinat utilizarea
noțiunilor de “boal ă socială”, client, diagnostic, tratament social etc.
Asistentul social este cel care pune un diagnostic unui client ce sufer ă de
o “maladie social ă” și care prescrie un tratament social sau “remedii”
terapeutice pentru “vindecarea” celui în cauz ă. Acțiunea “modelului
medical” a fost afectat ă de influen țele semnificative – în domeniul
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
42CLIENTboală disfuncție
ANCHETA
socialădiagnostic evaluare
Asistent socialInstituție
de asisten ță socială
tratament terapie social ăPROIECT
de interven ție
SCHIMBARE CONTRADIC ȚII INTERDEPENDEN ȚĂ
ECHILIBRU
socialnegociere strategie
Figura 2.1. Paradigma proiectului de interven ție în asisten ța socială.asistenței sociale – ale modelelor psihanalitice și sociale sau
psihoterapeutice de interven ție și ajutor.
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
43 Semnifica ția termenului de tratament social s-a diversificat în
funcție de doi factori importan ți:
1. În funcție de direcția de acțiune și interven ție:
• vizând mediul exterior al clientului, adic ă modificarea
acestuia (se lucreaz ă cu mediul în care se afl ă clientul, adic ă
se aplică un tratament indirect, de tip socioterapeutic);
• vizând persoana clientului, acordându-i ajutor acestuia și
manifestând în țelegere pentru situa ția în care se afl ă (este
vorba deci de un tratament dir ect, de tip psihoterapeutic).
2. În funcție de obiectivul propriu-zis al tratamentului :
• curativ, care se adreseaz ă clienților cu o “boal ă socială” deja
declarată, diagnosticat ă, ei urmând a fi vindeca ți;
• preventiv, tratament care se adreseaz ă clienților aflați într-o
“situație de risc” de a se îmboln ăvi sau de a intra într-o
perioadă de degradare și care urm ărește “depistarea
precoce” a bolii sau a factorilor care o favorizeaz ă pentru a
acționa asupra lor, diminuând și chiar condi țiile-cauză ce
generează acești factori;
• promoțional, obiectiv care înso țește, de regul ă, pe primele
două și care își are originea în educa ția sanitar ă (vizând
igiena individual ă și colectiv ă, alimentarea dietetic ă etc.) și
chiar în ac țiunile de “educa ție popular ă”.
Conceptele principale implicate în proiectul de investigare și
intervenție sunt cele de: anchet ă socială; disfuncție socială; schimbare (în
perspectiva asisten ței sociale); contradic ții (în lumea social ă);
interdependen ță (între elementele proiectului); echilibru dinamic,
evaluare; negociere (între actorii implica ți în proiect); strategie de
intervenție etc.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
44Acțiunile asistentului social sunt orientate spre a produce o
schimbare în situa ția beneficiarului/clientului. Schimbarea exprimă
“o modificare, o remaniere, o varia ție, o deplasare-mi șcare în natura sau
direcția unei structuri sau proces” și se deosebe ște esențial de dezvoltare,
aceasta din urm ă semnificând “o schimbare continu ă în timp” într-o
anumită direcție, printr-o evolu ție lentă. În munca de asisten ță socială
important este nu faptul de a constata schimb ări în situa ția clientului, ci
de a înregistra anumite modific ări sau evolu ții, adică acele schimb ări care
reprezintă o ameliorare a “bolii sociale” de care sufer ă, o diminuare sau
eliminare a factorilor car e s-au aflat la originea problemei vizate în
intervenția asistentului social1. În plan axiologic, conceptul de schimbare
este neutru, nu define ște natura modific ării și cu atât mai pu țin sensul –
pozitiv sau negativ – al acesteia. Pentru a deveni opera țional în munca
socială, conceptul de schimbare trebuie precizat și “orientat” prin
intermediul unor întreb ări de tipul:
• Ce vrem s ă schimbăm (din “situa ția socială” a clientului)?
• Ce dorim s ă obținem prin aceast ă schimbare?
• Cine vrea asemenea schimbare? etc.
Procesul schimb ării presupune operarea cu unele no țiuni derivate:
agent al schimb ării (de exemplu, asistentul social), m ăsurarea schimb ării,
gradul de schimbare-transformare, efectul schimb ării, sensul schimb ării,
“rezistența la schimbare” etc. Asistentul social trebuie s ă conștientizeze
riscurile pe care le prezint ă orice schimbare în via ța și situația clientului
său, faptul c ă schimbările provoac ă, de regul ă, tensiuni, conflicte,
sentimente ambivalente în “universul social” și afectiv implicat (de pild ă,
în familia clientului, în grupul de prieteni etc.). Numai în vid schimbarea
poate avea loc f ără focul conflictului, f ără primitivism, divergen țe și
violențe.
1 Vezi: S.Alinski. Manuel de l ′animateur social . -Paris, 1976.
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
45 Nu orice schimbare poate fi m ăsurată cu ușurință, mai ales atunci
când este vorba de evolu ția unor variabile latente, psihosociale, privind
motivația, atitudinea, mentalitatea etc. sau când m ăsurarea prive ște în
același timp atât aspecte obiective, cât și aspecte subiective. Este u șor, de
pildă, să măsori anumite transform ări în “situa ția clientului” care se refer ă
la dimensiunea locuin ței, numărul de membri ai familiei, veniturile
bănești, frecven ța copiilor la școală, participarea la munc ă a părinților,
dotarea camerelor, a buc ătăriei etc., în schimb ne putem în șela în ceea ce
privește schimb ările “interioare” ale personalit ății clientului. “O persoan ă
nu poate declara c ă se simte schimbat ă, doar observatorului i se prezint ă
dacă ea a rămas aceea și, egală cu ea îns ăși sau nu… Alt ă persoană își
schimbă comportamentul manifestat și vizibil… dar conserv ă în ea însăși
vechile tensiuni la fel de puternice, chiar agravate. Observatorii afirm ă,
totuși, că ea este “schimbat ă”1.
Importanța unor asemenea probleme pentru munca asistentului
social deriv ă din interesul pe care îl prezint ă pentru elaborarea Proiectului
de investigare și interven ție în realizarea practic ă a acțiunilor.
Factorii și motivațiile schimb ării au, de asemenea, o semnifica ție
specială pentru munca lucr ătorului social: “oamenii sunt incita ți spre
schimbare de diferite for țe motrice. Unele ac ționează atunci când oamenii
se tem că pierd ceva la care țin profund…sau atunci când se afl ă în
circumstan țe atât de neobi șnuite, încât se tem pentru integritatea lor fizic ă
și psihică”. Identificarea corect ă a unor asemenea situa ții care vizeaz ă
propriii clien ți și, îndeosebi, eventualele pe ricole în care s-ar afla ace știa –
față în față cu “ofensiva” lumii înconjur ătoare – constituie o sarcin ă și
totodată o modalitate de realizare a obiectivului fundamental.
1 H.Perlam. La Personne l ′evolution de l ′adulte et de ses roles dans la vie .
– Paris, 1973, p. 27.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
46
2.2. Câmp social, interdependen ță și “echilibru dinamic”
Câmpul social, interdependen ța și “echilibrul dinamic”
constituie trei concepte puternic implicate în întreaga activitate de
protecție și asistență socială, perspectiv ă psihosocial ă în care școala
psihologului Kurt Lewin are o prioritate necontestat ă. Abandonarea
tendințelor “psihologizante” (de izolare sau individualizare abuziv ă…) și
orientarea cercet ătorului cu prioritate spre “via ța de grup” și spre
problematica interrela țiilor umane au transformat no țiunea de câmp social
într-un concept fundamental al științelor umanistice, cu func ții
privilegiate – putem spune – în practica asisten ței sociale. Câmpul social
reprezintă o totalitate de raporturi, rela ții, interac țiuni dintre indivizi,
grupuri, comunit ăți. Orice fapt sau “eveniment” social cu care se
confruntă zilnic lucr ătorul din acest domeniu este – potrivit teoriei
“câmpului social” – rezultatul “unui ansamblu de entit ăți sociale co-
existente, cum ar fi grupurile, subgrupurile, membrii lor, barierele care le
caracterizeaz ă, canalele de comunicare etc.”
Natura dinamic ă a acestor elemente și semnifica ția raporturilor sau
a influen țelor reciproce sunt cel mai bine reflectate de conceptul de
interdependen ță.
Sistemul de actori specific asisten ței sociale (client, lucr ător social,
agenție sau institu ție etc.) și toate celelalte componente ale paradigmelor
deja prezentate – vizând munca social ă și obiectivele urm ărite – se afl ă în
raporturi de interdependen ță (care confer ă acestui domeniu calitatea de
“spațiu uman” sau “câmp social” dinamic). Ansamblul p ărților dintr-un
asemenea sistem nu se reduce la suma lor, ci are “ceva în plus”, un ceva
care vizeaz ă proprietățile de grup și, mai ales, manifestarea unor rela ții de
interdependen ță sau intercondi ționare reciproc ă (să ne gândim – pentru
exemplificare – la “for ța” sau impactul unor asemenea rela ții în “grupul
familial”).
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
47 Din perspectiva “teoriei interdependen ței”, asistentul social nu
poate privi propriul client ca pe o “entitate autonom ă”, independent ă,
“atomizat ă”, ci ca pe o parte sau o component ă a unei “realit ăți
complexe”, cu multiple și variate aspecte – unele contradictorii, dar toate
aflate în intercondi ționare și influen țare reciproc ă (grupurile de
apartenen ță, grupurile de prieteni, colegi, echipajele militare, grupurile
bazate pe rela ții de vecin ătate, dar, mai ales, “grupurile bazate pe
rudenie”, adic ă familiile)1. “Situația de interdependen ță” obligă asistentul
social și, în general, orice specialist în domeniile socioumane de a avea în
vedere în activitatea pe care o desf ășoară existența în munca sa a
următoarelor tipuri de rela ții și impactul pe care acestea îl exercit ă:
• interrelațiile specifice “câmpului social” respectiv (adic ă
relațiile “interne”, dintre membrii grupului…),
• relațiile dintre un membru sau altul al grupului și “alte grupuri”
exterioare, din care face sau nu parte,
• relațiile grupului de referin ță cu alte grupuri,
• relațiile grupului de referin ță cu institu țiile sociale sau cu alte
elemente ale “câmpului social” respectiv etc.
Nici un asistent social nu poate face abstrac ție de faptul c ă propriul
său client are un statut social (format dintr-o multitudine de “pozi ții
sociale” – familiale, profesional-ocupa ționale, culturale, afective, poate și
politice etc.) și îndepline ște, prin urmare, o serie larg ă de roluri sociale
(fiind în acela și timp, de exemplu, so ț, tată, fiu, frate, angajat în munc ă,
membru într-o echip ă culturală sau sportiv ă, membru într-o asocia ție sau
partid politic etc.) în care se confrunt ă cu “probleme” și situații, adesea
grave sau echivalente, și în care ob ține fie succese, fie rezultate negative
1 Vezi: V.Miftode (coord.). Dimensiuni ale Asisten ței Sociale . -Botoșani,
1995, p.337-347.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
48(care îl fac vulnerabil, țintă a degrad ării eventuale și, în final, client al
serviciilor sociale!).
Cererea de ajutor, de protec ție sau de asisten ță socială apare atunci
când a avut loc o ruptur ă a ceea ce se nume ște echilibru dinamic în
situația clientului-solicitant. “O situa ție în echilibru este aceea în care
forțele contradictorii “interne” se anuleaz ă reciproc, eliminând varia ția și
mișcarea”. Echilibrul se afl ă însă într-un permanent pericol de
“schimbare” .
O asemenea “degradare socioafectiv ă” a personalit ății clientului,
reflectată în “ruptura echilibrului dinamic” despre care s-a vorbit, poate
avea la origine o diversitate de cauze sau de “împrejur ări explicative”:
• fapte brutale și neașteptate (deces, boal ă gravă, spitalizare,
exmatriculare – în cazul unui elev, demitere sau “trecere în
șomaj” – în cazul unui angajat, divor ț sau “abandon familial”,
pierderi materiale catastrofale etc.),
• fapte normale și așteptate, dar care modific ă fundamental
situația socială sau material ă a persoanei și rupe, astfel,
echilibrul stabilit ini țial (nașterea, înfierea sau “plasarea” unui
copil, încorporarea militar ă, căsătoria, pensionarea etc.),
• modificarea raporturilor de for ță în sânul familiei sau în
interiorul grupului de referin ță (unirea unora contra celorlal ți
membri ai grupului: copiii contra p ărinților, un p ărinte contra
celuilalt, to ți contra “liderului” etc.),
• modificarea raportului de for țe între diferite grupuri sau între
unele grupuri (agen ții, asocia ții etc.) și instituțiile sociale
implicate – ca reprezentante ale statului.
Asemenea situa ții se exprim ă, de asemenea, și prin no țiunea de
contradicție care, în mod obiectiv, vizeaz ă tot ceea ce se petrece în
“câmpul social” – schimb ări și interdependen țe, adică influențe reciproce
și intercondi ționări permanente, în tot acest univers social ce înscrie
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
49 activitățile și relațiile dintre client, asistentul social, agen ția sau institu ția
socială în vederea realiz ării obiectivelor stabilite.
Aplicarea conceptelor analizate mai sus la munca social ă ne
sugerează următoarele concluzii sintetice:
• asistentul social intervine într-o realitate complex ă cu “multiple
fațete” în care obiectivul și subiectivul nu pot fi disociate, ci,
dimpotriv ă, trebuie privite în unitate func țională;
• asistentul social intervine într-o realitate dinamic ă, adică într-un
sistem de fapte care se transform ă – brusc sau treptat – potrivit
unor factori și “incitații” proprii, adesea opuse, contradictorii;
• asistentul social intervine într-o situa ție pe care însu și clientul e
capabil s-o regenereze prin for țele proprii, oricare ar fi gradul
de degradare sau deteriorare a personalit ății clientului. Este
suficient doar ca asistentul social s ă găsească mijloacele prin
care însu și clientul poate recupera for țele vitale necesare
transform ării situației sale.
În toate aceste ipoteze, asistentul social se prezint ă ca agent al
schimbării, adică factor activ în “câmpul social” fie al individului sau al
familiei acestuia, fie al vecin ătății sau al comunit ății de referin ță. Dacă
modelul medical de interven ție pune accentul pe preven ție, tratament sau
terapie, toate acestea la nivel individual, vizând însu și clientul, apoi
modelul interven ției sociale – adic ă în grup, comunitate, în “spa țiul
social” înconjur ător – pune accentul pe schimbarea condi țiilor-cauz ă care
explică situația gravă a clientului respectiv. Elaborând proiectul de
intervenție, asistentul social stabile ște scopurile practice (aspectele sau
elementele ce trebuie schimbate) și mijloacele necesare în acest scop,
cooperând în permanen ță cu ceilal ți actori interesa ți – institu țiile de stat,
agențiile de asisten ță socială și, desigur, cu clientul-familie, grup,
comunitate sau individ. Dac ă fiecare actor implicat î și elaboreaz ă propriul
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
50proiect, atunci se poate ajunge, prin analize, confrunt ări și negocieri, la un
proiect comun.
Ce înseamn ă însă intervenție în munca asistentului social?
Desigur, aceast ă noțiune este mai ampl ă decât cea de ac țiune, exprimând
de pildă: “voința de a lua parte” la via ța clientului, de a fi mediator, de a
utiliza direct propria autoritate, de a pune accentul pe fapte în raport cu clientul etc.
În practica de asisten ță socială se vorbe ște, ca și în alte domenii,
despre strategia elaborat ă și folosită în scopul realiz ării obiectivului
fundamental. În cazul nostru, strategia interven ției rezultă din reunirea și
intercondi ționarea tuturor elementelor proiectului de investigare
(intervenție, schimbare, proiect, ac țiune etc.). Ea poate fi definit ă, deci,
drept “art ă de a utiliza un ansamblu de mijloace – resurse materiale,
umane, timp, personalitatea clientului etc. – în scopul atingerii
obiectivului propus”. Strategia încearc ă să prevadă interacțiunile
dinamice între aceste elemente.
În orice activitate practic ă există mai multe strategii care vizeaz ă
realizarea aceluia și obiectiv, întrucât fiecare cercet ător – “artist” sau
“strateg” – imagineaz ă și elaboreaz ă forme diferite pentru demersul
intervenției propuse. Esen țial este faptul de a identifica “calea strategic ă”
cea mai sigur ă pentru realizarea scopului final (totodat ă cea mai
economic ă și convenabil ă atât pentru client, cât și pentru ceilal ți actori).
Ca artă de a dirija ansamblul factorilor necesari ob ținerii succesului,
strategia pune accentul pe ini țiativa individual ă a liderului sau a
organizatorului ac țiunii respective.
În tot acest proces de munc ă și interven ție socială întâlnim
permanent fenomene de contradic ție și ambivalen ță, fără “prezența”
cărora ar fi imposibil ă atât înțelegerea realit ății, cât și oportunitatea unor
proiecte de asisten ță sau protec ție socială. Dualitatea lucrurilor confer ă
acestora sens și semnifica ție, fără de care n-ar exista ac țiune și creativitate
umană. Este ceea ce cercet ătorul Bohr nume ște complementaritate,
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
51 semnificând c ă jocul for țelor aparent conflictuale sau afectiv contrare
constituie veritabila armonie a naturii, fapt cu atât mai exact în via ța
socială.
2.3. Aplicarea practic ă a “Proiectului de interven ție socială”
Activitățile asistentului social nu pot fi privite ca acte izolate,
rupte din context, ci ca opera ții integrate într-o continuitate logic ă (și
cronologic ă) sau într-un sistem coerent de ac țiuni care vizeaz ă atingerea
unui obiectiv unic. Chiar dac ă aceste ac țiuni sunt influen țate de mai mul ți
factori obiectivi sau subiectivi, uneori și contradictorii, ele vor fi
determinate preponderent de componentele principale ale “ Proiectului de
intervenție social ă”: natura scopului, popula ția vizată, conținutul
problemei, durata disponibil ă pentru interven ție, competen ța “diferiților
actori”1 (vezi Figura 2.2).
Referindu-ne la con ținutul “ Proiectului de interven ție socială”,
vom menționa următorii pași în elaborarea lui:
1. Problema interven ției: este de fapt elementul care a declan șat
sistemul de activit ăți și care are o origine foarte divers ă
• cererea de ajutor f ăcută de clientul însu și;
• “sesizarea din oficiu” de c ătre agenția de asisten ță socială;
• sesizarea f ăcută de către un alt factor de decizie, organism
social sau institu ție (organul de poli ție, de justi ție, de
învățământ, prim ăria, etc.);
• intervenția cerută sau impus ă printr-un mandat legal pentru
protecția copilului, a b ătrânului (abandonat de rude), a
persoanei cu handicap, a so ției-victim ă a violenței etc.).
1 Vezi: C.De Robertis. Methdologie de l ′intervention en travail social . –Paris,
1987, p.89.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
524. Elaborarea
PROIECTULUI
de interven ție1. PROBLEMA vizat ă
(potrivit cererii formulate de client)
2. ANCHETA
SOCIALĂ
prospectiv ă3. EVALUARE
PRELIMINAR Ă
operațională
5. Negociere
și semnarea
CONTRACTULUI6. Aplicarea
STRATEGIEI
negociate
7. EVALUAREA
rezultatelor
b. Diagnoz ă a. Retrospectiv ă c. Prospectiv ă
Figura 2.2. Traiectoria demersului interven ției sociale.
Asistentul social trebuie s ă știe cu claritate:
• Cine a formulat cererea de interven ție sau ajutor?
• În ce const ă această cerere?
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
53 • Care este beneficiarul interven ției?
• Cui i s-a adresat cererea?
• Ce rezultat se a șteaptă a se obține? etc.
2. Ancheta social ă inițială vizează cunoașterea situa ției clientului,
a contextului social în care tr ăiește și, îndeosebi, a condi țiilor
care au “declan șat problema” (degradarea nivelului de via ță,
apariția tensiunilor afective etc.). În acest sens, asisten ța socială
face apel la toate tipurile de cuno ștințe și date: starea
economic ă, legislația aplicat ă domeniului, starea afectiv ă a
clientului și a familiei sale, starea social-ecologic ă a mediului
etc., care îl vor ajuta s ă înțeleagă problema și contextul acesteia
în adevărata lor semnifica ție și, deci, să acționeze “în cuno ștință
de cauză”.
3. Evaluarea preliminar ă este în func ție de rezultatele anchetei
inițiale și urmărește elaborarea unor ipot eze de lucru – care s ă
orienteze sau s ă ghideze ansamblul interven ției – a unor
interpretări și, în final, a unei sinteze explicative privind
clientul, f ără de care nu ar putea fi posibil ă redactarea
proiectului de interven ție.
4. Elaborarea Proiectului de interven ție propriu-zis care, cuprinde
referiri la:
• obiectivul fundamental și obiectivele derivate ale
intervenției (în func ție de natura ajutorului cerut și de
mijloacele disponibile), fie obiective par țiale, fie obiective
succesive în timp etc.;
• nivelul interven ției, adică natura sau tipul de client,
deoarece activitatea poate fi centrat ă pe individ sau pe
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
54grupul din care acesta face parte (familia, grupul de prieteni,
colegi etc.) sau pe un “câmp social” mai larg (institu ția
socială, mediul înconjur ător, comunitatea etc.). Definirea
clientului și a limitelor de interven ție este esen țială pentru
alegerea mijloacelor și reușita muncii;
• strategia stabilit ă sau tipurile de interven ție alese care, în
mod normal, depind de toate celelalte elemente deja
analizate.
5. Negocierea strategiei sau a proiectului vizeaz ă cazul în care
actorii sociali implica ți și interesa ți nu cad de la început de
acord asupra formulei acestuia; mai mult, fiecare actor vine cu propriul proiect și cu propria strategie elaborat ă individual.
Pentru a evita unele situa ții tensionate, chiar ambivalente, se
recomand ă munca în echip ă încă din “faza preliminar ă”; astfel
vor fi eliminate deosebirile de fond și va fi posibil ă elaborarea
unui proiect unic.
6. În ceea ce prive ște aplicarea strategiei negociate și acceptate
de actori, se pot face dou ă delimitări semnificative:
• intervenții în prezen ța și cu participarea clientului (deci,
intervenții directe ale asistentului social asupra
beneficiarului);
• intervenții în absen ța clientului (care vizeaz ă mediul sau
factorii “contextului social” în care se afl ă acesta).
7. Evaluarea finală a efectelor ob ținute, prin raportarea
“așteptărilor” (incluse în obiectivul fundamental) la rezultatele
reale, concrete (schimb ările reușite, “drumul parcurs” – par țial
sau total, eventuale “reajust ări” ale demersului și ale scopurilor,
etc.). Evaluarea rezultatelor nu înseamn ă întotdeauna sfâr șitul
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE SOCIAL Ă
55 intervenției, ci o baz ă pentru o posibil ă reconsiderare a
activității, pentru un nou început, mai ales dac ă problema n-a
fost definitiv rezolvat ă.
Paradigma “Proiectului de interven ție” sugereaz ă ideea realiz ării
evaluării finale a rezultat elor într-o tripl ă dimensiune: retrospectiv ă, de
diagnoză a situației prezente și prospectiv ă (vizând și evoluția prealabil ă
a “situației clientului” și a celorlal ți factori co-participan ți la finalizarea
Proiectului, pentru a se putea interveni la timp în situa țiile de criz ă),
conferind astfel întregii activit ăți și o funcție preventiv ă.
În plan tehnic , asistentul social trebuie s ă realizeze “întâlniri”
(întrevederi, convorbiri) cu ceilal ți actori sociali, îndeosebi cu clientul,
acțiuni în cadrul c ărora etapele demersului prezentat mai sus se reg ăsesc
reunite și “amestecate” aproape în acela și timp, în ciuda logicii și
cronologiei desf ășurării acțiunilor stabilite. Oricare ar fi durata unei
“întrevederi”, asistentul social intr ă în contact aproape simultan cu toate
etapele sau fazele aplic ării în practic ă a proiectului de interven ție. Există,
desigur, ponderi sau accente diferite, în func ție de momentul (sau gradul
de realizare) în care a ajuns interven ția:
• la începutul interven ției accentul se pune, în mod firesc, pe
analiza și înțelegerea cererii, pe evaluarea preliminar ă a
situației și pe culegerea datelor necesare etapelor ulterioare;
• la mijlocul interven ției accentul trece pe etapele care se refer ă
la elaborarea proiectului, semnarea contractului și la alegerea
strategiei (în baza eventualelor negocieri);
• în fine, spre sfâr șitul interven ției ponderea activit ății de aplicare
în practic ă a strategiei și de evaluare a rezultatelor finale este
net mai mare decât ponderea altor activit ăți.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
56Demersul metodologic real prezint ă etapele printr-o “mi șcare în
spirală” cu un punct de plecare (cererea de interven ție) și un punct final
(evaluarea efectelor sau rezultatelor), “în care diferitele faze se intersecteaz ă, fără a se confunda sau a se exclude”
1.
1 C.De Robertis. Op. cit. , p.90.
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
57
Capitolul 3.
MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
3.1. Conținutul asisten ței sociale individualizate
În asisten ța socială modernă se disting dou ă mari grupe: asistența
socială individualizat ă și asistența socială a colectivit ății. Asistența
socială individualizat ă are la origini o activitate voluntar ă caracterizat ă
prin evalu ări ale problemelor specifice familiilor s ărace din medii social-
economice deprivate. Cu timpul îns ă s-a impus necesitatea unor
cunoștințe de teorie social ă, de management, de metodologie, astfel încât
a fost necesar ă constituirea, în 1903, a unei Școli de sociologie care s ă
pregătească lucrători pentru asisten ța socială individualizat ă. Inițial, ei
erau preg ătiți în Marea Britanie, îns ă aproximativ în aceea și perioadă
asistența socială individualizat ă se dezvolt ă și în SUA, derivând tot din
activitatea voluntar ă. Prin anii ′50 asisten ța socială individualizat ă în
Europa a devenit un sistem de servicii oferit persoanelor care solicitau
ajutor pentru probleme personale sau de familie. Astfel, aceast ă
accepțiune e în vigoare și astăzi, deoarece în centrul asisten ței sociale
individualizate st ă individul, adic ă satisfacerea trebuin țelor lui și
asigurarea respect ării depline a intereselor, a demnit ății și a drepturilor lui
în orice împrejurare și în raport cu orice sistem de referin ță. Scopul
asistenței sociale individualizate const ă în atenuarea stresului clientului și
sprijinirea acestuia pentru a realiza o mai bun ă adaptare personal ă și
socială.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
58Asistența socială individualizat ă a luat în ultimele decenii un avânt
puternic, încât s-a sim țit nevoia de a o scinda pe specialit ăți. Diferite
cauze de dependen ță socială au determinat ramificarea asisten ței sociale
individualizate în:
• asistența socială a familiei, aceasta având scopul de a reface,
de a reconstitui familiile dependente, indiferent de cauza care a provocat aceast ă dependen ță. Terenul asisten ței familiei este cel
mai vast teren de activitate social ă, unde se întâlnesc cele mai
variate probleme de patologie social ă și este natural deci s ă fie
cea mai dezvoltat ă ramură a asisten ței sociale. În sfera ei de
preocupare intr ă toate familiile, care prin asisten ța socială se
pot menține în căminul lor natural.
• asistența socială infantilă, care cuprinde în sfera sa de
activitate copiii abandona ți sau orfani, copiii defectivi, precum
și copiii delincven ți. Așadar, asisten ța socială infantilă se ocupă
de copiii care nu au un c ămin sau care nu se pot men ține în
căminul lor natural, necesitând plasarea într-o institu ț
ie sau o
familie adoptiv ă, cu sau f ără plată. În acest domeniu se pun
probleme a c ăror rezolvare necesit ă cunoștințe speciale,
formând astfel specialitatea asisten ței sociale infantile;
• asistența socială a delincven ților este o alt ă ramură a asisten ței
sociale. Cercet ătorii în domeniu sus țin că mediul social are o
influență decisivă asupra delincven ților minori. Omul se na ște
cu anumite calit ăți ereditare – mai mult sau mai pu țin
determinate – calit ăți care pot fi pu ternic influen țate de mediul
social. În sensul acestei teorii izolarea și pedeapsa prin sistem
penitenciar nu sunt indicate. Organele judec ătorești, autorizate
cu dreptul de a combate criminalitatea, trebuie s ă găsească
unele solu ții care s ă permită refacerea moral ă a tinerilor
delincven ți. Deci, delincven ții minori trebuie reeduca ți și
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
59 reabilitați fie prin unit ăți instituționale, fie prin acordarea de
sprijin instructiv la domiciliu;
• asistența socială psihiatric ă – o nouă ramură a asisten ței
sociale. Progresul în știința psihopatologic ă și psihiatric ă a
dovedit imposibilitatea de a pune un diagnostic și de a face un
tratament eficace f ără a cunoaște personalitatea pacientului și
mediul social în care el tr ăiește. Bolile psihice întotdeauna î și
găsesc cauzele implementate în mediul social în care tr ăiește
deficientul respectiv.
Asistența socială are responsabilitatea determin ării cauzelor care
au condus la apari ția problemelor medico-sociale în vederea stabilirii
terapiei medicale și sociale utile.
3.2. Tehnica asisten ței sociale individualizate
Tehnica asisten ței sociale individualizate cuprinde trei faze
distincte: investiga ția socială, diagnoza social ă și terapia social ă (vezi
Figura 3.1).
Investiga ția socială, care se refer ă la căutarea cauzelor ce au
provocat dependen ța individului. Faza de investiga ție servește la adunarea
informațiilor, la studierea situa ției și a personalit ății dependentului, ca s ă
se poată pune diagnosticul social. În acest scop: trebuie s ă se cunoasc ă
dependentul la el acas ă, spre a-i cunoa ște mentalitatea și caracterul; s ă se
vadă cum acesta se încadreaz ă în familia sa și în mediul social în care
trăiește; care este atitudinea lui fa ță de membrii familiei, fa ță de rude, fa ță
de prieteni și vecini, fa ță de patronul la care lucreaz ă, față de colegii de
muncă, față de biseric ă, școală și față de întreaga societate în care tr ăiește.
Toate aceste informa ții se obțin nemijlocit de la dependentul respectiv sau
printr-o convorbire cu membrii familiei, rudele, vecinii, prietenii, patronii, preotul, înv ățătorul, medicul de familie și alte persoane cu care
dependentul ajunge în contact.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
60
Cea mai important ă însă pentru colaborarea cu dependentul este
prima întrevedere cu el însu și, tradițional definit ă în literatura de
specialitate “primul interviu”
1.
Această primă întrevedere trebuie s ă fie făcută în cele mai
avantajoase condi ții pentru dependent. Astfel, între dependent și
1 Vezi: F.M ănoiu, V.Epureanu. Asistența socială în România . -Bucure ști,
1997, p.99-103. TEHNICA ASISTEN ȚEI
SOCIALE
INDIVIDUALIZATEINVESTIGA ȚIA SOCIAL ĂPrima întrevedere
Locul întrevederii
Date personale și de
stare civil ă
Date fizice si de
sănătate
Date psihologice
Date sociale
Contactul cu rudele
Contactul cu patronul
Contactul cu
sindicatul
Verificarea actelorContactul cu organulde polițieContactul cu moa șaContactul cu mediculContactul cu preotul
și învățătorul
DIAGNOZA SOCIAL Ă TERAPIA SOCIAL Ă
OBIECTIVE OBIECTIVEPRECIZAREA
CAUZEI DE
DEPENDEN ȚĂ
INDICAREA
FACTORILORCAUZALI
EXPLOATAREA
UNOR FACTORI ÎNFAVOAREA
TERAPIEI
STABILIREA UNUIPROGRAM DE
REFACERE
PLANUL DE
REFACERE CU
ACORDUL
DEPENDENTULUI
REINTEGRAREASOCIAL Ă
Figura 3.1. Tehnica asisten ței sociale individualizate.
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
61 asistentul social trebuie s ă se stabileasc ă relații reciproce de încredere,
deoarece numai în acest fel de pendentul poate fi deschis și liber în
răspunsuri. Este aproape exclus c ă se poate învinge vreodat ă o primă
impresie defavorabil ă: neîncrederea dependentului în asistentul social
zădărnicește toate încerc ările de refacere.
Spre a se ob ține aceast ă încredere trebuie s ă se țină seama de
următorii factori:
Locul întrevederii. Acesta trebuie s ă fie căminul dependentului,
unde el este mai comunicativ, mai deschis și unde îl consider ă pe
asistentul s ău drept oaspete. Numai în cazul în care dependentul nu
dispune de o camer ă separată, întrevederea are loc în biroul asistentului
social, acesta c ăutând să creeze o atmosfer ă cât mai prieteneasc ă.
Discuția poate începe chiar cu o glum ă, care să spargă bariera
dintre cei doi.
În ce prive ște forma primei întrev ederi, aceasta poate s ă se
desfășoare cu o conversație la întâmplare sau cu o conversație după
norme fixate.
De regulă, mai întâi se procedeaz ă la obținerea datelor personale și
sociale, ca: numele și prenumele, data și locul na șterii, instruc ția școlară,
instrucția profesional ă, starea civil ă, data și locul c ăsătoriei, arborele
genealogic, factorii prenatali, na șterea și dezvoltarea în prima copil ărie,
starea sanitar ă generală, bolile cronice, accidentele, instinctele, emo țiile,
afecțiunile, aptitudinile și interesele privitoare la to ți membrii familiei.
Desigur, asistentul social trebuie s ă posede înclina ții speciale și
multă dibăcie, pentru ca într-o singur ă convorbire s ă obțină toate aceste
date de la dependent. Durata primei întrevederi este de 2-3 ore.
Convorbirea nu trebuie s ă se desfășoare în prezen ța a unei a treia
persoane, deoarece în a șa caz nu se va putea desf ășura în mod normal și
degajat. Dac ă într-o singur ă convorbire s-a reu șit să se obțină toate datele
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
62care dau posibilitatea de a cunoa ște cauzele care conduc la starea
respectivă de dependen ță, atunci se poate spune c ă întrevederea a reu șit;
în caz contrar, convorbire a va continua într-o alt ă zi.
Contactul cu rudele dependentului. În mod normal se ia leg ătura
cu ceilalți membri ai familiei. Este indicat s ă se discute cu fiecare rud ă în
parte.
Cu rudele se lucreaz ă în general foarte greu, fiindc ă acestea
aproape niciodat ă nu sunt obiective. În orice caz, asistentul social trebuie
să fie foarte atent la datele furnizate de c ătre rude, deoarece acestea
uneori pot da peste cap toat ă ancheta social ă.
Contactul cu patronul. Dintre toate datele, acestea au o importan ță
deosebită. Patronul coopereaz ă și-l intereseaz ă situația colaboratorului
său, mai ales când acesta aduce un ap ort deosebit în unitate. Trebuie s ă se
constate dac ă se lucreaz ă în condi ții igienice, dac ă nu sunt condi ții de
lucru care dep ășesc normele legale admisibile de poluare, toxicitate,
temperaturi sc ăzute, temperaturi ridicate, zgomote mari, înghesuial ă de
lucru etc.
Contactul cu sindicatul unit ății în care lucreaz ă dependentul.
Datele ob ținute de la acest organism au o importan ță deosebită, mai ales
că sindicatul este organul care trebuie s ă apere interesele personale ale
fiecărui salariat.
Preotul și învățătorul pot veni cu date foarte importante în
clarificarea unui caz de dependen ță socială. Preotul cunoa ște dacă tânărul
sau adultul dependent vine la biseric ă și pentru care motiv. Înv ățătorul
cunoaște pe fiecare elev: cum a înv ățat, era el disciplinat sau nu, ce
capacități intelectuale a avut. Datele ob ținute de c ătre asistentul social de
la învățător și preot permit s ă se contureze concluziile anchetei sociale
respective.
Contactul cu medicul. Acest contact este de o importan ță deosebită
și permite asistentului social s ă-și finalizeze ancheta social ă. Medicul
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
63 intră în casele locuitorilor de la sate sau de la ora șe, cunoaște condițiile
igienico-sanitare în care tr ăiesc locuitorii din zona lui de activitate. În
general, prin specialitatea pe care o practic ă, medicii sunt și buni
psihologi și pot contribui elevat la stabilirea diagnosticului medico-social.
Când consult ă, medicul, face și o investiga ție socială, deci este bine
informat asupra familiei.
Despre starea s ănătății pacientului asistentul social poate fi
informat, nemijlocit, de medic, deoarece pacientul nu știe în toate cazurile
boala lui adev ărată. Poate îi este ascuns ă, spre a nu se leza starea moral ă a
pacientului.
Cea de-a doua faz ă în tehnica asisten ței sociale individualizate este
diagnoza social ă – fază în care se sistematizeaz ă și se analizeaz ă
informațiile. După terminarea investiga ției, se procedeaz ă la clasificarea
și aranjarea sistemic ă a informa țiilor și a impresiilor ob ținute. La acest
aspect ne vom opri mai detaliat în capitolul “Asisten ța socială a
familiei”.
În asisten ța socială nu este întotdeauna posibil s ă facem o diagnoz ă
corectă și complet ă înainte de a începe terapia social ă. Sunt foarte multe
cazuri când terapia social ă începe f ără să fi fost stabilit ă o diagnoz ă
completă. Acest lucru se consider ă însă o abatere de la regul ă și se evită
întotdeauna pe cât e posibil.
Terapia social ă reprezintă cea de-a treia faz ă în tehnica asisten ței
sociale individualizate, care include totalitatea m ăsurilor pentru refacerea
socială a dependentului, pentru normalizarea situa ției lui. În ceea ce
privește modalitatea de refacere, nu putem stabili indica ții precise și
definitive. Tratamentul se face dup ă personalitatea dependentului,
ținându-se seama de mediul social în care tr ăiește și de cauza
dependen ței.
Mentalitatea, cultura și instruirea tehnic ă a asistentului social de
asemenea sunt foarte importante în activitatea de asisten ță socială. Nu
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
64există două cazuri în care s-ar putea proceda la fel. Totu și, putem stabili
câteva principii generale de care trebuie s ă ne conducem în construirea
programului social terapeutic.
Principiul fundamental indispensabil pentru a asigura o munc ă
organizată de refacere const ă în stabilirea unui program corect. Asistentul
social, dup ă ce a stabilit diagnoza social ă, elaboreaz ă un program de
refacere, bazat pe informa țiile și impresiile ob ținute în cursul
investigației. Acest program trebuie s ă fie concluzia logic ă a investiga ției,
trebuie să izvorască din convingerea ferm ă că este singurul mijloc potrivit
de refacere a dependentului. Numai având noi în șine convingerea aceasta
vom putea inspira dependen tului încrederea necesar ă pentru învingerea
tuturor greut ăților în munca grea de refacere. Dependen ții sunt, f ără
excepție, într-o stare sufleteasc ă (adesea și material ă) dezechilibrat ă.
Necazurile și nesiguran ța zilei de mâine îi fac neîncrezu ți și nestatornici.
Ei simt cum le alunec ă terenul de sub picioare și că alunecă spre o
prăpastie, de unde adesea nu este ie șire. Asistentul social trebuie s ă le
inspire încredere în puterea lor de rezisten ță, într-un viitor mai bun, mai
ușor și să dea soluții precise, pentru situa ții dificile, chiar și atunci când
nu poate garanta în mod sigur reu șita. Sufletele omene ști reacționează în
mod diferit fa ță de calculul nostru.
Și medicul are adesea rezerve când pune diagnosticul, și totuși o
face cu siguran ța de sine care uime ște și liniștește. În caz contrar,
pacientul și-ar pierde încrederea în el și nu i-ar mai urma prescrip țiile.
Dependentul, când cere ajutor de la cel mai puternic, mai capabil, așteaptă de la el ceva prescris și nu vrea s ă înțeleagă că soluția nu exist ă.
Îndată ce dependentul simte o ezitare, o oscila ție, autoritatea asistentului
social s-a zdruncinat și dependentul nu-i va mai urma sfaturile.
Planul de refacere este necesar s ă se facă de comun acord cu
dependentul. Consimțământul dependentului și respectarea dorin țelor lui
în limitele posibilit ăților sunt indispensabile pentru reu șita terapiei. În
cazul când avem de-a face cu un om redus ca inteligen ță, sau cu un om
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
65 pornit dintr-un motiv oarecare pe opozi ție, depinde de abilitatea
asistentului social s ă știe să prezinte lucrurile în a șa fel, ca dependentul s ă
creadă că s-a ținut seama de dorin ța lui și că ceea ce se întâmpl ă este
dictat de voin ța lui.
Se pune aceast ă problem ă delicată îndeosebi în cazul în care se
lucrează cu persoane dependente de alcool. Persoana dependent ă de
alcool are o psihologie specific ă. Ea simte c ă nu este bine ceea ce face,
dar nu are putere s ă reziste alcoolului, iar când cineva vrea s ă o abată de
la acest viciu, ea se înc ăpăținează și vrea să demonstreze c ă nu are nevoie
de ajutorul altuia, c ă se poate descurca de una singur ă. Aproape fiecare
persoană dependent ă de alcool învinuie ște pe cineva pentru viciul s ău și
fiecare afirm ă că se poate ab ține singur ă dacă vrea. Pe ace ști oameni
asistentul social trebuie s ă-i pună în situația să creadă că numai din voin ța
lor și fără ajutorul altuia ei pot s ă se lase de be ție. Numai ambi ționându-i,
trezindu-le încrederea în sine, în valoarea proprie, vor fi ob ținute rezultate
bune.
Totodată, este riscant și fără rezultat de a nu impune și măsurile
terapeutice. Fa ță de acest sistem de m ăsuri dependentul poate lua o
atitudine fals ă: de față nu îndrăznește să se opună, consimte totul, dar nu
execută nimic. Una spune de fa ță cu asistentul social și alta în spatele
acestuia. Când nu se poate face un program care s ă convină și
dependentului, când se simte c ă el nu este convins de necesitatea
măsurilor pe care asistentul social dore ște să fie luate, ac țiunea social ă a
eșuat. Asistentul social urm ărește ca printr-o munc ă organizatoric ă să-l
readucă pe dependent la adev ărata lui capacitate de munc ă și să-l
reintegreze social cu o demnitate corespunz ătoare.
În munca practic ă pe teren, împrejur ările nu îng ăduie să se
urmărească cu precizie și distinct cele trei faze ale asisten ței sociale
individualizate, deoarece exist ă multiple probleme, bariere care împiedic ă
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
66activitatea normal ă a asistentului social. În acest context putem delimita
probleme de ordin social și probleme de ordin medico-social.
Problematica social ă reprezint ă problemele sociale ce privesc în
special via ța în familie a unei persoane, raporturile sale de munc ă,
relațiile și comportarea în societate. Or, problematica social ă cuprinde
mai multe aspecte:
1. Probleme sociale legate de rela țiile familiale care sunt
determinate în principal de familia dezorganizat ă, adică familia
care și-a pierdut func ționalitatea normal ă, prin apari ția unor
probleme speciale ca:
• orfanaj, semiorfanaj, abandon familial, mam ă necăsătorită,
mamă singură, tată singur etc.;
• forme de v ăduvie, divor ț, separare, care devin probleme de
asistență socială, în cazul când acestea sunt cumulate cu
problemele legate de rela țiile de munc ă, de integrare în
ansamblul rela țiilor sociale sau cu probleme medico-sociale;
• probleme de ordin economic (venit insuficient, buget
dezechilibrat, lipsa spiritului gospod ăresc);
• probleme de ordin educativ (nep ăsare, nesupraveghere, lips ă
de îndrumare a minorilor etc.);
• probleme de ordin afectiv (neîn țelegere, tensiune, maltratare
etc.).
2. Probleme sociale legate de rela țiile de munc ă care constau în:
• lipsa calific ării profesionale;
• calificarea incomplet ă;
• instabilitatea încadr ării în câmpul muncii, constituind o
problemă în cazurile în care persoanele nu reu șesc să
folosească singure sistemul de organizare general ă, socială
și ridică dificultăți din acest punct de vedere.
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
67 3. Probleme de integrare în ansamblul rela țiilor sociale care sunt
reprezentate de dificult ățile de adaptare la via ța socială, cum ar
fi: promiscuitatea, neglijen ța părintească, vagabondajul,
cerșetoria, prostitu ția, delincven ța, concubinajul, bigamia,
imoralitatea, be ția, concep țiile greșite despre via ță, tulburările
de comportament.
Cel de-al doilea tip de probleme sunt problemele medico-sociale.
Problematica medico-social ă privește o stare specific ă de relații sociale,
creată de implica țiile dintre boala cronic ă și dezechilibrul social al
individului.
Problematica medico-social ă include și ea mai multe aspecte:
• probleme de ordin psihosoma tic ale subiectului. În aceast ă
categorie sunt inclu și: deficien ții, persoanele lipsite de anumite
facultăți fizice sau psihice, invalizii. Ca o grup ă distinctă
menționăm bătrânii (persoanele de vârsta a treia), care ridic ă
multiple probleme medico-sociale, în situa țiile în care b ătrânii
nu au venit propriu, nu au venit suficient sau când sunt lipsi ți de
susținătorii legali, acestea toate fiind completate cu
incapacitatea de autoservire;
• probleme de ordin sanitar, pe care le ridic ă îngrijirea bolnavului
cronic (reducerea veniturilor, dezechilibrarea bugetului prin
cheltuieli sporite la unele capitole etc.);
• probleme de ordin economic, implicate de prezen ța bolnavului
cronic (reducerea veniturilor din cadrul familiei din cauza
cheltuielilor pentru medicamente, intern ării etc.);
• probleme privind rela țiile de munc ă, acestea fiind în strict ă
legătură cu capacitatea de munc ă și cu evolu ția bolii cronice
care condi ționează randament sc ăzut, incapacitatea temporar ă
de muncă, capacitatea de munc ă redusă, capacitatea de munc ă
pierdută;
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
68• probleme de ordin psihic, în caz de dezarmonie general ă a
personalit ății, mai ales când aceasta ia forma de perversiune
sexuală sau toxicomanie (alcoolism, morfinomanie), ducând la
degradare psihic ă, sau când îmbrac ă diferite forme de
comportare cu repercusiune în rela țiile sale familiale și sociale;
• probleme ce vizeaz ă relațiile de familie și sociale, determinate
de boala cronic ă a subiectului care îi defavorizeaz ă poziția și
capacitatea de a se adapta la familie și societate.
În rezolvarea acestor probleme este important ă experien ța de
investigare a practicienilor asisten ței sociale, a acelui “ Case Work ”
(studiu de caz), cum îi spun americanii, bazat pe un “ Case study ”, cu
caracter științific. Studiul de caz este o ac țiune de interven ție directă,
individualizat ă sau colectiv ă, care oblig ă pe investigator s ă ia contact
direct cu cei cu care lucreaz ă. Bazele teoretice ale acestei metode au fost
puse de Jane Addams , laureat al premiului Nobel pentru Pace (1931),
organizatorul Centrului de Asisten ță Socială de la “Hull-Hause” și Mary
E.Richomond, autorul valoroasei lucr ări “Social Diagnostic” (1917)1.
3.3. Elemente de investigare și interven ție în problematica
familială
Pentru o cunoa ștere aprofundat ă a unei familii la investigarea ei
trebuie să se țină cont de un șir de aspecte. O importan ță deosebită are
analiza func țiilor biologico-sanitare și a stării de sănătate a unei familii,
care include mai multe componente. Dintre acestea vom men ționa mai
întâi fertilitatea familiei și condițiile de via ță ale ei.
Procrearea este o func ție extrem de important ă a familiei. În
activitatea de asisten ță socială această problemă intereseaz ă dacă ținem
cont atât de durata c ăsătoriei, cât și de vârsta so ției, mai ales de vârsta la
1 Vezi: F.M ănoiu, V.Epureanu. Op. cit., p.92-94.
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
69 care a născut. Când asistentul social intr ă în familie, el va întreba nu
numai câți copii sunt în via ță, dar și câte sarcini a avut so ția. Probabil, din
numărul total de sarcini unele au fost duse pân ă la capăt, altele au fost
întrerupte, fie spontan, fie prin interven ții chirurgicale. Avorturile
spontane denot ă o incapacitate a femeii de a duce pân ă la capăt o sarcină,
o stare fiziologic ă, de regul ă nedorită. Asistentul social va afla, în mod
civilizat, cu tact, care este cauza aces tor avorturi spontane, deosebind pe
cele provenite din accidente de cele care au drept cauz ă o boală cronică
sau o boal ă acută.
Avorturile provocate denot ă o situație complex ă în care este
posibil ca na șterea unui copil s ă nu fie dorit ă. Hotărârea de a întrerupe
sarcina poate avea la baz ă motive mediocre (de exemplu: na șterea
contraindicat ă medical), dar pot fi și diverse motive personale, între care:
copil conceput în afara c ăsătoriei, copil n ăscut într-o c ăsătorie în care
soții se află în relații tensionate sau care nu au mijloace materiale
suficiente de a-l între ține, fie că părinții nu vor s ă-și asume grija cre șterii
lui sau nu o pot face din cauza unor împrejur ări pe care ei le consider ă
nefavorabile: spa țiu insuficient, studii neterminate etc.
Studiind situa ția copiilor în familie, trebuie de concretizat câ ți
copii din cei n ăscuți sunt în via ță, câți au murit sub vârsta de un an, câ ți
au murit dup ă un an, stabilind motivul și, eventual, împrejur ările morții
lor.
Pentru copiii afla ți în viață trebuie s ă obținem informa ții asupra
tuturor aspectelor biologice, începând cu perioada gravidit ății mamei
până la momentul investig ării. Aceasta mai ales în cazurile când în
familie exist ă un copil bolnav, cu deficien țe motrice, senzoriale sau
neuropsihice, ori un copil care manifest ă tulburări de comportament.
Investigarea st ării lui fizice sau psihice se va face la speciali știi respectivi
(în cadrul consulta țiilor medicale).
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
70În același sens sunt investiga ți și adulții din familie. Ne
intereseaz ă, în primul rând, anamneza lor clinic ă (datele cu privire la
apariția și evoluția bolilor de care au suferit), f ăcându-le respectiv,
inventarierea tuturor bolilor, a accidentelor care au intervenit în via ța lor.
Această anamnez ă clinică se poate stabili cu prilejul alc ătuirii “biografiei”
fiecărui membru al familiei, care cuprinde și o “anamnez ă” (rută)
profesional ă.
Starea de s ănătate urmeaz ă a fi abordat ă cu grijă, întrucât deseori
anume deficien țele funcționale ale familiei genereaz ă diversele boli sau
tulburări psihice pe care le prezint ă membrii ei. Dac ă este necesar, se face
apel la o consulta ție medical ă.
Când boala sau infirmitatea împiedic ă pe unul din adul ți să-și
exercite profesiunea și determin ă diminuarea venitului familiei, trimiterea
acestuia la comisia medical ă este obligatorie.
Apariția bolilor contagioase cons tituie unul din aspectele
principale ale deregl ării funcțiilor sanitare ale familiei. Depistarea la timp
a primejdiilor de contaminare, în special privind copiii, și luarea
măsurilor de izolare de asemenea intr ă în obliga țiile asistentului social, ca
și cele de ocrotire, de pediatrie.
Asistentul social trebuie s ă ia cuno ștință de toate informa țiile
culese și să abordeze problema încercând s ă cunoască atât cauzele, cât și
efectele sociale pe care le provoac ă dereglarea st ării de sănătate a familiei
în care se intervine, luând, al ături de asisten ța medical ă, măsurile de ordin
social care se impun.
Referindu-ne la condițiile de via ță ale familiei, menționăm că
există o serie de factori materiali care pot ajuta sau pot îngreuna
menținerea membrilor familiei la un anume standard de s ănătate. În
primul rând, trebuie luate în considera ție condițiile de locuit, pentru c ă
unele locuin țe nu corespund normelor igienice, nu au spa țiu suficient
pentru familia respectiv ă, fie că este proast ă luminozitatea și aerisirea sau
lipsesc mijloacele de înc ălzire. Cercetarea locuin ței din acest punct de
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
71 vedere se face potrivit itemilor care vizeaz ă condițiile materiale de via ță
ale familiei. În ancheta social ă se va acorda aten ție special ă (mai ales
când se decide atribuirea minorilor în caz de divor ț) informa țiilor privind
existența instalațiilor sanitare în locuin ță: apă, baie, WC, condi țiile de
aerisire, luminozitate, înc ălzire etc.
Înzestrarea cu echipament casnic joac ă de asemenea un rol
important în organizarea unui trai igienic în familie. H.Stahl și I.Matei
accentueaz ă importan ța investig ării în ceea ce prive ște numărul de camere
și al celor care locuiesc în ele, notând exact, pentru fiecare pat, unde se
află așezat, ce condi ții de luminozitate, aerisire, înc ălzire sunt în camere
și câte persoane dorm în fiecare pat (observa ția directă)1.
Îmbrăcămintea, înc ălțămintea și lengeria de corp prezint ă aceleași
probleme de igien ă: ele pot fi în num ăr suficient (de iarn ă și de vară) sau
pot fi insuficiente; pot fi curat între ținute sau, dimpotriv ă, murdare.
Este cunoscut faptul c ă atunci când vrem s ă concretiz ăm unele
aspecte vom intra în buc ătărie, pentru c ă modul în care sunt între ținute
vasele de buc ătărie ne sugereaz ă imagini clare și concrete despre igiena
alimentației și deprinderile din familia respectiv ă, dacă ele corespund sau
nu normelor de trai civilizat.
Cunoscând datele despre bugetul familiei ne putem da bine seama
despre cheltuielile f ăcute la capitolul “alimenta ție”. Urmeaz ă să abordăm,
ca pe o problem ă de sine st ătătoare, și igiena alimenta ției. Alimenta ția
poate fi gre șită din diferite motive. De exemplu, poate fi insuficient ă,
membrii familiei fiind subalimenta ți, alteori ea poate fi gre șită prin felul
de pregătire a bucatelor (pentru diabetici, hipertensivi, copii în cre ștere).
Notăm mai ales faptul c ă alimenta ția copiilor trebuie supravegheat ă cu
1 Vezi: H.Stahl, I.Matei. Manual de Prevederi și Asisten ță Socială.
-București, 1962, vol.II.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
72multă grijă și percepere, nu doar de mam ă, ci și de asistentele de ocrotire
și pediatrie.
Igiena muncii și a odihnei formeaz ă un alt capitol important ce
merită a fi studiat cu o deosebit ă atenție. Trebuie de ținut cont de faptul c ă
munca membrilor de familie se desf ășoară atât în cadrul familiei, cât și în
afara ei. Se știe că eforturile exagerate, munca grea cu un mare grad de
periculozitate se repercuteaz ă, direct sau indirect, și asupra familiei.
Normal ar fi ca omul s ă munceasc ă opt ore, s ă se odihneasc ă opt ore și să
se recreeze opt ore. Îns ă intervin numeroase abateri de la aceast ă regulă a
celor “trei opt” care și deregleaz ă echilibrul.
Cel mai frecvent, în familie, femeia salariat ă este cea mai
“încărcată” cu munca: pe umerii ei cad o mare diversitate de activit ăți la
locul de munc ă, acasă, care adesea o obosesc. Într-o familie bine
organizată, regimul solicit ărilor este organizat relativ egalitar, ceea ce
presupune distribuirea sarcinilor și activităților în mod echitabil.
Se va acorda o aten ție special ă cunoașterii normelor de igien ă și
dacă acestea sunt respectate de fiecare membru al familiei.
Observând toate acestea, ne putem face o imagine clar ă despre
nivelul de cuno ștințe igienico-sanitare ale familiei. De asemenea, ne
putem interesa de felul în care familia apeleaz ă la medici, de frecven ța
solicitării acestora, dac ă se adreseaz ă aceleiași policlinici, aceluia și
cabinet stomatologic etc.
Studiul am ănunțit al celor expuse în aceast ă parte a
compartimentului este obligatoriu, mai ales atunci când familia prezint ă
probleme de s ănătate care ulterior necesit ă a fi corelate cu problemele de
asistență socială. În asemenea cazuri sesiz ăm un dublu aspect al
problematicii sociale:
a) problema pe care o ridic ă deficientul din familie (problema
deficientului) și care trebuie s ă fie ajutat pentru a- și recăpăta
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
73 capacitatea de munc ă și de integrare în via ța familial ă și
socială;
b) problema familiei care trebuie ajutat ă prin diverse metode
pentru a nu se dezorganiza din cauza implica țiilor medico-
sociale și materiale pe care le ridic ă deficiențele unora din
membrii s ăi.
Soluționarea acestor probleme de ordin medico-social necesit ă
realizarea leg ăturii cu institu ția care efectueaz ă expertiza medical ă a
capacității de munc ă. Medicii exper ți vor stabili o serie de situa ții ce
necesită anchete de teren, care pot fi f ăcute în condi ții optime de c ătre
asistenții sociali specializa ți în expertiz ă și protecție socială.
În cadrul sistemului de expertiz ă medicală a capacit ății de munc ă
un rol deosebit îl joac ă ancheta social ă. Investiga ția de teren necesar ă în
expertiza medical ă a capacit ății de munc ă presupune urm ătorii itemi:
• o discuție amplă privind anamneza clinic ă a bolnavului sau a
deficientului pentru a stabili istoricul dezvolt ării biologice a
persoanei în cauz ă, cu punctarea tuturor împrejur ărilor de via ță
care au influen țat sănătatea ei;
• investigarea, prin deplasarea efectiv ă la locul de munc ă al
deficientului, mai întâi f ăcută de către un reprezentat al
întreprinderii unde lucreaz ă sau a lucrat deficientul1.
Cele men ționate e necesar s ă fie completate cu o investiga ție din
partea asisten ței sociale. Acest gen de investiga ții se presupune a fi
efectuat în trei ipostaze:
1 Vezi: R.R ășcanu. Psihologie medical ă și Asistență Socială. –Bucure ști,
1996.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
74• înainte de a reintegra deficientul în câmpul muncii, cu scopul
de a stabili felul și gradul în care el se acomodeaz ă (sau nu) la
vechea lui meserie sau loc de munc ă;
• după plasarea lui într-o nou ă muncă și fixarea unui regim
special, pentru supravegherea deficientului. Aceasta se face
pentru a urm ări efectele pe care le exercit ă noua ocupa ție,
diferită de cea ini țială, asupra s ănătății, adaptabilit ății și
randamentului;
• este necesar s ă fie realizat ă o investiga ție în familia
deficientului pentru ob ținerea unor informa ții privind
comportamentul lui în familie, regimul de via ță, munca pe care
o depune în gospod ărie și capacitatea de integrare în grupul
familial.
Toate aceste trei tipuri de investiga ții favorizeaz ă cunoașterea
temeinică a problemelor ce țin de expertiza medical ă a capacit ății de
muncă.
Expertiza medical ă a capacit ății de munc ă și acțiunea de
reintegrare a deficien ților în activitate rezolv ă doar par țial problemele
acestora. Familia în care exist ă deficien ța urmeaz ă a fi studiat ă din
următoarele puncte de vedere:
• în ce măsură poate fi organizat ă familia deficientului, pentru a
fi în stare s ă asigure acestuia condi țiile optime restabilirii
sănătății și capacității lui de munc ă;
• în ce măsură prezența deficientului ar putea dezorganiza via ța
familială.
În mod responsabil trebuie s ă semnalăm că deficienții de tip motor,
senzorial și neuropsihic nu se pot îns ănătoși pe deplin niciodat ă. Un
deficient cu un coeficient intelectual mai mic de 69 nu poate fi recuperat
total niciodat ă.
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
75 Deficienții pun probleme de lung ă durată și acestea sunt foarte
greu de rezolvat de c ătre familiile lor, solu ția în multe cazuri fiind
plasamentul institu țional în unit ăți speciale de ocrotire medico-social ă.
Există însă situații în care deficientul nu numai c ă rămâne în
familia de origine, dar chiar reu șește să-și întemeieze propria familie.
În activitatea de expertiz ă medical ă a capacit ății de munc ă,
accentul în investiga ția socială trebuie să fie pus întotdeauna pe dreptul pe
care îl are orice om, chiar deficient, de a presta o munc ă utilă societății și
mai ales asupra necesit ății ca deficientul s ă aibă o viață de familie. În
investigare se va insista asupra “crizelor” din familie pe care le poate produce deficien ța. Sunt descrise între altele: “criza temporar ă”, uneori
în perioada de tratament și, eventual, cea de r ecalificare profesional ă,
când e vorba de cazurile în care persoanele au avut un accident în urma căruia au devenit deficien ți motorii și “criza de lung ă durată”, când se iau
în considera ție deficien ț
ele irecuperabile sau par țial recuperabile.
Criza în familie mai poate interveni și din motive economice. Din
această perspectiv ă un pas important în investigarea familiei îl constituie
investigarea problemelor economice.
Baza economic ă a unei familii poate fi cunoscut ă prin analiza
bugetului respectiv, printr-o balan ță a veniturilor și cheltuielilor ei. Modul
de alcătuire a bugetului variaz ă în dependen ță de scopul urm ărit și,
respectiv, de cuno ștințele teoretice.
Se accept ă că orice buget, în orice scop ar fi f ăcut, nu este
niciodată pe deplin satisf ăcător. În secolul trecut bugetele erau alc ătuite
pentru studiul gospod ăriilor țărănești. Aproape toate gospod ăriile
țărănești individuale erau falimentare. Simptomul cert al familiei aflate în
dificultate îl reprezint ă dezechilibrul bugetar provocat de faptul c ă
majoritatea cheltuielilor se fac pentru capitolul “hran ă”. Dacă, de
exemplu, capitolul “alimenta ție” este excesiv de mare fa ță de capitolele
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
76“locuință”, “îmbrăcăminte”, “s ănătate”, “cultur ă”, aceasta constituie
dovada că familia respectiv ă se află la limita pragului de s ărăcie.
Din perspectiva istoric ă, bugetele de familie au fost mult timp
folosite pentru analiza nivelului de via ță în manier ă statistică. Se
distribuia, potrivit metodei statistice selective, un anumit num ăr de
formulare de bugete și se înregistrau periodic, pe lungi perioade de timp,
veniturile și cheltuielile unui menaj, cu indicarea detaliat ă a prețurilor
tuturor m ărfurilor cump ărate. Astfel, se puteau calcula “pre țurile”,
puterea de cump ărare a salariilor și se putea cunoa ște nivelul de trai atins
de diferitele categorii sociale din diverse zone sau ora șe ale țării. Or,
investigarea bugetului de familie constituie o component ă important ă a
determinării nivelului de trai al unei familii.
Din punctul de vedere al asisten ței sociale, alc ătuirea unor bugete
se constat ă a fi utilă pentru lămurirea problemei “bazei economice” a unei
familii, oricum ar fi ea alc ătuită și structurat ă. Bugetul nu este decât un
fragment din cercetarea efectuat ă de către asistentul social. Bugetele se
stabilesc în asisten ța socială la diverse grade de adâncime, dup ă natura
cazului studiat.
În bugetele sumare se urm ărește stabilirea datelor și a informa țiilor
necesare pe o lun ă de zile, pe mai multe luni sau pe un an.
Se începe întotdeauna prin stabilirea cheltuielilor familiei și abia
pe urmă se trece la venituri. Ceea ce ne intereseaz ă în special este:
• cota-parte ce revine pentru fiecare membru de familie din
totalul veniturilor;
• suma total ă a cheltuielilor;
• stabilirea raportului dintre venituri și cheltuieli;
• analiza cheltuielilor pe diverse categorii și stabilirea ponderii
deținute de fiecare capitol de cheltuieli în totalul acestora.
Dacă este cazul s ă facem o cercetare mai am ănunțită, atunci not ăm
veniturile și cheltuielile mai detaliat, conform unor itemi repartiza ți în
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
77 cele dou ă categorii distincte și alcătuim bugetul am ănunțit (vezi
Tabelul 3.1).
În cadrul unor cercet ări se pot folosi scheme mai dezvoltate ale
bugetului, f ăcându-se detalierea maxim ă a fiecărui capitol în parte. Într-
un buget de familie nu vom putea înregistra decât o parte din veniturile
familiei și, în primul rând, veniturile provenite din salariile membrilor
activi ai familiei. În capitolul “venituri” în loc de buget va trebui de descris modul cum beneficiaz ă familia de diverse presta ții acordate de
stat. Vom ar ăta prin cuvinte, nu prin cifre, care sunt cre șele, căminele de
zi, cantinele și alte unit ăți de deservire social ă de care beneficiaz ă familia
respectivă, inclusiv cele din profilul medico-sanitar.
Tabelul 3.1
Bugetul familiei
Nr.
crt. Cheltuieli Lei Venituri Lei
1 Alimenta ție Salarii individuale
2 Îmbrăcăminte și
spălat Salarii sociale
3 Locuință
(întreținerea) Venituri din
proprietate
4 Articole de menaj Venit întâmpl ător
5 Sănătate Împrumut
6 Cultur ă și educație Câștig la jocul de
noroc
7 Profesionale
8 Recrea ții, relaxare
9 Datorii, impozite
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
78În cadrul bugetului putem distinge o serie de itemi necesari
caracteriz ării și descrierii unor fenomene sociale:
A. Diagnosticul diferen țial, în care includem:
• buget suficient, prin care se pot acoperi cheltuielile implicate de
nivelul de trai mediu al grupului social din care face parte
familia;
• buget insuficient, care nu poat e acoperi aceste cheltuieli;
• buget echilibrat, în care diverse capitole de cheltuieli de țin
proporțiile normale implicate de nivelul de trai mediu al
grupului social din care face parte familia;
• buget dezechilibrat, în care unele capitole (alcoolism sau alte
vicii, jocuri de noroc) de țin propor ții exagerate, în dauna altor
capitole (necesarului pentru alimenta ție, cultură, medicamente).
B. Diagnosticul etiologic prin care se în țelege:
a) Lipsa total ă a veniturilor, din cauza:
• lipsei membrilor activi în familie (maturi, incapabili de
muncă);
• neîncadrării în munc ă a membrilor activi;
• incapacității de munc ă, temporare sau de lung ă durată, a
membrilor activi;
b) Venituri insuficiente datorate:
• dispropor ției dintre membrii activi și inactivi (num ăr relativ
mic de activi fa ță de mulți copii, bolnavi, b ătrâni);
• insuficientei încadr ări în munc ă a celor activi (munca
sezonieră, de calitate inferioar ă);
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
79 • existenței unei probleme familiale, necesitând cheltuieli
excepționale (cheltuieli sanitare, exagerate în caz de boal ă,
invaliditate).
c) Cheltuieli culturale exagerate pentru un num ăr mare de membri
care urmeaz ă școli particulare, care pot “dezorganiza” familia
din punct de vedere material;
d) Cheltuieli suplimentare (d ădacă, ajutorare ocazional ă a
gospodăriei);
e) Obligația de a plăti datoriile anterioare (pensii alimentare);
f) Folosirea veniturilor (cheltuieli pentru vicii, incapacitate sau
neglijență în gospod ăria efectiv ă).
O component ă important ă a investig ării în asisten ța socială
individualizat ă o constituie calificarea profesional ă a membrilor
familiei.
După ce au fost stabilite în detaliu datele despre componen ța și
alcătuirea familiei, pasul urm ător în investiga ția socială trebuie s ă
intereseze în mod deosebit propor ția care exist ă între maturii ap ți de
muncă cu venituri din salarii și ceilalți membri ai familiei inap ți de munc ă
sau neîncadra ți, șomeri, care sunt între ținuți și ajutați de către cei din
prima categorie.
În primul rând, to ți membrii familiei vor fi repartiza ți în mai multe
grupuri:
a) Grupul celor ap ți de munc ă, care cuprinde urm ătoarele
subgrupuri:
• cei apți de munc ă încadrați efectiv în activitate;
• cei apți de munc ă, dar neîncadra ți în activitate.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
80Pentru cei încadra ți în munc ă se stabile ște profesia, gradul de
calificare, locul de munc ă, randamentul calitativ și cantitativ al muncii,
statutul profesional și salariul primit. Când este necesar, pot fi luate
informații direct de la întreprinderea sau institu ția unde se afl ă cel
încadrat.
Pentru cei neîncadra ți într-o activitate profesional ă trebuie stabilit
motivul neîncadr ării, care poate fi o atitudine special ă față de munc ă
(lene, superficialitate, imaturitate etc.), pierderea temporar ă a capacit ății
de muncă sau terminarea contractului.
b) Grupul celor cu capacitate de munc ă diminuat ă. Reducerea
capacității de munc ă a unei persoane poate avea grade precum
și durate diferite (temporare, de lung ă durată).
Uneori poate fi vorba de o stare biologic ă deosebit ă, însă
trecătoare: boal ă, accident. Când perioada de incapacitate dureaz ă mai
mult, problema poate fi solu ționată din punctul de vedere al expertizei
capacității de munc ă.
c) Grupul celor f ără capacitate de munc ă.
Este vorba, în primul rând, de copiii pân ă la vârsta de 14 ani.
Urmează grupul adolescen ților și adulților între 14 și 60 ani care au
suferit o pierdere total ă a capacit ății de munc ă și, în sfâr șit, bătrânii
incapabili de munc ă.
Calificarea profesional ă a membrilor familiei și randamentul lor în
muncă își au importan ța lor deosebit ă. Un om matur, apt de munc ă dă un
randament, mai mare sau mai mic, în func ție de gradul de preg ătire
profesional ă și datorită unor cauze pur subiective. Între motivele care nu
permit generic ob ținerea unui randament maxim putem enumera:
• Pregătirea profesional ă. Dacă o persoan ă nu are la baz ă
cunoștințele suficiente pe care le ofer ă un învățământ general și
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
81 nici o preg ătire tehnic ă de specialitate, atunci ea va fi angajat ă
la locuri de munc ă mai puțin solicitate și prost pl ătite. În
asemenea cazuri, m ărimea veniturilor familiale presupune
obligatoriu ridicarea nivelului profesional al acestei persoane din familie.
• La locul s ău de munc ă, o persoan ă poate avea un randament
scăzut din cauza unei atitudini deosebite fa ță de munc ă. Din
diferite motive, subiectul absenteaz ă, nu este disciplinat în
muncă, este neatent, se plânge c ă obosește. Pot ap ărea diverse
probleme, greu de rezolvat, care merg uneori pân ă la cele ale
dezorganiz ării mentale sau morale: alcoolism, tulbur ări psihice
mascate, cu o evolu ție lentă.
Un moment important în investiga ție îl constituie munca la
domiciliu . Deseori vom întâlni familii în care se practic ă o meserie la
domiciliu, câteodat ă în locuin ța familiei se afl ă chiar un mic atelier de
muncă, la care particip ă diverși membri ai familiei (de exemplu: la ora ș –
croitoria, cizm ăria, la sate – țesutul de covoare, împletitul, cro șetatul etc.).
Un capitol aparte al muncii la domiciliu îl constituie munca
necesară pentru între ținerea casei, care de asemenea trebuie luat ă în
vedere, fiind “produc ătoare” de “venituri”, în sensul c ă se scutesc unele
cheltuieli acoperite prin alte surse.
Rezultatul final al investiga ției calific ării profesionale const ă
într-un plan de ac țiune, în care se recomand ă:
• trimiteri la Comisia de Expertiz ă a Capacit ății de Munc ă;
• psihoterapie sau consiliere (pentru schimbarea atitudinii fa ță de
muncă);
• încercarea de a-i plasa în munc ă pe cei capabili de munc ă;
• trimiterea la școli de calificare profesional ă.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
82Scopul urm ărit este de a alc ătui un plan de ac țiune cât mai eficient
pentru a corecta încadrarea în activitatea profesional ă a tuturor membrilor
familiei ap ți de munc ă.
Un alt aspect în investigarea familiei îl constituie investigarea
habitatului.
În practica asisten ței sociale individualizate este important s ă se
ajungă în final la depist ări preventive, ținând seama de teritoriul în
ansamblu în care “cazurile” se ivesc, pentru simplul motiv c ă, printre
condițiile materiale obiective care influen țează viața de familie, se afl ă și
cele care țin de amenajarea teritoriului.
Asistentul social trebuie s ă-și axeze investiga ția pe dou ă momente
importante ce țin de cercetarea și cunoașterea habitatului: cercetarea
teritoriului și cercetarea locuin ței.
Cercetarea teritoriului .
Pentru o cunoa ștere amănunțită, la început se observ ă cartierul și
se face descrierea lui cu ajutorul h ărții, se încearc ă surprinderea
condițiilor materiale de via ță în care tr ăiesc familiile din teritoriu.
Baza economic ă a unei familii nu const ă numai în locuin ța pe care
o are, în echipamentul s ău casnic, ci și în seria de dot ări publice existente
în cartier și de care se pot folosi toate familiile. Se știe că baza economic ă
a unei familii nu const ă numai în bugetul acesteia, ci și în seria de
prestații pe care societatea, adic ă rețeaua de institu ții și unități puse la
dispoziția acestora, le-a organizat și le oferă spre folosul familiilor, Orice
dotare public ă realizată în cartier ridic ă nivelul de via ță al tuturor
familiilor.
Cercetarea locuin ței.
Clădirea care folose ște drept locuin ță a unei familii formeaz ă
cadrul material al vie ții ei. O locuin ță modernă, chiar modest mobilat ă dar
realizată funcțional, ușurează viața celor care o locuiesc. De aceea,
investigarea unei familii, în tehnica asisten ței sociale individualizate,
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
83 obligă la cunoa șterea detaliat ă a problemelor puse de locuin ță. În lipsa
unui spațiu suficient, via ța membrilor de familie nu se poate desf ășura
normal. Dac ă un copil sau un matur nu are unde s ă-și realizeze activit ățile
individuale, nu are unde s ă se odihneasc ă, locuința îi va fi nepl ăcută.
Poate fi și o altă explicație: locuin ța dispune de o suprafa ță
suficientă, are destule camere, mobilate, îns ă acestea nu sunt folosite
rațional, fapt ce stânjene ște bunul mers al vie ții de familie. Locuin ța
trebuie abordat ă din punctul de vedere al st ării de sănătate a membrilor de
familie (igiena). Ea este considerat ă drept cadru (potrivit sau nepotrivit) al
vieții de familie și, din punct de vedere social, este cadru social.
Putem vizita de mai multe ori familia care ne intereseaz ă, anunțând
vizita pe care avem de gând s ă o facem, îns ă putem veni și neanunțați.
Diferențele constatate între casa aranjat ă în vederea vizitei și casa în
starea ei normal ă ne arată gradul de sinceritate, sim țul de onoare al
familiei. Unii oameni pot preg ăti locuința în vederea unei vizite a
asistentului social, al ții, dimpotriv ă, pot exagera starea de mizerie, lipsa
curățeniei, punând în scen ă situații deplorabile care nu sunt total reale.
Subliniem c ă o investiga ție atentă a locuinței este necesar ă atunci
când se constat ă că aceasta se afl ă în legătură cu problema de asisten ță
socială, a cărei rezolvare o urm ărim (de exemplu: divor țul părinților și
atribuirea copiilor, inclusiv a spa țiului de locuit). Dac ă constatăm că nu
prezintă o importan ță deosebită, putem aborda f ără detalieri acest capitol.
Trebuie s ă indicăm doar că locuința nu constituie o problem ă și să facem
o descriere concis ă și precisă care să justifice afirma ția noastră.
Un alt moment important în investigarea familiei îl constituie
investigarea rela țiilor dintre so ți.
Dezagregarea rela țiilor de solidaritate familial ă trebuie s ă fie
investigat ă cunoscând, în primul rând, rela țiile existente între dou ă
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
84persoane c ăsătorite, alc ătuind perechea conjugal ă fondatoare a unei
familii proprii. Cuplul va fi luat în considera ție mai întâi în calitate de so ți
și apoi în calitate de p ărinți.
În acest scop vom lua informa ții de la cei doi so ți, atât individual,
de la unul f ără știrea celuilalt, cât și de la amândoi, de fa ță fiind ambii.
Dacă din spusele lor vom putea stabili gradul de dezagregare a rela țiilor
dintre ei, va trebui s ă fim extrem de precau ți când le vom cere s ă explice
cauzele.
Paralel cu seria de convorbiri avute cu cei doi so ți va trebui s ă
cerem informa ții de la ceilal ți membri ai familiei (socri, p ărinți naturali,
frați, veri), evitând îns ă a amesteca în investiga ția noastră și pe copii.
Formele de dezagregare a rela țiilor dintre so ți sunt multiple, dup ă
cum diverse sunt și laturile lor de via ță comună. Astfel, putem men ționa
următoarele tipuri de dezagregare:
• Dezagregarea rela țiilor matrimoniale dintre so ți poate fi înso țită
de încetarea vie ții sexuale , pentru a fi înlocuit ă cu alte leg ături
stabilite în afara c ăsătoriei;
• Răcirea rela țiilor dintre so ți poate fi extins ă până la completa
încetare și stabilirea altor leg ături adulterine. Procesul de
dezorganizare a acestor rela ții poate fi provocat de cauze
multiple: nepotrivire fizic ă între so ți, boală sau instabilitate
psihologic ă a unuia dintre ei;
• Gelozia dintre so ți, actele de suspiciune, de continu ă
supraveghere, uneori de terorizare, înso țesc desfășurarea crizei
familiale, având interpret ări psihice la amândoi so ți. Crizele pot
fi atât de grave, încât pot cauza dezorganiz ări totale ale
relațiilor matrimoniale și în alte domenii de via ță comună decât
cele ale apropierii sexuale;
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
85 • Dezorganizarea rela țiilor matrimoniale poate interveni îns ă și
în domeniul vie ții comune economice din familie. Neîn țelegeri
se pot ivi cu privire la sursele de venituri ale familiei, la felul cum urmeaz ă a fi folosite salariile, la cheltuielile necesare.
Lipsurile materiale determin ă frecvente motive de neîn țelegeri
dintre so ți , c a r e s e a c u z ă unul pe altul de incapacitatea
productiv ă și de incapacitatea de gospod ărire economic ă;
• Dezagreg ări familiale mai pot proveni și dintr-o nepotrivire
între concep țiile despre lume și viață, dintr-o discrepan ță între
temperamentele și caracterele celor doi so ți, care nu se în țeleg
cu privire la valorile demne de a fi urmate etc.;
• Neînțelegeri se pot ivi și în ceea ce prive ște organizarea unui
regim intern familial , adică a unui mod de distribuire just ă și
echilibrat ă a muncilor gospod ărești între cei doi so ți;
• Existența copiilor și a problemelor cre șterii și educației lor pot
constitui motive de ceart ă între părinți, fie că este vorba de
copiii proprii, fie c ă sunt copii din c ăsătoriile anterioare ale
unuia sau altuia din so ți;
• De regulă, tensiunea conjugal ă declanșată într-un domeniu de
viață antreneaz ă dezagreg ări paralele în toate celelalte domenii,
soții ajungând la refuzul de în țelegere. Soarta unei astfel de
căsătorii este desfacerea ei.
Un rol deosebit de important în investiga țiile sociale revine
relațiilor dintre genera ții. Problema acestor rela ții trebuie studiat ă din
două puncte de vedere:
• problema rela țiilor pe care p ărinții le au cu propriul lor copil în
toată perioada de cre ștere – a copil ăriei și a adolescen ței;
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
86• problema invers ă a relațiilor pe care copiii ajun și tineri maturi
le au cu p ărinții lor vârstnici.
Aceste aspecte sunt importante, pentru c ă ele pun o problem ă de
solidaritate între genera ții: în lipsa p ărinților copiii nu se pot dezvolta
normal, în lipsa copiilor b ătrânii se afl ă puși în situa ția foarte grea a
bătrânilor singuratici, neajutora ți.
Menționăm că între aceste dou ă faze extreme se poate intercala o
ipoteză în care nici copiii ajun și maturi și nici părinții, încă tineri și bine
adaptați, nu au absolut ă nevoie de prezen ța celorlal ți. Aceast ă “fază
intermediar ă” trebuie studiat ă, deoarece pe lâng ă aspectul de solidaritate
familială între genera ții mai sunt numeroase cazurile de conflicte. Se
apreciază că de felul cum î și educă părinții copiii depinde evolu ția
atitudinal ă a acestora în timpul maturit ății și sentimentul de solidaritate
care îi va determina ulterior, când p ărinții vor fi b ătrâni, să le dea ajutor,
să îi sprijine afectuos, moral și material.
Interrelațiile dintre genera ții nu pot fi îns ă supuse unei investiga ții
decât conectate la problemele speciale pe care le pune existen ța într-o
familie a copiilor și a bătrânilor.
În cele mai multe cazuri, r ăspunderea de a duce gospod ăria și de a
asigura cre șterea și educarea copiilor revine perechii c ăsătorite, care d ă
naștere familiei. Când lipse ște tatăl într-o familie, mama copiilor devine
singura sus ținătoare, “capul familiei”. Familia în care exist ă o “mam ă
singură” se află într-o situa ție defavorizat ă. În acest caz familia trebuie
supravegheat ă și ajutată în așa fel, încât s ă poată să facă față totuși
îndatoririlor unei familii complexe.
Problemele mamei singure, nec ăsătorite, este o situa ție care trebuie
abordată diferențiat, conform vârstei și contextului. Astfel, fetele-mam ă
constituie un prim aspect, deosebit de grav, al problemei “mamei
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
87 singure”. Men ționăm că prin “fat ă-mamă” trebuie s ă înțelegem o mam ă
care este ea îns ăși foarte tân ără, o minoră, trăind în familia sa de origine,
de multe ori sub acela și acoperiș cu părinții. În asemenea cazuri ar fi
necesară o “depistare preventiv ă” și o muncă educativă foarte complex ă,
purtată la niveluri diferite: cu familia fetei, cu fata și cu tatăl copilului.
Tânăra trebuie împ ăcată cu părinții, ea ar trebui îndrumat ă spre o meserie
care să-i asigure o baz ă materială.
Mama singur ă, necăsătorită, poate fi îns ă o majoră, având copii din
legături mai mult sau mai pu țin întâmpl ătoare, cu unul sau diferi ți bărbați,
cu sau fără concubinaje prealabile, având sau nu o situa ție profesional ă și
o bază economic ă mai mult sau mai pu țin asigurat ă.
Și față de aceste mame nec ăsătorite este cazul s ă se organizeze o
acțiune de depistare preventiv ă, cu scopul de a descoperi din timp, înc ă
din perioada gravidit ății sau imediat dup ă naștere, primejdiile care pot fi
diverse: sinuciderea, avortul, abandonul copilului, pruncuciderea sau lipsa totală a condițiilor de cre ștere și educare a copilului.
Sunt însă “mame singure” care au fost c ăsătorite, dar care au r ămas
văduve prin decesul so țului, divor țate sau pe care so țul le-a abandonat
prin plecare din familie și refuz de îndeplinire a îndatoririlor de so ț și
părinte. Sunt “mame singure c ăsătorite” al c ăror soț lipsește temporar din
familie, aflându-se la munc ă peste hotare, interna ți în spital, de ținu
ți,
aflați în stagiu militar, studen ți etc.
Oricare ar fi situa ția în care se afl ă aceste “mame singure”,
investigația de asisten ță socială, ce trebuie s ă li se fac ă, are drept scop
asigurarea drepturilor de prevedere social ă acordate mamelor singure
(alocații familiale) și luarea tuturor m ăsurilor pentru a da mamei și
copiilor ei condi ții normale de trai și de educare.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
88O astfel de problem ă se pune și în cazul unui tat ă rămas văduv,
părăsit sau divor țat, având în sarcina sa cre șterea copiilor. În acest caz,
problema de baz ă rămâne cea a asigur ării vieții copiilor și a educării lor.
În practic ă, investigatorul social va trebui s ă fie extrem de flexibil,
suprimând temerile sau ad ăugând un careva optimism, potrivit situa ției
reale întâlnite.
În diverse ac țiuni de asisten ță socială este necesar ă investigarea
problemelor pedagogico-educative ale familiei. Problema educ ării
familiale se impune a fi cunoscut ă, analizat ă în special când e vorba
despre plasamentul familial, când e vorba despre divor ț sau cui dup ă
divorț trebuie de încredin țat copiii sau când suntem în situa ția de a scoate
un copil din familia sa de origine, chiar lipsindu-i pe p ărinți de drepturile
părintești.
Viața de familie a elevilor intr ă în sfera de preocupare a
educatorilor și profesorilor. Ace știa au obliga ția nu numai de a furniza
cunoștințe elevilor, ci și de a-i forma ca viitori oameni. În acest scop, ei
trebuie să cunoască în profunzime via ța copiilor pe care îi educ ă. În
procesul de educare, profesorii pot constata varia ții importante în
comportamentul copiilor. Acestea pot proveni din procesul de cre ștere
biologică a copilului, din unele boli sau accidente, de care educatoarea
trebuie să țină seama.
O criză internă în familie, tensiuni între p ărinți, divorț, părăsiri de
domiciliu, abandon familial sau alte caren țe familiale îl pun pe copil
într-o situa ție grea, cu repercusiuni asupra procesului de educa ție.
În multe cazuri îndrumarea educatorilor este foarte util ă pentru a
preveni și a îndrepta lucrurile. Când îns ă situația familial ă este grav ă,
necesitând o ac țiune de lung ă durată sau o interven ție rapidă pe calea
autorității tutelare, educatorul nu mai poate face fa ță împrejur ărilor. Este
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
89 necesar ca în asemenea cazuri școala să lucreze în colaborare cu serviciul
de asisten ță socială.
Investigarea problemelor morale ale familiei este de asemenea o
component ă important ă a investig ării în asisten ța socială individualizat ă.
Cele mai grave condi ții, greșite, de educa ție a copiilor sunt cele în
care adulții duc o via ță amorală. Amoralitatea este “contagioas ă” și sunt
situații în care este absolut obligatoriu scoaterea copiilor din acest mediu
familial. Înainte de a proceda la realizarea unei asemenea m ăsuri sunt îns ă
de încercat, în cadrul familiei, ac țiuni de recupe rare a deficien țelor morale
și de însănătoșire a familiei. O bun ă parte din amoralit ățile maturilor pot
fi puse pe seama unor deprinderi formate în împrejur ări speciale, unde
actele amorale au caracter penal.
Un moment important de investigat sunt problemele legate de
alcoolism. Asemenea investiga ții se fac în scopuri multiple:
• ele sunt utile în primul rând medicului , atunci când este cazul
să se înceap ă un tratament medical de dezintoxicare;
• folosesc asistentului social , atunci când mai este posibil ă o
recuperare a toxicomanului, f ără tratament medical de
dezintoxicare, pentru a forma baza unei ac țiuni de convingere a
bolnavului;
• ele sunt utile familiei toxicomanului , deoarece acesta urmeaz ă
să fie integrat în familia sa.
Itemii urm ăriți în investiga ție sunt:
1. Antecedentele familiale
Arborele genealogic al alcoolismului. Ascenden ți și colaterali care
au avut demen ță, epileptici, oligofreni, delincven ți, alcoolici sau care au
avut alte toxicomanii (morfin ă, cocaină, opium, stupefiante etc.).
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
902. Istoricul deprinderii toxicomaniei
De când a început intoxicarea? Înainte de c ăsătorie sau dup ă? În ce
împrejurări și condiții? Încerc ări anterioare de a sc ăpa de toxicomanie.
Sub ce îndemnuri, în ce condi ții etc.? Tentative anterioare de vindecare
medicală. Tratamente urmate. Data, durata, regimul și tratamentul fixat.
Rezultatele ob ținute.
3. Formele actuale ale toxicomaniei
Motivul pentru care consum ă alcool. Ce fel de alcool bea (spirt,
lichioruri, vin etc.). Cantit ățile băute. După ce cantitate intervine starea de
ebrietate?
• alcool băut în doze mai mici, zi de zi;
• alcool consumat în cantit ăți mari, la diverse intervale (regulate,
neregulate, s ăptămânal, lunar).
• perioade de abstinen ță urmate de perioade de intoxicare durate;
• alcool consumat de diminea ță, la aperitive de prânz, seara, dup ă
muncă, în chefuri de noapte, oricând;
• consumul în baruri, cafenele, acas ă, singur sau cu familia, cu
prietenii;
• consumul exagerat cu anume prilejuri (ziua de salariu, efort
mare de munc ă, sărbătoare);
• alcoolicul bea antrenat de al ții: tovărășie greșită, îndemnuri
urmate din sl ăbiciune. Face “cinste” altora sau se las ă îmbătat
de alții. Are ini țiativa cheltuielilor sau este victima altora. Când
începe să bea, are con știința că s e v a î m b ăta? Își cunoaște
limita? Bea de la început o cantitate masiv ă anume pentru a se
îmbăta (dipsomanie)? Scopul urm ărit este starea de ebrietate
3. MODALIT ĂȚI DE INVESTIGARE ȘI INTERVEN ȚIE
ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă INDIVIDUALIZAT Ă
91 sau ebrietatea este un “accident” nedorit? Bea mâncând? Bea
fără a mânca?
4. Comportamentul alcoolicului în stare de ebrietate :
• Devine agresiv, violent, porne ște la ceart ă și bătaie, face
scandal, sparge lucruri, insult ă? Sau este melancolic, plânge, î și
aduce aminte de lucruri nepl ăcute? Se justific ă față de sine
însuși și față de alții, invocând diverse motive care îl fac s ă se
îmbete?
• Excitația sexuală în urma be ției. Comiterea de delicte în urma
beției.
• La întoarcerea acas ă, în familie, ce comportament are? Cât de
rău îi este și cum se îngrije ște? La trezire are pierderi de
memorie, nu știe ce s-a întâmplat cu el, manifest ă păreri de rău,
indiferență? Se laud ă cât a băut? Obișnuiește să se “dreag ă” cu
alte băuturi?
5. Atitudinea alcoolicului fa ță de viciul s ău în stare de trezire :
grad de con știentizare a viciului s ău. Cum și-l justific ă? Motive invocate.
Acceptă, cere sau refuz ă să fie tratat medical. Pe cine d ă vina?
6. Repercusiuni asupra vie ții de familie : zile de munc ă pierdute
din cauza toxicomaniei. Deficite bugetare, certuri și violențe între so ți.
Trimiterea copilului dup ă cel în stare de ebrietate. Trimiterea copilului
după alcool. Participarea copilului la b ăutură.
7. Repercusiuni asupra st ării mentale și psihologice a
intoxicatului: gradul în care este afectat ă starea mental ă și psihologic ă a
intoxicatului. Pierderea respectului de sine. Lipsa voin ței. Incapacitatea
profesional ă. Stări depresive. Dezn ădejde.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
928. Repercusiuni biologice : diagnosticul medical asupra st ării
bolnavului și tratamentul medical care trebuie aplicat de serviciul
medical.
9. Repercusiuni asupra muncii profesionale : scăderea
randamentului de munc ă. Absenteism. Instabilitate profesional ă.
10. Atitudinea colegilor : cum este privit intoxicatul de c ătre colegii
de muncă, de către șefii lui.
11. Atitudinea familiei : cum este privit intoxicatul de c ătre propria
lui familie (toleran ță, îngăduință, complicitate, team ă, ură)? În ce m ăsură
familia ar putea colabora la ac țiunile de tratament? Ce propuneri face
familia în acest sens?
În concluzie men ționăm că asistența socială individualizat ă
presupune o gam ă largă de activit ăți. În conformitate cu acestea
investigarea și stabilirea unui diagnostic prezint ă primele etape ale
intervenției asistentului social. Dup ă aceasta, asistentul social urmeaz ă să
întocmeasc ă un plan de interven ție în care vor fi utilizate metodele și
tehnicile cele mai performante și mai eficiente.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
93
Capitolul 4.
ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
4.1. Conceptul familiei
Familia constituie unitatea fundamental ă a societ ății și mediul
natural pentru cre șterea și bunăstarea copilului. Fiecare societate are un
anumit sistem familial de reglementare a rela țiilor dintre b ărbații și
femeile de vârst ă matură și dintre ace știa și copii.
Familia reprezint ă o formă superioar ă de comunitate – în principal
a soțului, soției și copiilor – care se bazeaz ă pe relații sociale și biologice,
având drept scop suprem preg ătirea unei genera ții viitoare, s ănătoasă și
temeinic educat ă, care să participe la dezvoltarea societ ății1.
Aceasta este defini ția familiei, cel mai des întâlnit ă, dar vom
prezenta și alte puncte de vedre ale unor sociologi și ale altor oameni de
știință cu renume.
Astfel, antropologul francez Claude Levi-Strauss define ște familia
ca un grup organizat, care î și are originea în c ăsătorie și constă din soț,
soție și copiii n ăscuți din unirea lor, din rela ția lor, de și uneori acestui
grup restrâns i se pot ad ăuga și alte rude. Grupul familial este unit prin
drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.
Pornind de la defini ția dată, se impune s ă deosebim în cadrul ei o
serie de aspecte, necesare pentru o analiz ă sociologic ă amplă a
fenomenului familie. În primul rând, trebuie s ă se aibă în vedere c ă
grupul familial variaz ă după nivelurile sale de structur ă. Din acest punct
de vedere deosebim familia simpl ă și familia extensiv ă. Familia simpl ă,
1 Vezi la aceast ă temă: F.Mănoiu, V.Epureanu. Asistența socială în România.
-București, 1997, cap.II.
MARIA BULGARU
94sau nuclear ă, este format ă din părinți și copiii lor nec ăsătoriți (proprii sau
adoptați). Până la momentul c ăsătoriei individul apar ține, în majoritatea
cazurilor, ca fiu sau ca fiic ă, familiei din care provine, adic ă familiei de
orientare (familie nuclear ă de provenien ță a unei persoane). Prin
căsătorie, individul î și constituie propria familie, familia de procreare
(familie nuclear ă constituit ă prin mariaj), care r ămâne poten țial de
procreare chiar dac ă partenerii nu inten ționează să aibă copii. Tot prin
căsătorie, individul devine, în majoritatea cazurilor, membru al familiei
de orientare a partenerului s ău – familia socrilor și a cumna ților –
aparținând deci înc ă unei familii, familiei prin alian ță.
Familia extensiv ă este familia constituit ă din mai mult de dou ă
generații, care trăiesc împreun ă și își împart responsabilit ățile. Sociologul
american N.J.Smelser definea familia de tip larg ca o unitate care
prezintă o anumit ă continuitate, în țelegându-se prin aceasta c ă în aceeași
casă bătrânească trăiesc mai multe genera ții, continuându-se tradi țiile,
preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot
să dispară, sunt trec ători, dar familia ca grup se men ține peste genera ții.
Dacă familia simpl ă apare ca unitate separat ă condusă de soț sau
de soție, sau de ambii, apoi familia extensiv ă este condus ă de cei mai
vârstnici, sau de c ătre un consiliu format, de asemenea, din cei mai
vârstnici. (Despre acest tip de familie se poate vorbi numai la anumite popoare, în mod deosebit la triburi.)
Sociologul american Thomas Burch sus ține că persoanele care
trăiesc în aceea și locuință, indiferent dac ă sunt sau nu rude, sunt
considerate membri ai aceleia și unități familiale. În acest caz unitatea
familiei este în func ție de locuin ță și este cunoscut ă în literatura
sociologic ă ca familie de rezisten ță.
Un alt aspect este acela, când membrii unei familii nu împart
aceeași locuință, ci locuiesc la distan țe mari, în cazul în care so țul sau
soția sunt pleca ți în țară sau peste hotare pentru a presta o munc ă, a face
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
95 studii, a face anumite specializ ări și se viziteaz ă periodic. În acest caz
avem o familie de interac țiune sau navetistă, migrantă.
Un alt punct de vedre în leg ătură cu conceptul de familie îl
constituie denumirile sociologice de familie normal ă și familie anormal ă.
O primă formă de înțelegere a no țiunii de “familie normal ă” este
aceea de familie care este compus ă din soț, soție și unul sau mai mul ți
copii. Prin “familie anormal ă” din acest punct de vedere se în țelege o
familie incomplet ă, adică fără unul din so ți sau fără copii. O alt ă formă de
înțelegere a termenului “familie normal ă” este familia închegat ă oficial
în fața organelor de stat, iar “familia anormal ă” este cea neoficializat ă de
organele de stat, tr ăindu-se în concubinaj. Dac ă ne referim la caracterul
etic al familiei, atunci prin “familie normal ă” se înțelege familia
închegată pe bază de respect și iubire, iar în cazul “familiei anormale”
este vorba de închegarea unei familii pe baz ă de interese.
Un alt aspect al termenului de “familie normal ă” este cel ce se
referă la o familie care duce o via ță demnă, onorată și în care copiilor li se
asigură o educație aleasă. Noțiunea de “familie anormal ă” se refer ă la
familiile dezorganizate, cu prezen ța membrilor alcoolici, bolnavi cronici
care nu lucreaz ă, vagabondeaz ă, practică prostituția. În aceste familii apar
“copii-problem ă”, copii delincven ți și alte caren țe sociale.
4.2. Func țiile familiei
O analiză complexă a funcțiilor familiei permite s ă le clasific ăm în
funcții interne și funcții externe.
Funcțiile interne contribuie la crearea unui regim de via ță intimă,
menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protec ție și
afecțiune.
Funcțiile externe asigură în esen ță dezvoltarea fireasc ă a
personalit ății fiecărui membru al grupului, socializarea și integrarea
corespunz ătoare în via ța socială.
MARIA BULGARU
96Principalele func ții interne ale familiei sunt:
a) Funcțiile biologice și sanitare, care înglobeaz ă cerințele de
procreare a copiilor și de asigurare a cerin țelor de igien ă și sănătate
pentru toți membrii familiei. În acest sens, trebuie s ă se asigure controlul
periodic privind s ănătatea tuturor membrilor de familie. Latura de igien ă
într-o familie este esen țială. Toți membrii familiei trebuie s ă fie deprin și
cu respectarea riguroas ă a normelor de igien ă, începând cu igiena
individual ă și până la igiena colectiv ă. Igiena este o caracteristic ă a
civilizației. Fiecare familie trebuie s ă primeasc ă nota maxim ă în
competiție cu igiena, deoarece aceasta reprezint ă progres și dezvoltare
socială.
b) Funcțiile economice reprezint ă indicatorul principal de
echilibru într-o familie. Despre familia în care sunt rezolvate problemele
de ordin economic se poate vorbi ca despre o familie organizat ă, care are
posibilitatea de a- și rezolva în mod competent întreaga gam ă de obliga ții
către stat și societate.
În cadrul vechilor colective familiale, membrii grupului respectiv
consumau ceea ce producea grupul și, eventual, produse ob ținute prin
schimb. Aceasta presupunea o structurare a responsabilit ăților, fiecare
membru fiind responsabil de o anumit ă activitate. În acest tip de familie
toți membrii erau subordona ți capului familiei. În general, și astăzi, chiar
în “familia nucleu”, în afar ă de părinți, care trebuie s ă aibă o meserie, o
specialitate, trebuie s ă existe o preocupare deosebit ă pentru copii, care, în
funcție de înclina țiile pe care ace știa le au, se specific ă în anumite meserii
sau specializ ări cu preg ătire la nivel superior. Preg ătirea temeinic ă a
fiecărui membru de familie conduce la consolidarea economic ă a familiei
respective.
Funcțiile economice ale familiei variaz ă de la o genera ție la alta și
de la o societate la alta. O latur ă deosebit de important ă în cadrul func ției
economice a familiei o formeaz ă “locuința”, respectiv spa țiul locuit de
membrii grupului familial. Locuin ța favorizeaz ă sau stânjene ște
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
97 desfășurarea vie ții de familie, în sensul c ă în condiții normale asigur ă o
atmosferă plăcută de lucru și odihnă membrilor familiei. În cazul unei
locuințe proaste și necorespunz ătoare ca spa țiu, sau neigienice, membrii
familiei nu au posibilitatea de a se odihn i, de a se recrea, reface din punct
de vedere fizic și psihic pentru reluarea activit ății de-a doua zi. În aceast ă
situație, membrii familiei pot contacta anumite boli, care, în cazul unei
locuințe necorespunz ătoare, se pot agrava.
Când studiem aspectele legate de locuin ță, trebuie s ă avem în
vedere mai mul ți indicatori, s ă ținem seama de suprafa ța totală locuită, de
numărul de persoane ce tr ăiesc în apartamentul respectiv, s ă vedem câte
familii locuiesc într-un apartament sau într-o cas ă, care este suprafa ța
unei camere de dormit și câte persoane dorm în aceast ă cameră, cum sunt
împărțite în general camerele în apartament, care este situa ția copiilor din
acest punct de vedere, s ă fim aten ți asupra faptului cum este dotat
apartamentul și fiecare camer ă în parte.
Pe glob, popula ția crește în mod vertiginos, iar ritmul execut ării
locuințelor este cu mult r ămas în urm ă. Deci, locuin ța va deveni în viitor
un factor determinant în echilibrul familiei. Astfel, dac ă numărul de
locuințe nu este în concordan ță cu ritmul cre șterii popula ției, starea
socială a familiei, deci și întreaga societate vor fi într-o continu ă
degradare. Tocmai din aceast ă cauză studiul locuin ței, în special în țările
dezvoltate, a devenit o important ă temă de cercetare în sociologie.
Alături de problemele locuin ței, în studiul familiei din perspectiva
funcției economice mai intervine și studiul bugetelor de familie, care sunt
menite să scoată în eviden ță raportul dintre venituri și cheltuieli. În țările
dezvoltate economic și social, raportul dintre venituri și cheltuieli într-o
familie este echilibrat, ba mai mult – volumul cheltuielilor este cu mult sub cel al veniturilor. În acest mod, familia respectiv ă își creează o
rezervă de venituri, care poate fi utilizat ă în diverse forme, ca: studii peste
hotare, excursii, completarea bibliotecii, procurarea automobilului și
multe altele.
MARIA BULGARU
98O importan ță deosebită o are în contextul cel or expuse cercetarea
problemei calific ării profesionale a membrilor de familie. Într-o societate
dezvoltată se tinde ca capul familiei (so țul) să aibă o calificare înalt ă și să
fie încadrat într-o activitate în domeniul privat sau public, care s ă-i aducă
un venit corespunz ător ce-i va permite s ă facă față cheltuielilor necesare
în familie. Evident, în una și aceeași familie situa țiile pot fi din cele mai
variate. Astfel, în cazul unei familii tinere, atunci când apare un copil,
mama trebuie s ă rămână acasă și în perioada respectiv ă veniturile se
rezumă în exclusivitate la cele realizate de c ătre soț. În situația când în
familie locuiesc și părinții soților, în acest caz are cine s ă îngrijeasc ă de
copii, iar mama, dup ă perioada de al ăptare și îngrijire direct ă de circa un
an, poate s ă-și reia activitatea în sectorul în care a lucrat.
c) Funcțiile de solidaritate familial ă includ ajutorul bazat pe
sentimentele de dragoste și respect între p ărinți și copii, între fra ți și
surori, față de bătrânii din familie sau fa ță de bolnavi și infirmi.
d) Funcțiile pedagogico-educative și morale vizează asigurarea
educației și a învățământului copiilor, socializarea primar ă a acestora.
Modul în care p ărinții reușesc să-și educe copiii, s ă-i integreze în
viața de familie și în societate variaz ă în funcție de valoarea care li se
acordă copiilor în cultura respectiv ă. Din acest punct de vedere nu putem
vorbi despre un mod universal, identic pentru toate familiile, de realizare a funcțiilor lor de socializare. La noi, spre exemplu, se consider ă că
“bătaia e rupt ă din rai”. În alte comunit ăți, însă, pedeapsa copiilor prin
bătaie este strict interzis ă.
Familia asigur ă nu numai îngrijirea fizic ă a copiilor, ci îi înva ță și
regulile sociale. Or, familia este un agent al socializ ării.
În cadrul familiei se dezvolt
ă personalitatea copilului; chiar din
primii ani de via ță părinții învață copilul tipurile de comportament
necesare pentru a se încadra în societate. Copiii observ ă cum se comport ă
părinții lor, preluând modelele de comportament de la p ărinți. După cum
susțin unii speciali ști în domeniu, copilul joac ă, ca și actorul de teatru,
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
99 diferite roluri – cu tot atâta convingere și uneori cu tot atâta talent. Jucând
aceste roluri, copilul le însu șește ca modele de comportament. Înc ă din
primii ani de via ță copilul înva ță în familie c ă rolurile sunt
complementare. Observând comportamentul celor mari și raportându-se
pe sine la p ărinți, copilul în țelege treptat faptul c ă în societate, în mica lui
societate care este familia, rolurile sunt complementare. Pe m ăsură ce
copilul cre ște, pe măsură ce sfera rela țiilor sale sociale se l ărgește tot prin
intermediul familiei, el ajunge la o concep ție mai larg ă asupra rolurilor de
adulți. Făcând o serie de vizite cu p ărinții, el observ ă cum se comport ă
alții, din afara familiei, și astfel pe zi ce trece mai înva ță câte ceva nou.
Copilul însu șește rolurile sociale specifice societ ății sale, precum
și credințele, valorile și normele pe baza c ărora acestea sunt posibile.
Menirea socializ ării este să asigure continuitatea societ ății prin formarea
culturală a generațiilor. De aceea, e necesar ca socializarea s ă se realizeze
prin:
• expunerea selectiv ă către copii a comportamentelor pozitive și,
respectiv, prin ascunderea comportamentelor negative, precum
evitarea certurilor între p ărinți, în fața copiilor;
• implicarea și responsabilizarea treptat ă a copiilor în activit ăți
consacrate social, precum cele din gospod ărie și, respectiv, de
la grădiniță și școală;
• recompensarea comportamentelor pozitive prin recunoa ștere,
elogiere, prestigiu și solicitare și, respectiv, sanc ționarea
comportamentelor negative prin criticare, ridiculizare, evitare și
ostracizare.
Socializarea vizeaz ă sensul valoric al societ ății. Conform
antropologului american Ralph Linton , socializarea este un proces prin
care individul înva ță ceea ce trebuie s ă facă pentru ceilal ți și ceea ce poate
în mod legitim s ă aștepte de la ei.
MARIA BULGARU
100 Așadar, grupul familial de tip “nucleu” (tata și mama) are marea
menire de a- și pregăti pentru via ță, din toate punctele de vedere, fiii sau
fiicele sale, astfel ca ei s ă fie considera ți ca având cei “ șapte ani de
acasă”.
Socializarea realizat ă în grupul primar , al familiei, este considerat ă
drept socializare ini țială, primară. Viața îl determin ă însă pe individ s ă-și
însușească și alte roluri sociale, precum cele de elev, student, salariat, so ț,
părinte etc. Aceasta îl impune s ă se socializeze în continuare. Socializarea
ulterioară se realizeaz ă în grupuri secundare (școli, locuri de munc ă,
cluburi etc.) și primește denumirea de socializare secundar ă.
Raportul dintre socializarea primar ă și socializarea secundar ă este
de complementaritate. Prin urmare, rela țiile complexe puse în mi șcare
prin mecanismul viu al familiei determin ă o continuitate a func țiilor
interne în plan social ge neral. În felul acesta, funcțiile externe reprezintă o
continuare, o prelungire a func ționalității interne, efectele pe termen lung
ale institu ției familiei.
Scopul oric ărei societ ăți este de a- și menține echilibrul, ordinea
socială și normativ ă. Acest deziderat se poate atinge prin func ționarea
optimă a elementelor structurii soci ale, a grupurilor, colectivit ăților și
instituțiilor și prin integrarea armonioas ă a indivizilor în diversele sfere
ale societ ății. Pentru realizarea acestor scopuri func ționale, societatea și-a
creat și și-a perfec ționat mecanisme specifice de socializare și integrare
socială. Conceptul de socializare definește procesele, mecanismele și
instituțiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalit ății
umane care îi este specific ă, în anumite structuri de comportament ce
răspund așteptărilor și prescrip țiilor sociale. Socializarea este un proces
fundamental prin care se transmite mo ștenirea cultural ă, normele și
valorile perene, un mecanism prin care cultura unei societ ăți formeaz ă
personalit ățile umane.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
101 Fiind un proces complex, socializarea se manifest ă pe tot parcursul
vieții individului, implicând forme și mijloace specifice de realizare. Cele
mai semnificative aspecte, pe care le cuprinde, sunt:
• socializarea formeaz ă educația, stăpânirea instinctelor și
nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prev ăzut de societatea
respectivă;
• socializarea insufl ă aspirații și năzuințe în vederea ob ținerii
unor lucruri sau calit ăți, a unui prestigiu;
• socializarea permite transmiterea unor cuno ștințe și
posibilitatea satisfacerii unor roluri;
• socializarea asigur ă o calificare profesional ă și alte calit ăți
necesare în via ță.
Unul din efectele procesului socializ ării, exercit ării rolurilor de
către indivizi în conformitate cu a șteptările grupului, particip ării la viața
socială este integrarea social ă. Integrarea social ă reprezintă un proces
social fundamental, care presupune acomodarea, adic ă soluționarea
conflictelor existente între diferite aspira ții și atitudini comportamentale,
între indivizi, grupuri, clase. Cei mai mul ți autori definesc integrarea
socială ca o stare obiectiv ă, dată de asamblarea și ajustarea reciproc ă
într-un sistem organizat al unei totalit ăți de elemente (indivizi, grupuri,
norme, valori, ac țiuni) între care se stabilesc raporturi de interdependen ță.
În concluzie men ționăm, că socializarea reprezint ă un proces de
maturizare ce permite o cunoa ștere progresiv ă a normelor și valorilor, a
modurilor de a reac ționa la ele ale copilului. În acest proces de maturizare
progresiv ă, comportamentele și atitudinile p ărinților, complementare cu
cele ale altor persoane din mediul imediat (prieteni, vecini, colegi,
profesori etc.), reprezint ă experien țe de socializare decisive pentru
evoluția ulterioar ă a personalit ății copilului. Procesul de socializare,
desfășurat pe întreaga durat ă de viață a individului, ofer ă acestuia șansa
MARIA BULGARU
102 formării sale sociale, dobândirii echilibrului emo țional, men ținerii
integrității personalit ății, integrării sale în via ța socială1.
4.3. Aspecte ale interac țiunii dintre familie și societate
În ultimele decenii familiile au suportat transform ări profunde sub
aspect valoric atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare.
Astăzi termenul “familie” devine tot mai ambiguu, tinzând s ă exprime
realități, deosebite de cele caracteristice genera țiilor precedente.
Schimbările se refer ă mai întâi la trecerea de la familia nuclear ă, bazată
pe căsătorie, la o diversitate de forme de convie țuire: extinderea
cuplurilor consensuale sau de coabitare, menaje de o singur ă persoană,
care au optat pentru celibat definitiv, menaje de o singur ă persoană
formate din persoane divor țate, menaje homosexuale etc. Modific ările
produse în comportamentul nup țial și în modelele familiale au contribuit
într-o anumit ă măsură la creșterea gradului de satisfac ție a partenerilor,
creșterea independen ței lor unul fa ță de altul, cre șterea inser ției femeii în
activitatea social ă. Aceste consecin țe pozitive pentru individ se îmbin ă
însă cu un șir de consecin țe negative pentru societate. Unele modele noi
de menaj s ărăcesc familia de majoritatea func țiilor și, în primul rând, de
funcția ei de baz ă – reproduc ția și socializarea. Or, familia și-a pierdut
mult din caracterul ei de institu ție socială, a crescut propor ția familiilor
dezmembrate, monoparentale, a familiilor supuse diferitelor forme de
risc. Eroziunea valorilor familiei este înso țită de scăderea coeziunii
familiale, pierderea capacit ății ei de a- și mobiliza resursele pentru
asigurarea bun ăstării comune. În urma schimb ărilor produse în structura
relațiilor familiale au de suferit cel mai mult copiii, c ăci este distrus
“cuibul” cald și sigur care îi ocrote ște de presiunile lumii exterioare.
1 Vezi: M.Voinea. Sociologia familiei. –București, 1993, cap. IV.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
103 După cum s-a men ționat, schimb ările petrecute în modelele
familiale și în comportamentul familial nu privesc doar pe cei implica ți în
relațiile familiale. Ele prezint ă interes pentru întreaga societate dat fiind
faptul că familia rămâne a fi și în continuare factorul de baz ă în coeziunea
unei societ ăți. În acest context este important s ă se cunoasc ă direcțiile
principale în care se manifest ă interacțiunea reciproc ă dintre familie și
societate. Astfel, pe de o parte:
• familia este sursa proceselor demografice care, din punct de
vedere cantitativ, determin ă reproducerea și dezvoltarea for ței
de muncă și a masei de consumatori;
• prin intermediul socializ ării interne, familia exercit ă, din punct
de vedere calitativ, o influen ță puternic ă (dar nu autonom ă)
asupra nivelului de dezvoltare fizic ă, intelectual ă și morală a
copiilor și tinerilor, f ăcând ca noile genera ții să fie mai bune,
egale sau mai rele decât genera țiile precedente. Familia
contribuie la dezvoltarea calitativ ă a popula ției care, din
punctul de vedere al dezvolt ării sociale generale, este mai
important ă decât cre șterea pur cantitativ ă a numărului de
locuitori;
• familia este unul dintre principalii factori care asigur ă
menținerea identit ății culturale na ționale;
• inegalitățile la nivelul moral, educa țional și cultural al familiilor
au repercusiuni di recte asupra fix ării și reproducerii, adesea
chiar și asupra aprofund ării inegalit ăților sociale, asupra
apariției de noi p ături sociale. În acest caz, inegalit ățile sunt
permanentizate de c ătre familie, ceea ce este contrar premiselor
de justiție socială.
Pe de alt ă parte, societatea, la rândul ei, influen țează, direct sau
indirect, forma familiei, dimensiunile acesteia, rela țiile dintre parteneri și
pe cele dintre genera ții:
MARIA BULGARU
104 • schimbarea rela țiilor de proprietate și a organiz ării economice a
societății determin ă schimbări în funcțiile familiei;
• natura ac țiunilor desf ășurate în familie și în afara ei modific ă
dimensiunile familiei și relațiile dintre parteneri;
• preluarea de c ătre societate a unor func ții familiale, tradi ționale,
favorizeaz ă creșterea importan ței relațiilor socioafective dintre
parteneri și genereaz ă noi modele familiale;
• mobilitatea social ă și profesional ă dintr-o anumit ă societate este
asociată și cu mobilitatea modelelor familiale și a ideologiilor
familiale;
• politicile familiei pot ac ționa, direct sau indirect, asupra
modelelor familiale, asupra dimensiunii familiei și pot favoriza
menținerea sau expansiunea modelelor familiale dezirabile din
punctul de vedere al societ ății globale.
Aceste rela ții generale dintre familie și societate trebuie nuan țate,
avându-se în vedere c ă evoluția familiei contemporane se realizeaz ă, mai
ales în societ ățile dezvoltate din punct de vedere economic, în condi ții
antinomice, adic ă în condi ții care reunesc scopuri și tendințe
contradictorii. Chiar și într-o analiz ă sumară, aceste antinomii se
dovedesc a fi numeroase și importante1:
• există o contradic ție între obiectivul de progres social și
modelul de familie p ăstrătoare de tradi ții. Familia stabilizeaz ă
nu numai virtu țile culturale, na ționale, dar și defectele și
“păcatele” unei na țiuni; ea p ăstrează nu numai valorile,
tradițiile nedevalorizate de c ătre progres, ci rezist ă și împotriva
noilor valori;
1 Vezi: M.Kozakievicz. Les aspects socio-economiques du planning familial .
-Viena: UNESCO-CEUCORS, 1980.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
105 • în multe societ ăți (mai ales în cele slab dezvoltate din punct de
vedere economic) exist ă o contradic ție între cre șterea
cantitativă și calitativ ă a popula ției. Astfel, se constat ă că în
multe țări dimensiunile cantitative ale natalit ății nu sunt un
factor decisiv al dezvolt ării. Dimpotriv ă, o creștere excesiv ă a
natalității reprezint ă o frână în calea dezvolt ării și a creșterii
nivelului de trai. Cercet ările întreprinse în unele țări europene
au pus în eviden ță că la un spor demografic natural de 1% pe an
este necesar ca venitul na țional să crească cu 1,5 – 2,5% sau
mai mult, dac ă se dorește o creștere a nivelului de trai;
• există o contradic ție între tendin ța de a ridica nivelul de
educație al familiei și tendința de creștere a fertilit ății (toate
cercetările realizate în țările europene, la fel și în unele țări în
curs de dezvoltare arat ă că, pe măsură ce crește nivelul de
instrucție, se schimb ă fertilitatea: femeile cu un nivel ridicat de
instrucție au un num ăr mai mic de copii);
• apare o contradic ție între politica de cre ștere a nivelului de trai
și cea de cre ștere a num ărului de copii pe familie. În condi țiile
în care familia dispune de acelea și venituri sau beneficiaz ă de
creșterea modest ă a veniturilor, cre șterea num ărului de copii
într-o familie afecteaz ă veniturile medii ce revin unui membru
al familiei și nivelul de trai al acesteia;
• apare o contradic ție între incitarea angaj ării femeilor în
activități economice și apelurile adresate acestora de a- și educa
cât mai bine copiii și de a realiza cât mai bine sarcinile
gospodărești;
• în unele societ ăți există o contradic ție între principiile
democratice privind posibilitatea ob ținerii divor țului și
insistența pe stabilitatea familiei;
• există o contradic ție între democratizarea și laicizarea,
atitudinea oamenilor și promovarea unor norme sociale (cum ar
MARIA BULGARU
106 fi inadmisibilitatea rela țiilor sexuale înaintea c ăsătoriei) ce nu
pot fi justificate decât printr-o educa ție religioas ă;
• există o contradic ție între principiul egalit ății sexelor, vârstelor,
statutelor civile și persisten ța unei atitudini negative fa ță de
fetele-mame, persoanele divor țate, căsătoria la o vârst ă mai
înaintată etc.;
• există o atitudine contradictorie fa ță de vârsta la care trebuie s ă
aibă loc căsătoria. Pentru a cre ște natalitatea și pentru a preveni
relațiile sexuale înainte de c ăsătorie sau consecin țele nedorite
ale acestor rela ții, se recomand ă căsătoria timpurie, dar, în
același timp, din motive de asigurare a stabilit ății menajului, se
recomand ă ca alegerea partenerului s ă se facă cu toat ă
maturitatea, când partenerii dispun de o experien ță de viață
suficientă, deci – mai târziu;
• există o contradic ție între abolirea numeroaselor bariere sociale
în alegerea partenerului și înlocuirea acestora cu criteriul
nivelului asem ănător de instruc ție. Ca urmare, a ap ărut un nou
plan de conflicte familiale pe fondul “ șocurilor culturale” ale
partenerilor care posed ă același nivel de instruc ție, dar care
provin din medii sociale diferite. Aceste conflicte se manifest ă
și în familiile în care partenerii au niveluri de instruc ție diferite;
• politica pronatalist ă găsește cel mai larg ecou în p ăturile sociale
cu un nivel de instruc ție scăzut, în care natalitatea este deja
ridicată, și are un slab impact asupra categoriilor sociale care ar
putea realiza o socializare de calitate superioar ă. Astfel, foarte
multe politici pronataliste încurajeaz ă creșterea cantitativ ă a
populației, dar la un nivel calitativ sc ăzut1.
1 Vezi la acest compartiment: I.Mih ăilescu. Familia în societ ățile europene .
-București, 1999, p.8-12.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
107 Contradic țiile prezentate nu se reg ăsesc în aceea și măsură în toate
societățile. E necesar s ă menționăm că antinomiile generale enumerate ar
putea fi completate și cu altele specifice, ținându-se cont de specificul
culturii fiec ărei țări în parte. Cunoa șterea contradic țiilor care apar între
dezvoltarea economic ă și socială generală și evoluția familiei este de
importanță deosebită pentru activitatea asistentului social orientat ă spre
depășirea disfunc ționalităților din familiile contemporane. De ele trebuie
să se țină cont și în elaborarea politicilor sociale în general, precum și a
politicilor familiei.
4.4. Rolul asisten ței sociale în consolidarea familiei
Asistența socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate
ramuri ale asisten ței sociale, deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei
și pentru familie se cuprinde totalitatea problemelor de asisten ță socială1.
Asistența socială își are locul în familiile dezorganizate și pentru a
avea succes în rezolvarea problemelor de reorganizare a familiei este
necesar ca familiile care pun astfel de probleme s ă fie depistate și, deci,
cunoscute de c ătre personalul de specialitate. În aceast ă situație stadiul
cunoașterii cazurilor de dezorganizare a familiei are o importan ță
deosebită, deoarece în func ție de acest stadiu exist ă sau nu posibilitatea
de refacere a familiei. Cu cât stadiul de dezorganizare este mai avansat, cu atât refacerea familiei este mai dificil ă, uneori chiar imposibil ă.
Stabilirea factorilor determinan ți, care au dus la dezorganizarea
familiei, este ac țiunea pe care asisten ța socială trebuie s-o aib ă în vedere
de la prima întrevedere cu familia respectiv ă până la rezolvarea definitiv ă
a cazului, deoarece fenomenele sunt într-o continu ă transformare. Or,
factorul cauzal stabilit la în ceputul analizei nu poate s ă rămână
întotdeauna acela și, până la încheierea ac țiunii.
1 Vezi: F.M ănoiu, V.Epureanu. Op. cit. , p.47-48.
MARIA BULGARU
108 Dezorganizarea familiei îmbrac ă multiple variante și aspecte și
poate fi generat ă de următoarele cauze principale:
• lipsa de supraveghere a copiil or, care poate conduce la greut ăți
la învățătură, vagabondaj, delincven ță, tulburări de caracter și
comportament, pân ă la dezorganizarea rela țiilor de familie, care
se răsfrânge în mod inevitabil și asupra rela țiilor de munc ă.
Toate acestea duc la sc ăderea nivelului de trai al individului și,
implicit, al familiei;
• locuința suprapopulat ă, care constituie unul din factorii
favorizan ți pentru apari ția unor boli, conflicte, ce conduce la
dezechilibru economic și stres psihic;
• reducerea veniturilor și, respectiv, înr ăutățirea stării economice
a familiei. Deficitul de venituri în familie sau lipsa acestora
duce la dezorganizarea par țială sau chiar total ă a familiei.
Uneori se întâmpl ă ca insuficien ța de câștig să fie determinat ă
de unele utiliz ări iraționale ale veniturilor, de risip ă, de lipsa de
prevedere, lipsa de educa ție gospod ărească a mamei sau a
tatălui etc. Declinul factorului economic are cea mai mare
influență asupra stabilirii dezechilibrului în familie. În
asemenea cazuri, asistentul social trebuie s ă facă și o analiz ă a
modului în care se consum ă bugetul familiei. El trebuie s ă
cunoască raportul dintre venituri și cheltuieli pe structur ă:
alimentație, îmbrăcăminte, chirie, diverse servicii etc. și să
stabileasc ă raționalitatea consumului;
• structura deficitar ă a familiei este o alt ă cauză care favorizeaz ă
apariția dezorganiz ării familiei. În via ța socială, familia poate fi
supusă la variate deficien țe legate de structura sa. Familia se
poate dezorganiza din lipsa capului de familie, dintr-o cauz ă
sau alta (deces, abandon etc.). Dezorganizarea familiei poate fi
condiționată și de fenomenul “fetelor-mame”, al v ăduvelor
devenite mame dup ă despărțirea de so ț etc.;
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
109 • prezența deficien ților senzoriali, motorii și mintali în familie,
precum și a suferinzilor de boli cronice sunt factori care de
asemenea duc la dezorganizarea familiei.
Orice proces de dezorganizare a familiei începe cu tensiuni
familiale, care se manifest ă prin neîn țelegeri, lips ă de afecțiune, discordii
și chiar violen țe. Aceste tensiuni familiale au adesea ca rezultat divor țul,
părăsirea căminului, separarea între so ți, abandonul – cele mai nefaste
consecințe ale dezorganiz ării familiale – care, la rândul lor, provoac ă
efecte grave demografice (sc ăderea natalit ății, creșterea mortalit ății
infantile etc.), maltratarea copiilor, m ărirea num ărului de “copii ai
străzii”, delincven ța juvenilă etc.
În acest context men ționăm că studiile din multe țări europene au
pus în eviden ță o creștere rapid ă în special a ratei divor țialității. Indicele
sintetic al divor țialității s-a dublat sau chiar s-a triplat în unele țări
dezvoltate (Danemarca, Suedia, Norvegia, Regatul Unit, Elve ția, Olanda,
Ungaria, Federa ția Rusă, Cehia). În Moldova pe parcursul anilor ’90 acest
indice a fost de asemenea înalt, variind între 2,4 și 3,4 la 1000 de
locuitori sau, prin alt indice, între 35,0 și 51,5 divor țuri la 100 c ăsătorii.
Comparativ cu alte societ ăți europene, România are una dintre cele mai
scăzute rate ale divor țialității (în jurul valorii de 1,5 la 1000 de locuitori
în perioada anilor ’80 – ’90 sau în jur de 20 divor țuri la 100 c ăsătorii).
Este îngrijor ător faptul c ă rata divor țialității este cea mai ridicat ă la
generațiile tinere. Genera țiile tinere cunosc o concentrare a divor țialității
în primii ani dup ă căsătorie. Instabilitatea și disoluția familiei sunt, în
același timp, probleme individuale și sociale atât la nivelul condi ționărilor
lor, cât și la nivelul efectelor pe care le au. Divor țul este un fenomen
psihic și social complex, determinat de o mul țime de factori economici,
sociali, culturali și religioși, care ac ționează la nivelul indivizilor, în
interiorul cuplurilor și în afara acestora. Unii factori condi ționează, direct
sau indirect, cre șterea divor țialității, în timp ce al ții o frâneaz ă – direct
sau indirect.
MARIA BULGARU
110 Printre cauzele principale ce duc la divor țul familiilor tinere pot fi
numite:
• insuficienta preg ătire pentru via ța de familie a viitorilor so ți;
• insuficienta cunoa ștere reciproc ă a soților;
• concepții diferite în leg ătură cu condi țiile materiale, sociale și
bugetul familial;
• concepții diferite cu privire la rela țiile de familie;
• folosirea ira țională a timpului liber și necunoa șterea
modalităților de solu ționare a unor probleme cu caracter
extraprofesional;
• comportamentul necorespunz ător al unuia sau al ambilor so ți
în familie (leg ături extraconjugale, alcoolism, brutalit ăți,
părăsirea domiciliului, alungarea din locuin ță);
• manifestări antisociale din partea unuia din so ți;
• diferența mare de vârst ă;
• diferențe mari dup ă nivelul de instruire;
• boli incurabile ale unuia din so ți;
• influența nefastă a mediului exterior asupra familiei etc.
Stabilirea ponderii acestor factori în dinamica divor țialității este o
operație dificil ă și discutabil ă, dar men ținerea solidarit ății familiale
impune necesitatea cunoa șterii ei, chiar dac ă s-ar face cu un grad de
relativitate înalt.
În asisten ța familiei se lucreaz ă atât cu familiile complete (so ț,
soție și copii), care ridic ă anumite aspecte de dezorganizare, cât și cu
familiile descompletate prin deces, divor ț etc., care din diverse cauze cad
sub nivelul de via ță normală, intrând în sfera de activitate a asisten ței
sociale.
Activitatea desf ășurată pe linie de asisten ță socială, în cazul
fetelor-mame și al mamelor nec ăsătorite, urm ărește să-i asigure copilului
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
111 pe ambii s ăi părinți firești (legalizarea familiei și legitimitatea copiilor).
Reîncadrarea fetei-mam ă și a copilului ei în familia acesteia este scopul
acțiunii asistentului social, deoarece de cele mai multe ori, în urma unor
astfel de conflicte, rela țiile de familie se întrerup, iar asigurarea unui
cămin propriu prin munca mamei este principalul obiectiv al planului de
refacere a familiei.
Tot așa se procedeaz ă și în cazurile de concubinaj, în care se
urmărește îndeplinirea formelor legale de c ăsătorie.
În caz de abandon, asistentul social urm ărește reîncadrarea în
familie a celui care a p ărăsit familia și înlăturarea cauzelor abandonului.
În cazuri de separa ție, asistentul social urm ărește înlăturarea
cauzelor care au dus familia în aceast ă situație.
În situația dezorganiz ării familiei ca urmare a divor țului, asistentul
social urm ărește refacerea c ăminului, dac ă este posibil, dac ă nu –
recăsătorirea cu o alt ă persoană și armonizarea grupului social în noua
situație.
Când familia este dezmembrat ă prin deces, se urm ărește
reorganizarea c ăminului prin munca p ărintelui v ăduv și a copiilor mai
mari, apoi rec ăsătorirea și încadrarea în familie a mamei sau a tat ălui
vitreg.
O importan ță deosebită în evitarea dezorganiz ării familiei apar ține
pregătirii tinerilor pentru c ăsătorie. Aceasta este o activitate complex ă și
trebuie să înceapă chiar în interiorul familiei, din adolescen ță. Căsătoria
nu trebuie privit ă ca o problem ă de ultim ă oră. Sănătatea fetelor și a
băieților își are rădăcinile în via ța de familie, în caracterul p ărinților, în
apropierea climatului moral și psihologic al celor ce îi înconjoar ă.
Problemele de asisten ță a familiei, precum și întreaga ac țiune de
supraveghere a rela țiilor familiale, a exercit ării obligațiilor părintești față
de copii, a copiilor r ămași fără de părinți sau ace știa fiind în
MARIA BULGARU
112 imposibilitatea de a-i cre ște, tutelarea celor lipsi ți de capacit ăți, fie
minori, fie adul ți, bătrâni – toate acestea revin asisten ței sociale.
4.5. Din experien ța afirmării asisten ței sociale a familiei în
țările dezvoltate
Asistența socială a familiei este o important ă formă de redresare
medico-social ă a acestei unit ăți de baz ă a oricărei colectivit ăți.
Redresarea se poate înf ăptui, dacă există o strânsă colaborare în ac țiunea
pe teren între organismele publice și cele private, în folosul familiei
dependente. Cele dou ă forme de organisme în domeniul asisten ței
familiei, adic ă cea de stat și cea particular ă, colaboreaz ă și se
completeaz ă reciproc în realizarea ac țiunilor întreprinse.
Principalele organiza ții pentru asisten ța familiei s-au înfiin țat în
Anglia, în anul 1869, sub grija Societ ății “London Charity Organization
Society”. Zece ani mai târziu, respectiv în 1879, organiza ții similare se
întemeiaz ă în SUA și Canada.
În Germania, primele forme de asisten ță socială apar între anii
1900-1910 sub denumirea asocia ției ”Familienunterstiintzung”. Conform
legislației germane, sunt îndrept ățiți la asisten ță socială atât membrii
familiei în în țeles mai restrâns, adic ă soțul, soția legitim ă, copiii legitimi,
cât și cei legitima ți de către capul familiei înainte de a fi survenit
împrejurarea care a creat starea de dependen ță a membrilor familiei. De
asemenea, au dreptul la asisten ță: copiii vitregi adu și în căsnicie de c ătre
unul din so ți, precum și membrii familiei în în țeles mai larg, adic ă soția
divorțată din motive care nu i se pot imputa ei și căreia capul familiei –
devenit dependent – este obligat s ă-i asigure între ținerea, copiii vitregi
care n-au fost adu și în familie, copiii nelegitimi, ascenden ții, părinții
adoptivi și părinții vitregi.
În țările occidentale asisten ța familiei const ă în sprijin pentru
obținerea unei locuin țe, alimentelor, îmbr ăcămintei, a asisten ței în caz de
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
113 boală, a asisten ței femeilor dependente gravide sau în leuzie, a
indemniza ției de alăptare, a asisten ței educaționale (cheltuieli școlare),
sprijin în preg ătirea profesional ă și plasarea în munc ă.
Asistența familiei s-a manifestat și sub alte forme. Astfel, la Paris
funcționează “Permanen țele de întrajutorare social ă” – organiza ții ce
asigură o bună colaborare între ini țiativa public ă și cea particular ă, în
vederea ajutor ării familiei, în special când starea de dependen ță impune
un aport mai consistent pe linia asisten ței. Tot la Paris, dar și pe teritoriul
Franței, funcționează “Casele ajutoarelor de urgen ță” – organisme de
asistență socială a familiei. Fiind amplasate în municipii, ele acord ă celor
în drept ajutoare urgente, ca: completarea pl ății chiriei, plata integral ă a
chiriei întârziate, procurarea îmbr ăcămintei, a medicamentelor etc.
Tot în Fran ța funcționează “Centre sociale”, care î și organizeaz ă în
teritoriu institu ții de asisten ță socială spre a u șura, pentru o anumit ă
perioadă, viața persoanelor defavorizate (can tine, cooperative de consum,
cămine pentru copii, aziluri pentru b ătrâni, băi publice etc.).
O măsură prealabil ă pentru succesul ac țiunii de asisten ță socială a
familiei este cunoa șterea amănunțită – pe bază de investiga ție științifică –
a grupului de popula ție din zona respectiv ă și elaborarea unui diagnostic
social pentru grupul respectiv în scopul de a cunoa ște gradul de cultur ă,
situația sanitar ă, socială și economic ă și reacția colectiv ă a grupului la
măsurile de asisten ță socială întreprinse.
Asistența socială a familiei, pe lâng ă rolul de ajutorare și educație
a mediului familial, are și o menire foarte important ă în plan biologic și
social – de a preîntâmpina dezorganizarea familiei. În anul 1927, la
Bufalo, statul New York, a av ut loc un Congres interna țional de asisten ță
socială a familiei, la care s-a subliniat c ă familia constituie singurul cadru
care asigur ă o evolu ție biologic ă normală a genera țiilor, men ținerea
patrimoniului ereditar, conser varea caracterelor de ras ă și, în plus,
perpetuarea nealterat ă a elementelor de continuitate a colectivit ății
(tradiții, obiceiuri, atitudini sociale etc.).
MARIA BULGARU
114
4.6. Metode și tehnici aplicate de asistentul social
în lucrul cu familia
Problemele sociale legate de rela țiile familiale care necesit ă
intervenția asistentului social sunt determinate în principal de familia
dezorganizat ă, adică de familia care și-a pierdut func ționalitatea normal ă
prin apari ția unor probleme speciale ca:
• orfanaj, semiorfanaj, abandon familial, mam ă necăsătorită,
mamă singură, tată singur etc.;
• formele de v ăduvie, divor ț, separare care devin și ele probleme
de asisten ță socială în cazul în care acestea sunt cumulate cu
probleme legate de rela țiile de munc ă, de integrare în
ansamblul rela țiilor sociale sau cu probleme medico-sociale.
Metodele de lucru cu familia vor fi selectate în dependen ță de
specificul problemei ap ărute, de sistemul de valori, norme stabilite în
fiecare familie, rela ții care vizeaz ă interacțiunea dintre membrii ei. Or,
practicienii asisten ței sociale î și vor axa metodologia pe o cunoa ștere
concretă a fiecărei familii în parte.
4.6.1. Ancheta
Una dintre metodele utilizate pe larg în asisten ța socială este
ancheta. Utilizarea anchetei nu are îns ă aplicativitate universal ă. Ea este
benefică doar în anumite situa ții de cercetare a problemei sociale.
Menționăm, de asemenea, c ă adesea nu se face o separare explicit ă între
anchetă și interviu. Desigur, dac ă este vorba de anumite tehnici ale
anchetei, cum ar fi, de exemplu, cele ce au o form ă orală, apoi ele se
apropie de interviu. La fel și interviurile cu un num ăr mai mare de
persoane și efectuate cu instrumente relativ rigide (repetându-se practic
unele și aceleași întrebări) se apropie de anchet ă. Este clar c ă
în asemenea
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
115 cazuri se pune accentul pe ancheta oral ă, minimalizându-se importan ța
anchetelor realizate prin co mpletarea chestionarului de c ătre respondent
sau de către asistentul social. În realitate, îns ă, între cele dou ă metode
(anchetă și interviu) exist ă o serie de tr ăsături distinctive, determinate atât
de natura lor formal ă (de realizare a cercet ării), de natura con ținutului
problemelor studiate, cât și de natura popula ției direct investigate. În
continuare aducem câteva dintre aceste deosebiri esen țiale. Astfel:
1. Tehnicile de realizare a anchetei au un evident caracter
standardizat. Or, ordinea și formularea întreb ărilor, precum și efectivele
de persoane c ărora li se adreseaz ă aceste întreb ări, sunt stabilite foarte
clar de la bun început și nu sunt permise decât arareori abateri de la
schema de realizare a anchetei. Desf ășurarea interviului depinde mai mult
de modalitatea concret ă de interac țiune dintre cei afla ți față în față, de
ceea ce r ăspunde și de felul cum r ăspunde subiectul și mai pu țin de
schema de investiga ție construit ă anterior.
2. Ancheta se folose ște de chestionar ca instrument de cercetare ,
chiar și în cazul celor mai simple forme de realizare a ei. Interviul se
poate desf ășura pe baza unui ghid de interviu , sau chiar f ără un
instrument de lucru construit dinainte.
3. Ancheta urm ărește să satisfacă cerința de reprezentativitate, în
sensul statistic al termenului, a eșantionului în raport cu o popula ție.
Tipurile de indivizi din e șantionul anchetat trebuie s ă acopere corect
tipurile ce apar în popula ție, pe când cei din loturile intervievate posed ă
trăsături care, de regul ă, îi particularizeaz ă vizavi de masa mare a
celorlalți.
4. Ancheta se realizeaz ă, de regul ă, pe eșantioane mari (de
ordinul sutelor sau miilor de persoane), pe când interviului îi sunt supu și
un număr mult mai redus de indivizi (câteva zeci de persoane sau chiar
mai puține).
MARIA BULGARU
116 5. Ancheta, investigând un num ăr mare de indivizi, nu poate
urmări decât colectar ea unor informa ții simple. Chestionarul este
standardizat, presupunând un gen de uniformizare spre o form ă cât mai
simplă, pentru a putea fi aplicat corect de c ătre cât mai multe persoane cât
mai multor persoane. Întreb ările din chestionar se refer ă la aspecte din
viața omului sau din mediul lui înconjur ător, despre care acesta posed ă
informații și le poate reda f ără mari dificult ăți. Interviul încearc ă sondarea
în profunzime a universului spiritual al celor studia ți. Se urmărește astfel
obținerea nu a unor cuno ștințe de tip “fotografie”, ci descifrarea
mecanismelor ac țiunilor oamenilor, descoperirea motiva țiilor, a
sistemului de valori la care ader ă etc. Altfel spus, ancheta este o metod ă
de tip extensiv, iar interviul este una de tip intensiv.
6. Interviul este o metod ă ce se folose ște prin excelen ță de tehnici
orale , de preferin ță – față în față, pe când ancheta se poate realiza și în
scris, în sensul c ă subiectul r ăspunde completând chestionarul primit.
7. Dacă ancheta se realizeaz ă colectând informa ția de la persoane
luate în mod individual, interviul poate îmbr ăca și forma interviului de
grup. Interviul de grup are drept scop ob ținerea de informa ții de o
anumită natură (opinii, de regul ă), care sunt “elaborate” într-un anumit
mediu colectiv, unde interac țiunile dintre persoanele ce-l compun sunt
esențiale (deci care n-ar putea fi ob ținute prin interviuri individuale).
8. Ancheta se realizeaz ă, de regul ă, cu personalul auxiliar,
operatorii de anchet ă, pe când interviul nu poate fi f ăcut decât cu
persoane calificate, cunosc ătoare de problem ă și de obiectivele
investigării. Interviul este realizat adesea de doi speciali ști în domeniu
(asistenți sociali), unul având ca sarcin ă întreținerea și stimularea
discuției (în special în cazul interviului de grup), iar cel ălalt având ca
sarcină înregistrarea reac țiilor verbale și de altă natură ale subiec ților.
Concluzionând, putem spune c ă ancheta face parte din cadrul
metodelor cantitative , iar interviul este o metod ă calitativă. Deosebirile
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
117 sesizate între cele dou ă metode sunt îns ă destul de flexibile și nu exclud
posibilitatea trecerii de la una la alta1.
Metodele utilizate în vastele cercet ări ce se efectueaz ă prin ancheta
socială sunt foarte variate, începând de la analizele clasice asupra s ărăciei
și mergând pân ă la sondajele asupra opiniei publice, anchetele pentru
planificarea ora șelor, cercetarea pie ței, pentru activitatea observa ției
globale etc. Cât prive ște scopul anchetelor, el este la fel de larg.
O anchetă poate fi determinat ă pur și simplu de necesitatea unor ac țiuni
administrative într-un anumit aspect al vie ții publice, ori poate fi
concepută pentru a studia unele rela ții cauzale sau pentru a arunca o
lumină nouă asupra unor aspecte ale divers elor teorii în acest domeniu.
Ancheta social ă constituind o metod ă de bază a asistentului social
în lucrul cu familia, se realizeaz ă numai în interesul persoanei care
solicită sprijin. Ancheta social ă se întocme ște la domiciliul persoanei în
dificultate (în orice loc, în func ție de situa ția acestuia – la rude, vecini,
cunoscuți etc.). Se redacteaz ă și se semneaz ă de către asistentul social
care răspunde pentru cele consemnate. Pe baza anchetei sociale se ia
decizia de acordare sau neacordare a sprijinului solicitat.
Anchetele sociale se deosebesc dup ă scop, obiect, con ținut și sursa
de informa ție.
Scopul multor anchete const ă în a furniza cuiva informa ție. Acest
cineva poate fi și un organ de stat, care este acreditat spre a lua decizii în
domeniul asisten ței sociale, ca: intern ări în unit ăți speciale de ocrotire
socială, alocarea unor ajutoare materiale sau în bani, reîncadrarea în
muncă etc.
1 Vezi: T.Rotariu, P.Ilu ț. Ancheta sociologic ă și sondajul de opinie. -Iași,
1997, p.49-51.
MARIA BULGARU
118 Obiectul anchetelor este de a determina c ăile spre formularea
ipotezelor și verificarea lor. Or, obiectul se concentreaz ă în exploatarea
terenului pentru recoltarea de date în jurul subiectului propus sau stabilit.
Conținutul include mai mul ți factori: caracteristicile demografice
ale unui grup de oameni, mediul lor social, activit ățile, opiniile și
atitudinile lor.
Mediul social cuprinde totalitatea factorilor sociali și economici
care influen țează pe fiecare persoan ă, incluzând aici ocupa ția și venitul,
condițiile de locuit, serviciile sociale.
Sursa de informa ție provine în principal din declara țiile persoanei
anchetate, precum și de la școlile din raza de activitate a celui intervievat,
de la dispensarul medical, organele de poli ție, vecini etc.
În asisten ța socială se lucreaz ă cu probleme extrem de variate, de
la cele ale dezorganiz ării familiale pân ă la cele ale delincven ței și ale
persoanelor cu handicap fizic, mintal și senzorial. De aceea, efectuarea
anchetei sociale, analiza și interpretarea ei, precum și terapia social ă
stabilită nu se pot face decât de specialistul în probleme de asisten ță
socială.
Un model de ancheta social ă structurat ă, aplicată de asistentul
social în lucrul cu familia, ar putea con ține următoarele capitole*:
1. Date de identificare, care includ :
• numele, prenumele, data și locul na șterii, actele de
identificare (certificatul de na ștere, buletinul de identitate);
• domiciliul stabil, institu ția sau locul în care se g ăsește în
prezent persoana la care se refer ă ancheta social ă (în
interesul c ăreia se face ancheta social ă), scopul anchetei
sociale, data deplas ării, locul deplas ării.
* Vezi modele de anchet ă socială în Anexele 1-8.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
119 2. Istoricul familiei – cuprinde date despre familie și relațiile între
membrii familiei:
• părinții (mama, tata), numele, prenumele, vârsta, locul
nașterii, starea civil ă, domiciliul, nivelul de școlarizare,
profesia, locul de munc ă;
• numărul de fra ți / surori, numele, prenumele, vârsta, dac ă
locuiesc cu p ărinții sau în alt ă parte (de exemplu, la bunici,
se află în institu ții de ocrotire sau sunt c ăsătoriți), nivelul de
școlarizare, profesia, locul de munc ă;
• aspecte juridice.
3. Venitul familiei (condi ții materiale):
• bugetul comun al membrilor familiei (salaria ți sau
nesalariați): se determin ă prin înregistrar ea tuturor surselor
de venit ale familiei (salarii, pensii, ajutor de șomaj, ajutor
social, aloca ții, burse, indemniza ții, venitul realizat din
proprietăți și suprafețe agricole);
• se menționează dacă bugetul familiei este echilibrat sau
dezechilibrat; în acest ultim caz se precizeaz ă cauzele (de
exemplu, consum excesiv de alcool, probleme de s ănătate ce
necesită cheltuieli pentru medicamente).
4. Starea de s ănătate – se specific ă:
• dacă membrii familiei prezint ă probleme de s ănătate și cine
anume;
• dacă îngrijirea s ănătății necesit ă spitalizări frecvente și
cheltuieli ridicate pentru medicamente;
• dacă suferă de boli grave, incurabile, gradul de invaliditate
(dacă este cazul).
MARIA BULGARU
120 Toate aceste certificate de s ănătate, adeverin țe medicale etc.
se anexeaz ă, menționându-se data eliber ării și organul care le-a
eliberat.
5. Locuin ța – se referă la condițiile de locuit ale familiei (în bloc
sau la curte):
• dotarea locuin ței (mobilat ă sau nemobilat ă);
• numărul de camere;
• suprafața camerelor;
• spațiul corespunz ător (sau necorespunz ător) raportat la
numărul de persoane;
• condiții de încălzire;
• iluminarea locuin ței;
• starea de igien ă.
6. Concluzii – se referă la situația general ă a familiei conform celor
constatate.
7. Propuneri – se men ționează recomand ările investigatorului,
luând în considera ție situația constatat ă și măsurile ce pot fi luate conform
legislației în vigoare .
De importan ță deosebit ă sunt pentru investigarea familiilor, a
persoanelor în dificultate anchetele medico-sociale. Cu ajutorul
anchetelor medico-sociale se ob țin informa ții precise despre locuin ța
clientului, distan ța față de locul de munc ă, despre mijloacele de transport
accesibile, despre modul lui de via ță și condițiile de munc ă (programul
zilei, regimul de alimenta ție, vacanțele), despre rela țiile sociale pe care la
are în familie, componen ța ei, caren țele sanitare etc. Dac ă sunt neglijate
condițiile în care clientul munce ște, trăiește sau își petrece timpul liber,
boala are șanse reduse de a se ameliora sau vindeca.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
121 4.6.2. Diagnoza social ă
Printr-o serie lung ă de observa ții și de acțiuni, orice practician
capătă o “experien ță” profesional ă, care este foarte util ă în întreaga lui
activitate. Debutantul, oricât de bine ar fi preg ătit teoretic, nu poate avea
tot atâta rapiditate și eficacitate în demersurile sale pe care le are un om
cu multă experiență în meserie. Este o legitate a cercet ării științifice că nu
“găsește” decât cel care știe ce caut ă. Rareori întâmplarea intervine ca s ă
ne pună pe calea unor descoperiri utile. În munca științifică nu trebuie s ă
contăm pe întâmplare. Omul de știință se deosebe ște de cel neformat
științific prin faptul c ă utilizeaz ă ca mijloc de cunoa ștere și de acțiune
ipoteza. Ipoteza de lucru serve ște pentru sistematizarea observa țiilor,
astfel încât ele s ă ducă la confruntarea teoriei cu practica, la verificarea
gândirii și la mânuirea realit ății. Ipotezele trebuie verificate prin anchete
științifice, organizate de asisten ții sociali, fapt pentru care ace știa trebuie
să stăpânească cât mai bine instrumentele metodologiei necesare. Numai
pe această bază se va putea pune un diagnostic și se vor putea lua m ăsuri
de corecție sau ameliorare a situa țiilor constatate.
Semnifica ția termenului “diagnostic” este cunoa ștere precis ă (de la
grecescul dia – “a străbate prin” și gnosis – “cunoa ștere”).
Diagnoza social ă poate fi definit ă ca procedeu prin care se
coordoneaz ă materialul adunat și se stabile ște factorul viciat și cel
cauzator al dependen ței sociale1.
Diagnoza social ă, ca și cea medical ă, este necesar ă pentru
stabilirea și cunoașterea tuturor simptomelor, a manifest ărilor de
anomalie și a circumstan țelor sociale care influen țează starea
dependentului.
Diagnoza social ă este un rezultat, o opinie format ă treptat, pas cu
pas, în tot cursul investiga ției. Atât timp cât nu cunoa ștem precis care este
1 Vezi: F.M ănoiu, V.Epureanu. Op. cit. , p. 101.
MARIA BULGARU
122 cauza principal ă de dependen ță a individului sau a familiei, lucrurile
rămân în faza de investiga ție, iar asistentul social urmeaz ă să continue
obținerea de informa ții.
În stabilirea diagnozei sociale, oricare ar fi cauzele dependen ței,
trebuie să le distingem cu deosebit ă grijă, încât dac ă nu se pune suficient ă
atenție pentru separarea lor, se face munc ă inutilă, înlocuindu-se efectul
cu cauza, ceea ce este o gre șeală fundamental ă. Cauza este foarte des
confundat ă cu efectul, îndeosebi când se pune problema de boal ă sau
pauperism, care este generat de aceasta.
Programul de refacere trebuie s ă fie întocmit în a șa fel, ca s ă
elimine mai întâi cauza, și nu efectul. Ele se confund ă adesea atât de
mult, încât nu este chiar simplu de a se stabili ce a existat mai întâi – boala sau mizeria. Boala și mizeria sunt foarte strâns legate în asisten ța
socială, sunt foarte apropiate: boala pro duce mizerie prin incapacitatea de
muncă, iar mizeria produce boala prin insuficien ța mijloacelor de îngrijire
fizică. Adeseori, când se declar ă starea de dependen ță, ele exist ă ambele
și se pun ca dou ă probleme diferite de dependen ță socială.
Numai în cazul în care la apari ția primei probleme lu ăm din timp
măsurile necesare de remediere, vom evita apari ția celei de-a doua
probleme.
Diagnoza poate avea și defectul de a fi prea larg ă în descrierea
personalit ății și a situației în care tr ăiește dependentul, de a da prea multe
amănunte, acordând tuturor detaliilor importan ță egală. În stabilirea
diagnosticului, factorii cauzali trebuie structura ți după gradul lor de
importanță: celor mai importan ți să li se dea o aten ție mai mare, celor
secundari – una mai mic ă. Când li se d ă importan ță egală tuturor, se na ște
confuzie, nu vedem clar situa ția și nu putem deci recunoa ște factorii
principali de care trebuie s ă se țină seama în primul rând.
Sunt multe cazuri când în diagnoz ă cauza de dependen ță este
precizată printr-un termen tehnic general, f ără să se dea indica ții în mod
individual în ceea ce prive ște factorii cauzali terapeutici. Constatarea de
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
123 văduvie, concubinaj, abandon sunt factori prea generali pentru ca pe baza
aceasta să putem stabili m ăsuri de terapie social ă. În medicin ă se poate
uneori foarte bine prescrie o anumit ă rețetă pentru tratarea unui simptom
sau boli, îns ă în terapia social ă fiecare individ are nevoie de alt program
terapeutic, conform personalit ății lui, dup ă mediul și condițiile sociale
speciale în care tr ăiește. Nu exist ă două persoane cu care s ă se procedeze
la fel. Trebuie s ă se cunoasc ă aptitudinile și defectele personale ale
fiecărui individ în parte, la fel și condițiile sociale ale dependentului și ale
persoanelor de care depind sau care depind de persoana respectiv ă.
Diagnoza social ă trebuie să cuprindă:
• precizarea cauzei de dependen ță;
• indicarea factorilor cauzali de dependen ță;
• stabilirea factorilor care se pot exploata în favoarea terapiei
sociale și a factorilor care constituie obstacole în terapia
socială.
Pentru o mai u șoară orientare în munca de asisten ță socială se
utilizează un formular de diagnostic sumar, cuprinzând probleme de
morală, sănătate și de situa ție material ă, de asemenea, posibilit ăți de
refacere (cazier social).
Orice diagnostic științific cuprinde:
• un diagnostic descriptiv (numit și nosologic);
• un diagnostic explicativ (numit și cauzal).
Diagnosticul descriptiv va cuprinde descrierea problemei și a
condițiilor de via ță ale familiei, iar diagnosticul cauzal va cuprinde
analiza genetic ă a “carenței” funcționale și a efectelor ei.
1. Diagnosticul descriptiv sau de primă înfățișare. Diagnosticarea
diferențială a problemelor de asisten ță socială se face pe calea unei
“simptomatologii”, adic ă pe baza cunoa șterii unor serii de “semne” prin
care se manifest ă problema. Precizia diagnosticului diferen țial nu se face
MARIA BULGARU
124 pe cale intuitiv ă, ci sistematic, prin analizarea tuturor “simptomelor”
caracteristice fiec ărui tip de caz în parte. Doar când g ăsim seria de
simptome (adic ă sindromul), alc ătuind laolalt ă dovada existen ței unei
probleme de o anumit ă categorie, putem proceda la o diagnosticare
diferențială justă.
2. Diagnosticul cauzal . A constata și a descrie ce se întâmpl ă și
cum se întâmpl ă nu este îns ă suficient. Ac țiunea noastr ă de repunere în
stare de func ționalitate a unei familii nu se poate întemeia pe simpla
descriere a faptelor, ci are nevoie de o explicare a lor, de o precizare a proceselor ce au condus la apari ția problemei de asisten ță socială.
E necesar ă o analiză a cauzei care face ca familia s ă fie carenat ă,
adică a mecanismului încet ării uneia din func țiile ei. Punând fa ță în față
condițiile de via ță ale familiei și efectele caren țelor familiale pe care le
putem observa direct, reconstituim procesul de carenare.
De exemplu, în analiza acestui proces de dereglare a func țiunilor
familiale trebuie scoas ă în relief inventarierea condi țiilor cu efect negativ,
stabilindu-se gradul de gravitate și ponderea pe care acestea o au în
procesul de deteriorare a familiei. Unele condi ții de via
ță familială se
dovedesc a avea un rol hot ărâtor, direct cauzal. De pild ă, în materie de
orfanaj, lipsa p ărinților și a rudelor în stare s ă preia grija copilului duce la
problema de asisten ță a “orfanului lipsit de familie”, problem ă care
necesită o interven ție imediat ă din partea asisten ței sociale din ora șul sau
localitatea respectiv ă.
De cele mai multe ori nu vom avea îns ă de a face cu asemenea
determinări cauzale simple, ci cu un complex de condi ții contributive,
determinând laolalt ă probleme de asisten ță, punând familia în situa ția de a
nu-și putea exercita func țiunile.
Dimpotriv ă, vom ține seama și de condi țiile care au un efect
pozitiv asupra vie ții de familie, fie c ă atenueaz ă sau încetinesc ac țiunea
condițiilor negative, fie c ă pot servi drept punct de plecare în procesul de
normalizare a familiei întreprins de asisten ța socială.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
125 Determinarea condi țiilor principale, pozitive și negative, scrierea
în ordinea ponderii lor se fac în special avându-se în vedere ac țiunea de
asistență socială, căutând adic ă să stabilim care este condi ția sau care sunt
condițiile asupra c ărora putem ac ționa mai rapid și cu maximum de
eficacitate, pentru a le ataca cu prec ădere. În acest sens diagnosticul
cauzal serve ște elaborării unui plan de ac țiune.
4.6.3. Studiul de caz familial
Anchetele asisten ței sociale se bazeaz ă pe “ Studiul științific de
caz”, care are în vedere o ac țiune de interven ție directă, individualizat ă
sau colectiv ă, în care asistentul social ia contact direct cu cei ce sunt
investigați.
Studiul de caz este o metod ă calitativ ă și se instituie într-o
procedură de abordare a unei entit ăți sociale, de la indivizi pân ă la
comunități sau organiza ții, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai
completă (holistic ă) despre aceast ă entitate. Prin studiul de caz nu se
abordează doar persoanele și, mai ales, nu se studiaz ă realitatea social ă
din perspectiva acestor persoane, ci se cerceteaz ă un fragment de realitate
din exterior.
Într-o formul ă difuză și spontană, studiul de caz func ționează și la
nivelul cunoașterii comune . Oamenii înva ță din cazurile și necazurile
altora. În discu țiile cotidiene se întâlnesc expresii cu trimitere la aceasta:
“Multe cazuri de felul ăsta am mai v ăzut” etc. Nu întâmpl ător, mulți
analiști ai vieții sociale afirm ă că esența strategiei cunoa șterii și evaluării
umane este compara ția, ceea ce reprezint ă principiul fundamental și în
abordarea științifică a problematicii cazurilor.
Abordarea profesional ă, pe domenii, se afl ă la un nivel mai
avansat de sistematicitate în studierea cazurilor, cum ar fi spre exemplu,
instrumentarea cazurilor în domeniul juridic, a cazurilor de asisten ță
socială și din mai multe sectoare de via ță și activitate uman ă. Aici
MARIA BULGARU
126 preocuparea spre cunoa ștere este maxim ă, dar din perspectiva
subordonării unui scop aplicativ – “solu ționarea cazului”. Când
examinarea unui caz ia forma riguroas ă de descriere, explica ție și
interpretare a lui global ă, și, de regul ă, a compara ției explicite cu alte
cazuri, ne ridic ăm la nivelul cunoașterii științifice.
Dezvăluind conceptul studiului de caz, cercet ătorul român I.Radu
menționa: “De regul ă, studiul de caz porne ște – ca orice investiga ție – de
la un cadru teoretic, care este esen țial în culegerea de date. F ără o ipoteză
sau idee directoare, recolta de informa ție este minor ă. Urmează selectarea
cazurilor și precizarea unit ăților de analiz ă (individ, situa ție etc.) o dat ă cu
schițarea protocolului de colectare a datelor. În continuare, se trece la
studierea fiec ărui caz în parte prin interviu, observa ție, test, … în final, se
extrag datele relevante în lumina ideii de start, se modific ă teoria ini țială
și se dezvolt ă toate implica țiile. Validitatea pe care o ofer ă studiul de caz
este parțială …” 1.
În literatura de specialitate se disting trei mari categorii de studii de
caz:
• intrinseci;
• instrumentale;
• colective.
Prin studiul de caz intrinsec se urmărește investigarea cât mai
minuțioasă a unui caz particular ca interes în sine, f ără scopul de a
desprinde tr ăsăturile generale sau a “testa” o ipotez ă sau idee. Un
exemplu de acest gen pot servi studiile monografice. Desigur, orice studiu intrinsec nu poate omite o cât de sumar ă încadrare într-un context exterior
cât mai larg.
În studiul de caz instrumental un caz particular este cercetat, la fel,
foarte detaliat, dar în scopul de a l ămuri o problem ă mai general ă.
1Vezi: I.Radu. Psihologie social ă. -Cluj-Napoca, 1994, p. 343.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
127 Alegerea cazului se face în lumina respectivului interes, și nu pentru a-l
studia în sine. Cazul este un “instrument” al unei strategii de cunoa ștere
mai largi de la care se a șteaptă răspunsuri consistente în leg ătură cu
anumite chestiuni.
Studiul de cazuri colective (multiple ) își pune ideea generaliz ării, a
notelor și a mecanismelor comune.
Aici la baz ă nu stă ideea de a e șantiona cazuri dintr-o popula ție
omogenă, pe care s ă se studieze anumite caracteristici, ci de a cerceta
intensiv mai multe cazuri, ce pot fi similare sau contrastante, variate sau redundante și de a vedea mai târziu dac ă au sau nu anumite tr ăsături
comune. Cazurile sunt alese nu atât pe baza unor criterii specifice de
ordin teoretico-metodologic (concepte, ipoteze, e șantionare), ci a ideii c ă
studierea mai multor cazuri face mai mult ă lumină în înțelegerea unui
fenomen social.
În literatura de specialitate sunt prezentate urm ătoarele etape ale
studiului de caz
1:
1. Selecția și delimitarea cazului (cazurilor). Atunci când studiem
cazul intrinsec, problema alegerii nu se pune, deoarece ne intereseaz ă
exact acel caz. Studiul de caz instrumental sau cel colectiv pretinde o
cumpănire foarte atent ă a avantajelor și dezavantajelor teoretice și
practice ale abord ării unor cazuri anume. Cons iderentele teoretice se
referă la cât de reprezentativ poate fi cazul respectiv pentru tema studiat ă.
Cazul studiat trebuie s ă corespund ă cât mai bine obiectivului teoretic.
2. Selectarea (eșantionarea) în interiorul cazului ales privește
faptul că cercetând un caz ales spre studiu ne oprim, inevitabil, asupra
unor persoane, locuri, evenimente pe care le observ ăm intensiv. Chiar
atunci când este vorba de un singur individ, intervine e șantionarea în
actele lui de comportament, fiindc ă nu-l putem observa zi și noapte.
1 Vezi: P.Iliu ț. Abordarea calitativ ă a socioumanului. -Iași, 1997, p.111.
MARIA BULGARU
128 Selecția probabilistic ă nu funcționează și recurgem la evaluarea relevan ței
teoretice a unit ăților concrete supuse investiga ției profunde.
3. Principiul focaliz ării pe caz cu metode și din perspective
diferite – ale triangula ției – este esen țial și posibil de aplicat în studiul de
caz.
4. La interpretarea cazului, cercet ătorul are datoria de a face
comparații cu alte cazuri asem ănătoare concrete și, când studiul este
multicazuistic, s ă examineze cazurile comparativ.
5. Elaborarea textului final , a relației dintre vocea subiec ților și a
faptelor și vocea autorului, comport ă criteriul adapt ării la destinatar:
comunitatea științifică, beneficiarul utilitarist sau marele public.
Asistența socială acordată familiei a fost considerat ă mult timp
drept “family casework” (studiu de caz familial). Scopul studiului de caz
social este acordarea ajutorului indivizilor pentru rezolvarea
problemelor personale și sociale. Studiul de caz poate implica ajutor în
adaptarea la mediu sau poate implica ajutor pentru ob ținerea unor servicii
necesare clientului1.
Structura unui studiu de caz în asisten ța socială ar putea include
următoarele elemente*:
1. Prezentarea problemelor:
a) identificarea sistemului clientului (persoane, familia);
b) specificarea problemelor a șa cum au fost ele prezentate de
client, precum și a altor probleme importante;
c) precizarea problemelor asupra c ărora se lucreaz ă.
2. Istoria problemelor.
1 Vezi: M.Spânu. Introducere în asisten ța socială a familiei și protecția
copilului . –Chișinău, 1998, cap. IV.
* Vezi și Anexa 9.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
129 3. Evaluarea capacit ăților, a punctelor slabe, modele și
caracteristici:
a) sisteme interpersonale:
• fizic (biologic);
• mental (cognitiv);
• psihologic (emo țional);
• stadiu de via ță (probleme de dezvoltare);
b) alte tipuri de sisteme:
• modul de func ționare a sistemului social: familia sau alte
persoane importante, munca, educa ția, rețeaua suportului
social, situa ția financiar ă;
• contexte ecologice relevante, determinarea
caracteristicilor mediului urban sau rural, determinarea
sistemului economico-social;
• probleme ale diferen țierilor care influen țează situația
clientului, definirea resurselor și a imaginii de ansamblu,
a modului de ajutor (etnic, rasial, cultural, variabil ă sex,
variabilă vârstă, statut social-economic).
4. Evaluarea:
a) cum trebuie definit ă problema;
b) ce probleme suplimentare au fost percepute;
c) ce factori bio-socioeconomici și de mediu influen țează
problema prezentat ă;
d) ce defecte ale sistemului clientului sau ale contextului în
care acesta func ționează vor afecta rezolvarea problemei.
5. Roluri:
a) roluri de interven ție:
• scopul clientului;
• scopul asistentului social;
• resursele agen ției și limitele acesteia;
MARIA BULGARU
130 b) pentru fiecare scop sunt precizate obiectivele;
c) durata de interven ție așteptată și planificat ă;
d) anticiparea obstacolelor și cum vor fi ele dep ășite.
6. Planul de interven ție:
a) metode pentru interven ție (individ, familie);
b) sarcini de implementare: de c ătre cine, cum și în ce ordine
(sunt precizate persoanele fizice și juridice cu care se
colaboreaz ă).
7. Evaluarea planului, a rezultatelor și a metodelor de m ăsurare
și documentare.
8. Probleme etnice, identificarea lipsurilor financiare și a
deficiențelor de sistem .
4.6.4. Istoricul social
Istoricul social cuprinde informa ții referitoare la:
• date cu valoare faptic ă;
• interpretarea semnifica ției acestor date.
Structura istoricului social:
a) informații de identificare a subiectului (numele, prenumele,
data nașterii, telefonul, statutul material, religia);
b) motivarea întocmirii istoricului social de c ătre asistentul
social;
c) prezentarea succint ă a problemei subiectului;
d) prezentarea familiei subiectului (rela ții între membrii
familiei, raporturi intergenera ționale);
e) date despre s ănătatea fizic ă și mentală a subiectului;
f) date despre educa ția subiectului și performan ța intelectual ă;
g) date despre situa ția economic ă a subiectului;
h) date despre reziden ță și posibilitatea de deplasare a
subiectului;
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
131 i) date despre resursele comunit ății necesare sprijinirii
subiectului;
j) observații și recomand ări.
4.6.5. Ciclul de via ță familială
Cunoașterea de c ătre asistentul social a ciclului de via ță familială
pentru fiecare caz este important ă în lucrul cu familia, deoarece membrii
familiilor se afl ă în etape diferite ale acestui ciclu (vezi Tabelul 4.1).
Tabelul 4.1
Etapele ciclului de via ță
Stadiul sau
etapa Sarcinile dezvolt ării Crizele dezvolt ării
Prenatal
(de la concep ție la
naștere) • Dezvoltarea fizic ă în uter.
Copilul foarte mic
(nou-născut
până la 2 ani) • Formarea ata șamentului.
• Diferențierea emo țiilor.
• Maturizarea sistemului nervos
și motor.
• Începerea în țelegerii
principiului cauzalit ății. Încrederea fundamental ă
contra lipsei de încredere
în alții.
Copilul mic
(între 2 și 4 ani) • Fantezia și joaca.
• Limbajul.
• Autocontrolul.
• Mișcarea.
• Folosirea simbolurilor de
gândire. Sensul fundamental de
încredere și autonomie
împotriva ru șinii și a
îndoielii de sine.
Copilul la vârsta
preșcolară
(5-7 ani) • Jocurile în grup.
• Identificarea sexului.
• Identificarea standardelor
morale.
• Învățarea clasific ărilor, a
combinațiilor și a altor abilit ăți
intelectuale.
Spiritul de ini țiativă
împotriva tendin ței de a-i
imita pe al ții.
MARIA BULGARU
132 Tabelul 4.1(sfâr șit)
Stadiul sau
etapa Sarcinile dezvolt ării Crizele dezvolt ării
Vârsta școlară
mijlocie
(8-12 ani) • Cooperarea.
• Jocul în echip ă.
• Identificarea sexului
prietenilor.
• Introspecția. Încrederea în sine contra
inferiorității.
Adolescen ța
timpurie
(13-17 ani) • Maturizarea fizic ă și sexuală.
• Relațiile de prietenie în grup.
• Relațiile între sexe.
• Procesul de gândire abstract ă.
• Experimentarea unor emo ții
puternice. Identitatea de grup contra
alienării.
Adolescen ța târzie
(18-22 ani) • Identitatea rol – sex.
• Interiorizarea unor principii
morale.
• Alegerea carierei și separarea
de părinți. Identitatea individual ă
contra conflictului de rol
și confuzie.
Adulți tineri
(23-24 ani) • Căsătoria, nașterea copilului.
• Responsabilitatea la locul de
muncă.
• Dezvoltarea unui sistem de
viață separat de familie. Intimitate contra izolare.
Adulți de vârstă
medie
(35-60 ani) • Creșterea copiilor.
• Dezvoltarea profesional ă.
• Organizarea resurselor
materiale. Îngrijorare pentru
problemele societ ății
contra stagnare și
autoizolare.
Adulți în vârstă
(61-100 ani) • Confruntarea cu schimb ări
fizice și probleme de s ănătate.
• Redirecționarea energiei dup ă
pensionare. Integritate contra
disperare.
Utilizarea unei matrice (Tabelul 4.2) poate ajuta pe asistentul
social să organizeze abordarea fiec ărei probleme.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
133 Tabelul 4.2
Matricea ciclului de via ță
Etapele de vârst ă Membrii
familiei 0-1 2-4 5-7 8-12 13-17 18-22 23-24 35-60 60
bunica X
bunelul X
tatăl X
mama X
fiul X
fiica X
fiica X
fiica X
4.6.6. Genograma și ecomapa
Genograma este un instrument utilizat întru în țelegerea
dinamicii familiilor și caracteristica ei principal ă constă în descrierea
relațiilor intergenera ționale într-o familie, în utilizarea unor coduri ale
căror descifrare este men ționată într-o legend ă care ajut ă la exprimarea
schematic ă a relațiilor intergenera ționale cu relevan ță pentru istoricul
social.
În Figura 4.1 sunt aduse exemple de coduri utilizate în realizarea
genogramei.
Ecomapa reprezint ă un instrument cu ajutorul c ăruia asistentul
social precizeaz ă grafic locul individului și al familiei în context social,
evidențiind natura rela țiilor existente, intensitatea conflictelor. Ca și
genograma, ecomapa se realizeaz ă cu ajutorul unor coduri și simboluri
care exprim ă o gamă variată de raporturi interindividuale și sociale ale
subiecților analiza ți (vezi exemplul din Figura 4.2).
MARIA BULGARU
134
Cu ajutorul observa ției și ascultării active, asistentul social
realizează o proiecție grafică a relațiilor din interiorul familiei.
Cine examineaz ă o ecomap ă, poate s ă găsească răspunsuri la
întrebări, precum:
• Are familia un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de
întreținere, hran ă, transport, educa ție?
• Membrii familiei au locuri de munc ă?
• Care sunt rela țiile dintre membrii familiei?
• Interacționează familia cu rude, vecini, prieteni?
• Copiii familiei au acces la educa ție?
• Participă familia la activit ăți religioase, sociale, politice,
culturale etc.? 34
30
65Bărbat
34 ani
Femeie
30 ani
Bărbat
decedat
CăsătorieFamilie cu 2 copii
Separare
DivorțFamilie cu un
copil natural
și unul adoptiv
Avort
Figura 4.1. Exemple de coduri utilizate în realizarea genogramei.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
135
4.6.7. Terapia familial ă
Conceptul de terapie familial ă evidențiază faptul c ă subiectul
schimbării este îns ăși familia. E cunoscut c ă fiecare familie se distinge
prin rețeaua comunicativ ă și prin structura rela țiilor dintre subsisteme.
Ciclul de via ță familială explică modificările pe care le cunosc sistemele
familiale în func ție de etapele de dezvoltare ale fiec ărui membru.
Familiile pierd și câștigă permanent membri și își dezvoltă necesitățile, își
transform ă structura rela țiilor interpersonale în acord cu evolu ția fiecărui
subsistem.
Conceptul de terapie familial ă se refer ă la procesul prin care
familia ca sistem este ajutat ă să dobândeasc ă capacitatea de a schimba
structura interac țiunilor dezvoltate în scopul de a favoriza fiec ărui
membru libertatea de a se dezvolta într-o direc ție favorabil
ă sieși, 40 39
12 6
Are doar un
singur prietenRelații
conflictuale cu
profesoriiÎi place să
lucreze cu
calculatorulRelații conflictuale
cu părinții
datorate so țieiEste tratat
de ulce rActivează voluntar
într-un ONG
Mama ei este
internată într-un
cămin de bătrâni
Internări pentru
crize de
epilepsie
O îndrăgește pe
educatoarea de la
grădiniță
Are mulți prieteni
de aceeași vârstă
Figura 4.2. Exemplu de ecomap ă simplă.
MARIA BULGARU
136 reducându-se astfel gradul și intensitatea factorilor de risc. Termenul de
terapie familial ă este relativ recent, începând a fi utilizat în urm ă cu 30 de
ani cu referire la interven ția profesionalismului în familia perceput ă ca
întreg. Sunt mai mul ți teoreticieni ai terapiei familiale, printre care:
Virginia Satir, Salvador Minuchin și Jay Haley, cercet ători în domeniul
psihologiei. Vom dezv ălui succint esen ța acestor înv ățături.
Abordarea terapiei familiale din perspectiva Virginiei Satir1
Încă din 1967 cercet ătoarea Virginia Satir a considerat c ă
structurile de comunicare în familia cu probleme sunt vagi, indirecte, nedefinite, cuplul marital evit ă să discute dificult ățile familiale legate de
necesități și proiecte, ceea ce conduce la implicarea inegal ă a părților în
procesul performan țelor în rol; este astfel a ccentuat stresul referitor la
pierderi posibile, iar conflictele maritale se instaleaz ă și în aria rela țiilor
parentale. Copiii devin victime ale rela țiilor tensionate între p ărinți, fiind
abuzați fizic, emo țional, sexual sau neglija ți din punctul de vedere al
dezvoltării, îngrijirii, educa ției. Părinții sunt marca ți de incapacitatea de a
găsi echilibrul între a da și a primi, ceea ce explic ă abuzurile de
comportament și disfuncționalitățile familiale. Stima de sine redus ă a
părinților se coreleaz ă cu disputa pentru impunerea unei structuri a puterii
și deciziei, diminuându-se cooperarea intersisitemic ă. Fiecare dintre so ți
înțelege că partenerul nu reprezint ă doar o extensie a propriilor aspira ții
și
modele. Modul în care este perceput ă diferența ca sex, vârst ă,
personalitate conduce spre experien țe negative în absen ța definirii
principalelor dimensiuni ale familiei. Urm ătoarele etape ale evolu ției
cuplului și familiei anun ță o capacitate natural ă scăzută de a dep ăși
stresul, dificult ățile emoționale, materiale sau financiare. Propriile nevoi
sunt exacerbate pentru a se ob ține recunoa șterea individual ă acolo, unde,
de fapt, subiectul e șuează în a înregistra performan țe, idei,
1 Vezi: V.Satir . Conjoint family therapy . -Palo Alto, California: Science and
Behavior Books, 1967.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
137 comportamente; sentimentele sunt impuse uneori în mod for țat, ceea ce
mărește distan ța dintre partenerii cuplului marital. Pozi ționarea
individual ă față de experimentarea diferen ței devine inconfortabil ă, iar
comunicarea înceteaz ă de a fi direct ă, autentic ă. Necesit ățile sunt
nesatisfăcute în contextul transmiterii unidirec ționale a mesajelor, mai
ales în conjunctura neprelu ării reciproce a rolului. Comunicarea
nonverbal ă transmite semnele insatisfac ției individuale; ea nu este
conexată cu cea verbal ă și de aceea mesajele sunt distorsionate,
provocând neîn țelegere și tensiuni. Atunci când elementele de
comunicare nonverbal ă (tonul, expresia facial ă, gesturile) concord ă cu
înțelesul cuvintelor (spre exemplu, “sunt trist ă” – afirma ție însoțită de
absența zâmbetului și chiar de lacrimi), comunicarea este congruent ă.
Adesea îns ă comunicarea este incongruent ă în condițiile creșterii gradului
de neînțelegere și de stres. Comunicarea incongruent ă, explicat ă de
Virginia Satir ca un exemplu de dublu mesaj ce plaseaz ă receptorul în
poziții duale, ireconciliabile, st ă la baza dificult ăților pe care le
înregistreaz ă unele familii în realizarea propriului management al
resurselor emo țional-umane și materiale.
Obiectivele terapiei familiale pe care le propune V.Satir se
fundamenteaz ă pe prezum ția că fiecare individ are capacitatea de a cre ște,
de a se dezvolta, de a prelua responsabilitatea pentru propriile alegeri și
decizii. Aceast ă ipoteză conduce spre urm ătoarele concluzii:
1. Maturitatea permite fiec ărui individ s ă-și interpreteze propriile
idei și sentimente f ăcând afirma ții deschise despre ceea ce gânde ște și
simte.
2. Abilitatea de a coopera cu propria personalitate reprezint ă
premisa pentru a accepta rela ția cu alt individ.
3. O altă persoană trebuie s ă fie înțeleasă ca altcineva unic și
separat de propria identitate; ea trebuie acceptat ă în virtutea în țelegerii
diferenței.
MARIA BULGARU
138 4. Existența diferenței este o provocare la a înv ăța și a accepta, și
nu la a fi intolerant sau a lupta împotriva cuiva.
Pentru a ajuta membrii familiei cu dificult ăți în a înțelege propria
unicitate și de a accepta diferen ța prin comunicare, V.Satir a apelat la
“tehnica aser țiunii eu ”. Fiecare membru al familiei a fost stimulat s ă
vorbească despre sine, integrându-se astfel într-o rela ție de comunicare
congruent ă, care eviden țiază faptul că acceptarea și utilizarea diferen ței
reprezintă un catalizator al propriei dezvolt ări. Dacă sistemele familiale ar
fi identice, competi ția ar lipsi, iar oportunitatea de a în țelege
complexitatea rela țiilor interumane nu ar exista. V.Satir mai propune
utilizarea tehnicii “ sculptura familiei ”, prin care se ilustreaz ă ipotezele
neverbalizate folosite în familie. Tabloul “vivant” ob ținut în urma
sculpturii familiale exprim ă relațiile, care pot fi flexibile sau rigide, dintre
membrii familiei, iar subsistemele identificate pot fi caracterizate de cel
care îndepline ște rolul de sculptor. În țelegerea final ă a problemelor
familiei este astfel mult mai clarificat ă, întrucât membrul familiei care
preia rolul de sculptor explic ă celorlalți membri modul în care a realizat
această “modelare” ca o protec ție individual ă a relațiilor interpersonale
existente în familie. O alt ă idee transmis ă prin aceast ă tehnică este cea
care enun ță schimbarea. Prin terapia familial ă propusă de Satir familia
este ajutat ă să coopereze cu schimbarea prin negociere în interiorul
sistemului a noilor reguli care le pot substitui pe cele vechi și irelevante.
În acest context se creeaz ă cadrul necesar enun țării ideilor, care
contribuie la dep ășirea unor dificult ăți datorate lipsei de comunicare
congruent ă, autentică, relevantă.
Principalul obiectiv al interven ției în familie, din perspectiva
terapiei familiale propuse de V.Satir, const ă în clarificarea structurilor de
comunicare din cadrul familiei și orientarea acestora spre congruen ță.
Perfecționarea metodelor de comunicare implic ă următoarele rezultate:
1) fiecare membru al familiei ar trebui s ă fie în stare s ă explice
complet și corect ceea ce vede, aude, simte și gândește despre sine și alții;
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
139 2) fiecare membru al familiei trebuie s ă aibă capacitatea s ă se
raporteze la propria personalitate, astfel încât deciziile sale s ă fie luate în
termenii cunoa șterii de sine și explorării propriilor necesit ăți și aspirații,
și nu în cei ai utiliz ării abuzive a puterii;
3) diferen țele pot fi utilizate pentru stimularea cre șterii și
dezvoltării individuale.
Abordarea terapeutic ă a familiei din perspectiva lui Salvador Minuchin1
S.Minuchin subliniaz ă importan ța terapeutic ă a diferen țierii
subsistemelor din sistemul familial, pentru autor fiind semnificativ ă
restructurarea acestor subsisteme dac ă ele prezint ă semnele
disfuncționalității.
De exemplu, într-o familie copilul e șuează în activitatea școlară,
iar tatăl întâmpin ă dificultăți în afaceri. În urma problemelor materiale
apărute în familie, mama este cea care încearc ă un alt tip de management
familial, întrucât tat ăl refuză să-și îndeplineasc ă în mod corespunz ător
rolurile în familie: el este dezam ăgit, confuz și anxios, nu se intereseaz ă
de problemele familiei, de necesit ățile ei care, în timp, devin din ce în ce
mai complexe. Mama preia aproape integral rolul de manager, luând decizii pentru întreaga familie. Rela ția sa cu fiul se deterioreaz ă, deoarece
acesta refuz ă să-și curețe camera, s ă îndeplineasc ă datoriile școlare.
Mama consider ă că-și protejeaz ă soțul împotriva unui grav insucces în
afaceri și de aceea afirm
ă că în familie nu sunt probleme, negarea
reprezentând astfel o form ă de autoprotec ție. Terapeutul poate în rela țiile
cu mama s ă-i sugereze acesteia c ă este important pentru rolul s ău de
mamă să continue s ă-și exprime nemul țumirea și dezacordul fa ță de
comportamentul copilului. În acela și timp, aceea și atitudine va trebui
abordată și în relația cu soțul. Aceste recomand ări din partea mamei c ătre
copil de a- și asuma responsabilitatea contribuie la o orientare corect ă a
1 Vezi: S.Minuchin. Families of the slums. -New York: Basic Books, 1967.
MARIA BULGARU
140 acestuia, iar punctul de vedere al mamei referitor la atitudinea tat ălui
poate fi sus ținut și de cel mai mic membru al familiei. Astfel, se
evidențiază complexitatea problemelor care nu apar țin exclusiv doar unui
singur membru al familiei, ci tuturor. Tat ăl poate primi astfel, de la
ceilalți membri ai familiei, semnele în țelegerii situa ției, ceea ce va
determina autoanaliza și reluarea responsabilit ăților de so ț și tată. Mamei
i se clarific ă faptul că nu a deschis o ofensiv ă împotriva fiului pentru a-l
proteja pe so ț, ci doar c ă relația sa cu so țul trebuie s ă fie interconectat ă cu
cea filială, pentru ca familia s ă excludă orice dificultate.
Ceea ce Minuchin nume ște “sugestie paradoxal ă” evidențiază
granițele dintre subsistemele unei familii, contribuind la refacerea
acesteia prin acordar ea unui nonsens cre șterii și dezvolt ării. Din
perspectiva structural ă, orice familie con ține subsisteme care trebuie s ă
funcționeze corect în virtutea respect ării granițelor dintre ele. A șadar,
familia are tendin ța de a-și menține structura, dar și de a se schimba în
funcție de condi țiile fluctuante. Interven ția asisten ței sociale pune în
evidență resursele pe care membrii familiei le de țin în concordan ță cu
subsistemele din care fac parte, precum și utilizarea lor. Terapia familiei,
așa cum a fost ea dezvoltat ă de Minuchin, contribuie la reechilibrarea
sistemului familial prin:
• redefinirea grani țelor dintre subsisteme;
• eliminarea disfunc ționalității din sistemul familial;
• schimbarea perceperii rela țiilor ierarhice din interiorul familiei.
Abordarea terapiei familiale din perspectiva lui Jay Haley
Autorul utilizeaz ă în terapia familial ă modelul strategic focalizat
pe structurile comunica ționale: cum contribuie comunicarea verbal ă sau
nonverbal ă la menținerea homeostaziei sistemului? Homeostazia este
tendința de a nu produce schimbare, de a r ămâne stabil. To ți membrii
sistemului familial contribuie la acest echilibru prin consolidarea reciprocă a comportamentului. O deviere prea mare de la norme va fi
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
141 contracarat ă și sancționată. Pentru Haley cel mai important element în
terapia familiei este cel reprezentat de premisa c ă actuala problem ă
semnalată este produs ă de familie. El consider ă că trebuie de lucrat cu
întreaga familie tocmai pentru a defini corect și relevant problema cu
toate particularit ățile ei, dup ă care urmeaz ă etapa elabor ării unui plan
orientat spre schimbarea comportamentului. Haley utilizeaz ă strategia
acordării sarcinilor fiec ărui membru al familiei pentru a impune astfel
deplasarea sistemului spre o zon ă funcțională.
De exemplu, problema unei feti țe cu enuresis. Tat ăl consider ă că
mama este prea exigent ă și, ca atare, ar trebui s ă devină mai înțelegătoare.
Tatălui i se stabile ște de către terapeut sarcina de a schimba lenjeria
copilului în timpul nop ții.
Deși mulți terapeu ți orienta ți spre teoria sistemului familial
consideră că imediat ce un simptom este corelat cu un tratament, un altul
va apare pentru a îndeplini func ția primului, totu și Haley a fundamentat
ideea că prin terapie familial ă membrilor familiei li se ofer ă posibilitatea
de a experimenta o schimbare pozitiv ă – în urma acesteia ei pot înv ăța
analizând rezultatele ac țiunilor sale. În exemplul dat anterior, Haley
consideră că încredin țându-i-se tat ălui sarcina de a schimba lenjeria
umezită de către copil, el va în țelege necesitatea consolid ării sistemului
parental, colaborând mai strâns cu mama tocmai pentru a rezolva
problema de comportament a copilului. Uneori schimb ările propuse de
terapeut pot declan șa tendința sistemului de a opune rezisten ță și de aceea
este nevoie de a aplica tehnica “ redefinirii ”, prin care semnifica ția unui
comportament este redimensionat ă din perspectiva familiei ca întreg.
Cu acelea și efecte terapeutice se pot folosi “imaginile vorbitoare”
în lucrul direct cu copiii din familiile cu probleme, dezvoltându-se
încrederea în sine a copilului și vizându-se echilibrul s ău psihic (dup ă
King).
MARIA BULGARU
142
4.6.8. Evaluarea sprijinului social
Sprijinul social este definit ca “informa ție verbală sau nonverbal ă,
sau sfatul, ajutorul concret, sau ac țiunea care sunt oferite de asistentul
social clientului și care au consecin țe asupra comportamentului și stării
emoționale ale clientului”1. Sprijinul social este component ă a rețelei
sociale cu care fiecare individ sau grup interac ționează în contextul vie ții
comunitare sau sociale. S-a constatat c ă familiile care au nevoie de sprijin
social sunt adesea izolate de rude sau prieteni, fiind în incapacitatea de a-și rezolva problemele legate de satisfacerea necesit ăților fundamentale.
Acordarea sprijinului social necesit ă întocmirea unei mape a re țelei de
relații sociale care folose ște drept instrument în atingerea obiectivului
propus de c ătre asistentul social – dezvoltarea de c ătre client a capacit ății
de autopercepere și de autoevaluare realist ă.
Mapa rețelei de rela ții sociale, proiectul de sprijinire social ă a
familiei pot fi prezentate în forma adus ă în Figura 4.3.
4.6.9. Consilierea
A consilia pe cineva cu probleme personale nu reprezint ă nici un
act magic și nici unul mistic, de și uneori rezultatele sunt incredibile.
Pregătirea de specialitate a consilierului și experien ța în domeniu sunt
elementele decisive pentru parcurgerea cu eficien ță a etapelor acestui tip
de sprijin și ajutor. În linii mari, din perspectiva celui care acord ă ajutor,
consilierea presupune trei faze:
1) construirea unei rela ții;
2) explorarea în adân cime a problemelor;
3) formularea solu țiilor alternative.
1 M.Spânu. Op. cit. , p.168.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
143
Se delimiteaz ă, însă, și perspectiva clientului, din acest punct de
vedere putându-se aborda opt stadii ale consilierii:
1) conștientizarea problemei : “Am o problem ă!” sau “Cred c ă sunt
într-o dificultate!”;
2) construirea unei rela ții cu consilierul : “Cred c ă acest consilier
mă poate ajuta”;
3) motivația: “Cred că pot să-mi îmbun ătățesc situația!”; Școală.
Loc de munc ă
Biserică,
cluburi ,
Servicii formaleAlte familii Prieteni
Vecini Data __________
Asistentul ______
Figura 4.3. Mapa re țelei de rela ții sociale.
(După: E. M.Tracy, J. K.Whittaker. Families in Society // The
Journal of Contemporany Human Services, 1990.)
MARIA BULGARU
144 4) conceptualizarea problemei : “Problema mea nu este de
nerezolvat”;
5) explorarea strategiilor : “Înțeleg că sunt câteva planuri de
acțiune pe care pot s ă le încerc pentru a-mi ameliora situa ția”;
6) selectarea strategiei : “Cred c ă această abordare m-ar ajuta și
sunt gata s ă o încerc”;
7) implementarea : “Această abordare m ă ajută foarte mult!”;
8) evaluarea : “Deși această abordare mi-a luat o parte din timp și a
solicitat efort, consider c ă a meritat”.
Unii practicieni refuz ă să-i confere consilierului statutul pe care-l
merită, substituindu-l fie cu tehnicile psih oterapeutice, fie cu interviul. E
adevărat că rolul său este asem ănător cu cel al psihoterapiei, dar exist ă o
deosebire major ă: psihoterapia, utilizat ă de psihologi și psihiatri antrena ți
special în aceast ă direcție, constă în interpretarea patologiei problemelor
clienților, în timp ce consilierea interpreteaz ă lipsurile actuale ale
clienților. Deci, prin consiliere se urm ărește adaptarea optimal ă la
condițiile de via ță și dezvoltarea personalit ății deja existente, rezolvarea
în primul rând a conflictelor interpersonale. Când un client are probleme
ce depășesc abilitatea consilierului, acesta este îndreptat spre serviciile de
specialitate.
Există un raport specific între consiliere și interviu. Se poate spune
că tehnica de consiliere este o extensiune a interviului, întrucât sunt
utilizate acelea și procedee de comunicare, chiar dac ă există, din partea
consilierului, o participare cu mult ă căldură, acceptare și înțelegere. Îns ă
sunt și diferențe. Una dintre acestea se refer ă la nivelul de rezisten ță a
clientului, mai sc ăzut în timpul procesului de consiliere.
O altă diferență specifică a consilierii se refer ă la utilizarea unor
teorii care fundamenteaz ă obiectivele și formele de desf ășurare. Cel mai
frecvent, acestea sunt aplicate în conexiunea lor (de exemplu, teoria
psihanalitic ă este aplicat ă atunci când se inten ționează “pătrunderea”
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
145 psihologic ă spre mecanismele de ap ărare și rezisten ță ale clientului,
activitatea în timpul interven ției lucrătorului social).
Una dintre cele mai cunoscute tehnici de consiliere este cea a
terapiei centrate pe client, ce se realizeaz ă prin prezen ța a patru procedee:
• ascultarea activ ă;
• clarificarea;
• parafrazarea;
• reflectarea sentimentelor.
Pentru a face posibil ă o asemenea interven ție, consilierul trebuie s ă
probeze, în rela ția sa cu clientul, trei atribute principale:
• atitudinea pozitiv ă și necondiționată;
• abordarea cu sinceritate;
• empatia.
Atitudinea pozitiv ă necondiționată se instaleaz ă când lucr ătorul
social reu șește să comunice clientului o acceptare complet ă și sinceră a
personalit ății acestuia, cu tot ce ține de manifestarea ei. Este complet
neindicată poziția moralizatoare, de etichetare a unor acte, atitudini sau
sentimente.
Sinceritatea , ca o condi ție fundamental ă, constă în “dezv ăluirea”
propriei personalit ăți în activitatea cu clientul. Trebuie de precizat c ă
sinceritatea are un caracter profesional, deci autodezv ăluirea va viza acele
elemente ale personalit ății integrate, care s ă poată activa și dezvolta
componente corespunz ătoare ale eu-lui clientului.
Empatia este capacitatea de a participa la ceea ce simte clientul,
este o fuziune cu sentimentele acestuia. Implic ă mai mult decât o
înțelegere de tip intelectual, este un transfer emo țional în universul
interlocutorului. Aceast ă calitate, pentru a fi dezvoltat ă, necesită un
antrenament deosebit ce începe cu ascultarea activ ă și se finiseaz ă cu
MARIA BULGARU
146 asimilarea unor vaste cuno ștințe și experien țe despre cauzele și motivele
comportamentului uman.
4.6.10. Interviul
Interviurile folosite în asisten ța socială se împart conform
următoarei clasific ări:
a) interviul informa țional;
b) interviul de diagnostic;
c) interviul terapeutic.
Realizarea interviului f ără un ghid reprezint ă una dintre gravele
erori pe care le înregistreaz ă mulți dintre asisten ții sociali, îndeosebi cei
fără experien ță. În planificarea interviului sau realizarea ghidului de
interviu* prezintă importan ță următoarele întreb ări:
1. Care sunt obiectivele interven ției asistentului social și cum vor
fi ele atinse prin intermediul întâlnirii cu clientul?
2. Ce decizii sunt vizate pentru a fi formulate în timp?
3. Sunt implica ți în procesul ajutor ării clientului și alți
profesioni ști?
4. Cât timp va dura interviul?
5. Unde se va desf ășura?
6. Ce aranjamente sunt necesare pentru interviu?
7. Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului?
8. Ce factori trebuie lua ți în considera ție pentru preg ătirea
interviului (culturali, etnici, religio și etc.)?
9. Ce stări ale clientului trebuie avute în vedere pentru preg ătirea
interviului (anxietate, furie, confuzie etc.)?
* Un model de ghid de interviu este adus în Anexa 10.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
147 10. Ce date medicale trebuie apreciate înainte de interviu (stare de
sănătate, fizică și psihică, tratamente și efecte)?
11. Ce documenta ție este necesar ă pentru preg ătirea interviului?
a) Interviul informa țional
Interviul informa țional este desemnat s ă obțină materialul necesar
realizării istoricului social al clientului cu care rela ționează asistentul
social. Scopul acestui tip de interviu const ă în obținerea informa ției care
să-l ajute pe asistentul social s ă înțeleagă mai bine clientul și problemele
lui. Structura interviului este urm ătoarea:
• informații de identificare: numele, data na șterii, adresa,
telefonul, ocupa ția, religia, rasa, statutul material, în ălțimea,
greutatea;
• prezentarea problemei: problema prezentat ă de client sau
motivația întocmirii istoricului social;
• date despre familie și copilărie: sunt prezentate experien țe
familiale, probleme ale dezvolt ării (vârsta la care a început s ă
vorbească, să meargă, aspecte ale autoîngrijirii și igienei, rela ții
cu părinții, cu frații și surorile, crize de adaptare în timpul micii
copilării);
• performan țe școlare – o apreciere a evolu ției subiectului în
mediul școlar: absenteismul sau tendin ța de abandon,
performan ța școlară, pozitivă sau negativ ă;
• starea de s ănătate: este prezentat ă o evaluare a st ării de sănătate
(fizică și mentală), a intern ărilor subiectului;
• istoria marital ă: se prezint ă elemente semnificative ale rela țiilor
din cadrul sistemului marital, sentimente și experien țe maritale;
• istoricul angaj ării: unde este angajat, unde a mai fost angajat
anterior, ce pozi ție ocupă, dacă sunt probleme;
MARIA BULGARU
148 • contacte cu alte institu ții sau agen ții care au ajutat pân ă în
prezent clientul, ce fel de ajutor a primit clientul din partea
acestora (dac ă a fost implicat în psihoterapie);
• impresii generale: sunt prezentate impresiile asistentului social
despre client și observațiile din timpul interviului.
b) Interviul de diagnostic Ceea ce deosebe ște interviul informa țional, sau istoricul social, de
interviul de diagnostic este natura întreb ărilor din acest al doilea tip de
interviu, ele fiind orientate spre decizii specifice care pot justifica tipurile de servicii oferite clientului în func ție de problemele eviden țiate.
De exemplu, asistentul social lucreaz ă într-o reziden ță destinată
copiilor cu nevoi speciale; el va trebui s ă-și organizeze interviul de
diagnostic pentru a decide dac ă copiii, ai c ăror părinți au depus cereri
pentru internare, vor fi sau nu admi și în acest tip de institu ție. Dacă
asistența socială oferă servicii de protec ție, el va trebui s ă decidă,
împreună cu alți profesioni ști, dacă un copil a fost supus abuzului fizic
sau nu, sau dac ă a fost deprivat din punct de vedere social.
c) Interviul terapeutic Scopul acestuia este de a sprijini clien ții pentru a produce
schimbări în modul în care î și desfășoară viața
și activitatea sau în
propriul comportament. De exemplu, un p ărinte poate fi sprijinit pentru
a-și exercita corect abilit ățile parentale: un client care este într-o stare
depresivă sau foarte anxios, sau prezint ă tendința de suicid, poate fi
sprijinit pentru a face fa ță acestor probleme; un client care tocmai a fost
eliberat din închisoare poate fi sprijinit și ajutat s ă se angajeze, s ă-și
găsească o slujbă; un cuplu care prezint ă probleme maritale poate fi ajutat
să-și îmbunătățească stilul de comunicare și să-și amelioreze condi țiile în
care se dezvolt ă ca sistem familial.
Exemplu. Un soț sau o soție pot fi sprijini ți să-și ajute partenerii de
viață pentru a renun ța la alcool, tutun, droguri. Din acest exemplu rezult ă
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
149 faptul că interviul terapeutic presupune absen ța persoanei pentru care este
vizată schimbarea cu efect terapeutic.
Indiferent de tip, interviul necesit ă trei etape:
• deschidere;
• conținut;
• încheiere.
Deschiderea interviului
Inițierea discu țiilor poate apar ține atât clientului (care, dup ă ce este
invitat să se simt ă confortabil, vorbe ște asistentului social despre
îngrijorările și preocup ările sale), cât și asistentului social. Pentru
începutul și sfârșitul interviului sunt recomandate conversa ții cu caracter
general care au scopul de a preg ăti emoțional clientul. De altfel, acesta
este sprijinit s ă realizeze tranzi ția de la un mod de a interac ționa familiar
la unul nou și nefamiliar, care presupune r ăspunsuri pentru care are
experiență limitată.
Nu sunt dezirabile ini țieri ale interviului de genul:
– “Cu ce v ă pot ajuta?”, deoarece se poate astfel sugera c ă
elementul principal în rezolvarea problemei este asistentul
social, ceea ce este fals;
– “Aveți o problem ă?”, deoarece prin aceast ă formulare se poate
sugera că asistentul social percepe clientul ca un “caz de
psihiatrie sau ca un caz foarte special”.
Conținutul interviului
Este absolut necesar ca asistentul social s ă indice clientului rolul
său în cadrul interviului și apoi să aprecieze obiectivul interviului.
Exemplu: “Buna ziua! Sunt… asistent social în aceast ă școală. Astăzi aș
dori să stăm de vorb ă, deoarece ți-am văzut situația școlară și se pare c ă
întâmpini dificult ăți. Poate vom discuta despre aceasta?”
MARIA BULGARU
150 Întrebările care reprezint ă conținutul interviului trebuie redactate
cu multă rigurozitate, deoarece prin intermediul lor se ob țin informa ții, iar
clientul este ajutat și încurajat s ă-și spună “povestea vie ții”, să-și
exteriorizeze sentimente și chiar s ă-și selecteze alternative pentru
rezolvarea propriei probleme. Întreb ări de genul “Ce sim ți gândindu-te
la…?” sau “Po ți să-mi descrii ce sim ți? sunt des întâlnite și permit
sondarea gamei de idei și sentimente ale clientului. Un asistent social cu
abilități de comunicare trebuie s ă-și verifice tonalitatea folosit ă în
formularea întreb ărilor, deoarece în func ție de tipul de problem ă tonul va
sugera în țelegere, empatie, recunoa șterea unei st ări, sau fermitate. Iat ă
câteva exemple de întreb ări formulate gre șit și varianta lor corect ă:
9 Varianta cu erori:
Când v-ați lovit ultima oar ă soția?
Ați făcut un real progres, nu-i a șa?
Vă place Maria?
V-ar place s ă discutați despre c ăsnicie sau despre slujb ă în aceast ă
dimineață?
9 Varianta corect ă:
V-ați lovit vreodat ă soția?
Ce progres crede ți că ați făcut?
Ce simțiți pentru Maria?
Despre ce a ți vrea să discutăm în aceast ă dimineață?
Încheierea interviului
Această etapă este deosebit de complex ă, deoarece ambele p ărți
s-au familiarizat una cu cealalt ă. De aceea, clientul va fi preg ătit chiar de
la începutul interviului pentru aceast ă etapă. Este necesar ă o întâlnire
anterioară, denumit ă de unii autori “tema de acas ă,” care este formulat ă
de asistentul social la finalul interviului. Aceasta poate fi folosit ă, spre
exemplu, în cazul unui cuplu cu probleme de comportament sexual, între
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
151 două întâlniri cu asistentul social, cei doi fiind încuraja ți să vorbeasc ă
despre aceast ă dificultate.
Unii clien ți își exprimă îngrijorările abia la sfâr șitul interviului.
Sfârșitul este important, pentru c ă ceea ce se întâmpl ă în timpul acestei
ultime faze este în m ăsură să determine impresia interviului asupra
interviului ca întreg.
Strategia interviului
Reguli pentru dezvoltarea experien ței profesionale:
1. Întrebați ce trebuie, nici mai mult nici mai pu țin, și așteptați
pentru întrebarea urm ătoare. Nu încerca ți să umpleți timpul cu “t ăcerea”.
Studierea reac țiilor în pauzele conversa ției este o tehnic ă de interviu.
Pentru succesul interviului este necesar ă SIGURAN ȚA!
2. Acordați atenție celui cu care vorbi ți pentru a în țelege exact
sensul exprim ării. Dacă el nu este politicos, cere ți-i să-și reformuleze
problemele.
3. Nu întrerupe ți și lăsați timp de gândire pentru r ăspuns. Nu
faceți pauze mari, ve ți fi dezavantajat.
4. Nu jucați ca un comediant! Subiectul a șteaptă să audă și să
vadă persoane bine inten ționate, pricepute, descurc ărețe. Dacă vă faceți
plăcut, e perfect. Nu se obi șnuiește a se vorbi aspru sau foarte încet și
laconic.
5. Nu încerca ți să faceți eforturi disperate pentru a v ă face agreat
de subiect, pentru c ă el nu dore ște să vadă asta. Investigatorul
experimentat este profund și controlat. Fi ți onești! Puneți accentul pe
motivația de a-l ajuta.
6. Încercați să priviți permanent interlocutorul în ochi și lăsați-l să
creadă că este evaluatorul solu țiilor dumneavoastr ă.
MARIA BULGARU
152 Comporta ți-vă în manier ă entuziast ă,
deschisă dar responsabil ă!
Manifesta ți interes pentru problemele
asistatului, ca el s ă vă considere
CONFIDENT, fi ți curtenitor, plin
de tact!
Nu exagera ți în prezentarea îndemn ării
și talentului, ar ătați-vă SINCER!
Nu întreba ți chiar de la începutul
interviului despre probleme delicate
(bani, salariu, rela ții sexuale).
GĂSIȚI MOMENTUL POTRIVIT! Ascultați! Arătați-vă serios interesat
de munca dumneavoastr ă pentru a
lămuri problemele.
Deci, STR ĂDANIE!Priviți în ochi asistatul pentru a
produce o impresie favorabil ă și
exprimați-vă degajat.
NU VĂ ASCUNDE ȚI PRIVIREA!
Figura 4.4. Reguli pentru investigator. 7. Rămâneți permanent pe aceea și lungime de und ă cu subiectul.
Clarificați-vă eventualele neîn țelegeri, dar nu v ă lăsați imagina ția să
plutească. Țineți în frâu imagina ția!
Cele expuse sunt completate de Figurile 4.4, 4.5 și 4.6 ce urmeaz ă,
unde sunt sintetizate un șir de reguli pentru investigator, e descris ă
comunicarea în cadrul interviului și sunt aduse elemente necesare unui
interviu eficient.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
153 VerbalăFolosirea
cuvintelor
10%
Expresivitate,
gesturi, postura,
mișcarea
ochilor
75%Comunicarea
Nonverbal ă
Figura 4.5. Comunicarea în cadrul interviului.Inflexiuni și
accente în
emisia vocal ă
15%
4.6.11. Observa ția
Observa ția, ca metod ă de investigare, const ă în perceperea
sistematic ă a atitudinilor, comportamentelor și interacțiunilor factorilor
sociali, în momentul manifest ării lor, conform unui plan dinainte elaborat
și cu ajutorul unor tehnici specifice de investigare. Posibilit ățile de
utilizare a observa ției se diferen țiază în funcție de obiectul observ ării,
tehnica de înregistrare aplicat ă și poziția observatorului.
Observația a fost aplicat ă mai întâi la cunoa șterea lumii naturale,
iar apoi și la cunoa șterea fenomenelor psihice și sociale. Devenit ă metoda
științifică de cunoa ștere și acțiune, observa ția a început s ă se dezvolte în
mod particular în func ție de domeniul de aplica ție. Astfel, în științele
MARIA BULGARU
154 naturii ea a luat în special forma experimentului (în țeles ca “observa ția
dirijată perfect”). Dimensiunea cantitativ ă este cea dominant ă în cazul
observației din științele exacte. În domeniul sociouman observa ția a
trebuit să se adapteze specificului obiectului cercetat. În acest domeniu,
obiectul este de fapt un subiect uman, un actor social individual sau
colectiv. Spre deosebire de obiectele naturale, actorii sociali dezvolt ă
comportamente reactive în raport cu observatorul. Atunci când se știu
observați, oamenii î și modific ă substanțial comportamentul, pentru a- și
construi o imagine favorabil ă și pentru a r ăspunde presupuselor a șteptări
ale observatorului. De aceea cercet ătorul trebuie s ă ia permanent în calcul
caracteristica reactiv ă a obiectului investigat și să încerce s ă diminueze
efectele distorsionate; el trebuie s ă aibă mereu în vedere deosebirea dintre
comportamentul “vizibil” și cel “invizibil”. În rela ția dintre subiectul
cunoscător și obiect, în domeniul socioumanului, trebuie de avut în
vedere și comportamentul subiectiv și selectiv al observatorului.
Atitudine deschis ă
Vorbire clar ă și
contact vizual sus ținut
pe tot parcursul
interviuluiExprimarea dorin ței
de a lucra pentru
instituții de asisten ță
socialăȚinută
corespunz ătoare
(îmbrăcăminte,
încălțăminte etc.)
Figura 4.6. Elemente necesare unui interviu eficient.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
155 Observatorul nu e doar un cercet ător, el este în acela și timp o persoan ă
marcată de afecte, sentimente, preferin țe și prejudec ăți. De aceea
realitatea observat ă de un subiect uman (fie el un om obi șnuit sau un
savant) nu este realitatea pur și simplu, ci o realitate “construit ă”, o lume
pe care vrea s ă o vadă.
Observația nu este doar o metod ă de cunoa ștere științifică. Ea este,
în primul rând, un mijloc de orientare a omului în mediu. Orice rela ție cu
exteriorul presupune din partea subiectului uman realizarea unor
observații spontane. Abia atunci când procesele de cunoa ștere sunt
standardizate, f ăcând parte dintr-o strategie coerent ă, agenții cunoscători
procedeaz ă la o observa ție științifică.
Observația spontan ă are următoarele caracteristici:
• este nesistematic ă și fragmentar ă, producându-se la întâmplare,
conjunctural, f ără un plan dinainte stabilit și vizând aspecte
disparate ale realit ății;
• este imprecizia, în sensul c ă ea este marcat ă de inexactit ăți, de
exagerări ale unor detalii în dauna întregului, ale manifestului
în dauna latentului, de interpretarea necorespunz ătoare a unor
semne ale socialului;
• are un caracter subiectiv, determin at de predominarea afectelor,
sentimentelor și prejudec ăților observatorului;
• nefiind înregistrate sistematic, multe dintre datele empirice
culese se pierd.
Spre deosebire de observa ția spontan ă, observația științifică se
caracterizeaz ă prin:
• fundamentare teoretic ă, când cercet ătorul realizeaz ă observația
pornind de la o teorie științifică în legătură cu obiectul
investigat; respectiva teorie îi orienteaz ă activitatea de
observare;
MARIA BULGARU
156 • caracter sistematic și integral, vizând fenomenul în totalitatea
sa. Demersul observa ției va fi, în acest caz, unul analitic; nici
un element al realit ății observate nu va fi l ăsat deoparte.
Pornindu-se de la premisa asisten ței sociale, el presupune că
orice fapt poate avea semnifica ție socială;
• înregistrarea informa țiilor și repetarea observa țiilor.
Caracteristic ă ce face necesitatea codific ării opera țiilor și
construirii unui sistem de variabile; în felul acesta, se realizeaz ă
o culegere rapid ă de date și se poate acumula o cantitate mare
de informa ție.
În cadrul observa ției științifice distingem urm ătoarele tipuri:
a) Observația de explorare este tipul de cercetare care are ca obiect
o realitate social ă asupra c ăreia nu dispunem de informa ții teoretice și
preliminarii practice. Etnologii și antropologii sunt primii cercet ători care
au întreprins observa ții de acest tip asupra societ ăților arhaice,
înregistrând di rect aspecte și evenimente semnificative din via ța
populațiilor respective și oferind astfel primele informa ții despre ele.
Practica asisten ței sociale presupune apelul extrem de frecvent la o
asemenea tehnic ă de cunoa ștere, dat fiind faptul c ă fiecare client și fiecare
situație problematic ă reprezint ă, în felul lor, “unicitate”. Observa ția de
explorare este cea mai pu țin sistematizat ă, întrucât se realizeaz ă la primul
contact al cercet ătorului cu fenomenul social. Complexitatea și
imprevizibilitatea comportamentului individual și de grup în via ța
cotidiană, dificultatea de a reduce interac țiunile sociale la aspectul lor
cantitativ fac ca utilizarea categori ilor analitice într-un mod precis s ă fie
rară în acest stadiu. Acest tip de observa ție necesit ă integrarea
cercetătorului în realitatea studiat ă, participarea lui la via ța comunit ății,
pentru a surprinde astfel aspectele esen țiale. Observa ția exploratoare se
situează la un nivel descriptiv în cunoa șterea științifică (respectiv în
fazele de întâlnire și de studiu psihosocial proprii modelului medical și la
etapele de reparare a problemei și de analiz ă a situației în modelul
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
157 intervenției), marcând punctul de plecare în formularea ipotezelor pentru
investigarea metodic ă ulterioar ă (respectiv pentru fazele de diagnostic
psihosocial sau de analiz ă preliminar ă și operațională).
b) Observația de diagnostic se referă la aspecte, probleme și
situații socioumane despre care exist ă deja un volum de informa ție și cu
privire la care se pot formula ipoteze. Etapa exploratoare fiind dep ășită,
cercetătorul urm ărește să realizeze o analiz ă de profunzime și să verifice
ipotezele stabilite ini țial. Etimologic, termenul “diagnostic” înseamn ă
cunoaștere adâncit ă (dia – a străbate, prin; gnosis – cunoaștere). El este
utilizat mai ales în medicin ă, de unde este “exportat” și în alte domenii
(inclusiv în asisten ța socială, spre exemplu), pentru a indica rezultatul
unei investiga ții de profunzime asupra unei probleme. Un diagnostic
științific cuprinde, în fapt, dou ă componente: un diagnostic descriptiv
(diferențial) și un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic).
c) Observația experimental ă urmărește verificarea unor ipoteze și
aprofundarea cunoa șterii fenomenului social vizat prin manipularea
variabilelor și a factorilor procesului social în sensul construirii unui
sistem controlabil de observat. Observa ția experimental ă este utilizat ă, în
asistența socială, cu precădere în etapa aplic ării planului de interven ție,
etapă în care procedeele de declan șare și susținere a proceselor de
schimbare social ă au frecvent caracter experimental.
d) Observația participativ ă este o tehnic ă asemănătoare observa ției
de tip etnologic, ce presupune integrarea observatorului în grupul cercetat
pentru o perioad ă lungă de timp, perioad ă în care poate observa realitatea
în mod global, și nu fragmentar. Observa ția participativ ă a fost utilizat ă
pentru prima dat ă de către Bronislaw Malinowski în antropologie, cu titlu
de tehnic ă de investigare a societ ăților arhaice. Îns ă dacă societăților
primitive le sunt str ăine scopurile urm ărite de etnologi, cercet ătorul
realităților sociale moderne trebuie s ă prezinte cu exactitate scopurile și
obiectivele cercet ării, pentru a putea ob ține acordul comunit ății. În func ție
de gradul de implicare a observatorului în via ța obișnuită a comunit ății
MARIA BULGARU
158 studiate, distingem observația reportaj și observația participativ ă de tip
etnologic .
Observația reportaj este utilizat ă mai ales de c ătre ziariști, dar și
de către sociologi și asistenți sociali. Ea se aplic ă fenomenelor și
activităților discontinue, fie ele unice sau repetabile la intervale mari:
sărbători, ceremonii tradi ționale etc. În acest caz, observatorul particip ă
ca spectator, men ținându-se în afara grupului observat.
Observația participativ ă de tip etnologic sau calitativ presupune
integrarea cercet ătorului în comunitatea investigat ă, având drepturi și
obligații aproape identice cu ale membrilor de drept ale grupului. Ace știa
ignoră sau “uită” de ce s-a integrat în comunitate cercet ătorul. Timpul
observației participative de tip etnologic sau calitativ trebuie s ă fie
suficient de lung, pentru ca cercet ătorul să cunoasc ă destul de bine
colectivitatea, și suficient de scurt, pentru a se evita identificarea lui cu
interesele, aspira țiile cu modul de via ță a comunit ății. În acest din urm ă
caz, s-ar vicia obiectivitatea datelor empirice culese. Totu și, în fiecare
observație există și trebuie s ă existe un oarecare grad de subiectivitate.
Realizarea observa ției participative de tip etnologic presupune
integrarea cercet ătorului în via ța comunit ății potrivit urm ătoarelor
principii:
• să respecte regulile de convie țuire și tradițiile colectivit ății
investigate;
• să nu se izoleze de grup și să aibă un comportament normal;
• să nu lase impresia c ă este o autoritate și să nu joace rolul de
conducător sau sf ătuitor (acest rol fiind admis doar la etapa
aplicării planului de interven ție, nu și la acea de analiz ă a
situației);
• să nu șocheze prin vocabularul utilizat și cultura sa;
• să nu manifeste un interes mediu pentru ceea ce se petrece în
comunitate;
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
159 • să nu fie indiscret, s ă nu forțeze situația de observa ție și să nu
pară prea interesat de un aspect sau de un actor social;
• să manifeste interes egal fa ță de toți membrii și față de toate
microgrupurile existente în comunitatea respectiv ă, pentru a
dobândi încrederea tuturor;
• să se preocupe de antrenarea unor subiec ți în cercetare și să
acorde o aten ție special ă așa–numitelor “persoane-cheie”, f ără
acordul cărora nu are acces la anumite informa ții.
Cercetătorul se confrunt ă însă cu o serie de probleme referitoare la
posibilitățile practice de a realiza observa ția îndelungat ă asupra unei
comunități și de a se afla simultan în mai multe locuri, în miezul mai
multor evenimente. De aceea, este necesar ă adesea utilizarea unor
observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica
participantului observator care culege și transmite cercet ătorului date cu
privire la activitatea propriului grup. Participantul observator este o persoană (spre exemplu, un membru al familiei, al grupului de prieteni, al
colectivului de munc ă, un vecin, un agent, educa țional etc.), care îi
cunoa
ște evoluțiile sociale, putându-ne furniza informa ții prețioase despre
apariția situației problematice, despre posibilele ei cauze, precum și
despre resursele ce pot fi mobilizate în scopul rezolv ării acesteia. Totu și,
până și această subiectivitate poate fi exploatat ă științific și asistențial,
devenind obiect de studiu și criteriu de evaluare a trebuin țelor umane.
Cunoașterea motiva țiilor profunde ale ac țiunii sociale, precum și
cunoașterea imaginilor de sine ale act orilor sociali nu este posibil ă fără
concursul acestora.
Observația participativ ă permite dep ășirea unei viziuni exterioare
asupra problemei sociale și asupra popula ției investigate, în profitul unei
analize din interior, care cuprinde dinamica realit ății trăite, eviden țiind
legătura dintre fapte direct observabile și mobilul lor subiectiv.
MARIA BULGARU
160 Utilizarea unui ghid de observa ție, prin care asistentul social
urmărește scopul identific ării naturii și structurii interac țiunilor care se
stabilesc între membrii familiei, ar putea include întreb ări referitoare la:
• aprecierea raporturilor din cadrul familiei, care se va realiza în
dependen ță de răspunsurile ob ținute de asistentul social la
întrebări de felul: care sunt membrii familiei biologice (p ărinți
naturali, copii naturali), care sunt membrii familiei legale,
declarate prin c ăsătorie, divor ț sau adop ție ori prin ordine de
plasament și îngrijire temporar ă, cum sunt împ ărțite
responsabilit ățile de îngrijire a copilului sau cum sunt
îndeplinite sarcinile pentru supravegherea și funcționarea
familiei;
• fapte sau evenimente descrise de familie, prin care se va stabili
dacă familia resimte necesitatea de a eviden ția identitatea
religioasă, etnică sau cultural ă, la fel se va stabili contextul de
vecinătate în care tr ăiește, care sunt sursele veniturilor, unde
sunt angaja ți membrii familiei, care este istoria divor țului,
abandonului, violen ței și cum au afectat boala și dizabilit ățile
funcționarea familiei;
• performarea func țiilor familiei, care poate fi stabilit ă prin
cunoașterea modului de func ționare a familiei ca unitate
economic ă (venitul total, nivelul cheltuielilor), de realizare a
socializării copiilor, de utilizare a metodelor de educa ție, de
cultivare a sentimentelor de permanen ță, intimitate, dragoste,
identitate etc.;
• determinarea grani țelor subsistemelor, a regulilor și rolurilor
care guverneaz ă interacțiunile din familie;
• dezvăluirea dimensiunilor morale și etice ale familiei care se
referă la astfel de valori, precum: obliga ția, fidelitatea,
corectitudinea, s acrificiul, credin țe religioase, convingeri
spirituale etc.;
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
161 • modul de a lua deciziile în familie;
• problemele emo ționale ale familiei (predomin ă anxietatea,
tristețea, furia sau alte emo ții;
• modul de acceptare de c ătre membrii familiei a diferen ței
(eliminarea altora, eliminarea sinelui, evitarea și comunicarea
directă și deschisă)1.
4.6.12. Ascultarea activ ă
Ascultarea poate fi prezentat ă prin intermediul a trei procese:
receptarea mesajului, interpretarea și transmiterea mesajului.
1. Receptarea reprezintă un proces închis, e șecul în receptare
intervenind în momentele când asistentul social înceteaz ă să asculte cu
atenție.
2. Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis,
prezentând analiza mesajului receptat și înțelegerea semnifica ției
acestuia. Erorile se pot instala datorit ă distorsiunilor care împiedic ă
înțelegerea cu acurate țe a mesajului trimis de client. Problemele ap ărute
se centreaz ă pe tendin ța asistentului social de a asculta ceea ce dore ște să
audă de la client (se anuleaz ă comunicarea bidirec țională).
3. Transmiterea mesajului reprezintă secvența finală a ascultării.
Se consider ă că un asistent social poate recepta corect un mesaj, dar,
datorită lipsei de abilit ăți de comunicare, poate avea dificult ăți în
transmiterea mesajului; oricum, aces te probleme par a fi mai u șor de
corijat decât în procesele anterioare.
Se poate vorbi despre patru tipuri de r ăspunsuri specifice ascult ă
rii:
1) clarificarea;
2) parafrazarea;
1 Vezi: M.Spânu. Op. cit. , p.177.
MARIA BULGARU
162 3) reflectarea;
4) rezumarea.
Clarificarea are următoarele scopuri:
• face eficient mesajul clientului;
• confirmă acuratețea perceperii mesajului de c ătre asistentul
social;
• verifică corectitudinea în țelegerii mesajului.
Exemplu. Afirmația clientului: “Am 35 de ani și sunt văduvă cu
doi copii. Toat ă viața mea s-a schimbat dup ă moartea so țului. Mă simt
atât de nesigur ă în legătură cu puterea mea de a lua decizii pentru familie.
De mult nu m ă mai pot odihni bine noaptea, nu m ă mai pot concentra, am
început să beau…”
Clarificarea asistentului social: “Vre ți să spuneți că una dintre
noile dificult ăți pe care le-a ți întâmpinat dup ă moartea so țului este lipsa
de încredere în capacitatea dvs. de a lua o decizie pentru familie?”
În conexiune cu clarificarea trebuie s ă se realizeze distinc ția dintre
partea cognitiv ă a mesajului și cea afectiv ă. Partea din mesaj, care ofer ă
informații despre situa ție sau eveniment, care include referin țe la
persoane, obiecte, reprezint ă secvența cognitiv ă a mesajului. Partea din
mesaj, care poate releva sentimente, emo ții și se caracterizeaz ă prin
folosirea unor expresii semnificative pentru tr ăirile emoționale, reprezint ă
secvența afectivă a mesajului.
Exemplu. Un copil de 7 ani face afirma ția: “Nu-mi place la școală,
nu mi se pare amuzant, la ore m ă plictisesc.”
“La ore m ă plictisesc” reprezint ă secvența cognitiv ă care se refer ă
la o situa ție specific ă, mai precis, lipsa unor activit ăți școlare care s ă
captiveze aten ția copilului.
“Nu-mi place la școală” este secven ța afectiv ă, sentimentele
copilului fiind sugerate de expresia “nu-mi place”.
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
163 Parafrazarea reprezint ă o reformulare a mesajului clientului de
către asistentul social care utilizeaz ă propriile expresii. Scopul
parafrazării constă în a ajuta clientul s ă se concentreze asupra ideilor pe
care le-a formulat incorect și să încerce o analiz ă a acestora.
Exemplu. “De când a murit so țul Dvs. ave ți toată responsabilitatea
și luați toate deciziile pentru familia dvs., de și vă este foarte greu”.
Reflectarea poate fi considerat ă sinonimă cu răspunsul la partea
afectivă a mesajului. Scopul reflect ării constă în:
• a încuraja clientul s ă se exprime cât mai mult despre
sentimentele sale;
• a sprijini clientul în a experimenta st ări emoționale intense;
• a ajuta clientul s ă devină conștient de sentimentele care l-ar
putea domina.
Exemplu. “Vă simțiți îngrijorat ă în legătură cu puterea Dvs. de a
decide pentru întreaga familie dup ă moartea so țului?”
Rezumarea poate fi definit ă ca un ansamblu de dou ă sau mai multe
parafrazări și reflectări care exprim ă în mod concentrat mesajul clientului.
Scopul const ă în a realiza leg ătura dintre elementele mesajului, a oferi
feed-back, a identifica teme repetate în mesajul clientului.
Exemplu: “ Acum, dup ă moartea so țului Dvs., v ă confrunta ți cu o
serie de dificult ăți, între care cea mai mare este preluarea
responsabilit ăților și a puterii de decizie pentru familie, v ă simțiți singură,
încercările de avea mai mult ă grijă de dvs. și familie s-au epuizat.”
4.6.13. Redefinirea
Redefinirea reprezintă tehnica utilizat ă de către asistentul social
pentru a ajuta clientul s ă modifice semnifica ția acordat ă unui eveniment
capital sau unui comportament. Scopul utiliz ării acestei tehnici reprezint ă
persuadarea clientului pentru ca acesta s ă abordeze dintr-o perspectiv ă
MARIA BULGARU
164 nouă elementul sau comportamentul luat în discu ție. Redefinirea este în
mod special folosit ă în lucrul cu persoanele care au probleme legate de
relațiile interpersonale (în cuplu sau în familie); membrii familiei sunt
încurajați să reexamineze defini țiile pe care le-au oferit problemelor sau
dificultăților întâmpinate, promovându-se o în țelegere sporit ă și un mod
particular de raportare emo țională la evenimentul sau comportamentul
analizat. În consecin ță, când o persoan ă percepe lucrurile într-o nou ă
lumină, ea, de obicei, simte și se comport ă într-un mod diferit.
Redefinirea contribuie la stimularea clientului de a formula diferite interpretări și alternative ale perceperii, ceea ce contribuie la determinarea
clientului de a sim ți și a gândi tolerant în raport cu ceilal ți.
4.6.14. Sculptura familial ă
Sculptura familial ă este o tehnic ă desemnat ă să ajute clientul sau
familia să evalueze aspecte ale comportamentelor existente în familie,
fiind folosit ă la fel de eficient. Unul dintre membrii familiei este invitat s ă
realizeze aranjamente fizice cu ceilal ți membri, astfel încât rezultatul s ă
corespund ă unor rela ții existente și percepute de c ătre toți participan ții.
Maniera de lucru este asem ănă
toare model ării lutului, îns ă materialul cu
care se lucreaz ă este unul mult mai dificil, este unul de esen ță umană.
Asistentul social va sprijini permanent, preluând rolul de sculptor, pe acel membru de familie ce ofer ă o imagine personal ă a raporturilor din
familie. Orientarea spa țială a fiecărui membru, pozi ția față de restul
familiei exprim ă perceperea vizualizat ă de către sculptor a rela țiilor care
pot fi identificate la nivel familial. Fiind folosit ă în terapia familial ă,
această tehnică asigură oportunitatea discut ării sentimentelor generate de
rolul de sculptor, dar și a celor experimentate de c ătre fiecare personaj al
“sculpturii” ob ținute. Este evident rolul de me diator al asistentului social
între persoana care a preluat rolul de sculptor și ceilalți membri ai
familiei. A lucra cu o familie cu dificult ăți, sentimentele membrilor
nefiind bine reglate sau rolurile lor nefiind bine performante, și a utiliza
4. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A FAMILIEI
165 sculptura familial ă în asisten ța socială este o provocare pentru ambele
părți implicate. A.Hartman, în lucrarea sa “ Working with adoptive
families; Beyond placement ”, oferă asistentului social detalii cu valoare
orientativ ă în aplicarea sculpturii familiale. Se poate sugera faptul c ă
sculptorul imagineaz ă familia acas ă, în timpul serii: unde va fi fiecare
persoană, ce vor face acestea (pot fi utilizate scaune sau alte obiecte…).
Este important s ă i se permit ă sculptorului s ă termine f ără a fi
întrerupt, iar ceilal ți membri ai familiei s ă fie asigura ți că ei, la rândul lor,
vor fi capabili s ă realizeze sculptura familial ă mai târziu, în maniera în
care o vor dori. Asistentul social ar trebui s ă acorde sculptorului sprijinul
și ajutorul necesar, s ă-l încurajeze pentru a fi relaxat, punându-i întreb ări
cum ar fi: “Vrei ca mama ta s ă fie aranjat ă într-o direc ție particular ă? Este
ceea ce vrei tu s ă faci? Sunt alte schimb ări pe care ai dori s ă le faci?”
După ce sculptorul a finalizat sculptura cu o anumit ă satisfacție și
își reia locul pe care și l-a atribuit în cadrul sculpturii, asistentul social
este în continuare mediator, în timp ce actorii r ămân în pozi țiile pe care
le-au cerut (personajele din sculptur ă). Aceast ă invitație poate s ă
provoace momente dezagreabile pentru unii membri datorit ă modului în
care ei v ăd familia. Vor fi ruga ți să-și exprime punctul de vedere,
manifestând astfel stresul sau tensiunea1.
4.6.15. Cartea Vie ții
Cartea Vie ții* reprezint ă un instrument cu valoare terapeutic ă. El
este folosit în scopul de a ajuta un copil, în special un copil dat spre
îngrijire sau adoptat, de a- și dezvolta un sens al identit ății și de a-și
înțelege experien țele generate de separare sau plasament. Cartea Vie ții
urmărește:
1 Vezi: A.Hartman. Working with adoptive families; Beyond placement. -New
York: Child Welfare League of America, 1984, p.24.
* Un model de Carte a Vie ții e adus în Anexa 11.
MARIA BULGARU
166 • să dezvolte un sens al continuit ății și al identit ății;
• să înțeleagă separările din trecut și plasamentele actuale,
reducând confuzia și neînțelegerea asupra acestor experien țe;
• să evite să foloseasc ă într-un mod nes ănătos fanteziile în
încercarea de a coopera cu experien țele dureroase ale vie ții
sale;
• să-și aminteasc ă persoane semnificative și evenimente din
copilărie;
• să mențină o eviden ță a celor mai importante informa ții
personale (certificat de na ștere, informa ții medicale, fotografii
cu membrii familiei, premii școlare etc.).
Cartea Vie ții e o carte realizat ă în mod individual, ce se refer ă la
perioada de la na ștere până în prezent, scris ă de către copil cu propriile
sale cuvinte. Ea cuprinde o descriere a ceea ce i se întâmpl ă copilului,
unde, de ce, dar și a sentimentelor copilului despre ceea ce se întâmpl ă. În
carte pot fi incluse fotografii, desene, premii, certificate, scrisori de la
părinții de îngrijire anteriori sau p ărinții adoptivi și părinții naturali,
certificatul de na ștere, genograma și orice altceva ce ar putea fi inclus de
către copil în mod particular1.
Acestea sunt câteva din metodele, tehnicile și instrumentele
principale de lucru ale asistentului social cu familia care și-au demonstrat
eficiența în timp.
1 Vezi: K.Backhause . Last book: Tools for vorking with children in placement
//Social Work. -1984. -Nr. 29. -P.551-544.
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
167
Capitolul 5.
INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE
DE MALTRATARE A COPILULUI
5.1. Abuzul asupra copilului: concepte și tipologii
Abuzul înseamn ă profitarea de pe urma diferen ței de putere dintre
un adult și un copil, desconsiderarea personalit ății celui de al doilea.
Abuzul mai poate fi definit ca violen ță a adultului împotriva copilului,
fenomen prezent în toate societ ățile.
Principalele tipuri de abuz descrise în literatur ă sunt: abuzul fizic,
abuzul psihologic și abuzul sexual.
Abuzul fizic reprezint ă agresarea copilului în mod deliberat de
către adultul în grija c ăruia se afl ă el, provocarea de leziuni sau otr ăvirea
lui. Acest tip de abuz este înso țit de traume psihice imediate.
Cercetătorul american Pecora (1992) define ște abuzul fizic ca v ătămare
produsă neaccidental de persoana în grija c ăruia se afl ă un copil. Se
impune necesitatea extinderii acestei defini ții1. Este nevoie de a include
criterii de diferen țiere între diversele tipuri de abuzuri. Gradul abuzului
diferă în funcție de vătămarea produs ă copilului. E greu a decide unde
începe abuzul grav. Totu și, abuzul începe atunci când s ănătatea psihic ă
sau fizică a copilului este pus ă în pericol.
Pedepsele minore aplicate în mod obi șnuit nu dăunează sănătății și
integrității corporale a copilului. Nici ele nu sunt îns ă total lipsite de
pericol pentru s ănătatea lui mental ă. Folosite în mod repetat, ele pot s ă
conducă la traume psihice. Abuzive sunt considerate, în primul rând,
1 Vezi: P.J.Pecora, J.K. Whittaker, A.N.Maluccio. The Child welfare
challenge . -New York, 1992.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
168 pedepsele din categoria celor grave, care comport ă un risc substan țial
pentru sănătatea și integritatea corporal ă a minorului: provocarea de
arsuri, înfometarea, folosirea unor instrumente pericu loase, folosirea
curentului electric. B.Sanders și Becker-Lausen au elaborat o scar ă pentru
depistarea abuzului și traumei în cadrul familiei (vezi Anexa 12).
Toate formele de abuz și neglijare a copilului au consecin țe
psihologice. Cercet ătorul american Garbarino definea abuzul psihologic
drept “atac concentrat al unui adult asupra dezvolt ării conștiinței de sine
și a competen ței sociale a copilului”1. Printre formele abuzului psihologic
Garbarino, Pecora, Whitman enumeră:
• respingerea care exprim ă negarea legitimit ății dorințelor
copilului (umilirea, etichetarea, minimalizarea, ridiculizarea);
• izolarea care reprezint ă interzicerea sistematic ă a jocului, a
distracției, a legăturii cu prietenii etc.;
• terorizarea pe cale verbal ă pentru inocularea fricii, ceea ce
creează copilului imaginea unei lumi ostile;
• ignorarea sau refuzul comunic ării cu copilul;
• coruperea sau atragerea copilului în activit ăți antisociale;
• deprivarea copilului de demnitate – form ă de abuz, care poate
fi analizat ă separat, în țelegând prin aceasta recurgerea de c ătre
adult la exprim ări sau la atitudini depreciatoare la adresa
copilului, care afecteaz ă demnitatea acestuia (folosirea
expresiilor jignitoare, învinov ățirea etc.).
Abuzul sexual poate fi definit ca atrage re, convingere, folosire,
forțare și obligare a minorului s ă participe la activit ăți de natur ă sexuală
sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activit ăți care servesc
1 Vezi: J.Garbarino, E.Guttmann, J.W.Seeley. The psychologically battered
child: Strategies for identification, assessment and intervention. -San
Francisco, 1986.
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
169 obținerii de c ătre adult a pl ăcerii1. Chiar și atunci când rela țiile sexuale nu
au o component ă de recurgere la for ță, când rela țiile par a fi liber
consimțite se folose ște noțiunea de abuz sexual. Atunci când agresorul
este el însu și minor, se vorbe ște despre rela ții de tip abuziv dac ă diferența
de vârstă dintre victim ă și agresor este de 5 ani.
Aceasta scoate din categoria ab uzurilor jocurile sexuale ini țiate de
copii, când ele implic ă minori cam de aceea și vârstă sau experimentele
sexuale reciproce ale unor adolescen ți. Atunci îns ă când, în rela țiile lor
sexuale, copiii sau adolescen ții recurg la for ță împotriva unuia chiar de
aceeași vârstă, relațiile dobândesc caracter abuziv.
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau f ără
contact (contact sexual genital, oral sau anal). Acestea pot fi sub diverse forme:
• hărțuirea sexual ă (cu formele sale – propuneri verbale, gesturi
sau atingeri de tip sexual);
• comportamentul exhibi ționist în fa ța unui copil;
• manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea
acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului;
• penetrarea sexual ă – pe cale oral ă, genital
ă sau anală;
• exploatarea sexual ă – obligarea minorului la pornografie sau
prostituție în folosul adultului2.
În concluzie putem men ționa că abuzul sexual mai const ă și în
expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seduc ție
(avansuri, mângâieri și promisiuni) sau în implicarea acestuia în acte
sexuale genitale, orale sau anale.
Abuzului sexual este favorizat de urm ătorii factori :
1 M.Roth-Szamoskozi. Protecția copilului. Dileme, concep ții și metode .
-Cluj-Napoca, 1999, p.53.
2 K.Killen. Copilul maltratat . -Timișoara, 1996, p.32.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
170 1. Factori sociali, care includ:
a) Nivelul redus de trai / șomajul. Familiile paupere, în care unul
sau ambii p ărinți nu au statut profesional, prezint ă un risc crescut de abuz
datorită stresului asociat s ărăciei: probleme de comunicare în cuplu, mod
defectuos de administrare a bugetului, nivel sc ăzut de școlarizare/
educație.
b) Apartenen ța familiei la un grup minoritar, dezavantajat din
punct de vedere social, antreneaz ă insecuritate, frustrare și stres, ceea ce
conduce la izolarea social ă a familiei și apariția unor comportamente
abuzive.
Factorii sociali genereaz ă modificări în structura familiilor, soldate
cu apariția modelelor familiale alternative de tipul: familii monoparentale
materne / paterne, familii reconstituite. Principalele probleme care apar în
aceste familii țin de:
• dificultățile financiare care pot conduce la transfer ări de rol
către copil, în sensul c ă acesta poate fi obligat s ă obțină venituri
prin diferite activit ăți (nu numai exploatarea economic ă, dar și
cea sexual ă);
• modificarea stilului de rela ționare a mamelor singure cu
copilul, mama atribuindu-i treptat acestuia rolul de partener, ceea ce îl for țează să-și dezvolte maturitatea în devans;
• comportamentul hiperautoritar, frecvent abuziv, al p ărinților
vitregi din familiile reconstituite fa ță de copiii vitregi, iar fa ță
de propriii copii o atitudine contrar ă, hiperprotectoare, ceea ce
conduce la rivalitate fratern ă.
2. Factori psihologici:
a) Părinții rigizi, lipsi ți de căldură și empatie.
b) Părinți imaturi afectiv, ceea ce determin ă incapacitatea
exercitării rolului parental.
c) Preluarea de c ătre părinți a modelului abuziv din familiile de
origine.
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
171 d) Tulburări de atașament avute de p ărinți în copilărie, ceea ce îi
predispune la boli psihice de tipul psihozei discordante etc.
e) Părinții au diferite tulbur ări de personalitate (antisocial ă sau
histrionice) etc.
Semnele generale de recunoa ștere a abuzului sexual la copii se
manifestă prin:
• tulburări de somn (insomnii, somn agitat, co șmaruri);
• tulburări de alimenta ție (anorexie, bulimie);
• prezența unor ticuri (clipit, onicofagie);
• persistența unor senza ții olfactive / cutanate obsesive;
• modificarea rapid ă a dispozi ției afective;
• autoculpabilizare, autostigmatizare;
• impulsivitate / agresivitate;
• dificultăți de relaționare;
• scăderea randamentului școlar;
• tulburări de comportament.
Copiii reac ționează în mod diferit la abuz. Reac țiile specifice
abuzului sexual la copiii între 0-3 ani sunt caracterizate prin urm ătoarele
simptome:
• preocuparea pentru anumite p ărți ale corpului s ău sau al altora;
• masturbare;
• cunoștințe despre sex neconcordante cu vârsta;
• atingerea “neadecvat ă“ a celor din jurul s ău;
• dureri, inflamarea, înro șirea sau sângerarea organelor genitale;
• ostilitate fa ță de lumea adult ă.
Memorarea traumei poate fi eviden țiată la aceast ă vârstă în
comportamentul verbal / nonverbal, dar cel mai bine în joc. De asemenea,
pot rămâne în memorie și pot fi descrise fragmente sau imagini vizuale.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
172 Un ajutor deosebit în recuperarea copilului o au p ărinții. Sprijinul
părinților trebuie s ă fie centrat pe:
• urmărirea copilului (cum m ănâncă / cum doarme / cum se
joacă);
• evitarea separ ării copilului de figura central ă de atașament;
• încurajarea copilului s ă dea nume simple sentimentelor
provocate de traum ă;
• oferirea de juc ării care au leg ătură cu trauma pentru facilitarea
comunicării și exprimării sentimentelor legate de aceasta.
Copiii între 3 – 7 ani își manifest ă reacțiile la abuzul sexual prin:
• anxietate, team ă generalizat ă;
• pierderea interesului pentru activit ăți care alt ădată îi făceau
plăcere;
• tulburări ale somnului și de alimenta ție;
• teama că evenimentul traumatic se va repeta;
• explicații magice pentru evenimentele / lucrurile / situa țiile
legate de traum ă pe care el nu le în țelege;
• joc cu tent ă sexuală (cu jucării sau cu copii din anturaj);
• preocuparea pentru anumite p ărți ale propriului corp sau al
altora;
• atingerea neadecvat ă, agresivă, cu tentă sexuală a celor din jur;
• teama față de anumite persoane sau locuri;
• dureri, inflamarea, înro șirea sau sângerarea organelor genitale;
• ostilitate fa ță de lumea adult ă.
Memorarea traumei la aceast ă categorie de copii este eviden țiată
prin joc și discuții libere. Sprijinul p ărinților trebuie s ă fie axat pe:
• ascultarea cu aten ție a relatărilor copilului;
• respectarea temerilor copilului și acordarea de timp pentru
dezvoltarea unor mecanisme de ap ărare proprii;
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
173 • apărarea / protejarea copilului de reexpunerea la traum ă sau la
evenimente / situa ții ce îi amintesc de traum ă;
• evitarea separ ării copilului de figura de ata șament;
• încurajarea copilului s ă-și manifeste sentimentele legate de
traumă;
• conștientizarea faptului c ă t r a u m a v a f i u r m a t ă de un
comportament “neadecvat“, ostil și agresiv al copilului;
• menținerea unui climat familial securizant;
• separarea copilului de agresor;
• evitarea temporar ă a introducerii de experien țe noi și
provocatoare pentru copil;
• oferirea de explica ții copilului referitoare la tr ăirile lui, la
coșmarurile și amintirile obsesive (c ă acestea se datoreaz ă fricii
pe care el o are fa ță de anumite lucruri / persoane / contexte și
că ele vor deveni din ce în ce mai rare).
Părinții trebuie s ă conștientizeze, cu ajutorul speciali știlor,
propriile reac ții la trauma copilului. În acest context men ționăm că:
– Trauma este un eveniment care cople șește copilul victim ă a
abuzului sexual cu sentimente de teroare și neajutorare.
– Neputința copilului de a face fa ță traumei creeaz ă confuzie și
comportamente distructive.
– Experiența unei traume se imprim ă adânc în memoria copilului,
el se lupt ă cu sentimentele, gândurile și imaginile vizuale ale
traumei dup ă ce evenimentul traumatizant a avut loc.
– Amintirile traumatice sunt puternice, ele pot fi declan șate de
anumiți factori aleatori.
– Tratamentul “r ănilor“ psihologice cere timp și depinde de
înțelegerea, sprijinul și protecția părinților și a grupului de
sprijin.
O altă formă de abuz asupra copilului este neglijarea. Neglijarea
copilului reprezint ă relele tratamente prin care se omite asigurarea
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
174 nevoilor biologice, emo ționale și educaționale ale copiilor, punând în
pericol dezvoltarea lor fizic ă, emoțională, cognitiv ă și socială. Cazurile de
neglijare a copilului ajung foar te rar la Comisia de Protec ție a Copilului
(în Marea Britanie ea se nume ște “case conferences”, în Republica
Moldova – “comisia pentru minori”).
Neglijarea copilului include diferi te forme, cum ar fi:
• neglijarea fizic ă și a siguran ței fizice a copilului:
– insuficien ța îngrijirii,
– neglijarea alimenta ției copilului,
– neglijarea îmbr ăcămintei adecvate,
– lipsa asigur ării unei locuin țe adecvate,
– neglijarea asigur ării măsurilor de supraveghere și protecție,
– neglijarea medical ă;
• neglijarea educa ției copilului și deprivarea lui cultural ă:
– neîncadrarea copilului într-o form ă adecvată de învățământ,
– neglijarea nevoilor speciale de educa ție a copilului,
– orientarea copilului spre alte activit ăți,
– neocrotirea copilului de influen țe negative;
• neglijarea emo țională a copilului în propria familie sau într-o
altă formă de ocrotire în afara familiei:
– lipsa de receptivitate a p ărintelui la ini țiativele de
comunicare ale copilului,
– ignorarea pl ăcerilor copilului,
– dezinteresul, neaten ția față de necesit ățile de ordin
emoțional ale copilului,
• abandonul temporar sau definitiv al copilului:
– expulzarea din c ămin pe timpul zilei sau al nop ții,
dezinteresul fa ță de lipsa de acas ă a copilului,
– lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat,
– abandonul copilului într-un spital sau într-o institu ție de
ocrotire.
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
175 Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen
legat de mediul familial. Mai adecvat ar fi îns ă, așa cum consider ă
Pecora, conceptualizarea abuzului co mis împotriva copilului la
3 niveluri:
1. Abuzul societal care exprim ă “suma ac țiunilor, atitudinilor și
valorilor societ ății ce împiedic ă buna dezvoltare a copilului”. Dup ă
același autor, în țelegerea caracterului societal al abuzului se refer ă la:
existența inegalit ății educaționale sau de formare profesional ă între
diferitele categorii de familii și copiii acestora; marginalizarea unor
familii și împingerea lor treptat ă spre o zon ă de risc din ce în ce mai
mare; gradul crescut de violen ță din societate, care favorizeaz ă apariția
climatului de abuz; neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporal ă care ofer ă un context societal în care violen ța
împotriva copiilor devine posibil ă.
2. Abuzul institu țional este cel prin care unele școli, autorit ăți,
unități medicale opereaz ă în modalit ăți discriminatorii sau de
nerespectare a drepturilor copiilor și ale omului, în general. Cei care
abandoneaz ă școala sunt în majoritate copii din familii s ă
race și cei
aparținând minorit ăților naționale defavorizate. Aceea și categorie de copii
ajunge cel mai des în institu țiile de ocrotire, ceea ce denot ă ineficien ța
sistemului de protec ție.
3. Abuzul familial reprezintă abuzul comis de membrii familiei
copilului. O palm ă dată de către părinți este considerat ă o formă
acceptabil ă de pedepsire la noi în țară. În Suedia sau în Olanda, astfel de
pedepse sunt inaceptabile și dacă se dovede ște că un părinte le aplic ă
frecvent, el poate fi judecat și condamnat pentru abuz fizic împotriva
propriului copil1.
1 Vezi: P.J.Pecora, J.K.Whittaker, A.N.Maluccio. Op. cit.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
176 5.2. Investigarea și interven ția în cazurile de maltratare a
copilului
Pentru a primi decizia în privin ța unor m ăsuri de interven ție, e
necesară o analiz ă minuțioasă a cazului prin prisma r ăspunsului la
următoarele întreb ări:
• Este situa ția copilului atât de dramatic ă încât necesit ă izolarea
de propriul mediu?
• Cât este de mare probabilitatea repet ării unor rele tratamente
sau este vorba despre un caz unic?
• Posibilitățile oferite copilului în cazul interven ției sunt într-
adevăr superioare situa ției prezente?
• Este situa ția atât de grav ă cum o vede asistentul social?
Toate aceste dileme îl plaseaz ă pe profesionistul c ăruia i s-a
încredințat protecția copilului în zona riscului de a gre și în deciziile sale.
Asistentul social va putea evita aceast ă situație respectând urm ătoarele
principii:
• Informațiile conținute în evaluarea situa ției copilului trebuie s ă
fie confiden țiale.
• Evaluarea este un proces care se desf ășoară într-o anumit ă
perioadă de timp, îns ă nedefinitivat ă. Evaluarea trebuie s ă aibă
loc periodic.
• Evaluarea trebuie s ă includă ansamblul nevoilor copilului.
• La evaluare trebuie s ă participe diver și specialiști.
• Evaluarea impune utilizarea unui limbaj explicit, a unor termeni
precis defini ți.
• În procesul investiga ției trebuie s ă se acorde o aten ție special ă
analizei familiei copilului.
Investigația va cuprinde dou ă etape importante:
1. Investigația inițială, care include:
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
177 • descrierea tipului de maltratare care constituie motivul
îngrijorării pentru serviciul de protec ție a copilului;
• aprecierea gradului de vulner abilitate a copilului (în func ție
de vârstă și gradul de maltratare);
• informații despre persoana care a comis abuzul;
• informații despre istoria de via ță a părinților și atitudinea lor
actuală privind copilul.
2. Investigația detaliat ă, care cuprinde:
• atitudinea p ărinților sau a celor care înlocuiesc p ărinții
(obiceiurile zilnice, dezvoltarea copilului, rela ționarea
copilului cu p ărinții );
• compoziția familiei și situația ei juridic ă;
• profilul individual al p ărinților / persoanei de îngrijire;
• relațiile de cuplu între p ărinți;
• interacțiunile specifice familiei;
• rețeaua social ă a familiei în care cre ște copilul;
• condițiile de locuit.
Intervievarea este una dintre metodele cele mai eficiente în lucrul
cu copiii abuza ți, care au, de regul ă, dificultăți de adaptare. Interviul
posedă o funcție terapeutic ă. Scopul interviev ării constă în relevarea a cât
mai multor date privind evenimentele din via ța copilului.
Din perspectiv ă metodologic ă, etapele unui interviu în lucrul cu
copiii abuza ți pot fi rezumate astfel:
1. Stabilirea contactului
• prezentarea reciproc ă,
• asistentul social trebuie s ă țină seama de factorii nonverbali;
de tempoul copilului, s ă nu-l grăbească, să respecte copilul
ca pe orice beneficiar.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
178 2. Ascultarea copilului
Interviul la aceast ă etapă include un ansamblu de tehnici de
ascultare a copilului, înso țite de îndemnuri care s ă îi stimuleze
exprimarea.
3. Faza de explorare
Practiciantul poate influen ța alegerea temelor care se vor afla în
centrul aten ției și să exploreze unele teme în profunzime.
4. Însumarea celor exprimate
Însumarea înseamn ă formularea unor idei cu caracter sintetic, care
pot servi nu numai celui care conduce investiga ția, dar și copilului pentru
a-și înțelege propriile atitudini.
5. Formularea unui diagnostic multidimensional Diagnosticul va fi ob ținut prin coordonarea elementelor subiective
și obiective ob ținute în cadrul interviului. Ipotezele formulate pe
parcursul interviului vor fi verificate pas cu pas.
6. Negocierea continu ării relației cu copilul
Elementele subiective care servesc pentru formularea unui
diagnostic multidimensional, dinamic, conduc și la elaborarea unor
direcții de interven ție terapeutic ă. Orice încerc ări de a oferi ajutor
copilului vor r ămâne ineficiente, dac ă nu vor fi luate în considerare cele
exprimate de copil și dacă acest ajutor nu va rezona cu nevoile și
așteptările copilului.
Este foarte important ca cei care se ocup ă de investigarea cazurilor
de abuz să țină cont de urm ătoarele recomand ări
1:
– Dacă un copil î ți spune c ă a fost supus relelor tratamente,
crede-l.
1 Roth-Szamoskozi M. Op. cit.
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
179 – Dacă un copil î ți spune că abuzul a avut loc mai demult, s ă nu
crezi că a încetat.
– Dacă un copil va spune c ă îl doare ceva sau dac ă este deosebit
de tăcut sau agresiv, pune întreb ări, nu te înfuria, nu- ți arăta
nervozitatea, indignarea și alarmarea. Întreab ă ce îl doare, cum
s-a întâmplat.
– Nu încerca s ă aluneci peste subiectul abuzului și al traumei.
– Nu spune c ă nu e important, d ă ajutor copilului.
– Nu dezbrăca, nu spăla copilul dac ă nu e absolut necesar.
– Dacă bănuiești un abuz recent, p ăstrează hainele copilului ca
probe penale.
– Însoțește copilul la un cabinet medical.
– Raporteaz ă cazul la poli ție sau cheam ă poliția.
– Îngrijește-te ca minorul s ă poată urma o form ă de terapie.
În continuare ne vom referi mai concret la utilizarea interviev ării în
investigarea abuzului sexual. Investigarea abuzului sexual începe de obicei cu informa ții de la cei ce raporteaz ă cazul, interviu l referindu-se și
la indicatorii comportamentali observabili care i-au determinat s ă creadă
că respectivul copil a suferit un abuz sexual și continu ă cu adunarea
datelor despre alte persoane care ar putea ajuta la instrumentarea cazului.
Înainte de a intervieva copilul abuzat este necesar s ă fie stabilite:
– locul unde se va desf ășura interviul (un loc perceput de copil ca
fiind sigur, securizant, de preferat în afara locuin ței copilului),
– persoanele care trebuie s ă fie prezente . Copilul trebuie
intervievat înaintea p ărinților, deoarece din comportamentul lui ne putem
da seama dac ă abuzul a avut loc sau nu. Ca parte a investiga ției este
indicat să fie intervieva ți și frații / surorile, prietenii copilului. Pentru
intervievarea copilului sunt folosite multiple tehnici. Cel ce intervieveaz ă
copilul trebuie mai întâi s ă-l cunoasc ă, pentru a putea afla de la el
informații despre mediul lui de via ță și posibilul context în care a avut loc
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
180 abuzul. De asemenea, trebuie s ă estimeze nivelul de dezvoltare a acestuia,
modul de comunicare, starea lui afectiv ă și emoțională. Pentru a afla
aceste lucruri, în cazul copiilor mici terapeutul folose ște jocul și
întrebările simple, iar pentru cei mari – discu ții libere și întrebări.
Întrebările trebuie s ă fie neutre și să privească viața copilului în general.
Tehnicile cele mai folosite în lucrul cu copiii mici sunt întreb ările-
țintă și anumite materiale ajut ătoare, cum ar fi: păpușile anatomice,
desenele anatomice, desene f ăcute de copii.
În cadrul interviev ării pot fi folosite urm ătoarele tipuri de
întrebări:
– întrebări generale,
– întrebări focalizate,
– întrebări cu răspuns multiplu.
Întrebările generale sunt folosite frecvent ca întreb ări de
deschidere. De exemplu, dac ă o persoan ă adultă, victimă a unui abuz
sexual, vine la un terapeut, acesta poate întreba “Spune-mi, de ce ai
venit?” Întrebarea e menit ă să provoace povestirea faptelor. În cazul
unui copil, se poate pune urm ătoarea întrebare: “ Ți-a spus cineva de ce
ai venit la mine azi?” În unele cazuri ace ști copii știu de ce sunt adu și la
terapeut, dar nu doresc s ă discute cu terapeutul despre acel lucru. Copiii
pot da răspunsuri vagi, cum ar fi “Am venit ca s ă vorbim despre lucruri
rele” sau “s ă spun ce a f ăcut bunicul”.
Întrebările focalizate sunt cele mai utilizate, pentru c ă deseori
furnizează informații relevante. Exist ă trei tipuri de întreb ări focalizate:
– focalizate pe persoane;
– pe circumstan țele în care a avut loc abuzul;
– focalizate pe p ărțile corpului (spre exemplu, întreb ările despre
baie pot scoate la iveal ă detalii despre corp, despre p ărintele
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
181 care ajută copilul la baie, chiar despre primele tenta ții de abuz
sexual).
Întrebările focalizate pe persoane vor include întreb ări despre
presupusul agresor. Conversa ția se începe cu întreb ări mai pu țin dificile.
Mai întâi se pun întreb ări despre leg ătura cu fra ții, cu mama și, în final, cu
presupusul agresor.
Întrebările focalizate pe agresor , în cazul când acesta este
cunoscut, ar fi urm ătoarele:
– locul de reziden ță?
– ce face când este cu toat ă familia?
– sunt anumite lucruri pe care le face numai cu tine?
– dintre lucrurile pe care le face numai cu tine, care î ți place?
– există și unele care nu î ți plac?
Există 2 tipuri de întreb ări focalizate despre posibilele circumstan țe
în care a avut loc abuzul sexual. “Exist ă secrete în familia ta?”, “Posibilul
agresor se joac ă cu tine?” – aceste întreb ări sunt folosite pentru c ă, de
obicei, copiilor li se spune c ă abuzul sexual este un secret deosebit între el
și agresor. Exist ă și alte întreb ări focalizate referitoare la circumstan țele
abuzului sexual, care pot produce informa ții utile. Aceste întreb ări sunt
sugerate de datele culese de terapeut înainte de discu ția cu copilul. De
exemplu: “Ce faci când r ămâi singur cu bunicul?”, “Cum are tata grij ă de
tine când mama e la serviciu?”, “Ce se întâmpl ă când faci baie?”
Întrebările focalizate pe p ărțile corpului sunt în general folosite
împreună cu păpușile anatomice sau cu desenele anatomice. Asistentul
social se intereseaz ă de numele pe care copilul le d ă părților corpului. El
poate adresa urm ătoarele întreb ări în legătură cu penisul:
– Ai văzut vreodat ă cocoșul altcuiva?
– Pe al cui l-ai v ăzut?
– Ce face cu coco șul?
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
182 Dacă copilul r ăspunde: “Face pipi”, asistentul social mai poate
întreba “Mai face și altceva?”.
Întrebări asemănătoare pot fi puse unei feti țe despre vagin:
– Ai văzut păsărica altcuiva?
– A vrut cineva s ă-ți atingă păsărica?
– S-a întâmplat ceva cu p ăsărica ta, lucru care nu ți-a plăcut?
– Te-a durut?
– Ce o face s ă doară?
Dacă fetița răspunde că ea singur ă și-o atinge, poate fi întrebat ă:
“O mai atinge și altcineva?” Dac ă spune numele cuiva, mai poate fi
întrebată: “Când o atinge?”.
Întrebările cu răspunsuri multiple sunt utilizate când informa ția
obținută prin întreb ări focalizate nu e relevant ă și atunci se poate recurge
la întrebări cu răspunsuri multiple. Exist ă anumite restric ții în folosirea
lor. În primul rând, copiii mici vor considera aceste întreb ări dificile și
vom avea și mai mari dificult ăți să obținem răspunsul la ele. În al doilea
rând, terapeutul trebuie s ă fie sigur c ă a înțeles corect r ăspunsul, astfel
încât copilul s ă nu aibă de ales între 2 r ăspunsuri incorecte. E de preferat
ca întrebările să se limiteze la circumstan țele în care a avut loc abuzul
sexual și, pe cât posibil, s ă nu se refere la abuzul propriu. De exemplu, se
poate întreba: “Î ți amintești dacă purtai hăinuțe de zi sau erai în pijama?”
Se vor evita întreb ările de genul: “Tat ăl tău / tatăl tău vitreg sau altcineva
te-a lovit la fund?”
Întrebările cu răspunsuri da/nu se folosesc atunci când întreb ările
directe sunt neproductive. Spre deosebire de întreb ările focalizate,
întrebările cu r ăspuns da/nu identific ă de obicei și agresorul, și
comportamentul sexual incriminat: “Tat ăl tău (vitreg) a f ăcut să-ți
sângereze fundule țul?”.
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
183 După cum am men ționat mai sus, în investigarea cazurilor de abuz
sexual frecvent sunt utilizate p ăpușile anatomice. Păpușile anatomice
sunt folosite în special în lucrul cu copiii între 2-6 ani, dar pot fi folosite și pentru copiii mai mari. S-a constatat c ă aceste păpuși fiind sugestive
pot induce anumite r ăspunsuri. Ele nu pot produce acest lucru la copiii
care nu au avut înainte curiozitatea în privin ța sexualit ății. Aceștia se
angajează mai ușor în jocuri sexuale cu p ăpușile anatomice decât copiii
care nu sunt abuza ți sexual. Exist ă probabilitatea ca în jocurile cu copiii
de aceea și vârstă sau privind filme, reviste pornografice copiii s ă
dobândeasc ă anumite cuno ștințe despre activitatea sexual ă. Terapeutul
trebuie să pună anumite întreb ări pentru a clarifica acest lucru: “Cine face
așa?”
Avantajul utiliz ării păpușilor anatomice este acela c ă pentru copiii
mici păpușile reprezint ă un mod de comunicare mult mai familiar decât
limbajul și deseori le ofer ă posibilitatea de a se exprima liber.
Părțile corpului p ăpu
șilor pot servi pentru a reaminti copilului
abuzul sexual. Copiilor mai mari, care pot comunica prin limbaj, le este
mult mai u șor să arate, cu ajutorul p ăpușilor, cum a avut loc cazul.
Păpușile pot fi utilizate:
• pentru a lini ști copilul;
• pentru a sparge “ghea ța” în comunicare;
• ca mijloc de demonstra ție;
• pentru a-și reaminti cele întâmplate;
• ca model anatomic.
Sunt cunoscute dou ă metode de folosire a p ăpușilor:
1) copilul se angajeaz ă spontan în jocul cu p ăpușile; în timpul
jocului se observ ă reacțiile copilului și asistentul social îi pune
întrebări;
2) păpușile sunt introduse pe parcursul discu ției despre abuzul
sexual.
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
184 O altă tehnică în investigarea cazurilor de abuz sexual este
utilizarea desenelor anatomice.
Desenele anatomice sunt poze cu adul ți și copii de ambele sexe în
diferite stadii de dezvoltare și cu caractere sexuale primare și secundare.
Sunt utile în lucrul cu copiii mici și mari. Dezavantajul acestora este c ă
copilului îi este mult mai greu s ă demonstreze abuzul sexual cu ajutorul
lor.
Una din tehnicile terapeutice adesea utilizate în tratamentul
copiilor victime ale abuzului sexual este modelul DESA, care include
următoarele componente:
1. D – descrierea abuzului
Copiii folosesc diferite mijlo ace de exprimare a propriilor tr ăiri, în
funcție de vârst ă și dispoziție: fie prin limbaj, fie prin joc. Ei deseneaz ă,
folosesc p ăpuși pentru a descrie abuzul. Unii copii nu pot descrie deloc
abuzul, prin nici un fel de mijloace. Atunci, aceste secrete devin o parte
foarte important ă a terapiei. Unul dintre cele mai mari obstacole în a-i
determina pe copii s ă descrie ceea ce li s-a întâmplat este faptul c ă abuzul
a fost ținut secret și asociat cu ru șinea, șantajul afectiv și amenințarea.
Există diverse modalit ăți de a începe o discu ție despre secrete bune sau
rele. Astfel, un dialog despre secrete bune poate începe cu întrebarea: ce
cadou va primi fratele de ziua lui? În dialogul despre secrete rele
(nesănătoase), copilului i se va explica c ă acestea îi pot da co șmaruri, îl
pot speria. Copilului trebuie s ă i se explice c ă ar fi mai bine pentru el dac ă
ar încredin ța aceste secrete adul ților pe care îi consider ă apropiați, chiar
dacă a promis s ă tacă, altfel îi va fi greu s ă uite și frica nu va disp ărea.
Dar există cazuri în care nu doar frica / vinov ăția îi determin ă pe
copii să tacă. Ei au decis doar c ă nu au nimic de vorbit. În acest caz, noi
nu încerc ăm să-i forțăm să vorbeasc ă despre ceva despre care ei nu vor
sau nu pot suporta s ă vorbeasc ă. În loc de aceast ă “smulgere” a secretului,
le putem ar ăta ceea ce noi știm deja și apoi așteptăm ca ei să reacționeze.
5. INTERVEN ȚIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
185 Uitarea este un alt moment important al terapiei în aceast ă primă
etapă. La începutul terapiei, copiii pot s ă descrie abuzul, iar mai târziu
“să-l uite” și să fie dificil de a aborda cu ei acest subiect. Apoi, la sfâr șitul
terapiei, ei pot fi capabili s ă descrie ceea ce li s-a întâmplat, dar în alte
detalii.
Când abuzul sexual este “uitat” , acesta are tendin ța de a se
transforma în simptome clinice.
Disocierea este o altă temă de tratament în acest context. Relatarea
abuzului activeaz ă mecanismele de copping (de ap ărare) și de detașare de
situația traumatizant ă în care a fost implicat copilul.
2. E – exprimarea sentimentelor
Copiii trebuie încuraja ți să descrie sentimentele asociate abuzului
cu ajutorul unor materiale auxiliare: m ănuși de box, s ăbii pentru a lovi
saltele, pentru a-i ajuta s ă-și exprime furia (terapia prin joc dinamic). Pot
fi selectate mici animale din plu ș cărora copiii mici le pot spune pove ști și
pe care le pot folosi ca simboluri ale binelui și răului, ale pericolului și
siguranței, ale fricii și curajului, ale încrederii și neîncrederii. În dorin ța
noastră de a elibera copilul de sentimentul vinov ăției putem trece cu
vederea sentimentul s ău de complicitate la abuz. Trebuie ca victimei s ă i
se explice c ă agresorul este singurul vinovat pentru cele întâmplate și
astfel să fie ajutat s ă scape de îndoielile sale referitoare la
responsabilitate, vin ă și rușine.
De asemenea, copiii victime ale abuzului sexual devin agresivi fa ță
de sine, fa ță de părintele nonagresiv, prieteni, animale etc. Furia lor poate
fi direcționată către anumite obiecte din înc ăpere, animale mari.
3. S – a spune NU și a stabili grani țe
Un lucru comun tuturor copiilor abuza ți sexual este faptul c ă ei au
fost maltrata ți fizic și emoțional. Ei au nevoie de ajutor pentru a identifica
și a exprima emo țiile care au leg ătură cu “a vrea” și “a nu vrea”, “a spune
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
186 da” și “a spune nu”. Grani țele sunt foarte importante în aceast ă parte a
tratamentului.
Astfel, putem marca grani țe în camera de terapie cu o band ă de
plastic. Putem crea domenii, țări pentru diferite emo ții și activități care se
pot schimba între ele, care pot fi explorate și cu care ne putem juca.
4. A – acceptarea
La aceast ă etapă copiii trebuie s ă învețe să depășească evenimentul
traumatizant și să-și continue via ța, să evite victimizarea, s ă renunțe la
ideea că trecutul poate fi ref ăcut sau negat. Copiii au nevoie de suport
pentru a se accepta ca fiind normali, obi șnuiți, în ciuda experien ței
anormale și neobișnuite prin care au trecut. Ei trebuie încuraja ți să aibă
aceleași activități: înot, mers pe biciclet ă, fotbal, calculatoare. Trebuie
evitată situația riscant ă în care abuzul este folosit ca pretext pentru o
atitudine hiperprotectoare din partea p ărinților, atitudine care ar putea
incapacita copilul. Acceptarea și reconcilierea sunt la fel de dificile și
necesare pentru to ți adulții din viața copilului abuzat sexual.
În concluzie putem men ționa că eficiența metodelor și tehnicilor
depinde în cea mai mare m ăsură de profesionalismul asistentului social.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
187
Capitolul 6.
METODE ȘI TEHNICI
DE LUCRU CU PERSOANELE
IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
6.1. Din istoricul adop ției
Adopția este cunoscut ă încă din antichitate, când se efectua din
motive religioase (asigurarea cultului str ămoșilor) sau politice (evitarea
“stingerii” unui trib sau familii), și era conceput ă în interesul exclusiv al
adoptatorului. Ea constituie un procedeu de conferire a privilegiilor și
avantajelor rela ției părinte-copil, fiind o institu ție larg recunoscut ă, la
scară mondială, cu începuturi persistente datând din timpul grecilor și
romanilor.
Adopția își are temeiul juridic în dreptul roman. Termenul adoptio ,
semnifica adop ția unei persoane dependente (“alieni iuris”), adic ă a unui
fiu de familie. El deriv ă și din termenul adrogatio , respectiv adroga țiunea
presupunând adop ția unei persoane independente (“sui iuris”, adic ă pater
familia) care astfel devenea “alieni iuris”, deci fiu al familiei. Spre
exemplu, cet ățeanul roman nec ăsătorit sau c ăsătorit dar f ără copii își
alegea o persoan ă care să-i poarte numele, s ă-l moștenească, să-i continue
cultul domestic, familial1.
După cum s-a men ționat deja, adop ția adesea cap ătă o fațetă
politică, ea realizându-se în scopul asigur ării transmiterii demnit ății
imperiale. Astfel, împ ăratul roman August, care nu a putut s ă aibă copii,
1 Vezi: C.Moro șanu, Cr.Chelaru, I.Serbina. Adopția națională și
internațională. -Iași, 1997.
MARCELA DILION
188 l-a adoptat pe Tiberiu. La rândul lor, afla ți în situații similare, împ ărații
Nerva și Claudiu i-au adoptat respectiv pe Traian și Nero – cel care a dat
foc Romei.
Scriptura ebraic ă vorbește de Moise care a fost salvat, fiind luat din
coșulețul de trestie ce plutea pe Nil, fiind crescut mai apoi de fiica
faraonului. Adop ția reprezint ă o tradiție și pentru poporul român, având
pe parcurs de secole diferite denumiri: luare de suflet, adop țiune sau
înfiere. Ca urmare, adop țiunea o g ăsim acceptat ă în Pravila lui Matei
Basarab, în Legiuirea lu i Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat
Calimachi.
Hrisovul pentru iothesie din anul 1800 al lui Alexandru C.Moruzi
a constituit un adev ărat cod al înfierii. Din partea introductiv ă a
hrisovului rezult ă că iothesia reprezint ă vechea tradi ție existent ă în spațiul
românesc de a “lua de suflet” un copil pentru a-l cre ște și a-l educa.
Legile amintite prevedeau c ă pot adopta numai persoanele care nu au
copii legitimi. Adoptatul era numit “copil de suflet”, pentru a-l diferen ția
de ”copilul trupesc”. Acesta intra în familia adoptatorului, numit ă
“părinte sufletesc” – termen prin care se f ăcea deosebirea de “p ărintele
firesc”, natural. Între ace știa se stabileau raporturi similare cu cele din
familia biologic ă, păstrându-se înse și legăturile de rudenie ale adoptatului
cu familia sa fireasc ă.
Codul civil român din 1865 și doctrina juridic ă au folosit denumirea
de adoptațiune, aplicând, ca și în Codul francez din 1804, legisla ția
iustiniană. Din cele dou ă feluri de adop ție elaborate de Iustinian –
adoptațiunea cu efecte depline (“adoptia plena”, în temeiul c ăreia înfiatul
și descenden ții săi devin rude cu înfietorul și cu rudele acestuia, încetând
însă legăturile de rudenie cu familia fireasc ă) și cea cu efecte restrânse
(“adoptio minus plena“, în baza c ăreia înfiatul și descenden ții săi devin
rude cu înfietorul, p ăstrându-și, în acela și timp, leg ăturile de rudenie cu
familia sa fireasc ă) – a fost însu șită adoptațiunea cu efecte restrânse.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
189 Codul familiei din 1954 din România a reglementat instituirea înfierii sub
cele două forme deja men ționate.
Există mai multe definiri ale fenomenului adop ției, acestea
evidențiind în marea lor parte urm ătoarele aspecte importante:
• actul prin care cineva devine p ărintele legal al unui copil care
nu este descendentul s ău natural;
• măsură specială de protec ție a drepturilor copilului prin care se
stabilește filiația între cel care adopt ă și cel adoptat, precum și
rudenia între adoptat și rudele adoptatului;
• stabilirea filia ției dintre cel care adopt ă și copil;
• încetarea filia ției dintre copil și părinții săi biologici ;
• stabilirea rudeniei între copil și rudele adoptatorului;
• stabilirea obliga ției reciproce de între ținere între cel care adopt ă
și adoptat și a dreptului la mo ștenire.
Procedura adop ției presupune metode și tehnici specifice de lucru
cu persoanele implicate în adop ție, rigurozitate în utilizarea lor, precum și
competen ță profesional ă în domeniul asisten ței sociale.
6.2. Rolul asistentului social în procedura adop ției
În procesul de adop ție, fie na țională, fie interna țională,
participarea asisten ților sociali are o importan ță deosebită. Este adev ărat
că adopția este doar una dintre sarcinile asisten ților sociali, dar, prin
complexitatea problemelor pe care le implic ă, această atribuție presupune
multă responsabilitate și dăruire.
În procesul de realizare a adop ției asisten ții sociali se confrunt ă cu
probleme deosebite, cu un pronun țat caracter specific. Oricare dintre
asistenții sociali implica ți în procesul de adop ție trebuie s ă fie preocupat
de următoarele aspecte:
MARCELA DILION
190 • realizarea unei eviden țe clare a copiilor candida ți la adopție;
• realizarea unei eviden țe a posibililor p ărinți adoptatori, a
cuplurilor interesate în adop ție;
• cultivarea și stabilirea unor rela ții strânse atât cu candida ții la
adopție, cât și cu poten țialii părinți adoptatori;
• informațiile de care au nevoie viitorii p ărinți;
• modalitățile la care trebuie s ă se recurg ă pentru a facilita
cunoașterea reciproc ă a copiilor adoptivi și a viitorilor p ărinți;
• tehnicile și procedeele la care se poate apela pentru a favoriza
adopțiile;
• colaboratorii la care ar trebui s ă se adreseze pentru a crea cadrul
normal și firesc al adop ției;
• agențiile de adop ție pe plan local, na țional sau chiar
internațional cu care s-ar putea conlucra în acela și scop.
Sunt situa ții când dorin ța de a adopta este stimulat ă, la unii
indivizi, de scopuri mai mult sau mai pu țin subiective, care urm ăresc nu
atât interesul suprem al copilului, cât satisfacerea unor interese egoiste,
manifestate sau nu de adoptatori. De aceea, este necesar ca asistentul social să aibă o pregătire corespunz ătoare. El trebuie s ă știe să
selecționeze viitorii p ărinți, să-i facă pe aceștia să înțeleagă sarcinile
esențiale ale parent ății adoptive și să-i ajute să anticipeze problemele care
pot apărea. În acela și timp, asisten ții sociali pot s ă le sugereze diverse
metode alternative de comunicare cu copiii, prezentându-i pe ace știa din
urmă cu calitățile și eventualele sl ăbiciuni comportamentale, care în nici
un caz nu vor fi estompate. Astfel, asistentul social va selecta și
recomanda spre adop ție copiii potrivi ți, în func ț
ie de caracterul și
trăsăturile părinților adoptatori.
Asistentul social trebuie s ă-și orienteze interven ția în procedura
adopției asupra a trei direc ții:
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
191 1) să lucreze direct cu copilul care este afectat de separarea de
părinții naturali (în cazul în care sunt adopta ți copiii care provin
din familii);
2) să păstreze leg ătura cu familia natural ă a copilului în scopul
dezvoltării sentimentelor de identitate;
3) să pregătească noii părinți, cei adoptatori, pentru dezvoltarea
abilităților parentale.
Lucrul cu copiii
Este interesant cum copiii în țeleg adop ția. Ei reac ționează la ea în
dependen ță de vârstă:
• Sugarii și copiii de vârsta 0-4 ani nu în țeleg în nici un fel
adopția. Totuși, dacă părinții le vor explica și le vor vorbi despre acest
subiect, spunându-le, de exemplu, o poveste preferat ă la culcare, ei vor
deveni mai încrez ători și vor culege aspectele pozitive pe care p ărinții le
vor eviden ția prin cuvinte expresive înainte ca ei s ă înțeleagă ce înseamn ă
adopție.
• Copiii de 3-4 ani nu în țeleg diferen ța care exist ă între natural și
adoptiv, chiar dac ă unii își exprimă tristețea că “… eu nu am venit din
burtica ta…” Povestea pe care p ărinții adoptatori le-a r putea-o spune
trebuie să fie simpl ă și clară: “Ai venit s ă locuiești cu noi pentru c ă prima
ta mămică nu putea avea grij ă de un bebelu ș”.
• Copiii pre școlari (între 4-6 ani) știu mai multe lucruri despre
naștere și sunt interesa ți de probleme, precum: aparatul genital diferen țiat
pe sexe, apari ția copiilor. Ei pun des întrebarea “de ce?”, f ără să fie
capabili s ă realizeze diferen ța dintre na ștere și adopție. Povestea despre
adopție trebuie s ă fie de asemenea concret ă și simplă. De exemplu: “Te-
am luat din maternitate (spital) când tu aveai 2 luni” sau “din casa de
copii”.
MARCELA DILION
192 • Copiii de 7-8 ani încep s ă facă diferența dintre na ștere și
adopție ca modalit ăți de a intra într-o familie. Ei accept ă adopția ca stare
permanent ă, fără însă a înțelege de ce s-a recurs la ea. Întreab ă de ce
familia lor natural ă nu a putut s ă-i păstreze, dar pot accepta explica ții
concrete, ca de exemplu: “…ei nu au av ut destui bani…”, “…ei nu au fost
sănătoși pentru a putea avea grij ă de tine…”.
• Copiii între 8-10 ani în țeleg diferen ța dintre na ștere și adopție și
pot începe s ă se îndoiasc ă de caracterul permanent al rela țiilor
interumane. De exemplu, copilul poate fi fr ământat de a șa întrebări ca:
“Dacă mama era prea tân ără pentru a putea avea grij ă de un bebelu ș,
poate ea s ă aibă grijă de mine acum, când sunt mai mare?”, “Se vor mai
întoarce p ărinții mei înapoi?” etc. Aceast ă perioadă poate fi caracterizat ă
prin diverse tulbur ări de comportament. Ei încep s ă creadă că pentru a
câștiga familia adoptatoare au trebuit s ă piardă prima familie și simt
nevoia să plângă aceste pierderi. Acest stadiu al dezvolt ării este numit
“mâhnirea care îi ajut ă pe copii s ă se adapteze situa ției”.
• Între 10-12 ani în țelegerea problemelor sociale care au condus
la necesitatea adop ției devine mai satisf ăcută. Copiii sunt mai siguri c ă
lucrurile vor r ămâne așa cum sunt, se simt bine acas ă sau la școală,
preferă să discute despre cauzele pentru care p ărinții lor s-au decis s ă-i
adopte.
• În perioada adolescen ței, copiii î și pun, de regul ă, întrebarea:
“Cine sunt eu?”. Ei doresc mai mult ă informație despre propria identitate.
Sunt obseda ți de ideea cum arat ă părinții lor. Este vârsta confuziei. Unele
motivații ale adop ției (de exemplu, abuzul fizic și, în special, cel sexual –
incestul) vor fi foarte greu de acceptat. De aceea, este de preferat ca
asistentul social s ă sprijine p ărinții adoptatori, ca ace știa să cunoască setul
de sentimente pe care un adolescent le-ar putea discuta despre adop ție și,
mai ales, s ă fie preg ătiți pentru exprimarea suferin țelor sau a
sentimentelor negative.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
193 Există diverse modalit ăți de a prezenta copiilor adop ția. Pot fi
utilizate juc ăriile; filmele; p ăpușile și marionetele (acestea pot vorbi
despre aspecte care sunt dificil de abordat); animalele de cas ă; jocurile de
rol; TV (seriale ca “Dallas”); plastilina și lutul; casetele video (se
înregistreaz ă pe casete video diferite imagini despre familie); c ărțile;
scrisorile; muzica; poeziile; basmele (R ățușca urâtă); piesele de teatru
(Povestea de iarn ă a lui Shakespeare); colajele cu desene și fotografii
(Cartea vie ții); elocvent ă pentru prezentarea adop ției este povestea lui
Donald “Mac-Mac” etc.
Munca asistentului social concentrat ă pe relația sa cu copilul dat în
adopție presupune o mare responsabilitate în identificarea precis ă a
nevoilor copilului.
În utilizarea eficient ă a resurselor existente și, mai ales în
rezolvarea oric ărui conflict de interese se are în vedere în mod prioritar
bunăstarea copilului și protejarea acestuia. Continuând abordarea
problemei adop ției și specificul muncii asistentului social în rela ția sa
directă cu c opiii im plica ți în acest proces, consider ăm că sunt relevante
câteva preciz ări:
– expectația cuplurilor care doresc s ă adopte copii limiteaz ă, ea
însăși, caracteristicile acestora, respectiv: copil mic, s ănătos, de
provenien ță cunoscut ă;
– multe dintre cuplurile care solicit ă copii în adop ție sunt mai
puțin pregătite pentru a accepta copii cu nevoi speciale sau copii care
provin din familii dependente de alcool;
– succesul adop ției depinde în mare parte de abilitatea
profesioni știlor implica ți în acest proces de a men ține contactul copilului
cu familia sa natural ă și de a stimula dezvoltarea ata șamentului copilului
față de noua familie.
Ultima precizare impune explicarea câtorva idei referitoare la
sprijinul de care au nevoie copiii pentru a se adapta unui nou stil de via ță
MARCELA DILION
194 și, de fapt, unei noi familii. Cercet ătoarea Vera Fahlbero atrage aten ția
asupra detaliilor din comportamentul nonverbal al copiilor, în special al
celor mici, care sunt adopta ți. Autoarea consider ă că atașamentul acestor
copii față de părinții naturali trebuie s ă fie transferat p ărinților adoptatori.
Este nevoie de un stil de munc ă special și de un ajutor specific acordat
copiilor care trebuie s ă se mute fie din mediul familiei sale naturale în
cadrul familiei adoptatoare, fie din mediul institu ționalizat în mediul
familial. Ritmul primelor întâlniri dintre copii și părinții adoptatori
trebuie să fie cel imprimat de copil. Dac ă un copil manifest ă un atașament
foarte puternic fa ță de cineva anume, este pu țin probabil ca interac țiunea
acestui copil cu p ărinții adoptatori s ă fie marcat ă de comunicare și
înțelegere înc ă din primele faze. De aceea, este mai bine ca la început
părinții adoptatori s ă discute cu persoanele de care este ata șat copilul,
aducând cu ei cât mai multe juc ării. Asistentul social î și va concentra
atenția asupra modului în care se va produce transferul de afec țiune.
Copilul care urmeaz ă să fie luat în adop ție va trebui s ă fie încurajat de
asistentul social s ă viziteze noua cas ă, să se familiarizeze cu atmosfera
noului mediu și să se obișnuiască cu membrii noii sale familii. În
prealabil, p ărinții adoptatori pot ar ăta copilului fotografii din țara sa (dac ă
este vorba de adop ția interna țională), să-i vorbeasc ă despre tradi țiile și
obiceiurile neamului s ău.
Relatările cu privire la sprijinirea copiilor mici pentru a se
familiariza și a se obi șnui cu familia adoptatoare demonstreaz ă
complexitatea preg ătirilor care trebuie s ă fie realizate cu to ți cei implica ți
în procesul adop ției.
Relația asistentului social cu p ărinții naturali
O dată cu expansiunea fenomenului s ărăciei se poate constata și o
creștere a num ărului părinților care nu pot asigura o via ță decentă
copiilor. De aceea, unii din ei î și plasează copiii în institu ții sau chiar îi
abandoneaz ă. Sunt dificile cazurile când copiii sunt abandona ți în
maternitate, deoarece de multe ori se poate întâmpla ca datele despre
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
195 mamele acestor copii s ă lipsească. În relația cu părinții naturali asistentul
social trebuie s ă manifeste responsabilitate, el trebuie s ă fie preg ătit
pentru diferite reac ții ale părinților naturali. Ceea ce trebuie de demonstrat
este că toți copiii, atât cei afla ți în diferite tipuri de plasament, cât și cei
dați în adop ție au nevoie de informa ții despre ceea ce sunt, despre
originea lor, despre ceea ce se întâmpl ă cu părinții și, mai ales, c ă au
nevoie de men ținerea contactului cu p ărinții naturali. Ace știa pot fi
încurajați să contribuie la dezvoltarea sensului identit ății, permanen ței și
continuității copilului prin men ținerea rela ției cu copilul lor aflat în
familia adoptatoare, oferindu-i fotografii, cadouri și implicându-se în
planuri de viitor.
Relația asistentului social cu p ărinții adoptatori
Asistentul social î și va orienta, corespunz ător normelor
metodologice, preocup ările și spre activitatea de a preg ăti adulții pentru
adopție. Explica țiile despre adop ție sunt mai mult decât necesare, întrucât
este știut faptul c ă adulții care își exprimă dorința de a lua în adop ție un
copil pot experimenta sentimente negative, uneori confuze, ceea ce
necesită intervenția unui profesionist. Una dintre cele mai bune metode de
a pregăti părinții adoptatori este de a-i ajuta s ă acumuleze experien țe reale
pornind de la premisa corespunz ător căreia manifestarea sincerit ății din
partea părinților adoptatori este considerat ă o sarcin ă greu de realizat
într-o stare a lor de deplin ă tensionare.
Jocurile de rol, discu țiile în cadrul grupurilor asociate cu utilizarea
literaturii de specialitate, a înregistr ărilor video contribuie la preg ătirea
părinților adoptatori pentru acceptarea noilor responsabilit ăți parentale,
îndeosebi pentru intensificarea și înțelegerea conceptului de “pierdere” și
“câștig” în adop ție. Acești părinți vor primi informa ții despre etapele
dezvoltării emoționale și cognitive a copilului și despre diferite tipuri de
atașament care se pot manifesta în func ție de caracterul interac țiunilor
dintre părinți și copii. Se consider ă că educarea explicit ă și lucrul în
MARCELA DILION
196 grupuri, stabilirea sarcinilor care pot fi discutate și interpretate de c ătre
toți membrii grupului care tr ăiesc acelea și experien țe referitoare la
adopție constituie modalit ăți de învățare și nu reprezint ă doar o simpl ă
verificare a motiva ției părinților adoptatori. Este oportun ă sprijinirea
noilor părinți pentru a face fa ță gamei de sentimente pe care le vor tr ăi
copiii, îndeosebi sentimentelor negative de resemnare și de triste țe. Este
bine ca p ărinții să înțeleagă că aceasta este o reac ție normal ă și că nu
trebuie să fie interpretat ă ca un semnal de alarm ă. Un alt aspect important
este încercarea p ărinților de a face fa ță presiunii psihice exercitate de
părinții naturali ai copilului. Un exemplu european elocvent pentru aceste
aspecte ale explic ării adopției îl reprezint ă Centrul Post Adop ție, înființat
la Londra în 1986, care ofer ă consiliere, sprijin persoanelor implicate în
adopție. Din experien ța Centrului se poate afirma c ă un rezultat al
camuflării sentimentelor negative este crearea imaginii false de c ătre
copii despre p ărinții naturali; prezentarea de c ătre părinții adoptatori a
familiei naturale a copilului într-o manier ă negativă afectează modul real
în care copiii accept ă separarea de p ărinții naturali și, implicit, adop ția, în
special în jurul vârstei de 7-8 ani.
Pot fi diverse situa ții care pot genera con știentizarea de c ătre noii
părinți a efectelor pe care resim țirea pierderii și revenirea durerii le-ar
putea avea asupra lor:
• întâlnirea cu copilul pe care urmeaz ă să-l adopte poate cauza
emoții puternice, iar fazele incipiente ale adop ției pot constitui
un amestec de bucurie și durere, în func ție de împrejur ări;
• explicarea adop ției, răspunsurile date la întreb ările copilului;
• gândul că prietenii și colegii copilului adoptat îi pot vorbi
despre adop ție într-un mod nepl ăcut;
• reproșurile la mânie, la furie ale copilului;
• apariția primelor semne ale pubert ății și fertilității la copil;
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
197 • nașterea primului nepot;
• intenția declarat ă a copilului de a- și vedea părinții naturali.
Astfel, adop ția poate fi considerat ă un proces dinamic, interactiv,
care implic ă elemente de personalitate, de mediu, necesit ăți speciale,
abilități și experien țe individuale sau de familie. Conchidem c ă orientarea
actuală în abordarea adop ției o reprezint ă sprijinirea copiilor pentru a
conferi sens rela țiilor cu ambele perechi de p ărinți, astfel încât
atașamentul fa ță de familia biologic ă să-i sporeasc ă sentimentele de
identitate, iar ata șamentul fa ță de noua familie s ă-i consolideze
sentimentul de continuitate și încrederea acordat ă interacțiunii sociale.
6.3. Planul de interven ție în procedura adop ției
Pentru evaluarea/selectarea și pregătirea/educarea celor implica ți în
procesul adop ției, trebuie s ă fundament ăm un mod de lucru care evit ă
transformarea, pentru solicitan ți, a procedurii de adop ție în ceea ce
Karnitzer (1976) a numit “o experien ță epuizant ă”1. Evaluarea
solicitanților trebuie f ăcută în așa mod ca ei s ă nu-și cheltuiasc ă energia și
atenția asupra proiect ării unei imagini proprii acceptabile și asupra
controlului impresiilor pe care le produc. În acest context, munca asistentului social trebuie modelat ă în funcție de mai multe principii de
abordare și acțiune.
În primul rând, distanța profesional ă este contraproductiv ă. Dacă
asistenții sociali î și concep sarcina în termenii evalu ării și selecției, ei vor
căuta să obțină informații de la solicitan ți care vor servi drept baz ă a
aprecierii adecv ării lor.
1 M.Kornitzer. Adoption and fostering. -London, 1976, p.55.
MARCELA DILION
198 În al doilea rând, asistenții sociali trebuie s ă stimuleze încrederea .
Ei nu trebuie s ă elaboreze rapoarte secrete, ci s ă solicite evaluarea
dosarelor disponibile și din partea celor implica ți în procedura adop ției.
Bass (1975) comenteaz ă că lipsa de încredere poat e contribui la stabilirea
unor relații defectuoase și inadecvate lu ării unei decizii. Donley (1975)
consideră că asistentul social ar trebui totu și să nu-și întărească statutul
profesional și puterea, s ă nu încurajeze dependen ța față de accesul la
informație și luarea deciziei, deoarece decizia apar ține clientului.
În al treilea rând, asistenții sociali se pot limita în activitatea lor la
oferirea de informa ții și sfaturi , însă ele vor fi f ără de folos dac ă acest
ajutor nu va fi acceptat. Exist ă date care sugereaz ă că relațiile cu
intervenții sunt semnificativ mai bune atunci când ei percep c ă cel care îi
intervieveaz ă are valori și preferin țe de stil de via ță asemănătoare cu ale
lor, deci când exist ă o potrivire între asistentul social și solicitant, ceea ce
Palmer (1973) nume ște “atașament exclusiv sau preferen țial al anumitor
tipuri de clien ți la tipurile specifice de tratament personal”. Ar fi dificil s ă
potrivești caracteristicile asistentului social cu cele ale solicitantului
pentru adoptarea sau încredin țarea copiilor.
În al patrulea rând, punând în discu ție această problemă Braden
(1975) sus ține că “se recomand ă parteneriatul – îns ă un parteneriat care
nu poate fi niciodat ă egal, pentru c ă ponderea asistentului social nu poate
fi ignorat ă”. Discuțiile dintre asistentul social și solicitan ți trebuie s ă fie
deschise, evitându-se rapoartele secrete la care solicitan ții nu au acces. Se
poate întâmpla c ă în urma acestor discu ții solicitan ții se vor retrage dac ă
vor ajunge s ă-și dea seama c ă nu vor sau nu sunt în stare s ă preia sarcinile
care le-au fost explicate. Dac ă o cerere de adop ție este respins ă, asistentul
social trebuie s ă explice cât mai detaliat solicitantului, ținând seama de
confidențialitatea informa ției, motivele din care s-a ajuns la aceast ă
concluzie.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
199 În al cincilea rând, exist ă tendința de a irosi multe ore de asisten ță
socială cu viitorii adoptatori, f ără însă să se acorde o atenție cuvenit ă
muncii cu p ărinții naturali sau cei de substitu ție.
Este foarte important ă munca asistentului social în privin ța
“selecției” celor mai potrivi ți viitori p ărinți, accentul punându-se asupra
calității și, mai ales, asupra caracterului deschis al comunic ării dintre
toate părțile participante la procesul adop ției.
De regulă, între asistentul social și viitorii p ărinți au loc mai multe
contacte – discu ții și interviuri.
În acțiunea de adop ție prima întâlnire dintre subiec ți – asistentul
social, viitorii p ărinți și copilul – are o importan ță majoră. De regul ă,
potențialii părinți, dornici s ă adopte copii, au și ei sensibilit ățile lor și o
percepție diferit ă. Sunt fr ământați de anxiet ăți și prejudec ăți, sunt
neliniștiți în legătură cu pasul pe care trebuie s ă-l facă, le vine greu s ă se
hotărască. Dacă la prima întâlnire are șansa să contacteze un birocrat și nu
un profesionist, e șecul este inevitabil.
Astfel, asisten ții sociali și toți ceilalți profesioni ști care particip ă la
prima întâlnire cu poten țialii părinți sunt răspunzători de reu șita acestei
acțiuni. Acest prim contact trebuie s ă fie cât mai firesc și confortabil,
astfel încât discu ția să aibă un caracter deschis, amical, de la suflet la
suflet. În nici un caz asisten ții sociali sau cei care poart ă această primă
discuție nu-și vor manifesta superioritatea sau arogan ța, fiindcă atunci
rezultatul este u șor de intuit: doritorii s ă adopte vor renun ța la orice
discuție și, deprima ți ori descuraja ți, vor pleca. De aceea, aceste prime
întâlniri trebuie preg ătite cu grij ă și mult sim ț uman. Speciali știi în
materie sugereaz ă o anumit ă succesiune de modalit ăți privind abord ările
de evaluare/selectare și cele de preg ătire/educare în procedurile de
adopție. Carole R.Smith în lucrarea sa “ Adopție și plasament familial ”
recomand ă o astfel de abordare (vezi Tabelul 6.1):
MARCELA DILION
200 Tabelul 6.1.
Abordări de evaluare/selectare și de pregătire/educare
în procedurile de adop ție
Evaluare Preg ătire
Scopurile procedurii de adop ție
(1) Evaluarea capacit ății solicitan ților
de a fi părinți adoptatori în baza unui
număr de atribute dezirabile care, se
presupune, vor facilita un rezultat
încununat de succes al adop ției. Explicarea naturii adop ției pentru a-i
ajuta pe solicitan ți să-și înțeleagă
sentimentele și să cunoască dificultățile
care se pot ivi, determinate de circumstan țele specifice și sarcinile pe
care le presupune procedura adop ției.
Selectarea solicitan ților evalua ți ca
având acele atribute dezirabile și
respingerea celor considera ți
problematici în acest sens. A-i ajuta pe
solicitanți să recunoasc ă dacă vor sau
pot să accepte adop ția și să se retragă
voluntar din procedura de adop ție dacă
hotărăsc că nu mai este cazul s ă o facă. Asistentul social guverneaz ă evaluarea
și selecția. El încearc ă să faciliteze
abilitatea solicitan ților de a-și evalua
singuri motiva ția, nevoile și abilitățile și
de a se angaja în autoselec ție pe baza
unei crescânde autocunoa șteri și
înțelegeri.
Relația asistent social – solicitant
(2) Asistentul social este intermediar
între factorii de decizie, el posed ă
cunoștințe în domeniu și abilități de
diagnosticare, în vr eme ce solicitantul
nu deține nimic din acestea. Asistentul social ajut ă solicitantul s ă-și
dezvolte și să-și exprime
autocunoa șterea și înțelegerea, s ă-și
exprime puterea de voin ță de a lua
decizii pentru a continua sau a se retrage din procedur ă.
Asistentul social diagnosticheaz ă
problemele psihodinamice și le explic ă
solicitanților. Asistentul social presupune c ă
solicitanții sunt în stare s ă-și aprecieze
puterile și slăbiciunile și îi încurajeaz ă
în evaluarea acestora.
Asistentul social și solicitantul au puteri
și competen țe inegale în aceast ă relație;
asistentul social este expertul
recunoscut al problemei. Asistentul social și solicitantul se
angajează în discuții și explorări
reciproce ale cererii. Asistentul social este gata s ă promoveze discu ția în loc
să emită opinii experte.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
201 Tabelul 6.1 (sfâr șit).
Evaluare Preg ătire
Metodele de munc ă
(3) De obicei, între asistentul social și
solicitant au loc o serie de interviuri.
Asistentul social pune întreb ări și face
interpretările. Organizarea întâlnirilor pentru discu ții în
grup, în care asiste ntul social poate
introduce probleme și ghida discu ția.
Principalul flux de comunica ție este între
solicitanți în cadrul grupului.
Diferența de perspective
(4) Evaluarea are loc în termen scurt.
Solicitanții sunt selecta ți în baza
capacității evaluate de a fi p ărinți
adoptatori care au succes. Se recunoa ște că evaluarea p ărinților
adoptatori la o anumit ă etapă a vieții
solicitantului nu este suficient ă pentru a-i
permite acestuia s ă stăpânească
dificultățile care rezult ă după plasare și
legiferarea adop ției. De aceea, solicitan ții
sunt încuraja ți să foloseasc ă serviciile
agenției și după adopție, pentru a facilita
continuarea educa ției.
Din tabelul de mai sus rezult ă că informațiile furnizate și discutate
în cadrul întâlnirilor cu poten țialii adoptatori trebuie s ă se țină seama de o
serie de factori pentru a facilita selec ția atât a p ărinților adoptatori, cât și a
copiilor. În consecin ță, informațiile vor fi structurate în func ție de copiii
candidați de a fi adopta ți (de vârsta lor), care presupune m ăsuri distincte.
Într-un anume mod se discut ă adopția unui copil sugar sau de vârst ă mică
și altfel se discut ă problema adop ției unor copii mai mari ori cu probleme
speciale.
În discuțiile cu solicitan ții se dau informa ții în leg ătură cu
caracteristicile copiilor, astfel încât cupluril e adoptatoare s ă fie în
cunoștință de cauz ă (de exemplu, vârsta copilului, originea, statutul
părinților biologici, dac ă sunt cunoscu ți, motivele institu ționalizării etc.).
MARCELA DILION
202 Este necesar ă și important ă discuția privind anumite informa ții
suplimentare (de exemplu, atunci când p ărinții biologici sunt cunoscu ți).
De asemenea, informa ții mai detaliate sunt necesare și în cazul propunerii
spre adop ție a unor copii mai mari, deoarece ace știa pot să accepte sau nu
eventualele cupluri care doresc s ă-i adopte.
Totodată, se impune ca discu țiile dintre asistentul social și
solicitanți să-i ajute pe cei din urm ă să evalueze cu grij ă copiii ce le sunt
recomanda ți, să nu se grăbească în a da verdicte “pro” sau “contra”, s ă-i
îndemne pe solicitan ți să evalueze ei în șiși cu răbdare informa țiile
furnizate.
De asemenea, asisten ții sociali au datoria s ă ceară informațiile
necesare cu privire la cunoa șterea efectiv ă a solicitan ților (informa ții cu
privire la comportamentul lor în societate și în familie, starea material ă,
elementele caracterologice, starea de s ănătate etc.).
Întâlnirile asistentului social cu solicitan ții se vor desf ășura în
câteva etape, în cadrul c ărora cuno ștințele reciproce vor fi atât de
aprofundate, încât ambele p ărți vor fi convinse c ă se poate “trece” efectiv
la finalizarea procedurii de adop ție, începând cu redactarea cererii. Este
bine ca completarea cererii s ă se facă individual, de c ătre cuplurile
solicitante, împreun ă cu asisten ții sociali care mediaz ă adopția și care vor
“veghea” modul în care se “înf ăptuiește” adopția și după decizia instan ței
judecătorești.
Întâlnirile care preced procedura final ă a adopției au scopul de a
oferi cât mai multe informa ții solicitan ților în leg ătură cu copiii care vor
fi adoptați, dar și elementele necesare cu privire la cunoa șterea viitorilor
părinți.
Este preferabil ă o abordare gradual ă a problematicii complexe pe
care o presupune adop ția, fiindc ă demersul respectiv este de mare
răspundere. Întrucât volumul de informa ții poate fi mare, asisten ții sociali
pot să le ofere solicitan ților note scrise, “jurnalele” evolu ției în timp a
copiilor, testele la care au fost supu și aceștia etc. Este important ca
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
203 procedura adop ției trebuie s ă se constituie într-un adev ărat “proces de
învățare” a “profesiei” de viitor p ărinte.
Întâlnirile de grup sau individuale trebuie diferen țiate, respectiv,
între solicitan ții care doresc s ă adopte copii sugari, copii având vârst ă mai
mare, copii cu nevoi speciale etc.
La întâlnirile în grup, în cazul copiilor sugari , speciali știi
recomand ă să fie invitate cel mult șapte cupluri. De regul ă, vor avea loc
minimum patru întâlniri, seara, la sfâr șit de săptămână, participarea fiind
obligatorie. În cazul în care cuplurile solicitante au copii proprii, e de
dorit ca ace știa să-și însoțească părinții.
“Scenariul ” pentru aceste întâlniri poate fi urm ătorul:
Prima ședință: pregătirea “scenei”.
1. Introducere. Se explic ă scopul întâlnirilor, respectiv – de a ajuta
cuplurile s ă înțeleagă problemele care privesc adop ția, perspectivele
acesteia, cerin țele pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă solicitan ții. Se
înțelege, în scopul de a stimula schimbul de idei, discu țiile deschise, ar fi
bine să fie folosite în m ăsura posibilit ăților și materiale ajut ătoare – filme,
benzi, noti țe etc.
2. Va urma cunoa șterea reciproc ă a solicitan ților, motivarea
prezenței lor, precum și a dorinței de a adopta copii sugari. În acest fel,
participan ții vor căpăta reciproc informa ții privind numele lor, profesiile,
amănunte cu privire la propriile familii etc. Astfel de discu ții îi vor
apropia, u șurând sarcina de moderator a asistentului social.
3. Asistentul social urmeaz ă să axeze discu ția pe subiectul cu
privire la rolul de p ărinte. Mai întâi, le cerem participan ților să se
gândească la ce anume oblig ă calitatea de a fi p ărinte și să descrie
imaginile pe care le au despre aceasta. Nu li se cere s ă gândeasc ă profund
și să-și exprime în voce gândurile, ci doar s ă-și exprime primele reac ții
vizavi de cele mai importante momente. Acest procedeu este denumit
MARCELA DILION
204 “brainstorming”. Este util ca unul din lideri s ă le noteze pe o hârtie
agățată pe perete. Vom încheia cu o list ă de cuvinte ce va înregistra
noțiuni ca r ăbdare, dragoste, responsabilitate, munc ă din greu, joac ă,
distracție, îngrijorare și multe altele. Când lista este epuizat ă, le cerem
participan ților să se gândeasc ă la caracteristici suplimentare, care ar putea
fi implicate de situa ția de părinți adoptatori și să le treacă prin acela și
procedeu de brainstorming. Aceste idei sunt scrise pe o foaie separat ă de
hârtie, încât le putem compara cu primele. În felul acesta, participan ții vor
identifica unele dintre sarcinile suplimentare pe care și le vor asuma și
vor stabili împreun ă diferențele semnificative.
4. Cum va fi evaluat ă familia? Participan ții sunt împ ărțiți în două
mici grupuri de lucru și li se dau foi de hârtie intitulate “Cum va reac ționa
familia mea?”, care includ diferite impresii, frumoase și mai pu țin
frumoase, ale unor familii care au adoptat deja copii. Acest exerci țiu
poate fi folosit pentru a sublinia importan ța discutării planurilor de
adopție sau de încredin țare cu familia și prietenii, pentru a împ ărtăși cu ei
unele probleme și pentru a se gândi cum s ă facă față unei posibile
retrageri a sprijinului acordat.
5. Provocări și recompense. Pentru a încheia prima ședință, poate
fi utilizat un film documentar care s ă includă informații despre copiii
aflați în îngrijire. Participan ții vor fi întreba ți despre impresiile pe care le-
au lăsat anumite momente din film.
Ședința a doua : a fi în îngrijire.
La cea de-a doua întâlnire participan ților li se propune s ă-și expună
punctul de vedere în leg ătură cu posibilele sentimente ale copiilor
adoptați, în momentul în care ace știa realizeaz ă noua postur ă în care se
află. Apoi, va fi abordat ă problema motiva ției, care determin ă gradul de
intensificare a ac țiunilor educa ționale pentru adop ția copiilor în familii
capabile s ă-i îndrăgească și să-i ajute s ă se realizeze. De fiecare dat ă
moderatorul pune în discu ție circumstan țe și situații ipotetice în care s-ar
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
205 afla, la un moment dat, unul sau mai mul ți copii adoptabili și care ar fi
reacția lor în astfel de împrejur ări.
Ședința a treia: familia copilului.
În cea de-a treia ședință asistentul social pune în dezbatere
investigarea cauzelor care au determin at lipsirea copilului de propria sa
familie biologic ă, condamnându-l la o via ță lipsită de bucurii și de
căldura părintească, reacția acestuia când a con știentizat c ă a fost
abandonat. Participan ții, în fond candida ți la postura de p ărinți adoptatori,
au posibilitatea de a- și imagina și de a analiza sentimentele, tr ăirile pe
care le încearc ă aceste fiin țe nefericite. De aici și concluzia c ă soluția
optimă pentru ei este încadrarea într-o nou ă familie, fie și adoptivă, în
care copiii s ă fie înconjura ți cu afecțiune.
Ședința a patra : viața într-o familie.
În sfârșit, în cadrul celei de-a patra întâlniri, se pune în discu ție
momentul finaliz ării adopției și primirea copilului adoptat în noua sa
familie, eveniment ce-i va hot ărî soarta pe viitor a copilului, dar și a
noilor părinți, fiindcă viața pe care o încep și unii și alții nu este lipsit ă de
dificultăți. Conștienți de posibilitatea unor asemenea momente negative,
părinții adoptatori le pot intui și, în consecin ță, pot găsi soluții de
contracarare, pentru ca efectul nociv s ă fie cât mai neînsemnat. Faptul c ă
a fost bine primit nu e un motiv de lini ște pentru copil. La el sensibilitatea
este mult mai pronun țată decât la al ți copii și temerea c ă ar putea fi trimis
de unde a fost luat îl încearc ă, făcându-l circumspect. P ărinții adoptatori
pot și trebuie s ă-l înțeleagă și să-l ajute să depășească astfel de momente.
Ei trebuie s ă fie preg ătiți să înfrunte eventualele repro șuri venite din
partea unor membri ai familiei l ărgite, protejându- și copilul adoptiv de
orice “surpriz ă” neplăcută.
Oricum, aceste întâlniri cu poten țialii părinți adoptatori trebuie
organizate cu mult ă responsabilitate, fiindc ă de buna lor desf ășurare, de
eficacitatea metodelor și a tehnicilor aplicate de asistentul social, de
MARCELA DILION
206 seriozitatea dezbaterilor depinde, în mare m ăsură, succesul demersurilor
ulterioare.
6.4. Interviul în adop ție
După cum s-a vorbit deja în capitolele III și IV, interviul este una
dintre cele mai eficiente metode de colectare a informa țiilor. Detaliile
oferite de cei intervieva ți se constituie în acele “baze de date”, care ofer ă
organismelor, r ăspunzătoare de favorizarea adop țiilor, cele mai diverse
informații cu privire la poten țialii părinți adoptatori.
Continuând s ă completăm conținutul interviului, vom men ționa că
în cazul adop ției aceste interviuri au un ca racter special, care presupune o
pregătire prealabil ă atât a celui care urmeaz ă să fie intervievat, cât și a
asistentului social. Întreb ările trebuie structurate și sistematizate în cadrul
unor capitole distincte care vor viza aspectele cele mai importante din
viața solicitan ților. Întreb ările vor urm ări obținerea unor detalii cu privire
la profilul individual al solicitan ților-bărbați și femei și la trecutul celor
doi membri ai cuplului atât înainte, cât și după căsătorie, la rela țiile lor
actuale. Alte întreb ări vor aborda, cu tact și inteligen ță, cauzele care îi
determină să solicite adoptarea unor copii, atitudinea lor fa ță de copii,
capacitatea solicitan ților de a dovedi sentimente paterne etc.
Deosebit de utile se vor dovedi detaliile cu privire la cauzele care-i
determină pe unii p ărinți să adopte al ți copii, chiar și în cazul în care au
copii propriii. Într-o asemenea împrejurare asistentul social va c ăuta, prin
întrebări provocatoare, dar politicoase, s ă obțină informa ții cât mai
complete cu privire la situa ția copiilor existen ți în familie, pentru a
discerne astfel motiva ția adoptării unor copii proveni ți din alte medii.
Sunt importante condi țiile materiale, stilul și modul de via ță din familia
solicitanților, punctele de vedere ale acesteia în leg ătură cu relațiile din
cadrul familiei biologice a copilului adoptat.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
207 În final, asistentul social, împreun ă și de comun acord cu
solicitanții, va evalua volumul de informa ție obținut, sistematizându-l
astfel încât s ă se constituie într-un document final. Deci, acest document
final nu va reprezenta în nici un caz preluarea dogmatic ă și unilateral ă a
răspunsurilor, ci va încerca, pe cât va fi posibil, s ă sistematizeze nuan țat
varietatea detaliilor oferite de intervieva ți. Documentul final va trebui s ă
reflecte aspecte privind:
• concepțiile și sentimentele solicitan ților;
• observațiile asistentului social și datele acumulate din mai
multe interviuri;
• interpretarea și evaluarea comun ă a informa țiilor sistematizate
și care au menirea de a atrage aten ția asupra familiilor
solicitante capabile s ă adopte diverse categorii de copii (sugari,
mai mari, cu probleme speciale, proveni ți din medii mai pu țin
favorizate).
Spre a dovedi buna inten ție, responsabilitatea demersului
întreprins, asistentul social va primi o copie a documentului final,
excluzând unele momente la care s-a renun țat, de comun acord, din
motive de confiden țialitate.
Este important de a explica înc ă un aspect. Interviurile nu vor fi
luate solicitan ților în mod “clasic”. Solicitan ții vor fi implica ți în
completarea unor form ulare ce cuprind întreb ările asupra c ărora au
convenit cu asisten ții sociali. R ăspunsurile vor fi elaborate și redactate de
către solicitan ți. Asistentul social va solicita r ăspunsuri mai complexe la
întrebări, astfel încât forma lor final ă să ofere informa ții mai ample.
Un alt aspect care se impune de a fi abordat este cel ce implic ă
munca unui al doilea asistent social la o anumit ă adopție. Cei mai mul ți
specialiști consider ă că asemenea procedeu poate fi folosit de la caz la
caz. Un al doilea asistent social ar fi util în situa ția când rela ția cu
solicitanții a intrat în impas sau în cazul în care interven ția unui asistent
MARCELA DILION
208 superior este solicitat ă de cuplul adoptator. În condi țiile în care asemenea
motive sunt întemeiate, înlocuirea sau dublarea asistentului social este
firească. Important este ca aceast ă înlocuire s ă se produc ă fără consecin țe
nefaste. Asistentul social ce preia sarcina primului are datoria s ă explice
solicitanților care este preocupa rea lui, asigurându-i c ă munca sa va fi
onestă și orientată în exclusivitate spre ap ărarea intereselor copiilor.
6.5. Aspecte ale comunic ării verbale în rela ția de consiliere
în procedura adop ției
O metodă frecvent utilizat ă de către asistentul social în munca cu
persoanele implicate în adop ție este consilierea . Comunicarea verbal ă
reprezintă un element esen țial în rela ția de consiliere în practica asisten ței
sociale. Acest tip de comunicare poate fi rezultativ dac ă ne vom forma
anumite deprinderi de comunicare, ținând cont de scopul utiliz ării lor. În
continuare propunem un ghid al deprinderilor de comunicare ce trebuie aplicate în cadrul lucrului cu persoanele implicate în procedura adop ției.
Principalele deprinderi privind consilierea sunt: utilizarea întreb ărilor,
explorarea situa ției-problem ă, reflectarea experien ței și a sentimentelor
clientului, exprimarea empatiei, confruntarea și provocarea, dep ășirea
obstacolelor, utilizarea t ăcerii în cadrul întrevederii cu clientul,
focalizarea pe ceea ce este semnificativ, sumarizarea.
În continuare vom descrie fiecare deprindere.
Utilizarea întreb ărilor
De cele mai multe ori încep ătorii transform ă comunicarea într-o
relație de tipul “întrebare – r ăspuns”, care seam ănă mai mult cu un
interogatoriu. Reie șind din acest model, asistentul social pare a fi un
expert, iar clientul are o problem ă care solicit ă o soluție și, o dată ce
clientul aduce informa ții despre problem ă, asistentul social aduce solu ția.
Cum putem evita acest model?
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
209 Asistentul social trebuie s ă fie foarte atent ori de câte ori folose ște
o întrebare, s ă știe care este scopul utiliz ării întrebării, dacă informația
solicitată este esen țială și dacă-i ajută pe clienți să-și spună povestea, dac ă
există vreo alternativ ă a întrebării X, dac ă poate fi parafrazat ceea ce
spune clientul sau dac ă reflectă sentimentele lui adev ărate. De regul ă, pot
fi folosite urm ătoarele tipuri de întreb ări:
• Întrebări deschise (de exemplu, “Ce a ți simțit când ați aflat că
nu puteți avea copii?”). Acest tip de întreb ări presupune un
număr larg de r ăspunsuri.
• Întrebări închise (de exemplu, “Câ ți copii ave ți?”). Aceste
întrebări induc r ăspunsuri de tipul da sau nu, fie că induc
răspunsuri reduse.
• Întrebări directe (de exemplu, “Cum te-ai descurcat la
școală?”), întreb ări care sunt direc ționate, precis orientate.
• Întrebări indirecte (de exemplu, “Trebuie s ă fie foarte dificil la
școală?”). Cu ajutorul acestor întreb ări se urm ărește obținerea
unei informa ții concrete.
Explorarea situa ției – problem ă
Această deprindere în consiliere se refer ă la tactici verbale utilizate
pentru a ajuta clientul s ă vorbeasc ă despre sine și să defineasc ă problema
singur, la concret. Exist ă câteva modalit ăți de explorare a st ărilor
clientului, vizând preocup ările lui – prin utilizarea întreb ărilor deschise
sau indirecte sau oferindu-i sprijin când vorbe ște despre ceea ce-l
preocupă.
De exemplu : “ Pari să fii supărat, dar nu sunt sigur c ă știu cauza.”
“Ai spus c ă te-ai certat cu prietenul. Po ți să-mi spui mai multe despre
ceea ce s-a întâmplat atunci?”
Situația poate fi explorat ă și prin sublinierea unui cuvânt sau a mai
multor cuvinte din r ăspunsul anterior al clientului.
MARCELA DILION
210 De exemplu : Clientul: “ Am fost pu țin enervat la acel moment.”
Asistentul social: “Pu țin enervat?”
Clientul: “Ei bine, de fapt, eram înfuriat.”
Reflectarea experien ței și a sentimentelor clientului
Această etapă a consilierii se refer ă la capacitatea de a ar ăta
clientului c ă mesajul transmis de el ne permite s ă-i înțelegem
sentimentele și experien ța. Cel mai des, select ăm din acest mesaj al
clientului o propozi ție și, prin reformulare, îl implic ăm să ne spună mai
multe. De exemplu : “Te-ai sim țit mai ușor?” Reflectarea poate lua forma
parafrazării: asistentul social repet ă ceea ce a spus clientul, dar cu alte
cuvinte, exprimând acela și înțeles. Parafrazarea poate fi:
• cognitivă, prin care ar ătăm că am înțeles mesajul X: “Ai vrut s ă
spui…”
• afectivă, prin care ar ătăm clientului c ă am recep ționat
sentimentele lui. Este o form ă dificilă de parafrazare nu numai
pentru că implică interpretarea a ceea ce a spus clientul, ci și a
tonului, a expresiei faciale și a mișcărilor corpului.
De exemplu : “Te sim ți supărat (trist), neajutorat?” “Te-ai sim țit umilit
/înșelat?”
Exprimarea empatiei
Este una din deprinderile majore în consiliere, mergând dincolo de
reflectarea mesajului clientului. Asistentul social va ar ăta dispozi ția de a
trăi acele emo ții pe care le are clientul și de a reda acest lucru. Empatia
este definit ă de către Egan (1986) ca abilitate de a p ătrunde și de a
înțelege lumea altei persoane și de a-i comunica despre aceasta. A
răspunde empatic implic ă cunoașterea răspunsului la întrebarea privind
esența mesajului exprimat de client la un moment dat.
Tehnica exprim ării unui minimum de empatie indic ă, pe de o parte,
identificarea sentimentelor clientului, iar, pe de alt ă parte, trimiterea,
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
211 reflectarea acestora c ătre client “Te sim ți…?”, precizând emo țiile
clientului, sau putem identifica experien țele ori comportamentele care
generează aceste sentimente: “Te sim ți atât de furios, deoarece e ca și
cum tatăl tău te pedepse ște din nou?“ Una din tehnicile de comunicare
care pot fi utilizate pent ru a rezolva o eventual ă situație de conflict poate
avea următoarea formul ă: “te simți … pentru c ă …”
Confruntarea și provocarea
Datorită conotațiilor acestor termeni, confruntarea este în țeleasă ca
agresivitate, atac personal având caracter distructiv. Exist ă opinia c ă
confruntarea utilizat ă ca atac personal serve ște mai degrab ă la ajutorarea
clientului s ă-și aplece și mai mult capul, împov ărându-i sufletul și nu e
deloc benefic ă pentru armonizarea st ării acestuia.
Într-o alt ă opinie, confruntarea este considerat ă ca fiind o
deprindere util ă, în măsura în care persoana care ajut ă reușește să-i
transmită clientului c ă a înțeles discrepan țele dintre comportamentul,
sentimentele și gândirea acestuia.
Aceste discrepan țe pot apărea între:
• starea de fapt a clientului și cea pe care el și-o dorește;
• sentimentele declarate și comportamentul clientului;
• sentimentele declarate de client, motiva ția propriului
comportament și modul în care asistentul social le percepe.
Confruntarea dintre aceste discrepan țe trebuie folosit ă pe înțelesul
clientului și în folosul schimb ării lui. De asemenea, e recomandabil ca
atenția să fie concentrat ă mai degrab ă asupra “punctelor forte” ale
clientului, decât asupra celor slabe. Provocarea este mai mult decât o
confruntare, în sensul c ă ajută clientul s ă se înțeleagă pe sine și pe ceilal ți.
Depășirea obstacolelor
Adesea, în cadrul comunic ării dintre asistentul social și client apar
unele obstacole, piedici, cum ar fi:
MARCELA DILION
212 • ambientul – o camer ă prea înc ărcată poate distrage aten ția
beneficiarului (de exemplu, televizorul, ziarele, mult ă mobilă
etc.),
• întreruperile, cum ar fi, de exemplu, convorbirile telefonice,
bătăile în ușă,
• supraîncărcarea – exist ă limite în ceea ce prive ște volumul de
informație pe care o persoan ă o poate memoriza f ără a lua
notițe. Informa țiile complexe trebuie s ă fie redate succint;
pentru a le consolida, asistentul social face noti țe,
• presupunerile neverificate, prejudec ățile pot produce
neînțelegeri,
• anxietatea, gândurile obsedante pot limita capacitatea noastr ă
de a asculta ce spune o alt ă persoană,
• stereotipurile – fiind ni ște reprezent ări conven ționale, acestea
distorsioneaz ă comunicarea autentic ă,
• experiența trecută, cum ar fi unele amintiri,
• reproducerea – când este nevoie de un translator.
Utilizarea t ăcerii în cadrul întrevederii cu clientul
Pentru asistentul social momentele de t ăcere pot constitui sursele
de anxietate și de jenă, fie o team ă profesional ă, trezindu-i gândul c ă o
tăcere îndelungat ă semnaleaz ă un eșec, de unde și vine tendin ța de a
încheia prematur întrevederea.
Tăcerea în cazul clientului poate indica prezen ța uneia dintre
următoarele stări:
• clientul simte c ă a spus prea mult despre un anume subiect;
• simte nevoia de timp pentru a gândi r ăspunsul;
• și-a amintit ceva și s-a “retras în sine”.
Este important s ă nu ne gândim la un r ăspuns empatic, ci s ă ne
acordăm timp pentru a în țelege esen ța mesajului. R ăspunsul nostru
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
213 trebuie să fie succint și să se refere la povestea clientului sau s ă provoace
autoexplorarea situa ției în care el se afl ă. Empatia nu poate fi exprimat ă
de lipsa unui r ăspuns, de o întrebare, de folosirea unui cli șeu, sau de
acțiunea imediat ă.
Focalizarea comunic ării pe ceea ce este semnificativ
Reprezint ă una din deprinderile importante în consilierea
persoanelor ce vor s ă adopte un copil.
În cadrul unei întrevederi, explorarea situa ției clientului poate fi
amplă, cuprinzătoare, iar alteori aparent tangen țială, în ambele cazuri
asistentul social f ăcând eforturi de a realiza scopul sau obiectivul stabilit
pentru interviu.
Asistentul social trebuie s ă mențină un careva echilibru între
aspectele poten țial conflictuale ale comunic ării:
• Comunicarea trebuie încadrat ă în albia normalului, în limite
care să nu permit ă pierderea sau ignorarea unor informa ții
importante pentru procedura adop ției;
• atenția trebuie concentrat ă asupra celor mai importante
momente care au o implicare afectiv ă mai profund ă;
• discuția trebuie ghidat ă în așa fel ca s ă fie atins obiectivul
propus.
E important s ă ne concentr ăm atenția esenței mesajului clientului și
să ne întreb ăm:
• Este oare clientul într-adev ăr îngrijorat de subiectul discu ției?
• Îl putem ajuta s ă-și rezolve problema?
Uneori, obiectul îngrijor ării clientului nu a fost exprimat (de
exemplu, teama de o boal ă sau de moarte). De obicei, atunci când clien ții
vin la un asistent social, ei au multiple probleme, se confrunt ă cu
dificultăți în creșterea copiilor. De aceea, este ne cesar ca asistentul social
MARCELA DILION
214 să scoată în vileag acele probleme care cer ajutor imediat și soluționare
neîntârziat ă. Egan (1986) recomand ă câteva principii demne de urmat în
cazul în care clientul se afl ă într-o stare de criz ă:
• concentra ți-vă asupra aceea ce pare cel mai important;
• concentra ți-vă asupra subiectului fa ță de care clientul este gata
să coopereze, chiar dac ă acesta nu poate fi cel mai important
pentru asistentul social;
• inițial, concentra ți-vă asupra unei probleme mai pu țin
importante, dar care este mai u șor abordabil ă și duce la succes.
Astfel, ve ți impulsiona abordarea altor probleme, mult mai
complicate.
Sumarizarea
Se referă la clarificarea celor spuse de client, constituind un sprijin
în focalizarea pe subiecte specifice. Dintr-un anumit punct de vedere, ea este o parafrazare extins ă: ascultăm spusele clientului, select ăm ceea ce
pare esen țial și retransmitem mesajul într-o form ă mai succint ă, în alți
termeni, dar având acela și conținut. Se urm ărește scopul de a verifica
dacă cele expuse de client au fost corect în țelese de asistentul social. În
anumite momente ale întrevederii sumariz ările au însemn ătate sporit ă:
• clientul simte o puternic ă emoție și are nevoie de timp pentru a
reflecta asupra ei și a coopera;
• devine furios, motivul fiind evident sau mai pu țin clar;
• este angajat într-un mecanism de rezisten ță sau autoprotec ție;
• are teama de a nu spune ceva ce-i poate crea o stare de
disconfort (anxietate).
Totuși, este extrem de important s ă intervenim pentru a rupe
tăcerea. În func ție de felul cum interpret ăm tăcerea clientului și dacă
suntem convin și de necesitatea acestei interven ții, putem folosi una dintre
următoarele modalit ăți de interven ție:
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
215 1. Spuneți “Înțeleg” sau “ Mm… ”, apoi așteptați un moment.
2. Repetați sau sublinia ți ultimul cuvânt sau cuvinte ale clientului.
3. Repetați sau sublinia ți ultima propozi ție a clientului sau
reformula ți-o sub forma unei întreb ări.
4. Sumariza ți sau reformula ți ultima afirma ție.
5. Spune-ți “și” sau “ dar” sub forma unor întreb ări, ca și cum
așteptați o continuare.
6. Spuneți “Este greu s ă vorbești”.
7. Spuneți “ Probabil c ă încerci să te gândești la ce să spui ”.
8. Spuneți “Probabil c ă îți este team ă să spui, să exprimi ce sim ți
sau gânde ști”.
9. Spuneți “Mă întreb dac ă te gândești la mine ”.
10. Dacă toate aceste încerc ări eșuează, va trebui s ă respectăm
tăcerea clientului.
6.6. Istoricul social al dezvolt ării copilului
Ne referim la istoricul social ca metod ă generală în lucrul cu
clienții/beneficiarii. În acest capitol ne vom opri la istoricul dezvolt ării
copilului care urmeaz ă să fie adoptat sau plasat într-o institu ție.
Dosarul social al unui copil care urmeaz ă să fie adoptat sau
instituționalizat, indiferent de forma de protec ție, trebuie s ă cuprindă un
corpus de informa ții, cât mai concludente, cu privire la istoricul copilului.
Ca și anchetele sociale, istoricul social al copilului este redactat și
completat periodic de asistentul social, care urm ărește evoluția acestuia.
Acest document trebuie s ă conțină cel puțin următoarea informa ție:
• Nașterea : normală (la termen); cu suferin țe (înainte de termen);
reacțiile părinților referitor la na șterea copilului; starea de s ănătate a
copilului în primele s ăptămâni de via ță.
MARCELA DILION
216 • Evoluția stării psihomotorii : normală sau întârziat ă; vârsta la
care a mers singur; momentul când a pronun țat primele cuvinte
inteligibile; eventuale observa ții cu privire la comportamentul motor:
strânge, arunc ă, mers nelini știt etc.
• Statutul juridic al copilului : provine dintr-o familie organizat ă;
în afara căsătoriei; abandonat.
• Internarea în spital, cas ă de copii, școală specială etc.: data
internării; motivele intern ării; persoana/persoanele care au înso țit copilul;
eventuale intern ări anterioare (perioade, motive, locul, denumirea
instituției etc.)
• Gradul de adaptabilitate la solicit ările mediului : adaptarea
(lentă, rapidă, fenomene de respingere); activ, pasiv sau hiperactiv;
comunică ușor cu adul ții, este prea dependent; are manifest ări de egoism,
de gelozie; plânge u șor (care sunt motivele: singur ătatea, lipsa de
afecțiune, nostalgia etc.); acte stânjenitoare în raporturile cu al ți copii;
cruzime, amenin țare, violen ță.
• Informații în legătură cu viața și personalitatea copilului din
perioada în care a tr ăit în familie : timpul petrecut în familie; persoanele
care l-au observat; firea tipului psihologic; introvertit (comportament
caracterizat prin orientarea spre via ța interioar ă, dezinteresându-se de
viața exterioar ă, cu alte cuvinte – o fire închis ă, singuratic ă,
necomunicativ ă); extrovertit – opusul tipului introvertit, fire deschis ă,
comunicativ ă, exuberant ă etc.; limbajul trupului (mimica, dinamica
mișcărilor); gradul de sociabilitate; pasiunile copilului manifestate în
familie. În ce m ăsură a fost încurajat de p ărinți sau de ceilal ți membri ai
familiei; rela țiile de prietenie cultivate cu al ți copii (prefer ă copii mai
mari de vârsta sa sau mai mici); tipurile de activit ăți comune; priceperile,
îndemânările copilului – percepute în familie; reac țiile copilului la
realizarea unei activit ăți, insuccesul unei ac țiuni; reac țiile la evenimentele
din jur; manifest ările copilului care deruteaz ă pe cei din jur; opinia pe
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
217 care părinții cred c ă o are copilul fa ță de sine însu și (cum se
autoapreciaz ă).
• Date privind activitatea pre școlară / școlară a copilului :
comportamentul din cadrul gr ădiniței; gradul de frecven ță la institu țiile
școlare, rezultatele ob ținute în ce prive ște însușirea cunoștințelor primare
sau elementare, comportamentul; atitudinea copilului fa ță de aceste
instituții.
6.7. Fișa de observa ție a copilului
De regulă, copiii institu ționalizați ar trebui evalua ți periodic de
către asisten ții sociali pe baza fi șelor de observa ție. Acestea se vor
întocmi repetat, la anumite etape, constituindu-se, împreun ă cu anchetele
sociale, în documente de baz ă pentru conturarea personalit ății copilului.
Așadar, să observăm ce elemente cuprinde fi șa de observa ție a copilului:
• Deprinderile de comunicare: v erbală; nonverbal ă; lectura;
scrisul; prin telefon. Formele comunic ării nonverbale: zâmbet, care apare
la scurt timp dup ă naștere, fiind expresia unui contact vizual; privirea,
care constituie o form ă de comunicare prin mijlocirea c ăreia putem
remarca anumite st ări ale copilului (durere, pl ăcere, supărare, așteptare
etc.), gestica, respectiv întinderea mâin ilor, a întregului corp pentru a fi
luat în bra țe, reflectă stări de disconfort sa u relaxare, o anumit ă conduită
în momentele de abandon: t ăcere, îmbufnare, oftat, geam ăt etc.;
gânguritul, care reprezint ă un element ce confirm ă eforturile copilului de
a pronun ța primele cuvinte, care emite, de obicei, sunetele cele mai
frecvente.
• “Competen ța” și “performan ța” sunt elemente ce apar treptat în
evoluția copiilor ca urmare a manifest ării lor tot mai frecvente și sub
diferite forme în procesul comunic ării. Asistentul social va avea
posibilitatea s ă constate capacitatea copilului de a decodifica limbajul
MARCELA DILION
218 adultului (deci, competen ța copilului), precum și capacitatea de a
pronunța cuvinte ca mijloc de comunicare (performan ța).
• Elementele dezvolt ării fizice a copilului : starea de echilibru;
caracteristicile mersului; ținuta; mi șcările corpului, armonia și suplețea
lor, dar și, eventual, stâng ăcia în execu ție; dezvoltarea senzorial ă.
• Tipuri de adaptare
Adaptarea foarte bun ă presupune:
– despărțirea fără rezerve de persoana care l-a adus în leag ăn;
– cercetarea permanent ă, cu o curiozitate nedisimulat ă, a noului
mediu;
– stabilirea facil ă de relații cu personalul institu ției și cu ceilal ți
copii.
Adaptarea bun ă presupune acelea și caracteristici ca și în primul
caz, numai c ă, de astă dată, reacțiile sunt mai lente, copilul dând dovad ă
de o anume stare expectativ ă:
Adaptarea dificil ă se manifest ă prin tensiune, nervozitate sus ținută,
reținerea tacit ă de mân ă a persoanei înso țitoare, insisten țe verbale:
scâncet, “mutism”, indiferen ță etc.
• Deprinderile de ajutorare:
– modul copilului de a servi la mas ă;
– ținuta la mas ă în timpul conversa ției;
– posibilitățile și eforturile depuse pentru a se îmbr ăca sau
dezbrăca singur ;
– mersul la toalet ă;
– igiena zilnic ă;
– îngrijirea p ărului.
• Sindromul anxiet ății
Anxietatea fa ță de cei din jur apare la 15-16 luni, manifestându-se
ca o tendin ță de apropiere fa ță de o persoan ă pe care o confund ă cu un
membru al propriei familii. În momentul când con știentizeaz ă că s-a
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
219 înșelat, copilul se retrage, r ămânând cu imaginea omului necunoscut pe
care nu rareori o va evoca.
Anxietatea de separa ție se manifest ă în jurul vârstei de doi ani, fa ță
de mama sau fa ță de persoana ce o substituie.
Anxietatea moral ă este consecin ța sentimentului de fric ă față de o
eventuală pedeapsă, complexul unei vinov ății etc.
• Gradul de sociabilitate
Determinat de starea de confort psihic, gradul de sociabilitate poate
fi determinat în func ție de: alimenta ția preferat ă, căldura pe care o
agreează, de atitudinea pe care o manifest ă față de aerisire și curățenie,
dar și față de afectivitatea celora cu care vine în contact, de necesitatea
dorită a protecției sau de sentimentul siguran ței de sine.
• Relațiile copilului cu personalul institu ției de ocrotire
Vor trebui s ă rețină atenția asistentului, studiind astfel tipul de
relații care s-au statornicit între copil și personalul institu ției, afectivitatea
față de anumite persoane, ce consecin țe au eventualele vizite ale p ărinților
față de relațiile statornicite între copil și personalul institu ției de ocrotire.
6.8. Evaluarea efectelor t erapiei jocurilor asupra
comportamentului copiilor cu handicap
Printre “asista ții” pe care îi mediaz ă asistenții sociali, în
perspectiva unei adop ții, de exemplu, se afl ă și copiii cu handicap.
Evaluarea evolu ției lor comportamentale psihomotorii trebuie urm ărită, în
mod activ, prin orice mijloace, dar și printr-o modalitate specific ă copiilor
cu handicap. Aceasta const ă în așa-numita terapie ludic ă a jocurilor, care
are o mare influen ță asupra acestor copii. Pentru evaluarea efectului pe
care diferitele categorii de jocuri o au asupra copilului se folosesc diferite
fișe, în func ție de scopul urm ărit, cum ar fi: fișa de explorare, fi șa jocului
de socializare, fi șa jocului de îndemânare, fi șa jocului de imagina ție.
MARCELA DILION
220 Pentru început, ne vom referi la fișa de explorare , care are drept obiect
observarea deprinderilor primare ale copilului cu dizabilit ăți. Ca etape
evolutive pot servi înregi strarea deprinderilor fa ță de:
Un obiect
– copilul prive ște și urmărește un obiect în mi șcare, în dreptul
feței;
– apucă și ține jucăriile;
– duce jucăriile la gur ă;
– scutură jucăriile, le love ște de mas ă, de podea etc.;
– examineaz ă jucăriile, le rote ște în mână;
– freacă jucăriile în mâni, le love ște de mas ă penru a face
zgomot;
– scapă și/sau arunc ă obiectele, urm ărind ce se întâmpl ă, caută să
le recupereze;
– presează sau întinde obiecte.
Două obiecte
– lovește un obiect de cel ălalt;
– ține un obiect și îl lovește pe celălalt;
– pune un obiect în interiorul celuilalt;
– pune un obiect peste altul sau le acoper ă pe ambele.
Mai multe obiecte
– îi place s ă producă diferite sunete cu juc ăriile, știe să repete
acțiunea;
– examineaz ă obiectele și le caută;
– ascunde și caută obiectele;
– se joacă îndelung cu nisipul.
În încheierea fi șei se noteaz ă:
– numele copilului;
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
221 – numele asistentului social;
– perioada observa ției.
Fișa jocului de socializare se întocme ște încă de la naștere, vizând
reacțiile copiilor fa ță de persoanele cu care vin în contact: p ărinți, alți
membri ai familiei, personal medical etc. În cadrul acestei fi șe trebuie s ă
se atragă atenția la următoarele elemente:
Imitația
– zâmbește drept răspuns;
– se bucură când este leg ănat sau ridicat în bra țe;
– imită mișcările limbii;
– continuă activitatea dac ă adultul îl imit ă;
– imită sunetele de joac ă emise de adult.
Jocul cu adul ții
– întinde o juc ărie și o dă;
– răspunde la jocuri b ătând din palme;
– îi place să i se arate c ărți;
– imită acțiunile adul ților cu juc ăriile;
– realizează momentul când îi revine rândul într-un joc cu adul ții;
– așteaptă să-i vină rândul în jocurile de grup.
Jocul cu al ți copii
– împarte bucuros juc ăriile cu al ți copii, se joac ă alături de al ți
copii;
– imită acțiunile altor copii;
– se alătură în jocurile de grup;
– respectă regulile unui joc simplu.
MARCELA DILION
222 Jocul de mi șcare
Acesta presupune angajarea total ă a copilului, dezvoltându-i
echilibrul și mișcările de coordonare a corpului, stimulate de activit ăți cu
caracter sportiv (alerg ări, sărituri).
Perioada dinaintea mersului
– ține capul sus atunci când este ținut de umeri;
– urmărește cu capul obiectele care sunt mi șcate;
– îi place să fie rostogolit;
– se întoarce de pe burt ă pe spate, f ără ajutor;
– stă în picioare sprijinindu-se;
– ține capul sus când este pus în pozi ție așezat.
Mersul
– merge cu ajutorul celorlal ți;
– coopereaz ă la rostogolit;
– se târăște pe scări și se cațără pe mobil ă;
– lovește mingea cu piciorul f ără să cadă;
– aruncă mingea, încearc ă să o prindă fără să cadă.
Sărituri și cățărări
– sare de pe treapta de jos f ără să cadă, merge pe o scândur ă
distanțată de sol;
– se cațără pentru a ajunge la mas ă;
– fuge pentru a lovi mingea cu piciorul;
– merge corect pe triciclet ă.
Fișa jocului de îndemânare reprezintă o modalitate de a înregistra
informații privind ac țiunile individuale ale copilului cu dizabilit ăți.
Acestea presupun o evaluare ritmic ă și un control deosebit al mi șcărilor.
Acțiunile de asemenea natur ă stimuleaz ă copilul la cusut, împletit, desen,
pictură. Eventualele gre șeli în acțiunile copilului nu vor fi îndreptate de
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
223 adult, ci de c ătre copil, care va fi l ăsat să le corecteze, pe cât e posibil,
singur.
Fișa jocului de îndemânare cuprinde urm ătoarele elemente:
Câștigarea controlului
– caută și apucă obiectele;
– ține jucăriile cu ambele mâini;
– lasă obiectele din mân ă;
– lovește două jucării una de alta;
– prinde obiectul între degetul mare și celelalte degete;
– bate toba;
– scoate și introduce cercuri și linii drepte.
Activități sociale
– introduce inele pe suport;
– construiește turnuri din cuburi;
– pune și scoate obiecte din cutii;
– folosește, în mod egal, ambele mâini;
– mânuiește obiectele mici;
– încearcă să deseneze cercuri și linii drepte.
Activități de precizie
– activități în care folose ște ambele mâini;
– înșiră mărgele pe o a ță;
– aranjează obiectele dup ă mărime;
– lovește ținte de la o distan ță;
– desenează oameni;
– taie cu foarfecele.
Când copiii încep s ă înțeleagă mai bine lumea și să foloseasc ă
obiectele din jur, jocul cu acestea îi ajut ă să vorbeasc ă, stimulându-le,
MARCELA DILION
224 totodată, imagina ția. Un asemenea tip de joc presupune participarea
efectivă a părinților sau a asisten ților. Fișa jocului de imagina ție include
următoarele compartimente:
Obiectele
– exploreaz ă obiectele prin v ăz și pipăit;
– zâmbește și mimează în oglind ă;
– urmărește obiectul în c ădere;
– caută și găsește obiectele ascunse;
– răsfoiește o carte;
– imită acțiuni reale;
– manifestă interes pentru imagini.
Imaginație simplă
– se face că mănâncă singur sau se spal ă pe față;
– când se joac ă cu altă persoană, se preface c ă se hrănește sau se
piaptănă;
– practică jocuri simple cu p ăpușile;
– recunoaște imagini prin sunete sau cuvinte.
Imaginație relativ dezvoltat ă
– execută jocuri de imagina ție pe muzic ă și versuri;
– se joacă cu marionetele;
– folosește obiecte imaginare;
– practică jocuri imaginare cu al ți copii.
Analiza atent ă a fișelor de joc ofer ă asistentului social posibilitatea
de a constata etapele evolutive ale copilului, în anumite perioade, activități predilecte, mi șcări mai mult sau mai pu țin precise etc. În dreptul
fiecărei activit ăți de joc se va nota cu “DA” sau “NU” execu ția
momentului observat. În func ție de frecven ța unei not ări, se va interveni
asupra momentelor mai pu
țin reușite, pentru a stimula îndemânarea
copilului și, eventual, corectarea unor mi șcări.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
225
6.9. Ancheta social ă în procedura adop ției
Fie că sunt întocmite periodic și se constituie în documentele de
bază ale dosarului, care cuprinde istoricul social al copilului, fie c ă sunt
redactate la cererea instan ței judecătorești ori a comisiei pentru protec ția
copilului, anchetele sociale sunt, de regul ă, “opera” unor profesioni ști de
marcă, din rândul c ărora, în primul rând, fac parte asisten ții sociali.
Indiferent dac ă lucrează în sistemul institu țiilor sanitare de ocrotire a
copiilor, în școli speciale, în prim ării sau în cadrul altor autorit ăți ale
administra ției publice, asisten ții sociali s-au dovedit, datorit ă pregătirii lor
multidisciplinare, profesioni știi cei mai indica ți să documenteze și să
realizeze anchete sociale cu privire la asista ții pe care îi mediaz ă. În
procedura adop ției ancheta social ă reprezint ă una din metodele cele mai
eficiente de acumulare a informa ției, privind poten țialii părinți adoptatori,
părinții biologici sau copilul care urmeaz ă să fie adoptat.
Să observăm, spre exemplu, ipostazele în care se afl ă asistentul
social care î și desfășoară activitatea efectiv în institu țiile pentru copii.
Asistenților sociali dintr-o astfel de unitate le revin urm ătoarele sarcini:
• Să păstreze eviden ța și să se ocupe de înregistrarea intr ării și
ieșirii copiilor ocroti ți din institu ție.
• Să observe deficien țele existente în cadrul organizatoric general
al instituției de ocrotire și colaborarea cu celelalte persoane în
vederea g ăsirii unui mediu adecvat dezvolt ării psihice și fizice
normale a copiilor.
• Să colaboreze cu ceilal ți specialiști în vederea integr ării sociale
a copiilor cu dizabilit ăți, în acest sens esen țială fiind urm ărirea
programului zilnic de activitate a copiilor. De asemenea,
asistentul social va urm ări și progresele înregistrate de copii în
ce prive ște recuperarea și dezvoltarea de deprinderi și
aptitudini.
MARCELA DILION
226 • Să păstreze eviden ța copiilor pleca ți spre alte sec ții și instituții
de ocrotire.
• Să țină evidența mamelor beneficiare ale unui regim special de
ocrotire în cadrul institu ției de copii.
• Să pregătească și să întocmeasc ă dosarele sociale, iar, în cazul
copiilor abandona ți, să se preocupe de completarea
documenta ției respective.
• Să întrețină și să cultive rela ții cu alte institu ții interesate în
activitatea de ocrotire și protecție socială, respectiv cu:
– instituțiile de provenien ță ale copiilor;
– instituțiile în care copilul urmeaz ă să fie integrat;
– comisiile pentru protec ția copilului;
– instituțiile judecătorești;
– mijloacele de comunicare în mas ă (ziare, radio, televiziune
etc.);
• Să întrețină relații cu anumite tipuri de familie:
– familia de provenien ță a copilului, l ămurindu-se cauzele care au
adus la internarea copilului, precum și posibilit ățile de
reintegrare familial ă;
– cu familiile care au adoptat copii, urm ărind respectarea cadrului
legal de integrare familial ă, precum și condițiile create pentru
creșterea, educarea și dezvoltarea fireasc ă a copiilor;
– cu alte cupluri cu posibilit ăți de adop țiune sau cu inten ții de a
accepta copii în plasament.
• Să țină evidența transferurilor de copii ocroti ți dintr-o institu ție
în alta.
• Să realizeze împreun ă cu echipele interd isciplinare, dar și
individual, deplas ări în teren pentru identificarea unor minori
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
227 abandona ți, a familiilor din care provin ace știa. Cu acest prilej,
asistentul social redacteaz ă anchetele sociale, cu privire la
dezvoltarea social ă a copilului, propunând strategii de
intervenție în vederea ocrotirii corespunz ătoare a copilului.
• Să contribuie la ef ectuarea unor cercet ări științifice în teren și la
publicarea rezultatelor investiga țiilor în scopul de a contribui la
modificarea mentalit ăților și a reflexelor psihosociale, ale unor
generații mai în vârst ă față de problemele protec ției și asistenței
sociale în general.
Propunem urm ătorul model de anchet ă socială pentru persoanele
implicate în procedura adop ției (modele de anchete sociale în caz de
adopție sunt prezentat în Anexele 4 și 5):
Numele și prenumele subiectului asistat, adresa familiei:
– de când locuie ște pe adresa respectiv ă;
– care alte adrese a avut anterior.
Scopul anchetei. Reprezentarea asistentului social
– Cine este?
– De ce a venit?
– Ce scopuri urm ărește?
Urmează conversa ția introductiv ă, în cadrul c ăreia are loc un
schimb preliminar de întreb ări. În cadrul aceleia și întâlniri asistentul
social își va cere permisiunea de a lua note, eventual de a înregistra pe
banda de magnitofon con ținutul discu țiilor. Evident, discu ția va avea un
caracter strict profesional, fapt care va fi explicat partenerilor de dialog
pentru a evita, pe cât e posibil, st ările de re ținere ori susceptibilitate ale
interlocutorului.
MARCELA DILION
228 Obiectivele anchetei sociale
Vor viza, cu deosebire, câ știgarea încrederii interlocutorului
(părinți, medici, rude, vecini etc.) în asistentul social care le va explica
obiectivul ac țiunilor sale – reabilitarea și reintegrarea familial ă, ocrotirea
copilului.
Măiestria asistentului social va consta în surprinderea, ca s ă
spunem a șa, a unor eventuale complexe care s ă motiveze comportamentul
față de copil (copii).
De exemplu, p ărinții nu sunt recunoscu ți și apreciați în plan social
de alte familii, vecini, colegi, prieteni etc., de unde și manifestarea unui
anumit sentiment de frustrare, chiar de neîmplinire.
O mare importan ță o au și formele limbajului nonverbal, c ărora
asistentul social va trebui s ă le acorde o aten ție aparte. Analizate la
“rece”, atitudinile nonverbale pot spune mult. Dintre acestea, asistentul
social va re ține:
– poziția corpului în timpul conversa ției;
– expresia fe ței;
– mimica;
– zâmbetul, privirea etc.
Asumându- și riscul documenta ției pentru o anchet ă socială,
asistentul social trebuie s ă fie convins c ă poate să se confrunte cu
atitudini imprevizibile, uneori deloc comode, atât din partea p ărinților, a
familiei l ărgite, cât și din partea altor interlocutori (suspiciuni,
neîncredere, team ă, agresivitate, ostilitate, limbaj violent, chiar vulgar,
indiferență, nemulțumire, dar și sensibilitate și emoții exagerate,
încredere, curiozitate etc.).
Astfel de am ănunte trebuie re ținute, fiindc ă, în momentul
concluziilor, toate aceste detalii ajut ă la realizarea unei imagini de
ansamblu asupra copilului, asupra familiei sale, asupra cadrului social pe care l-a părăsit etc.
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
229 Situația socială a mamei
Acest compartiment va include informa ții referitoare la nume,
prenume; numele purtat anterior (dac ă e cazul); locul și data na șterii
(anul, luna, ziua); starea civil ă (căsătorită; necăsătorită; trăiește în
concubinaj; divor țată; văduvă – prin deces sau prin divor ț; mamă
singură); profesia (ocupa ția; locul de munc ă); domiciliul (cas ă,
proprietate personal ă; cu chirie; stabil ă; flotantă); date privind familia
mamei (statutul juridic: legal constituit; disociat ă; copil abandonat; copil
adoptat; alte situa ții; persoane cu handicap, psihopate sau cu boli grave în
familia de origine a mamei; rela țiile actuale ale mamei cu familia de
origine); starea de s ănătate a mamei (boli cronice; boli psihice; alcoolism;
tabagism; dependen ță de droguri; alte tulbur ări de comportament; sarcina
din care a provenit copilul; evolu ția sarcinii); atitudini fa ță de copilul
instituționalizat și față de personalul institu ției.
Situația socială a tatălui
Va cuprinde date referitoare la nume, prenume; locul și data
nașterii (anul, luna, ziua); starea civil ă (căsătorit; necăsătorit; concubinaj;
divorțat); profesia (ocupa ția; locul de munc ă); domiciliul; date privind
familia tat ălui (statutul juridic: legal constituit; disociat ă; copil abandonat;
copil adoptat; alte situa ții; persoane cu handicap, psihopate sau cu boli
grave în familia de origine a tat ălui; relațiile actuale ale tatei cu familia de
origine); starea de s ănătate a tatălui (boli cronice; boli psihice; alcoolism;
tabagism; boli venerice; dependen ță de droguri; SIDA; alte tulbur ări de
comportament), atitudini fa ță de copilul institu ționalizat și față de
personalul institu ției.
Date privind ceilal ți membri ai familiei
Numele și prenumele; data și locul nașterii; cine îi îngrije ște; starea
sănătății; statutul juridic; unde locuiesc; probleme sociale cu care se
confruntă; comportamentul și atitudinea lor fa ță de copilul
instituționalizat.
MARCELA DILION
230 Situația material ă a familiei
Locuința: tipul (cas ă cu curte; apartament la bloc); tipul de
proprietate (de stat; proprietate personal ă; chiriaș; locuință cu folosin ță
exclusivă; locuință în comun); gradul de confort (num ărul de camere de
locuit; baie; buc ătărie; apă curentă; încălzire; mobilierul casei); veniturile
familiei (pentru fiecare membru al familiei în parte; venitul lunar mediu;
alte surse de venituri ale familiei); principalele cheltuieli lunare (chirie;
întreținere; hran ă; îmbrăcăminte, înc ălțăminte; cheltuieli pentru s ănătate,
igienă, cultură etc.; alte cheltuieli).
Convingerile și atitudinile membrilor familiei fa ță de alți membri
– vizitarea acestuia în institu ția de ocrotire (frecven ța vizitelor:
rar, obișnuit, deloc);
– vizita în institu ție are o motiva ție reală, afectiv ă sau
superficial ă, “de ochii lumii”;
– copilul nu accept ă vizite, de indicat cauza;
– dacă sunt de acord cu posibilit ățile unei adop ții, ale unui
plasament familial etc.?
Imaginea social ă a familiei
Pentru conturarea acestei imagini, as istentul social va solicita, cu
tact și politețe, opiniile vecinilor, prietenilor sau ale cuno ștințelor familiei
respective. Din aceste discu ții, ca și din alte investiga ții, asistentul social
va încerca s ă-și formeze o imagine cât mai concludent ă despre membrii
familiei respective, astfel încât concluziile sale s ă fie cât mai obiective.
Acest model de anchet ă socială poate fi modificat și adaptat în
funcție de subiectul mediatizat, deoarece la dosarul social al copilului, în
perspectiva adop ției, trebuie s ă se afle anchete sociale care se refer ă nu
numai la copiii candida ți la adop ție, dar și anchete sociale privind
potențialii părinți adoptatori. Cei ce au competen ța de a decide asupra
adopției, trebuie s ă dispună și de alte anchete sociale, din care s ă rezulte
6. METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOP ȚIEI
231 informații cât mai întemeiate cu privire la cuplurile interesate în adop ție,
precum și la alte persoane sau institu ții care au “jucat” un anume rol în
viața copilului.
Oricum, din analiza informa țiilor pe care le cuprind anchetele
sociale trebuie s ă rezulte clar cel pu țin următoarele concluzii:
• dacă adopția se face în interesul prioritar al copilului;
• dacă nu se urm ăresc, prin adop ție, scopuri orientate împotriva
copilului și legii;
• în ce măsură adoptatorii îndeplinesc condi țiile ce li se cer
părinților;
• temeinicia motivelor de încuviin țare a adop ției, în situa ția în
care, între adoptator și cel ce urmeaz ă să fie adoptat exist ă o
diferență mai mică de 18 ani;
• temeinicia motiva ției încuviin țării adopției, când cel ce
urmează să fie adoptat a atins vârsta majoratului.
Iată doar câteva dintre concluziile care se pot desprinde din
informațiile cuprinse în anchetele sociale. Cum spuneam, acestea se
efectueaz ă în oficiu, pentru completarea periodic ă a dosarului social al
copilului, la solicitarea organelor împuternicite s ă dispună de informa ții
privind copiii care urmeaz ă să fie plasa ți în familiile adoptatoare la
cererea instan țelor judec ătorești, a comisiilor pentru protec ția copilului,
dar și la solicitarea unor institu ții de ocrotire, ca și a altor organe de stat,
neguvernamentale sau a agen țiilor de adop ții abilitate legal s ă acționeze
în acest domeniu.
Sintetizând cele expuse s ă reținem că, în fiecare caz, din anchetele
sociale trebuie s ă rezulte elemente edificatoare cu privire la:
MARCELA DILION
232 • personalitatea, starea de s ănătate și situația economic ă a
adoptatorului, via ța sa familial ă, condițiile de locuit,
aptitudinile parentale etc.;
• motivele pentru care solicit ă adopția;
• relațiile de afectivitate care s-au statornicit între copilul
candidat la adop ție și adoptator;
• detalii în leg ătură cu starea de s ănătate a copilului,
antecedentele acestuia;
• sentimentele copilului fa ță de potențialii săi părinți adoptatori.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
233
Capitolul 7.
METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE ȘI
PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
7.1. Devian ța și delincven ța. Etiologia comportamentului
delincvent
Noțiunea de devianță desemneaz ă, în înțelesul său cel mai general,
îndepărtarea, abaterea sau noncomformismul indivizilor fa ță de normele
și valorile sociale. În acest sens, o serie de autori consider ă devianța ca
fiind alcătuită din comportamente care violeaz ă normele (scrise sau
nescrise) ale societ ății sau ale unui grup social.
Deci, un comportament deviant este un comportament “atipic”,
care se abate de la pozi ția standard și încalcă normele socialmente
recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societ ăți.
La fel ca și criteriile de definire, criteriile de clasificare a devian ței
sunt multiple. Cele mai frecvente criterii de clasificare sunt urm ătoarele:
a) natura devian ței
• devianța pozitivă, care se refer ă la finalit ățile pozitive ale
unui act deviant (inova ția, invenția)
• devianța negativ ă îndreptat ă contra valorilor unui grup
social (infrac țiunile);
b) forma de manifestare a devian ței
• devianța “deschis ă” – identificat ă de agen țiile de control
social
• devianța “ascuns ă”, care caracterizeaz ă cel mai des
“patologiile sexuale” sau actele de corup ție;
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
234 c) tipul de devian ță
• devianța penală (infracțiunile)
• devianța sexuală (delictele sexuale)
• devianța politică (terorismul)
• devianța religioas ă (fanatismul)
• devianța autoagresiv ă (suicid, consumul de droguri)
• devianța familial ă (maltratarea);
d) caracterul individual sau de grup al devian ței. Spre deosebire
de devian ța strict “individual ă”, cea de “grup” implic ă socializarea în
cadrul unor subculturi deviante, la baza c ărora stau anumite norme, valori
și stiluri de via ță (cazul organiza țiilor criminale, al re țelei prostitu ției și
vânzării de droguri);
e) caracterul “normal” sau “patologic” al actului de devian ță
comis . Devianța așa-zis “normal ă” este considerat ă de cea mai mare parte
a membrilor grupului social sau ai societ ății ca o practic ă firească,
deoarece este manifestat ă sau practicat ă de largi segmente de popula ție
(fumatul, consumul de alcool, sexualitatea premarital ă).
Spre deosebire de devian ța normală, devianța patologic ă intră în
conflict cu morala public ă și normele sociale, amenin țând stabilitatea și
securitatea social ă a grupurilor. Din aceast ă categorie face parte
delincven ța, care implic ă reacții puternice de control social.
În ansamblul formelor particulare de devian ță, delincven ța (sau
infracționalitatea) are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece
afectează cele mai importante rela ții și valori sociale și încalcă regulile și
normele morale sau juridice care orienteaz ă comportamentele indivizilor.
În literatura de specialitate se disting urm ătoarele tr ăsături ale
delincven ței:
a) violarea unei anumite legi care prescrie ac țiuni împotriva celor
care o încalc ă;
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
235 b) manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale
grupului;
c) săvârșirea unei ac țiuni antisociale cu caracter nociv pentru
indivizi sau grupuri sociale.
Fenomenul delincven ță prezintă aspecte și forme diferite, în
funcție de săvârșirea, descoperirea și sancționarea faptelor penale
comise de c ătre diferi ți indivizi. În baza acestor criterii deosebim
următoarele categorii de delincven ță:
a) delincven ța reală, denumit ă adeseori “cifra neagr ă” a
delincven ței, alcătuită din totalitatea manifest ărilor antisociale care au
avut loc în realitate;
b) delincven ța descoperit ă reprezentat ă de acea parte a faptelor
antisociale s ăvârșite care a fost identificat ă de către organele de control
social;
c) delincven ța judecat ă reprezint ă acea parte din delincven ța
“descoperit ă” care ajunge s ă fie judecat ă.
La prima vedere, delincven ța apare ca fenomen juridic, dar prin
determinările sale profunde, prin consecin țele induse ea reprezint ă un
fenomen social , deoarece abaterile și încălcările legii lezeaz ă cele mai
importante valori și relații sociale. Anume prin aceste aspecte delincven ța
dobândește un caracter antisocial, devenind obiectul de studiu al mai
multor științe sociale, cum sunt: sociologia, criminologia, psihologia,
asistența socială etc.
Amploarea și intensitatea fenomenului de delincven ță socială
obligă la luarea în considerare a întregului complex de determinante,
dintre care cele mai importante sunt:
• dimensiunea statistic ă de eviden țiere evolutiv ă în timp și spațiu
a fenomenului de delincven ță (în procente, medii);
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
236 • dimensiunea juridic ă care eviden țiază:
– tipul normelor juridice violate prin acte antisociale,
– gravitatea prejudiciilor produse,
– felul sanc țiunilor adoptate,
– modalitățile de resocializare a persoanelor delincvente;
• dimensiunea sociologic ă pune accentul pe explicarea și
prevenirea social ă a delictelor în raport cu multiple fenomene de
dezorganizare existente în societate;
• dimensiunea psihologic ă evidențiază structura personalit ății
delincvente, atitudinea delincventului fa ță de fapta comis ă;
• dimensiunea economic ă subliniaz ă așa-zisul cost al delictului
prin eviden țierea consecin țelor directe și indirecte ale diferitelor delicte
din punct de vedere material;
• dimensiunea prospectiv ă care presupune studierea evolu ției în
viitor a delincven ței.
Trecerea în revist ă a acestor dimensiuni atest ă caracterul
interdisciplinar al fenomenului de delincven ță, ceea ce face extrem de
dificilă abordarea și studierea ansamblului de infrac țiuni produse într-o
societate.
Analizată dintr-o perspectiv ă multidisciplinar ă, etiologia
delincven ței angajeaz ă numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în
jurul întreb ărilor fundamentale:
• Ce anume îi determin ă pe indivizi s ă comită acte delincvente?
• Cum pot fi prevenite asemenea acte?
• Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite delincvente?
Răspunsurile la aceste întreb ări s-au divizat în trei direc ții:
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
237 Prima direc ție susține că la baza comportamentului delincvent st ă
structura biologică și personalitatea individului. Aceast ă direcție implică
următoarele:
• punctul de vedere biologic-constitu țional, potrivit c ăruia
factorii biologici și genetici au o contribu ție hotărâtoare în geneza
delincven ței (C.Lombrozo);
• orientarea neuropsihic ă – presupune c ă actele criminale sunt
săvârșite preponderent de c ătre personalit ăți patologice (H.H.Goddard);
• orientarea psihoindividual ă – se susține ideea c ă caracteristicile
personalit ății genereaz ă frustrări și agresivitate (G.Tarde);
• orientarea psihosocial ă apreciaz ă că individul nu se na ște
criminal, ci este socializat negativ (Z.Freud).
A doua direc ție consideră delincven ța ca fenomen de inadaptare,
de neintegrare social ă, generând un conflict dintre idealurile individului
și ofertele sociale. În cadrul acestei direc ții se pot distinge urm ătoarele
orientări:
• statistico-normativ ă – vizeaz ă variațiile ce se înregistreaz ă în
rata delincven ței (A.Quetelet);
• macrosocial ă – urmărește identificarea unor legit ăți sociale ca
determinative ale actelor de delincven ță (C.R.Shaw, H.D.McKay,
E.Durkheim, R.K.Merton).
A treia direc ție este concretizat ă în teoria cauzalit ății multiple
care susține că fenomenul de delincven ță are determinare multicauzal ă de
natură internă (biologic ă și psihologic ă) și externă (economic ă, socială,
culturală) aflate în rela ții de reciprocitate.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
238
7.2. Metodologii de testare a propensiunii spre delincven ță
Metodologia cercet ării fenomenului de delincven ță1 reprezint ă un
domeniu foarte important al practicii sociologice, deoarece de modul în
care se culeg datele și se analizeaz ă conținutul lor informa țional depinde
conturarea unor direc ții de acțiune pentru prezent și viitor, elaborarea
unor programe unitare de prevenire, care s ă țină seama de multiplele
determinări și condiționări cauzale ale fenomenului. Insuficienta aten ție
acordată acestei laturi fundamentale a investiga ției de teren constituie una
dintre cauzele principale ale erorilor care se comit în evaluarea
semnifica ției actelor de înc ălcare a normelor penale de c ătre indivizi, prin
ignorarea caracterelor particulare ale universului familial în care se socializeaz ă aceștia, a ansamblului de factori care determin ă
transformarea unei conduite deviante ocazionale în conduit ă infracțională
structural ă și persistent ă.
În acest context de idei cea mai important ă condiție a validit ății și
eficacității cercetării întreprinse în acest domeniu o reprezint ă situarea ei
pe o baz ă metodologic ă temeinic fundamentat ă, constând într-un
ansamblu unitar de instrumente și tehnici prin intermediul c ărora să
poată
fi identificat ă interacțiunea diferitelor variabile cu caracter psihologic,
pedagogic, sociologic și criminologic care contribuie la explica ția și
predicția delincven ței. Din acest punct de vedere opera țional,
metodologia cercet ării transgresiunii normelor penale are un specific
aparte, care nu se reduce la instrumentele tradi ționale ale sociologiei, ci
implică o totalitate de metode și tehnici preluate din metodologiile
specifice ale pedagogilor și psihologilor, din corpul de metode și tehnici
ale statisticienilor, economi știlor, juri știlor, medicilor, ale celorlalte
categorii de speciali ști care activeaz ă în domenii conexe cu cel ce î și
1 Vezi: S.M.R ădulescu, D.Banciu. Introducere în sociologia delincven ței
juvenile. -București, 1990, cap.IV.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
239 propune s ă defineasc ă tendințele prezente și viitoare ale delincven ței.
Dimensiunile analitice (statistic ă, criminologic ă, sociologic ă, psihologic ă,
prospectiv ă) implicate în evaluarea cantitativ ă și calitativ ă a fenomenului
delincven țional nu pot fi opera ționalizate decât cu ajutorul unei
metodologii complexe, care s ă țină cont de caracterul:
1) obiectiv al infracțiunii – stabilirea condi țiilor cu caracter juridic
care pun în dependen ță conduita individului de reglement ările
legislației;
2) subiectiv – particularit ățile procesului de dezvoltare biologic ă a
individului, con ținutul socializ ării morale primite în familie,
influențe și incitări primite din partea anturajului etc.
În acest sens, utilizarea conjugat ă a unor tehnici curente, cum sunt
experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice,
evaluările dosarelor penale, poate aduce multiple clarific ări fenomenului
de delincven ță. Definindu-se prin triplul ei caracter (explicativ-
informațional, predictiv, opera țional), metodologia utilizat ă în evaluarea
cantitativă și calitativ ă a fenomenului în cauz ă trebuie s ă permită atât
stabilirea unor rela ții constante între fapte, contexte de via ță și structuri
sociale generatoare de conduite delincvente, cât și estimarea unor tendin țe
în baza cărora se poate elabora un program adecvat de m ăsuri.
Metoda testelor permite o descriere cantitativ ă, controlabil ă a
comportamentului unui individ plasat într-o situa ție definită, prin referire
la comportamentul indivizilor dintr-o grup ă plasată în aceea și situație.
Printre cele mai utilizate teste în acest domeniu se num ără:
• testele de inteligen ță;
• testele de personalitate;
• testele sociometrice;
• testele proiective.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
240 Majoritatea din aceste teste, încercând s ă surprind ă gradul de
inteligență, trăsăturile de caracter, constantele personalit ății, atitudinile
morale și modul de dispunere a rela țiilor în anturaj, identific ă
propensiunea spre delincven ță. O deosebit ă utilitate în acest sens au
testele proiective , definite de c ătre Zawrence Frank ca o “metod ă de
studiu a personalit ății, care confrunt ă subiectul cu o situa ție la care el va
răspunde în func ție de semnifica ția acesteia pentru el”1. Altfel spus,
“proiecția” const ă în transferarea unui pr oces subiectiv asupra unei
situații obiective.
În continuare vom analiza câteva dintre aceste teste.
Testul Rorschach
Acest test const ă în prezentarea unor pete de cerneal ă subiectului,
acesta trebuind s ă indice imaginile pe care le vede. Creatorul acestui test,
psihiatrul elve țian H.Rorschach, a utilizat în primele sale experimente
15 planșe cu pete de cerneal ă, apoi 12 și, în final, s-a limitat la 10, care
cuprind pete clasificate în trei categorii: negre cu nuan țe de gri, negre cu
nuanțe de roșu și colorate. Pentru caracterologie prezint ă importan ță atât
forma obiectelor, cât și identificarea culorii. De exemplu, indicarea unei
forme precise denot ă o bună capacitate de concentrare și observa ție, în
timp ce mi șcarea unui obiect arat ă o puternic ă tendință de introversiune,
imaginație și productivitate interioar ă. La rândul lor, culorile pot
semnifica diferite tendin țe de extraversiune. Dup ă Rorschach, caracterul
constă într-o anumit ă proporție între introversiune (mișcarea obiectelor)
și extraversiune (culoarea lor). Bazat pe aceast ă proporție, Rorschach a
stabilit patru tipuri de indivizi:
1) intratensivi – pentru care culoarea este mai pu țin vizibilă decât
mișcarea, caracteriza ți printr-o via ță interioară bogată, voință, imagina ție
și relații puternice;
1 L.Frank. Modern Clinical Psychiatry. -London, 1977, p.227.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
241 2) extratensivi – pentru care mi șcarea este mai pu țin vizibilă decât
culoarea, caracteriza ți prin sociabilitate și spirit practic;
3) ambiegali – pentru care mi șcarea este egal ă cu culoarea,
caracteriza ți printr-o bun ă dotare interioar ă și echilibru psihic adecvat;
4) coartați – pentru care nu exist ă semnifica ție nici în culoare, nici
în mișcare, caracteriza ți prin pedan ță, rezonan ță afectivă slabă,
melancolie, deprimare etc.
Fiind util pentru identificarea unor tr ăsături caracteristice
delincventului, testul Rorschach ofer ă informații prețioase asupra unor
caracteristici ale personalit ății, asupra conflictelor intra- și interpersonale,
ca și asupra motiva țiilor specifice ale unor eventuale conduite cu caracter
antisocial.
Testul de percep ție tematic ă
Elaborat de H.A.Murray (1943), acest test const ă într-un set de
30 de desene care reproduc o serie de personaje aflate într-o situa ție
ambiguă. Subiectului i se cere s ă-și imagineze istoria acestor personaje,
inventând câte o poveste pentru fiecare plan șă. Scopul testului const ă în
revelarea anumitor tendin țe inhibate și profunde pe care individul nu le
poate con știentiza. Interpretarea unui asemenea test permite eviden țierea
a trei niveluri ale personalit ății:
• tendințele refulate;
• gândirea interioar ă;
• comportamentul.
Astfel, în timp ce analiza lui “formal ă” dă posibilitatea dezv ăluirii
gradului de în țelegere a sarcinii de efectuat și a interpret ării stilului și a
limbajului utilizat, analiza “con ținutului” testului de percep ție tematic ă
permite descifrarea unor tendin țe latente constând în: forme agresive și
autoagresive, domina ție, supunere, protec ție, independen ță, dependen ță
etc. În acest mod, se ofer ă o listă completă a dificult ăților cu care se
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
242 confruntă subiectul, a originii acestora și se încearc ă evaluarea gradului
său de adaptare la diverse situa ții inter-individuale. Testul este util pentru
evidențierea unor sentimente și atitudini ale indivizilor fa ță de anumite
persoane (p ărinți, educatori, înv ățători, prieteni) și situații sociale
frustrante, ca și pentru descifrarea unor motiva ții și tendințe care greveaz ă
asupra conduitei: impulsivitate, agresivitate, echilibru, iner ție etc.
Testul Rosenzweig
Este un test de frustrare, cuprinzând 24 de desene, care reproduc
două personaje plasate într-o situa ție frustrant ă: primul î și prezintă opinia
sa asupra acestei situa ții, iar al doilea personaj (cu care trebuie s ă se
identifice subiectul) urmeaz ă să-și exprime reflec ția sa asupra acestei
situații. Astfel, fiecare desen cuprinde dou ă chenare: unul în care este
cuprinsă vorbirea persoanei frustrate sa u frustrante, altul gol, care
urmează să fie completat de subiect. Testul Rosenzweig permite
evidențierea anumitor tendin țe agresive sau masochiste, care define ște
individul caracterizat prin tendin țe antisociale. Sunt posibile trei direc ții
de dirijare a agresiunii:
• extrapunitiv ă, în cadrul c ăreia agresivitatea este proiectat ă spre
exterior, asupra individului care este cauza frustr ării;
• intrapunitiv ă, în cadrul c ăreia subiectul se autoacuz ă;
• impunitiv ă, în cadrul c ăreia se minimalizeaz ă situația frustrant ă,
evitându-se implicarea oric ărei responsabilit ăți.
Prin identificarea acestei direc ții pot fi depistate unele dezechilibre
afective. Ipoteza fundamental ă care stă la baza testului se refer ă la ideea
că violența conduitelor agresive este direct propor țională cu inten ția
motivației frustrante.
Testul Szondi
Creatorul testului, psihologul de origine maghiar ă Szondi, sus ține
ideea că fiecare individ realizeaz ă inconștient o polaritate ascuns ă, care
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
243 poate fi eviden țiată prin alegerea unor obiecte care-l atrag. Testul const ă
din 6 seturi de fotografii, fiecar e cuprinzând câte 8 fotografii care
reprezintă bolnavi psihici. Subiectului i se prezint ă fiecare set în parte,
cerându-i-se s ă aleagă câte dou ă fotografii care con țin figuri ce-i sunt
simpatice și două fotografii reproducând figuri care-i apar antipatice. În
total se ob ține un num ăr de 24 de fotografii, dintre care 12 corespund
unor indica ții de preferin țe, iar altele 12 – unor indica ții de respingere.
Înregistrate pe fi șa corespunz ătoare, răspunsurile ofer ă posibilitatea
construirii unor diagrame ce relev ă tendințele fundamentale și
caracteristicile antisociale ale personalit ății individului. Szondi consider ă
că fiecare individ este constrâns s ă aleagă fotografiile în func ție de
genotropismul s ău profund, deoarece genele sale îl pot defini în mod
fundamental ca structur ă caracterial ă.
Testul Minnesota
Testul este reprezentat de un chestionar care cuprinde 550 de itemi
construiți astfel încât s ă permită evaluarea principalelor caracteristici ale
personalit ății și capacitatea de adaptare a acesteia la diferite situa ții
sociale. Punctul de vedere în func ție de care este construit testul
Minnesota încearc ă să distingă trăsăturile caracteristice unor deficien țe de
natură psihopatologic ă. Testul cuprinde 26 de categorii de întreb ări al
căror conținut se refer ă la o multitudine de aspecte. Subiectului i se cere
să clasifice toate enun țurile în trei categorii de r ăspunsuri: adevărat, fals,
nu știu. Aceste răspunsuri sunt ordonate în 9 scale clinice, fiecare dintre
ele permi țând eviden țierea unor caracteristici psihopatologice specifice:
ipohondrie, depresie, isterie, psihopatie, masculinitate – feminitate, paranoie, psihastenie, schizofrenie și hipomanie (vezi Tabelul 7.1). De și
fiecare dintre aceste scale se refer ă la un anumit sindrom clinic, o serie de
studii au demonstrat c ă ele au semnifica ții precise și pentru domeniul
normal.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
244 Tabelul 7.1
Rubricile itemilor testului Minnesota:
1 Stare general ă a sănătății 9 întreb ări
2 Simptome neurologice generale 19 întreb ări
3 Simptome neuropsihice 11 întreb ări
4 Motricitate și coordonare 6 întreb ări
5 Sensibilitate 5 întreb ări
6 Sistem vasomotor, tulbur ări trofice, limbaj, organe
de secreție 10 întrebări
7 Sistem cardiorespirator 5 întreb ări
8 Sistem gastrointestinal 11 întreb ări
9 Sistem genitourinar 5 întreb ări
10 Obiceiuri 19 întreb ări
11 Familie și viață conjugală 26 întreb ări
12 Profesiune 18 întreb ări
13 Educa ție 12 întreb ări
14 Via ță sexuală 16 întreb ări
15 Religie 19 întreb ări
16 Politic ă –ordine – lege 46 întreb ări
17 Comportament social 72 întreb ări
18 Afectivitate – depresie 32 întreb ări
19 Tendin țe obsesive și coercitive 15 întreb ări
20 Afectivitate – manie 24 întreb ări
21 Idei delirante, halucina ții, iluzii, tendin țe
interpretative 31 întrebări
22 Fobii 29 întreb ări
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
245 Tabelul 7.1 (sfâr șit)
23 Tendin țe sadice și masochiste 7 întreb ări
24 Moral ă 33 întreb ări
25 Itemi privind masculinitatea și feminitatea 55 întreb ări
26 Încadrarea într-o situa ție nefavorabil ă 15 întreb ări
TOTAL: 550 întreb ări
Interpretarea rezultatelor acestui test se ob ține cu ajutorul unor
grile de evaluare, care permit identificarea profilului clinic al subiec ților
și depistarea unor tendin țe de devian ță, simptomatice pentru pronosticul
conduitelor ulterioare.
Toate testele prezentate se dovedesc utile în domeniul devian ței,
mai ales când se completeaz ă cu alte metode și permit elaborarea unui
diagnostic asupra personalit ății individului, ca și stabilirea unui pronostic
asupra tendin țelor conduitei sale viitoare. În ansamblul lor, rezultatele
acestor teste trebuie interpretate cu pruden ță, pentru a nu considera ca
definitive și certe acele tr ăsături de caracter și atitudini ce se manifest ă cu
pregnanță în situația experimental ă, fără a fi valabile în situa ții sociale
reale.
7.3. Utilizarea scalelor de at itudini pentru estimarea
tendințelor antisociale
Atitudinea reprezint ă o variabil ă latentă ale cărei manifest ări sau
opinii permit evaluarea pe o scal ă obiectivă. În acela și timp ea este
răspunsul unui subiect, exprimat în termeni cantitativi, la întreb ările unui
chestionar etalonat. Aprobând sau respingând o valoare sau norm ă
socială, atitudinea poate fi utilizat ă pentru a prezice și explica anumite
reacții ale conduitei în raport cu diferite situa ții sociale. În acest sens, ea
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
246 reprezintă probabilitatea apari ției unui comportament definit într-o
situație definită.
Scalele de atitudine au o utilitate deosebit ă în cadrul cercet ării
previzionale a fenomenului delincven ță, atât pentru estimarea unor
conduite și tendințe cu caracter antisocial, cât și pentru identificarea unor
reacții de evaluare în rapo rt cu diferite valori și norme moral-juridice.
Vom prezenta în continuare cele mai cunoscute scale în acest domeniu.
Atitudini fa ță de lege și morală (1931)
Dezvoltat ă de M.R.Katz, aceast ă scală folosește procedeul lui
L.Thurstone, cunoscut creator al scalelor diferen țiale, bazat pe ideea c ă
judecățile repetate privind intensitatea unei caracteristici se concentreaz ă
în jurul unei medii descriind o curb ă normală. Abaterea standard a mediei
repartiției normale devine unitatea de m ăsură a scalei. Fiind elaborat ă în
două variante ( A și B), scala este format ă din 20 de itemi, care statueaz ă
diferite judeca ți asupra legii și moralei, cum ar fi: “legea este du șmanul
libertății și al creativit ății”, “legea este cea mai important ă instituție”,
“morala reprezint ă înțelepciunea celor vârstnici” etc., asupra c ărora
subiectul trebuie s ă se exprime fie favorabil, fie defavorabil. Acordul sau
dezacordul s ău cu judec ățile respective este estimat cu un anumit
procentaj, care se însumeaz ă într-un scor comun. Scorul individual
reprezintă mediana valorilor de scal ă a itemilor aproba ți. Scorurile înalte
reflectă atitudini pozitive ale subiectului.
Atitudini fa ță de justiție (1936)
Este o scal ă sumativă de tip Likert elaborat ă de E.A.Rundquist și
R.F.Sletto. Aceast ă scală cuprinde 5 grade de intensitate a r ăspunsurilor,
și anume:
• complet de acord;
• de acord;
• nedecis;
• în dezacord;
• complet în dezacord.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
247 Scala este format ă din 22 de itemi, care m ăsoară atitudinile
indivizilor delincven ți față de mecanismul justi țial – lege, judec ători, jurii
și instanțe de judecat ă, avocați etc. Subiec ții răspund fiec ărui item prin
alegerea uneia din cele cinci alternative de r ăspuns. Alternativele de
răspuns pentru itemii pozitivi sunt ponderate începând de la 5 ( complet de
acord ) și terminând cu 1 ( complet în dezacord ). Pentru itemii negativi
ponderile trebuie inversate. Scorul individual reprezint ă suma
alternativelor ponderate pentru care a optat subiectul. Scorurile înalte
indică atitudini pozitive fa ță de justiție.
Atitudini fa ță de lege și justiție (1958)
Dezvoltat ă d e N . W a t t și B.A.Maher, aceast ă scală reprezint ă un
set de 8 itemi de tip Likert, care- și propun m ăsurarea atitudinilor fa ță de
lege și justiție. Persoanele investigate r ăspund fiec ărui item prin alegerea
uneia din cele trei alternative: de acord, în dezacord, f ără opinie .
Scala este notat ă printr-un raport în cadrul c ăruia procentajul
răspunsurilor pozitive se împarte la suma procentajelor r ăspunsurilor
pozitive și negative luate împreun ă. Valoarea maxim ă a acestui raport
este 1,0. Întrucât jum ătate din num ărul itemilor este formulat ă în sens
negativ, trebuie s ă se acorde o aten ție special ă scorului dezacordului cu
itemii negativi și să se aibă în vedere c ă reflectă, de fapt, r ăspunsuri
pozitive. Scorurile înalte indic ă atitudini pozitive fa ță de lege și justiție.
Atitudini fa ță de organisme juridice (1960)
Reprezentând un test de tip Likert, aceast ă scală a fost elaborat ă de
A.W.Chapman pentru a m ăsura atitudinile fa ță de diferite institu ții
juridice. Subiec ții răspund prin alegerea uneia dintre cele 5 alternative de
răspuns: de la complet acord pân ă la complet în dezacord. Scala este
notată prin însumarea r ăspunsurilor ponderate la diferi ți itemi:
răspunsului cel mai acceptabil din punct de vedere social ( favorabil ) i se
acordă nota 5, iar celui mai inacceptabil din punct de vedere social
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
248 (nefavorabil ) – nota 1. Deoarece acordul cu itemii negativi este considerat
socialmente mai pu țin acceptabil, pentru definitivarea scorului se
inverseaz ă nota. Scorurile înalte reflect ă atitudini favorabile.
Atitudini fa ță de delincven ța juvenilă
Metoda evalu ării, prin intermediul scalelor, a atitudinii fa ță de
delincven ța juvenilă reprezint ă un instrument de m ăsurare a toleran ței sau
intoleranței diferitelor persoane fa ță de abaterile și delictele comise de
minori și tineri, dar și o metod ă de testare a gradului de severitate din
școlile de reeducare pentru minori.
Scala elaborat ă de W.E.Alberts încearc ă să măsoare un aspect
circumscris, și anume: atitudinea fa ță de delincventul minor ca persoan ă,
pentru ca, pe baza acestei evalu ări, să se poată corecta procesul de
reeducare și resocializare a minorilor delincven ți. În constituirea acestei
scale se porne ște de la premisa existen ței, față de delincventul minor, a
două tipuri de atitudini:
1) o atitudine caracterizat ă prin severitate și intransigen ță maximă
față de delictele și abaterile comise de c ătre minor;
2) o atitudine caracterizat ă prin modera ție, răbdare și înțelegere în
tot cursul procesului de reeducare a minorului delincvent și,
implicit, mai corespunz ătoare din punct de vedere
psihopedagogic fa ță de delincven ța juvenilă.
Determinând gradul de toleran ță sau intoleran ță față de diferitele
delicte comise de minori, aceast ă scală nu reprezint ă ultimul criteriu în
aprecierea unor atitudini fa ță de fenomenul delincvent juvenil ca atare.
Dar, totu și, ea poate oferi o prim ă orientare în rândul subiec ților
investigați.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
249
7.4. Metode și tehnici de predic ție a delincven ței juvenile
Metodologiile cu caracter predictiv sunt printre cele mai
importante mijloace științifice aflate la îndemâna speciali știlor pentru
estimarea evolu ției comportamentului deviant și pentru descifrarea
tendințelor fenomenului de delincven ță în viitor. O contribu ție esențială la
elaborarea și fundamentarea lor au avut-o studiile clasice întreprinse de
soții Sheldon și Eleanor Glueck1 asupra identific ării din timp a tendin țelor
de delincven ță a minorilor. Ei au stabilit un e șantion de 1000 de minori,
locuitori ai ora șului Boston, care a fost împ ărțit în două grupuri: primul
alcătuit din 500 de delincven ți, care au s ăvârșit deja acte infrac ționale, și
al doilea format tot din 500 de minori, asem ănător din punctul de vedere
al caracteristicilor sociodemografice cu cei din primul grup, dar care nu
săvârșiseră fapte sanc ționate de legisla ție. Cele dou ă grupuri erau
alcătuite, deci, din 500 perechi de mi nori, fiecare minor dintr-un grup
avându-și “perechea” în cel ălalt grup. Aceast ă “pereche” este
asemănătoare din punctul de vedere al vârstei, gradului de inteligen ță,
apartenen ței etnice, reziden ței etc. Evaluarea prin compara ție a celor dou ă
grupuri a fost realizat ă de un grup de exper ți din diferite domenii de
activitate științifică vizând educa ția și caracteristicile biopsihosociale ale
minorilor. Ace știa au analizat comparativ un num ăr de 402 caractere,
dintre care pe cele mai semnificative, din perspectiva deosebirii
distribuirii lor în cele dou ă grupuri, le-au grupat cinci câte cinci în cadrul
a patru tabele de predic ție. Primul tabel, denumit “tabel de predic ție
socială” are urm ătoarea structur ă (vezi Tabelul 7.2):
1 Vezi: Sh.Glueck, E.Gluech. Predicting Delinquency and Crime.
-Cambridge, 1967.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
250 Tabelul 7.2
Tabel de predic ție socială
(identificarea delincven ților poten țiali bazat ă
pe 5 factori sociali)
Nr.
crt. Clasificare (scor) Rata de
delincven ță (%) Rata de
nondelincven ță (%)
1 mai pu țin de 200 8,2 91,8
2 între 200 – 250 37,0 63,0
3 între 250 – 300 63,5 36,5
4 peste 300 89,2 10,8
Factori predictivi Scoruri de
delincven ță
Disciplina minorului asigurat ă de tată:
– severă dar prieteneasc ă
– slabă
– prea sever ă sau neregulat ă
9,3
59,8
72,5
Supravegherea minorului de c ătre mamă:
– corespunz ătoare
– exemplară
– necorespunz ătoare
9,9
57,5 83,2
Afecțiunea tatălui pentru minor:
– caldă
– indiferent ă sau ostilă
33,8
75,9
Afecțiunea mamei pentru minor:
– caldă
– indiferent ă sau ostilă
43,1
86,2
Coeziunea familiei:
– puternică
– slabă
– absentă
20,6 61,3
96,9
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
251 Referindu-ne la datele prezentate în tabel, vom analiza un
exemplu. Un minor, care este b ătut frecvent de tat ăl său (scor 72,5) și nu
este supravegheat de mam ă (scor 83,2), iar tat ăl manifest ă ostilitate fa ță
de el (scor 75,9), la fel ca și mama sa (scor 86,2), va ob ține un scor total
de 317,8. Dac ă minorul respectiv face parte dintr-o familie lipsit ă de
coeziune (scor 96,9), scorul general va fi de 414,7, ceea ce îl plaseaz ă în
categoria celor a c ăror rată de delincven ță este de 89,2%, având aproape 9
șanse din 10 de a deveni delincvent și numai una de a r ămâne
nondelincvent.
În acest mod, cercetarea men ționată furnizeaz ă un instrument
operațional pentru identificarea delincven ților poten țiali, atât la nivel de
individ, cât și la nivel de grup, deoarece, construind o tipologie complex ă
a delincventului, concentreaz ă atenția cercetătorului asupra celor mai
relevanți factori ce influen țează sau determin ă comportamentul
delincvent. Schimbarea influen ței unui factor prin interven ția asisten ței
sociale, spre exemplu, în cazul men ționat anterior, reorientarea modului
de supraveghere de c ătre mamă, de la un mod necorespunz ător la altul
corespunz ător (vezi Tabelul 7.2: 83,2 – 9,9 = 73,3), schimbarea stilului
disciplinar al tat ălui de la excesiv de sever la sever, dar prietenos
(72,5 – 9,3 = 63,2), determin ă scăderea scorului general acordat
minorului (414,7 – 73,3 – 63,2 = 278,2) și plasarea într-o categorie
(250 – 300) unde șansele de a deveni delincvent sunt mai mici.
Creatorii tabelelor de predic ție socială le consider ă utile în
situațiile de evaluare a unor cazuri de minori sau a unor grupuri de minori
prin următoarele avantaje:
• estimarea șanselor unui minor care a s ăvârșit acte
predelincvente de a deveni delincvent;
• evidențierea probabilit ății ca unii minori, cu dificult ăți
comportamentale sau cu situa ții familiale deosebite, s ă ajungă
delincven ți;
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
252 • separarea delincven ților recidivi ști de cei “primari”, care n-au
săvârșit decât un singur act delincvent și nu vor mai repeta
comportamentul delincvent.
Dincolo de aceste avantaje, cercet ătorii subliniaz ă faptul c ă
tabelele Gluck nu evalueaz ă efectul vecin ătății, al apartenen ței etnice și al
statusului socioeconomic asupra corectitudinii predic țiilor. Altfel spus,
tabelele respective nu reu șesc să surprindă ansamblul condi țiilor sociale
care determin ă o situație personal ă sau familial ă anumită.
7.5. Tehnica analizei de dependen ță și a analizei factoriale
Datorită unor necesit ăți practice, ap ărute în urma recolt ării și
condensării unui volum mare de date și informa ții empirice, utilizarea
tehnicii analizei de dependen ță și a analizei factoriale s-a impus relativ
recent în domeniul asisten ței sociale. La nivelul generaliz ării empirice
numeroase studii și cercetări au pus în eviden ță o serie de factori care au
rol important în determinarea mecanismului delincven țional: socializarea
imperfect ă, educația moral ă negativ ă în familie, controlul social
ineficient, neintegrarea școlară și profesional ă, parazitismul social,
influența grupului stradal delincvent. Întrucât ace ști factori nu sunt
implicați în egală măsură în declan șarea actului delincvent, cercet ătorii
și-au pus problema evalu ării cantitative și calitative a raporturilor ce se
pot stabili între ace ști factori și a analizei rela țiilor diferite lor variabile
care caracterizeaz ă principalele dimensiuni ale fenomenului de
delincven ță.
Cercetări comparative franco-poloneze
în domeniul delincven ței juvenile
Cercetările comparative privind fenomenul delincven ței juvenile,
întreprinse în Fran ța și Polonia1, au urmărit trei direc ții de acțiune:
1 Vezi: H.Malewska, V.Peyre. Deliquance juvenile, famillie, ecole et societe.
-Centre de Vaucresson, 1973.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
253 1) studiul statistic , constând în analiza nivelurilor și a formelor
delincven ței juvenile în diferite zone geografice din cele dou ă
țări, în corela ție cu un ansamblu de variabile demografice și
socioeconomice;
2) studiul de caz centrat pe analiza gr upurilor primare de
socializare din care provin tinerii delincven ți;
3) studiul monografic asupra unei zone restrânse din cele dou ă
țări, aflate într-un proces rapid de transformare, unde s-a
constatat un nivel ridicat al delincven ței juvenile.
Obiectivul principal al acestor cercet ări a fost acela de a analiza și
măsura relațiile ce se pot stabili între dou ă serii de variabile independente:
prima serie fiind grupat ă sub denumirea de “delincven ță juvenilă” și cea
de-a doua – sub denumirea de “dezvoltare socioeconomic ă”. Pentru a se
putea explica influen ța dezvolt ării socioeconomice asupra delincven ței
juvenile a fost elaborat ă o schemă teoretică generală, în care dezvoltarea a
fost considerat ă ca variabilă independent ă, iar delincven ța juvenilă – ca
variabilă dependent ă, între ele situându-se o serie de variabile
intermediare , diferen țiate în func ție de trei niveluri explicative
(Figura 7.1).
După identificarea grupurilor mari de variabile, care pot s ă pună în
evidență relația dintre dezvoltare și delincven ță, au fost re ținute 5 grupuri
de variabile: mobilitatea ( A), situația socioeconomic ă (B), situația școlară
(C), situația familial ă (D), devian ța și delincven ța (E), fiecare dintre
acestea fiind caracterizate prin mai mul ți itemi (Anexa13). Prin
ierarhizarea și articularea acestor variabile, marcându-se diferite niveluri
de interac țiune și de dependen ță între ele, s-a ob ținut următorul model
teoretico-explicativ (Figura 7.2).
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
254 VARIABILA INDEPENDENT Ă
(dezvoltarea economic ă)FENOMENE MACROSOCIALE
(situația regional ă)
VARIABILE
INTERMEDIARE
(condiții sociale,
socializare)A Mobilitatea Situa ția B
socioeconomic ă
Situația С
școlarăD Situația
familială
VARIABILA DEPENDENT Ă
(devianță, delincven ță)DEVIAN ȚĂ, DELINCVEN ȚĂ
Figura 7.1. Schema influen ței dezvoltării economice asupra
delincven ței juvenile.E Devianța și delincven ța
În vederea opera ționalizării acestui model, au fost utilizate datele
recoltate din cercet ările întreprinse asupra a 865 de tineri delincven ți din
Polonia și asupra a 291 de tineri delincven ți din Fran ța, din diferite zone
geografice aflate la niveluri diferite de dezvoltare economic ă:
a) Polonia : regiunea Rybnik cu o dezvoltare industrial ă rapidă;
regiunea Roszatin cu o puternic ă mobilitate a popula ției și regiunea rural ă
Zaosc aflat ă în stagnare economic ă;
b) Franța: zona Grenoble caracterizat ă de o dezvoltare rapid ă și
cu o mobilitate accentuat ă a popula ției; zona Zimousin aflat ă în stagnare
economic ă și sectorul regiunii parisiene cu o puternic ă industrializare și
expansiune demografic ă.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
255 DEZVOLTARE
Mobilitate
geografic ă și socială Statut
socioeconomic
al familiei
Relații intrafamiliale Inser ție școlară VARIABILA
INDEPENDENT Ă
Nivel intermediar 1
Nivel intermediar 2
Nivel intermediar 3
VARIABILA
DEPENDENT Ă Socializare
DELINCVEN ȚĂ
Figura 7.2. Modelul teoretico-explicativ al fenomenului
delincven țional.
Analiza și măsurarea rela țiilor dintre diferitele variabile
intermediare s-au f ăcut cu ajutorul unor matrice de corela ție, calculându-
se variabilele ce caracterizeaz ă situația familial ă și cariera școlară a
tânărului delincvent, și anume: integrarea familial ă, relațiile afective,
controlul parental, evaziunea familial ă, nivelul școlar, atitudinea fa ță de
școală, evaziunea școlară, natura și gravitatea delictului. Ponderea precis ă
a acestor factori nu s-a putut m ăsura, dar, totu și, s-a stabilit c ă mobilitatea
geografic ă a familiei și schimbarea succesiv ă a școlilor prin care a trecut
tânărul influen țează nivelul școlar, atitudinea fa ță de școală și, implicit,
comportamentul s ău delincvent. Corela ții ridicate au fost constatate între
delincven ță și destructurarea familiei, rela țiile afective din cadrul ei,
controlul parental, stilul educativ.
Deși nu s-a determinat cu exactitate gradul de influen ță și ponderea
fiecăreia dintre variabilele re ținute în eviden țierea delincven ței juvenile,
utilizarea tehnicii analizei de dependen ță a permis autorilor verificarea
unui set de ipoteze:
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
256 1) tinerii care provin din familiile cu un grad ridicat de mobilitate
geografic ă sunt mai expu și, în raport cu al ții, eșecului școlar;
2) mobilitatea exercit ă o influen ță negativă asupra coeziunii
familiei și, prin aceasta, asupra calit ății relațiilor afectivo-pedagogice
dintre părinți și copii;
3) absența perspectivelor profesionale, ca urmare a e șecului
școlar, imposibilitatea de satisfacere a aspira țiilor în via ța profesional ă
favorizeaz ă tendința de a realiza aceste aspira ții prin intermediul unor
activități delictuoase;
4) probabilitatea apari ției delincven ței la tineri este mai ridicat ă
dacă cunoașterea vieții copilului este sc ăzută și interven ția parental ă este
inexistent ă sau este constituit ă din sancțiuni severe (pedepse fizice).
Modelul belgian de analiz ă factorială a delincven ței juvenile
Analizând rela ția dintre integrarea social ă și delincven ța juvenilă1,
ancheta sociologic ă efectuată în Belgia s-a concentrat asupra a dou ă
direcții principale:
1) elaborarea studiului comparativ între un grup de tineri, cu
vârste de 16-18 ani, care au comis delicte contra propriet ății, și un alt
grup (de control) de tineri, de acela și sex, vârst ă, locuință, categorie
socioeconomic ă;
2) angajarea unui studiu longitudinal, efectuat asupra unui grup de
tineri delincven ți, timp de trei ani de zile, din punctul de vedere al
gradului lor de integrare social ă.
Adaptând punctul de vedere conform c ăruia fiecare membru al
unui grup social are un comportament “exterior” (interac țiuni, rela ții
sociale) și un comportament “interior” (idei, sentimente, aspira ții), autorii
1 Vezi: J.J.Tas. Integration social et delinquance juvenile //Rev. Droit penal
Criminal. -1973. -Nr.5.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
257 anchetei au considerat c ă integrarea social ă într-un grup se caracterizeaz ă
prin patru elemente esen țiale:
1) cooperarea – participarea la munc ă, viața școlară și
profesional ă;
2) convergen ța ideilor – aceleași valori și norme;
3) simpatia reciproc ă;
4) dorința de colaborare .
Astfel, s-a considerat c ă integrarea în familie, în școală, în munc ă
și în grupul de prieteni poate fi estimat ă în funcție de:
• comportamentul tân ărului în școală, în familie, în grupul de
prieteni;
• acceptarea anumitor valori și norme în ceea ce prive ște școala
sau munca;
• relația tânărului cu p ărinții, colegii, prietenii;
• motivațiile și aspirațiile acestuia în raport cu școala, munca și
timpul liber.
În cadrul investiga ției au fost incluse patru grupe de tineri:
1) un grup de 77 de tineri delincven ți, între 16-18 ani, sanc ționați
pentru delicte împotriva propriet ății;
2) un grup-martor de 60 de tineri nondelincven ți, de acela și sex și
aceeași vârstă, profesie;
3) un grup de 88 de tineri delincven ți, între 19-21 de ani,
sancționați anterior anchetei;
4) un grup-martor de 72 de tineri nondelincven ți, de acela și sex și
aceeași vârstă, profesie.
Pentru măsurarea rela ției dintre integrare și delincven ță s-a recurs
la tehnica analizei factoriale, fiind selectate și reținute 72 de variabile,
fiecare putând caracteriza un anumit aspect al integr ării sociale:
• familia – 18 variabile;
• munca – 8 variabile;
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
258 • timpul liber – 11 variabile;
• valorile sociale – 15 variabile;
• școala – 20 variabile.
În vederea estim ării ponderii acestor variabile, au fost operate
5 analize factoriale:
1. Analiza factorial ă privind școala a degajat trei factori:
a) atitudinea fa ță de școală – s-a constatat c ă ea este mult mai
pozitivă în grupul de nondelincven ți;
b) sociabilitatea în grupul școlar – nu exist ă diferen țe
semnificative între cele dou ă grupuri, membrii lor având o serie
de prieteni de școală cu care își petrec timpul liber;
c) comportamentul școlar – exist ă o mare diferen ță între grupul de
delincven ți și grupul de nondelincven ți (de control).
2. Analiza factorial ă privind familia a identificat patru factori:
a) relația cu mama – nu s-au stabilit diferen țe semnificative între
cele două grupuri;
b) petrecerea timpului liber în familie;
c) angajarea în activit ăți exterioare – nu exist ă diferențe
semnificative între cele dou ă grupuri;
d) relațiile cu tat ăl – tinerii delincven ți au relații tensionate cu
tatăl.
3. Analiza factorial ă privind munca a decelat doi factori:
a) continuarea preg ătirii profesionale;
b) atitudinea fa ță de situația de munc ă.
Analiza datelor și compararea celor patru grupuri de tineri a
condus la constatarea c ă tinerii delincven ți sunt mai pu țin integra ți în
mediul de munc ă decât cei din grupul de control, mai ales din punctul de
vedere al atitudinii fa ță de locul de munc ă și munca prestat ă, al
satisfacției față de muncă și al realizării lor pe plan social și profesional.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
259 4. Analiza factorial ă privind valorile sociale a identificat trei factori:
a) mijloace de reu șită socială – tinerii din grupul de control
consideră că o familie care dispune de mijloace financiare
puternice este factorul cel mai important pentru reu șita socială a
unui tânăr. Această atitudine realist ă față de unele valori sociale
a permis tinerilor din grupul de control s ă-și reglementeze
dorințele și aspirațiile de via ță, asigurându-le, în consecin ță, o
mai bună integrare în via ța școlară și profesional ă;
b) obiectivele reu șitei sociale;
c) atitudinea fa ță de muncă.
În privin ța ultimilor doi factori nu s-au constatat diferen țe
semnificative între grupurile de tineri.
5. Analiza factorial ă privind timpul liber și cartierul a condus la
identificarea a trei factori:
a) grupul de prieteni;
b) afinitatea fa ță de cartierul de locuit;
c) stabilitatea cercului de prieteni.
Analiza comparativ ă a celor patru grupuri de tineri a eviden țiat
faptul că tinerii delincven ți sunt mult mai bine integra ți în cercul de
prieteni decât cei nondelincven ți, atașamentul lor puternic fa ță de acest
cerc determinându-i stabilitatea, dar sunt mai pu țin integra ți în cartierul în
care locuiesc, dorind s ă-și schimbe zona reziden țială.
Ulterior s-a calculat corela ția dintre fiecare factor ce caracterizeaz ă
un anumit aspect al integr ării sociale și ceilalți factori, pentru a vedea în
ce măsură sunt aceștia reciproc corelativi. Datele cercet ării au eviden țiat
faptul că factorii familiali sunt în corela ție cu toate dimensiunile ce
caracterizeaz ă integrarea; școala este în corela ție numai cu trei
dimensiuni; munca și timpul liber – cu dou ă dimensiuni; valorile sociale
sunt în corela ție numai cu factorul familie.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
260 Concluzia studiului este c ă există o relație manifest ă între
integrarea în mediul familial, școlar și de munc ă, și anume: o integrare
pozitivă într-unul din aceste medii determin ă o bună integrare a tân ărului
și în celelalte domenii. Rela ția cu timpul liber este negativ ă, deoarece o
bună integrare în acest domeniu determin ă o integrare slab ă în mediul
familial și cel școlar. Autorii studiului conchid c ă nerealizarea func țiilor
fundamentale ale familiei și școlii reprezint ă cauze generatoare de
devianță și delincven ță.
7.6. Tehnici prospective de identificare a tendin țelor de
apariție și evoluție a delincven ței
Tehnicile prospective urm ăresc trei obiective principale:
1) formularea unor previziuni cu privire la ansamblul fenomenului
de delincven ță pe un orizont de prognoz ă determinat;
2) evaluarea probabilit ății apariției în viitor a unor acte și
manifestări predelincvente și delincvente în rândul anumitor
categorii de tineri;
3) evaluarea probabilit ății reiterării unor fapte antisociale de c ătre
tinerii care au suferit deja o sanc țiune cu caracter penal.
Aceste tehnici folosesc ca date evaluative opinii ale exper ților
(judecători, criminologi, sociologi, educatori, asisten ți sociali etc.), ceea
ce contribuie la surprinderea unor aspecte calitative ale delincven ței,
precum și ale evolu ției ei în viitor.
Tehnica ierarhiz ării analitice
Elaborată de Th.Saaty1 în anul 1977, aceast ă tehnică are ca scop
stabilirea unor variante sau strategii în func ție de seturi ierarhizate de
1 Vezi: Th.L.Saaty. Modelling Unstructured Decisi on Problems. The Theory
of Analitical Hierarchies , 1978.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
261 criterii, pe baza unor aprecieri comparative formulate de c ătre speciali ști
experți. Tehnica a fost aplicat ă în România pentru datele culese din
cercetările de teren asupra delincven ței în trei jude țe (Brașov, Sibiu și
Constanța). Punctul de plecare l-a constituit seria de date statistice cu
privire la periculozitatea social ă a delictelor, ponderea tinerilor în
ansamblul delincven ților, gradul de recidiv ă, nivelul de instruc ție și
situația profesional ă a delincven ților. Fiecărui criteriu i s-a acordat o not ă
de la 1 la 5 conform aprecierii elementelor sale specifice. De exemplu,
pentru criteriul cu privire la nivelul de instruc ție al delincven ților s-au
acordat urm ătoarele note: 3 – pentru studii elementare, 4 – pentru studii
medii, 5 – pentru studii superioare. Procedând astfel pentru cele patru
criterii luate în calcul și adiționând punctajul pe jude țe, s-au ob ținut
ierarhizări parțiale (pe criterii) ale jude țelor investigate. Dar ob ținerea
unei imagini globale asupra periculozit ății delincven ței juvenile în
vederea ierarhiz ării județelor apare dificil ă, datorită faptului c ă cele două
județe “lidere” (Bra șov și Constan ța) au apărut fiecare de dou ă ori pe
locul 1. Pentru rezolvarea acestei situa ții au fost construite patru matrice
de compara ție pe baza unor elemente obiective, deoarece exper ții au
prezentat situa ția de pe teren în procente, și nu opiniile lor despre
fenomenul de delincven ță juvenilă. Matricele de compara ție au fost, deci,
completate cu valori situate între 1 și 9:
1 – egală importan ță;
3 – slabă importan ță;
5 – puternic ă importan ță;
7 – importan ță demonstrat ă;
9 – importan ță absolută a unei variante fa ță de cealalt ă;
2, 4, 6, 8 – reprezint ă valori intermediare între dou ă judecăți
adiacente.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
262 Ierarhizarea final ă a scorurilor a permis s ă se eviden țieze că pe
primul loc, din punctul de vedere al gravit ății delictelor comise, se
situează județul Brașov, urmat de Sibiu și Constan ța. Așa deci, s-a
constatat c ă, deși rata delincven ței este mai ridicat ă în județul Constan ța,
periculozitatea ei social ă, în funcție de criteriile selectate, este mai mare
în județul Sibiu, ceea ce conduce la o orientare a eforturilor de prevenire a
fenomenului, cu prioritate, în aceast ă zonă.
Tehnica impactului încruci șat
Această tehnică se bazeaz ă pe posibilitatea de apari ție a unor
evenimente, considerate ca f iind variabile dependente și pe estimarea
influențelor lor reciproce de c ătre anumi ți experți. În cadrul procesului de
formulare a opiniei exper ților, în afara probabilit ății de apari ție a
evenimentelor viitoare, trebuie ob ținute și date privind interrela țiile dintre
acestea, sub forma unor probabilit ăți condiționate, care stau la baza
alcătuirii unei a șa-numite “matrice de impact” a influen țelor reciproce. În
vederea complet ării acestei matrice, pe baza opiniei exper ților se
stabilește inițial o listă de evenimente importante pentru problema care
urmează a fi cercetat ă, estimându-se apoi probabilitatea de apari ție a
acestor evenimente cu ajutorul unei scale de apreciere calitativ ă și
influența lor asupra fenomenului studiat.
Tehnica impactului încruci șat a fost utilizat ă la datele cercet ării
fenomenului de delincven ță juvenilă efectuate în România, în jude țele
Sibiu, Bra șov și Constan ța. Analizând aceste date, exper ții au stabilit o
listă de 9 evenimente care, dup ă părerea lor, ar putea s ă influențeze în
viitor evolu ția delincven ței juvenile (vezi Tabelul 7.3).
Pe baza listei de evenimente și a estimării probabilit ăților inițiale a
fost completat ă o “matrice de impact”, cuprinzând probabilit ăți finale de
apariție a evenimentelor și diferite scenarii în leg ătură cu manifestarea
lor în viitor. Analiza acestei matrice a condus la stabilirea a trei scenarii
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
263 Tabelul 7.3
Lista evenimentelor stabilit ă de experți
Nr.
crt. Denumirea evenimentului Probabilitatea
inițială
1. Reducerea sensibil ă a delincven ței
juvenile 0,10
2. Cre șterea socializ ării în familia de origine 0,30
3. Cre șterea gradului de integrare în
colectivul școlar 0,50
4. Cre șterea nivelului de integrare în
colectivul de munc ă 0,50
5. Scăderea influen ței grupului stradal
parazitar 0,40
6. Intensificarea activit ății organelor
specializate de prevenire 0,50
7. Intensificarea activit ății educative a
organelor de tineret 0,40
8. Cre șterea rolului comunit ății și al opiniei
publice 0,40
9. Modificarea legisla ției penale privind
minorii 0,60
distincte, cu posibilit ăți de apari ție descresc ătoare în ordinea prezentat ă
mai jos:
– menținerea și în viitor a tendin țelor actuale de delincven ță în
județe, cu excep ția faptului c ă se va realiza o reducere
important ă a nivelului de participare la activit ățile grupului
stradal;
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
264 – tendințele existente în momentul investiga ției se pot men ține și
în viitor în totalitate, dac ă nu s-ar produce dou ă schimbări
importante: reducerea nivelului de participare la grupul stradal și modificări în legisla ția penală privind minorii;
– conservarea tendin țelor actuale, cu excep ția a două evenimente:
reducerea sensibil ă a delincven ței juvenile și a nivelului de
participare la activit ățile grupului stradal.
În final, pe baza probabilit ăților finale și a scenariilor, s-au stabilit
următoarele concluzii privind tendin țele de evolu ție a fenomenului de
delincven ță juvenilă:
1) dacă, inițial, reducerea sensibil ă a delincven ței juvenile ar p ărea
un eveniment cu apari ție foarte improbabil ă, ulterior, ea apare ca
probabilă, ceea ce ne face s ă presupunem c ă tendința se va modifica în
sensul stabiliz ării ratei delincven ței, fiind chiar posibil ă o reducere a
acesteia în ultima parte a orizontului de prognoz ă;
2)
în ceea ce prive ște structura fenomenului de delincven ță, se
poate afirma c ă, față de situația prezent ă în momentul investiga ției, este
previzibil ă o schimbare semnificativ ă, mai ales vizând reducerea gradului
de participare la activit ățile grupului stradal, schimbarea provenind de la
mai mulți factori: socializare și integrare în familie, în colectivul școlar și
de muncă;
3) activitatea unor institu ții specializate cu func ții de control social
(asistență socială, poliție etc.), care au un ro l important în reducerea
delincven ței, nu se va îmbun ătăți în viitor fa ță de activitatea de prevenire
și combatere a fenomenului depus ă în momentul investiga ției.
Aceste concluzii rezultate în urma aplic ării tehnicii impactului
încrucișat pot servi ca repere pentru orientarea activit ății de prevenire
întreprinse de multiplele institu ții și organiza ții sociale în scopul
combaterii și prevenirii manifest ărilor antisociale în rândul nu numai al
tinerilor, dar și al altor categorii de popula ție.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
265
7.7. Tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu
delincven ții
Teoriile, indiferent de perspectiva din care abordeaz ă un fenomen,
nu oferă decât explicarea cauzelor și formelor de manifestare ale unei
realități. Este adev ărat că unele ne pun la dispozi ție diverse recomand ări
ce pot căpăta valoare și utilitate practic ă. Există însă, cu certitudine, un
palier la care cunoa șterea teoretic ă se oprește pentru a face loc strategiilor
și tehnicilor specifice de ac țiune și interven ție.
În cazul delincven ței, acolo unde deja legea juridic ă a intervenit, în
diferite faze, modelele și tehnicile de lucru cu subiec ții sunt evident
specifice, grupate uneori dup ă scopul urm ărit. Principalele tehnici
utilizate de asistentul social în lucrul cu delincven ții sunt: evaluarea,
autoevaluarea, interviul, interogarea, consilierea cu cele dou ă variante
ale sale ( directivă sau nondirectiv ă), consilierea de grup1.
Evaluarea și autoevaluarea
Specificul muncii asistentului social cu delincven ții constă în
optimismul s ău profesional, c ăci oamenii se pot schimba. În cazul unora
schimbările sunt mai evidente, în timp ce pentru al ții lucrurile merg mai
greu. Esen țial este îns ă să credem c ă ceva poate fi f ăcut și pentru aceast ă
din urmă categorie de subiec ți.
Similară este și situația în care ei se afl ă, precum și atitudinea lor
față de interven ția asistentului social. Ei nu solicit ă ajutorul, mai mult
chiar, opun o anumit ă rezistență în procesul de autoconsiliere. Dac ă
adăugăm faptul c ă majoritatea dintre ei nu dispun de mijloace adecvate de
apărare, atunci ne d ăm seama c ă interven ția asistentului social este
1 Vezi: C.Bocancea, Gh.Neam țu. Elemente de asisten ță socială. -Iași, 1999,
cap. IX.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
266 deosebit de dificil ă și trebuie s ă se adapteze la trebuin țele lor speciale.
Singurul avantaj const ă î n f a p t u l c ă informațiile, fără să fie ample și
complete, sunt verificate. Aceste informa ții provin din diferite surse, cum
ar fi: dosarele minorilor, rapoartele de constatare ale poli ției, din evalu ări
psihologice și sociale. Utilitatea lor este evident ă la prima etap ă a
intervenției: evaluarea clientului, ca proces de apreciere formal ă și analiză
inițială a problemelor, trebuin țelor specifice ale subiectului, precum și a
riscurilor pe care acesta le reprezint ă pentru comunitate.
În baza evalu ării este realizat ă diagnosticarea diferen țiată, sunt
apoi proiectate strategiile de ac țiune, formele concrete și finalitățile
intervenției asistentului social. Unele elemente ale evalu ării individuale se
plasează la nivelul document ării teoretice, atunci când sunt studiate
cauzele generale ale fenomenului delincven țional, dar orice teorie nu este
decât funda ția pe care apoi sunt dezvoltate tehnicile evalu ării.
Una dintre tehnicile cele mai eficiente și mai utilizate este cea a
autoevalu ării sau a autoexplor ării de sine. Aceast ă tehnică este
recomandabil ă în lucrul cu delincven ții, întrucât, în final, se ajunge la o
punere în concordan ță a aspira țiilor și speranțelor de autorealizare cu
mijloacele efective de realizare a acestora.
Sunt două situații în care nu se poate aplica aceast ă tehnică. Mai
întâi, atunci când subiectul are o concep ție despre sine pozitiv ă și când
nivelul de autoevaluare este acceptabil, asistentul social trebuie s ă susțină
această atitudine, deoarece pe acest element se centreaz ă perceperea
realității și a experien ței proprii, comportamentul fiind cel ce le
încorporeaz ă. Atunci când autoevaluare a este supradimensionat ă, este
indicat ca subiectul s ă beneficieze de un examen specializat de psihiatrie.
În al doilea rând, sunt indivizi a c ăror concep ție despre sine este
negativă, ca rezultat al unor experien țe personale sau al unor deficien țe de
dezvoltare. E posibil ca ei s ă perceapă lumea ca pe un mediu ostil,
neprietenos. Aceste atitudini sunt iar ăși încorporate în comportamentul
lor. De regul ă, tendința acestor subiec ți este să se facă tot mai neagrea ți,
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
267 având deseori motiva ții interne autodepreciative (“Cui îi pas ă de mine!”,
“Oricum nu sunt bun la nimic” etc.).
Pentru ca asistentul social s ă-i redea clientului s ău sensul
ascendent al construirii de sine, însu și asistentul social trebuie s ă se
constituie ca o entitate puternic ă și activă, altfel nu poate oferi decât
sentimentul propriei z ădărnicii. La aceast ă etapă asistentul social trebuie:
1) să nu fie nesigur sau prea autoritar, s ă nu țină discursuri de nici
o natură, să nu ceară dovezi de apropiere, s ă nu fie distan țat sau
să nu-și sufoce clientul cu apropieri nefire ști;
2) să inspire încredere și credibilitate clien ților săi.
Prima faz ă în ajutorul acordat clien ților cu deficien țe de
autopercep ție constă în a-i determina s ă se autoreveleze, s ă se pună în
comunicare corect ă cu sine. Vor fi dificult ăți în aceast ă acțiune de
destăinuire, căci nu este u șor să prezinți cele mai intime sentimente și
gânduri, dar pot fi dep ășite dacă se respect ă principiul reciprocit ății,
întâmpinării și cel al abord ării treptate.
A doua faz ă – valoarea reciprocit ății – nu se rezum ă doar la
îmbogățirea experien ței clientului prin cunoa șterea altor alternative, dar îi
sporește încrederea și disponibilitatea spre colaborare. Este recomandabil
o abordare treptat ă sau în etape, deoarece ofer ă clientului posibilitatea
rememorării și aprofund ării unor experien țe, altfel se poate întâmpla ca
dezvăluirea unor experien țe să-l intimideze. De asemenea, se evit ă efectul
de asalt, ce ia forma unei rela ții negative fa ță de autoevaluarea rapid ă,
clientul devenind ostil și refuzând s ă mai vorbeasc ă. Se poate întâmpla ca
clientul să inventeze experien țe pe care s ă le substituie celor reale.
A treia faz ă în aplicarea acestei tehnici se axeaz ă pe îmbun ătățirea
concepției despre sine prin autoevaluare. Astfel, clientul și asistentul
social își cunosc propriile sl ăbiciuni și puteri, limitele și speranțele, ca și
propria eficacitate în sistemul propriu de via ță.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
268 Mowrer (1964) afirma c ă autoevaluarea este la fel de necesar ă
pentru s ănătatea mintal ă, ca și nutriția pentru s ănătate1. Astfel,
cunoașterea de sine este un instrument de descoperire individual ă și, prin
aceasta, de construire a comportamentului.
În concluzie, evaluarea și autoevaluarea presupun o larg ă varietate
de acțiuni și însușiri din partea lucr ătorului social; el însu și trebuie s ă fie
dispus la o diversitate de experien țe pe care s ă la interpreteze în
instrumentarul metodologic. De aceea, este recomandabil ca înainte de a
practica evaluarea și autoevaluarea, asistentul social s ă experimenteze
ceea ce el cere clien ților săi. Pentru aceasta propunem, prin adaptare,
niște exerciții ce pot fi apoi aplicate delincven ților judiciariza ți.
Ca reguli generale de aplicare a acestor exerci ții propunem:
• forma de aplicare poate fi cea a discu ției sau cea a interviului
direcționat;
• pentru a facilita o mai veridic ă explorare de sine, partenerul de
discuție trebuie s ă fie unul str ăin și de nivel diferit de preg ătire/
experiență (vârstă, profesie);
• este preferabil ca aceste forme s ă nu fie aplicate prea des și cu
aceeași persoană;
• fiecare tem ă este potrivit ă pentru o discu ție de 5-10 min.
Exercițiul 1. Generalit ăți
– Oamenii care îmi plac cel mai mult sunt: ……….
– Oamenii care nu-mi plac deloc sunt: ………..
– Nu-mi place s ă mă gândesc la: …………..
– Cel mai important lucru din via ță este: ………….
– Mă simt foarte bine preg ătit în: ………….
1 Vezi: O.Mowrer. The New Group Theory. -Reinhold: Princeton, 1964.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
269 – Sunt cel mai nepriceput la: …………
– Scopul vie ții mele este: ……….
– Mi-ar place foarte mult s ă pot face și următorul lucru: ………….
Exercițiul 2. Valori și atitudini
– Cred în valorile mele pentru c ă: ………..
– Relația dintre sexe trebuie s ă se rezume la: ………..
– Iată ce părere am eu despre alcoolici: ………..
– Părerea mea despre homosexuali este: ………..
– Despre criminali cred c ă: ……………
– Trebuie s ă ai o minte deschis ă la toate, pentru c ă: …………..
Exercițiul 3. Sentimente
– Sunt cel mai fericit atunci când: ………….
– Sufăr cel mai mult dac ă: ………….
– Mă simt rușinat atunci când: …………
– Devin foarte nervos atunci când: ………….
– Mă simt vinovat când: …………
– Câteodată mi-e rușine de : …………..
– Mă simt foarte jignit când: ……………
– Sunt nelini știt atunci când: …………….
Exercițiul 4. Identitatea
Răspundeți în scris la întrebarea: Cine sunt eu? Încercați să scrieți
cel puțin 10 răspunsuri diferite și apoi elimina ți-le pe cele de genul: sunt
român, sunt femeie etc. Acestea exprim ă elemente exterioare Dvs.
Încercați să examina ți, împreun ă cu partenerul de discu ție,
răspunsurile ce se refer ă la însușirile interioare. De exemplu: sunt o
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
270 persoană autoritar ă. Puneți mai multe întreb ări asupra acestui aspect și
apoi răspundeți.
Exercițiul 5. Calități și defecte
Faceți o listă care să cuprindă cinci mari calit ăți și cinci mari
defecte pe care le ave ți. Acestea trebuie s ă se refere mai ales la lucruri
complete, și nu la simple constat ări. De exemplu, ce rela ții aveți cu
oamenii, sunte ți un conduc ător sau un condus, respecta ți sentimentele
altora etc. Discuta ți calitățile și defectele cu partenerul Dvs. de discu ție.
Exercițiul 6. Eficacitatea profesional ă (pentru asistentul social)
– Ce calități vă atribuiți ca asistent social?
– Sunteți un asistent social eficient? De ce?
– Ce calități vă lipsesc înc ă?
– Care este punctul Dvs. tare ca profesionist?
– Intenționați să vă exercitați profesia pe toat ă durata carierei
Dvs.?
Interviul în munca cu delincven ții judiciariza ți
Interviul este o metod ă structurat ă cu obiectivul de a cunoa ște o
altă persoană. În cazul asisten ței sociale, interviul este aplicat în vederea
acordării unui ajutor specific clientului.
La nivelul muncii cu delincven ții judiciariza ți, asistenții sociali pot
structura stiluri de interviu pe diferite categorii de subiec ți: delincventul –
client, victim ă, polițiști, membri ai familiei clientului și alte categorii
implicate în informa țiile despre client oferite voluntar.
Scopul specific al interviului în cazul delincven ței judiciarizate
este particularizat pe categoria de popula ție aplicat. Astfel, aplicat
clientului, interviul este un instrument de diagnosticare și de înțelegere a
clientului cu problemele sale. De obicei, prin intervievare sunt urm ărite
obiective cum ar fi: motiva ții de acțiune, delimitarea tensiunilor personale
ale clientului, în țelegerea motiva ției de acțiune, evaluarea impactului și a
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
271 riscului social al faptei comise. Totodat ă, interviul reprezint ă demararea
serviciului de tratament și poate constitui începutul procesului de
reabilitare și/sau resocializare (îndeosebi în cazul delincven ților
ocazionali).
Pentru realizarea diverselor obiective, sunt utilizate diferite tehnici
de intervievare, determinate adesea de finalit ățile demersului, dar și de
regula multiplicit ății metodologice.
Una dintre cele mai valoroase este ascultarea activ ă, care const ă în
construirea unei st ări de extrem ă atenție la informa țiile oferite de subiect
și în transmiterea acestei st ări, atât verbal cât și nonverbal. Avantajul
acestei tehnici se refer ă la posibilitatea de a observa și înregistra formele
de comunicare nonverbal ă ale subiectului și de a grupa informa țiile în
categorii de semnifica ție. Există, totuși, unele dezavantaje ce se refer ă la
coduri sau cutume culturale (de exemplu, fixarea vizual ă prelungit ă poate
însemna pentru unii un act de provocare), dar și la limite individuale
(o ascultare prelungit ă și intensă se poate transforma neinten ționat într-o
atitudine de superioritate).
Ca o precizare cu caracter practic, trebuie indicat c ă în acest caz
între asistentul social și intervievat nu trebuie s ă fie interpus vreun obiect
(masă, bancă etc.) ce ar avea rolul unui obstacol. Pozi ția ușor aplecat
înainte comunic ă subiectului un interes sporit, dar trebuie evitat ă o
apropiere fizic ă prea mare, care fie l-ar deranja pe acesta prin restrângerea
spațiului personal, fie l-ar îndemna la intimit ăți și oferte nepotrivite cu
codul profesional.
Tehnica interogativ ă nu se îndep ărtează de scopul interviului (de a
asculta ce spune subiectul), c ăci se aplic ă atunci când se impune o dirijare
spre anumite aspecte. Pentru aceasta sunt puse întreb ări, fie deschise,
adică răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, fie c ă sunt închise, adic ă
cu variante de r ăspuns deja oferite. Aceste întreb ări au avantajul c ă
focalizeaz ă atenția pe anumite aspecte și concentreaz ă informația oferită.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
272 A treia categorie de întreb ări, cele prob ă, care sunt întreb ări indirecte cu
final deschis, încurajeaz ă subiectul s ă abordeze chestiuni la care s-a f ăcut
doar aluzie și au scopul de a clarifica și prelucra o serie de informa ții
abandonate la un moment dat. Rolul deosebit al întreb ărilor prob ă poate
tenta la utilizarea excesiv ă, ceea ce poate fi evitat printr-o alternativ ă a
tipurilor de întreb ări, cât și a tehnicilor de intervievare.
Adaptarea va avea loc în func ție de ritmul specific al desf ășurării
interviului. De exemplu, uneori se impun întreb ări foarte scurte, cu
răspunsuri concise, alteori pauzele sunt fire ști și constituie momente de
reformulare sau de decizie, de asemenea pot fi cazuri când clien ții vor
refuza sistematic s ă răspundă la unele întreb ări. Pericolul cel mai frecvent
se referă însă la sugestionarea unor r ăspunsuri prin îns ăși întrebarea pus ă,
ceea ce ar conduce la înregistrarea și evaluarea unor informa ții ce nu
provin de la client.
O altă tehnică este cea ce se nume ște “ascultarea cu cea de-a treia
ureche” . Aceasta presupune nu doar înregistrarea informa țiilor, ci și
descifrarea sensurilor pe care nici clientul nu are inten ția de a le releva.
De exemplu, adjectivele utilizate de client în descrierea celorlal ți poate
sugera atitudinea acestuia fa ță de responsabilitatea actului comis, iar
mecanismele specifice de ap ărare utilizate de client (ra ționalizare,
proiectare, substituire) arat ă gradul de distorsionare a realit ății.
În desfășurarea interviului pot ap ărea un șir de dificult ăți.
Asemenea impedimente nu sunt deloc rare și afecteaz ă evident procesul
de adunare a informa țiilor. În func ție de sursa lor, se poate spune c ă unele
sunt generate de client, în timp ce altele apar țin pregătirii profesionale și
stadiului de dezvoltare a personalit ății asistentului social. Astfel, la primul
nivel sunt plasate greut ățile determinate de clien ții refractari, nervo și sau
neîncrezători, fără să mai amintim tehnicile specifice de disimulare ce
aparțin arsenalului de adaptare specific recidivi știlor.
Cele mai dificile impedimente se refer ă la pregătirea interviului și
desfășurarea acestuia de c ătre specialist.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
273 Din partea de preg ătire, fără referiri de metodologie, se poate
preciza elementul decorului fizic, cel care asigur ă un anume impact
asupra subiectului. Este total neindicat desf ășurarea interviului în biroul
unui șef direct al clientului sau într-un loc str ăin mediului s ău. Sigur,
facilitățile care țin de spațiul oferit nu sunt ideale, dar trebuie respectat ă
regula confiden țialității și caracterul personal al întrevederii. Pe cât
posibil, se vor evita întreruperile ce su rvin din exterior (telefon, circula ția
persoanelor etc.). Neîndoielnic, unel e pauze sunt inevitabile, dar ele nu
trebuie niciodat ă făcute în interesul personal al asistentului social sau în
scopuri neimportante. Este deosebit de important ca pe parcursul desfășurării interviului s ă se ofere întreaga aten ție.
De asemenea, preg ătirea prealabil ă trebuie s ă cuprindă ca fază și
cunoașterea cazului, bazat ă pe documentarea din dosarele procuraturii și
poliției, din alte documente oficiale. Este benefic ă utilizarea unei
modalități de anun țare prealabil ă a subiectului cu privire la inten țiile
interviului ce va urma. Aceast ă modalitate poate consta în completarea
unui formular cu date generale (numele, data și locul na șterii, adresa
actuală, locul de munc
ă, școlile urmate, situa ția familial ă, situația
materială) urmate de situa ția medical ă și o relatare a delictului comis.
Utilizarea unui astfel de formular
• sensibilizeaz ă clientul la problemele ce vor fi detaliate;
• creează posibilitatea de a reflecta înainte de interviu pentru a
decide dac ă va fi sincer sau nu;
• oferă o imagine general ă cu privire la abilit ățile de comunicare;
• minimalizeaz ă etapa informa țiilor formale (vârsta, școala etc.);
• facilitează explicarea scopului interviului și a inten țiilor
asistentului social;
• înlesnește un prim contact, mai sincer și mai direct, bazat pe un
acord reciproc.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
274 Există o multitudine de alte dificult ăți, cum ar fi explicarea
scopului interviului, conduc erea acestuia prin intermediul
comportamentului și limbajului asistentului social, modalit ăți de
manipulare a clien ților etc. O alt ă dificultate ce se poate instala atunci
când apare plictiseala din partea asistentului social este visarea cu ochii
deschiși, fie din dezinteres, fie datorit ă unor trebuin țe personale.
Digresiunea survine atunci când o informa ție ce este comunicat ă
asistentului social face conexiuni cu alte elemente, nerelevante înc ă
pentru cazul respectiv. Aceast ă tentativă – de a lăsa ideile s ă rătăcească în
afara subiectului discu ției – conduce, în general, la pierderea contactului
cu clientul. Dac ă se repet ă, pot compromite nu atât desf ășurarea
interviului, cât propria imagine a asistentului social în fa ța clientului. Cei
care fac degresiuni sunt persoa ne dezordonate, cu dificult ăți de
concentrare.
Discuția în contradictoriu , deosebit de frecvent ă, apare atunci când
clientul face o afirma ție ce deranjeaz ă pe asistentul social care, apoi, va
întrerupe firul conversa ției aducând contraargumente sau opinii
personale. Dac ă asistentul social î și amintește că interviul nu este o
dezbatere, atunci momentul este u șor de depășit.
Repetiția intervine atunci când asistentul social revine la afirma ții
anterioare, rupând firul comunic ării actuale. Se caut ă, în acest caz, o
formulare mai adecvat ă sau o întărire a argumentelor. Problema este c ă se
pierde fluen ța conversa ției, incluzând aici și pierderea unor explica ții
oferite deja.
O altă dificultate se refer ă la tentația de a întrerupe interviul, mai
ales atunci când subiectul face afirma ții nefondate, chiar enervante. În
acest caz trebuie de amintit c ă interviul nu este un prilej de a pune la
punct pe cineva.
Soluția este de a l ăsa subiectul s ă facă digresiunile care pot fi
tolerate.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
275 Exigențele desfășurării interviului sunt mai numeroase, îns ă trebuie
să se țină permanent cont de faptul c ă cel mai important aspect este cel al
audierii efective a clientului.
Interogarea din perspectiva asisten ței sociale
Un instrument ce face parte din lucrul cu cei delincven ți, îndeosebi
cu cei în faza judiciariz ării, este interogarea, care are ca scop s ă obțină
recunoașterea unei acuza ții, din partea unei persoane implicate într-un
delict, fie s ă obțină clarificarea unor fapte de la cineva care este
nevinovat. Ca și interviul, interogarea implic ă culegerea de date despre
client sau subiect, dar focalizarea este mult mai puternic ă și presupune o
abilitate deosebit ă în desfășurarea ei.
Din perspectiva asisten ței sociale, interogarea trebuie s ă fie
desfășurată în situațiile de ante-sentin ță și are ca finalitate clarificarea
implicației subiectului în comiterea unui delict. Se deosebe ște de
anchetarea polițienească, ce are ca scop investigarea am ănunțită a unei
declarații prin folosirea unei chestion ări formale și sistematice.
Utilitatea interog ării rezidă în responsabilitatea de monitorizare a
comportamentului clien ților delincven ți. De asemenea, pentru restabilirea
adevărului se recurge la tehnica interog ării.
Pregătirea pentru interogare este diferit ă de cea a interviului, de și
în unele puncte este similar ă. Diferen ța este că poate avea loc o
confruntare, uneori între dou ă persoane inteligente, structurat ă pe
întrebări scurte, clare, subordonate unei singure idei.
Conducerea și desfășurarea interog ării trebuie s ă respecte unele
reguli, astfel încât s ă fie înlăturate dezavantajele și problemele ce decurg
din incompletitudinea informa ției. Asistentul social trebuie s ă manifeste
încredere și profesionalism. Aceast ă încredere poate fi subtil demonstrat ă
printr-o fermitate a exprim ării și argument ării, prin siguran ța și
credibilitatea cuno ștințelor, chiar și atunci când ap ărarea clientului este
puternică.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
276 Un element important îl constituie stilul aplicat în desf ășurare.
Prima cerin ță este aceea de a fi total profesional, f ără implicări
emoționale personale. Nu este recomandabil ă poziția tipului dur, u șor de
descifrat de delincven ții versați, și nici abordarea unor presentimente.
Specific interogatoriului este și punerea unor întreb ări conductive,
lucru total neindicat în interviu, prin care se încurajeaz ă puternic anumite
răspunsuri-m ărturisiri. De regul ă, aceste întreb ări reconstituie
desfășurarea delictului și îi creeaz ă subiectului iluzia c ă doar recunoa ște
niște lucruri deja cunoscute. De exemplu: Ai fost în … pe la ora … , nu-i
așa? Apoi ai plecat … , ai f ăcut …?
O altă regulă se referă la dezvăluirea treptat ă a acelor informa ții
care îl incrimineaz ă pe subiect, uneori luându-l prin surprindere, f ără a-l
lăsa să presupun ă pasul urm ător. Se poate insista pe nepotrivirea dintre
propria declara ție și celelalte, determinându-l astfel s ă rămână mereu în
apărare: recidivi știi vor reac ționa, de regul ă, pozitiv la astfel de probe,
indicând cu sinceritate zonele adev ărate ale comiterii infrac țiunii.
Dacă sunt subiec ți care fac afirma ții false și acest lucru nu poate fi
probat, trebuie l ăsată impresia c ă sunt acceptate.
O altă regulă se referă la crearea unui disconfort pentru subiect și
profitarea de acesta. Semnele exterioare ale disconfortului sunt multiple:
confuzie verbal ă, bâlbâial ă, transpira ție, nervozitate, ticuri etc. Acestea
pot fi interpretate ca indicatori ai vinov ăției și, în consecin ță, se trece la
presiuni verbale (prin repetarea unor întreb ări mai dificile pentru subiect),
la reluări de variante (subiectul nu- și va aminti acum micile detalii
inventate), la utilizarea unor trucuri (cum ar fi am ăgirea sau procedeul
ușii din spate). Asistentului social nu-i este recomandabil utilizarea
trucurilor în interogatoriu, deoarece datorit ă manipulării psihologice se
poate reduce sentimentul de vinov ăție.
După încheierea interog ării, trebuie restabilit ă relația de lucru cu
clientul. De aceea, este bine ca de fiecare dat ă clientul s ă știe motivul
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
277 interogatoriului și consecin țele acestuia, astfel încât aceast ă tehnică să fie
privită ca ceva necesar ce face parte din sarcinile profesionale.
Specificul consilierii în lucrul cu delincven ții
La baza tratamentului delincven ței stă modelul mixt, penal și
terapeutic, numit model de negociere și reglementare a conflictelor1.
Scopul dominant în acest model îl reprezint ă reinserția și reabilitarea în
contextul familial și comunitar în care s-au dezvoltat actorii sociali.
Pentru atingerea acestui scop sunt necesare abilit ăți specifice asistentului
social, dar este important ca acesta s ă stăpânească foarte bine diferite
niveluri și modalități ale interven ției:
• la nivel administrativ;
• la nivel de grup;
• la nivel individual.
Lucrul individual se concentreaz ă cel mai des în consiliere , care
pune în mi șcare multiple componente psihodinamice și ridică o serie de
probleme necunoscute. De la început, este necesar ă o diferen țiere între
consiliere și psihoterapie, deoarece mul ți afirmă că ele sunt
interschimbabile. Psihoterapia este realizat ă de psihiatri și psihologi cu o
înaltă specializare. Ei au o în țelegere teoretic ă mai profund ă a cauzalit ății
problemei pe care o trateaz ă. Chiar termenul tratează delimiteaz ă o
distincție important ă între psihoterapie și consiliere. Psihoterapeu ții
operează cu o interpretare patologic ă a problemelor pacien țelor, atunci
când consilierii folosesc o interpretare a problemelor clien ților în termeni
de deficien ță, lipsă, neajuns. De asemenea, psihoterapeu ții diferă de
consilieri prin profunzimea și seriozitatea problemelor pe care le
abordează și prin intensitatea tratamentului. Primii încearc ă să-și ajute
pacienții prin restructurarea bazelor personalit ății de-a lungul unei durate
1 Vezi: D.Cooke. Psychology in Prisons. -London, 1993.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
278 mari de timp. Consilierii încearc ă să-și ajute clien ții prin adapt ări
cotidiene la probleme și dezvoltă personalitatea deja existent ă. O altă
diferență se refer ă l a f a p t u l c ă psihoterapeu ții abordeaz ă conflicte
intrapersonale, în timp ce consilierii – conflicte interpersonale.
Aspectele importante ale consilierii pot fi ilustrate și integrate în
contextul acelor teorii care le dezvolt ă cel mai puternic. Îns ă nici o teorie
nu este aplicabil ă la toate problemele ce apar și se manifest ă la un client
și nici o teorie nu epuizeaz ă unicitatea acestuia. Rezult ă că anumite
conținuturi ale unei teorii asupra consilierii pot fi universal aplicate doar
la modul ideal și nu pot fi valabile toate într-o anumit ă situație. Însă, cu
cât consilierul are în repertoriul s ău mai multe con ținuturi teoretice, cu
atât va fi mai capabil s ă răspundă cu succes la diver și clienți și la
problemele cu care se va confrunta. “Loialitatea” fa ță de o anumit ă teorie
poate limita sever eficien ța consilierului, conducându-l la preocuparea
exclusivă de a raporta ceea ce se întâmpl ă cu teoria cunoscut ă și de a
ignora restul.
Cele mai populare sunt cinci teorii asupra consilierii: dou ă dintre
ele vizeaz ă consilierea nondirectiv ă și trei pe cea directivă. Teorii
nondirective ale consilierii sunt:
• terapia psihanalitic ă;
• terapia centrat ă pe client.
Aceste teorii pun accentul pe abilitatea clien ților de a-și descoperi
ei înșiși propriile capacit ăți/resurse sau solu ții. Consilierul joac ă un rol
relativ pasiv și nu are scopul s ă-i impună clientului valorile și să-i
furnizeze solu ții. În timp ce celelalte patru teorii se concentreaz ă pe
prezent, psihanaliza acordă mare aten ție rolului trecutului în determinarea
conduitei prezente. Este important s ă conștientizăm și să explorăm
trecutul clientului ca suport pentru în țelegerea prezentului s ău, deoarece
foarte multe dificult ăți emoționale și comportamentale provin din
experiențele trecute. Psihanali știi exploreaz ă copilăria pacientului pentru
a descoperi motivele inabilit ății lui de a iubi, care este considerat ă un
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
279 punct fundamental în comportame ntul uman. Psihanaliza accentueaz ă
importanța esențială a așa-numitelor etape psihosexuale implicate în
dezvoltarea personalit ății. Din cele cinci stadii de dezvoltare (oral, anal,
falic, al laten ței și cel genital), primele trei au o importan ță deosebit ă,
deoarece le reg ăsim în perioada timpurie, când se impun bazele
comportamentului uman. Fiecare stadiu reprezint ă prima întâlnire a
copilului cu constrângerile externe ce ac ționează asupra impulsurilor
naturale, generând sentimente negative la copii, cum ar fi: ostilitatea, ura,
furia. Deoarece manifestarea acestor sentimente determin ă reacții
negative din partea celorlal ți, copilul înva ță să și le reprime, ceea ce
conduce mai târziu la incapacitatea de a accepta și manifesta adev ăratele
sentimente. Aceste bariere ale autocunoa șterii trebuie sparte și înlăturate
în toate ședințele de consiliere.
Trebuie de specificat c ă pe parcursul acestor stadii de dezvoltare
clientul își formeaz ă un întreg arsenal de ap ărare, prin care urm ărește
propria integritate și autoconservare. Identif icarea mecanismelor de
apărare ale clientului este o parte important ă a procesului de consiliere.
Acestea opereaz ă la nivelul incon știentului și funcționează pentru a
proteja ego-ul de realitatea amenin țătoare. Mecanismele de ap ărare nu
sunt în mod necesar patologice; fiecare dintre noi folosim câteva din
acestea, c ăci ele faciliteaz ă psihologic adaptarea. În literatura de
specialitate sunt men ționate numeroase mecanisme de ap ărare:
• Negarea este blocarea/stoparea unei por țiuni a realit ății care
este amenin țătoare pentru ego-ul clientului. Aceasta nu este o
simplă “uitare” sau reprimare, ci mai curând refuzul de a
recunoaște că ceva nepl ăcut s-a întâmplat;
• Raționalizarea este procesul de construire pentru sine a unor
motive, justific ări acceptabile pentru propriul comportament,
pentru a lini ști ego-ul prejudiciat. Acesta este un mecanism
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
280 foarte frecvent la clien ții judiciariza ți, ajutându-i s ă mențină o
imagine de sine acceptabil ă, prin minimalizarea r ăului făcut;
• Fixarea desemneaz ă rămânerea inert ă, imobilă la un stadiu
timpuriu din formarea personalit ății, deoarece stadiul prezent
determină anxietate. Mul ți clienți delincven ți manifest ă o
racordare copil ărească la prezent, deoarece a p ăși în viitor
înseamnă pentru ei s ă pășească într-un mare necunoscut. Rolul
asistentului social este s ă-i ajute pe clien ți să-și dezvolte o
orientare realist ă față de viitor prin încercarea de a m ări
semnifica ția muncii și de a le transmite ideea c ă există
alternative;
• Transferul desemneaz ă deplasarea sentimentelor fa ță de ceva
sau cineva asupra unui alt obiect sau altei persoane, deoarece
persoana ini țială este fie inaccesibil ă, fie plină de putere. Furia
și agresivitatea sunt adesea transferate c ătre un inocent;
• Intelectualizarea este un mecanism de ap ărare pe care îl
folosesc cei mai educa ți dintre clien ții delincven ți, încercând s ă
atace realitatea legal ă prin intelectualizarea delictelor lor.
Asistentul social trebuie s ă-i conving ă pe clienți că problema o
reprezintă comportamentul lor, nu al altora, și că ei nu pot evita
confruntarea cu comportamentul lor prin încercarea de a orienta
discuția spre altceva;
• Proiecția este mecanismul prin care persoanele atribuie altora
sentimentele pe care refuz ă să le vadă în ei înșiși. Clientul care
simte că nimeni nu-l în țelege și nu-l place va ascunde ostilitatea
sa față de alții, proiectând asupra celorlal ți sentimente negative
despre ei în șiși, protejându- și astfel ego-ul prin confundarea
sinelui cu al ții. Dacă asistentul social poate ajuta clien ții să-și
dezvolte sentimente pozitive despre ei în șiși, ei își vor dezvolta
atitudini mai bune fa ță de cei ce-i înconjoar ă.
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
281 Utilitatea esen țială a teoriei psihanalitice pentru asistentul social ce
lucrează cu clienții justiției criminale este c ă furnizeaz ă informații care
conduc la o mai bun ă înțelegere a luptei clientului cu el însu și și cu lumea
din afară. În special, în țelegerea mecanismelor de ap ărare este deosebit de
utilă în înțelegerea rezisten ței clientului în procesul de consiliere.
A doua teorie utilizat ă este abordarea centrat ă pe client care
elaboreaz ă tehnici de consiliere pornind de la aser țiunea că prioritatea
absolută o are natura rela ției dintre consilier și client. Absen ța
altruismului în rela țiile umane este motivul fundamental al izol ării,
alienării, singur ătății și autodistrugerii clien ților care au nevoie de
consiliere. Rezult ă că și clientul trebuie s ă contribuie la formarea unei
relații pozitive cu cel pu țin o altă persoană, dacă vrea să realizeze ceva
pentru a ie și din criz ă. Această altă persoană este consilierul, care
funcționează ca un fel de moa șă, extrăgând din client bun ătatea sinelui,
care este deja prezent ă.
Singura tehnic ă a terapiei centrate pe client este ascultarea activ ă.
După cum s-a men ționat deja în Capitolul 4 (4.6.8), atributele principale
ce trebuie aduse în rela ția stabilit ă în aceast ă tehnică sunt: atitudinea
necondiționat pozitiv ă, onestitatea și empatia.
Teoriile examinate pot fi descrise ca pasive și nondirective –
consilierul ajut ă clienții să găsească propriile solu ții la problemele lor.
Există însă și abordări care sunt foarte active , directe, cu o implicare
egală din partea clientului și a consilierului. Aceste teorii – analiza
tranzacțională, terapia ra țional-emotiv ă și terapia realit ății – au fost
toate formulate de psihoterapeu ți tradiționali, nemul țumiți de metodele
pasive ale psihanalizei clasice. Toate aceste trei teorii au fost construite
pentru a identifica și rezolva cât mai rapid problemele din acest domeniu.
Ele sunt orientate c ătre abordarea laturii cognitive și, mai pu țin, a celei
emoționale. Creatorii acestor teorii au ar ătat că majoritatea clien ților, în
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
282 special cei din justi ție, trebuie s ă fie asista ți activ în eforturile lor de a
deveni raționali și responsabili.
Prima teorie – analiza tranzac țională – este opera psihiatrului
american Eric Berne. O tranzac ție se produce între doi sau mai mul ți
oameni atunci când ei interac ționează. Analiza se refer ă la procesul de
explorare și explicare a tranzac țiilor. Punctul comun cu psihanaliza este
ideea că orice comportament uman este profund influen țat de
evenimentele din prima copil ărie, în special de faptul dac ă a fost sau nu
iubit.
O altă teorie – terapia ra țional-emotiv ă – a fost fundamentat ă de
Albert Ellis și derivă atât din teoria și practica psihanalizei, cât și din
terapia centrat ă pe client. Aceast ă teorie recunoa ște că omul are o
determinare biologic ă, prezent ă și la alte specii, dar le acord ă o
importanță minoră în favoarea cunoa șterii, ca însu șire specific ă
umanității. Problemele comportamentale provin din gândirea eronat ă și
din credin țele iraționale, iar acestea pot fi corectate, ajutând clientul s ă
înțeleagă și să cunoască faptul că o parte din credin țele sale sunt ilogice.
În cazul dat, consilierul are un rol foarte activ în procesul de rela ționare și
consideră calitatea rela ției client-consilier ca fiind secundar ă față de cea
ce se realizeaz ă în interiorul acestei rela ții. Consilierul este foarte directiv,
provocator, deschide confrunt ări ce creeaz ă chiar suferin ța clientului.
Consilierea terapiei ra țional-emotive se construie ște în jurul teoriei
A-B-C a personalit ății ce aparține lui Ellis, în care A – experien ța unui
fapt obiectiv, B – in terpretarea subiectiv ă a credin țelor noastre despre
acest fapt, iar C reprezint ă conținutul emo țional ce înso țește semnifica ția
pe care o are experien ța faptului pentru individ. Punctul important este c ă
A nu este cauza direct ă a lui C, dar indivizii cred despre A c ă a fost
cauzat de C.
Terapia realit ății, fundată de William Glasser, a devenit o
abordare favorit ă în consiliere printre cei ce lucreaz ă în comunit ăți și
instituții de corec ție. Terapia realit ății recunoa ște că oamenii au nevoi
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
283 fundamentale, care trebuie satisf ăcute pentru o func ționare psihologic ă
sănătoasă. Aceste nevoi se refer ă la iubire și la sensul propriei valori.
Ca fundament teoretic W.Glasser consider ă că cei ce se angajeaz ă
în orice fel de comportamente de autoap ărare, inclusiv delincven ții, suferă
de o inabilitate de a- și satisface pe deplin nevoile într-un mod adecvat. În
caz dacă aceste nevoi nu se vor realiza, persoana va e șua în a percepe
corect realitatea înconjur ătoare și va acționa iresponsabil. Ca s ă acționeze
responsabil, clien ții trebuie ajuta ți să înfrunte realitatea și să-și satisfacă
pe deplin nevoile. Aceste nevoi de baz ă sunt nevoia de dragoste și nevoia
de a simți că sunt valoriza ți de ei înșiși și de alții.
Deși terapia realit ății se refer ă la cauzele comportamentului, se
accentueaz ă faptul că înțelegerea cauzelor comportamentului nu trebuie
văzută ca o scuz ă pentru acel comportament. Conform terapiei realit ății,
individul este ultimul responsabil pentru identitatea sa. La fel ca și terapia
centrată pe client, terapia realit ății crede că există o “forță a creșterii” care
determină formarea unei “identit ăți a succesului”. Consilierul încearc ă să
activeze aceast ă forță ajutând clien ții să învețe cine sunt, cum s ă
interacționeze cu al ții într-o manier ă responsabil ă. Consilierul trebuie s ă
devină un model de persoan ă responsabil ă pentru client.
Glasser enumer ă 7 pași pe care consilierul trebuie s ă-i parcurg ă
pentru a efectua schimb ări semnificative în comportamentul clien ților:
1. Să se implice împreun ă cu clienții în rezolvarea problemelor, s ă
dezvolte un raport cald, s ă arate respect.
2. Să înțeleagă istoria personal ă a clienților, dar s ă nu pună accent
pe aceasta în favoarea a ceea ce trebuie f ăcut acum.
3. Să asiste clien ții în evaluarea atitudinilor și comportamentelor
lor și să-i ajute s ă descopere cum au contribuit la sl ăbirea
identității lor.
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
284 4. Să exploreze împreun ă cu ei alternativele comportamentale care
trebuie să fie mai folositoare în dezvoltarea identit ății.
5. După ce a luat decizii privind alternativele, s ă se angajeze în
elaborarea unui plan de schimbare.
6. O dată ce angajamentul a fost f ăcut, să precizeze ferm și clar
faptul că scuzele pentru neaderarea la plan nu vor fi tolerate. S ă
accentueze faptul c ă este responsabilitatea clientului s ă
îndeplineasc ă obiectivele planului de schimbare.
7. Să nu pedepseasc ă clienții, ci să le permit ă să suporte
consecințele naturale ale comportamentelor lor. Încercarea de a
proteja clien ții de aceste consecin țe nu le înt ărește
responsabilitatea și neagă autodeterminarea actelor lor.
Secretul consilierii în lucrul cu delincven ții constă în a tempera
autoritatea necesar ă pentru a direc ționa acțiunile clien ților pe o cale
acceptabil ă, persistent ă, fiind permanent con știenți de umanitatea lor
fundamental ă.
7.8. Prevenirea și tratamentul delincven ței
Reprezentând pr eocuparea factorilor institu ționalizați și
neinstituționalizați cu atribu ții de socializare și de control social,
prevenirea și tratamentul delincven ței urmăresc, pe de o parte, eliminarea
și diminuarea cauzelor și condițiilor generatoare de delincven ță, iar, pe de
altă parte, resocializarea și recuperarea moral ă și socială a persoanelor cu
comportamente aflate în conflict cu legea penal ă. Ele se realizeaz ă printr-
un ansamblu de m ăsuri juridice și extrajuridice menite s ă prevină și să
combată multiplicarea și proliferarea actelor delincvente în diferite medii
sociale, prin realizarea protec ției și apărării sociale a indivizilor,
grupurilor și instituțiilor față de diferite acte delincvente, prin restabilirea
ordinii sociale și normative perturbate prin delicte. Pentru acest motiv,
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
285 prevenirea și tratamentul delincven ței presupune atât elaborarea unor
politici penale eficiente de combatere și neutralizare a diferitelor delicte
din societate, cât și aplicarea unor programe și soluții sociale, economice
și culturale de sprijinire a indivizilor defavoriza ți social.
Activitatea de prevenire și combatere a delincven ței are un caracter
dublu:
1) general – social , vizând identificarea și diminuarea treptat ă a
factorilor delictogeni și a condi țiilor care favorizeaz ă
proliferarea unor manifest ări și comportamente delincvente în
societate;
2) special – juridic , reprezentat de sistemul de sanc țiuni și
pedepse și de institu țiile sociale în care se realizeaz ă
tratamentul și resocializarea delincven ților.
Ambele direc ții urmăresc realizarea unei ap ărări sociale eficace a
indivizilor și a institu țiilor sociale fa ță de diferitele activit ăți antisociale
ce se produc în societate, dar și asigurarea condi țiilor de reinser ție a
delincven ților.
În definirea și evaluarea conceptului de prevenire a delincven ței
trebuie luate în considerare tr ei dimensiuni mai importante:
1) prima se refer ă la legisla ția penală în vigoare privind sistemul
de sancțiuni și pedepse aplicate indivizilor delincven ți;
2) cea de-a doua include instituțiile specializate de prevenire și
control social specializat împotriva delincven ței;
3) cea de-a treia include reacția social ă față de delincven ță,
“imaginea” publicului despre fenomenul delincven ței.
În funcție de institu țiile care particip ă la realizarea activit ății de
prevenire, aceasta poate fi de trei feluri:
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
286 1) primară, sau general ă, prin antrenarea tuturor institu țiilor cu rol
de socializare și control social la ac țiunile de identificare și
combatere a surselor poten țiale de delincven ță;
2) secundară, sau special ă, îndreptat ă spre combaterea și
neutralizarea delincven ților, diminuarea prejudiciilor sociale
produse în urma delictului, restabilirea ordinii sociale, sancționarea delincven ților;
3) situațională, sau contextual ă, prin atragerea direct ă a
comunității și a publicului în ac țiunea de prevenire și
neutralizare a delictelor și delincven ților, utilizându-se, în acest
scop, o serie de m ăsuri ce vizeaz ă informarea publicului din
anumite arii și zone criminogene despre pericolele posibile ale
comiterii unor delicte, existen ței unor factori de “risc” în
anumite zone.
În funcție de momentul desf ășurării acțiunilor de prevenire, se face
distincție între:
• măsurile adoptate înainte de producerea delictului (“ ante
delictum ”) care reprezint ă
adevărata preven ție eficient ă. Ele
sunt extrem de diverse și variate, începând cu cele cultural-
educative și moral-juridice desf ășurate de instan țele de
socializare (familie, școală, comunitate, biseric ă etc.) și
terminând cu cele tehnico-criminalistice (tehnopreven ția)
întreprinse pentru protejarea indivizilor și siguranței acestora;
• măsurile adoptate în timpul producerii delictului (a șa-numita
intervenție), întreprinse de organele de poli ție, procuratur ă și
justiție față de indivizii care au comis delicte. În orice societate
aceste organe specializate de control social și prevenire sunt
purtătoare ale unei anumite concep ții sociale, filosofice, politice
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
287 privind ordinea social ă și normativ ă, apărarea social ă și
siguranța indivizilor și a institu țiilor statului. Astfel, organele
de poliție asigură și realizeaz ă, în mod preponderent, prevenirea
delincven ței, protecția socială a indivizilor și grupurilor;
• măsurile adoptate dup ă comiterea delictului (“ post-delictum ”)
realizate de instan țele de judecat ă prin sistemul de sanc țiuni și
pedepse aplicat indivizilor delincven ți, ca și prin rețeaua de
instituții în care se realizeaz ă internarea acestora.
Sistemul de sanc ționare, tratament și resocializare a delincven ților
are ca finalitate realizarea protec ției și apărării sociale a societ ății,
prevenirea comiterii de noi delicte și reintegrarea social ă a persoanelor
condamnate la diverse pedepse. Regimul de tratament și resocializare a
delincven ților diferă sensibil de la o țară la alta, mergând de la internarea
acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise și până la
închiderea lor total ă în penitenciare și instituții speciale de maxim ă
siguranță și securitate. Chiar și însăși noțiunea de tratament aplicat ă
delincven ților nu este unanim acceptat ă, ea fiind utilizat ă atât într-un sens
restrâns, cât și în unul mai larg. Astfel, în sens restrâns, no țiunea de
tratament define ște măsurile individuale și terapeutice care sunt folosite
pentru a-i încerca pe de ținuți să-și schimbe modul de via ță și să-i
îndepărteze de activit ățile lor criminale. Într-un sens mai larg, no țiunea de
tratament trebuie s ă includă o serie de m ăsuri și soluții care să asigure
deținutului preg ătirea școlară și profesional ă, libertatea religioas ă,
activități și exerciții fizice și sportive, vizite, coresponden ță, lectură, acces
la mijloace de informare în mas ă, asistența psihologic ă și medical ă.
Indiferent de diferitele accep țiuni acordate no țiunii de tratament, acesta
trebuie subordonat unor finalit ăți care urm ăresc prioritar:
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
288 a) cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici și pregătirea
școlară și profesional ă adecvată a deținuților, în ideea prevenirii
deteriorării personalit ății lor;
b) dobândirea unei vie ți adecvate și a unor îndeletniciri sociale
prin educare social ă și pregătire în vederea readapt ării lor
potrivit vie ții din afara penitenciarului;
c) asistența de specialitate și îndrumarea expert ă în scopul de a
soluționa nevoile personale și a rezolva problemele personale
ale deținuților.
Resocializarea reprezint ă o modalitate de reorientare și remodelare
a personalit ății individului delincvent condamnat la o sanc țiune penal ă, de
reeducare și retransformare a comportamentului acestuia în raport cu
normele și valorile acceptate în societat e. Implicând abandonarea unui
mod de via ță și adoptarea altuia, resocializarea presupune o “rupere
completă cu trecutul”, un control institu ționalizat exercitat în anumite
stabilimente de profil prin:
• restructurarea profund ă a personalit ății individului delincvent,
în vederea prevenirii reiter ării unor noi acte delincvente;
• asigurarea un or condiții de via ță compatibile cu demnitatea
umană și în conformitate cu normele comunit ății;
• restabilirea “din mers” a rolurilor jucate de individul delincvent
în viața socială, prin încadrarea lui treptat ă într-o rețea normal ă
de relații cu comunitatea social ă din care a f ăcut parte (familie,
școală, prieteni, vecini, colegi de munc ă etc.).
Pentru acest motiv, realizarea unei socializ ări normale și eficiente a
individului delincvent este condi ționată de o serie de factori, între care cei
mai importan ți sunt:
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
289 a) factorii care definesc caracteristicile și elementele specifice ale
instituției în care se realizeaz ă procesul de resocializare (centru
de reeducare, stabiliment semideschis, penitenciar, institut medical-educativ etc.);
b) factorii care definesc individualizarea sanc țiunii și durata
acesteia, precum și măsurile de asisten ță socială, medical ă și
educativă adoptate în func ție de personalitatea fiec ărui
delincvent.
În funcție de acești factori, resocializarea individului delincvent se
realizează în două etape:
1) în timpul execut ării sancțiunii penale, când se urm ărește,
prioritar, schimbarea și transformarea vechiului sistem de
norme, valori și convingeri ale individului delincvent, prin
“dirijarea” comportamentului s ău spre scopuri socialmente
dezirabile;
2) după executarea sanc țiunii penale, când se urm ărește reinser ția
postpenal ă a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate
socială, dobândirea unui nou status și îndeplinirea unor noi
roluri, ca și diminuarea efectelor procesului de “stigmatizare”
în viața socială.
În conformitate cu Regulile europene pentru penitenciare privind
regimul și tratamentul de ținuților, resocializarea și recuperarea moral ă a
delincven ților trebuie subordonate unor finalit ăți menite s ă asigure
deținuților condi ții de via ță compatibile cu demnitatea uman ă și cu
standardele și normele acceptate în cadrul comunit ății. Detenția trebuie
circumscris ă numai la privarea de libertate a individului delincvent, f ără
alte circumstan țe agravante, trebuind s ă reducă, pe cât posibil,
traumatizarea psihic ă a deținuților, prevenirea apari ției unor tulbur ări
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
290 emoționale, idei obsesive sau suicidare, comportamente violente sau
agresive etc. În consecin ță, un principiu, dar și un obiectiv al procesului
de resocializare desf ășurat în institu țiile de profil îl reprezint ă
normalizarea , care presupune apropierea, pe cât posibil, a condi țiilor
vieții din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regul ă
generală, normalizarea stabile ște că “organizarea și metodele de lucru în
interiorul institu țiilor de profil vor fi cât mai posibil asem ănătoare cu cele
necesare prest ării aceluia și gen de munc ă, dar în cadrul comunit ății” (art.
74 din Regulile europene pentru penitenciare), de ținuții păstrându-și,
totodată, majoritatea drepturilor lor civile: dreptul de a vota în acelea și
condiții cu ceilal ți cetățeni, dreptul de a se exprima atât în scris, cât și
verbal despre închisoare, ca și despre public în general, dreptul de a fi
membru al oric ărei asocia ții, dreptul de a avea o via ță de familie
(căsătorie, divor ț, adopție), dreptul de a de ține o proprietate, dreptul de
a-și exercita și practica religia etc. Singurul drept civil asupra c ăruia
există limitare este libertatea de deplasare în afara institu țiilor
penitenciare. În vederea diminu ării efectelor negative ale deten ției, cum
ar fi, de pild ă, destrămarea familiei, lipsa de contacte cu copiii și rudele,
traumatizarea psihic ă, “stigmatizarea” și “etichetarea” moral ă,
normalizarea presupune realizarea a dou ă deziderate:
1) deschiderea , conceput ă în unele sisteme penitenciare (cum sunt
cele din țările scandinave) ca diversificare a stabilimentelor deschise și
semideschise în care de ținuții au dreptul la liber ă mișcare intern ă,
coresponden ță nelimitat ă, vizite săptămânale ale rudelor apropiate, învoiri
și ieșiri temporare din aceste institu ții, acces la radio, televizor, ziare,
întâlniri cu publicul din zon ă, întreceri sportive etc.;
2) responsabilitatea , prin permanenta încercare a personalului
închisorii de a înt ări simțul responsabilit ății la deținuți, respectul și
încrederea proprie, prin implicarea acestora într-o serie de activit ăți
7. METODE ȘI TEHNICI
DE CERCETARE ȘI PREVENIRE A DELINCVEN ȚEI
291 sociale și comunitare care s ă-i pregătească “din mers” pentru reinser ția
lor postpenal ă.
Probleme deosebite se ridic ă în legătură cu regimul de sanc ționare,
tratament și resocializare a minorilor delincven ți care în multe sisteme
legislative este diferit de cel aplicat adul ților, incluzând atât m ăsuri și
pedepse penale, cât și măsuri educative și medicale. Cu toate aceste
diferențe, în momentul de fa ță există trei modele de tratament al
delincven ței juvenile și de resocializare a minorilor delincven ți:
1) primul corespunde a șa-numitului “model penal” , care
consideră sancțiunea penal ă ca principala modalitate de prevenire a
reiterării de noi fapte antisociale, constând din internarea minorului în
anumite centre și instituții speciale de reeducare;
2) cel de-al doilea corespunde a șa-numitului “model terapeutic”
și se bazeaz ă pe adoptarea unor m ăsuri educative și terapeutice fa ță de
minorii cu comportamente delincvente;
3) cel de-al treilea, denumit “model de negociere și reglementare
a conflictelor” , se întemeiaz ă pe adoptarea unor sanc țiuni alternative,
neprivative de libertate, pe negocierea dintre delincventul minor și
victimă și pe prestarea de c ătre minorul sanc ționat a unor activit ăți sociale
în folosul comunitar, pe o anumit ă perioadă de timp (de regul ă, la
sfârșitul săptămânii sau în timpul vacan țelor), activit ăți care nu sunt
remunerate.
În momentul de fa ță, în numeroase țări, principalele orient ări în
materie de tratament și recuperare social ă și morală a delincven ților
evidențiază, tot mai pregnant, importan ța contextului social, familial și
comunitar în care deruleaz ă procesul de resocializare, în vederea evit ării,
pe cât posibil, a efectelor negative ale “etichet ării” și “stigmatiz ării”
delincventului condamnat. De asemenea, noile modele de tratament al
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
292 delincven ței accentueaz ă importan ța aspectului evolutiv și continuu al
reeducării delincventului în diferite stabilimente, ca și participarea și
implicarea crescând ă a comunit ății în rezolvarea solu țiilor de tratament
aplicate delincven ților, concomitent cu “umanizarea” formelor și a
modalităților “clasice” de terapie și profilaxie existente (m ăsuri educative,
medicale și penale).
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
293
Capitolul 8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE
A ȘOMERILOR
8.1. Conceptul șomajului
Restructurarea sistemului socioeconomic în concordan ță cu
cerințele economiei de pia ță a produs profunde și importante schimb ări la
nivelul pie ței muncii, între care și apariția șomajului – ca fenomen de
masă. Pornind de la ideea lui S.Freud, care afirma c ă munca este leg ătura
cea mai puternic ă între individ și societate, rezult ă că șomajul înseamn ă
nu numai pierdere de venit, ci și pierderea încrederii în sine, ruperea
legăturilor cu comunitatea și apariția sentimentului de excludere din via ța
socială. În aceste condi ții se impune necesitatea garant ării unui loc de
muncă și asigurării unui trai decent, fie provenit prin munca direct ă a
persoanei respective, fie asigurat prin intermediul protec ției și asistenței
sociale.
Șomajul este un concept de natur ă complex ă, care a generat
multiple controverse în literatura economic ă. Dacă în legătură cu
existența și manifestarea șomajului to ți specialiștii sunt de acord, apoi în
ce privește definirea acestuia opiniile sunt diferite. Fenomen și problem ă
majoră a lumii contemporane, șomajul este deosebit de eterogen, cu
același cuvânt șomaj desemnându-se realit ăți dintre cele mai diferite.
Șomajul reprezint ă “un adev ărat șoc psihologic și cultural pentru oamenii
obișnuiți în trecut s ă aibă un loc de munc ă găsit cu ușurință și menținut cu
STELA MILICENCO
294 o și mai mare u șurință”1; “fenomen de inutilizare social ă”2; “lipsa
postului sau imposibilitatea de a fi angajat – dup ă normele de drept
instituite prin legisla ția în vigoare”3.
În concep ția pieței muncii, șomajul reprezint ă dezechilibrul între
cererea și oferta de for ță de munc ă; el apare ca un excedent al ofertei
față de cererea de munc ă, iar șomerii sunt to ți cei apți de munc ă, dar care
nu-și găsesc de lucru, constituind suprapopula ția relativ ă în condi țiile
eficienței impuse de economia de pia ță. Această definiție a șomajului
generează o serie de întreb ări, de exemplu, este oare șomer:
• un muncitor, care din motive tehnice nu lucreaz ă o lună?
• un actor care între dou ă filme nu este angajat?
• un student care nu- și găsește de lucru în sezonul estival?
Pornind de la aceste întreb ări, în știința economic ă s-a conturat o
altă definiție a șomajului, potrivit c ăreia sunt considera ți șomeri toți
cei care au înregistrat cereri de angajare la oficiile de plasare a for ței de
muncă sau toți cei, ale c ăror cereri nu au fost satisf ăcute până la sfârșitul
fiecărei luni, indiferent dac ă solicită locuri de munc ă permanente sau
temporare, cu timp de munc ă parțial sau deplin; dac ă au loc de munc ă,
dar caută altul mai adecvat aspira țiilor proprii4. În consecin ță, șomajul
apare ca rezultat excl usiv al cererii de munc ă, oferta – a doua categorie de
bază a pieței muncii – nefiind luat ă în considera ție. Însă numai corelarea
cererii cu oferta de locuri de munc ă permite aprecierea corect ă asupra
situației de pe pia ța muncii (dac ă există sau nu șomaj), astfel încât:
1 E.Zamfir. Dicționar sociologic. -București: Babel, 1993, p.46, 50.
2 G.Crețoiu, V.Cernescu. Economie politic ă. -București: Casa de editur ă și
presă, 1999, p.363.
3 D.Stegăroiu. Șomajul – prezent și perspective. -Clij-Napoca: Universitatea
Babeș-Bolyai, 1993, p.14.
4 T.P.Ghiță Economie politic ă. -București, 1992, p.461.
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
295 • o sporire a ofertei concomitent cu sc ăderea cererii determin ă
apariția șomajului, dac ă acesta n-a existat pân ă la acel moment,
fie creșterea lui;
• o creștere a cererii și diminuarea ofertei determin ă scăderea ratei
șomajului.
Potrivit defini ției date de Biroul de Statistic ă a Muncii – BLS
(Bureau of Labour Statistics, SUA), o persoan ă este considerat ă șomer,
dacă:
• face parte din popula ția neinstitu țională (totalul celor care au 16
ani sau mai mult și care nu î și au domiciliul într-o institu ție,
cum ar fi o pu șcărie sau un spital);
• nu are angajare în munc ă;
• a depus în ultimele 4 s ăptămâni premerg ătoare datei de
dobândire a situa ției de șomer eforturi pentru a g ăsi o angajare.
Biroul Interna țional al Muncii (organiza ție din sistemul Na țiunilor
Unite care elaboreaz ă statistici, studii și analize de profil pe baza
informațiilor furnizate de țările membre, având ca scop mai buna
cunoaștere a șomajului și a experien ței în combaterea acestuia) consider ă
că este șomer oricine care mai mult de 15 ani și îndepline ște simultan
următoarele condi ții:
• este apt de munc ă;
• nu are loc de munc ă;
• este disponibil pentru o munc ă salariată;
• caută un loc de munc ă.
Cu toate c ă respectarea acestor condi ții aduce multe clarific ări, ea
nu elimin ă totalmente riscul de a exclude din rândul șomerilor anumite
persoane care, de fapt, nu au unde munci.
În Republica Moldova Legea privind utilizarea for ței de munc ă,
nr.878-XII din 21 ianuarie 1992, cu modific ările și complet ările introduse
STELA MILICENCO
296 ulterior, stabile ște că sunt considera ți șomeri cet ățenii apți de munc ă, care
nu au un loc de munc ă corespunz ător, un venit legal și sunt înregistra ți la
oficiile for ței de munc ă.
Șomajul acoper ă o mare diversitate de situa ții concrete: persoane
în căutarea unui loc de munc ă (cu deosebire tineri); persoane concediate
care și-au pierdut involuntar locul de munc ă din motive economice;
persoane, de regul ă femei, care dup ă o perioad ă de întrerupere a activit ății
revin pe pia ța muncii și caută un loc de munc ă cu timp complet sau
parțial; persoane ocupate cu timp par țial, temporar sau sezonier în
căutarea unui loc de munc ă cu timp complet; persoane (îndeosebi în
vârstă) care caut ă un loc de munc ă în vederea complet ării veniturilor.
Analiza ocup ării forței de munc ă se realizeaz ă prin indicatorii ce
corespund unei abord ări preponderent economice, dar care au o bun ă
capacitate de expresie și pentru aspectele de ordin social. În cadrul acestui
domeniu se disting patru grupe de indicatori:
1) nivelul șomajului;
2) intensitatea cu care se manifest ă;
3) durată șomajului;
4) structura șomajului.
Nivelul șomajului se determin ă:
• în mărime absolut ă prin num ărul total al șomerilor;
• în mărime relativ ă prin rata șomajului.
Rata șomajului (Rș) se calculeaz ă ca raport procentual între
numărul șomerilor (N ș) și populația activă (Pa). Ea exprim ă ponderea
specifică a persoanelor care caut ă loc de munc ă față de totalul popula ției
active:
Nș Rș = Pa x 100.
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
297 De exemplu, în Republica Moldova num ărul total al șomerilor
înregistra ți la oficiile for ței de munc ă în anul 2000 a fost de 34,755 mii
persoane (ceea ce corespunde num ărului absolut al șomajului).
Cunoscând efectivul popula ției active în aceea și perioadă (Pa=1655,0 mii
pers.) și numărul șomerilor înregistra ți, calculăm rata șomajului (m ărimea
relativă a nivelului șomajului):
Nș 34,755Rș = Pa x 100 =1655,0= 2,1%.
Astfel, rata șomajului oficial înregistrat în Republica Moldova în
anul 2000 a fost de 2,1%.
Șomajul a devenit o permanen ță în toate țările și în ultimii
15-20 de ani se constat ă o creștere a num ărului șomerilor și a ratei
șomajului. Astfel:
• în Austria rata șomajului a crescut de la 5,6% (în anul 1987)
până la 6,8 % (în anul 1993);
• în Canada – de la 8,9% (1987) pân ă la 11,2% (1993);
• în Franța – de la 10,0% (1988) pân ă la 10,2% (1993);
• în Polonia – de la 3,5% (1990) pân ă la 14,9% (1993);
• în România – de la 3,0% (1991) pân ă la 9,3% (1995).
În Republica Moldova num ărul șomerilor a crescut de la 78 în anul
1991 pân ă la 15 mii în anul 1994 și la 34755 în anul 2000, ceea ce
reprezintă o rată a șomajului de 2,1%. Departamentul Analiz ă Statistică și
Sociologie men ționează că rata reală a șomajului difer ă de cea oficial ă.
Decalajul dintre datele oficiale și cele reale se explic ă prin faptul c ă:
• majoritatea șomerilor din Moldova nu se înregistreaz ă la
oficiile for ței de munc ă, deoarece indemniza țiile de șomeri nu
depășesc costurile;
STELA MILICENCO
298 • pentru persoanele aflate în concedii for țate (nepl ătite)
înregistrarea în calitate de șomeri ar însemna pierderea
indemniza țiilor pentru spa țiul locativ, medicamente etc., de
care aceștia pot beneficia doar fiind salaria ții unor întreprinderi
etc.
Semnifica ția creșterii ratei șomajului difer ă de la societate la
societate. Astfel, dac ă pentru o țară cu o economie de pia ță consolidat ă
șomajul este considerat ca fiind un fenomen firesc pentru stabilirea unui
climat de competitivitate pe pia ța muncii, pentru țara noastr ă rata reală a
șomajului de 17% reprezint ă un indicator grav, deoarece efectivul
șomerilor e în cre ștere, degradarea pie ței muncii devine un fenomen
cronic, iar starea economiei nu permite o protec ție și o asisten ță socială
corespunz ătoare necesit ăților celor afla ți în căutarea unui loc de munc ă.
Intensitatea șomajului exprimă gradul în care este prezent ă
imposibilitatea de angajare a persoanelor ce nu au loc de munc ă. În
funcție de acest indicator, distingem:
• șomaj total – presupune pierderea locului de munc ă și încetarea
totală a activității;
• șomaj par țial – constă în diminuarea activit ății depuse de o
persoană, în special prin reducerea duratei s ăptămânii de lucru,
o dată cu reducerea corespunz ătoare a remunera ției;
• șomaj deghizat – se refer ă la persoanele ce au o activitate
aparentă, cu o productivitate mic ă; el este caracteristic țărilor
slab dezvoltate, inclusiv țării noastre.
Durata șomajului cuprinde intervalul de timp din momentul
pierderii locului de munc ă până la reluarea activit ății. Aceasta difer ă,
având în timp o tendin ță generală de creștere.
Structura șomajului relevă componentele acestuia ținând seama
de diferite criterii: vârsta, sexul, rasa, calificarea, domeniul de activitate
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
299 etc. Se constat ă că șomajul afecteaz ă în special femeile, tinerii pân ă la
30 de ani, muncitorii necalifica ți, angajații din sectorul agrar1.
În funcție de natura factorilor care genereaz ă starea de inactivitate,
șomajul poate lua mai multe forme (vezi Figura 8.1)
Șomajul voluntar este rezultatul ac țiunii unor factori subiectivi, al
voinței individuale (persoana nu lucreaz ă, deoarece nu g ăsește un loc de
muncă interesant, acceptabil, în conformitate cu specializarea și cu
exigențele privind salariul). Șomajul involuntar presupune un nivel ridicat
de dezvoltare economic ă și salarii mai mari decât salariul de echilibru
(Se). Pentru a echilibra pia ța muncii, salariile trebuie s ă fie reduse la
1 Raportul Na țional al Dezvolt ării Umane. Tranzi ția și securitatea uman ă.
-Chișinău: PNUD Moldova, 1999, p.78.
sezonier
ciclic
structural
tehnologicdeterminat de
indemnizatia
de somajȘomaj
voluntar involuntar
șomajul diplomelor
intermitent
Figura 8.1. Formele șomajului.
STELA MILICENCO
300 nivelul salariului de echilibru. În situa ția realizării acestuia, legit ățile
pieței nu sunt respectate și o parte din oferta de for ță de munc ă rămâne
nerealizat ă, deci apare șomajul voluntar.
Șomajul involuntar este consecin ța acțiunii unor factori obiectivi
(persoanele apte de munc ă dispuse s ă lucreze pentru un salariu real mai
mic, determinat de condi țiile pieței, nu au aceast ă posibilitate datorit ă
lipsei de locuri de munc ă). Șomajul involuntar este determinat de cauze
care țin de pia ța bunurilor și a banilor, constituie forma dominant ă a
șomajului asupra c ăreia își concentreaz ă atenția politicile anti șomaj.
Pe piața muncii se înregistreaz ă o varietate de forme de șomaj:
• șomajul ciclic, sau conjuctural, se formeaz ă datorită crizelor și
conjuncturilor defavorabile, trec ătoare, dar care se repet ă la anumite
intervale de timp. Intr ă în sfera șomajului involuntar și poate fi absorbit
total sau par țial în perioadele de avânt economic;
• șomajul structural este determinat de tendin țele de restructurare
economic ă, socială, geografic ă, care au loc sub influen ța revoluției
tehnico-științifice și a crizei energetice. Este șomaj de tip involuntar, care
poate fi atenuat prin racordarea sistemului de înv ățământ la standardele și
cerințele actuale ale economiei;
• șomajul tehnologic este cauzat de înlocuirea vechilor tehnologii
cu altele noi, precum și de centralizarea unor capitaluri și unități
economice cu restrângerea locurilor de munc ă. Intră în categoria
șomajului involuntar și poate fi absorbit prin recalificarea for ței de munc ă
în corespundere cu exigen țele cererii;
• șomajul intermitent, sau fricțional, se manifest ă c a u r m a r e a
practicării contractelor de angajare pe durat ă scurtă din cauza
incertitudinii afacer ilor unor agen ți economici. În situa ția acestui șomaj
(aflat la hotar între șomajul voluntar și cel involuntar) perioada de șomaj
începe din momentul expir ării termenului de angajare și se încheie o dat ă
cu reînnoirea contractului sau la primirea ofertei pentru un alt loc de
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
301 muncă. Economi știi apreciaz ă că acesta are un caracter permanent,
deoarece într-o societate întotdeauna exist ă resurse de munc ă neutilizate
între două ocupări;
• șomajul diplomelor este rezultatul dezechilibrelor temporare
între cererea și oferta de munc ă în rândul absolven ților institu țiilor
superioare de înv ățământ și poate fi în egal ă măsură:
– voluntar, când posesorii de diplom ă refuză locurile de munc ă
din motivul remuner ării mici ș.a.;
– involuntar, când deținătorii de diplom ă nu se pot angaja integral
pe piața muncii.
Soluția pentru eliminarea șomajului diplomelor const ă în stabilirea
cifrei de școlarizare în înv ățământul superior, plecând de la raportul dintre
oferta și cererea educativ ă, dar corelând acest raport cu procentul de
plasament profesional al absolven ților. Specializ ările care nu mai au
plasament trebuie s ă-și restrâng ă cifra de școlarizare sau s ă-și înceteze
existența. Și invers, specialit ățile care sunt longevite și actuale trebuie s ă
beneficieze de sus ținere;
• șomajul sezonier este determinat de întreruperea activit ăților
total dependente de factorii naturali (agricultur ă, construc ții, lucrări
publice). În felul acesta, for ța de munc ă este ocupat ă numai într-o
anumită perioadă a anului;
• șomajul determinat de indemniza ția de șomaj se explic ă prin
valoarea substan țială a indemniza ției de șomaj, ceea ce duce la
înregistrarea unui mare num ăr de șomeri și la demotivarea necesit ății de a
fi angajat în câmpul muncii. Consider at ca fiind voluntar, acest tip de
șomaj are și o formă specifică – șomaj la negru. E cazul celor înscri și la
oficiile for țelor de munc ă și înregistra ți în statisticile oficiale ca fiind
șomeri, care beneficiaz ă de indemniza ția de șomaj, dar în perioada
respectivă ei presteaz ă o activitate remunerat ă. Forma respectiv ă are
consecințe negative în plan social-economic și poate fi absorbit ă parțial
STELA MILICENCO
302 prin diminuarea valorii indemniza ției de șomaj sau prin alte m ăsuri de
ordin restrictiv.
8.2. Șomajul și sărăcia
Șomajul, ca rezultat al disfunc ționalității pieței muncii, reprezint ă
nu numai suprimarea sau insuficien ța locurilor de munc ă, dar și un
moment de criz ă cu profunde efecte în plan psihosocial pentru individul
șomer și familia acestuia. Consecințele principale ale acestui fenomen
complex țin de scăderea substan țială a bugetului de familie și
accentuarea gradului de s ărăcie.
Sărăcia este definit ă din perspectiva bun ăstării, fiind considerat ă
o stare de lips ă a acesteia, o privare de atributele bun ăstării, ceea ce
împiedică realizarea unui mod de via ță adecvat în raport cu standardele
colectivității1. Accentul cade pe lipsa resurselor, în mod special pe lipsa
resurselor economice. Componen ța economic ă rămâne, fără îndoială, cea
mai important ă dimensiune a s ărăciei, dar nu mai mult decât o
component ă, printre altele. De aceea, definirea s ărăciei trebuie f ăcută din
două perspective:
• a consumului – în acest caz s ărăcia este definit ă ca neputin ță de
a satisface nevoile considerate minime;
• a funcționării sociale normale – în aceast ă perspectiv ă, sărăcia
presupune inexisten ța mijloacelor care asigur ă subiectului o
participare complex ă la viața socială, o îndeplinire a tuturor
rolurilor care îi revin, o participare la activit ățile formative
minime care îi ofer ă șanse suficiente pentru a se dezvolta prin
efort propriu.
1 M.Molnar. Sărăcia și protecția social ă. -Bucure ști: Editura Funda ției
România de mâine, 1999, p.22.
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
303 În strânsă legătură cu conceptele de s ărăcie și șomaj, privit din
perspectiva condi țiilor minime care sunt necesare unei func ționări
normale a individului în cadrul prop riului grup social, este cel de
excludere social ă. În cazul șomerilor termenul de excludere social ă este
utilizat în urm ătoarele sensuri:
• pentru a desemna îns ăși starea de s ărăcie sau consecin țele
acesteia în planul rela țiilor sociale (“s ărac egal exclus” sau
“fiind sărac este exclus”);
• pentru a caracteriza ipostaza cea mai grav ă – sărăcia extrem ă și
persistent ă (“atât de s ărac, încât este exclus din societate”);
• pentru a explica un fenomen care determin ă sau explic ă sărăcia
(“cineva este s ărac pentru c ă a fost exclus de pe pia ța muncii,
fiindcă este șomer”).
În cazul persoanelor șomere sărăcia este efectul subutiliz ării forței
de muncă, economia de pia ță neputând absorbi integral for ța de munc ă
existentă. O asemenea situa ție în cumul cu lipsa de integrare social ă
influențează în mod negativ capacit ățile de comunicare, capacitatea de
exercitare a rolurilor sociale și atitudinile individului în raport cu sistemul
normativ. De aceea, atenuarea s ărăciei se consider ă a fi un obiectiv
central al politicii sociale și este cert faptul c ă stabilirea mijloacelor de
acțiune trebuie s ă se bazeze pe evalu ări corecte și analize pertinente.
Pentru a evalua dac ă în societate exist ă sărăcie și pentru a identifica
persoanele aflate în aceast ă stare, este necesar s ă se stabileasc ă criteriile
după care indivizii pot fi considera ți săraci. Acestea sunt probleme ale
metodologiei estim ării sărăciei, iar pentru rezolvarea lor exist ă moduri
alternative de abordare conceptual ă a sărăciei. Modalit ățile diferite de
măsurare a s ărăciei se bazeaz ă pe trei concepte corespunz ătoare celor trei
perspective principale ale definirii s ărăciei:
• sărăcia absolut ă;
• sărăcia relativ ă;
• sărăcia subiectiv ă.
STELA MILICENCO
304 Sărăcia absolut ă reprezint ă inexisten ța unor condi ții minime de
viață, necesare unei simple supravie țuiri în condi țiile societ ății respective.
Abordarea absolut ă înseamn ă, în esen ță, stabilirea st ării de sărăcie în
raport cu un minim corespunz ător satisfacerii nevoilor umane
fundamentale; un minim universal valabil, determinat în mod obiectiv de
dimensiunea acestor nevoi.
Pragul de s ărăcie* absolut se determin ă prin câteva metode:
• metoda structurii consumului – stabile ște pragul de s ărăcie la
nivelul veniturilor care genereaz ă o treime de cheltuieli pentru
alimentație (propus ă în 1964 de Orshanski, SUA).
• metoda normativ ă – evalueaz ă cheltuielile minime necesare
pentru achizi ționarea unui co ș de bunuri alimentare și
nealimentare, la fel și pentru plata serviciilor, apreciate ca
indispensabile. Metoda normativ ă a fost utilizat ă de S.Rowntree
în lucrările de pionierat în domeniul cercet ării sărăciei și a stat
la baza stabilirii presta țiilor sociale în cadrul programului de
asistență socială inițiat de Beveridge. În țările dezvoltate
metoda a fost abandonat ă în favoarea metodelor de estimare a
sărăciei relative; în schimb, a fost utilizat ă în țara noastr ă și în
celelalte țări est-europene pentru determinarea minimului de
trai.
Sărăcia relativ ă se definește drept inexisten ța nivelului minim de
resurse care asigur ă o funcționare normal ă în contextul social-cultural
respectiv. Deci, abordarea relativ ă constă în stabilirea st ării de sărăcie
prin compara ție cu nivelul de trai și modul de via ță dominant în societate
în momentul evalu ării. Metodele de estimare a pragului relativ de s ărăcie
* Prag de s ărăcie – un nivel al veniturilor sau cheltuielilor, determinat pentru
o familie de un anumit tip (dimensiune, structur ă, reședință etc.), pentru o
persoană sau pentru o unitate de consum (de exemplu, pe adult echivalent).
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
305 stabilesc nivelul de s ărăcie în func ție de num ărul persoanelor într-o
gospodărie, respectiv de nivelul de venituri, cheltuieli în ea:
• metoda OECD (Commission of the European Commities)
desemneaz ă linia sărăciei la jum ătatea venitului mediu pe
persoană la nivelul colectivit ății. Pragul de 50% din median ă
este ales arbitrar, bazat pe ipoteza c ă la o astfel de distan ță de
medie el exprim ă un nivel al resurselor atât de sc ăzut, încât nu
poate asigura modul de via ță dominant în societate;
• metoda primei decile presupune ordonarea gospod ăriilor în
ordinea cresc ătoare a veniturilor sau a cheltuielilor.
Gospodăriile care se situeaz ă în decila inferioar ă (10% din
numărul total de gospod ării) sunt considerate s ărace. Pragul de
sărăcie corespunde în acest caz limitei maxime a intervalului de
venituri (sau de cheltuieli) din prima decil ă.
Sărăcia subiectiv ă reprezintă inexisten ța veniturilor apreciate de
individ ca necesare pentru acoperirea propriilor nevoi. Esen ța metodelor
de determinare a pragului de s ărăcie subiectiv ă constă în faptul c ă ele se
bazează pe percep ția și autoaprecierea indivizilor cu privire la nivelul
veniturilor minime necesare lor. De obicei, aceste evalu ări, care nu prea
sunt creditate ca având suficient ă concretețe, precizie și relevanță practică
pentru politica social ă, sunt utilizate pentru a completa evalu ările
realizate prin metodele “obiective” și “relative” tradi ționale, pentru
fundamentarea sau verificarea acestora din urm ă.
Pragul de s ărăcie subiectiv ă se determin ă în baza chestion ării
gospodăriilor privind venitul minim cons iderat necesar pentru a face fa ța
nevoilor. Metoda venitului minim a fost propus ă de Goedhart și se
bazează pe răspunsurile la o întrebare referitoare la venitul minim necesar
individului.
Determinarea pragului de s ărăcie constituie unul din subiectele
controversate ale metodologiei de m ăsurare a s ărăciei, deoarece nivelul
STELA MILICENCO
306 pragului de s ărăcie (estimat dup ă o anumit ă metodă) are o mare
importanță:
• pentru stabilirea propor țiilor sărăciei;
• pentru elaborarea programelor de protec ție social ă, care
funcționează conform principiului selectivit ății, determinând
nivelul limit ă al veniturilor ce condi ționează eligibilitatea
pentru o anumit ă prestație socială.
8.3. Politici anti șomaj
Evoluția șomajului în ultimii 15-20 de ani determin ă statele s ă
acorde o importan ță deosebit ă acestui fenomen. Promovarea diferitelor
tipuri de politici sociale în domeniul pie ței muncii se realizeaz ă în
conformitate cu situa țiile concrete dintr-o țară sau alta, existând totu și
câteva modele, în cadrul c ărora sunt prev ăzute modalit ăți de interven ție în
scopul diminu ării sau men ținerii șomajului la cote acceptabile.
Politicile anti șomaj reprezintă ansamblul m ăsurilor adoptate în
societate în vederea atenu ării consecin țelor șomajului și a diminu ării sau
absorbirii acestuia . Politicile anti șomaj iau dou ă forme principale:
• politici referitoare la popula ția activă;
• politici care îi privesc direct pe șomeri.
Politicile referitoare la popula ția activă au un dublu scop:
1) prevenirea cre șterii șomajului prin preg ătirea, calificarea și
flexibilizarea pie ței forței de munc ă;
2) diminuarea nivelului șomajului prin crearea unor posibilit ăți
suplimentare de angajare (de exemplu, reducerea timpului de
muncă și a duratei vie ții active).
În cadrul acestor politici un loc important îi revine împărțirii
muncii între acei angaja ți, care presupune o reîmp ărțire a muncii la scara
economiei și promovarea unor noi principii de organizare a muncii și a
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
307 producției. Întrucât volumul necesarului de munc ă are un ritm lent de
creștere, singura modalitate de a încadra în câmpul muncii cât mai multe
persoane este ca fiecare s ă lucreze mai pu țin. Proiectele pentru împ ărțirea
muncii pot da rezultate pe termen scurt. Îns ă pe termen mediu și lung,
soluția optimă constă în majorarea investi țiilor, care, prin esen ța lor,
creează locurile de munc ă și asigură creșterea productivit ății.
Pentru țările Europei Centrale și de Est aceste m ăsuri sunt de
amploare mic ă, obiectivul principal vizând politicile referitoare direct pe
șomeri și mai puțin populația activă.
În literatura de specialitate se deosebesc dou ă tipuri de politici care
îi privesc direct pe șomeri :
• politici active;
• politici pasive.
Politicile active constituie cea mai eficient ă modalitate de asisten ță
socială a șomerilor, pentru c ă urmăresc să contracareze imperfec țiunile
pieței muncii, ajut ă persoanele afectate de șomaj să se integreze în
câmpul muncii prin ac țiunile de mediere a muncii și contribuie la
încurajarea mobilit ății forței de munc ă pentru reconversia profesional ă.
Sunt cunoscute câteva forme de politici active :
• servicii de plasare a for ței de munc ă, care cuprind plasarea,
consultația și orientarea profesional ă pentru cei dezangaja ți,
asistență în legătură cu mobilitatea geografic ă (s-au dovedit a fi
eficace în Marea Britanie, SUA și Olanda);
• calificare și recalificare profesional ă: programe de preg ătire
orientate c ătre șomerii adul ți sau c ătre cei afla ți sub
amenințarea pierderii locurilor de munc ă – pregătirea se
desfășoară, de obicei, în centre speci ale sau la întreprindere (au
înregistrat succese Canada, Olanda, Norvegia, Suedia);
STELA MILICENCO
308 • crearea direct ă de locuri de munc ă prin subven ții: subvențiile
pentru păstrarea anumitor angaja ți din ramurile strategice (au
avut efecte slabe asupra angaj ării forței de munc ă);
• alocații ale întreprinderilor : alocații sau achitarea în avans a
ajutoarelor pentru a permite șomerilor s ă inițieze afaceri pe cont
propriu;
• locuri de munc ă temporare în sectorul public: cu destina ție
precisă pentru șomeri (în Bulgaria au fost ini țiate două
programe de acest tip, dar rezultatele nu au fost cele a șteptate).
Politicile pasive sunt concretizate în ajutorul financiar al șomerilor
și au ca efecte:
• reducerea preocup ării șomerilor de a c ăuta un loc de munc ă și
favorizarea șomajului de lung ă durată;
• oferirea posibilit ăților pentru șomeri de a opta între diferite
oferte de locuri de munc ă;
• diminuarea motiva ției șomerilor de a se angaja la munca,
pentru care se acord ă salarii apropiate la nivel de cel al
alocațiilor de șomaj;
• în anumite situa ții, la susținerea economiei subterane, deoarece
persoanele care desf ășoară activități nedeclarate pot s ă
beneficieze concomitent de ajutoarele de șomaj.
Problemele generate de politicile pasive pot fi diminuate printr-o
administrare corespunz ătoare a ajutorului de șomaj. Politicile active sunt
mai costisitoare decât ajutoarele în numerar, dar pot s ă reducă rata
șomajului și să sporeasc ă productivitatea social-economic ă. Cu toate c ă
între politicile active și cele pasive trebuie s ă existe un echilibru, pentru
țările aflate în perioada de tranzi ție la economia de pia ță sunt de preferat
politicile active.
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
309 Promovarea politicilor sociale în domeniul ocup ării forței de
muncă ar putea contribui la men ținerea șomajului la niveluri acceptabile
și la flexibilizarea pie ței muncii.
8.4. Cadrul legal pentru protec ția șomerilor în
Republica Moldova
Asistența socială a șomerilor este una dintre cele mai slab
dezvoltate ramuri ale asisten ței sociale, deoarece în perioada regimului
comunist șomajul nu era recunoscut ca risc social și nici nu era
reglementat în legisla ție. Începutul perioadei de trecere la economia de
piață a însemnat începutul reformei în plan economic și social, situa ție
care a pus problema restructur ării unor sectoare nerentabile din economia
națională, însoțită de disponibilizarea unui num ăr important de salaria ți,
dând naștere unui astfel terifiant fenomen numit șomaj. Evolu ția
șomajului și complexitatea problemelor cu care se confrunt ă șomerii au
determinat statul s ă asigure cadrul legislativ și instituțional în domeniul
protecției sociale a acestui grup defavorizat.
La 21.01.1992 a fost adoptat ă Legea Republicii Moldova privind
utilizarea for ței de munc ă (în continuare – Legea Muncii) cu nr. 878-XII,
în care se determin ă bazele politicii de stat privind utilizarea for ței de
muncă. Legea Muncii stabile ște în premier ă condițiile necesare pentru a
obține statutul de șomer, pentru a beneficia de ajutorul de șomaj (durata și
mărimea acestuia), stipuleaz ă drepturile și obligațiile șomerilor.
În continuare vom expune ideile principale ale politicii în
domeniul protec ției sociale a șomerilor enun țate prin prezenta Lege.
9 Sunt considera ți șomeri cet ățenii apți de munc ă, care nu au un
loc de munc ă corespunz ător, un venit legal și sunt înregistra ți la oficiile
forței de munc ă, în a căror rază teritorială își au domiciliul, ca persoane în
căutarea unui loc de munc ă.
STELA MILICENCO
310 Locul de munc ă se consider ă corespunz ător dacă se potrive ște
persoanei dup ă pregătirea profesional ă și starea s ănătății și dacă este
situat în raza de activitate a oficiului for ței de munc ă al localit ății
respective. Locurile de munc ă necalificate, prost remunerate se consider ă
corespunz ătoare pentru persoanele care nu au nici o profesie și care sunt
pentru prima dat ă în căutarea unui loc de munc ă.
Persoanele care au ob ținut statutul de șomer au dreptul :
• să beneficieze de ajutorul de șomaj;
• să urmeze cursuri de califi care, recalificare, perfec ționare sau
alte forme de instruire profesional ă în scopul plas ării lor în
câmpul muncii;
• să primeasc ă ajutorul material (în cazul șomajului de lung ă
durată)
și sunt obligate :
• să întreprind ă de sine st ătător măsuri în vederea plas ării în
câmpul muncii;
• să se prezinte la oficiul for ței de munc ă cel puțin o dată la
15 zile, iar șomerii care nu beneficiaz ă de ajutor de șomaj – cel
puțin o dată în lună;
• în cazul în care se încadreaz ă de sine st ătător în munc ă – să
comunice în scris oficiului for ței de munc ă în termen de 3 zile.
9 Șomerii care nu pot fi încadra ți în câmpul muncii din lipsa de
locuri de munc ă corespunz ătoare specializ ării lor pot s ă urmeze cursuri
de calificare, recalificare sau perfecționare profesional ă. Durata
cursurilor nu poate dep ăși 9 luni, timp în care șomerii primesc în
continuare ajutorul de șomaj. La finele instruirii profesionale șomerii
susțin examenele de absolvire, dup ă care sunt obliga ți să se încadreze în
muncă la unitățile economice la care au fost repartizate; în caz de refuz a
două oferte de locuri de munc ă fără motive întemeiate, beneficiarii
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
311 cursurilor de instruire profesional ă sunt obliga ți să restituie cheltuielile
pentru instruirea lor.
9 Persoanele care au ob ținut statutul de șomer obțin și dreptul de
a beneficia de ajutor de șomaj începând cu a 8-a zi de la data înregistr ării
lor la oficiul for ței de munc ă, iar unele categorii de șomeri nu mai
devreme de expirarea:
• a 3 luni de la data concedierii (persoanele disponibilizate din
unitățile economice);
• a 60 de zile dup ă absolvire (absolven ții institu țiilor de
învățământ);
• a 30 de zile de la data trecerii în rezerv ă (persoanele
disponibilizate din serviciul militar sau de alternativ ă).
9 Ajutorul de șomaj se pl ătește pentru o perioad ă de cel mult
9 luni, iar pentru persoanele care pentru prima dat ă sunt în c ăutarea unui
loc de munc ă – de cel mult 6 luni. M ărimea ajutorului de șomaj se
calculează în raport cu salariul mediu din economia na țională și se reduce
cu 15% la fiecare trei luni ale perioadei de plat ă1.
Altă formă de protec ție socială a șomerilor este ajutorul material ,
care se acord ă persoanelor dup ă expirarea perioadei de acordare a
ajutorului de șomaj. Ajutorul material reprezint ă un ajutor de șomaj
diminuat și are drept scop garantarea unui venit minim necesar sus ținerii
traiului pentru șomerii defini ți în literatura de specialitate cronici sau de
lungă durată. Modul de acordare și mărimea ajutorului material se
stabilește de autorit ățile administra ției publice locale.
Deci, șomer de lung ă durată este persoana apt ă de muncă, care nu
poate fi încadrat ă în câmpul muncii din lipsa locurilor de munc ă
1 Vezi: Regulamentul cu privire la modul de înregistrare, conlucrare cu
șomerii și acordare a ajutorului de șomaj //Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova Nr.995 din 25.09.1998.
STELA MILICENCO
312 disponibile în conformitate cu preg ătirea ei profesional ă și care
îndeplinește condițiile de acordare a aloca ției de sprijin ca form ă de
protecție socială.
Recent, la 28.06.2001 a fost adoptat Programul Na țional de
ocupare a for ței de munc ă și protecție socială a șomerilor în anii
2001-2002 , nr. 548. Obiectivul de baz ă al Programului const ă în
promovarea unor m ăsuri eficiente de utilizare a for ței de munc ă,
asigurarea protec ției sociale a popula ției afectate de șomaj, lichidarea
datoriilor la plata ajutorului de șomaj, prestarea serviciilor de mediere în
câmpul muncii etc.
8.5. Medierea muncii
Medierea muncii este un domeniu nou de activitate, la a c ărui
analiză e necesar s ă insistăm, deoarece este o modalitate a asisten ței
sociale a șomerilor. Medierea muncii este un domeniu de activitate din
cadrul politicilor active, specific economiei de pia ță, prin intermediul
căruia se asigur ă asistența socială a persoanelor în demersurile lor pentru
căutarea, identificarea sau p ăstrarea unui loc de munc ă, având ca obiectiv
final corelarea cererii cu oferta pe pia ța forței de munc ă.
Activitatea de mediere are la baz ă principii general acceptate de
comunitatea interna țională:
• obligativitatea – mediatorul are obliga ția de a oferi servicii de
mediere oric ărui client care le solicit ă;
• respectarea drepturilor fundamentale ale omului – protejarea
demnității umane, manifestarea liber ă a personalit ății, egalitatea
șanselor, alegerea liber ă a locului de munc ă și a formelor de
pregătire profesional ă;
• individualitate – clientul trebuie tratat în mod individual, primit
ca un caz aparte, deosebit de celelalte, prin situa ția familial ă și
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
313 profesional ă, starea fizic ă și morală, experien ța de viață și de
muncă, într-un cadru cât mai discret;
• profesionalism – demonstrat de eficien ța activit ății
mediatorului, de manier ă în care acesta reu șește să satisfacă
cerințele solicitan ților și ale ofertan ților de locuri de munc ă;
• obiectivitate și imparțialitate față de clien ți (șomeri, patroni,
persoane care au un loc de munc ă, dar care din diferite motive
apelează la serviciile de mediere), indiferent de starea social ă,
nivelul de preg ătire, modul de prezentare și de comportare a
acestora, sexul, vârsta, rasa, na ționalitatea, religia, apartenen ța
politică;
• confidențialitatea – asemenea medicilor sau preo ților,
mediatorul trebuie s ă păstreze confiden țialitatea informa țiilor
comunicate de clien ți (probleme personale ale acestora, aspecte
privind rela țiile de munc ă anterioare sau actuale, de
comportament sau nivelul preg ătirii profesionale).
Activitatea de mediere în domeniul muncii este realizat ă de
asistenți sociali și de sociologi . Indiferent de tipul de institu ție (Serviciul
de stat pentru utilizarea for ței de munc ă, Departamentul pentru utilizarea
forței de munc ă, Oficiul for ței de munc ă etc.), în care se desf ășoară
activitatea de mediere a muncii, are loc interac țiunea a trei actori
principali:
• ofertantul de for ță de munc ă, pentru care serv iciul de mediere
reprezintă sprijinul acordat de societate în acordarea sau
păstrarea unui loc de munc ă;
• ofertantul de locuri de munc ă (agentul economic), pentru care
centrele de mediere sunt institu ții la care poate apela pentru a- și
asigura resursele umane necesare;
• mediatorul este reprezentantul unei institu ții specializate în
activități de corelare a ofertei cu cererea de for ță de munc ă, la
STELA MILICENCO
314 care apeleaz ă două categorii de clien ți: solicitan ții de locuri de
muncă și ofertanții de locuri de munc ă.
Asistentul social în rolul s ău de mediator utilizeaz ă metoda
interviului informa țional . Scopul acestui tip de interviu const ă în
obținerea informa ției care s ă-l ajute pe asistentul social s ă înțeleagă mai
bine clientul și problemele lui. Interviul informa țional are urm ătoarea
structură:
• informații de identificare: numele, data na șterii, adresa,
telefonul, religia, rasa, venitul lunar;
• date despre familie și copilărie: sunt prezentate experien țe
familiale (rela ții cu părinții, cu frații și surorile ș.a.);
• starea de s ănătate: este prezentat ă o evaluare a st ării de sănătate
(fizică și mentală), a intern ărilor subiectului;
• istoria marital ă: se prezint ă elemente semnificative ale rela țiilor
din cadrul sistemului marital;
• performan țe școlare: o apreciere a evolu ției subiectului în
mediul școlar, a nivelului de reu șită la diverse discipline
școlare;
• informații referitoare la nivelul instruirii: are sau nu studii
profesionale sau superioare, ce institu ție a absolvit, care au fost
motivele alegerii specialit ății date, cum a evoluat situa ția după
absolvirea institu ției (subiec ții care nu au beneficiat de studii
postgenerale explic ă cauzele acestui fenomen);
• istoricul angaj ării: unde a fost angajat anterior, ce pozi ție
ocupa, care au fost realiz ările profesionale, de ce a p ărăsit
ultimul loc de munc ă, în ce domeniu ar vrea s ă activeze în
continuare, prin ce surse a aflat despre eventualul loc de lucru (asistentul social ar pu tea propune câteva situa ții de caz din
viitoarea activitate în scopul observ ării atitudinii și reacției
clientului);
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
315 • contacte cu alte institu ții sau agen ții care au ajutat pân ă în
prezent clientul, ce fel de ajutor a primit din partea acestora;
• impresiile generale: sunt prezentate impresiile asistentului
social despre client și observațiile din timpul interviului.
În urma aplic ării metodei interviului informa țional asistentul social
(mediatorul) evalueaz ă nivelul de preg ătire și aspirațiile solicitantului de
loc de munc ă și îl va orienta c ătre:
• agentul economic , care a anun țat un loc de munc ă vacant atunci
când consider ă că subiectul îndepline ște condițiile pentru
ocuparea acestuia;
• oficiul for ței de munc ă, unde se pot ob ține informa ții pentru un
domeniu de activitate selectat de client, referitoare la natura activităților, condi țiile de munc ă, cerințele educa ționale și de
comportament, situa ția curent ă și perspectivele profesiei pe
piața muncii; informa ții orientative de pe pia ța muncii (locuri
de muncă disponibile, meserii cerute pe pia ța muncii); tot la
oficiu clientul poate ob ține statutul de șomer și/sau să
beneficieze de cursuri de calificare/recalificare profesional ă în
cazul în care șomerul nu dispune de preg ătirea profesional ă
necesară pentru încadrarea în câmpul muncii;
• clubul șomerilor (Job Club), care întrune ște în special șomerii
de lungă durată, având vârsta de peste 45 de ani și care dup ă
repetate insuccese pe pia ța muncii și-au pierdut încrederea în
sine. Aici șomerul va înv ăța cum să caute un loc de munc ă,
cum să se prezinte într-un mod favorabil, s ă alcătuiască un
currculum vitae, s ă întocmeasc ă o cerere de angajare;
• centrul Dezvoltare de afaceri, unde șomerilor li se ofer ă cursuri
de instruire, consultan ță în probleme de înfiin țare de societ ăți
comerciale și asistență pentru întocmirea de planuri de afaceri,
STELA MILICENCO
316 studii de fezabilitate, statute, contracte, oportunit ăți de afaceri,
cercetări de piață, finanțe-contabilitate, ob țineri de credite;
• Târgul locurilor de munc ă, care ofer ă posibilitatea de a
contacta momentan cu agen ți economici – ofertan ți de locuri de
muncă și de a alege în mod direct din multitudinea ofertelor de
muncă prezentate;
• Centrul (Direc ția) de investigare psihologic ă, dacă candidatul
are probleme deosebite sau cerin țele locului de munc ă impun o
testare psihologic ă a acestuia.
8.6. Rolul asisten ței sociale în sprijinul familiei
persoanelor aflate în șomaj
Asistența socială își are locul în familiile în care este cel pu țin un
șomer și pentru a avea succes în rezo lvarea problemelor acestora este
necesar să se întocmeasc ă o evidență a șomerilor. Oficiul for ței de munc ă
nu este în posesia tuturor date lor strict nece sare, de aceea rolul major al
asistenței sociale constă în completarea eviden ței șomerilor cu date pur
sociale care ar contura un tablou la care organele de asisten ță socială au
sau nu de intervenit. În afara de datele referitoare la sexul, vârsta, starea
civilă și numărul de copii pe care îi are în îngrijire direct ă familia
șomerului, asistentul social trebuie s ă dispună și de informa ție cu privire
la membrii de familie (dac ă copiii beneficiaz ă sau nu de educa ție
preșcolară și școlară), la starea de s ănătate și la modul de via ță al familiei
(bine organizat ă, dezorganizat ă etc.).
Stabilirea factorilor determinan ți ai stării de șomaj într-o familie
este acțiunea de care asisten ța socială trebuie s ă țină cont de la prima
întrevedere cu familia sau persoana respectiv ă până la rezolvarea
definitivă a cazului. Șomajul este un fenomen complex, care are multiple
consecințe și poate fi generat de urm ătoarele cauze principale:
8. ASPECTE ALE ASISTEN ȚEI SOCIALE A ȘOMERILOR
317 • disponobilizarea for ței de munc ă ocupate, datorit ă dispariției
unui mare num ăr de locuri de munc ă;
• intrarea pe pia ța muncii a unei p ărți de popula ție, considerat ă
inactivă, formată preponderent din femei;
• apariția foarte lent ă a numărului de locuri de munc ă, situație ce
creează dificultăți pentru încadrarea tinerilor absolven ți în
câmpul muncii;
• consolidarea pozi ției de cvasimonopol a unor agen ți economici,
având drept consecin ță rigidizarea pie ței muncii;
• dezvoltarea insuficient ă a sectorului privat, fapt ce influen țează
ocuparea unui num ăr relativ mic dintre cei care doresc s ă
munceasc ă.
În asisten ța șomerilor se lucreaz ă atât cu persoane șomere, cât și cu
familii în care cel pu țin o persoan ă nu are loc de munc ă. Activitatea
desfășurată pe linie de asisten ță socială urmărește reîncadrarea persoanei
în câmpul muncii prin:
• recalificare sau perfec ționare profesional ă;
• schimbarea atitudinii fa ță de munc ă, orientarea activ ă spre
căutarea, găsirea și menținerea unui loc de munc ă;
• cultivarea ini țiativei de a- și defini o activitate util ă care să-i
ofere și resursele necesare existen ței sale demne.
Prezentăm câteva situa ții posibile, subliniind faptul c ă soluțiile
optime de rezolvare pot fi adoptate numai la fa ța locului de c ătre
asistentul social.
Spre exemplu, în cazul familiei cu copii în între ținere, în care
ambii părinți sunt șomeri de lung ă durată (deci beneficiaz ă doar de
ajutorul material), asistentul social urm ărește neîncadrarea p ărinților
șomeri în câmpul muncii (o variant ă ar fi munca la domiciliu), dac ă este
posibil, dac ă nu – înscrierea la cursurile de calificare/recalificare
STELA MILICENCO
318 profesional ă. De asemenea, asistentul social urm ărește participarea
copiilor la instruirea școlară.
În cazul șomerului – b ărbat celibatar de 55-60 de ani, din
localitatea urban ă, cu anumite afec țiuni somatice sau boli cronice,
asistentul social urm ărește internarea persoanei respective într-un c ămin
de bătrâni.
În caz că șomerul este un tân ăr celibatar, orfan, domiciliat în
mediul urban, cu studii tehnico-profesionale, asistentul social îi acord ă
sprijin tân ărului și urmărește încadrarea într-o activitate permanent ă sau
sezonieră.
În situația șomerului f ără familie și domiciliu, fost delincvent,
asistentul social urm ărește angajarea tân ărului într-o munc ă necalificat ă
sau internarea lui într-o unitate de asisten ță socială cu o eventual ă
înscriere la cursurile de calificare.
Acordarea asisten ței sociale șomerilor, precum și întregul complex
de acțiuni îndreptate spre utilizarea celei mai importante avu ții a celor
săraci și defavoriza ți – a for ței de munc ă – constituie elemente
componente ale politicii active în domeniul ocup ării forței de munc ă.
Eforturile importante depuse de asisten ța social ă în sprijinirea
persoanelor aflate în stare de șomaj trebuie sus ținute de to ți actorii
sociali în scopul identific ării soluțiilor optime pentru realizarea
obiectivului general: diminuarea nivelului șomajului și atenuarea
consecințelor lui nefaste.
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
319
Capitolul 9.
ANALIZA DE CON ȚINUT
9.1. Defini ții ale analizei de con ținut
În ultimele dou ă-trei decenii au fost înregistrate progrese
însemnate în ceea ce prive ște utilizarea analizei de con ținut. Analiza de
conținut este frecvent utilizat ă în diverse domenii. Aplicarea acestei
metode este benefic ă și în asisten ța socială, în special când este vorba de
analiza unor documente privind rela țiile din cadrul familiei, situa ția
clientului/beneficiarului etc. sau pentru a determina con ținutul manifest și
latent al informa țiilor prezentate de client/beneficiar.
Analiza de con ținut reprezint ă o modalitate cantitativ – calitativ ă
de studiere a comunic ării, dar nu numai a con ținutului manifest al
acesteia, ci și a celui latent. Tocmai con ținutul latent, ceea ce nu e imediat
sesizabil, ceea ce e “ascuns” constituie obiectul de interes al tehnicii analizei de con ținut
1. Potrivit lui P.P.Cartwright, analiza de con ținut “este
analiza sistemic ă a ideilor exprimate și cuprinse într-un text, într-un
document sau într-o “comunicare verbal ă”2. Acest tip de analiz ă vizează
“descrierea obiectiv ă, sistematic ă și cantitativ ă a conținutului manifest al
comunicării, cu scopul de a-l interpreta” (R.Pinto, M.Grawitz, 1967). De
asemenea, aceast ă analiză constă în “descompunerea ansamblului de
elemente simple în scopul clasific ării, măsurării, cuantific ării sau
1 S.Chelcea. Metodologia cercet ării sociologice. Metode cantitative și
calitative . -București, 2001, p.514.
2 Vezi: P.P.Cartwright. L‘analyse du materiel qualitatif . -Paris, 1974.
MARCELA DILION
320 ierarhizării”… elementelor unui document sau a unui “grup de
informații” diferite.
Analiza de con ținut mai poate fi definit ă ca aplicare sistematic ă a
unui ansamblu de criterii clar definite unei comunic ări particulare sau
unui ansamblu de comunic ări.
În fine, aceast ă formă de analiz ă constă în “ clasificarea și
codificarea elementelor unui mesaj în categorii specifice, în m ăsură să
pună în eviden ță diferitele caracteristici pentru a le în țelege sensul”. Prin
mesaj, în acest context, se în țelege un document, articol de revist ă, referat
științific, discurs, “povestirea vie ții” etc.
Analiza de con ținut este un procedeu indispensabil cercet ării
sociologice, întrucât cunoa șterea în profunzime a domeniului vizat nu se
poate limita numai la observarea comportamentelor sau la ceea ce
exprimă aceste comportamente, ci se impune și studiul “produselor
umane”, mai ales ale diferitelor comunic ări, urmărindu-se s ă se identifice:
a) Cine este autorul textului, al comunic ării?
b) Ce cuprinde, care este conținutul acesteia?
c) Cui îi este adresat ă comunicarea respectiv ă?
d) Prin ce sau cum s-a făcut (s-a transmis) comunicarea?
e) Ce rezultat , ce efect a avut?
Analiza de con ținut a fost utilizat ă în timpul celui de-al doilea
război mondial în studiul propagandei naziste de către aliați, în general în
cercetarea opiniei publice. Aceast ă tehnică este practicat ă mai ales în
sociologie, antropologie (influen ța mass-media, originile fenomenelor
anonime, ale delincven ței, publicitarea etc.) și, de asemenea, în
politologie (comportamentele politice, formarea opiniei publice, “liderul
de opinie” etc.). Temele preferate ale anali știlor sunt legate și de unele
fenomene care au luat o mare amploare în ultimele decenii:
– manipularea individului și a “grupurilor umane”;
– mentalitățile mai noi sau mai vechi, “dinamica” și efectele lor;
– sistemele de credin ță, de valori, de prejudec ăți etc.
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
321 Analiza de con ținut a ap ărut ca reac ție, în special, la excesul de
analize “literar-istorice”, dominant calitative, vizând cu prec ădere
cuantificarea fenomenelor sociale și abordarea mai adecvat ă a
caracteristicilor unei analize mai potri vite a acestora, stabilindu-se un
echilibru sau un raport optim între: suplețea și rigiditatea rezultatelor
analizei sau între caracterul “impresionist” sau sistematic al demersului
științific.
În acest context, este necesar s ă ne referim la criteriile și
caracteristicile analizei de con ținut. Acestea sunt:
1. Obiectivitatea : analiza trebuie realizat ă potrivit unor reguli și
exigențe clare, precise și adecvate “demersului științific”, pentru a asigura
comparativitatea și veridicitatea rezultatelor (mai mul ți analiști trebuie s ă
ajungă la acelea și rezultate, dac ă au vizat acela și document și dacă au
utilizat acelea și categorii de analiz ă).
2. Sistematizarea : conținutul informa țional trebuie ordonat și
integrat în categoriile stabilite, în funcție de scopul ales. Nimic nu trebuie
lăsat “în afar ă”, nimic nu trebuie omis din aceast ă ordonare.
3. Cuantificarea : analiza de con ținut vizeaz ă, de regul ă,
numărarea (sau m ăsurarea) elementelor semnificative (“unit ăți de
semnifica ție” etc.). Datorit ă naturii “prea complexe” a “sistemului de
informații” sau a documentului, analiza poate fi numai calitativ ă, adică nu
se măsoară și nu se num ără nimic exact, în schimb se caut ă temele
principale, frecven ța lor, apoi se ierarhizeaz ă etc.
9.2. Tipurile analizei de con ținut
Putem delimita mai multe tipuri ale analizei de con ținut în func ție
de diferiți factori. Astfel, în dependen ță de tipul de cercetare se cunosc:
• analize de explorare , când “universul social” vizat este nou,
încă necercetat în mod sistematic;
• analize de verificare a unor ipoteze.
MARCELA DILION
322 În funcție de metod ă, există:
• analize cantitative , urmărindu-se s ă se stabileasc ă frecvența
temei, a cuvântului sau a conceptului, a unit ății de analiz ă sau
să se realizeze compara ții între anumite texte sau comunic ări,
identificarea “unit ăților de semnifica ție” și, în esen ță,
cuantificarea informa țiilor;
• analize calitative (istorică, literară, juridică, psihologic ă și
sociologic ă).
În funcție de conținut, se cunosc:
• analize interne ;
• analize externe (prin raportarea con ținutului la context).
În fine, în func ție de “gradul de profunzime” al analizei, exist ă:
• analize asupra con ținutului manifest (“superficial”);
• analize asupra con ținutului latent (adică “ascuns în
profunzime”, a ceea ce se afl ă “în spatele” datelor manifeste,
interpretarea sensului datelor, a “asocia țiilor de cuvinte” etc.).
Tipul de material analizat determin ă și tipul analizei de con ținut ce
poate fi utilizat. Exist ă, în acest sens, trei tipuri de material:
1) informații pre-existente (documente, memorii etc.);
2) materiale culese într-un scop anume (prin anchete, în func ție de
întrebări și ipoteze formulate ante-factum );
3) materiale constituite sau “provocate” de cercetarea îns ăși (prin
fenomene “de feed-back”, “reac ții” la cercetare etc.).
Formele de analiz ă dominant și tradițional calitative sunt
următoarele:
1) analiza în perspectiva istorică, care vizeaz ă contextul în care a
fost elaborat documentul respectiv (analiza extern ă, pe de o parte, și
conținutul informativ (analiza intern ă), pe de alt ă parte). Analiza
urmărește, în primul rând:
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
323 – autenticitatea documentului ;
– veridicitatea faptelor cuprinse, relatate, descrise prin
confruntarea informa țiilor culese prin mai multe tehnici sau
surse. O asemenea analiz ă prezintă un interes direct
sociologic;
2) analiza de tip literar , care vizeaz ă stilul, vocabularul și
“gândirea unui autor” sau a unei epoci. Este o analiz ă dominant
subiectivă și “impresionist ă”. În ciuda caracterului dominant calitativ,
analiza literar ă recurge tot mai mult la mijloace cantitative (analiza
semantică a vocabularului, dimensiunea cantitativ ă a stilului unui text
reflectată, de pildă, și în frecven ța unor cuvinte etc.);
3) analiza de tip juridic și în “perspectiv ă normativ ă”, adică
raportarea con ținutului documentului la textele, conceptele, normele și
raționamentele juridice ale epocii, adic ă ale “contextului social” în care a
fost redactat documentul respectiv pentru a în țelege mai bine “logica
internă” a comunic ării sau a con ținutului vizat și a sistemului juridic
corespunz ător;
4) analiza de tip lingvistic , care vizeaz ă structura limbajului și
raporturile dintre “unit ățile de limbaj” într-o m ăsură mai mare decât, de
pildă, frecvența semnelor și semnifica ția acestora;
5) analiza psihologic ă sau în perspectiv ă “afectivă-rațională”, care
vizează mai ales documentele “expresive” (potrivit lui M.Grawitz),
identificându-se factorii indicatori specifici st ărilor mentale, afective, ale
persoanelor implicate în con ținutul studiat;
6) analiza în sens strict sociologic , care privilegiaz ă cunoașterea
raporturilor dintre indivizi și grupuri, “situa ție socială” propriu-zis ă din
epoca la care se refer ă documentul sau în care el a fost elaborat, natura și
particularit ățile comunic ării între diferitele structuri sau “segmente”
sociale.
MARCELA DILION
324 Clasificarea principal ă a tipurilor de analiz ă este clasificarea în
analize cantitative și calitative . În cazul primului tip, frecven ța faptului
sau a fenomenului vizat constituie criteriul principal, în timp ce în cazul celui de-al doilea tip – al analizelor calitative – criteriul principal îl
constituie noutatea, interesul, valoarea unei teme, semnifica ția unui
cuvânt sau a unui concept, prezen ța sau absen ța unui element etc.
Exagerarea laturii cantitative a documentului sau a “volumului
informațional” cercetat prezint ă riscuri și limite importante,
“deteriorizeaz ă” semnifica ția reală a conținutului, ignor ă sau lasă “în
afara analizei” teme, simboluri sau elemente importante prin
originalitatea lor, în ciuda slabei lor frecven țe, conduce la concluzii
parțiale sau dominant manifeste și, în final, la ob ținerea unei “imagini”
ireale sau cel pu țin superficiale asupra “universului” studiat.
În ceea ce prive ște stabilirea categoriilor de analiz ă, există două
riscuri derivate din dou ă “practici extreme”:
1) de a stabili categorii prea fine , prea “înguste” sau particular-
individuale, în care realitatea se reg ăsește aproape în întregime (teme
singulare, nesemnificative, “pierdute” în diversitatea celorlalte, cu o frecvență slabă);
2) de a stabili categorii prea generale , adică prea largi, în care
sunt introduse teme diferite, fapt ce genereaz ă o “pierdere de informa ție”,
care pune în pericol – în mod irem ediabil, atingerea obiectivului și, deci,
eficiența investiga ției. Stabilirea unui num ăr redus – prea redus – de
categorii de analiz ă ușurează, desigur, munca analistului, dar cu riscul
sacrificării unui volum important de date, în primul rând de “informa ții
specifice”, adesea esen țiale sau deosebit de interesante pentru “destinul”
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
325 cercetării – informa ții care se pierd definitiv și, deci, nu pot fi întâlnite în
rezultatele finale1.
Se impune, de aceea, stabilirea unui echilibru între num ărul de
categorii și semnifica ția datelor cuprinse în document. Trebuie s ă
reamintim și să re-preciz ăm, în leg ătură cu aceasta, c ă faptul însu și al
cuantificării, al stabilirii frecven ței, de pild ă, nu constituie o garan ție a
obiectivit ății informa țiilor rezultate.
Același lucru se poate spune și despre abuzul de statistici sau
despre feti șizarea unor analize mai mult sau mai pu țin sofisticate. Analiza
cantitativă este, desigur, necesar ă, utilă și chiar indispensabil ă, îndeosebi
atunci când inten ționăm:
– să identificăm factorii obiectivi , cauzele unui fapt social;
– să realizăm comparații între diferite serii de fapte sau fenomene
sociale;
– să atingem un nivel ridicat de precizie și obiectivitate;
– să utilizăm mai ales un material cifric care nu poate fi analizat
decât în perspectiv ă cantitativ ă.
Spre deosebire de analiza cantitativ ă, analiza calitativ ă se bazeaz ă în
esență pe experien ța individual ă și, deci, pe subiectivitatea analistului
sociolog, îndeosebi în cazul investiga țiilor explorative – lipsite de ipoteze –
în “spații sociale” noi, necunoscute. Intui ția și suplețea, imagina ția și
“finețea spiritului” sunt calit ăți indispensabile pentru o analiz ă reușită,
însușiri care trebuie dublate, desigur, de profesionalism și îndelungat ă
experiență sociologic ă.
Ar fi interesante investiga țiile și analizele de con ținut privind unele
domenii mai pu țin cunoscute și cercetate:
1 M.Grawitz. Les Methods de recherche dans les sciences sociales . -Paris,
1967, p.463.
MARCELA DILION
326 – fenomenul de “dedublare a personalit ății” – prin analiza de
conținut a opiniilor, a documentelor personale, a ceea ce spun și, totodată,
a ceea ce fac subiec ții în realitate (identificarea comportamentelor
ambivalente, demagogice, oportuniste, fals-democratice, diagnosticarea
“noului interna ționalism” etc.);
– manipularea individului – forma cea mai r ăspândită de
“alienare social ă” – cultural ă, politică, afectivă etc. – a personalit ății și de
“democratizare” sau de “falsificare” a șa-zis democratic ă a vieții sociale;
– destructurarea spa țiului ecologic și a “vieții de cartier”, în
particular problemele micro- cartierelor urbane disfunc ționale din toate
punctele de vedere, adev ărate focare de infec ție socială – fizică, morală,
relațional-afectiv ă, educațională etc.
Atât documentele existente cu privire la asemenea fenomene sau
“realități sociale”, cât și conținutul “convorbiri lor” cu diferi ți subiecți vor
trebui supuse unor analize de con ținut adecvate în vederea elabor ării unor
“proiecte de interven ție”.
Între tipurile de analiz ă o importan ță deosebit ă o au analizele
interne și analizele externe.
Analiza intern ă constă îndeosebi în acțiunea de decodificare –
logică și subiectiv ă – a elementelor caracteristice sau semnificative,
cuprinse în textul documentului vizat, a raporturilor dintre aceste elemente și a factorilor evolu ției acestora și, totodată, stabilirea prezen ței
sau absen ței unor teme sau caracteristici în volumul informa țional
respectiv.
Analiza extern ă urmărește replasarea documentului în contextul
social-istoric de origine, pentru a-l face inteligibil, pentru a-i în țelege
sensul și, în general, pentru a-l putea supune unei interpret ări legitime și
adecvate. Procedeul hermeneutic, de bun ă calitate, ne va putea ajuta s ă
surprindem cele mai importante “semnifica ții contextuale” ale
documentului studiat.
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
327 Trebuie s ă menționăm că cele două analize sunt complementare și
se află în raport de interdependen ță. Analiza intern ă, de pildă, nu poate fi
realizată cu succes în lipsa analizei externe sau în condi țiile în care
“sarcinile specifice” acesteia din urm ă nu sunt realizate sau satisf ăcute. În
lipsa “contextului social” al unei comunic ări-informa ții, analiza (intern ă)
a acesteia s-ar face “în vid”, nu ar putea degaja concluzii relevante, în fapt ar fi imposibil ă atunci când con ținutul ar dep ăși sfera “strict individual ă”.
Așa cum variabilele dependente ale unei anchete trebuie analizate și
raportate la variabilele independente – în calitatea acestora de filtru sau, mai exact, de sistem de referin ță – la fel și analiza intern ă trebuie realizat ă
în raport cu rezultatele analizei externe a documentului, cu “elementele
filtrante” ale contextului în care s-a elaborat “con ținutul” studiat.
De aceea, în plan tehnic este important ca fiecare document (fie
formular de anchet ă, fie ghid de interviu, tabel, memoriu, referat, raport
de cercetare etc.) s ă cuprindă așa-zisele “date de identificare” absolut
necesare, coordonatele spa țio-temporale ale “na șterii” materialului
informativ respectiv (data redact ării, autorul, institu ția organizatoare a
studiului, locul elabor ării, echipa de cercetare etc.). Exist ă, din păcate,
materiale (chestionare complete, anchete sociale, fi ș
e de caz etc.) care
“par anonime”, sunt lipsite de identitate și deci sunt inutilizabile.
Valoarea analizei de con ținut este în func ție și de capacitatea
analistului de a disocia con ținutul și structurile latente, aspectele
manifeste ale documentului cercetat.
Într-o prim ă etapă, analiza de con ținut a urm ărit îndeosebi studiul
conținutului manifest prin câteva opera ții, dintre care men ționăm:
– clasificarea informațiilor incluse în document;
– re-ordonarea acestora în categorii, potrivit temelor sau sub-
temelor descoperite (potrivit gradelor de fine țe sau
generalitate);
– numărarea sau măsurarea acestor elemente (frecven ța lor);
MARCELA DILION
328 – corelarea categoriilor și a elementelor cuantificate;
– compararea cu alte documente sau sisteme de informa ții.
Aceasta ar fi analiza clasică de conținut care porne ște de la
premisa c ă “cel care a avut de spus sau de scris ceva, a f ăcut aceasta
direct”, fără a se eschiva sau a folosi alte mijloace. Asemenea anali ști
resping presupunerea c ă autorul documentului “a vrut s ă spună că…”,
întrucât, arat ă aceștia, dacă autorul ar fi dorit într-adev ăr aceasta, el ar fi
făcut-o . Deci, “mesajul este complet în el însu și” – afirm ă acești analiști.
Nu este nevoie, deci, de a parafraza textul, de a-l înlocui prin altul “mai clar” sau de a explica-interp reta ceea ce ni s-a oferit.
Potrivit celor mai “experimenta ți” analiști, intenția, de a dep ăși
conținutul documentului și de a-l interpreta este totu și necesar ă.
Descoperirea și delimitarea conținutului latent sunt opera ții cu atât mai
necesare cu cât “contextul social–istoric” al documentului genereaz ă
multiple direc
ții de interpretare și analiză a informa țiilor. De cele mai
multe ori con ținutul (manifest) include mult mai multe informa ții decât
cele pe care ni le pune direct la dispozi ție, informa ții legate tocmai de
context și de elementele caracteristice “actorilor” implica ți în cazul
respectiv.
9.3. Etapele analizei de con ținut
Nu există o schemă standardizat ă a demersului științific al analizei
de conținut, fiecare sociolog-analist “codificându- și” sistemul propriei
“perspective teoretice”.
De exemplu, Pinto și Grawitz stabile ște următoarele etape ale
analizei de con ținut:
a) stabilirea obiectului analizei (dac ă este cazul);
b) constituirea “sistemului de date” (texte, documente, informa ții
etc.);
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
329 c) alegerea unit ăților de analiz ă;
d) cuantificarea rezultatelor;
e) verificarea analizei etc.
Potrivit altor opinii, analiza de con ținut ar trebui s ă urmeze
traiectoria sondajului:
a) stabilirea temei sau a problemei;
b) alegerea surselor de date;
c) eșantionarea textelor sau a materialelor ce urmeaz ă a fi
analizate;
d) alegerea instrumentelor de m ăsurare;
e) în fine, cuantificarea propriu-zis ă etc.
Putem men ționa, dup ă unii autori (O.Aktonf), urm ătoarele cinci
etape:
1) Studierea documentelor sau a “textelor informative” respective
cu multă atenție; dacă este cazul, lectura se repet ă de mai multe ori în
scopul familiariz ării analistului cu con ținutul informa țiilor în așa măsură,
încât să fie capabil de a identifica temele și semnifica țiile principale ale
acestora.
Este vorba de a șa-numita “ lectură flotantă”.
2) Alegerea categoriilor de analiz ă, precizându-le natura,
numărul, subdiviziunile etc. Categoriile îndeplinesc rolul de a regrupa
“unitățile de informa ție” pe care le identific ăm în documente și pe care le
extragem în vederea ordon ării și clasific ării în raport cu obiectivul
urmărit.
3) Stabilirea unit ăților de cuantificare (dacă este cazul, dac ă este
posibilă o asemenea opera ție și dacă este stabil ă ca obiectiv). În al ți
termeni, este vorba de alegerea unit ăților de înregistrare adecvate, printre
care putem enumera, în mod ipotetic:
– tema , deci frecven ța temelor dintr-un document, text etc.;
MARCELA DILION
330 – cuvântul – cuvinte-cheie, cuvinte-concept, cuvinte-slogan etc.;
– unitatea de semnifica ții sau tematica (în propozi ție, frază,
paragraf etc.);
– ideea – ideea-propozi ție, ideea-fraz ă etc.
Unele unit ăți de înregistrare se identific ă uneori cu unele categorii
de analiză.
4) Alegerea unităților de m ăsură – unități de timp, unit ăți de
spațiu, cum ar fi: num ărul de apari ții pe o pagin ă a unui cuvânt, frecven ța
unui concept politic în cadrul unei sau a mai multor emisiuni prezentate la radio, frecven ța unei teme într-un text, paragraf, fraz ă etc.
5) Cuantificarea propriu-zis ă, operație în cadrul c ăreia unitățile
reținute vor fi transformate în cantit ăți matematic analizabile. Nu poate fi
omisă în nici un caz interpretarea datelor și a rezultatelor.
Este important ca analiza s ă fie exhaustiv ă în ceea ce prive ște
descompunerea în unit ăți de semnifica ție și clasificarea acestora în
categorii de analiz
ă bine alese și delimitate. Aceste dou ă operații trebuie
să fie complete, întrucât “orice unitate de semnifica ție trebuie s ă-și
găsească locul precis, f ără ambiguit ăți, într-o categorie deja definit ă.
Numai în a șa caz structura tematic ă a documentului va fi descoperit ă.
Tehnica “întrevederii” oferă analizei de con ținut – datorit ă
particularit ăților ei – un material deosebit de bogat, nuan țat, am putea
spune privelegiat. Etapele analiz ei unui asemenea material sunt
următoarele:
a) transcrierea cât mai fidel ă a informa țiilor înregistrate în timpul
întrevederilor, f ără pierdere esen țială de informa ție;
b) lectura repetat ă a informa țiilor transcrise, ori de câte ori este
nevoie (lectur ă flotantă), până când analistul s-a familiarizat cu con ținutul
documentului și a devenit capabil s ă selecteze texte omogene, s ă
formuleze ipoteze, s ă identifice teoriile implicate, s ă aleagă tehnicile
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
331 adecvate și, în final, s ă elaboreze o imagine de ansamblu asupra
materialului supus analizei;
c) clasificarea textului în func ție de temele codificate;
d) precizia structurii tematice (subteme, indicatori etc.);
e) rezultatele analizei, inclusiv cele “interpretative”.
Dacă analistul are experien ța unor astfel de opera ții și dacă aplică
riguros regulile admise, atunci el poate asigura o bun ă fidelitate
rezultatelor ob ținute. În mod normal, doi anali ști de acest tip și două
analize vizând acela și obiectiv – realizate una independent de alta – ar
trebui să ducă la același rezultat.
Pentru reu șita investiga ției se impune, de asemenea, delimitarea și
compararea cadrelor de analiz ă ale cercet ătorilor cu cadr ele de referin ță
ale subiec ților. Pentru cercet ători, momentul principal este cel al definirii
structuri tematice (aspecte, variabile, indicatori, semnifica ții etc.), întrucât
aceasta va sta la baza grilei de analiz ă (de care dpinde, în ultim ă instanță,
pertinența și semnifica ția rezultatelor).
Având în vedere diferitele opinii și experien țe individuale ale
analiștilor, putem ordona demersul analizei de con ținut – în plan
metodologic și tehnic – în dou ă etape:
• pregătirea materialului de analizat;
• alegerea unit ăților de înregistrare și cuantificare.
Înainte de toate este îns ă necesară o pre-analiz ă, urmărindu-se
scopul ob ținerii unei imagini de ansamblu și pentru a scoate în relief
semnifica țiile textelor vizate, printr-o lectur ă repetată a acestora (lectura
flotantă), pentru familiarizarea cu ideile dominante, pentru a orienta apoi
analiza de con ținut. Pre-analiza va putea pune în lumin ă, de asemenea,
eventualele dificult ăți și – în planul metodei – cat egoriile adecvate ce vor
putea fi alese și practicate și, totodată, unitățile de înregistrare specifice
materialului respectiv.
MARCELA DILION
332 Dacă este vorba de un volum prea mare și ramificat, adic ă prea
eterogen, de texte, materiale, documente diferite, care constituie obiectul
analizei, atunci pre-analiza va putea urm ări1:
a) alegerea textelor și a materialelor “omogene” necesare;
b) formularea unor prime ipoteze și obiective;
c) selectarea indicatorilor necesari interpret ării finale (prin
descompunerea textului în unit ăți comparabile – teme, subteme,
categorii, coduri, unit ăți de înregistrare);
d) verificarea validit ății indicatorilor prin pr e-testarea analizei
(testarea categoriilor și a indicatorilor pe fragmente de
document).
Pregătirea volumului de informa ție pentru analiz ă
Este vorba de constituirea ansamblului de texte, documente și alte
elemente ce urmeaz ă a fi studiate, adic ă:
1) transcrierea observa țiilor, a interviurilor sau a “întrevederilor”
și transformarea acestora în “forme lizibile”;
2) decuparea eventual ă a “unităților de analiz ă”, decuplate din
reviste sau ziare, “e șantionarea” și ordonarea lor în vederea unei analize
accesibile;
3) fișarea răspunsurilor la diferite întreb ări pentru a u șura
clasificarea lor în categorii tematice;
4) numerotarea textelor și a altor materiale ce vor fi analizate și
constituirea listelor recapitulative etc.
Pentru a asigura validitate analizei, trebuie respectate unele reguli
de selectare și pregătire a materialului, între care sunt obligatorii:
a) regula exhaustivit ății: nici un document și nici o informa ție din
“universul social” stabilit nu trebuie omis ă sau neglijat ă din motive
1 L.Bardin. L′Analyse de Contenu . -Paris, 1986, p.99.
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
333 “exterioare” (dificultatea ob ținerii, transmiterii sau multiplic ării
documentului etc.);
b) regula reprezentativit ății: în cazul în care materialul este prea
vast, supradimensionat în raport cu exigen țele cercet ării și cu mijloacele
practice de analiz ă, rezultatele pot fi – în mod legitim – extrapolate și
generalizate la întregul “univers social” vizat de investiga ție;
c) regula omogenității: elementele alese pentru analiz ă trebuie s ă
fie omogene (în raport cu criteriile stabilite), îns ă în nici un caz nu trebuie
să fie singulare. De pild ă, “întrevederile” introduse în analiz ă trebuie s ă
fie de acela și tip, privind aceea și temă și realizate prin procedee
asemănătoare;
d) regula pertinenței: textele și elementele luate în aten ție trebuie
să corespund ă obiectivului urm ărit.
Alegerea unit ăților și analiza propriu-zis ă
Dacă pre-analiza și pregătirea s-au realizat în cele mai bune
condiții, tratamentul sau codificarea materialului nu mai constituie decât
“simple opera ții tehnice” (sistematiz ări, clasific ări, enumer ări și, desigur,
codificări).
“A tratata materialul, – spune Bardin, – înseamn ă a-l codifica” sau
a-l descompune și re-organiza, opera ție care corespunde transform ării
datelor brute ale textelor în categorii semnificative și reprezentative
pentru con ținutul vizat de analiz ă. Elementele re ținute drept unit ăți de
analiză pot fi variate (cuvântul, propozi ția, fraza, paragraful etc.). Acela și
text poate fi supus unor procedee diferite de analiz ă, cu sisteme diferite de
categorii. Natura și valoarea analizei de con ținut depind de natura și
valoarea categoriilor de analiz ă. Datorit ă diversit ății acestora,
determinarea și alegerea categoriilor – în func ție de scop și de obiectiv –
sunt opera ții dificile, de mare profesionalism”.
Există, în acest scop, trei metode de analiz ă:
MARCELA DILION
334 1) analiza deschis ă, pentru care nu exist ă categorii prestabilite,
acestea urmând a fi definite treptat, rând pe rând, pe m ăsură ce apar tipuri
specifice de informa ții, de teme, de “unit ăți de semnifica ție” etc., în
funcție de înrudirea, similitudinea sau regruparea natural ă a acestora;
2) analiza închis ă presupune, dimpotriv ă, existența unor categorii
prestabilite, formulate de c ătre cercet ătorul însu și, în care vor fi
clasificate sau regrupate temele, subtemele și semnifica țiile conținutului.
Dacă sistemul prealabil de categorii nu a fost înc ă experimentat prin alte
cercetări, s-ar putea s ă nu fie adecvat, de aceea el trebuie revizuit și
verificat pân ă când se asigur ă concordan ța și reproducerea categoriilor
prealabile în con ținutul analizat;
3) analiza mixt ă presupune atât existen ța unor categorii pre-
stabilite, cât și identificarea altor categorii în con ținutul materialului
respectiv.
După ce s-au realizat clasific ările, adică ordonarea pe categorii a
materialelor, a temelor și a celorlalte elemente semnificative, urmeaz ă o
operație la fel de important ă: codificarea, adic ă atribuirea de coduri
diferitelor categorii de informa ții în funcție de sensurile acestora.
A clasifica cuvintele în func ție de frecven ța acestora, de pild ă, nu
este o opera ție neutră – în plan teoretic – întrucât în fapt frecven ța unui
cuvânt care are un sens pentru autorul textului exprim ă, ipotetic vorbind,
o opinie, o atitudine sau o pozi ție politică etc., deci ceva semnificativ.
Indiferent de tipul de analiz ă (deschisă, închisă, mixtă), categoriile
trebuie să satisfacă următoarele cinci criterii:
a) al exclusivit ății, adică o informa ție nu poate fi clasat ă decât
într-o singur ă categorie;
b) al exhaustivit ății, adică întreg con ținutul trebuie clasificat, iar
sistemul de categorii trebuie s ă permită clasificarea întregului material
cules;
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
335 c) al pertinen ței, sunt pertinente categoriile adecvate, adic ă cele
care fac posibil ă analiza materialului cules;
d) al univocit ății categoriilor − a faptului c ă orice categorie are
același sens pentru diferi ți cercetători sau anali ști;
e) al ontogenit ății, adică însușirea categoriilor de a clasifica
materialul potrivit aceluia și principiu.
Pentru a în țelege mai bine aceste cinci criterii, este necesar de a fi
efectuate unele lucr ări sau exerci ții practice.
De exemplu: Tema – Efectele unui proiect de prevenire a violen ței
la copii.
Întrebarea (adresată copiilor):
“Când vezi c ă se bat doi copii-prieteni, ce faci?”
Scopul: a identifica reac țiile și formele de interven ție a copiilor în
fața violenței.
Rezultatele (răspunsuri):
– “Eu mi-aș spune: las ă-i să se bată”
– “Aș dezaproba comportamentul lor, îns ă nu-mi voi expune
opinia”
– “Dacă sunt mai mici decât mine, sar și eu la bătaie”
– “Dacă sunt într-adev ăr prieteni, îi voi întreba de ce fac asta și
voi încerca s ă reglez situa ția”.
Aceste răspunsuri trebuie supus e analizei de con ținut potrivit unui
cadru teoretic și unui sistem conceptual. De pild ă, analiza r ăspunsurilor
menționate poate fi integrat ă – ipotetic – în urm ătoarea schem ă (care
trebuie evaluat ă și analizată critic):
1) violență: fizică și psihologic ă;
2) mijloc : fizic și psihologic;
3) intervenție: verbală și nonverbal ă:
MARCELA DILION
336 • verbală – pozitiv ă
– negativ ă
• nonverbal ă – pozitiv ă
– negativ ă
4) mijloc :
• fizic – pozitiv
– negativ
• psihologic – pozitiv
– negativ
Limitele acestor patru trepte sunt urm ătoarele:
1. Nu se respect ă principiul pertinen ței, întrucât scopul era de a
identifica reac țiile copiilor, și nu tipul de violen ță.
2. Nu se respect ă criteriul exclusivit ății, întrucât categoria
“intervenției verbale” interac ționează cu categoria “mijloc psihologic”.
Categoriile trebuie astfel definite, încât s ă fie identice pentru to ți
cercetătorii.
3. Nu este exhaustiv ă, pentru c ă nu cuprinde categorii vizând, de
exemplu, “mijloacele fizice” utilizate de copii.
4. În fine, avem de-a face cu sistemul de categorii cel mai adecvat
care satisface cel mai bine, în seria aceasta, exigen țele analizei.
5. Nu este omogen ă, întrucât primele dou ă categorii se refer ă la
mijloacele utilizate, iar celelalte dou ă categorii se refer ă mai curând la
rolurile copiilor (deci la altceva decât la obiectivul urm ărit etc.)
Categoriile î și au originea în mod normal în “textul însu și” supus
analizei și, totodată, în “experien ța și cunoștințele” cercet ătorului-analist.
În stabilirea categoriilor trebuie evitate:
a) rigiditatea sau “schemele” prea tehnice și complicate (ilizibile)
în raport cu flexibilitatea și claritatea informa țiilor;
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
337 b) superficialitatea sau schemele prefabricate în care nu pot fi
clasificate decât elementele manifeste;
c) detalierea exagerat ă sau “finețea” exagerat ă a categoriilor, care
reproduc textul aproape în întregime sub pretextul evit ării
“pierderii de informa ție”;
d) sub-detalierea sau stabilirea unor categorii prea generale care
nu permit identificarea tuturor temelor, subtemelor și a
celorlalte elemente de care este nevoie pentru o analiz ă
adecvată.
Două demersuri sunt posibile în stabilirea categoriilor:
1) demersul deductiv care presupune existen ța unor ipoteze ce
urmează a fi verificate și a unui veritabil formular-chestionar
distinct “integr ării” materialului (cuprinzând categoriile-
întrebări necesare pentru a tingerea obiectivelor);
2) demersul inductiv care vizeaz ă identificarea în text a
categoriilor de analiz ă, adică a elementelor, f ără existența
prealabilă a unor ipoteze, alc ătuind un adev ărat inventar de
aspecte, teme, “propozi ții semnificative” etc.
Nu exist ă deci categorii standardizate acceptate unanim de
cercetători pentru astfel de analize. Nu exist ă, de asemenea, nici limite
fixe, strict precizate pentru analiza de con ținut. Teoretic, analiza nu are
sfârșit, întrucât totdeauna este posibil de a schimba schema teoretic-
conceptual ă și, prin urmare, sistemul categoriilor, de a continua
interpretarea și a descoperi “superinterpret ări”. Vom încheia totu și analiza
atunci, când vom considera c ă am ajuns la rezultate acceptabile, pentru
momentul respectiv.
În orice analiz ă de conținut este implicat ă problema raportului
dintre semnificativ și banal , adică dintre temele și elementele
semnificative – într-o anumit ă perspectiv ă – și numeroasele “segmente”
sau elemente banale, îns ă, de asemenea, semnificative – într-un anumit
MARCELA DILION
338 context sau moment dat. Ceea ce este important și aparține de esen ță în
raport cu un anumit obiectiv și deci cu un sistem specific de categorii
poate deveni relativ banal, adic ă lipsit de importan ță, de valoare și interes
în cadrul unei alte analize, într-o alt ă perspectiv ă, potrivit unui alt cadru
teoretic și conceptual. Exist ă, se poate spune, o relativitate a
semnifica țiilor conținutului de informa ții, a valorii categoriilor “posibile”
și necesare analizei sau investiga ției propuse.
Clasificarea unit ăților de înregistrare se face uneori la nivel
semantic (teme, subteme, concepte etc.) sau la nivel aparent lingvistic (cuvinte, grupuri de cuvinte, fraze, paragrafe etc.), acestea având, în
ansamblul lor, semnifica ții intelectuale sau afective unice.
Tema, de exemplu, este utilizat ă ca unitate de înregistrare în
studiile privind motiva țiile, mentalit ățile, atitudinile, valorile, credin țele,
opiniile, aspira țiile etc.
Ideea este de asemenea utilizat ă ca unitate de înregistrare.
Unitatea de context este mai larg ă decât ideea și vizează situarea
sau încadrarea unit ății de înregistrare într-un “spa țiu social”, cultural,
politic etc. specific. În raport cu toat e acestea, paragraful poate fi folosit
drept unitate de context pentru o fraz ă, propozi ție, chiar și pentru o
“unitate de semnifica ție”. În fine, unitatea de num ărare este o unitate de
măsură care permite diferen țierea elementelor incluse într-o categorie
(poate fi
și unitate de timp, de spa țiu, frecven ță etc.).
Pentru a utiliza unit ățile de num ărare în analize este necesar ca
fiecărui element înregistrat s ă i se atribuie – dac ă este posibil – o valoare
numerică precisă. De aceea, unit ățile de num ărare nu sunt adecvate
tuturor tipuri lor de analiz ă, de pild ă nu pot fi folosite în analizele
calitative de con ținut.
A circulat un timp ideea c ă “ceea ce este mai important se
manifestă cantitativ” și că “ceea ce este mai frecvent este de asemenea
mai semnificativ”, opinie criticat ă de marea parte a sociologilor
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
339 profesioni ști. Există, de pildă, factori care împiedic ă frecvența prea mare
a unor informa ții, adică “libera lor circula ție” – factorul blocaj, cenzura la
nivelul incon știentului – ceea ce nu înseamn ă că asemenea informa ții nu
sunt importante.
Puțini oameni recunosc c ă “fac o munc ă penibilă” sau că “trăiesc
în mizerie”, întrucât nu este deloc onorabil s ă afirme acest fapt. Aceasta
nu înseamn ă însă că informația respectiv ă nu este semnificativ ă. Interesul
pentru răspunsuri la asemenea întreb ări, privind, de exemplu, atitudinea
față de munc ă, este și mai mare dac ă se obțin de la categorii diferite de
oameni (mineri, țărani, învățători etc.).
Valoarea unei analize de con ținut depinde de asemenea de calitatea
conceptualiz ării prealabile, adic ă a ipotezelor, variabilelor, a schemei de
analiză sau a categoriilor și, în sintez ă, de concordan ța dintre realitatea
investigat ă și toate aceste elemente ideal-conceptuale. Pentru a fi
eficientă, analiza de con ținut are nevoie de o bun ă idee inițială care să
reflecte probleme reale concret identificabile într-un material informativ,
semnificativ și reprezentativ pentru “universul social”, ea are nevoie și de
o tehnică adevărată de studiu și de interven ție. Analiza este, înainte de
toate, un r ăspuns care valoreaz ă atât cât valoreaz ă întrebarea pus ă (adică
ipoteza, obiectivul urm ărit, obiectul vizat etc.)
Analiza de con ținut nu vizeaz ă atât explica ția, cât verificarea unor
ipoteze și elaborarea unei imagini ma i exacte asupra a ceea ce cunoa ștem
superficial, “global” sau intuitiv.
9.4. Validitatea și fidelitatea an alizei de con ținut
Validitatea depinde îndeosebi de pertinen ța categoriilor și a
unităților de înregistra re alese (în func ție de natura documentului și de
obiectivul urm ărit). Nici o schem ă de analiz ă nu are asigurat ă validitatea
prin ea îns ăși, adică, independent de elementele specifice unui anumit
stadiu. Criteriul fundamental de evaluare a validit ății unui model de
MARCELA DILION
340 analiză îl constituie coeren ța internă a acestuia, care asigur ă un loc în
schema respectiv ă pentru toate elementele con ținutului vizat (principiul
exhaustivit ății).
De regul ă, validitatea trebuie verificat ă înainte de realizarea
analizei propriu-zise, dar acest lucru se poate face și după, în cazurile
existenței unor ipoteze ce trebuie verificate. Discursul (politic sau
diplomatic) este contestat ca baz ă de analiz ă și de caracterizare a
personalit ății sau gândirii politice unui lider, deoarece se știe că în
practică asemenea discursuri sunt elaborate de consilieri sau redactori
calificați, fără participarea direct ă a “oratorilor-benefic iari”. De altfel,
între gradul de preg ătire (planificare) a unui discurs-comunicare și
semnifica ția personalizat ă a conținutului acestuia exist ă, de regul ă, o
corelație invers-propor țională; de aceea, cercet ătorii prefer ă să apeleze la
surse spontane de informa ții, care asigur ă într-o m ăsură mai mare o
corelație pozitiv ă directă între con ținut și atitudine (conferin țe de pres ă,
interviuri direct e de grup etc.)
Evaluarea fidelit ății analizei vizeaz ă1:
a) fidelitatea între cercet ătorii înșiși: dacă în același studiu sunt
antrenați mai mul ți analiști, atunci rezultatele lor trebuie s ă fie
uniforme, omogene, comparabile în raport cu acelea și date și
categorii;
b) fidelitatea rezultatelor și a judec ăților formulate de acela și
analist dar în etape diferite, privind acela și volum de informa ții.
Desigur, trebuie s ă se țină cont de “natura subiectiv ă” a judec ății
sau a evalu ării. Atunci când se utilizeaz ă ordinatorul, evaluarea sau
verificarea fidelit ății constituie o opera ție mai simpl ă.
1 M.Miftode. Dimensiuni ale Asisten ței Sociale . -Botoșani, 1995, p.371.
9. ANALIZA DE CON ȚINUT
341 Limite și dezavantaje ale analizei de con ținut:
1) generează întotdeauna o anumit ă pierdere de informa ții a cărei
pondere difer ă în raport, mai ales, cu valoarea categoriilor de
analiză;
2) nu va putea niciodat ă restitui totalitatea semnifica țiilor posibile
incluse într-un document sau material dat;
3) “destramă” conținutul analizat în unit ăți tematice relativ
independente, izolate, deci rupte din contextul lor;
4) accentul este pus, de regul ă, pe conținutul manifest, con ținutul
latent rămânând a fi relevant în timpul analizei. Unele analize
se limiteaz ă la ordonarea temelor și a elementelor manifeste,
lăsându-se “în afar ă” aspectele mai complexe și “profunde” în
favoarea informa țiilor “imediate”, de suprafa ță;
5) întrucât pare a fi o opera ție simplă, o asemenea analiz ă prezintă
riscul unui studiu superficial și, deci, a unui “diagnostic social”
inadecvat;
6) datorită ponderii mari a subiectivit ății, există de asemenea
riscul stabilirii unor ipoteze și categorii inadecvate, ceea ce
pune în pericol întreaga cercetare;
7) selectarea datelor, preg ătirea materialelor, codificarea
elementelor “descoperite” în con ținutul analizei etc. prezint ă și
ele dificult ăți;
8) nu există procedee general acceptate pentru stabilirea validit ății
și fidelității;
9) analiștii nu întotdeauna au răbdarea și perseveren ța de a
respecta cu stricte țe regulile analizei și de a proba spiritul de
disciplină și intuiție științifică impus de o asemenea
investigație.
MARCELA DILION
342 Procedeul analizei de con ținut este îns ă absolut necesar, chiar
indispensabil, pentru în țelegerea realit ății sociale, îndeosebi a
împrejurărilor și a manifest ărilor unui subiect, dincolo de ceea ce scrie el
direct în formulare. Este necesar ă, de asemenea, “m ăsurarea”
intervențiilor prevăzute și realizate, identificarea unor noi problematici și
dimensiuni ale realit ății, evaluarea mai profund ă a modific ărilor în
existența clientului sau a comunit ății sociale.
Bibliografie selectiv ă
343
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Alinski S. Manuel de l ′animateur social. -Paris, 1976.
2. Asistența socială ca activitate de mediere în societate. -Cluj-Napoca,
1995.
3. Backhause K. Last book: Tools for vorkin g with children in placement
//Social Work. -1984. -Nr. 29.
4. Banciu D., R ădulescu S. Introducere în sociologia delincven ței juvenile. –
București, 1990.
5. Banciu D., R ădulescu S., Voicu M. Introducere în sociologia devian ței. –
București, 1985.
6. Bardin L. L′Analyse de Contenu. -Paris, 1986.
7. Barker R.L. The Social Work Dictionary. -Marzland, 1987.
8. Bell W. Contemporary social welfare. -N ew York: Macmillan Publishing
Co., Inc., 1983.
9. Berndt Th.J. Child Development Halt. Rinehart and Winston Inc., 1992.
10. Bocancea C., Neam țu G. Elemente de asisten ță socială. -Iași, 1999.
11. Bowlby J. Attachment and Loss, Vol. 1,2,3. -London: Hogarth Press,
1969, 1973, 1980.
12. Brager G. , Specht H. Community Organising. -New York and London:
Columbia University Press, 1973.
13. Brandon M., Schofield G., Trinder L. Social work with children.
MACMILLAN PRESS LTD, 1998.
14. Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale ale asisten ței sociale.
-Chișinău: USM, 2000.
15. Cartwright P.P. L‘analyse du materiel qualitatif. -Paris, 1974.
16. Caude R., Moles A. Metodologie. Vers une science de l’action. -Paris,
1964.
17. Chelcea S. Metodologia cercet ării sociologice: metode cantitative și
calitative. -Bucure ști, 2001.
Bibliografie selectiv ă
34418. Chess W .A., Norlin J.M. Human Behaviour and the Social Environment.
A Social Systems Model. Alliyn and Bacon, 1991.
19. Cloke C., Davies M. Participation and Empowerment in Child Protection.
-London: Pitman, 1995.
20. Compton B.R., Galaway B. Social Work Processe s. -Chicago, 1984.
21. Cooke D. Psychology in Prisons. -London, 1993.
22. Cooper D., Ball D. Abuzul asupra copilului. -Bucure ști, 1993.
23. Coulshed V. Practica asisten ței sociale. -București: Alternative, 1993.
24. Davies M. The Essential Social Worker: A Guide to Positive Practice.
Community CARE Practice Handbook. -England: Wildwood House,
1991.
25. Day P.J. A New History of Social Welfare. -New Jersey, 1989.
26. De Robertis C. Methodologie de l’intervention en travail social.
-Paris, 1995.
27. De Robertis C., Pascal H. L’intervention collective en travail social .
-Paris: Bayard Editions, 1987.
28. Desrumaux-Zagrodnicki P. Manuel pratique en travail social. Des
methodes pour etre efficace. -Paris: G.Morin (editeur) -Europe, 1998.
29. Dolgoff R. , Feldstein D., Scolnik L. Understanding Social Welfare.
-New York: Longman, 1997.
30. Dragomirescu V.T. Psihosociologia comportamentului deviant.
-București 1976.
31. Frank L. Modern Clinical Psychiatry. -London, 1977.
32. Freynet M.-F. Les meditations du travail social. -Lyon: Chronique
Sociale, 1995.
33. Gambrill E. Social Work Practice. A Cr itical Thinker’s Guide. -New
York, Oxford, 1997.
34. Garbarino J., Guttmann E., Seeley J.W. The psychologically battered
child: Strategies for identification, assessment and intervention. -San Francisco, 1986.
35. Glueck Sh., Gluech E. Predicting Delinquency and Crime.
-Cambridge, 1967.
36. Grawitz M. Les Methods de recherche dans les sciences sociales.
-Paris, 1967.
Bibliografie selectiv ă
345 37. Hartman A. Working with adoptive fami lies; Beyond placement.
-New York: Child Welfare L eague of America, 1984.
38. Heffernan W.J. Social Welfare Policy. A Research and Action Strategy. –
New York and London: Longman, 1992.
39. Hepworth H., Larsen J. Direct Social Work Practice. Theory and Skills.
-California, 1986.
40. Hepworth D.H., Larsen J.A. Direct Social work Practice. Theory and
Skills. -Belmont, California, 1990.
41. Heyne P. Modul economic de gândire. -Bucure ști: Editura didactic ă și
pedagogic ă, 1991.
42. Howe D. Attachment and Loss. In: Child and Family Social Work.
-Avebury: Aldershot, 1996.
43. Howe D. Attachment Theory for Social Work Practice. -Basingstoke,
Macmillan, 1995.
44. Iliuț P. Abordarea calitativ ă a socioumanului. -Ia și, 1997.
45. Iluț P. Familia – cunoa ștere și asistență. -Cluj, 1995.
46. Johnson L.C. Social Work Practice. -Boston: Allyn, Bacon, 1983.
47. Killen K. Copilul maltratat. -Timi șoara, 1996.
48. Konopka G . Social group work. A helping process. -New Jersey:
Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs, 1972.
49. Kornitzer M. Adoption and fostering. -London, 1976.
50. Kozakievicz M. Les aspects socio-economiques du planning familial.
-Viena: UNESCO-CEUCORS, 1980.
51. Molnar M. Sărăcia și protecția socială. -Bucure ști: Editura Funda ției
România de mâine, 1999.
52. Malewska H., Peyre V. Deliquance juvenile, famillie, ecole et societe. –
Centre de Vaucresson, 1973.
53. Mănoiu F., Epureanu V. Asistența socială în România. -Bucure ști: ALL,
1996.
54. Marschal M. Asistența Socială pentru bătrâni. -Bucure ști, 1993.
55. Miftode M. Dimensiuni ale Asisten ței Sociale. -Boto șani, 1995.
56. Miftode V. Fundamente ale Asisten ței Sociale. -Bucure ști, 1999.
Bibliografie selectiv ă
34657. Miftode V. Teorie și metode în Asisten ța Socială: elemente introductive. –
Iași, 1994.
58. Miftode V., Rahmania N. Acțiune Social ă în perspectiv ă interdisciplinar ă.
-Baia Mare, 1998.
59. Mihăilescu I. Familia în societ ățile europene. -Bucure ști, 1999.
60. Minuchin S. Families of the slums. -New York: Basic Books, 1967.
61. Molnar M. Sărăcia și protecția socială. -Bucure ști: Editura Funda ției
România de mâine, 1999.
62. Morales A.T., Sheafor B.W. Social Work. A Professi on of Many Faces. –
Boston: Allyn and Bacon, 1998.
63. Moroșanu C., Chelaru Cr., Serbina I. Adopția națională și internațională.
-Iași, 1997.
64. Mowrer O. The New Group Theory. -Reinhold: Princeton, 1964.
65. Parkinson L. Separarea, divor țul și familia. -Bucure ști, 1993.
66. Payne M. Modern Social Work Theory: a Critical Introduction.
-London, 1991.
67. Pecora P.J., Whittaker J.K., Maluccio A.N. The Child welf are challenge.
-New York, 1992.
68. Perlam H. La Personne l ′evolution de l ′adulte et de ses roles dans la vie.
– Paris, 1973.
69. Petcu M. Delincven ța. Repere psihosociale. -Cluj-Napoca, 1999.
70. Preda V. Profilaxia delincven ței și reintegrarea social ă. -București 1981
71. Radu I. Psihologie social ă. -Cluj-Napoca, 1994.
72. Rădulescu S. Anomie, devian ță și patologie social ă. -București, 1991.
73. Rădulescu S., Piticariu M. Devianța comportamental ă și boală psihică. –
București 1999.
74. Rădulescu S.M., Banciu D. Introducere în sociologia delincven ței
juvenile. -Bucure ști, 1990.
75. Raportul Na țional al Dezvolt ării Umane. Tranzi ția și securitatea
umană. -Chișinău: PNUD Moldova, 1999.
76. Raportul Conferin ței “Copiii de azi sunt p ărinții de mâine”.
-Timișoara, 1997.
77. Rășcanu R. Psihologie medical ă și Asistență Socială. –Bucure ști, 1996.
Bibliografie selectiv ă
347 78. Regulamentul cu privire la modul de înregistrare, conlucrare cu șomerii
și acordare a ajutorului de șomaj//Hot ărârea Guvernului Republicii
Moldova Nr.995 din 25.09.1998.
79. Rotariu T., Ilu ț P. Ancheta sociologic ă și sondajul de opinie. -Ia și, 1997.
80. Roth-Szamoskozi M. Protecția copilului. Dileme, concep ții și metode.
-Cluj-Napoca, 1999.
81. Saaty Th.L. Modelling Unstructured Decision Problems. The Theory of
Analitical Hierarchies, 1978.
82. Satir V. Conjoint family therapy. -Pal o Alto, California: Science and
Behavior Books, 1967.
83. Scott B., Henry M. Problems and Issues in Social Casework.
-New York: Columbia Un iversity Press, 1971.
84. Smith C. Adopție și plasament familial. Cum și de ce? -Bucure ști, 1993.
85. Spânu M. Introducere în asisten ța socială a familiei și protecția copilului.
–Chișinău, 1998.
86. Stahl H., Matei I. Manual de Prevederi și Asisten ță Socială.
-București, 1962.
87. Stegăroiu D. Șomajul – prezent și perspective. -Clij-Napoca:
Universitatea Babe ș-Bolyai, 1993.
88. Tas J.J. Integration social et delinquance juvenile //Rev. Droit penal
Criminal. -1973. -Nr.5.
89. Thoburn J. Child Placement: Principles and Practice. -Aldershot: Arena,
1994.
90. Van Wormer K. Social Welfare. A World View. -Chicago, 1997.
91. Voinea M. Sociologia familiei. –Bucure ști, 1993.
92. Wallace W. The Logic of Science in Sociology. -Chicago: Aldine, 1971.
93. Wells C. C., Federico R.. Social work. Day to day. -New York, London:
Longman, 1989.
94. Whitaker W.H., Federico R.C. Social Welfare in Today’s World. The
McGraw-Hill Companies, INC., 1990.
95. Zamfir C. (coord.). Politici sociale în România. -Bucure ști, 1999.
96. Zamfir E. Psihologie social ă. Texte alese. -Ia și, 1997.
97. Zastrow Ch. The Practice of Social Work . -Belmont, California, 1992.
Bibliografie selectiv ă
34898. Антология социальной работы (в 5-ти том.). -Mocква: НВФСПТ ,
1994-1995.
99. Бернер Г. Теория социально -психологической работы . -Mocква,
1992.
100. Бочкарева Г.В. Педагогика социальной работы . -Mocква, 1995.
101. Дети улицы – растущая трагедия городов . -Mocква, 1990.
102. Ковалев В.Н. Социология социальной сферы . -Mocква, 1992.
103. Методология социальной работы . -Mocква, 1994.
104. Некрасов А.Я. Международный опыт социальной работы .
-Mocква: ГАСБУ , 1994.
105. Основы социальной работы . -Москва , 1997.
106. Основы теории и практики социальной работы . Барнаул , 1994.
107. Раттер М. Помощь трудным детям . -Mocква, 1987.
108. Сапсс М., Уэллс К. Опыт социальной работы . Введение в
профессию . -Mocква, 1994.
109. Сорвина А.С. Социальная работа как феномен цивилизованного
общества . -Mocква, 1994.
110. Социальная защита семьи и детей . -Mocква, 1992.
111. Социальная работа в системе Человек – Общество – Культура .
-Саратов , 1994.
112. Социальная работа . -Mocква, 1992-1994.
113. Социальная работа : учебно -справочное пособие . -Mocква, 1997.
114. Социокультурные проблемы социальной работы . -Mocква, 1996.
115. Теория и методика социальной работы (в 2-х том.). -Mocква, 1994.
116. Теория и практика социальной работы : проблемы , прогнозы ,
технологии . -Mocква: РГСИ , 1992.
117. Теория социальной работы . -Mocква, 1998.
118. Теория социальной работы (в 2-х том.). -Mocква: Союз , 1994.
119. Философско -антропологические основы социальной работы : теория
и методика социальной работы (в 2-х том.). -Mocква, 1994.
120. Энциклопедия социальной работы (в 3-х том.). -Mocква: Центр
общечеловеческих ценностей , 1993-1994.
Anexe
349
Anexa 1
FIȘA DE OBSERVARE A COPILULUI
– Anchetă Socială –
Numele……………………………………………………..…………
Prenumele……………………………………….…………………… Data
nașterii…………………………………………………………………
Locul nașterii:
Localitatea…………………………jude țul………………………….
1. Date despre familia copilului
Familia de provenien ță
– normal constituit ă………………………………………
– dezorganizat ă prin divor ț………………………….……
– dezorganizat ă prin părăsirea de c ătre
mamă……………………..……..tat ă……………..………….
– concubinaj………………………………………….…..
– părinți necunoscu ți:
mama…………………………tata………….……..…….
Anexe
350 Frații și relațiile dintre ei:
………………………………………………………………………………………………..
Alte rude care au tr ăit în familie / care l-au crescut pe copil și cât
timp:
………………………………………………………………………………………………..
Părinții:
Tata:
numele……….……prenumele………………………vârsta…….…….
– profesiunea/meseria/ocupa ția pe care o practic ă
……………………………………….………………………….
– locul de munc ă………………….………………………………..
– lucrează ocazional/sezonier/pensionar de vârst ă/
de boală/șomer …………………………………………………………….
– decedat din anul……………… ..din cauza……………………
Mama:
numele…………….prenumele………………….…vârsta……………
– profesiunea/meseria/ocupa ția pe care o practic ă
…………………. …………………. …………………. ……………..…………
– locul de munc ă…………………………………. …………..………..
– lucrează ocazional/sezonier/pensionar ă de vârstă/
de boală/șomeră …………………………………………………………..
– decedată din anul……………… ..din cauza………………….
Anexe
351 Nivelul preocup ărilor culturale ale familiei:
………………………………………………………………………………………………..
Atitudinea p ărinților față de școală și față de viitorul cultural și
profesional al copilului:
………………………………………………………………………………………………..
Conduita moral ă a părinților în familie, în societate, la locul de
muncă:
………………………………………………………………………………………………..
Renumele p ărinților în comunitatea în care tr ăiesc:
………………………………………………………………………………………………..
Condamn ări suferite de p ărinți (care dintre p ărinți, pentru ce fapte,
durata condamn ării și felul ei, în ce perioad ă):
………………………………………………………………………………………………..
Comportarea p ărinților între ei:
……………………………………………………………………………………………….. Climatul afectiv din familie între:
– părinți:……………………………………………………………………………
– părinți și copii:………………………………………………………………..
Starea medical ă a familiei. Starea de s ănătate a fiec ărui părinte:
– sănă
tos
– suferințe cronice
– boli ereditare la ascenden ți
Anexe
352 Starea igienico-sanitar ă a familiei și locuinței:
………………………………………………………………………………………………..
Starea material ă a familiei:
– nivelul veniturilor:……………………………………………………………
– locuința:………………………………………………………………………….
– dotările materiale:…………………………………………………………….
Modul în care tr ăiește copilul – situa ția de internat:
– mulțumit…………………………………..…………..
– indiferent………………… …………………….……..
– nemulțumit……………………………………..……..
– suferă din cauza intern ării………………….………
Cauzele atitudinii copilului fa ță de situația de internat:
Atitudinea fa ță de Casa de copii în care tr ăiește:
– atașament………………… ……………….……………
– indiferență…………………………………….……….
– dezagregare…………………….. …………….……….
Cauzele care au generat atitudinea fa ță de unitatea în care se afl ă:
………………………………………………………………………………………………..
Efectele intern ării asupra afectivit ății și comportamentului copilului:
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
353 Trebuințele specifice situa ției de copil ocrotit:
– trebuința de activitate
– trebuința de securitate psihic ă
– trebuința de mediu familial
– trebuința de identitate
– alte trebuin țe generate de aceast ă situație:
………………………………………………………………………………………………..
Gradul de formare a autonomiei personale:
………………………………………………………………………………………………..
Comunicarea cu adul ții:
………………………………………………………………………………………………..
Integrarea în colectivitatea grupului:
– integrat corespunz ător…………………………….…..
– izolat……………………………………………….….
– lider formal………………………………………..…..
– lider neformal …………………………………….…..
– lider virtual…………………………………………….
Motivele izol ării în grup (dac ă este cazul):
………………………………………………………………………………………………..
Preocupările copilului în timpul liber:
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
354 Participarea la cercurile din Casa de copii:
………………………………………………………………………………………………..
Participarea la activit ăți practice și gospodărești:
………………………………………………………………………………………………..
Aprecieri și recompense deosebite prim ite în Casa de copii:
………………………………………………………………………………………………..
Abateri deosebite și sancțiuni primite în Casa de copii:
………………………………………………………………………………………………..
Atitudinea p ărinților față de situația de internat a copilului:
………………………………………………………………………………………………..
Atitudinea p ărinților față de ocrotire; c ăi de colaborare:
………………………………………………………………………………………………..
2. Date bio-medicale despre copil
Dezvoltarea somatic ă generală a copilului (talie și pondere):
– corespunz ătoare pentru vârsta lui……………………………….
– subdezvoltat………………………………………………..…..
– supradezvoltat…………………………………….……….…….
Copilul este:
– sănătos………………………………………………………….
– receptiv la anumite boli…………………….………………….
– suferind……………………….…………………………..……
Anexe
355 Boli cronice de care sufer ă copilul:
– efectele tratamentului medical:
– pronosticul lichid ării sau evolu ției:
Defectele morfo-func ționale și malforma ții:
– agilitatea general ă a organismului:
– coordonarea mi șcărilor și dexteritate manual ă:
Rezistența la efort și oboseală:
– corespunz ătoare vârstei……………………………..………….
– sub nivelul vârstei………………………………………..…….
– superioară………………………………………………………
Alte observa ții medicale:…………………………………………………
3. Condiția de internat a copilului
– Anul intrării în rețeaua de ocrotire………………………….
– Anul intern ării în unitatea în care se afl ă în prezent………..
– Alte Case de copii în care a fost internat și cât timp a stat în
ele………………………………………………………………….….……
– Leagănul de copii și cât timp a stat în el
…………………. ……………..……………………………………
– Casa de copii pre școlari din care provine și cât timp a stat în
ea……………………………………………………………………..……
Anexe
356 – Casa de copii școlari și cât timp a stat în ea
…………………………………… ………………….………………
– Cauzele intern ării copilului în re țeaua de ocrotire
………………………… ……………….……………………………..
– Cauzele mut ării copilului dintr-o unitate de ocrotire în alta
……………………………………………………………………………
– Condițiile de via ță și educație din unit ățile de ocrotire în care a
fost internat anterior……………………………………………………..
……………………………………………………………………………………….
– Date principale din caracteriz ările primite de copil la plecarea
din unitățile de ocrotire în care a fost internat
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………….
4. Profil psihic
– Deficiențe senzoriale constatate la copil:……………………………
– Dezvoltarea vocabularului și corectitudinea/deficien țele
vorbirii:………………………………………………………………………….
– Dezvoltarea proceselor cognitive (gândire, memorie,
imaginație):…………………………………………………………………….
– Stabilitatea aten ției:………………………………………………………….
– Afectivitatea. Starea echilibrului emotiv:……………………………
– Gradul de maturizare afectiv ă în raport cu vârsta:………………..
– Reacția la stres și situații anxiogene:………………………………….
Anexe
357 – Gradul de formare a calit ăților voinței:………………………………..
– Interese manifestate: …………………………………. ……………………..
– Trăsături temperamentale:…………………………………………………
– Înzestrări aptitudinale:………………………………………………………
– Manifestări caracteriale pozitive:……………………………………….
– Manifestări caracteriale și comportamente negative:…………….
– Alte particularit ăți:
– agresivitate………………………………………..
– depresie……………………………………………
– hipersensibilitate…………………………………..
– tendința de vagabondaj…………………………..
– dependen ța de alții……………………………….
5. Condiția școlară a copilului
Performan țele școlare
S-a clasat Clasa Anul
școlar Media
generală al câtelea din câ ți elevi
Anexe
358 Obiecte la care ob ține performan țe foarte bune:
………………………………………………………………………………………………..
Obiecte la care înregistreaz ă note slabe:
………………………………………………………………………………………………..
Corigențe și repetenție:
……………………………………………………………………………………………….. Participarea la olimpiade și concursuri școlare:
………………………………………………………………………………………………..
Participarea la cercuri și formații din școală:
………………………………………………………………………………………………..
Frecvența:
………………………………………………………………………………………………..
Purtarea:
………………………………………………………………………………………………..
Încadrarea în colectivul clasei: ………………………………………………………………………………………………..
Sarcini (permanente sau temporare) în clas ă și modul de îndeplinire a
lor:
………………………………………………………………………………………………..
Activitatea în clubul copiilor:
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
359 6. Caracterizarea general ă a copilului
(tabloul unitar al personalit ății)
Proiect pedagogic individualizat
Numele și prenumele
copilului……………… ………………. ………………… …………..
Perioada de ac țiune pedagogic ă ………………………………………………..
Realitățile
copilului Obiective
formative Acțiunea educativ ă
(activități educative și
terapeutice, metode,
mijloace etc.) Constatări periodice
și finale
Anexe
360 Anexa 2
FAMILIA
ȘI MEDIUL DE VIA ȚĂ ACTUAL AL COPILULUI
– Anchetă Socială –
1. Părinții
Mama:
Situația profesional ă
Studiile/ Profesia Ocupa ția:
Numele și adresa locului de munc ă
(inclusiv num ărul de telefon)
Venitul (preciza ți sumele și
sursele):
Numărul copiilor în îngrijire:
Vârsta
copiilor:
Numărul copiilor care locuiesc cu mama:
Locuința*:
– Proprietatea mamei
; – Închiriat ă
; – Subînchiriat ă
;
– Alte situa ții
:
– Numărul de camere
locuibile: – Num ărul persoanelor
care locuiesc:
* Marcați căsuțele corespunz ătoare
Anexe
361 – Apă curentă: Da
; Nu
;
– Încălzire: Da
; Nu
;
Descrieți condițiile din locuin ță (condiții de igien ă, curățenie,
dificultăți):
Atitudinea mamei fa ță de copil:
– Nu pune probleme deosebite
– Neglijență gravă
– Violență fizică
– Abuz psihologic grav
– Abuz sexual
– Alte situa ții (preciza ți)
………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………..
Atitudinea copilului fa ță de mamă:
Anexe
362 Observații deosebite privind mama (probleme de s ănătate, alte
situații) :
Tatăl:
Situația profesional ă
Studiile/ Profesia: Ocupa ția:
Numele și adresa locului de munc ă
(inclusiv num ărul de telefon):
Venitul (preciza ți
sumele și sursele):
Numărul copiilor în
îngrijire: Vârsta
copiilor:
Numărul copiilor care locuiesc cu tata:
Locuința:
– Proprietatea tat ălui
; – Închiriat ă
; – Subînchiriat ă
;
– Alte situa ții
Anexe
363 – Numărul de camere
locuibile: – Num ărul persoanelor
care locuiesc:
– Apă curentă: Da
; Nu
;
– Încălzire: Da
; Nu
;
Descrieți condițiile din locuin ță (condiții de igien ă, curățenie,
dificultăți):
Atitudinea tat ălui față de copil:
– Nu pune probleme deosebite
– Neglijență gravă
– Violență fizică
– Abuz psihologic grav
– Abuz sexual
– Alte situa ții (preciza ți)
: …………………………………………………
………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
364 Atitudinea copilului fa ță de tată:
Observații deosebite privind tat ăl (probleme de s ănătate, alte
situații):
2. Alte persoane (fizice sau juridice) care au în prezent copilul în
îngrijire
Data luării copilului în îngrijire:
Motivul (preciza ți circumstan țele) :
Anexe
365 În cazul unei alte persoane sau familii:
Doamna:
Numele: Prenumele:
Studii/ Profesia: Ocupa ția:
Numele și adresa locului de munc ă
(inclusiv num ărul de telefon):
Venitul lunar:
Domnul:
Numele: Prenumele:
Studii/ Profesia: Ocupa ția:
Numele și adresa locului de munc ă
(inclusiv num ărul de telefon):
Venitul lunar:
Locuința:
– Proprietate
; – Închiriat ă
; – Subînchiriat ă
;
– Alte situa ții
Anexe
366 – Numărul de camere
locuibile: – Num ărul persoanelor
care locuiesc:
– Apă curentă: Da
; Nu
;
– Încălzire: Da
; Nu
;
Descrieți condițiile din locuin ță (condiții de igien ă, curățenie,
dificultăți):
Atitudinea fa ță de copil:
– Nu pune probleme deosebite
– Pune probleme (preciza ți atitudinea și consecin țele pentru
copil): ……………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
Atitudinea copilului fa ță de familie sau persoan ă:
Anexe
367 Observații deosebite privind familia sau persoana (probleme de
sănătate, alte situa ții):
3. În cazul unei institu ții
Mediul de via ță al copilului (descrie ți condițiile materiale și de
organizare ale institu ției și consecin țele directe asupra copilului):
Motivul pentru care s-a recurs la institu ționalizare:
– provine dintr-o familie dezorganizat ă
(precizați)………………………………………………………………………
– provine dintr-o familie cu un copil sau cu mai mul ți copii
handicapa ți
– familii cu anumite boli cronice:
• mama
• tata
• frații, surorile
Anexe
368 – familii numeroase care au insuficient spa țiu de locuit
– familii cu ambii p ărinți în situație de șomaj
– mama singur ă, necăsătorită
– mama bolnav ă
– părinți despărțiți în fapt ori care sunt sau se afl ă în situație de
divorț
– copil abandonat
Sindromul anxiet ății:
– față de mamă
; față de tată
; față de frați
; față de alte
persoane
motivul
………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………….
Rela
țiile personalului cu copilul (preciza ți):
Relațiile copilului cu personalul (preciza ți):
Anexe
369 Relațiile copilului cu al ți copii (preciza ți):
Relațiile personalului cu familia sa (preciza ți):
Observații deosebite privind situa ția copilului aflat în institu ție:
4. Bunurile proprii ale copilului și venitul personal (mo șteniri,
pensii, aloca ții)
Anexe
370 5. Măsuri de protec ție anterioare
Da
; Nu
;
Dacă “Da”, precizați:
perioadele:
măsura:
temeiul legal:
instituții frecventate:
motivul admiterii:
motivul încet ării măsurii:
Anexe
371 6. Date privind persoanele care au furnizat informa țiile**:
Datele au fost ob ținute:
(1) de la mam ă; (2) de la tat ă; (3) de la bunici;
(4) de la alte rude ale copilului; (5 ) din dosarul personal al copilului;
(6) de la asistentul social al unit ății; (7) de la copil; (8) de la vecini;
(9) de la administratorul asocia ției de proprietari; (10) de la sectorist;
(11) de la po ștaș; (12) alte persoane:
………………………………………………………………………………………………..
Concluzii privind familia și mediul de via ță actual al copilului
Recomand ări din partea asistentului social al unit ății:
** La completarea fi șei, marcați în dreptul informa țiilor codul corespunz ător
sursei de date.
Anexe
372 Recomand ări din partea educatorului:
Precizări:
Această fișă (Anchetă socială) descrie, dup ă caz, condi țiile și
mediul de via ță al copilului:
– din familia proprie;
– din familia de ocrotire;
– din institu ție.
Educatorul va completa aceast ă fișă în colaborare cu asistentul
social al institu ției.
Anexe
373 Anexa 3
CERCETAREA FAMILIILOR VULNERABILE
– Anchetă Socială –
I. Date identificative ale familiei, ale membrilor familiei:
a) Mama ( sau persoana care îngrije ște copilul)
Numele ……………………………………………………………… Prenumele…………………………………………………………… Nr. pașaportului………………………………………………………
Domiciliul stabil……………………………………………………..
Nivelul de instruire………………………………………………….. Profesia………………………………………………………………. Ocupația………………………………………………………………
Locul de munc ă………………………………………………………
Sănătatea: – psihic ă
– somatică
b) Tata ( sau persoana care îngrije ște copilul)
Numele………………………… ………………………………………
Prenumele……………………………………………………………. Nr. pașaportului………………………………………………………
Domiciliul stabil………………………………………………………
Anexe
374 Nivelul de instruire……………………………………………………
Profesia……………………………………………………………… Ocupația……………………………………………………………..
Locul de munc ă………………………………………………………
Sănătatea: – psihic ă
– somatică
II. Starea material ă (viața economic ă a familiei)
a) Bunuri în proprietate:
………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………… b) Veniturile familiale:
– venituri nete realizate din gospod ăria agricol ă, creșterea și
valorificarea animalelor, p ăsărilor:
venitul net lunar
………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………
venitul net anual
………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………
– categoriile individuale de venituri realizate de fiecare
membru în parte al familiei:
Anexe
375 a) salarii………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………
b) alocații (indemniza ții, ajutoare sociale)…………………………
………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………
c) alte venituri………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………
d) exploatarea copiilor în scopul ob ținerii veniturilor (cer șit,
abuz fizic etc.)…………………………………………….
…………………………………………………………………………………………
e) dacă toate veniturile familiei sunt administrate ra țional
…………………………………………………………………………………………
III. Relațiile dintre membrii familiei:
a) relații tensionate
………………………………………………………………………………………… b) conflicte (violen ță verbală și fizică)
………………………………………………………………………………………… c) izolarea social ă a familiei
…………………………………………………………………………………………
Anexe
376 IV. Situația școlară a copiilor:
a) randamentul școlar
………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………
V. Locuin ța ( condițiile de locuit, dotarea locuin ței, oportunit ățile
locuinței, gradul de igien ă)
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
VI. Aspecte nereflectate (altele decât cele expuse mai sus)
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
VII. Concluzii și propuneri:
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
Anexe
377 Anexa 4
CAZ DE ADOP ȚIE
– Anchetă Socială –
1. Partea general ă
1.1 . Familia adoptiv ă:
– numele, prenumele so țului; telefonul: domiciliu + serviciu;
– numele, prenumele so ției; telefonul: domiciliu + serviciu.
1.2 . Investiga ția făcută de:
– numele, prenumele asistentului social
– locul de munc ă
1.3 . Data și locul efectu ării investiga ției:
– ziua, luna, anul;
– locul (adresa complet ă);
– se va nota ce persoane au fost de fa ță (eventual al ți membri ai
familiei), cu cine s-a luat leg ătura.
2. Partea special ă
2.1. Motivul adop ției (în detaliu).
2.2. Componen ța și organizarea familiei adoptive (inclusiv dac ă au
avut antecedente penale).
2.3. Surse de adresare pentru înfierea copilului.
Anexe
378 2.4. Preferin țe referitoare la copil:
– fată;
– băiat;
– vârsta (luni, ani);
– acceptă sau nu fra ți;
– acceptă sau nu copil cu deficien ță ( gradul deficien ței).
2.5. Atitudinile p ărinților adoptivi fa ță de actul adop ției.
2.5.1. Sentimente și expectații (așteptări) față de copilul adoptat, fa ță
de ceilalți membri ai familiei, fa ță de actul na șterii, față de
infertilitate.
2.5.2. Ce a determinat concret decizia de adoptare (a copilului). 2.5.3. Circumstan țele care influen țează drepturile p ărintești și
statuarea familiei ( consolidarea).
2.5.4. Religia în care vor s ă-l crească pe copil.
2.5.5. Așteptări de integrare familial ă ( lucrări, ateliere).
2.5.6. Speran țe privind dezvoltarea copilului.
Anexe
379 Anexa 5
SELECTAREA FAMILIILOR OCROTITOARE
– Anchetă Socială –
Numele lucr ătorului social………………………………………………………….
Adresa ………………………….. .……………………………..………..….
Numărul de telefon ………….……………………………..………..….
Data complet ării finale …….……………………………..………..….
1. Date generale despre poten țiala familie ocrotitoare
Numele …………………………………………………..………….. Prenumele …………………………………………………………… Data nașterii ………………………………………………………….
Originea etnic ă……………………………………………………….
Religia……………… ………..…………………………………………….
Limba vorbit ă în familie……………………………………………….
Ocupația ……………………………………………………………..
Structura bugetului de timp (ex. ore de lucru, schimb ări etc.)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Venit (pe lun ă) ……………………………………………………….
Adresa …………………………………………………….…………. Telefonul ..……………………………………………………………
Anexe
380 2. Copii din gospod ărie
Numele………………………………………………………………..
Sexul…………………..……………………………………………… Data nașterii ………………………………………………………….
Gradul de rudenie cu solicitantul (ex. adoptat) ………………………….. Ocupația, unde ?…………………………………………………………..
3. Alți copii ( care locuiesc în alt ă parte sau deceda ți)
Numele……………………………………………………….……….
Sexul…………………………………………………………………. Vârsta………………………………………………………………… (Vârsta la deces) ……………………………………………..……… Gradul de rudenie cu solicitantul ………………………….………… Unde se afl ă (sau data și cauza decesului)
………………………………………. …………………. …………………. ………
Ce legături există între cei men ționați mai sus și familia și care este
atitudinea lor fa ță de cererea de plasament?
………………………………………………………………………
4. Alți adulți din gospod ărie (inclusiv copii majori care locuiesc cu
familia solicitantului )
Numele…………………………………………………………..……
Sexul……………………………………………………………….… Vârsta ……………………………………………………………….. Gradul de rudenie……………………………………………………. Ocupația ……………………………………………………………..
Atitudinea lor fa ță de cererea de plasament?
………………………………………………………………………..
Anexe
381 5. Familia l ărgită – grupul de prieteni
Informații despre alte rude, prieteni, vecini
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
6. Există membri ai familiei l ărgite care au deficien țe fizice sau
psihice (ex. senilitate , boli de inim ă etc.)?
Dacă da, rugăm să dați detalii.
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
7. Descrierea familiei ocrotitoare
Descriere fizic ă sumară a solicitan ților și a copiilor din familie
(includeți înălțimea, construc ția, culoarea).
Impresia despre personalitate, te mperament, talente sau nevoi
speciale. Descrie ți sumar orice leg ătură specială între un copil din cas ă
și părinți (ex. fata tat ălui, băiatul mamei) și între copii
(ex. relație de protec ție).
Solicitantul
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Solicitanta …………………. …………………..…………… ………………..………..….
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Copiii
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
382 8. Căsătoria
Starea civil ă:
solicitantul ……………………………….……………………………… solicitanta.…………………………………………….…………………
Data și locul căsătoriei ………………………………………….…….
Au mai fost solicitan ții căsătoriți? Dacă da, dați detalii
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
9. Sănătatea
Certificate medicale ………………………………………….………. Declarații personale privind starea de s ănătate
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Data ultimului examen medical:
solicitantul……………………………… …………………….. ………………
solicitanta …………………………………………………………………….. Informațiile medicului privind familia ocrotitoare, l ărgită
(sănătatea și adaptabilitatea):
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
10. Referin țe și cazier
Cazier. Dac ă da, dați detalii
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Referințe de la autorit ăți (primărie, poliție)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Referințe de la dou ă persoane (familii) diferite indicate
sau:
Referin
țe de la locul de munc ă (dacă solicitantul consimte)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
383 Membrii familiei particip ă la activități sociale, culturale, religioase?
Dacă da, dați detalii.
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Familia solicitant ă are o experien ță acumulat ă cu copiii?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Deschiderea “spre exterior” a solicitan ților (societate, grup,
comunitate, rela ții interpersonale, de comunicare). Men ționați două
persoane (familii) care pot da referin țe privind familia ocrotitoare.
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
11. Locuin ța. Cartierul
Tipul, condi țiile de locuire și descrierea locuin ței (proprietate sau
chirie)? …………………. …………………..…………… ………………..………..….
Atitudinea privind munca în gospod ărie (ex. organizat ă,
întâmplătoare)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Crește animale în gospod ărie? Ce fel de?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Condiții de odihn ă propuse pentru copil
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Numărul de paturi
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Condiții sanitare
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
384 Dotări materiale în familie (TV, frigider, ma șină de spălat etc.)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Încălzirea
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Descrierea cartierului (ex. rural, urban, amestec etnic, al ți copii,
prieteni) …………………. …………………..…………… ………………..………..….
Există în apropiere școală, dispensar, locuri de agrement etc.
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Familia are ma șină? Dacă da, cine conduce ma șina?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Se pot deplasa s ă cunoască copilul
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
12. Tipul de copil care s-ar potrivi în familie Ce vârstă? ……………………………………………………………
Numărul de copii …………………………………………………….
Ar accepta un copil cu mici probleme intelectuale?…………………….
Specificați caracteristici ale copilului pe care nu le pot accepta (boli
mintale ale p ărinților naturali ai copilului, na ționalitate sau religie
diferită de cea a solicitantului etc.)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Căror nevoi ale copilului le poate r ăspunde familia ocrotitoare?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
385 13. Evaluarea f ăcută de lucrătorul social
a) Detalii personale ale solicitan ților.
Relații cu familia de origine, experien țe din copil ărie
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Educație (școli urmate, calific ări, atitudinea fa ță de școală)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Munca (experien ța de munc ă, serviciu în prezent, planuri pe viitor)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Personalitate, filosofie, religie (valori morale și reguli în familie,
căldură sufleteasc ă, bunătate, atitudinea fa ță de căsătorie și viața de
familie) …………………. …………………..…………… ………………..………..….
b) Legături anterioare (descrierea acestora și a urmărilor, au rezultat
copii din aceste leg ături, exist ă legături cu acestea, dificult ăți)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
c) Legături curente:
– în cazul unui solicitant nec ăsătorit (exist ă legături?)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
– în cazul unor solicitan ți căsătoriți (detalii privind dezvoltarea
relațiilor dintre so ți; cum se comport ă în cazul unor neîn țelegeri?)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
d) Capacitatea de a fi p ărinte; pentru fiecare solicitant, rug ăm
descrieți:
– atitudinea fa ță de creșterea copiilor
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
– aplicarea propriei experien țe din copil ărie, ce ar repeta cu copiii și ce
ar schimba?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
386 – cunoștințe despre dezvoltarea copilului odat ă cu dezvoltarea acestuia
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
– experien ță privind cre șterea și educația copiilor
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
e) Imposibilitatea de a avea copii/limitarea num ărului de copii
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Se cunosc motivele pentru care nu pot avea copil? Detalii
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum s-au adaptat la aceast ă situație?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Înțeleg diferen ța dintre plasament și adopție
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
În cazul în care familia s-a hot ărât să limiteze num ărul de copii, rug ăm
comentați, cum s-a ajuns la aceast ă decizie și dacă ambii soți au fost
de acord cu aceasta
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
f) Descrierea modului și stilului de via ță al familiei:
Ce viață de familie ar întâlni copilul?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Poate fi apreciat ă ca o familie unit ă?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Are familia anumite tradi ții pe care copilul ar fi obligat s ă le urmeze?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Există o preocupare deosebit ă privind alimenta ția?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
387 Banii sunt o problem ă în familie?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum își petrece timpul liber?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum își exprimă sentimentele?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Repartizarea sarcinilor în gospod ărie
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum se aplic ă pedepsele copiilor și cine le hot ărăște?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum se sărbătoresc zilele festive sau alte ocazii deosebite?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
S-ar integra copilul în familie?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Dacă există copii în familie, descrie ți dacă s-au implicat ei și cum în
pregătirea plasamentului familial și ce părere au despre acesta?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cereți familiei s ă descrie o zi tipic ă din viața lor (pe o foaie de hârtie
separată)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
g) Motiva ția și pregătirea
Descrieți motivul pentru care vor s ă ofere un loc în familie unui
copil (exemple:
– vor să mărească familia;
– au considerat cre șterea propriilor copii pl ăcută și vor să se ofere
ca familie pentru un copil din leag ăn;
Anexe
388 – familia ocrotitoare va prezenta portretul copilului care consider ă
că i s-ar potrivi în familia lor;
– doresc un camarad pentru un singur copil pe care îl au sau care
să aibă grijă de ei la b ătrânețe; vor să ia un copil în plasament din mil ă
sau pentru c ă ei înșiși au crescut într-o institu ție de ocrotire sau
într-o familie dezorganizat ă;
– un copil ar înt ări propria lor c ăsnicie sau ar satisface un ideal
religios)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum au progresat solicitan ții în perioada de evaluare și de pregătire?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum evalua ți înțelegerea de c ătre solicitan ți a îndatoririlor legate de
plasament și abilitatea, dorin ța, înțelegerea lor fa ță de nevoia de a
coopera cu compartimentul de plasament?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Sunt preocupa ți de atitudinea altora fa ță de acțiunea de a ocroti
temporar un copil?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
h) Așteptările familiei legate de acest plasament
1. Trecutul copilului:
Părerea despre ereditate
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum ați acționa pentru a face un copil de origine etnic ă diferită de a
lor să se simtă bine cu identitatea pe care o are?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
2. Copilul
Cum se așteaptă familia să se manifeste și să se poarte copilul?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
389 Cum ar asigura familia educa ția copilului în func ție de poten țialul său?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum ar reac ționa dacă n u a r r e u și cu copilul din punct de vedere
educațional?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Cum înțeleg comportamentul dificil al copilului (ex. afectivitate
întârziată, comportament provocator, rivalitate, anurie)?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
3. Legături cu familia natural ă și cu persoane din trecutul copilului
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Atitudinea fa ță de părinții naturali și alte rude
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Sunt preg ătiți să întrețină relațiile copilului cu p ărinții naturali și cu
alte rude sau alte persoa ne din trecutul copilului?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Descrieți comportamente ale p ărinților naturali pe care le-ar considera
inacceptabile sau pe acelea pentru care ar avea în țelegere
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
14. Cererea de plasament
Când a fost f ăcută cererea?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Numărul de întâlniri între lucr ătorul social și solicitan ți?
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Împreună
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Separat …………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
390 Participarea solicitan ților la întâlniri legate de plasament familial
(frecvență, interes, receptivitate)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Data la care cererea a fost prezentat ă în fața Comisiei pentru Ocrotirea
Minorilor
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Decizia Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor (data și numărul
hotărârii)
…………………. …………………..…………… ………………..………..….
Anexe
391 Anexa 6
COPILUL ASISTAT ÎN INSTITU ȚIA DE SPECIALITATE
– Anchetă Socială –
Efectuată de……………………………………………., asistent social
astăzi………………, în localitatea….. ………………….. …………………. ….
A. Persoane prezente
………………………………………….
………………………………………….
………………………………………….
…………………………………………. B. Date primare despre copil
Numele…………………….Prenumele…………………………………..
Data nașterii………………Locul…………………………………….
Starea de s ănătate
……………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………..
Anexe
392 C. Date despre familia de origine
1. Date personale ale mamei
Numele…………………….Prenum ele…………………………………….
B.I. Seria ……Nr…………….. Eliberat de……………………………
Data nașterii ………………….. Locul…. …………………… ………………….
Starea civil ă ……………………..
Adresa………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………..
Studii……………………………. Ocupația ………………………Profesi a……………………… ………………
Naționalitatea ……………………
Starea de s ănătate………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………..
2. Date personale ale tat ălui
Numele…………………….Pronumele…………………………………….
B.I. Seria ……Nr…………….. Eliberat de……………………………
Data nașterii ………………….. Locul…. …………………… ………………….
Starea civil ă ……………………..
Adresa………………………………………………………………………………………
Anexe
393 Studii…………………………….
Ocupația ………………………Profesi a……………………… ………………
Naționalitatea ……………………
Starea de s ănătate………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………..
D. Starea material ă
1. Condiții de locuit………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………….. 2. Proprietăți……………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………..
3. Resurse financiare / Venituri ………………………………………………..
4. Alte posibilit ăți materiale ……………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
E. Planuri de ac țiune
……………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
Semnături…..…………………..
…………………………….
Anexe
394 Anexa 7
CERCETAREA COPIILOR CU HANDICAP
– Anchetă Socială –
I. Date identificative
a) Mama
Numele……………………………………………………………………………………..
Prenumele………………………………………………………………………………… Data și locul nașterii…………………………………………………………………..
Nr. buletinului de identitate…………………………………………………………
Domiciliul………………………………………………………………………………… Nivelul de instruire…………………………………………………………………….
Profesia…………………………………………………………………………………….
Ocupația……………………………………………………………………………………
Locul de munc ă………………………………………………………………………….
Sănătatea: – psihic ă…………………………………………………………………….
– somatică…………………………………………………………………
Starea civil ă………………………………………………………………………………
Anexe
395 b) Tata
Numele……………………………………………………………………………………..
Prenumele………………………………………………………………………………… Data și locul nașterii…………………………………………………………………..
Nr. buletinului de identitate…………………………………………………………
Domiciliul………………………………………………………………………………… Nivelul de instruire…………………………………………………………………….
Profesia…………………………………………………………………………………….
Ocupația……………………………………………………………………………………
Locul de munc ă………………………………………………………………………….
Sănătatea: – psihic ă…………………………………………………………………….
– somatică…………………………………………………………………
Starea civil ă………………………………………………………………………………
c) Aceleași date vor fi completate în caz dac ă copilul este îngrijit
de o altă persoană
Numele…………………………………………………………………………………….. Prenumele…………………………………………………………………………………
Data și locul nașterii…………………………………………………………………..
Nr. buletinului de identitate…………………………………………………………
Domiciliul…………………………………………………………………………………
Anexe
396 Nivelul de instruire…………………………………………………………………….
Profesia……………………………………………………………………………………. Ocupația……………………………………………………………………………………
Locul de munc ă………………………………………………………………………….
Sănătatea: – psihic ă…………………………………………………………………….
– somatică…………………………………………………………………
Starea civil ă………………………………………………………………………………
Relația de rudenie………………………………………………………………………
II. Informație despre copil (copii)
Numele……………………………………………………………………………………..
Prenumele………………………………………………………………………………… Data și locul nașterii…………………………………………………………………..
Nr. certificatului de na ștere………………………………………………………….
Educația copilului:
• școlarizat
• neșcolarizat
• instruit la domiciliu
• pregătire profesional ă
Gradul de dependen ță…………………………………………………………………
Alte situa ții………………………………………………………………………………..
Anexe
397 Locul de plasament al copilului:
• la domiciliu
• grădiniță specială
• școală specială
• alte situații
Dacă e îngrijit la domiciliu, specifica ți relația copilului cu :
• școala
• grădinița
• medicul de sector
Dacă e instituționalizat, specifica ți relația copilului cu:
• familia
• rudele
• prietenii
• alte situații
Întreținerea în institu ție (centru de plasament):
• întreținere total ă de stat
• întreținere parțială de stat
• alte situații
Nutriția:
• ușoară
• moderată
• severă
Anexe
398 Capacități mintale (Q.I., dac ă a fost testat):
………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………….. Capacități motorii
………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………….. Sănătate somatic ă
………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………….. Locuința (condițiile de locuit, dotarea locuin ței, oportunit ățile
locuinței, gradul de igien ă, dacă e adaptat ă la handicapul copilului)
……………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
Starea material ă a familiei (sau a persoanei care îngrije ște copilul)
a) bunuri……………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
b) resurse financiare (ven ituri, salarii, aloca ții, ajutoare sociale etc.)
………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
399 Alte aspecte nereflectate
………………………………………………………………………………………………..
Concluzii și propuneri:
………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………..
Data ……………………………….
Semnătura asistentului social
……………………………………….
Anexe
400 Anexa 8
EVALUAREA CALIT ĂȚII VIEȚII POPULA ȚIEI
VÂRSTNICE
– Anchetă Socială –
1. Sexul:
1. masculin
2. feminin
2. Vârsta:
1. 65-69 ani
2. 70-74 ani 3. 75-79 ani 4. peste 80 ani
3. Domiciliul actual:
1. rural
2. urban
4. Vechimea locuirii:
1. în mediul rural………ani
2. în mediul urban………ani
5. Starea civil ă:
1. necăsătorit (celibatar)
2. căsătorit
3. văduv, de ………ani
4. divorțat, de ……..ani
5. separat (f ără divorț)……….ani
6. concubinaj
Anexe
401 6. Pregătirea școlară:
1. fără școală
2. școală generală neterminat ă
3. școală generală
4. școală profesional ă
5. liceu 6. studii superioare
7. Categoria socio – profesional ă:
1. agricultor
2. muncitor 3. tehnician, maistru 4. funcționar
5. intelectual 6. nu a lucrat
8. Cu cine locui ți în prezent:
1. singur
2. singur cu copiii 3. singur cu alte rude 4. cu soțul/soția
5. cu soțul/soția la copii
6. cu soțul/soția la alte rude
7. alte situa ții ………………………………………………………………..
9. Rudele se intereseaz ă de Dvs.?
1. da
2. nu 3. nu am rude
Anexe
402 10. Dacă “da,” cât de des V ă vizitează?
……………………………………………………………………………………………….
11. În ce const ă sprijinul lor?
1. simplă vizită
2. alimente și produse alimentare
3. bani 4. servicii și ajutor gospod ăresc
5. altele ………………………………………………………………….
12. În situa ția în care locui ți cu copiii sau alte rude V ă gospodăriți
separat de ace știa (cheltuieli, g ătit, spălat etc.)?
1. da
2. nu 3. nu am copii, rude
13. Dacă “da”, din ce motive?
………………………………………………………………………………………………..
14. Cu câte persoane V ă gospodăriți?
………………………………………………………………………………………………..
STAREA DE S ĂNĂTATE ȘI NEVOILE DE ASISTEN ȚĂ
MEDICO-SOCIAL Ă
15. Cum aprecia ți starea Dvs. de s ănătate?
1. proastă
2. nici rea, nici bun ă
3. bună
Anexe
403 16. Având în vedere starea Dvs. de s ănătate, Vă puteți desfășura
singur activit ățile gospod ărești (spălatul rufelor, cur ățenie,
cumpărături, mici repara ții etc.)?
1. da, în întregime
2. da, într-o anumit ă măsură
3. da, dar m ă ajută și altcineva
4. nu obișnuiesc
5. nu pot
17. De ce boli și/sau infirmit ăți suferiți?
1. boli (afec țiuni) ……………………………. ……………………….
2. infirmitate ………………………………………………………………….. 3. boală/infirmitate care presupune înso țitor………………………..
………………………………………………………………………………………
18. În ultimul an a ți beneficiat de o form ă sau alta de asisten ță
medicală?
1. nu
2. consult ocazional 3. consult periodic 4. tratament și procedur ă medicală
5. spitalizare 6. nr. zile de spitalizare………………………….…..
19. Vi se întâmpl ă să aveți sentimente de:
1. nefericire
2. teamă
3. singurătate
4. nesiguran ță
Anexe
404 20. Având în vedere situa ția Dvs., g ăsiți înțelegerea necesar ă și
spijinul celor din jur?
1. deloc
2. puțin
3. mult
21. Pentru îngrijirea s ănătății Dvs., de ce ave ți nevoie în mod
special?
1. medicamente în cantitate suficient ă
2. medici mai bine preg ătiți
3. medici mai aten ți
4. dispensare, policlinici, spitale mai multe 5. control periodic la domiciliu 6. altele …………………….
22. Care este rela ția Dvs. cu medicul?
1. am doctorul meu care m ă ascultă
2. mă duc la dispensar/policlinic ă din obișnuință
3. chem doctorul numai dac ă mă simt foarte r ău
4. nu mă duc la nici un spital
5. altele………………………..
23. Cum a ți fost tratat( ă) când ați avut nevoie de îngrijire
medicală?
1. corespunz ător
2. necorespunz ător
3. nu am avut nevoie
Anexe
405
CONDIȚII DE LOCUIT ȘI CERINȚE SPECIFICE ASUPRA
HABITATULUI
24. Tipul și modul de posesiune a locuin ței Dvs.
Proprietate Chirie
1. bloc (la parter sau etajul 1-2) 2. bloc (la etaje superioare) 3. vilă
4. casă-curte.
25. De câ ți ani locui ți în aceast ă locuință?
De ……..ani.
26. Cu câte persoane locui ți?
………persoane.
27. Ce suprafa ță are locuin ța Dvs.(numai camerele de locuit)?
………m.p
28. De câte camere beneficia ți în locuin ța care sta ți? (în sensul c ă
le folosiți în exclusivitate pentru Dvs.)
………..camere
29. Locuin ța Dvs. are comodit ățile corespunz ătoare (buc ătărie,
baie, cămară)?
1. nu
2. parțial
3. în totalitate
Anexe
406 30. Oportunit ățile locuin ței:
DA NU
1. apă curentă
2. canalizare 3. electricitate 4. încălzire sobă/lemne
5. încălzire sobă/gaze
6. termoficare
31. Ce nemul țumiri ave ți în legătură cu locuin ța Dvs.?
………………………………………………………………………………………………..
32. Doriți să vă schimba ți actuala locuin ță?
1. da
2. nu
Dacă “da”, din ce motive?………………………………………………………….
33. De ce bunuri de folosin ță îndelungat ă dispuneți în prezent?
DA NU
1. frigider 2. congelator (beci, pivni ță)
3. mașină de spălat
4. aspirator 5. radio 6. aparat TV 7. aparate audio (magnetofon, casetofon, pick-up, boxe etc.) 8. autoturism 9. altele …………………………………………………………………………..
Anexe
407
VENITURI, NEVOI ȘI CONSUM
34. Venitul lunar propriu (pensie, ajutor social etc.) este
de……….lei
35. Aveți alte venituri în afar ă de cele men ționate mai sus?
1. da, ele sunt în medie de………lei pe lun ă.
2. nu.
36. Dacă “da”, de unde provin?
………………………………………………………………………………………………..
37. Venitul lunar total al gospod ăriei Dvs. este de …….….lei.
38. Din veniturile Dvs. sus țineți sau ajuta ți material alte
persoane – în mod regulat?
1. nu
2. copii 3. nepoți
4. alte rude 5. alte persoane vârstnice 6. alte persoane
39. În ce m ăsură considera ți că veniturile Dvs. sunt suficiente
pentru satisfacerea nevoilor Dvs?
1. insuficiente
2. suficiente 3. peste nevoile mele
Anexe
408 40. Vă rugăm să aproxima ți în lei, cât din totalul veniturilor Dvs.
lunare cheltui ți pentru urm ătoarele categorii de bunuri, produse,
servicii etc.
1. alimenta ție
2. băuturi alcoolice
3. îmbrăcăminte, înc ălțăminte
4. chirie 5. întreținere, curent electric
6. bunuri gospod ărești (mobilier, obiecte de uz casnic)
7. sănătate (medicamente, spitalizare, tratament etc.)
8. timp liber (spectacole, excursii, TV, radio, pres ă)
9. servicii, repara ții (telefon, transport, îngrijire personal ă)
10. economii (pentru……………) 11. altele ………………….
41. Cum aprecia ți alimenta ția Dvs.?
1. necorespunz ătoare
2. corespunz ătoare
42. Dacă aceasta este necorespunz ătoare, care considera ți ar fi
cauzele?
1. lipsa alimentelor de baz ă
2. dificultatea persoanelor vârstnice, fa ță de restul popula ției, de
a se aproviziona
3. prețul ridicat al alimentelor fa ță de veniturile acestor
persoane
4. comerțul nu este astfel organizat încât s ă satisfacă cererea de
alimentare a vârstnicilor
5. altele ……………………….
Anexe
409 43. Ce dori ți cel mai mult dintre urm ătoarele lucruri? (stabili ți o
ordine a trebuin țelor în ordinea importan ței lor pentru Dvs.)
1. ați dori să aveți o situație material ă și socială superioar ă celei
prezente
2. ați dori să vă bucurați de mai mult ă considera ție și atenție din
partea celor din jur (rude, vecini etc.)
3. ați dori rela ții cât mai apropiate și calde cu cei din jur (rude,
vecini etc.)
4. ați dori o alimenta ție, o îmbr ăcăminte mai bune decât în
prezent.
Aspecte nereflectate (altele decât cele expuse mai sus)
………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………..
Concluzii (diagnostic social)
………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………..
Propuneri
………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………..
Anexe
410 Anexa 9
MODEL DE STRUCTUR Ă PENTRU UN STUDIU DE CAZ
1. AGEN ȚIA
• descrierea agen ției;
• de stat sau nu;
• bazată pe voluntariat sau nu;
• organizarea și funcționarea ei;
• care este grupul țintă;
• strategia de lucru a institu ției;
• echipa din care face parte studentul.
2. CLIENTUL
• anonimatul numelui;
• vârsta/data na șterii;
• adresa.
3. REFERIREA CLIENTULUI
• evenimentele care au condus la venirea clientului la
agenția respectiv ă;
• eventuale contacte anterioare cu alte institu ții;
• situația prezent ă și motivul trimiterii clientului la agen ția
respectivă.
4. FAMILIA
• familia de origine, numele p ărinților (sau al altor rude
apropiate);
Anexe
411 • vârsta părinților;
• adresa acestora;
• orice alte informa ții utile;
• familia de adop ție;
• numele;
• vârsta;
• dacă clientul tr ăiește cu ceilal ți membri;
• orice altă informație relevant ă.
5. EVALUAREA
• cum s-a desf ășurat evaluarea nevoilor clientului;
• discuții asupra perspectivei teoretic e ce ar fi putut duce la
evaluări diferite;
• prezentarea scopurilor propuse.
6. METODE DE INTERVEN ȚIE
• enumerarea motivelor care sus țin aplicarea unei metode
particulare;
• trimiteri la literatura de specialitate (justificare teoretic ă).
7. DESFĂȘURAREA ÎN TIMP A INTERVEN ȚIEI
• frecvența și durata interviurilor, locurile de desf ășurare;
•
modul de dezvoltare a cazului, discu ții asupra ipotezelor;
• precizarea, delimitarea stadiilor de dezvoltare a cazului;
• faza inițială;
• faza intermediar ă;
• faza de încheiere;
• descrierea întrevederii cu clientul;
Anexe
412 • orice modificare ap ărută pe parcurs a scopurilor și
mijloacelor de interven ție;
• motivele pentru care s-a procedat astfel;
• descrierea rezultatelor: ce anume s-a realizat și ce nu.
8. CONCLUZII
• munca depus ă;
• ce s-ar fi putut face în mod diferit;
• cum s-a încheiat activitatea desf ășurată (din punctul de
vedere al clientului și al studentului);
• a fost cazul rezolvat sau trimis altcuiva ( și de ce);
• cum au fost atinse scopurile urm ărite în procesul
învățării.
Anexe
413 Anexa 10
GHID DE INTERVIU
pentru persoanele vârstnice asistate în institu ții de specialitate
I. DATE DE IDENTIFICARE
1. Sex
1. masculin
2. feminin
2. Grupe de vârst ă
1. 65-69
2. 70-74
3. 75-80
4. 80 +
3. Starea civil ă:
1. necăsătorit(ă)
2. căsătorit(ă)
3. văduv(ă), de câți ani
4. divorțat(ă), de câți ani
5. separat (fără divorț), de câți ani
6. concubinaj
4. Pregătirea școlară
1. fără școală
2. școală generală neterminat ă
3. școală generală
4. școală profesional ă
5. liceu
6. colegiu
7. studii superioare
8. altele
Anexe
414 5. Categoria socio-profesional ă
1. agricultor
2. muncitor (dac ă a lucrat în mediu toxic)
3. tehnician, maistru
4. funcționar
5. intelectual
6. casnică
7. fără ocupație
6. Veniturile regulate ale persoanei
1. pensie
2. alte venituri regulate
3. pensie și alte venituri regulate
7. Venituri suplimentare
1. da
2. nu
8. Veniturile subiectului acoper ă costul vie ții
1. da
2. nu
În caz contrar, cine suport ă diferența
………………………………………………………………………………………………..
9. Vechimea – în ani – în institu ția de ocrotire social ă……………………
10. Rude sau persoane apropiate care se preocup ă de situația sa
1. copii
2. frați
3. surori
4. nepoți
5. alte rude
6. nu are
11. Unde locuiesc:
1. în aceeași localitate
2. în altă localitate (indica ți)………………………………………………
Anexe
415 12. Frecven ța legăturii
1. săptămânal
2. lunar
3. trimestrial
4. rar
5. nu
13. Cu cine a locuit înainte de a veni în c ăminul-spital?
1. singur
2. singur, cu copiii
3. singur, cu rude apropiate
4. cu soțul/soția
5. cu soțul/soția la copii
6. cu soțul/soția la rude
7. altele, care
………………………………………………………………………………………………..
14. Cine a fost de p ărerea să fie internat sau a insistat la aceasta
(rudele, vecinii, prietenii, asisten ța socială sau a venit din propria
inițiativă?
………………………………………………………………………………………………..
15. Motivul intern ării (boli fizice, infirmitate, agresivitate, tulbur ări
de comportament, iresponsabilitate, lips ă totală de igien ă,
vagabondaj, tendin ță de sinucidere).
………………………………………………………………………………………………..
II. STAREA DE S ĂNĂTATE
16. Aprecierea st ării generale de s ănătate. Dacă a sesizat o evolu ție
a ei (spre bine sau r ău):
………………………………………………………………………………………………..
17. Satisfac ția privind condi țiile de asisten ță medical ă. Cum
apreciază comportamentul personalului medical și calitatea asisten ței
medicale (profesional sau afectiv)
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
416 III. CONDI ȚIILE DE LOCUIRE
18. Mediul de trai anterior
1. urban
2. rural
19. Tipul locuin ței
1. bloc (parter, primele 4 etaje)
2. bloc (etaje superioare)
3. vilă
4. casă-curte
5. chirie
20. Aprecierea asupra confortului și condițiilor de trai oferite de
instituție. Nevoi și propuneri.
………………………………………………………………………………………………..
IV. CONSUM
21. Dacă alimenta ția este suficient ă. Nevoi suplimentare. Dac ă
primește alimente de la sus ținători.
………………………………………………………………………………………………..
22. Alte nevoi (îmbr ăcăminte, înc ălțăminte, dulciuri, alcool etc.) și
nivelul satisfacerii lor. Propuneri pentru îmbun ătățirea gradului de
satisfacere.
………………………………………………………………………………………………..
V. RELA ȚII SOCIALE
23. Considera ți că lumea se preocup ă de problemele vârstnicilor?
………………………………………………………………………………………………..
24. Căminul pentru vârstnici v ă rezolvă problemele (de s ănătate, de
securitate, de integrare social ă etc.)?
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
417 25. Considera ți că rolul căminelor pentru vârstnici este acela de a
elibera societatea de problemele îngrijirii acestora? ………………………………………………………………………………………………..
26. Tipul rela țiilor interpersonale. Conflicte interasista ți. Conflicte
cu personalul. Cauze.
………………………………………………………………………………………………..
27. Intenția de a părăsi instituția. Motiva ția.
………………………………………………………………………………………………..
VI. OCUPA ȚII ȘI PARTICIPARE
28. Ce activit ăți recreative desf ășoară în institu ție? Satisfac ție.
Propuneri.
………………………………………………………………………………………………..
29. Intenția de a desf ășura o activitate practic ă, productiv ă, de profit
în cadrul c ăminului. Care?
………………………………………………………………………………………………..
30. Intenția de a desf ășura o activitate practic ă în afara c ăminului. Ce
fel de activit ăți? În ce domeniu?
………………………………………………………………………………………………..
31. În viitor: persoanele vârstni ce vor putea avea îngrijirea, f ără
probleme, la domiciliu sau consider ă că numărul căminelor trebuie s ă
fie în creștere?
………………………………………………………………………………………………..
32. Propuneri deosebite
………………………………………………………………………………………………..
Anexe
418 Anexa 11
CARTEA VIE ȚII
(model)
Anexe
419
Anexe
420
Anexe
421
Anexe
422
Anexe
423
Anexe
424
Anexe
425
Anexe
426
Anexe
427
Anexe
428
Anexe
429 Anexa 12
Scară
pentru depistarea abuzului și traumei asupra copilului*
Răspunde încercuind num ărul care corespunde urm ătoarelor
definiții:
0 – niciodat ă 1 – rar 2 – uneori 3 – foarte des 4 – totdeauna
1. Părinții se distreaz ă pe socoteala ta?
2. Ai căutat vreodat ă ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei din cauza
problemelor de acas ă?
3. Părinții tăi își spun unul altuia cuvinte grele?
4. Trebuie să urmezi un regim de via ță strict la tine în familie?
5. Când ești pedepsit, în țelegi motivul?
6. Când nu îndepline ști regulile casei, e ști pedepsit? Cât de frecvent?
(notează de câte ori pe s ăptămână/lună se întâmpl ă să fii pedepsit)
7. Te simți copil nedorit sau c ă nu ești îndeajuns iubit?
8. Părinții tăi te insultă, îți dau porecle?
9. S-a întâmplat ca cineva s ă te atingă pe părțile intime f ără voia ta?
10. Părinții tăi au multe conflicte între ei?
11. Părinții tăi participă la activitățile tale școlare?
12. Ai fost sau e ști pedepsit în modalit ăți neobișnuite (ești legat, închis
undeva)?
13. Ai avut experien țe sexuale în copil ărie despre care î ți este greu sa
vorbești?
* Sursa: B.Sanders, Becker-Lausen. The measurement of psychological
maltreatment: early data on the child abuse and trauma scale //Child abuse
and neglect. -1995. -Vol.19. -P.315-323.
Anexe
430 14. Te-ai gândit vreodat ă că ai vrea s ă-ți părăsești familia și să trăiești
într-o altă familie?
15. Ai fost vreodat ă bătut astfel încât s ă ai nevoie de îngrijire?
16. Te-ai gândit vreodat ă serios că ai vrea să fugi de acas ă?
17. Ai fost sau e ști pedepsit adesea prin b ătaie?
18. Când ești pedepsit ca un copil mic, sim ți că ai meritat o a șa pedeaps ă?
19. Ai simțit că nu ești agreat de vreunul din p ărinții tăi?
20. Cât de des se sup ărau cu adev ărat părinții pe tine?
21. Ai simțit că în familia voastr ă violența poate izbucni oricând?
22. Poți să aduci la tine acas ă alți copii sau tineri?
23. Acasă te simți în siguran ță?
24. Când ești pedepsit, sim ți că pedeapsa este în acord cu gravitatea faptei?
25. Te critică mult părinții?
26. Ți s-a întâmplat sau ți se întâmpl ă ca drept pedeaps ă să nu prime ști de
mâncare?
27. Când erai mic, erai l ăsat pentru mult timp singur?
28. Părinții strigă la tine?
29. Când vreunul din p ărinții tăi era sub influen ța alcoolului, ai fost vreodat ă
supus unor ac țiuni care ți se păreau indecente?
30. Simți nevoia s ă ai pe cineva c ăruia să-I împărtășești necazurile tale?
31. Cât de des ai fost l ăsat singur acas ă?
32. Te-au învinov ățit vreodat ă părinții tăi pentru lucruri pe care nu le-ai
făcut?
33. Cât de des se întâmpl ă ca unul din p ărinți tăi sau ambii s ă bea?
34. Te-au bătut vreodat ă părinții când nu te a șteptai?
35. Copilăria ta o consideri dificil ă?
Autorii recomand ă utilizarea urm ătoarelor categorii pentru
interpretarea rezultatelor:
• subscara de pedeaps ă fizică – întrebările: 12, 15, 17, 21, 34;
• subscara de abuz sexual – întrebările: 9, 13, 29, 30;
• neglijare, atmosfer ă stresantă – întrebările: 2, 7, 10, 11, 14, 16,
19, 27, 30, 31, 33, 35.
Anexe
431 Anexa 13
Lista variabilelor
utilizate în cercetarea comparativ ă franco-polonez ă*
Denumire variabil ă Nr.
cod Itemi
A. Mobilitatea 12
39
32
65 Mobilitatea geografic ă a mamei
Mobilitatea geografic ă a tânărului
Gradul de mobilitate a familiei
Mobilitatea profesional ă a tatălui
B. Situația
socioeconomic ă 40
19
25
26 27
62 Categoria socioprofesional ă a părinților
Nivelul de instruire al p ărinților
Nivelul de venituri al familiei
Înzestrarea cu bunuri a locuin ței
Condiții de locuit și igienico-sanitare
Statutul socioeconomic al familiei
C. Viața școlară 9
10 55
72
14
13
59 27
11
46 58
48
17 18
67 Situația școlară
Nivelul școlar obținut
Gradul de repeten ție
Cariera școlară
Atitudinea fa ță de școală
Sancțiuni școlare
Relații cu colegii
Schimbări de școală
Fugă de la școală
Fugă de acasă
Vârsta la primul delict
Recidiva
Gravitatea delictului Frecvența delictului
Scala delincven ței
* După Hanna Malewsca, Incent Peyre, în: Delinquence juvenile, famille,
ecole et societe. -Centre de Vaucresson, 1973, p.194-196,
Anexe
432 Denumire variabil ă Nr.
cod Itemi
D. Situația familial ă
D 1 23
44
41 75
74
80 50 Structura cuplului parental
Frați (surori) în familie
Climatul conjugal Starea de s ănătate a părinților
Alcoolismul tat ălui
Dificultăți economice ale familiei
Timpul disponibil al mamei
D 2 57
61 15
30 Cunoașterea vieții copilului
Cunoașterea prietenilor copilului
Frecvența contactelor p ărinți-copii
Controlul parental
D 3 42
43 31
33
49 54
45 Identificarea cu tat ăl
Identificarea cu mama Favoritismul
Sancțiuni aplicate de mam ă
Sancțiuni aplicate de tat ă
Sistemul de sanc țiuni al familiei
Stilul pedagogic al familiei
Maria Bulgaru, Marcela Dilion,
Oxana Isac, Stela Milicenco
Metode și tehnici în asisten ța socială
Semnat pentru tipar 18.01.2002
Formatul 60×841/16. Ofset.
Coli de tipar 26,5. Coli editoriale 18,0.
Comanda 5/02. Tirajul 360.
Lucrările editate cu sprijinul
UNICEF se distribuie gratis.
Tiparul: Centrul Editorial al USM
MD-2009 Chi șinău, str. A.Mateevici, 60.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Centrul Republican de Resurse pentru Asisten ță Socială [613514] (ID: 613514)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.