Centrul de Studii Strategice de Ap ărare și Securitate [601518]

UNIVERSITATEA NA ȚIONALĂ DE APĂRARE “CAROL I”
Centrul de Studii Strategice de Ap ărare și Securitate

Vasile POPA Alexandra SARCINSCHI

PERSPECTIVE ÎN EVOLU ȚIA
ORGANIZA ȚIILOR INTERNA ȚIONALE
DE SECURITATE

Editura Universit ății Naționale de Ap ărare “Carol I”
București, 2007

© Toate drepturile asupra prezentei edi ții sunt rezervate
Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I”

• Lucrarea a fost discutat ă în ședința Consiliului Științific al CSSAS
• Responsabilitatea privind con ținutul revine în totalitate autorilor

ISBN 978-973-663-556-5 Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
POPA, VASILE
Perspective în evolu ția organiza țiilor interna ționale
de securitate / Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi. –
București : Editura Universit ății Naționale de Ap ărare
„Carol I”, 2007
ISBN 978-973-663-556-5
I. Sarcinschi, Alexandra

327.51

3 CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………………..5

Capitolul 1 – Organiza țiile interna ționale de securitate.
Succintă abordare a trecutului și prezentului ………..7
1.1. Statutul și rolul organiza țiilor interna ționale
de securitate în sistemul mondial …………………………………….. ….7
1.1.1. Apariția organiza țiilor interna ționale.
Definire și tipologie ……………………………………………………8
1.1.2. Organiza țiile interna ționale de securitate.
Statutul și rolul acestora în sistemul mondial …………..14
1.2. Determinarea științifică a celor mai importante
organizații internaționale de securitate ……………………………….18
1.3. Principalele organiza ții internaționale de securitate:
rațiuni pentru creare, activitate trecut ă și prezentă……………..22
1.3.1. Organiza ția Națiunilor Unite (ONU) ………………….. …..22
1.3.2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) …24
1.3.3. Uniunea European ă (UE) …………………………………………25
1.3.4. Organiza ția pentru Securitate și Cooperare
în Europa (OSCE) …………………………………………………….27

Capitolul 2 – Viitorul organiza țiilor interna ționale
de securitate …………………………………………………………….29
2.1. ONU …………………………………………………………………………………..29
2.2. NATO …………………………………………………………………………….. …32
2.3. UE………………………………………………………………………………….. …34
2.4. OSCE …………………………………………………………………………………38
2.5. Organizații internaționale de securitate
de importan ță secundar ă…………………………………………………….40
2.5.1. Comunitatea Statelor Independente (CSI) ………….. ……41
2.5.2. GUAM ………………………………………………………………………42
2.5.3. Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (OCS) …43
2.5.4. Asociația Națiunilor Sud-Est Asiatice (ASEAN) ……….44

Concluzii și propuneri ……………………………………………………………… ….46

4
Prospects on the Evolution of the International Security
Organizations

Summary
International security organizati ons. Succinct considerations on
their past and present ∗ International security organizations’ status
and role in the global system ∗ Scientific recognition of the most
important international security organizations ∗ The most important
international security organizations: reasons for establishment, past
and present activity • The future of international security
organizations ∗ UN ∗ NATO ∗ EU ∗ OSCE ∗ Less important
international security organizations (CIS, GUAM, SCO, ASEAN) •
Conclusions and proposals

Abstract
The study of the international orga nizations as units of analysis
offers a novel perspective on the security environment. It broadens
the researching sphere and confers new dimensions to phenomena
such as globalization and terrorism. Still, the study of this type of
issues often lacks the scientific methodology. Therefore, this paper
identifies the most important international organizations in restoring
and preserving security based on sc ientific methods and instruments.
Also, the paper examines their prospects and concludes that if the
requirement of efficient adjustment to the changing characteristics of
security environment is accomplishe d, in the following period of
time, the status of international security organization will be
strengthened.

5 ARGUMENT

Organizațiile interna ționale reprezint ă elemente relativ noi ale
sistemului mondial. Au luat na ștere în timpul secolului XIX, au
devenit importante în cursul urm ătorului secol, iar dup ă anul 1945,
numărul lor a crescut semnificativ, în special la nivel regional și
subregional. Fie c ă este vorba despre ONU, fie despre UE,
organizațiile interna ționale nu reprezint ă nici o continuare cu alte
mijloace a politicilor de for ță tradiționale, dup ă cum afirm ă unii
teoreticieni, parafrazându-l pe Clause witz, nici expresia unui proces
de evoluție la un nou nivel, acela al superstatului global sau regional.
Organizațiile interna ționale permit statelor s ă abordeze împreun ă
problemele comune, în cadrul unui proces decizional colectiv, chiar
dacă unele dintre ele, de fapt, divid în loc s ă unifice. Cooperarea
internațională multilateral ă constituie fundamentul unui sistem
mondial stabil. În prezent, în domeniul securit ății este resim țită o
nevoie acut ă de o astfel de cooperare, dat fiind faptul c ă natura
complexă a amenin țărilor cu care ne confrunt ăm necesit ă o abordare
coordonat ă și utilizarea unor resurse, ce cu greu pot fi puse la
dispoziție de către un singur guvern. Din aceste motive, problematica
organizațiilor interna ționale de securitate trebuie s ă reprezinte unul
dintre punctele centrale ale dezbaterilor ce se desf ășoară în
comunitatea interna țională. Totuși, a face o diferen țiere clară între
organizațiile interna ționale de securitate și cele de alt tip este o
sarcină dificilă, întrucât îns ăși definirea domeniului securit ății ridică
mari semne de întrebare.
De la apari ția primelor forme de organiza ții interna ționale,
modificările caracteristicilor mediului de securitate au determinat și
transformarea acestora, în special în cazul celor care activeaz ă în
domeniul securit ății. Perioada sfâr șitului de secol XX și începutului
de secol XXI a influen țat și a modificat considerabil profilul
organizațiilor interna ționale de securitate, atât din punct de vedere al
adaptării strategiilor la provoc ările mediului de securitate (NATO,
UE, ONU, OSCE etc.), cât și al sporirii num ărului de membri
(NATO și UE). În lupta împotriva terorismului interna țional,
organizații precum Uniunea European ă, Organiza ția Națiunilor Unite
sau Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa nu s-au
rezumat doar la elaborarea unor documente, ci au analizat și au
6implementat modalit ăți de cooperare în lupta împotriva terorismului
internațional, în timp ce altele (CSI, GUAM, CENCOOP, SEECP etc.)
nu și-au mai f ăcut auzită vocea pe scena interna țională cu aceeași forță
ca în anii preceden ți.
Totuși, multe dintre organiza țiile create în scopul guvern ării
naționale și internaționale, precum ONU, au acum 30-60 de ani
vechime, astfel c ă, intrând în noul mileniu, ne putem întreba cât de
eficiente sunt acestea, într-o lume din ce în ce mai globalizat ă.
Inițierea reformei organiza ționale la nivel interna țional reprezint ă o
necesitate stringent ă, determinat ă de schimb ările intervenite în mediul de
securitate. Rela țiile de dialog și de complementaritate dintre ace ști actori
ar trebui s ă urmărească stabilirea și menținerea sprijinului comun pentru
contracararea pericolelor și amenințărilor la adresa securit ății. În aceast ă
privință, există mutații importante, evenimentele din ultimii ani aducând
în prim-plan problema „coali țiilor ale voin ței” vs. organiza țiile
internaționale, ca r ăspuns la noile tipuri de pericole și amenințări la
adresa securit ății. Se demonstreaz ă astfel că soluția potrivit ă pentru
rezolvarea conflictelor și menținerea păcii este determinat ă de
circumstan țele în care acestea se desf ășoară.
Cu toate c ă principalele institu ții și organiza ții internaționale de
securitate trec printr-o perioad ă caracterizat ă de nevoia de restructurare,
importanța existenței și activității lor pentru stabilitatea și securitatea
lumii nu a sc ăzut. Putem afirma c ă, dacă va fi îndeplinit ă condiția
adaptării eficiente la caracteristicile me diului de securitate – ceea ce
presupune crearea unor noi doctrine, metode și instrumente de lupt ă
împotriva pericolelor și amenințărilor la adresa securit ății naționale,
zonale, regionale și globale –, în perioada urm ătoare, statutul și rolul
instituțiilor și organiza țiilor interna ționale se va consolida.
Însă, în studiul tuturor acestor aspecte, lipse ște adesea metoda
științifică. Analiștii se întrec în a face predic ții, ce se îndeplinesc sau nu,
dar cercetarea științifică reală a domeniului reprezint ă o „rara avis”. Din
asemenea motive, scopul studiului de fa ță este, pe de o parte, de a
identifica, cu ajutorul metodelor și instrumentelor științifice,
organizațiile interna ționale cu rol decisiv în restabilirea și conservarea
securității, iar pe de alt ă parte, de a analiza perspectivele pe care evolu ția
acestora le are.

7 Capitolul 1
ORGANIZA ȚIILE INTERNA ȚIONALE DE SECURITATE.
SUCCINT Ă ABORDARE A TRECUTULUI ȘI PREZENTULUI

Studiul organiza țiilor interna ționale, ca unit ăți de analiz ă,
furnizează o altfel de perspectiv ă asupra mediului de securitate,
lărgind sfera de cercetare și conferind noi dimensiuni unor fenomene,
precum globalizarea sau terorismul. Ele au devenit un element
important al sistemului interna țional, în special dup ă cel de-al Doilea
Război Mondial, când num ărul lor a început s ă crească semnificativ.
Astfel, activitatea acestor organiza ții este divers ă, iar analiza tuturor –
complexă, dacă nu chiar dificil ă, deoarece num ărul lor mare implic ă
și existența unor tipologii variate.

1.1. Statutul și rolul organiza țiilor interna ționale de securitate
în sistemul mondial

Organizațiile interna ționale reprezint ă cele mai importante for țe
în coordonarea ac țiunilor și cooperare în domenii precum cel politic,
economic, social, militar sau cu ltural. Exceptând statele-na țiune, ce
stau la baza sistemului mondial, organiza țiile interna ționale constituie
cei mai însemna ți participan ți în cadrul acestuia. Cre șterea num ărului
organizațiilor interna ționale a fost favorizat ă de sporirea re țelelor
politice, economice și financiare de state-na țiune, în special în
perioada de început a Europei moderne. Diviziunea sistemului
internațional din anii 1910 și 1930 și distrugerile cauzate de cele dou ă
războaie mondiale au convins comunitatea interna țională de
necesitatea stabilirii unei noi ordini universale bazate pe cooperare.
Pilonii acesteia au fost construi ți prin Carta Atlantic ă, din anul 1941,
conferințele de la Dumbarton Oaks și Bretton Woods (1944) și, cel
mai important, prin crearea Na țiunilor Unite (1945).
Războiul Rece a întrerupt visul noii ordini mondiale prin
cooperare, urmând peste patr u decenii de diviziune bipolar ă. Totuși,
începând cu anii ’70, s-a înregistrat o revigorare a
multilateralismului, sub forma procesului de la Helsinki (1975), despre care se afirm ă că a contribuit la dezintegrarea Cortinei de Fier.
Ulterior acestui moment, organiza țiile interna ționale și-au recăpătat
8rolul de forumuri de consultare, mediere și arbitrare, simultan cu
dezvoltarea unei lumi mult mai fragmentate din punct de vedere
politic și cultural, caracterizate atât de cursa pentru înarmare, cât și de
accentuarea globaliz ării. Sfârșitul conflictului Est – Vest și
realinierea gradual ă a Europei Estice la cea Occidental ă au condus la
formarea unor noi organiza ții și instituții internaționale.

1.1.1. Apari ția organiza țiilor interna ționale. Definire și tipologie
Termenul de „organiza ții interna ționale” a intrat relativ recent
atât în limbajul comun, cât și în cel științific. În ultima parte a
secolului XIX, în literatura de specialitate erau folosite adesea
concepte precum „sindicatul public interna țional”, „biroul
internațional” sau „comisia interna țională”. Sintagma „organiza ții
internaționale” a fost, probabil, introdus ă în jurul anului 1867, în
discursul științific al juristului sco țian James Lorimer, iar 13 ani
mai târziu, publicistul german Constantin Frantz afirma c ă
federalismul reprezint ă principiul de existen ță al organiza țiilor
internaționale. Consacrarea definitiv ă a termenului este datorat ă
lucrării lui Walter Schücking „Organiza țiile lumii”, publicat ă în
anul 1908, și a ghidului „Uniunile interna ționale publice” al lui Paul
S. Reinsch, din 19111.
Convenția Ligii Na țiunilor2, semnată în anul 1924, recunoa ște
indirect existen ța organiza țiilor interna ționale în Art.23, care
sugerează crearea unor organiza ții internaționale specializate, pentru
promovarea cooper ării interna ționale. Mai mult, Art.24 folose ște
concepte precum „birou interna țional” sau „comisie interna țională”
pentru organiza țiile existente la acel moment, subliniind astfel,
voluntar sau nu, importan ța creării unor noi organiza ții internaționale.
Ambele articole definesc voca ția de organiza ție universal ă a Ligii
Națiunilor.
Mai târziu, dup ă cel de-al Doilea R ăzboi Mondial, în Preambulul
Cartei Na țiunilor Unite, este recunoscut ă existența unei organiza ții

1 RITTBERGER, Volker și BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity,
Politics and Policies , Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5.
2 The Covenant of the League of Nations , 1924, http://www.yale.edu/lawweb/avalon/
leagcov.htm#art23.

9 internaționale propriu-zise: semnatarii „stabilesc în acest fel o
organizație interna țională numită Națiunile Unite”3.
Începând cu aceast ă perioadă de cristalizare conceptual ă, au fost
dezvoltate trei principale cu rente ce definesc rolul organiza țiilor
internaționale ca instrumente, ca arene și, în fine, ca actori. Adesea,
organizațiile interna ționale sunt v ăzute ca instrumente prin care
statele își urmăresc propriile interese, iar procesul decizional reflect ă,
în primul rând, interesele celor mai puternici membri. Ca aren ă,
organizațiile interna ționale sunt similare unui „loc de joac ă”4, și nu
unui instrument al politicii statale, iar ca institu ții, sunt forme ale unei
diplomații de conferin ță, unde statele pot face schimb de informa ții,
pot condamna sau justifica anumite ac țiuni și își pot coordona
strategiile politice na ționale. Spre deosebire de precedentele dou ă
abordări, cea de-a treia nu mai prive ște statele membre ca principali
actori implica ți, ci consider ă că statele au delegat propria
suveranitate, astfel încât organiza ția interna țională respectiv ă
dobândește caracteristicile unui actor colectiv, deciziile fiind luate, în
cadrul sau prin intermediul organiza țiilor interna ționale, de c ătre o
colectivitate de state.
Indiferent de abordarea la care subscriem, problema definirii
organizațiilor interna ționale se pune în func ție de domeniul în care
acestea activeaz ă. Într-un cadru larg, se poate afirma c ă o organiza ție
internațională, ca subiect al unui acord interna țional ce o creeaz ă, pe
de o parte, are statut de persoan ă juridică, cu capacitatea de a poseda,
dobândi sau transfera proprietate, de a încheia contracte, de a
participa la acorduri interna ționale cu state sau alte organiza ții
internaționale și de a urm ări scopuri specifice pr in mijloace legale, și,
pe de altă parte, are drepturi și responsabilit ăți create prin legisla ția
internațională sau acordul respectiv5.
Tipologizarea organiza țiilor interna ționale este, îns ă, mai
complexă. În „Anuarul organiza țiilor interna ționale”6, în funcție de

3 The Charter of the United Nations , 1945, http://www.un. org/aboutun/charter.
4 Apud RITTBERGER, Volker și Bernhard ZANGL, op. cit. , 2006, p. 6.
5 Vezi http://www.law.columbia.edu/lib rary/Research_Guide s/internat_law.
6 „Yearbook of International Organizations” („Anuarul organiza țiilor interna ționale”)
este un periodic realizat de c ătre Uniunea Asocia țiilor Interna ționale. Cea de-a 42-a
ediție, 2005-2006, reflect ă dinamica scenei interna ționale, incluzând cele mai importante
organizații ce activeaz ă în peste 300 de țări și teritorii. Vezi: http://www.uia.org
10forma de organizare , sunt sintetizate 15 categorii de astfel de
organizații, dintre care 13 consider ăm că sunt relevante7:
1. federații de organiza ții interna ționale – toate organiza țiile
internaționale, interguvernamentale sau nonguvernamentale, care
grupează cel puțin alte trei organisme interna ționale nonregionale, ca
membri deplini;
2. organizații cu participare universal ă – organiza ții
internaționale nonprofit, interguvernamentale sau
nonguvernamentale, cu membri din toate zonele geografice, cu managemement și control politic;
3. organizații cu participare intercontinental ă – toate
organizațiile interna ționale nonprofit, interguvernamentale sau
nonguvernamentale ai c ăror membri și ale căror preocup ări depășesc
o regiune anume, de și nu oferă motive suficiente pentru a fi incluse în
categoria anterioar ă;
4. organizații cu participare regional ă – toate organiza țiile
internaționale nonprofit, in terguvernamentale sau
nonguvernamentale, ai c ăror membri și ale căror preocup ări sunt
restrânse la o anumit ă regiune;
5. organizații ce eman ă din persoane, locuri, obiecte de
proprietate sau alte organisme – orice organism interna țional nonprofit,
interguvernamental sau nonguvernamental, ce poate fi considerat o
emanație a unei anumite organiza ții, loc, persoan ă sau obiect de
proprietate. Asemenea organisme nu presupun o participare formal ă;
6. organizații ce au o form ă specială, inclusiv funda țiile și
fondurile de încredere – toate organiza țiile interna ționale,
interguvernamentale sau nonguvernamentale, ale c ăror caracteristici
ridică întrebări asupra includerii lor în categoriile precedente: b ănci,
institute de instruire, biblioteci, laboratoare etc.;
7. organizații naționale cu orientare interna țională – organiza ții
naționale cu forme variat e de activitate interna țională sau cu
preocupări precum: cercetare, pace, dezvoltare sau ajutor;

7 Cele dou ă categorii pe care am convenit s ă le excludem din analiz ă se referă la
organizațiile naționale , care, dac ă nu au orientare interna țională, nu sunt parte a
organizațiilor interna ționale, chiar dac ă sunt incluse în categoria organizații
naționale cu orientare interna țională, și organisme inactive sau neconfirmate , ce
dublează categoriile organizații interna ționale inactive sau desfiin țate și organisme
recent apărute, dar neconfirmate înc ă.

11 8. organizații interna ționale inactive sau desfiin țate –
organizațiile interna ționale nonprofit, interguvernamentale sau
nonguvernamentale, care au fost desfiin țate, sunt inactive în
momentul respectiv sau sunt în stare latent ă;
9. organisme recent ap ărute, dar neconfirmate înc ă – organiza ții
internaționale a c ăror creare a fost recent raportat ă sau propus ă, dar
despre care nu exist ă alte informa ții;
10. organisme subsidiare și interne apar ținând altor organisme
interne – unit ăți independente în cadrul unor organiza ții
internaționale complexe;
11. ordine religioase, fraternit ăți și institute seculare – ordine sau
congregații religioase, militare și fraternale, organisme similare
bazate pe leadership charismatic sau devotat unui set de practici
religioase;
12. serii de conferin țe autonome (f ără secretariat) – serii de
conferințe internaționale, cu un nume distinct și periodicitate, care nu
constituie responsabilita tea nici unei organiza ții permanente;
13. tratate și acorduri multilaterale – tratate, conven ții, pacte,
protocoale sau acorduri multilaterale semnate de trei sau mai multe
părți, exceptându-le pe acelea care privesc o anumit ă țară, un
eveniment specific sau crearea unei organiza ții
interguvernamentale.
Primele șapte tipuri de organiza ții sunt considerate a fi
organizații interna ționale conven ționale , ce, la rândul lor, pot fi
interguvernamentale sau nonguvernamentale . Este vorba aici despre
distincția dintre ONU și UE, pe de o parte, și Amnesty International
și Greenpeace, pe de alt ă parte. La o prim ă vedere, diferen țele dintre
organizațiile interguvernamentale și cele nonguvernamentale, la nivel
internațional, par a fi distincte: cele interguvernamentale au ca
membri state, adesea reprezentate prin agen ți guvernamentali, în timp
ce cele nonguvernamentale sunt formate din actori nonguvernamentali. Totu și, în cazul unor organiza ții precum
Organizația Interna țională a Muncii, exist ă ambiguit ăți cauzate de
membrii ce apar țin ambelor categorii mai-sus-men ționate. Opin ăm că
această clasificare poate fi clarificat ă prin introducerea unui nou
criteriu, anume natura actului de înfiin țare al respectivei organiza ții.
Pentru aceast ă distincție trebuie avut ă în vedere Rezolu ț
ia nr. 288 (X)
a Consiliului Economic și Social al ONU, din 27 februarie 1950, în
12care se afirm ă că: „orice organiza ție interna țională care nu este creat ă
prin acord interguvernamental poate fi considerat ă organiza ție
nonguvernamental ă” 8.
Celelalte șase tipuri de organiza ții internaționale sunt denumite
de către speciali știi Uniunii Asocia țiilor Interna ționale tipuri
speciale , întrucât încadrarea lor într-una dintre celelalte clase ridic ă
probleme. Aceste organiza ții fie sunt inactive în momentul realiz ării
studiului, fie și-au definit scopuri specifice care implic ă un anumit
gen de participare, fie nu exist ă informație suficient ă despre existen ța
lor.
Clasificarea organiza țiilor interna ționale poate fi f ăcută și în
funcție de obiectul de interes , putând avea astfel urm ătoarele domenii
de acțiune:
– ajutor umanitar; schimb cultural; pace și dezarmare; sprijin
pentru dezvoltare; drepturile omului; mediu9;
– securitate și pace; comer ț și alte activit ăți economice; bun ăstare
socială și drepturile omului10;
– cultură și recreere; educa ție și cercetare; s ănătate; servicii
sociale; mediu; dezvoltare și condiții de locuire; legisla ție și politici;
filantropie și voluntariat; activit ăți internaționale; religie; afaceri,
asociații profesionale și sindicate; grupuri neclasificate11.
Un alt tip de clasificare este cel propus de Volker Rittberger și
Bernhard Zangl12, în care este corelat criteriul tip membri cu cel al
competen țelor (Figura nr. 1). În ceea ce prive ște membrii,
participarea poate fi universal ă sau restric ționată pe criterii
geografice, economice sau culturale. Introducând criteriul
competen țelor, unde avem de-a face cu o scal ă de la organiza ții
comprehensive la cele cu sarcini precise și specifice, rezult ă o
matrice cu patru tipuri de organiza ții internaționale:

8 http://www.un-documents.net/e sc/res/arch1950/288.html.
9 IRIYE, Akira, Global Community. The Role of In ternational Organizations in the
Making of the Contemporary World , Regents of the University of California, USA,
2002, p. 3.
10 JACOBSON, Harold, apud IRIYE, Akira, op. cit. , 2002, p. 4.
11 SALAMAN, Lester M. și Helmut K. ANHEIER, apud IRIYE, Akira, op. cit. ,
2002, p. 4.
12 RITTBERGER, Volker și Bernhard ZANGL, op. cit. , 2006, pp. 10-12.

13
Figura nr. 1: Matricea Rittberger & Zangl13

Acestea constituie scheme de cl asificare folositoare, întrucât
ajută la filtrarea celor peste 55.000 de organiza ții interna ționale
identificate de c ătre speciali știi Uniunii Asocia țiilor
Internaționale.
Opinăm că, dintre aceste organiza ții interna ționale, cele de
securitate se înscriu în special în sfera guvernamental ă, mai precis în
primele tipuri conven ționale identificate de c ătre aceștia:
– federații de organiza ții și organizații cu participare universal ă:
ONU;
– organizații cu participare intercontinental ă: NATO, OSCE
(include și participan ți de pe continentul nord-american) etc.;
– organizații cu participare regional ă: UE, GUAM, CSI etc.

13 Ibidem, p. 11. COMPETEN ȚE
MEMBRI
Universal Restricționat
Sarcini specifice Comprehensive
Organizația
Națiunilor
Unite Uniunea
European ă
Organizația
Internațională a
Muncii Organizația
Țărilor
Exportatoare
de Petrol Agenția
Spațială
European ă
141.1.2. Organiza țiile interna ționale de securitate. Statutul și rolul
acestora în sistemul mondial
Organizațiile interna ționale de securitate se disting de celelalte
organizații prin aceea c ă își au originile în consensul statelor de a
coopera în probleme de reducere a violen ței și realizare a p ăcii și
securității, prin folosirea unei largi game de acorduri și mecanisme.
Sintetizând, putem afirma c ă există cel puțin patru seturi de sarcini pe
care organiza țiile interna ționale de securitate le pot îndeplini:
1. promovarea dialogului de securitate și gestionarea crizelor ca
sarcini de baz ă destinate stabilirii și/sau men ținerii păcii;
2. crearea de sisteme de cooperare militar ă bazate pe
constrângeri reciproce, destinate reducerii pericolelor ce decurg din
activitățile militare, sau pe capacit ăți comune pentru misiuni de pace;
3. promovarea standardelor democratice și respectarea
drepturilor omului ca scopuri în sine;
4. promovarea securit ății prin mecanisme economice, înt ărind
atât prosperitatea, cât și interdependen ța actorilor, și prin abord ări
cooperative ale riscurilor și provocărilor, inclusiv terorismul și
proliferarea armelor de distrugere în mas ă.
Analiza statutului și rolului organiza țiilor interna ționale de
securitate poate fi realizat ă din perspectiva durabilit ății și eficienței.
Durabilitatea se refer ă la persisten ța peste timp a modelelor de
comportament, ce reflect ă conformarea rutinizat ă la regulile
organizației, iar eficien ța la comportamentul actorilor ghida ți de
regulile și normele acesteia. Aceste dou ă criterii opera ționalizeaz ă
importanța instituțională a organiza ției, în fapt, fiind vorba, pe de o
parte, despre capacitatea organiza ției de a rezista în fa ța provocărilor
externe, iar pe de alt ă parte, despre gradul de respectare a regulilor și
normelor de c ătre membrii s ăi.
Din punctul de vedere al teor iei aplicate în analiza organiza țiilor
internaționale, realismul și neorealismul nu acord ă importan ță
existenței organiza țiilor interna ționale de securitate, acestea fiind
considerate doar modalit ăți de camuflare a intereselor statelor sau
forumuri necesare ob ținerii acordului asupra anumitor aspecte de
securitate al statelor mai slabe. De asemenea, se consider ă că
organizațiile interna ționale nu au nici o influen ță asupra
comportamentului marilor puteri, acestea din urm ă preferând
acțiunea unilateral ă. Din perspectiva neorealist ă, există un singur tip

15 de organiza ție, anume alianța, fiind respins tocmai criteriul eficien ței
organizațiilor interna ționale. În ceea ce prive ște criteriul durabilit ății,
ambele curente îl consider ă irelevant și, chiar dac ă o astfel de
organizație durează în timp, ea este privit ă ca fiind lipsit ă de conținut.
În sistemul interna țional, organiza țiile de securitate pot fi
considerate comunități de securitate . Acest concept a fost dezvoltat
în anul 1957 de c ătre Karl Deutsch, care l-a definit drept un grup ce a
devenit integrat, dobândind un sim ț al comunit ății însoțit de practici
instituționale formale sau informale suficient de puternice pentru a
asigura activitatea pa șnică a membrilor grupului pe o perioad ă de
timp lung ă14. Existența acestui tip de comunitate este caracterizat ă și
prin următoarele caracteristici:
– inexistența planurilor militare ale unui membru fa ță de ceilalți;
– existența unor valori politice compatibile;
– existența capacit ății guvernelor de a reac ționa rapid și fără
violență, cu mijloacele corespunz ătoare, la problemele ce intervin în
desfășurarea activit ății;
– existența unui comportament predictibil al tuturor membrilor;
– existența unor programe comune de instruire și schimb de
personal, a acordurilor bi și multilaterale, a personalului
multinațional în structurile de comand ă etc.15
Deutsch a descris zona nord-atlantic ă drept o comunitate pluralist ă de
securitate, unde guvern ele sunt distincte, p ăstrându-și independen ța legală.
Totuși, acest concept este mai degrab ă bazat pe valori, decât pe interese,
iar valorile sunt transformate în norme, în reguli de comportament ce
structureaz ă acțiunea indivizilor și a institu țiilor. Deutsch se referea la
două tipuri de comunit ăți de securitate, care, ulterior, au evoluat în direc ții
diferite: Comunitatea C ărbunelui și a Oțelului și NATO. În prezent,
NATO nu mai poate fi considerat ă o astfel de comunitate, întrucât a fost
instrumentalizat ă conform anumitor interese. UE, care s-a dezvoltat din
Comunitatea C ărbunelui și a Oțelului, a devenit o comunitate de
securitate, în sensul c ă instituțiile sale includ anumite valori ce sunt

14 Apud EMMERSON, Donald K., Security, Community, and Democracy in
Southeast Asia , Japanese Journal of Political Science nr. 6/2005, pp. 165-185, p. 170,
http://iis-db.stanford.edu/pubs/20988/Emmerson_JJPS_2005.pdf.
15 Aceste elemente indic ă gradul de integrare al comunit ății de securitate, care, dac ă
este foarte ridicat, nu va mai permite statelor membre s ă dezvolte într-o perioad ă
scurtă de timp capacit ăți militare separate.
16transformate în norme care, la rândul lor, modeleaz ă preferințele actorilor.
Aceasta reprezint ă o mutație de la o rela ție bazată exclusiv pe mijloace și
finalități la una de tipul legitim ării sociale.
Chiar și ONU poate fi considerat ă o comunitate de securitate,
Declarația Universal ă a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948)
stând la baza realiz ării scopurilor comune ale organiza ției, însă
criteriul inexistența planurilor militare ale unui membru fa ță de
ceilalți nu este îndeplinit în prezent, întrucât atât SUA, cât și
Afganistan și Irak sunt membri ai Na țiunilor Unite.
OSCE, situat ă printre cele mai active organiza ții internaționale de
securitate, nu poate fi considerat ă, totuși, comunitate de securitate,
întrucât nu întrune ște condițiile stabilite de c ătre Deutsch. Se presupune
că o comunitate de securitate poate transforma radical comportamentul
și interesele unui stat, printr-o rela ție reciproc ă. Mai mult, instrumentele
diplomatice folosite de OSCE au o influen ță limitată la un grup restrâns.
Discursul organiza ției rămâne superficial, lipsindu-i formularea
instituțională, iar retorica pare c ă ascunde interese materiale bine
stabilite. Un exemplu concludent este cel al „Modelului de securitate” și
al „Cartei pentru securitate european ă”. Ambele propuneri au apar ținut
Federației Ruse și au fost supuse unor dezbateri aprinse cu Occidentul
vis-á-vis de viitorul structurii europene de securitate. Totu și, există voci
care afirm ă că OSCE ar putea deveni o astfel de comunitate prin
integrarea modelului securit ății „comprehensive, indivizibile și
cooperative” în sistemul normativ oc cidental. Rezultatul ar putea fi o
comunitate de securitate construit ă social.
Se observ ă că între un aranjament informal de securitate și o
comunitate de securitate bine structurat ă pot exista mai multe
categorii de forme de cooperare, în func ție de gradul de integrare
socială și instituțională al statelor membre: sistemele de alian țe
opuse, de tipul celor existente în cursul R ăzboiului Rece, formele de
securitate colectiv ă, parteneriatul de securitate regional ă,
comunitățile de securitate cu un grad slab de integrare și comunit ățile
de securitate puternic integrate. Aceast ă tipologizare îi apar ține lui
Fulvio Attina, care a plasat cele cinci categorii pe o linie continu ă16,

16 ATTINA, Fulvio, The Building of Security Partnershipand the Security Culture
Divide in the Mediteranean Region , Working Paper, Institute of European Studies,
2004, p. 10.

17 denumită „linia aranjamentelor regionale de securitate” (Fig. 2).

Figura nr. 2: Linia aranjamentelor regionale de securitate,
conform lui Fulvio Attina

În opinia noastr ă, această linie nu reprezint ă un continuu, un
proces de transformare precis direc ționat, întrucât nu este
neapărat necesar ca un aranjament în cadrul unui anumit grup de
țări să se transforme astfel încât s ă poată fi mutat într-un punct
sau altul al liniei lui Attina. Aceast ă transformare constituie o
decizie politic ă a liderilor țărilor respective, nu o evolu ție de la
sine înțeleasă.
Așadar, în cadrul sistemului mondial, organiza țiile
internaționale de securitate sunt cele mai complexe forme de
cooperare guvernamental ă interna țională, deoarece domeniul
cărora acestea se adreseaz ă este unul polivalen t. Securitatea nu
înseamnă doar securitate militar ă, ci, dimpotriv ă, planurile sale de
manifestare includ atât sfera militar ă, cât și pe cea nonmilitar ă
(politică, economic ă, socială, cultural ă, ecologic ă e t c . ) , d e l a
nivelul individului uman la cel al întregii lumi. Fie c ă respectiva
organizație interna țională este explicit una de securitate, prin
titulatura sa sau prin Carta de înfiin țare (cum sunt, de exemplu,
OSCE și NATO), fie c ă una dintre func țiile sale este aceea de a
asigura securitatea statelor membre și cetățenilor lor într-unul sau
mai multe dintre domeniile vie ții sociale (cum ar fi Uniunea
European ă), organiza țiile interna ționale de securitate par a de ține
cea mai mare pondere în sistemul mondial, din acest motiv fiind
necesară pentru analiza de fa ță o delimitare a celor mai
importante.
Aranjament
informal de
securitate Comunitate de
securitate bine
structurat ă
Sisteme
de
alianțe
opuse Forme de
securitate
colectivă Parteneriate
de securitate
regională Comunități de
securitate slab
integrate Comunități de
securitate puternic
integrate
181.2. Determinarea științifică a celor mai importante organiza ții
internaționale de securitate

La nivel global, num ărul total al organiza ții internaționale poate
atinge 60.000, cele de tip special fiind mai numeroase decât cele
convenționale (Figura nr. 3) în func ție de criteriile amintite anterior.

Grup Tip Inter-
guvernamental Non-
guvernamental Total
Federații de
organizații
internaționale 1 36 37
Organizații cu
participare
universală 34 474 508
Organizații cu
participare
intercontinental ă 33 1.072 1.105
Organizații cu
participare
regională 178 5.724 5.902
Organizații ce
emană din
persoane, locuri,
obiecte de
proprietate sau
alte organisme 882 2.700 3.582
Organizații ce
au o form ă
specială,
inclusiv
fundațiile și
fondurile de
încredere 727 4.124 4.851 Organiza ții
internaționale
convenționale
Organizații
naționale cu
orientare
internațională 108 10.430 10.538
Total grup 1.963 24.560 26.523
Tipuri
speciale Organizații
internaționale
inactive sau
desființate 2.292 23.776 26.068

19
Grup Tip Inter-
guvernamental Non-
guvernamental Total
Organisme
recent apărute,
dar
neconfirmate
încă 64 261 325
Organisme
subsidiare și
interne
aparținând altor
organisme
interne 558 1.429 1987
Ordine
religioase,
fraternități și
institute
seculare 0 901 901
Serii de
conferințe
autonome (f ără
secretariat) 133 582 715 Tipuri
speciale
Tratate și
acorduri
multilaterale 2.340 0 2.340
Total grup 5.387 26.949 32.336
TOTAL 7.350 51.509 58.859
Figura nr. 3: Numărul organiza țiilor interna ționale din lume,
în anii 2005-2006, pe tipuri17

Între acestea, organiza țiile interna ționale de securitate pot fi
găsite în majoritatea categoriilor de mai sus, dup ă cum am ar ătat la
subpunctul „ 1.1.1. Apariția organiza țiilor interna ționale. Definire și
tipologie ”.
Pentru a delimita cele mai importante organiza ții internaționale
de securitate, pot fi stabili ți prin conven ție următorii cinci indicatori
principali, ale și în funcție de elementele de baz ă ale unei organiza ții
de acest tip:

17 Uniunea Asocia țiilor Interna ționale, Yearbook of International Organizations ,
2006, http://www.uia.org.
20• elemente ce reflect ă existența obiectiv ă a organiza ției:
– scop declarat în sfera securit ății;
– arie de acoperire;
– număr de membri;
• elemente ce reflect ă forța de impunere pe plan interna țional a
organizației:
– numărul marilor actori ai lumii (Statele Unite ale Americii,
Germania, Marea Britanie, Fran ța, China, Japonia, India,
Brazilia, Rusia18) care sunt membri ai respectivei organiza ții;
– numărul misiunilor de pace pe termen mediu și lung (durata
de peste șase luni) în care organiza ția este implicat ă în
momentul realiz ării analizei.
De asemenea, mai pot fi introdu și în analiz ă și următorii
indicatori: buget, num ărul personalului angajat, num ărul acordurilor
și tratatelor de cooperare cu alte state și organiza ții internaționale etc.
Urmărind acești indicatori, observ ăm că „ierarhia” organiza țiilor
internaționale de securitate existent ă la nivelul cunoa șterii comune
are un puternic substrat științific. Astfel este confirmat faptul c ă
ONU, NATO, UE și OSCE reprezint ă cele mai importante
organizații internaționale de securitate (Figura nr. 4):

Existența obiectiv ă
a organiza ției Forța de impunere
pe plan interna țional
a organiza ției
Nr.
crt.Denumirea
consacrat ă a
organizației
internaționale de
securitate Scop
declarat
în sfera
securitățiiAria de acoperireNumărul
de
membriNumărul
marilor
actori ai
lumii Numărul
misiunilor
de pace pe
termen mediu și
lung
(2006-2007)
0 1 2 3 4 5 6
1 ONU Da Global 192 9 15
2 NATO Da Spațiul
euro-atlantic 26 4 7
3 UE Da Spa țiul european 27 3 6

18 Conform teoriei rela țiilor interna ționale, criteriile ce stau la baza acestei clasific ări
sunt: suprafa ța, numărul popula ției, produsul intern brut, produsul intern brut/cap de
locuitor, cheltuielile mi litare. Astfel reiese c ă cei mai importan ți actori ai lumii sunt:
SUA, UE, China, Japonia, India, Brazilia și Rusia. Întrucât UE este o organiza ție
internațională, am aplicat acelea și criterii și statelor ce o compun, rezultând c ă
Germania, Marea Britanie și Franța sunt cei mai importan ți actori europeni.

21 0 1 2 3 4 5 6
4 OSCE Da Spațiul
euro-atlantic 55 4 6
(component ă
militară redusă)
5 CSI Da Spațiul euro-
asiatic 10 1 0
6 GUAM Da Spațiul euro-
asiatic 4 0 0
7 Organizația
pentru
Cooperare
de la Shanghai Da Spațiul central-
asiatic 6 2 0
8 ASEAN Da Spațiul sud-est
asiatic 10 0 0
Figura nr. 4: Cele mai importante organiza ții internaționale de securitate/
cu component ă de securitate și unele cu importan ță medie,
în funcție de cei patru principali indicatori ai importan ței
acestora19

Se observ ă că doar primele patru organiza ții răspund la cele
cinci criterii principale stabilite prin conven ție, acestea fiind cele mai
importante organiza ții interna ționale de securitate . Celelalte patru,
alese pentru analiz ă datorită ariei mari de acoperire, nu r ăspund la
criteriile referitoare la for ța de impunere pe plan interna țional a
organizației, ceea ce le face organizații interna ționale de securitate
de importan ță secundar ă.
Este evident c ă această metodă pentru determinarea celor mai
importante organiza ții interna ționale de securitate suport ă
îmbunătățiri, însă analiza perspectivelor de evolu ție ale acestora nu
poate fi realizat ă fără o minim ă delimitare a organiza țiilor al căror
viitor este important pentru sistemul mondial, întrucât num ărul total
al acestora este mult prea ridicat.

19 Sursele datelor din tabel: http://www.un.or g, http://www.nato.int, http://europa.eu,
http://www.osce.org, http://www.cisstat.com, http://www.guuam.org,
http://www.sectsco.org, http://www.aseansec.org.
221.3. Principalele organiza ții interna ționale de securitate:
rațiuni pentru creare, activitate trecut ă și prezent ă

1.3.1. Organiza ția Națiunilor Unite (ONU)
Înființată la 26 iunie 1945 și devenită efectivă la 24 octombrie
1945, Organiza ția Națiunilor Unite și-a stabilit ca principal scop
menținerea păcii și securității internaționale și promovarea cooper ării
economice, sociale, culturale și umanitare.
În ceea ce prive ște pacea și securitatea interna țională, de la
crearea sa, ONU a fost adesea chemat ă să prevină disputele ce s-ar fi
putut transforma în conflicte armate, s ă convingă părțile opozante s ă
folosească masa de discu ții, și nu forța armată, sau să ajute la
restabilirea p ăcii în cazul declan șării vreunui conflict. În cursul anilor
’90, au ap ărut schimb ări majore în pattern-urile conflictului, peste
90% dintre conflicte desf ășurându-se în interiorul statelor, și nu între
ele. Din acest motiv, ONU a reconstruit o nou ă gamă de instrumente,
accentuând prevenirea conflicte lor, adaptând continuu opera țiunile de
menținere a p ăcii, implicând organiza țiile interna ționale și întărind
construirea p ăcii post-conflictuale. Confruntat cu conflicte
caracterizate de violen ță etnică (în Somalia, Ruanda și fosta
Iugoslavie), Consiliul de Securitate al ONU a renun țat la desfășurarea
operațiunilor între anii 1995 și 1997, îns ă crizele profunde din
Congo, Africa Central ă, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone și
Etiopia-Eritreea au determinat, în u ltimii ani, reluarea misiunilor de
menținere a p ăcii. Experien ța anilor trecu ți a făcut ca ONU s ă se
concentreze mai mult ca niciodat ă pe construirea p ăcii și pe
sprijinirea structurilor ce o vor consolida. Tot aceast ă experien ță a
arătat că menținerea păcii, în sensul evit ării conflictului militar, nu
este suficient ă pentru stabilirea unei p ăci sigure; o asemenea
securitate poate fi realizat ă numai prin ajutorul acordat țărilor pentru
a favoriza dezvoltarea economic ă, justiția social ă, protecția
drepturilor omului, buna guvernare și desfășurare a procesului
democratic.
O altă coordonat ă important ă a activității ONU este susținerea
dezvoltării economice și sociale a statelor lumii. De și aproape to ți
indivizii umani asociaz ă această organiza ție cu problemele p ăcii și
securității, ONU se ghideaz ă după următorul principiu: pacea și
securitatea durabile sunt posibile numai dac ă este asigurat ă

23 bunăstarea economic ă și socială a oamenilor din toat ă lumea . Multe
dintre transform ările economice și sociale globale din ultimele cinci
decenii au fost semnificativ influen țate de activitatea ONU, ce și-a
asumat rolul de centru mondia l pentru construirea încrederii și a
stabilit priorit ățile și scopurile cooper ării interna ționale pentru a
asista țările în tranzi ție și a dezvolta un mediu economic global de
susținere.
În același timp, fiecare agen ție ONU este implicat ă într-o
anumită măsură în protecția drepturilor omului . În timp, ONU a
extins gradual legea, pentru a cuprinde standardele specifice femeilor, copiilor, persoanelor cu handicap, minorit ăților,
muncitorilor emigran ți și altor grupuri vulnerabile, acum protejate de
practicile discriminatorii. Ac țiunile ONU în sprijinul drepturilor
omului se înscriu în zona campaniilor educa ționale și a programelor
naționale de instruire și consultan ță tehnică.
În ultimul deceniu, r ăzboaiele civile au devenit o cauz ă centrală
a situațiilor de criz ă ș
i, de când a coordonat pentru prima dat ă
operațiunile de asisten ță umanitar ă în Europa dup ă cel de-al Doilea
Război Mondial, ONU a fost îns ărcinată de comunitatea
internațională să răspundă la dezastrele naturale sau produse de om
ce depășesc capacitatea autorit ăților naționale. Înaltul Comisariat
ONU pentru Refugia ți oferă protecție interna țională și asistență
pentru peste 22 de milioane de refugia ți, în timp ce Programul
Mondial pentru Hran ă furnizeaz ă o treime din asisten ța de urgen ță.
De asemenea, ONU încearc ă și reducerea vulnerabilit ății țărilor la
dezastre , prin Programul pentru Dezvoltare, ce ac ționează pe două
fronturi: pe de o parte, asisten ța imediat ă acordată victimelor, iar pe
de altă parte, strategiile de prevenire a apari ției urgențelor. Strategiile
de prevenire a conflictelor și dezastrelor se adreseaz ă cauzelor de
bază ale războiului într-o manier ă comprehensiv ă. Ele favorizeaz ă
securitatea, cre șterea economic ă, guvernarea democratic ă și respectul
pentru drepturile omului – ceea ce r ămâne cea mai bun ă protecție
împotriva dezastrelor naturale sau provocate de om.

1.3.2. Organiza ția Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Necesitatea stabilirii unei forme institu ționalizate de cooperare
între state s-a f ăcut puternic sim țită mai ales în perioada 1945-1949,
când, deși țările din Europa Occidental ă și-au diminuat sistemele de
24apărare, conform în țelegerilor din timpul celui de-al doilea R ăzboi
Mondial, URSS-ul ducea o politic ă expansionist ă și nu dădea nici un
semn că ar intenționa să reducă puterea for țelor sale armate. În plus,
impunerea unor regimuri nedemocratice, mai ales, în centrul și estul
Europei, amenin țările la adresa suveranit ății Norvegiei, Greciei și
Turciei, blocada Berlinului, ca și violarea drepturilor și libertăților
omului în multe dintre țările lumii au constituit un motiv întemeiat
pentru luarea unor decizii în acest sens. Prin Tratatul Atlanticului de
Nord (1949) este creat ă o asociere de state suverane, o alian ță de
apărare colectiv ă. NATO , construit ă pe baza acestui Tratat, este o
organizație interguvernamental ă ai cărei membri î și păstrează integral
suveranitatea și independen ța și care ofer ă un forum de consultare
asupra problemelor politice și militare, dar și non-militare ce pot
afecta securitatea statelor membre. NATO este o alian ță politică și de
apărare: capacitatea sa de ap ărare are drept scop descurajarea
agresiunii sau oric ărei alte forme de presiune, iar dispozitivul s ău
militar se bazeaz ă pe principiul c ă țările membre trebuie s ă mențină
colectiv o ap ărare adecvat ă pentru descurajarea agresiunii și pentru a-
și păstra integritatea teritorial ă și a restabili pacea. Pentru realizarea
politicii de securitate și de păstrare a ordinii la nivel interna țional, au
fost stabilite urm ătoarele mijloace principale:
– menținerea unui poten țial militar suficient pentru a preveni
războiul și pentru a asigura o ap ărare eficient ă;
– o capacitate global ă de a gestiona crize ce pun în pericol
securitatea membrilor Alian ței;
– promovarea activ ă a dialogului cu alte țări;
– o înțelegere a securit ății europene în termenii cooper ării, mai
ales pentru a face s ă avanseze tratativele legate de controlul
armamentelor și dezarmarea.
La sfârșitul Războiului Rece, a devenit evident c ă, deși nu mai
exista pericolul unei invazii militare la scar ă largă, s-au dezvoltat noi
riscuri legate de posibila instabilitate a anumitor p ărți ale Europei.
Statele membre NATO au în țeles că evoluțiile militare și non-militare
în afara zonei Alian ței ar putea afecta puternic securitatea acesteia și
a regiunii transatlantice. NATO a trebuit s ă se centreze pe noi riscuri
la adresa stabilit ății, precum tensiunile etnice și religioase,
instabilitatea politic ă, fragilitatea economic ă, dezastrele ecologice și
proliferarea armelor de distrugere în mas ă. O privire de ansamblu

25 asupra securit ății euro-atlantice și posibilitatea ca NATO s ă o
realizeze și să o apere au fost incluse în Noul Concept Strategic al
Alianței din 1991. NATO a început, într-o anumit ă măsură, să se
axeze pe problematica cooper ării, managementului crizelor și a
prevenirii conflictelor.
Sprijinul NATO pent ru coordonarea, dar și coordonarea îns ăși, a
organizațiilor interna ționale a fost întotdeauna o func ție prioritar ă a
existențe i s a l e . Î n t i m p u l R ăzboiului Rece, NATO a ac ționat, în
primul rând, ca o organiza ție de ap ărare colectiv ă, centrată pe
Articolul 5 al Tratatului de la Washington. În acela și timp, NATO nu
a fost preocupat ă de acțiunile non-Art. 5, precum men ținerea păcii.
În 1994, NATO a folosit for ța militară, pentru prima dat ă în
istoria sa, nu pentru realizarea ap ărării colective, ci în sprijinul
forțelor ONU în Bosnia-Her țegovina. Aceasta, împreun ă cu
desfășurarea ulterioar ă a IFOR, a semnalat un moment de cump ănă.
În următorii cinci ani, politica sa de men ținere a păcii a fost revizuit ă
de două ori pentru a deveni practicabil ă și pentru a ține cont de
învățămintele din Bosnia-Her țegovina și Kosovo. Momente
semnificative le ofer ă și participarea sa la ISAF în Afganistan sau
cooperarea mai strâns ă cu UE, pe baza aranjamentelor Berlin Plus,
sau cu statele Europei, Caucazului și Asiei Centrale, ale Dialogului
Mediteranean, Orientului Mijlociu l ărgit (misiunea de formare din
Irak sau Ini țiativa de Cooperare de la Istanbul), ori ac țiunile de
parteneriat contra terorismului (PAP-T), îns ă și preocup ările
transforma ționale post-Riga.

1.3.3. Uniunea European ă (UE)
Momentul care marcheaz ă punctul de pornire al procesului de
unificare a Europei este semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de
Constituire a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului, al c ărei
scop era acela de dezvoltare a zonelor de liber schimb și a piețelor
comune ale țărilor semnatare: Fran ța, Germania, Italia, Belgia,
Luxemburg și Olanda. Urmeaz ă constituirea unor noi comunit ăți
europene, economic ă și de apărare, iar procesul culmineaz ă cu
semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), care marcheaz ă trecerea
de la cooperare economic ă, în contextul unei pie țe unice, la realizarea
unei integr ări institu ționale pluridimensionale. Tratatul privind
26Uniunea European ă formuleaz ă o serie de obiective, prin îndeplinirea
cărora urmeaz ă să se atingă un nou stadiu de integrare.
Încă din 1950, Comunitatea European ă a dezvoltat leg ături
economice puternice între statele membre și cu restul lumii. Cre șterea
economic ă din anii ’90 a permis Uniunii Europene s ă atingă un nivel
foarte înalt de integrare economic ă, dezvoltând rela ții de schimb
semnificative cu numeroase țări și regiuni.
Dezvoltarea economic ă a Uniunii a fost acompaniat ă de
contribuții substan țiale, către alte țări și regiuni, în ceea ce prive ște
cooperarea pentru dezvoltare și reconstruc ție și asistența umanitar ă.
Comunitatea European ă și țările membre furnizeaz ă astăzi mai mult
de jumătate din fondurile de ajutor interna țional umanitar și pentru
dezvoltare, o treime din ajutorul global pentru Orientul Mijlociu,
aproximativ 60% din fondurile pentru Rusia și fostele țări URSS și
40% din efortul de reconstruc ție al Bosniei-Her țegovina.
Pe lângă aspectul economic al ajutorului, este foarte important și
cel politic, concretizat în: contribu ția la men ținerea păcii, folosind
forța militară acolo unde este nevoie, și promovarea cooper ării
internaționale, a democra ției și a drepturilor omului. Principalele
cauze ale evolu ției politice în aceste sensuri trebuie c ăutate în
evenimentele de la sfâr șitul anilor ’80 ce au alterat forma Europei și a
restului lumii, producând o schimbare major ă a intereselor strategice.
Deși dezintegrarea URSS-ului și sfârșitul Războiului Rece au
eliminat pericolul unui atac masiv în Europa, situa ția din fosta
Iugoslavie ne-a f ăcut mult mai con știenți de ceea ce înseamn ă
existența unui conflict major în vecin ătate. Analiza acestor
evenimente a dus la identificarea pericolului reprezentat de
conflictele regionale atât pentru țările vecine, cât și pentru securitatea
și stabilitatea interna țională, pericol ce a înlocuit în mare m ăsură
riscul de agresiune teritorial ă înțeles în mod tradi țional. Mai mult,
Uniunea trebuie s ă prevină și să întâmpine amenin țări variate,
precum proliferarea armelor de distrugere în mas ă, traficul de arme,
contrabanda cu materiale nucleare, fundamentalismul și extremismul.
Nevoile de ap ărare ale Europei s-au schimbat și UE a decis s ă-și
asume responsabilitatea pentru propria securitate, considerând c ă este
capabilă să acționeze independent nu numai în managementul
crizelor, dar și în prevenirea conflictelor, reconstruc ție și stabilizare.

27 În acest context, liderii Uniunii Europene sunt to ți de acord c ă
UE trebuie s ă aibă capacitatea unor ac țiuni autonome, dublate de
forțe militare credibile, astfel încât s ă poată răspunde crizelor
internaționale. Înc ă din octombrie 1970, statele membre au decis c ă
este nevoie s ă coopereze între ele în ceea ce prive ște principalele
politici interna ționale. În 1986, Actul Unic European a
instituționalizat aceast ă cooperare interguvernamental ă, fără a-i
schimba natura sau metodologia. În schimb, la Maastricht, membrii
UE au integrat în Tratat obiectivul unei politici externe comune , care,
din 1993, a permis Uniunii s ă-și facă vocea auzit ă pe scena
internațională, exprimându- și poziția în leg ătură cu conflictele
armate, drepturile umane și alte principii și valori universale.
Prevederile Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) au fost
revizuite prin Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999), în sensul
îmbunătățirii eficien ței și profilului politicii externe a Uniunii.
Tratatul prevedea ca organiza ția să aplice o politică de securitate
comună care ar acoperi toate problemele legate de securitate, inclusiv
formularea gradual ă a unei politici comune de ap ărare – Politica
European ă de Securitate și Apărare (PESA) , ca parte a PESC.
Următorul Consiliu European (1999) a plasat managementul crizelor
în centrul procesului de înt ărire a politicii europene de securitate și a
declarat ca importante și misiunile umanitare și de salvare, precum și
stabilirea și menținerea păcii. Fiecare Consiliu ce a urmat (Helsinki,
Feira, Nisa etc.) a încercat s ă crească importan ța existenței capacit ății
Uniunii de a ac ționa autonom în managementul interna țional al
crizelor, acolo unde NATO nu este deja angajat, în conformitate cu
principiile Cartei ONU și cu prerogativele prev ăzute de Consiliul de
Securitate al ONU.

1.3.4. Organiza ția pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a ap ărut în
anii ’70, ini țial sub numele de Conferin ța pentru Securitate și
Cooperare în Europa (CSCE), ce a func ționat ca un proces de
conferințe și reuniuni periodice. Evolu țiile pe planul securit ăți
europene ap ărute în anii ’90 au impus schimb ări fundamentale atât în
ceea ce prive ște structura și caracterul institu țional al procesului
început odat ă cu semnarea Actului Final de la Helsinki (1975), cât și
în rolul acestuia. Conferin ța la nivel înalt de la Budapesta (1994) a
28hotărât adoptarea denumirii de Organiza ția pentru Securitate și
Cooperare în Europa (OSCE). În prezent, OSCE cuprinde 55 de state
din zona ce se întind e de la Vancouver pân ă la Vladivostok,
incluzând toate statele europene, SUA, Canada și toate republicile din
fosta URSS.
Asemeni altor structuri de securitate regional ă, OSCE a cunoscut
transform ări substan țiale, ca urmare a faptului c ă a devenit tot mai
evident c ă nici o institu ție european ă nu-și poate asuma de una
singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se
confruntă continentul. În etapa actual ă, OSCE înc ă se mai afl ă în faza
de definire a institu ției identității de securitate european ă, bazată pe
patru elemente: geopolitic, func țional, normativ și operațional. În
această privință, avantajele OSCE rezid ă în:
– abordarea atotcuprinz ătoare a securit ății (militar ă, politică,
economic ă și umană);
– participarea, pe baz ă de egalitate, a tuturor țărilor membre;
– principii, norme și valori comune;
– instrumente, mecanisme și experien ță unică în domeniul
diplomației preventive.
Pe baza acestor elemente, OSCE ac ționează în sensul:
consolidării valorilor comune și al asist ării statelor membre în
edificarea unor societ ăți democratice bazate pe statul de drept;
prevenirii conflictelor locale, al restaur ării păcii în zona de tensiune;
al elimin ării unor deficite reale și perceptibile de securitate și al
evitării creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale,
obiectiv ce se realizeaz ă prin promovarea unui sistem de securitate
prin cooperare.

29
Capitolul 2
VIITORUL ORGANIZA ȚIILOR
INTERNA ȚIONALE DE SECURITATE

2.1. ONU
ONU, ca organiza ție mondial ă, are șansa de a deveni în viitor o
instituție interna țională de securitate eficient ă, în măsura în care va
persista în reform ă, în care vor fi investite în ea mijloacele necesare
dar se vor face și investiții în schimbare, a șa cum se arat ă în Raportul
secretarului general al ONU din 7 martie 2006, intitulat „Investind în
Națiunile Unite: pentru o organiza ție mai puternic ă oriunde în lume“.
La o dezvoltare în continuare a misiunilor opera ționale de men ținere
a păcii (15 în 2006, plus Misiunea Integrat ă a Națiunilor Unite în
Timorul de Est- UNMIT), fondurile alocate ONU trebuie s ă fie
sporite corespunz ător. Mai mult chiar: diversificarea spectacular ă a
activităților organiza ției repune în chestiune atât structura, sistemele,
documentele, cât și tradițiile sale.
Perspectiva organiza ției interna ționale de securitate num ărul unu
este deosebit ă, privită prin prisma capitalului s ău uman. Acesta va
avea noi competen țe, sporite, și un profesionalism real, va urma un
parcurs profesional mai diversificat . Structurile departamentale ale
ONU vor fi reorganizate, iar capacitatea de gestionare a cadrelor
întărită. În perimetrul reformei și al conduitei ac ționale viitoare,
putem înscrie și activitatea Grupului de înalt nivel asupra coeren ței
sistemului Na țiunilor Unite, format de secretarul general în 16
februarie 2006, cu scopul de a explora mijloacele de îmbun ătățire a
coerenței și eficacit ății activităților sistemului ONU în lume, în
domeniile dezvolt ării, ajutorului umanitar și mediului, toate cu
impact asupra securit ății naționale, regionale și mondiale. Acest grup
va pune bazele unei restructur ări fundamentale a activit ăților
operaționale ale Na țiunilor Unite, pretutindeni în lume.
Schimbările viitoare se vor sus ține pe un sprijin politic și
financiar consistent al statelor membre, mai ales al statelor
dezvoltate, dar și pe calitățile individuale ale noul ui secretar general.
La 60 de ani de la crearea sa, ONU necesit ă, mai mult ca oricând, o
reformare profund ă a structurilor și acțiunilor sale, pentru a se adapta
30pe deplin realit ăților lumii actuale, a sprijini statele s ărace, a ap ăra
securitatea colectiv ă și drepturile omului.
În viziunea organiza ției asupra securit ății colective în secolul
XXI, transformarea ONU într-un instrument eficient pentru
prevenirea conflictelor va nece sita stabilirea anumitor priorit ăți
politice și instituționale, ca: prevenirea terorismului, combaterea
proliferării armelor nucleare, chimice și biologice, reducerea riscului
de război, folosirea for ței în anumite condi ții stabilite de Consiliul de
Securitate etc.
Există mai mult ă încredere în definitivarea reformei Consiliului
de Securitate20 și sporirea, prin aceasta, a legitimit ății și eficacității
sale. Problema este dac ă marile puteri membre vor accepta sau nu, în
final, extinderea sa numeric ă, intrarea unor noi state în componen ța
acestuia, fapt ce ar moderniza și democratiza una din cele mai
importante structuri ale organiza ției, însă ar slăbi pârghia prin care
membrii actuali î și apără propriile interese. Or, o mai bun ă
reprezentativitate ar permite s ă se evite dublul standard în deciziile și
măsurile de retorsiune.
Un rol mai consistent ar putea juca prima organiza ție mondial ă,
dacă ar adopta principiul responsabilit ății protejării popula țiilor
contra genocidului, crimelor de r ăzboi, purific ării etnice și crimelor
contra umanit ății și, atunci când guvernele nu sunt dispuse sau nu
sunt în m ăsură să o facă, ar uza la nevoie de for ță. Totuși, acest
principiu nu trebuie s ă însemne o porti ță de acceptare a
intervenționismului interesat, de invadare a unui teritoriu str ăin, fără
mandat ONU, motivat ă de „responsabilitatea de a proteja popula ția“
respectivă.
În spațiul dens al crizelor interna ționale și în condi țiile
perpetuării unilateralismului, sistemul Na țiunilor Unite va continua
să se afle în criz ă, dacă nu i se va trasa o perpectiv ă nouă, mult mai
pragmatic ă, asupra construc ției păcii, cu accentul principal pe
prevenirea conflictelor, lupta împotriva s ărăciei și inegalit ăților
sociale, ap ărarea drepturilor individuale și colective, un nou raport
între pace și democra ție, ca și o nouă viziune asupra violen ței,

20 Marie BOETON, ONU: l`impossible reforme, în capitolul La reforme du Conseil
de sécurité, din Politis de joi, 22 septembrie 2005, la http://www.politis.fr/
article1456.html.

31 formelor de opresiune, teroare și rezistență, a condițiilor de monopol
al violenței21.
O asemenea perspectiv ă se va sprijini mai ales pe institu țiile
puternic democratizate ale ONU, pe transparen ța, controlul și
participarea tuturor statelor la decizii, ca fundament necesar al
funcționării acestor institu ții. Iar aceasta, se consider ă, va impune
crearea unui Consiliu de Securitate economic și social, institu ție ce va
armoniza la nivel mondial problematica domeniilor men ționate, dar și
asigurarea independen ței financiare reale a institu țiilor interna ționale,
reînnoirea Cartei ONU – reforme de fond22, care ar implica pe larg, în
transformarea ONU, statele membre, opinia public ă, coalițiile,
alianțele, mișcarea altermondialist ă.
Se speră, în prezent, c ă deciziile Summit-ului mondial din 2005
asupra reformei ONU vor fi îndeplinite, ceea ce va face ca, nu foarte
târziu în timp, organiza ția mondial ă să se revitalizeze, s ă funcționeze
la noi parametri, superiori. Totodat ă, și deficitul democratic al ONU
va fi înlăturat, cred federali știi europeni, prin crearea unei Adun ări
Parlamentare a Organiza ției Națiunilor, ce va asocia la func ționarea
organizației societatea civil ă mondială.
O revitalizare real ă a ONU depinde îns ă și de ceea ce propune
fostul său secretar general, Kofi Anna n, în informarea „Un concept
mai amplu de libertate“: recomand ări care s ă ajute la ap ărarea
instituțiilor organiza ției – „libertate pentru a tr ăi fără mizerie“,
„libertate pentru a tr ăi fără teroare“ și „libertate pentru a tr ăi cu
demnitate“ – optimizând capacit ățile statelor membre în a respecta și
promova dezvoltarea, securitatea și drepturile omului, democra ția și
statul de drept.

2.2. NATO
O previzionare corect ă a viitorilor 10 – 15 ani ai organiza ției
euro-atlantice realizeaz ă Directiva politic ă globală adoptată de șefii
de stat și de guvern ai celor 26 de state membre, la Summit-ul NATO

21 Gustave MASSIAH, La reforme de l`ONU et le mouvement altermondialiste, 15
martie 2005, în http://www.reseau-ipam.org/article.php3?id-article=465.
22 Ibidem, p. 21. Asupra reformei institu țiilor ONU, a se vedea și site-ul Consiliului de
Securitate, ca și L`Afrique et la reforme des Nations Unies, de D. Lecoutre, Le Monde
Diplomatique, în http://www.monde-di plomatique.fr/2005/07/LECOUTRE/12441.
32din noiembrie 2006, de la Riga23, care contureaz ă reperele strategice
ale transform ării sale militare de perspectiv ă.
Studiind cu aten ție orientările în materie de capacit ăți ale
Alianței, limitele în care se execut ă transformarea organiza ției, a
mijloacelor și capacităților sale, restructurarea planific ării apărării, se
poate concluziona c ă documentul respectiv impulsioneaz ă și dă o
orientare mai pregnant ă programului de transformare a NATO, ce a
fost lansat la Praga, în 2002.
Analiza pe care, uzând de probabilit ăți, o întreprinde noua
Directivă politică globală24 asupra viitorului mediu de securitate
așază transformarea NATO în urm ătorii 10 -15 ani pe primul loc în
preocupările oficialilor. Op țiunea respectiv ă se sprijin ă pe argumente
care cuprind:
– complexitatea mediului în schimbare;
– extensia în viitor a terorismului și a armelor de distrugere în
masă la nivel mondial;
– instabilitatea generat ă de statele e șuate sau în curs de e șuare;
– crizele și conflictele regionale, cauzele și efectele lor;
– răspândirea din ce în ce mai mare a armamentului conven țional
sofisticat;
– folosirea gre șită a tehnologiilor emergente;
– influențarea negativ ă a fluxului de resurse vitale, considerat ă a
fi unul din principalele riscuri și provocări probabile la adresa
Alianței în aceast ă perioadă.
În perimetrul capacit ăților, se proiecteaz ă ca linii directoare:
– nevoia de agilitate și suplețe, pentru a înl ătura pericolele
complexe și imprevizibile ce pot s ă survină departe de frontierele
statelor membre și după un scurt preaviz;
– aranjamente eficace pentru împ ărțirea surselor de informa ții și

23 Comprehensive Political Guidance , document de la care se a șteaptă, potrivit
motivației deciziei de ini țiere a sa, luat ă la Summit-ul NATO de la Istanbul, din 23
iunie 2004, s ă vină „în sprijinul conceptului strate gic pentru ansamblul problemelor
de capacit ăți, discipline de planificare și activități de învățământ ale Alian ței, care
răspund nevoilor Alian ței în forțe interoperabile și desfășurabile, capabile de a duce
operații majore, ca și operații de mai mic ă anvergur ă, concomitent, dac ă e necesar, și
de a opera întrunit într-un mediu de securitate complex“.
24 Directive politique globale entérinée par le s chefs d’État et de gouvernement de
l’OTAN, Riga, Letonia, 29 nov. 2006, http://www.nato.int/docu/basictxt/b061129f.htm.

33 a informa țiilor;
– capabilitate de a lansa și purta simultan opera ții interarme de
mare anvergur ă și operații de mic ă amploare, pentru ap ărarea
colectivă și răspunsul la crize, pe teritoriul s ău, la periferie și la
distanță strategică;
– capacitate conservat ă de a duce opera ții la scar ă mare și de
mare intensitate;
– structură de comandament și control permi țând planificarea și
ducerea unei campanii cu realizar ea unui obiectiv strategic sau
operațional, prin combinarea corespunz ătoare a elementelor aeriene,
terestre și maritime;
– forțe structurate, echipate, dotate și antrenate pentru opera ții
expediționare;
– nevoia de a avea suficiente for țe terestre în întregime
desfășurabile și sustenabile, ca și elemente aeriene și maritime
corespunz ătoare, precum și o angajare suficient ă a resurselor, cu
creșterea investi țiilor în capacit ăți esențiale.
Viitoarele for țe NATO vor trebui s ă dețină un set de capacit ăți și
aptitudini importante care s ă le permit ă: ducerea unor opera ții
expediționare interarme multina ționale departe de teritoriul na țional,
pe perioade prelungite, cu un sprijin redus sau nul din partea țării-
gazdă25.
Ca proces complex, multidirec țional, strict necesar,
transformarea va asigur a conservarea capacit ății NATO de a
îndeplini un evantai complet de misiuni, de la cele de înalt ă la cele de
joasă intensitate, concentrându-se asupra opera țiilor cele mai
probabile, r ăspunzând nevoilor opera ționale actuale și viitoare și fiind
capabilă să execute opera țiile cele mai preten țioase.
Pe de alt ă parte, liderii Alian ței, analizând viitorul acesteia,
apreciază că organiza ția euro-atlantic ă trebuie s ă se afirme mai
degrabă ca instan ță ce permite schimbul de vederi asupra
amenințărilor și provoc ărilor viitoare, decât ca instrument de
constituire a for țelor.

25 Global NATO: Overdue or Overstretch? Speech by NATO Secretary General,
Jaap de Hoop Scheffer, at the SDA Conference, Brussels, 6 November 2006, în
http://nids.hq.nato.int/docu/speech/2006/s061106a.htm.
342.3. Uniunea European ă
Perspectiva UE, ca organiza ție de valoare global ă, economic ă și
de securitate, care a suscitat am ple dezbateri în cadrul institu țiilor
comunitare și în rândul opiniei publice, dup ă votul negativ din 2005 al
Franței și Olandei la proiectul de Constitu ție, se construie ște pe terenul
accidentat al realit ăților lumii globalizate. Acest edificiu necesit ă, ca
atare, eforturi comune, corente și perseverente, pe multiple planuri.
Mai întâi, dac ă luăm ca reper Tratatul Constitu țional, putem
estima că, în viitor, UE va proceda, în sfera securit ății, la:
– dezvoltarea activit ății Agenției europene de ap ărare, prin
creșterea num ărului de proiecte comune;
– crearea unui serviciu european de ac țiune extern ă, care să facă
mai eficiente și coerente activit ățile organiza ției în domeniu;
– crearea unui post de ministru al afacerilor externe al UE, care
să reprezinte mai bine, pe plan interna țional, politica extern ă și de
securitate comun ă (PESC);
– extinderea misiunilor politicii europene de ap ărare;
– stabilirea principiului asisten ței între statele membre (în special
în cazul atacului terorist);
– sporirea posibilit ății de angajare a cooper ărilor consolidate.
În sfera prevenirii conflictelor, UE va realiza, estim ăm:
– o amplificare a coordon ării în domeniu cu ONU, NATO,
OSCE, Consiliul Europei;
– o creștere a rolului s ău, prin folosirea mai bun ă a
instrumentelor civile, militare și politice în prevenirea conflictelor;
– intervenția mai rapid ă în cazul unor crize, pentru a pune cap ăt
escaladării conflictelor sau a furniza o prezen ță stabilizant ă în
activitățile politice, economice și de dezvoltare din zonele respective;
– integrarea deplin ă a prevenirii conflictelor în politicile și
instrumentele comunitare;
– perfecționarea aspectelor care vizeaz ă mecanismul reac ției rapide;
– intensificarea cooper ării internaționale pentru gestionarea crizelor;
– creșterea rolului planific ării globale, al reformei sectorului de
securitate și al mobiliz ării, dezarm ării și reintegrării26.

26 Vezi, pentru aceasta, Le rôle de l`UE dans la prévention des conflits, notă de sinteză
asupra lucr ărilor reuniunii parlamentare „L`avenir de l`Europe: de la réflexion a l`action“,

35 O perspectiv ă foarte bun ă va cunoa ște politica european ă de
vecinătate, în cadrul c ăreia UE l ărgită va consolida prosperitatea și
securitatea statelor de la grani țele sale, atât în Est (cu Rusia, Ucraina,
Moldova și Belarus), cât și în Sud (cu statele mediteraneene),
întărindu-și astfel propria securitate. Se estimeaz ă că acordurile
semnate cu acestea în domeniile comer țului, cooper ării politice,
protecției mediului și colaborării științifice și culturale vor ajuta la
fortificarea gestiunii frontie relor, la blocarea imigra ției clandestine, a
traficului de droguri și ființe umane etc.
În context, este de a șteptat ca ac țiunile noii for țe de interven ție
rapidă la frontiere, propus ă să fie creată în primul semestru al anului
2007, prin decizia din 15 decembrie 2006, pentru a ajuta statele din
sudul Europei s ă facă față valurilor de imigran ți provenind din Africa
de Nord și de Vest (de cinci ori mai mul ți în anul trecut, decât în
2005), să asigure în viitor o gestionare mai bun ă a grani țelor
exterioare ale UE.
Viitorul misiunilor interna ționale ale UE este foarte promi țător,
dacă luăm în calcul finalizarea de c ătre organiza ție, în 2006, a primei
operații de gestionare a crizelor (ini țiată în 2003) în contextul PESC,
Misiunea poli țienească în Bosnia și Herțegovina – EUPM, ca și a
altor cinci misiuni: EUPAT (Echipa poli țienească de consultan ță a
UE în Fosta Republic ă Iugoslav ă a Macedoniei), EUSEC (Misiunea
UE de reformare a sectorului de securitate în Republica Democratic ă
Congo), EUPOL Kinshasa (Misiunea poli țienească a UE în
Kinshasa), EUBAM Rafah (Misiunea UE de Asisten ță la graniță în
punctul de trecere Rafah, în Teritoriile Palestiniene) și EUJUST-Lex
(Misiunea integrat ă a UE pentru un stat de drept în Irak). La acestea
pot fi adăugate alte șase misiuni – patru ce au fost continuate și două
inițiate anul trecut: Eu for – ALTHEA (Opera ția militar ă a UE în
Bosnia și Herțegovina), ce continu ă misiunea SFOR; AMIS II
(Asistența acordat ă de către UE Acordului umanitar de încetare a
focului de la N`djamena, Sudan), ac țiune de sprijin, cu component ă
militară și civilă; EUPOL COPPS (Misiunea poli țienească a UE în
Teritoriile Palestin iene), preconizat ă a se încheia în 2009 și AMM
(Misiunea de monitorizare a Aceh), ce monitorizeaz ă implementarea

4-5 decembrie 2006, Bruxelles, la adresa h ttp://www.futureofeurope.europarl.europa.eu/
future/webdav/site/event2/shared/import/Home/BackgroundNote3/PreventionFR.pdf.
36Acordului de pace dintre guvernul indonezian și Mișcarea Aceh,
respectiv: For țele destinate sprijinului misiunii ONU (MONUC) pe
timpul alegerilor din R. D. Congo, din luna iunie 2006 – EUFOR (Forța UE în Republica Democrat ă Congo) și Echipa de planificare a
unei poten țiale opera ții UE de gestionare a crizelor în Kosovo –
EUPT (Echipa UE de planificare)
27.
Se poate conta pe o și mai bun ă participare cu trupe a UE la
operații de gestionare a crizelor, în condi țiile în care va fi încheiat ă,
în acest an și în cei urm ători, constituirea, potrivit programului, a
grupărilor tactice de lupt ă, compuse din militari ai unei sau mai
multor na țiuni. Un impact puternic va avea și decizia Comitetului
Militar din ianuarie a.c., prin care se dore ște creșterea num ărului și
importanței misiunilor de securitate ale Uniunii, reorganizarea
misiunii din Bosnia (reducerea de la 6500 la 2500 a num ărului de
militari), cu divizarea în unit ăți mai mici, denumite echipe de
observare și legătură, ce vor sta ționa aici (transformare ce va începe
în a doua parte a anului), ca și asigurarea echipamentului necesar
grupărilor de lupt ă cu reac ție rapidă pentru ac țiunile „air and
maritime lift“, ce sunt considerate punctele slabe ale UE în domeniul
gestionării crizelor și misiunilor de pace din afara teritoriului
acesteia. În plus, este foarte promi țătoare și decizia lans ării unui
program de cercetare pe 7 ani, în va loare de 1,4 miliarde euro, pentru
dezvoltarea tehnologiilor necesare asigur ării „homeland security“.
Estimăm că vor fi înt ărite, în continuare, rela țiile transatlantice
ale UE cu SUA și Canada, apropierea de China, Japonia, India,
Coreea de Sud, dar și relațiile parteneriale cu statele Americii Latine,
cu comunitatea andin ă și cu America Central ă, dar și parteneriatul cu
Africa, în lupta cu seceta și deșertificarea, cu SIDA și maladiile
transmisibile, pentru securitatea alimentar ă și drepturile omului,
democrație, ca și lupta cu terorismul.
UE va avea, credem, un rol securitar interna țional și mai mare,
pe măsura statutului s ău economic, rela ția sa individual ă înnoită cu
cei 78 parteneri din Africa, Caraibe și Pacific (Grupul ACP) în sfera
comerțului și ajutorului pentru dezvoltare r ămânând un model de
asistență a țărilor bogate în favoarea celor s ărace.

27 Surse: http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=268&lang=EN&
mode=g; http://www.mapn.ro.

37 Analiza arat ă că politica UE în sprijinul popula țiilor mai pu țin
avansate economic va reduce sursel e de vulnerabilitate ale acestora:
proasta alimenta ție și aprovizionare cu ap ă, lipsa accesului la
educație, nevoile de s ănătate, minusurile din infrastructur ă și mediu,
urmările catastrofelor naturale sau induse de om și ale conflictelor
sângeroase etc. De altfel, sus ținerea cu putere a obiectivelor de
dezvoltare stabilite de Na țiunile Unite în septembrie 2000, la
Summit-ul Mileniului, va face ca UE s ă consolideze nu numai
securitatea continentului, ci și a lumii.
Cât prive ște extinderea UE, statele membre apreciaz ă că noua
opțiune, pentru o integrare gradual ă a Turciei, va duce la aplicarea în
viitor a concep ției unei integr ări europene pe niveluri diferen țiate, ce
ar putea servi fond ării unei adeziuni dinamice pe niveluri multiple,
fără a provoca colapsul institu țional28.
Se consider ă că o asemenea strategie va veni în sprijinul
securității europene, iar în cazul Turciei va cre ște influen ța politică –
prin aplicarea PESC și PESD – în Orientul Mijlociu, în problemele
kurdă, a crizei din Irak, a luptei cu terorismul interna țional și a
resurselor de petrol din Golf și Marea Caspic ă. În acela și timp, va
reduce substan țial costurile necesare unei integr ări depline în Uniune
și va da răgazul necesar unei înt ăriri a institu țiilor.
Blocajele provocate de Rusia în aprovizionarea cu energie a
Europei au gr ăbit luarea unei decizii comunitare privind garantarea
securității energetice pe termen lung, prin: ameliorarea cooper ării cu
principalele țări produc ătoare, consumatoare și de tranzit; realizarea
unei pie țe interne de energie interconectate, transparente și
nediscriminatorii, dotate cu reguli armonizate; înt ărirea cooper ării
pentru a face fa ță situațiilor de urgen ță, ca în cazul perturb ării
aprovizion ărilor; extinderea principiilor care regleaz ă piața internă de
energie la țările vecine, în cadrul tratatului instituind Comunitatea
energiei și a politicii europene de vecin ătate; dezvoltarea surselor de
energie interne, surse regenerabile, ca și a noilor tehnologii ale
domeniului.

28 Camal KARAKAS, UE – Turcia: l`hypothèse de l`intégration graduelle, în
Politique Etranjere, Heft 70, Nr. 3/2006, s. 663-673, la adresa
http://www.abhaber.com.
382.4. OSCE
Adaptată mai bine la provoc ările de perspectiv ă, OSCE va ajuta
statele în solu ționarea problemelor cu care se confrunt ă – de
securitate, economice și politico-militare -, î și va spori corespunz ător
activitatea din domeniul bunei guvern ări și al drepturilor omului.
Strategia OSCE cu privire la amenin țările la adresa securit ății și
stabilității în secolul XXI, adoptat ă la Reuniunea ministerial ă de la
Maastricht din 2003, înc ă în actualitate, va coagula mai mult
preocupările statelor participante în a înl ătura „consecin țele
destabilizatoare ale dezvolt ărilor ce intervin în dimensiunile politico-
militară, economic ă, ecologic ă și umană, decât cele care deriv ă dintr-
un conflict armat major“29.
În condițiile în care reformele și democratizarea statelor din
estul spațiului OSCE nu vor c ăpăta un ritm mai alert, aceasta ar putea
da naștere la noi pericole, riscuri și amenințări la adresa securit ății
regiunii, la noi crize și conflicte, la noi elemente de tensiune și
insecuritate. O mai mare implicare a organiza ției va fi, în acest caz,
extrem de necesar ă, în special pe dimensiunea dezarm ării, controlului
armamentelor și măsurilor de încredere și securitate, a g ăsirii unor
soluții prin mijloace coordonate politic de c ătre toate statele OSCE,
așa cum prevede Carta European ă a Securit ății, adoptat ă la Istanbul,
în 1999.
Probabil c ă organiza ția va fi, în continuare, tributar ă lipsei unor
mecanisme de implementare a deciziilor proprii și, de asemenea,
dependent ă de interesele diverselor state membre, care ar putea s ă-i
blocheze unele ac țiuni, ar putea s ă o facă să aibă un rol mai redus sau
chiar limitat în prevenirea unor conflicte. Ea îns ă trebuie să-și afirme
pe mai departe rolul în: promovarea normelor democratice,
monitorizarea alegerilor, facilitare a dialogului între diferitele
comunități etnice sau religioase, reforma sistemului educa țional,
elaborarea unor m ăsuri de înt ărire a securit ății și încrederii între
părțile implicate în conflict, elaborarea recomand ărilor pentru
detensionarea rela țiilor dintre diverse comunit ăți etc.
Organizația va necesita s ă aducă mai prompt la cuno ștința
comunității interna ționale aspectele ce afecteaz ă securitatea

29 The OSCE Strategy to Address Threats to Security and Stability in the Twenty-
First Century, adopted at the 2003 Maastricht Ministerial Meeting.

39 regională, iar în spa țiul de ac țiune comun cu alte organiza ții
internaționale de securitate, ca NATO sau UE, s ă nu se suprapun ă
cu acestea, ci s ă-și concentreze eforturile doar asupra unei
probleme, cooperând cu acestea în anumite zone de interes, în lupta contra terorismului, pentru protec ția minorit ăților și împotriva
traficului de fiin țe umane, elemente generatoare de conflicte în
spațiul OSCE.
Chestiunile complexe ale securit ății incumb ă o angajare ferm ă a
structurilor OSCE în tratarea multilateral ă a securit ății (militar ă,
politică, economic ă și umană), atragerea la aceste eforturi a tuturor
statelor, aplicarea consecvent ă a principiilor, normelor, valorilor și
standardelor comune, ca și a unor instrumente, mecanisme și
experiență unică în domeniul diploma ției preventive.
Și pe viitor, aportul OSCE va depinde decisiv de dinamismul
său, bazat pe angajarea membrilor-cheie în implementarea politicilor
stabilite și sporirea capacit ății de aplicare a deciziilor la nivelul
organizației, pe armonizarea ac țiunilor proprii cu cele ale NATO,
pornind de la m ăsurile specifice asumate de aceasta.
Președinția (spaniol ă) din 2007 a OSCE are posibilitatea s ă
sporească eficiența activității acesteia, ac ționând în cadrul unui
sistem multilateral de structuri de securitate, al ături de ONU, NATO
și UE, optimizând cooperarea, ameliorând func ționalitatea și
adecvând cadrul normativ la realit ăți. Este o condi ție imperativ ă
pentru a putea atinge obiectivele prioritare ale noii pre ședinții a
organizației: întărirea luptei cu terorismul și pentru mediu,
combaterea amenin țărilor numeroase din mediul de securitate,
gestionarea conflictelor înghe țate din Caucaz și Moldova, ca și
consolidarea democra ției, fără de care „proiectul Europa ar fi
incomplet“.
Escalada conflictelor din 2006, apreciaz ă unii anali ști30,
demonstreaz ă slăbiciunile func ționării organiza ției. Or, solu ționarea
conflictelor înghe țate depinde în mai mare parte de voin ța actorilor
implicați de a găsi un compromis.

30 Vezi Bilan critique de la Présidence belg e de l`OSCE – Coalition des ONG, la adresa
http://209.85.129.104/searsh?q=cache:WnQIKA09f98J:storage.paxchristi.net/EUR22F06
.pdf, p. 6.
40În noile moduri de guvernare și cooperare ale lumii globalizate,
din secolul XXI, OSCE va trebui s ă-și găsească un loc al s ău, care să-
i permită să-și aducă o contribu ție reală, să-și conserve existen ța,
serios șubrezită în ultimii ani, și să-și ocupe un loc mai vizibil în
rândul institu țiilor interna ționale de securitate.
2.5. Organiza ții interna ționale de securitate de importan ță
secundar ă
Organizațiile interna ționale de importan ță secundar ă sunt acele
organizații care, conform metodei propuse în primul capitol al acestui
studiu, nu r ăspund la toate criteriile de analiz ă. În subcapitolul 1.2.
am arătat că organiza ții precum Comunitatea St atelor Independente
(CSI), GUAM, Organiza ția pentru Cooperare de la Shanghai (OCS)
și Asociația Națiunilor Sud-Est Asiatice (A SEAN) nu îndeplinesc în
totalitate cele cinci condi ții principale pentru a intra în categoria
„principale organiza ț
ii interna ționale de securitate”. De și toate cele
patru organiza ții au scop declarat în sfera securit ății și acoperă o arie
geografic ă vastă, ele nu au un num ăr mare de membri, printre ace știa
nu sunt așa-numiți „mari actori ai lumii” și nu desfășoară misiuni de
pace pe termen lung. Astfel, putem conveni s ă le numim, pe cele
menționate și pe cele similare lor, „organiza ții interna ționale de
securitate de importan ță secundar ă”.
Chiar dac ă existența organiza țiilor de acest tip nu este
determinant ă pentru evolu ția sistemului mondial, ea este foarte
important ă pe plan regional, uneori cu repercusiuni asupra
comportamentului actorilor la nivel global. Din acest motiv,
considerăm că este necesar ă o analiză succintă a viitorului câtorva
dintre organiza țiile interna ționale de securitate de acest tip, precum
cele amintite anterior.
2.5.1. Comunitatea Statelor Independente (CSI)
Inițial având 12 state semnatare
31, CSI a înregistrat în ultimii doi
ani dou ă „pierderi” ce indic ă starea prezent ă: retragerea
Turkmenistanului în august 2005 din postura de membru în cea de

31 Comunitatea Statelor Independente a fost creat ă la 21 decembrie 1991 de 11 state
semnatare: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kyrgyzstan, Rusia, Tadjikistan,
Ucraina, Uzbekistan și Turkmenistan. În anul 1993, s-a al ăturat și Georgia.

41 membru asociat și retragerea Georgiei din Consiliul Mini știlor
Apărării, în februarie 2006.
Noile caracteristici ale mediului de securitate de la începutul de
secol XXI au determinat CSI s ă reanalizeze statutul și rolul său în
cadrul sistemului mondial. Viitorul organiza ției este, chiar și în
prezent, un subiect deosebit de co ntroversat, întrucât opinia general ă,
susținută prin voci ruse ști și ucrainene, este c ă rolul său inițial, de
instrument pentru un „divor ț civilizat” al fostelor republici sovietice
este acum complet inutil, fiind nevoie de o organiza ție care să acorde
atenție exclusiv integr ării economice, f ără a interfera cu politica
statelor membre.
Așadar, viitorul CSI r ămâne incert.
Cu toate c ă specialiștii în rela ții interna ționale au afirmat c ă
summit-ul din 2005, din Rusia (Kazan, august 2005), va și ultimul
pentru organiza ție, în anul 2006 s-a încercat o revenire în for ță, prin
declararea acestuia drept „anul CSI” și lansarea Uniunii Vamale,
formată inițial din Rusia, Belarus și Kazahstan.
În ciuda acestor încerc ări de refacere a imaginii organiza ției, nici
una dintre încerc ările sale de extindere nu a fost încununat ă de
succes. Realizarea Uniunii Vamale nu înseamn ă în mod necesar c ă
Spațiul Economic Comun va fi realizat în curând, mai ales c ă Ucraina
a refuzat semnarea documentelor de aderare. În ceea ce prive ște
Tratatul de Securitate Colectiv ă, deși a fost extins și redenumit
Organizația Tratatului pentru Securitate Colectiv ă (octombrie 2002),
activitatea s-a limitat la câteva exerci ții militare.
Lovitura cea mai grea pentru viitorul CSI este dat ă de posibila
continuare a proceselor de extindere a NATO și UE. Consiliul Nord-
Atlantic a f ăcut deja pa și importan ți în aceast ă direcție: a aprobat
primul Plan individual de ac țiune pentru parteneriat cu Republica
Moldova, a oferit Georgiei un Parteneriat intensificat și a lansat un
Dialog intensificat cu Ucraina.
Se observ ă că tendința statelor membre este de a se orienta
spre un viitor european și euro-atlantic, ridicându-se astfel mari
semne de întrebare asupra capacit ății Rusiei de a men ține un grad
de coeziune înalt în regiune, situa ție ce este în detrimentul
Comunității.

422.5.2. GUAM
GUAM32, în formă inițială, a fost creat ă pentru a contracara într-
o oarecare m ăsură influența Rusiei în regiune. De și la un moment dat
organizația părea că stagneaz ă, ultimii ani au fost marca ți de unele
semne de revitalizare: a fost adoptat ă Declarația Comun ă „În numele
democrației, stabilit ății și dezvolt ării”, prin care este confirmat ă
decizia statelor membre de a contribui împreun ă la susținerea păcii și
stabilității, prin dezvoltarea cooper ării politice și militare și a
operațiilor de pace; a fost modificat ă structura sa, fiind create trei
comitete specializate ale Adun ării Parlamentare (Comitetul pentru
probleme politice și juridice, Comitetul pentru probleme economice
și comerciale și Comitetul pentru știință, cultură și educație), și, nu în
ultimul rând, a fost anun țată intenția de a crea for țe proprii de
menținere a păcii.
Un pas decisiv în sensul reafirm ării organiza ției pe plan
internațional este redenumirea sa drept „GUAM – Organiza ția pentru
Democrație și Dezvoltare Economic ă” (Kiev, mai 2006). Noua sa
misiune informal ă se refer ă la transformarea organiza ției într-o
anticamer ă la NATO și UE, toate statele componente declarând c ă
principalul lor obiectiv este cons tituit de integrarea euro-atlantic ă.
Totuși, trebuie subliniat faptul c ă nici unul dintre statele membre nu
dorește ca organiza ția să se substituie Comunit ății Statelor
Independente și nici să fie îndreptat ă împotriva acesteia, mai ales c ă
toate patru de țin și statutul de membru al CSI.
Rolul real al GUAM în regiune și chiar în lume este îns ă mult
mai important decât au declarat membrii s ăi. Organiza ția are
importanță strategic ă atât pentru securitate a transportului de gaze și
țiței dinspre regiunea M ării Caspice și a Asiei Centrale spre Occident,
cât și pentru transformarea M ării Negre într-o zon ă de stabilitate.
Viitorul organiza ției depinde preponderent de orientarea sa spre
aceste scopuri, corelat cu crearea unei strategii coerente de transformare și întărire a statutului interna țional.

32 GUAM a fost creat ă, la 10 octombrie 1997, de c ătre Georgia, Ucraina,
Azerbaidjan și Moldova. În 1999, Uzbekistan s-a al ăturat acestei organiza ții, însă
numai pentru șase ani, deoarece în 2005 a decis s ă se retragă.

43 2.5.3. Organiza ția pentru Cooperare de la Shanghai (OCS)
Organizația pentru Cooperare de la Shanghai33 își are originea în
Grupul Shanghai-Cinci, fiind, în opinia multor anali ști, destinat ă
contracarării influen ței NATO. Principalul scop al OCS vizeaz ă
securitatea statelor membre și a spațiului central-asiatic, adesea
descris ca fiind caracterizat de terorism, separatism și extremism.
Chiar dac ă prezența organiza ției în regiune nu poate fi
considerat ă puternică, există indicatori c ă ea va cre ște.
În primul rând este vorba despre cre șterea num ărului statelor ce i
s-au alăturat în ultimii ani ca observa tori: Mongolia (2004), Iran
(2005), Pakistan (2005) și India (2005). Primele trei țări au optat deja
pentru statutul de membru deplin al OCS, sperând c ă organiza ția se
va extinde în curând. Acest lucru este dificil, întrucât nu exist ă
deocamdat ă un mecanism clar de l ărgire. Totu și, deoarece este nevoie
de accentuarea statutului OCS în regiune, solu ția ar putea fi
extinderea rolului statelor cu statut de observator.
În al doilea rând, se poate vorbi despre o puternic ă tendință de
militarizare a organiza ției, concretizat ă în sporirea investi țiilor în
forțele armate și creșterea num ărului exerci țiilor militare întrunite,
având drept principal ă motivație lupta împotriva terorismului
islamist. Un astfel de exerci țiu este deja planificat s ă se desfășoare în
2007 lâng ă Munții Ural, cu participarea for țelor aeriene ale Rusiei și
Chinei și cu folosirea armamentului de precizie ghidat34. Aceste
exerciții pot fi considerate și o „desf ășurare de for țe” pentru a
demonstra Statelor Unite ale Americii c ă nu sunt singura putere
militară prezentă în regiune, de și organiza ția nu a reu șit să
influențeze retragerea for țelor militare americane din Afganistan, Irak
și Uzbekistan.
Aceste tendin țe reflectă trei dinamici diferite: rela țiile dintre
Rusia și China, noua prezen ță american ă în regiune și amenințarea
terorismului islamist. Moscova și Beijingul doresc extinderea și
întărirea organiza ției pentru a putea controla evolu ția politic ă și
economic ă a regiunii, în special în contextul cre șterii în amploare a

33 Organiza ția pentru Cooperare de la Shanghai a luat na ștere la 14 iunie 2001, prin
aderarea Uzbekistanului la grupul Shanghai-Cinci (26 aprilie 1996, componen ță:
Kazahstan, China, Kyrgyzstan, Rusia, Tadjikistan) și redenumirea acestuia.
34 http://news.xinhuanet.com/englis h/2006-04/26/cont ent_4476403.htm.
44violențelor și terorismului islamist. Totu și, prezența american ă în
regiune subliniaz ă slăbiciunea OCS, reu șind să îndepărteze statele
central-asiatice de Moscova și Beijing.
Așadar, variabila-cheie pentru viitorul OCS este reprezentat ă de
forma și rolul prezen ței americane în Afganistan, dup ă ce acest
conflict se va stinge. Dac ă SUA se vor retrage, rela țiile ruso-chineze
se vor dezvolta, iar amenin țarea islamist ă, probabil manipulat ă de
liderii regionali, va determina statele central-asiatice s ă mențină
relații strânse cu Rusia și China. Dac ă SUA vor p ăstra o prezen ță
puternică în regiune și vor demonstra c ă o vor proteja în fa ța
amenințării islamiste, atunci este posibil ca sfera de influen ță a Rusiei
și Chinei s ă se reducă dramatic, astfel fii nd pus sub semnul întreb ării
și viitorul OCS.

2.5.4. Asocia ția Națiunilor Sud-Est Asiatice (ASEAN)
Dintre cele patru organiza ții selecționate pentru analiz ă în
categoria „organiza țiile interna ționale de importan ță secundar ă”,
ASEAN35 are cea mai slab dezvoltat ă component ă de securitate, în
special securitate militar ă, deși unul dintre scopurile cre ării sale este
promovarea p ăcii și stabilității regionale36. Componenta de securitate
a ASEAN se refer ă la o securitate comprehensiv ă, în care accentul
este pus pe dimensiunea nonmilitar ă, în special pe securitatea uman ă.
În ceea ce prive ște dimensiunea militar ă a securit ății, subiectele
centrale de dezbater e sunt terorismul și criminalitatea transna țională,
însă acțiunile în sensul prevenirii acestor dou ă fenomene nu sunt
consistente.
Viitorul ASEAN va putea fi la fel de plin de succes dac ă
organizația își va dezvolta componenta de cooperare și va da curs
cererii Timorului de Est de a deveni membru ( și-a depus candidatura
în anul 2006 și va fi supus unui proces de accedere de 5 ani),
incluzând aceast ă țară în zona de solidaritate deja creat ă, concomitent
cu atragerea Australiei, care și-a manifestat interesul pentru o

35 ASEAN a fost creat ă la 8 august 1967, pe bazele Asocia ției Asiei de Sud-Est,
formată din Filipine, Malaysia și Thailanda, c ărora li s-au al ăturat Indonezia și
Singapore. Mai târziu, organiza ția s-a extins, prin aderarea urm ătoarelor state:
Brunei (1984), Vietnam (1995), Laos (1997), Mianmar (1997) și Cambodgia (1999).
36 Declarația ASEAN , 8 august 1967, Bangkok, http://www.aseansec.org/1212.htm.

45 posibilă candidatur ă. De asemenea, întrucât țările membre nu dispun
de capacit ăți militare deosebite, este important ă dezvoltarea
componentei de securitate uman ă, ca element-cheie al promov ării
scopurilor ASEAN stabilite prin Declara ția de la Bangkok.

Se observ ă că aceste organiza ții internaționale de securitate de
importanță secundar ă dețin un rol decisiv pentru men ținerea păcii și
stabilității în regiunile în care activeaz ă. Ca și în cazul celor mai
importante organiza ții prezentate în cel de-al doilea capitol al
studiului, viitorul lor depinde în mare m ăsură atât de dezvoltarea
cooperării, în toate dimensiunile securit ății, în cadrul și în afara
organizației, cât și de extinderea lor, astfel încât s ă dispună în
permanen ță de noi resurse ce vor fi alocate problemelor ce apar,
menținând gradul de coeziune la un nivel acceptabil.

46
CONCLUZII ȘI PROPUNERI

• Organizațiile interna ționale de securitate promoveaz ă
dialogul de securitate și gestionarea crizelor, creează sisteme de
cooperare militar ă bazate pe constrângeri reciproce sau pe capacit ăți
comune pentru misiuni de pace, aplic ă standarde democratice și
respectă drepturile omului, promoveaz ă securitatea prin mecanisme
economice și nu numai, dar și prin abord ări cooperative ale riscurilor
și provoc ărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de
distrugere în mas ă.
• Pentru delimitarea științifică a celor mai importante organiza ții
internaționale de securitate, consider ăm că pot fi stabili ți ca indicatori
principali: scopul declarat, aria de acoperire, num ărul de membri, cel
de mari actori ai lumii membri ai respectivei organiza ții, numărul
misiunilor de pace pe termen mediu și lung (peste 6 luni) în care
organizația este implicat ă în momentul realiz ării analizei, dar și
bugetul, num ărul personalului angajat, num ărul acordurilor și
tratatelor de cooperare cu alte state și organiza ții internaționale.
• Ca organiza ție interna țională de securitate principal ă, ONU a
construit o nou ă gamă de instrumente pentru prevenirea conflictelor,
a susținut și susține dezvoltarea economic ă și socială a statelor lumii,
se implic ă în protec ția drepturilor omului, încearc ă să răspundă la
dezastrele naturale sau produse de om, s ă reducă vulnerabilitatea
țărilor la dezastre. Eficientizarea viitoare a ONU ține de profunzimea
reformării structurilor și acțiunilor sale, de perspectiva nou ă pe care
va ști să și-o traseze în construc ția păcii, cu accentul pe prevenirea
conflictelor, lupta cu s ărăcia și inegalit ățile sociale, ap ărarea
drepturilor individuale și colective, optimizarea capacit ăților statelor
de a respecta și promova dezvoltarea, securitatea și drepturile omului,
democrația și statul de drept.
• Axată mai activ pe problematica cooper ării, managementului
crizelor și a prevenirii conflic telor, NATO desf ășoară azi misiuni out
of area, se preocup ă de acțiuni non-Art.5, sprijin ă alte organiza ții
internaționale (ONU, UE) în misiuni de pace și stabilitate, dar și
suportă o transformare și adaptare continu ă la exigen țele noului
mediu de securitate. Viitorul organiza ției depinde decisiv de

47 conservarea, prin transformare, a capacit ății sale de a îndeplini un
evantai complet de misiuni și afirmarea ca instan ță a schimbului de
vederi asupra amenin țărilor și provocărilor viitoare și mai puțin ca
instrument de constituire a for țelor.
• Dezvoltându- și capacitatea de a ac ționa autonom, UE se
implică în managementul institu țional al crizelor, în prevenirea
conflictelor, reconstruc ție și stabilizare. Perspectiva sa pozitiv ă
contează pe capacitatea de a cre ște numărul și importan ța misiunilor
de securitate, de a realiza o integrare european ă pe niveluri
diferențiate, a lansa o nou ă politică de vecinătate cu vecinii r ăsăriteni,
a-și asigura securitatea energetic ă și a adopta Constitu ția european ă.
• OSCE ac ționează pentru consolidarea valorilor comune și
asistarea statelor membre în edificarea unor societ ăți democratice
bazate pe statul de drept, prev enirea conflictelor, restaurarea p ăcii în
zona de tensiune, eliminarea unor deficite de securitate și evitarea
creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin
promovarea unui sistem de securitate prin cooperare. OSCE are un viitor real în implicarea sa activ ă în sistemul multilateral de structuri
de securitate, în optimizarea cooper ării, ameliorarea func ționalității și
sporirea eficacit ății structurilor sale, în echilibrarea mai eficient ă a
dimensiunilor politico-militare, economice și umane, adecvarea
cadrului normativ la realit ăți, prin sporirea legitimit ății sale bazate pe
asumarea de noi responsabilit ăți.
• Viitorul organiza țiilor de securitate de importan ță secundar ă
rămâne incert, din cauza ex tinderii continue a NATO și UE (cazul
CSI), se sprijin ă pe modul în care se va orienta spre noi scopuri, î și
va crea o strategie coerent ă de transformare și întărire a statutului
internațional (exemplul GUAM), este în cre ștere datorit ă extinderii
numerice, militariz ării sale, dar î și păstrează o doză de incertitudine,
depinzând de evolu ția prezen ței americane în regiune (vezi
Organizația de Cooperare de la Shanghai) și se prevede a fi de
succes, dac ă organizația își dezvoltă componenta de cooperare și cea
de securitate, care acum implic ă doar securitatea uman ă (ASEAN).
•
Adâncirea cercet ării domeniului institu țiilor interna ționale de
securitate face necesar ă continuarea studiului perspectivei în evolu ția
acestora, prin elaborarea de noi lucr ări și aprofundarea tematicii în
cadrul diverselor forme moderne de înv ățământ superior.

Redactor: Corina VLADU
Tehnoredactor: Mirela ATANASIU

Bun de tipar: 12.04.2007
Hârtie: A3 Format: A5 Coli tipar: 3 Coli editur ă: 1,5

Lucrarea con ține 48 de pagini
Tipografia Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I”

CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE AP ĂRARE ȘI SECURITATE
Șoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucure ști
Telefon: (021) 319.56.49, Fax: (021) 319.55.93
E-mail: cssas@unap.ro, Adres ă web: http://cssas.unap.ro

100/826/07 C.260/2007EDITURA UNIVERSIT ĂȚII NAȚIONALE DE AP ĂRARE „CAROL I”