Centrul de la Sibiu pentru Studii de Pace a fost înființat oficial la data de 21 ianuarie 2011, prin hotărâre definitivă și irevocabilă a… [601568]

2

3

ANUARUL
CENTRULUI DE LA SIBIU PENTRU
STUDII DE PACE
2012

4
Centrul de la Sibiu pentru Studii de Pace a fost înființat oficial la data de
21 ianuarie 2011, prin hotărâre definitivă și irevocabilă a Judecătoriei Sibiu.
Centrul este atât o instituție de drept privat cu personalitate juridică, cât și o
organizație neguvernamentală non -profit.

Membri

Colaboratori

Coperta
Dan BLAGA

COPYRIGHT: Reproducerea integrală sau parțială a conținutului acestei lucrări este
permisă, cu condiția precizării sursei.

Autorii își asumă în totalitate responsabilitatea privind conținutul articolelor.

Centrul de la Sibiu pentru Studii de Pace
Adresa: Str. Aleea Buia, nr. 1, Sibiu
Telefon: +40-744-986216
E-mail: [anonimizat]
Web: cssp.ro

Marius PRICOPI
Victor CURĂLEA
Loredana NEAG
Vasile RADU

Sebastian TURCU
Marius RIZESCU
Cristina MANDA
Bogdan BARBU
Marian LUNGU
Alexandru DRĂGOI
Adrian BARBU
Sebastian CIOCAN

5
CUPRINS

1. PROVOCĂRI DE SECURITATE ÎN SPAȚIUL CIBERNETIC

Războiul cibernetic – abordare teoretică ………………………….. ………………………….. ………………. 8
Războiul cibernetic – abordare conceptuală ………………………….. ………………………….. …………. 11
Atacurile cibernetice din Estonia (2007) ………………………….. ………………………….. …………….. 14
Atacurile cibernetice din Georgia (2008) ………………………….. ………………………….. ……………. 18
Atacurile cibernetice din Iran (2010) ………………………….. ………………………….. ………………….. 22
Cyberterorismul – viitorul terorismului? ………………………….. ………………………….. …………….. 24

2. SCURT ISTORIC AL INTEGRĂRII APĂRĂRII EUROPENE (I)

Perioada 1944 -1947 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 28
Inițiativele SUA și Tratatul de la Bruxelles ………………………….. ………………………….. …………. 31
Perioada 1948 -1951 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 34
Eșecul Comunității Europene de Apărare ………………………….. ………………………….. ……………. 36
Perioada 1954 -1966 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 41
Perioada 1967 -1986 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 44
Anul 1987 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 47

3. ANALI ZE DIVERSE

Operații NATO ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 50
Echipele Provinciale de Reconstrucție în Afganistan – noțiuni genera le ………………………….. 54
Prima furtună nucleară în Orientul Mijlociu? ………………………….. ………………………….. ………. 57
Rolul femeii în stabilitatea noului Orient Mijlociu ………………………….. ………………………….. .. 60

6
Siria – un despot și o doctrină ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 63
Rwanda – aspecte privind sărăcia națională ………………………….. ………………………….. ………… 66
Ce se întâmplă după căderea Chinei? (I) ………………………….. ………………………….. …………….. 68

7

1. PROVOCĂRI DE SECURITATE ÎN SPAȚIUL CIBERNETIC

8
Războiul cibernetic – abordare teoretică

Sebastian CIOCAN
25 iul. 2012

Într-un război cibernetic se folosesc diferite mijloace de atac, dar și de apărare și
exploatare. Acestea acțiuni desfășurate în spațiul cibernetic au implicații în plan politic,
militar, economic și mediatic și sunt folosite pentru a ataca unul sau mai multe state,
afectând atât infr astructura critică, cât și siguranța cetățenilor.

Conflictele militare, economice sau politice se desfășoară din ce în ce mai mult în
spațiul cibernetic. În acest context, termenul de „război cibernetic" a devenit un cuvânt destul
de popular și se referă la orice tip de conflict din spațiul virtual, având o dimensiune
internațională.
Războiul cibernetic este o subsecțiune a războiului informațional. Ca parte a acestui
concept mai larg, care urmărește să influențeze comporta mentul și capacitățile leadershi p-ului
advers la nivel politic și militar și/sau să influențeze atitudinea populației civile în teatrele de
operații sau statele țintă, războiul cibernetic include numai activități desfășurate în acest scop
în spațiul virtual.
O categorisire conceptuală a variatelor forme de conflict cibernetic nu este riguros
stabilită sau acceptată. Ivan Goldberg a definit războiul cibernetic ca fiind „ uzul ofensiv și
defensiv al informației și al sistemelor informaționale pentru a nega, exploata, corupe sau
distruge info rmația, procesele bazate pe informație, sistemele infor maționale și rețelele de
calculatoare ale unui adversar, pentru a le proteja pe cele personale" [1].
Publicația The Economist descrie războiul cibernetic ca pe un „al cincilea mediu
(domeniu) pentru d ucerea războiului”, iar William J. Lynn, adjunct al secretarului american
al apărării a precizat că „din punct de vedere doctrinar, Pentagonul a recunoscut în mod
formal că spațiul cibernetic a devenit la fel de important pentru operațiunile militare precu m
celelalte patru spații: terestru, aerian, maritim și spațial" [2].
Proiectul Strategiei de securitate cibernetică a Romaniei , în curs de adoptare,
definește în felul următor războiul cibernetic: „desfășurarea de acțiuni ofensive în spațiul
cibernetic de către un stat în scopul distrugerii sau perturbării funcționării infrastructurilor
critice ale altui stat, concomitent cu desfășurarea de acțiuni defensive și contraofensive
pentru protejarea infrastructurii cibernetice proprii” [3].

9
Acțiunile desfășurate în cadrul războiului cibernetic sunt mai complexe și mai variate,
nu sunt acțiuni individuale, acestea fiind organizate și planificate de structuri guvernamentale
și neguvernamentale, precum și de entități sau grupări ideologice.
Această formă de război poate implica tehnologii diverse, în special pe cele utilizate
atât în sistemele de comandă și control, pentru colectarea informațiilor clasificate care sunt
procesate și distribuite în sistemele de comunicații tactice, de determina re a poziției, de
identificare prieten -inamic, cât și în sistemele de armament „inteligente”. Acțiunile ofensive
vizează perturbarea, prin toate mijloacele, a sistemelor informatice și de comunicații adverse,
dezinformarea adversarului și intoxicarea infor mațională sau „orbirea” acestuia, în timp ce
acțiunile defensive constau într -un complex de acțiuni și măsuri pentru protejarea sistemelor
informatice și de comunicații proprii.
Războiul cibernetic determină și dezvoltarea unor strategii și doctrine noi de
organizare și ducere a acțiunilor: ce tipuri de forțe sunt necesare, unde și cum să se
desfășoare, cum să lovească inamicul, unde și când se poziționează sistemele informatice și
de comunicații, ce tip de computere, senzori, rețele și baze de date se util izează. Ca inovație a
războiului, războiul cibernetic a devenit, pentru secolul al XXI -lea, ceea ce „războiul fulger”
(Blitzkrieg ) a fost pentru secolul XX. Simplificând la minimum, războiul cibernetic reprezintă
o extensie a importanței acordate în trecut acțiunilor pentru obținerea informațiilor în război:
deținerea superiorității cu ajutorul sistemelor de comandă -control și realizarea surprinderii
adversarului prin descoperirea, localizarea și inducerea în eroare a acestuia.
Astfel, în spațiul virtual, î n cadrul războiului informațional putem defini, în funcție de
stările de pace, criză sau război, două faze ale confruntării cibernetice:
– război în internet, pe timp de pace și precriză;
– război cibernetic, pe timp de criză, război și postconflict.
Difer ența între cele două faze ale confruntării din spațiul cibernetic constă în
accentuarea sau preponderența, pe timpul războiului cibernetic, a componentelor militare ale
conflictelor.
Trăsătura comună a celor două faze este raportul antagonic continuu stabi lit între
amenințările care se manifestă în spațiul cibernetic ( terorism, spionaj, sabotaj, subversiune și
crimă organizată) și securitatea informațională [4].
Unele dintre cele mai importante probleme întâmpinate într -o acțiune de război
cibernetic sunt r eprezentate de identificarea sursei atacului îndreptat împotriva unui stat și de
evaluarea pagubelor produse pe întreg teritoriul țării, dar și în afara acestuia, deoarece pot fi
afectate și legăturile externe ale statului, precum rețele de comunicații, in frastructuri

10
energetice, precum și rețelele altor țări care depind de relațiile și infrastructura acelui stat.
Aceste atacuri sunt organizate și planificate de structuri specializate în domeniu
(guvernamentale și neguvernamentale) sau de alte structuri și entități ideologice. De regulă,
acțiunile de război cibernetic sunt concomitente cu alte forme de confruntare, nefiind exclusă
posibilitatea utilizării exclusive a acestora.

[1] Ivan Goldberg este specialist în cadrul Institutului pentru studii avansate a supra
războiului informațional (IASIW), SUA.
[2] Dan Plăvițu, „Războiul cibernetic – de la posibilitate la realitate”, București,
Revista Infosfera , anul III, nr. 2, 2011, p. 3.
[3] Strategia națională de securitate cibernetică a Românei , p. 4, disponibil la:
http://www.mcsi.ro/Transparenta -decizionala/21/Strategie_Cyber_23052011.
[4] Ovidiu Ionel Tărpescu, Florian Tomiță, „De la securitatea informațională la
apărare cibernetică”, București, Gândirea Militară Românească , nr. 5, 2011, pp. 122 -123.

11
Războiul cibernetic – abordare conceptuală

Sebastian CIOCAN
13 aug. 2012

Ușor de organizat, ieftin de implementat și dificil de prevăzut, atacurile cibernetice
au crescut în ultimii ani ca număr, diversitate și intensitate, dovedind că spațiul cibernetic
este un mediu dinamic, în care pot avea loc variate game de acțiuni, evidențiind
vulnerabilitățile sistemelor și infrastructurilor cibernetice.

Asistăm la o extindere fă ră precedent a rețelelor de comunicații, determinată în
principal de multitudinea serviciilor atr active de rețea puse la dispoziț ia utiliz atorilor,
miniaturizarea și preț ul accesibil al resurselor de stocare -procesare -informare, simplitatea
folosirii echipamentelor și a programelor informatice performante. Proporțional c u aceste
oferte comerciale, numărul de utilizatori este în continuă creștere.
Multe vulnerabilități ale rețelelor de comunicații sunt ușor de exploatat, iar oamenii și
organizațiile de pretutindeni se pot conecta la aceste rețele, dincolo de granițele nați onale. De
asemenea, tehnologia informației permite cu ușurin ță ascunderea locului și identității
persoanelor și organizațiilor care profită de aceste vulnerabilități.
Instrumente și resurse de atac pot fi găsite chiar și pe Internet. Totodată, sunt
descope rite și exploatate permanent noi vulnerabilități ale rețelelor. Mai mult decât atât,
interconectarea rețelelor și dependența tot mai crescută de aceste infrastructuri fac din
activitatea în rețea o perspectivă tot mai atractivă pentru hackeri și pentru cei care se ocupă cu
culegerea de informații [1].
În prezent, computerele mici sunt integrate în majoritatea aparatelor electronice, ca să
nu mai spunem că sunt o componentă cheie a consolelor de joc, a telefoanelor mobile și a
automobilelor. Unii producători au reușit să își facă produsele controlate de computer atât de
simplu de folosit, încât nici nu ne dăm seama (sau nu ne pasă) că funcționează cu ajutorul
unui microprocesor. Cererea pentru tot ce este mai nou și mai eficient aduce întotdeauna pe
piață pro duse care au o mulțime de detalii neverificate. PC -urile și mai ales Internetul fac
parte din această categorie. Și acest lucru nu se va schimba prea curând. Tehnologia ce stă la
baza Internetului nu numai că este foarte complexă, dar e și obscură. Nimeni nu știe cu
adevărat ce se petrece cu miile de programe care fac Internetul să funcționeze. Este ca un joc
ale cărui reguli sunt în mare parte necunoscute [2].

12
Societatea modernă informatizată, bazată pe Internet, reprezintă deja o realitate, în
care se i gnoră frontierele și se trece peste orice constrângeri de ordin spațial sau temporal.
Guvernele, firmele din sectorul public și privat, organismele financiare naționale și
internaționale, învățământul, cultura și cercetarea științifică – toate beneficiază de forme
eficiente de conducere, informare și comunicare. Un aspect crucial al rețelelor de
calculatoare, în special al comunicațiilor prin Internet, îl constituie securitatea informațiilor.
Nevoia de securitate și de autenticitate apare la toate niveluril e arhitecturale ale rețelelor. De
exemplu, utilizatorii vor să se asigure că poșta electronică este autentică, adică sosește chiar
de la persoana care pretinde a fi expeditorul. Uneori utilizatorii, mai ales când acționează în
numele unor firme, doresc asi gurarea caracterului confidențial al mesajelor transmise. În
tranzacțiile economice, alături de autenticitate și confidențialitate, un loc important îl are și
nevoia de verificare a integrității mesajelor, datelor și programelor, ceea ce înseamnă că
aceste a nu au fost alterate în timpul transmisiei prin rețea. În tranzacțiile de afaceri online este
foarte important ca, odată recepționată prin rețea, o comandă să fie nu numai autentică, cu
conținut nemodificat, dar să nu existe posibilitatea ca expeditorul s ă nu o mai recunoască, să
o refuze.
În timp, a luat naștere un nou spațiu – „ciberspațiul” – în care există noi tipuri de
vulnerabilități, noi vectori de atac și în care atacatorii nu mai sunt limitați de locația lor
geografică. Ciberspațiul se extinde pe glob oriunde există calculatoare și Internet sau orice alt
mijloc de comunicare. Mai mult, conflictele umane moderne s -au extins din spațiul fizic și în
ciberspațiu prin intermediul atacurilor cibernetice. Astfel de atacuri afectează datele,
procesele și mediul de rețea. Când astfel de atacuri sunt motivate politic, ele fac parte din așa –
numitul război cibernetic ( cyberwarfare ).
Gradul de atractivitate al războiului cibernetic, ce se prefigurează, paradoxal, în timp
de pace, este în plină creștere și este justificat de rațiuni de ordin politic, strategic și
economic: costul redus al unui astfel de război/atac, anonimitatea sa, pierderile minime de
vieți omenești, independența de timp și loc de desfășurare [3].
Războiul cibernetic în sine este destul de vech i, numai termenul este relativ nou.
Termenul este derivat din „ cibernetică” și a început să se folosească la începutul secolului
XX, pentru a descrie relația dintre oameni și diferite sisteme. „Cyber" este termenul grecesc
pentru pilot. Atunci când au apăr ut computerele, la sfârșitul anilor `40, cibernetica era un
cuvânt la modă, iar „cyber“ a devenit un prefix pentru orice avea legătură cu computerele.
Până la sfârșitul anilor `90 puteam auzi termeni noi, pre cum cyber -management, cyber -școală
și cyber -război. Dar termenul de război cibernetic se află încă la început, Mai simplu spus,

13
războiul cibernetic se referă la utilizarea tuturor instrumentelor electronice sau de calculator
disponibile pentru a opri aparatura electronică și comunicațiile inami cului [ 4].

[1] Gabriel Curculescu, Mircea Ștefan, „Capabilitatea CERT vs. agresiunea
cibernetică în spațiul euro -atlantic” , Revista Intelligence , nr. 19, București, 2011, p. 46.
[2] James F. Dunnigan, Noua amenințare mondială, București, Editura Curtea Veche,
2010, p. 12.
[3] Interviu cu prof. dr. Victor -Valeriu Patriciu , București, Academia Tehnică
Militară, 2011, pp. 1 -2, disponibil la: http://mta.ro/interviuCWpatriciu.pdf.
[4] James F. Dunnigan, op. cit. , p. 36.

14
Atacurile cibernetice din Estonia (2007)

Sebastian CIOCAN
1 oct. 2012

În primăvara anului 2007, o serie de atacuri cibernetice au paralizat aproape
întreaga infrastructură informațională a Estoniei. Aceste atacuri au afectat sistemele de
comunicații, site -urile de internet, s ectorul bancar și integritatea sistemelor informatice ale
cetățenilor, pagubele financiare suferite fiind estimate la zeci de milioane de euro.
Autoritățile estone au declarat că în spatele coordonării unor astfel de atacuri s -ar fi aflat
Federația Rusă, însă fără a prezenta dovezi ce pot confirma acest lucru.

1. Estonia ca societate informațională
Comparativ cu celelalte state de pe continentul european, Estonia are o populație
destul de scăzută, fapt determinant în dezvoltarea mult mai rapidă a infrast ructurii
informaționale. Deși, ca întindere, Estonia este unul dintre cele mai mici state membre
NATO, din perspectiva infrastructurii informaționale este o țară foarte avansată, mulțumită
procesului de informatizare a societății, care s -a produs într -un timp relativ scurt, neținându –
se însă cont și de securizarea atât de necesară unui astfel de proces.
Încă de la jumătatea anilor ’90, Estonia a implementat numero ase servicii publice prin
intermediul rețelelor informatice, precum cele de transport (tichete electronice) sau cele
bancare; au fost instituite, de asemenea, și numeroase site -uri web ale instituțiilor private și
de stat. Aceste servicii aveau rolul de a facilita accesul cetățenilor la Internet și la avantajele
furnizate prin rețele informatice de comunicații.
În anul 2005, Estonia se număra printre primele țări care au implementat sistemul de
vot prin rețeaua de Internet, iar tot în acel an plata pentru serviciile de parcare a
autovehiculelor se făcea în proporție de 50% cu ajutorul telefonului mo bil [1]. În 2007, 50%
din populația estonă cu vârsta cuprinsă între 16 și 74 de ani folosea deja Internetul. Acest
lucru era oarecum previzibil, având în vedere că 98% din teritoriul Estoniei dispunea de
internet prin cablu, broadband sau wireless [2]. Tot în 2007, 90% din absolvenții de liceu au
primit rezultatele examenelor finale pe telefonul mobil, prin SMS.
Ușurința utilizatorilor de a accesa serviciile de internet disponibile a făcut ca numărul
acestora să crească considerabil, conducând totodată și l a apariția unor riscuri la adresa
securității infrastructurii informaționale a Estoniei.

15
2. Contextul incidentului
Începând cu 26 aprilie 2007, în capitala estonă Tallin, grupuri mari de persoane de
etnie rusă au ieșit în stradă, manifestând împotriva dec iziei guvernului de a muta statuia unui
soldat rus, erou al celui de -al Doilea Război Mondial. Monumentul urma să fie mutat din
centrul capitalei într -un cimitir militar. Statuia soldatului a fost realizată în anul 1947, în
cinstea victoriei armatei soviet ice împotriva Germaniei naziste.
Chestiunea era destul de serioasă, având în vedere că minoritatea rusă din această țară
era numeroasă, reprezentând mai mult de un sfert din totalul populației [3]. Un alt motiv al
acelor proteste era reprezentat și de fap tul că, începând cu anii `90, majoritatea monumentelor
sovietice au fost eliminate de pe teritoriul acestei țări, cu excepția câtorva. Acesta reprezenta
un obiectiv important în cadrul ceremonialurilor cu depuneri de coroane dedicate eroilor celui
de-al Do ilea Război Mondial, organizate de oficialitățile de naționalitate rusă stabilite în
orașul Tallinn.
Pe 26 aprilie, odată cu începerea pregătirilor pentru mutarea monumen tului în
cimitirul memorial, un grup de aproximativ 100 de persoane au ieșit în strad ă pentru a
protesta împotriva acestei acțiuni, ulterior mulțimea devenind mai numeroasă iar protestele
din ce în ce mai violente. După câteva ore, alte manifestări au izbucnit în localitățile unde
populația de etnie rusă se regăsea în proporții ridicate; în următoarea zi, o persoană a fost
ucisă, 100 au fost rănite și 1.300 arestate. Pagubele materiale s -au ridicat la aproximativ 4,5
milioane de euro.
Cu toate acestea, în 27 aprilie monumentul a fost mutat într -un loc neprecizat de
autorități, iar pe data de 30 aprilie a fost adus în Cimitirul Militar din Tallinn.

3. Implicațiile atacurilor cibernetice asupra infrastructurii cibernetice a Estoniei
Atacurile cibernetice îndreptate împotriva Estoniei au fost lansate concomitent cu
începerea manifestărilor d e stradă. În 27 aprilie, paginile web ale instituțiilor guvernamentale
și portal -urile de știri au fost asaltate de atacuri cibernetice și, prin urmare, blocate. În
următoarele zile, atacurile au crescut progresiv, atât în intensitate cât și în număr de te hnici
folosite, mărindu -se totodată și numărul țintelor vizate.
Diverse tipuri de atacuri au blocat infrastructura cibernetică a țării, predominante fiind
atacurile de tip DoS, DDoS, comentarii pe blog -uri, propagandă pe Internet, precum și
deteriorarea de site-uri.
Țintele acestor atacuri erau reprezentate de serviciile oferite de sectorul
guvernamental, urmate de serviciile oferite de sectorul privat și sectorul bancar; pentru scurt

16
timp, chiar și numărul de urgență 112 a fost blocat. De asemenea, au fost oprite site -uri
guvernamentale și politice, printre cele mai importante fiind cele ale: Președinției,
Guvernului (Primul ministru, toate ministerele, mai puțin cel al Culturii), Parlamentului,
Poliției, primăriilor și ale altor servicii locale.
Singurele date cu privire la originile acestor atacuri au fost acelea că au provenit de pe
teritoriile a 178 de state, cele mai multe dintre ele, inclusiv cele care au vizat site -urile
guvernamentale, originare din Rusia. Însuși Primul ministrul eston, Andrus Ansip , într -un
interviu acordat televiziunii britanice BBC News, a acuzat Federația Rusă că a atacat
cibernetic Estonia [4]. Cu toate acestea, autoritățile rusești neagă orice implicare.

4. Măsuri și contra -măsuri de securitate cibernetică luate de autorități
Pentru a reduce intensitatea atacurilor, dar și pentru a preveni unele noi, au fost luate
măsuri de securitate cibernetică de către Centrul de prevenire a incidentelor cibe rnetice din
Estonia (CERT -EE), dar și de specialiști IT care lucrau în sectorul pub lic și privat al acestei
țări. De asemenea, Estonia a primit asistență din partea altor state specializate în domeniul
apărării cibernetice, precum și din partea organizațiilor regionale din care face parte.
Printre țările care au oferit asistență Estoniei s-au numărat și Statele Unite ale
Americii care, în anul 2007, erau printre puținele state care dețineau personal specializat în
prevenirea incidentelor cibernetice, în cadrul unui același tip de Centru de prevenire a
incidentelor cibernetice (CERT -US). O altă țară care s -a implicat a fost Finlanda, prin
specialiștii din CERT -FI.
Membră atât a NATO, cât și a UE, Estonia a solicitat ambelor organizații măsuri
pentru a răspunde atacurilor cibernetice. De asemenea, a solicitat autorităților de la Bruxelles
analizarea situației create în cadrul Summit -ului UE -Rusia de la Samara (mai 2007).
Șeful comisiei pentru coordonarea apărării cibernetice din Estonia, Mikhel Tammet, a
susținut că atacurile reprezintă un act de terorism: „ Actul de terorism nu înseamnă să fu ri de
la un stat sau chiar să îl cucerești. Acesta înseamnă, așa cum sugerează cuvântul,
răspândirea terorii prin el însuși… UE și NATO trebuie să își elaboreze doctrinele și pozițiile
legate de asemenea tipuri de atacuri și de modul de combatere a acestor a” [5]. De asemenea,
purtătorul de cuvânt al NATO la momentul respectiv, James Appathurai, a declarat că tot
ceea ce este grav pentru Estonia în materie de agresiuni cibernetice este grav și pentru NATO
[6].
Drept urmare, pe 14 august 2008, a fost înființa t în Tallinn Centrul de Excelență
NATO pentru Cooperare în Apărarea Cibernetică (CCDCOE ). Acesta are rolul de a preveni

17
și contracara atacurile cibernetice ce vizează infrastructura cibernetic ă a țărilor membre
NATO.
Cu siguranță, locația acestui centru nu este una aleatorie, ci este urmare a
evenimentelor petrecute în Estonia în primăvara anului 2007. Tot acest context a condus la
ideea că atacurile cibernetice reprezintă o amenințare la adre sa securității țărilor membre ale
Alianței Nord -Atlantice; doi ani mai târziu, atacurile cibernetice au fost incluse în lista
amenințărilor de securitate identificate de Noul Concept Strategic NATO din 2010.

[1] Arthur D. Little, Global M -Payment Update 2005 , p. 17, disponibil la:
http://www.3mfuture.com/articles_epayment/Global_M -Payment –
Report_Update_Arthur_D_Little_2005.pdf.
[2] Code Division Multiple Access – servicii de comunicații și internet de mare viteză,
pentru telefoane mobile.
[3] Population and Housing Census, 2005 , disponibil la:
http://pub.stat.ee/pxweb.2001 /Dialog/varval.asp.
[4] Estonia hit by „Moscow cyber war” , „The Economist”, disponibil la:
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6665145.stm.
[5] Estonia este lovită de un atac cibernetic masiv , disponibil la
http://setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features /2007/05/18/feature -01.
[6] Idem .

18
Atacurile cibernetice din Georgia (2008)

Sebastian CIOCAN
7 nov. 2012

Invazia Georgiei de către Rusia din anul 2008 a fost însoțită de o serie de atacuri
cibernetice care au avut rolul de a perturba spațiul cibernetic georgian. Aceste atacuri au
făcut aproape impracticabilă rețeaua informațională a Georgiei.

1. Relațiile c onflictuale dintre Georgia și Osetia de Sud premergătoare anului
2008
Conflictul dintre autoritățile guvernamentale de la Tbilisi și regiunea separatistă
Osetia de Sud a început în noiembrie 1989, atunci când Osetia de Sud și -a proclamat
autonomia față de Republica Sovietică Socialistă Georgiană, declanșând astfel un conflict
armat extins pe o perioadă de trei luni. În decembrie 1990, între Georgia și Osetia de Sud s -a
declanșat o nouă confruntare, ce a durat până în 1992. Conflictul s -a încheiat în urma u nui
armistițiu semnat la Soci de liderii ruși, georgieni și osetini.
Armistițiul prevedea înființarea unei forțe tripartite de menținere a păcii, în
componența căreia să intre 1.500 de militari. Pe fondul protecției oferite de această forță și a
încurajăr ilor indirecte, dar constante ale liderilor de la Moscova, Osetia de Sud și -a redactat,
în noiembrie 1993, propria Constituție, iar în 1996 și -a ales primul președinte. Un alt
eveniment semnificativ a avut loc în decembrie 2000, când Rusia și Georgia au se mnat un
acord inter -guvernamental pentru restabilirea economiei în zona de conflict. Un an mai târziu,
Osetia de Sud l -a desemnat pe Eduard Kokoiti drept Președinte al republicii; în 2003, acesta a
cerut Moscovei să recunoască independența și să accepte in tegrarea regiunii în teritoriul rus.
Deși, în ianuarie 2005, Rusia a acceptat planul Georgiei de acordare a unui statut de
autonomie extinsă Osetiei de Sud în schimbul renunțării la ambițiile de dobândire a
independenței, în noiembrie 2006 osetinii au susț inut, în cadrul unui referendum, decizia de
separare a teritoriului de Georgia. Acest gest a fost catalogat de Premierul georgian de atunci
drept un demers al Rusiei.
În aprilie 2007, Parlamentul georgian a aprobat o lege privind înființarea unei
administr ații temporare în Osetia de Sud, intensificând tensiunile cu Rusia. Pe fondul acestei
acțiuni și în urma unor acuzații ale separatiștilor osetini privind atacarea de către trupele

19
georgiene a capitalei Țhinvali, negocierile din octombrie 2007 dintre Georgi a și Osetia de
Sud, mediate de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), au eșuat [1].

2. Războiul dintre Rusia și Georgia
Teoretic, modul de organizare al forțelor militare mediate de OSCE trebuia să
funcționeze, dar în practică situaț ia a stat cu totul altfel, iar tensiunea dintre acestea a
escaladat progresiv.
În zilele de 1 -5 și 7 -8 august 2008 s -au amplificat înfruntările militare din Osetia de
Sud dintre unitățile georgiene și milițiile osetine. Trupele rusești au intervenit și ele în lupte.
Consiliul de Securitate ONU a analizat situația la 8 august, Moscova solicitând ca trupele
georgiene să părăsească în totalitate Osetia de Sud (o administrație loială guvernului de la
Tbilisi funcționa în vestul provinciei) înainte de a se angaj a în orice fel de tratative.
Inițial, acțiunile militare s -au concentrat în zona orașului Tskhinvali, capitala Osetiei
de Sud. Concomitent, aviația rusă a bombardat obiective civile și militare din Georgia.
Importante forțe rusești de blindate, dar și forț e aeropurtate și navale au trecut ulterior la
ofensiva „pe direcții concentrice” asupra Georgiei, din zone ale Osetiei de Nord, Osetiei de
Sud, Abhaziei și bazinului de vest al Mării Negre.
Din 9 august 2008, trupele rusești au lansat o operație ofensivă ș i în Defileul Kodori
din nord -vestul Georgiei. Ucraina a avertizat Federația Rusă că va introduce o interdicție
pentru utilizarea ofensivă a navelor din baza de la Sevastopol. Lituania, Estonia, Letonia,
Polonia, Ucraina, Suedia și Finlanda au condamnat du r evenimentele. În acest context,
Președintele Franței (Nicolas Sarkozy), a intervenit la 11 -12 august, intermediind un acord de
încetare a focului, semnat de Președintele rus (Dmitri Medvedev) abia la 16 august. În acest
interval de timp, trupele rusești au luat sub ocupație tot nordul Georgiei.
Conflictul militar este încă departe de a -și fi evidențiat toate consecințele pe termen
scurt și mediu. La o examinare sumară, Federația Rusă a executat o „demonstrație
disproporționată de putere militară” împotriv a unui adversar net inferior și a compensat
„avantajul strategic” al NATO din Kosovo. Atitudinea sa nu a primit niciun sprijin
internațional semnificativ [2].
În urma conflictului, Georgia a înregistrat 115 morți și 322 de răniți în rândul forțelor
armate și 67 de morți și 157 de răniți în rândul civililor, în timp ce armata rusă a avut 74 de
morți, 171 de răniți și 19 militari dispăruți. În Osetia de Sud au fost anunțate 2.000 de victime
în rândul civililor [3].

20
3. Georgia ca societate informațională
Statisticile din domeniul tehnologiei informației și comunicării arată că, în anul 2006,
7% dintre georgieni foloseau serviciile de Internet. Era un număr destul de mic în comparație
cu utilizatorii Estoniei, care în 2007 erau în proporție de 57% [4]. Puținele rețele externe de
comunicații erau asigurate de Turcia, Armenia, Azerbaidjan și Rusia.
În perioada conflictului, legătura Georgiei la rețeaua de Internet din zona Europei de
Vest era încă în construcție. Utilizarea acestei rețele ar fi presupus o conexiu ne online de
mare viteză, însă până la finalizarea acesteia Georgia trebuia să se descurce cu legăturile
externe disponibile. Tot în acea perioadă, existau doar cinci companii care furnizau astfel de
servicii, dintre care trei erau legate la cablurile de I nternet ale Rusiei, fapt ce a făcut ca
Georgia să fie astfel mult mai vulnerabilă.

4. Atacurile cibernetice asupra Georgiei
Atacurile cibernetice la adresa statului georgian au început la 19 iulie 2008, cu o
săptămână înaintea invaziei rusești.
Pentru în ceput, a fost blocat site -ul Președinției (www.president.gov.ge) timp de
aproximativ 24 de ore, în urma unui atac DDos. Principalele valuri de atacuri cibernetice au
fost lansate însă începând cu data de 8 august, atunci când mai multe servere georgiene au
fost pur și simplu blocate, iar paginile web ale instituțiilor publice au devenit inaccesibile.
Printre cele mai importante site -uri blocate s -au numărat și cele ale: Președinției, Guvernului,
Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Apărării; totoda tă, au devenit inaccesibile și
portalurile de știri, precum Georgia Online (apsny.ge), dar și o mare parte a forumurile online
georgiene. În dimineața zilei de 9 august, tranzacțiile electronice ale celei mai mari bănci din
Georgia (TBC Bank) au fost bloca te.
Cu aproape toată infrastructura cibernetică la pământ, autoritățile de la Tbilisi au
întâmpinat probleme în a -și transmite comunicatele. De altfel, comunicarea reprezenta un
element foarte important în situația dată, întrucât cetățenii aveau nevoie de informații
constante și actuale cu privire la deciziile luate de Guvern.
Asaltată de astfel de atacuri cibernetice, începând cu 9 august Georgia a demarat
măsuri de contracarare, primul pas fiind acela de a -și muta site -urile guvernamentale
nefuncțional e pe alte servere din afara țării, mult mai puternice decât cele georgiene. De
asemenea, Estonia (care în anul 2007 a trecut printr -o experiență asemănătoare) a venit în
ajutorul Georgiei cu personal specializat în securitatea cibernetică, cu misiunea de a atenua și
ulterior stopa efectele produse de atacurile cibernetice.

21
Ultimul atac de mare intensitate a fost înregistrat pe 27 august, ținta fiind site -ul
Ministerului Afacerilor Externe; tot în acea zi, au fost vizate și alte pagini web ale instituțiilor
statului. După acea dată situația a început să se mai amelioreze, mulțumită în special
măsurilor defensive întreprinse de georgieni.
În fine, în atacurile cibernetice din Georgia remarcăm similaritatea cu cele din
Estonia, cu mențiunea că primele au fos t mult mai agresive. Se poate specula că în spatele
ambelor incidente se află aceiași autori, însă nu există dovezi clare pentru a dovedi acest
lucru.

[1] Constantin Moștoflei (coord.), Politici și strategii în gestionarea conflictualității ,
București, Editura Universității Naționale de apărare „Carol I”, 2008, p. 9.
[2] Teodor Frunzeti (coord.) și Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2011 – Enciclopedie
politică și militară , București, Editura Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, 2011, p. 754.
[3] Constant in Moștoflei (coord.), op. cit. , p. 10.
[4] http://un.org/Data.aspx?d=MDG&f=seriesRowID:605 .

22
Atacurile cibernetice din Iran (2010)

Sebastian CIOCAN
18 dec. 2012

În toamna anului 2010, un virus a infectat aproximativ 60.000 de calculatoare din
Iran. Virusul poartă denumirea de Stuxnet și este unul foarte diversificat și selectiv, având ca
țintă echipamentele electronice produse de firma germană Siemens. Potrivit co tidianului The
New York Times, în spatele acestei operațiuni ar fi stat SUA și Israel.

Stuxnet este un virus ce a fost descoperit pentru prima dată pe 17 iunie 2010 de către
compania VirusBlokAda din Belarus. Virusul ajungea în calculatoare prin programul
Microsoft Word și viza industria de echipamente, hardware și software ale producătorului
german Siemens. Stuxnet infecta calculatoare fără a fi detectat și conținea un malware extrem
de sofistica t, având rolul de a ataca elementele de comandă, monitorizare și control ale
sistemelor SCADA [1]. În urma unui studiu [2] efectuat de compania Symantec [3], s -a
dovedit că aproximativ 60% dintre calculatoarele din întreaga lume infectate cu virusul
Stuxn et se aflau în Iran.
Numărul mare de calculatoare infectate ale Iranului nu este unul întâmplător, ținta
principală fiind centralele sale nucleare. Institutul pentru Știință și Securitate Internațională a
publicat un studiu [4] în care se susține că aproxi mativ 1.000 de centrifuge din centrala
nucleară de la Natanz au fost scoase din funcțiune (9% din total).
În noiembrie 2010 Agenția Internațională pentru Energie Atomică a susținut că Iranul
a oprit pentru câteva zile producția nucleară de la Bushehr, fără ca statul să prezinte vreo
justificare în acest sens.
În cazul centralei nucleare din Natanz, virusul se afla pe stick -ul USB al unui angajat,
care l -a introdus într -unul dintre calculatoarele aflate în interiorul acestei centrale. Astfel,
virusul a infec tat întreaga rețea a unui departament cu acces la Internet; acesta se putea
actualiza mereu și putea să trimită informații celor care au conceput virusul despre activitatea
centrifugelor nucleare. Tot cu ajutorul unui stick conectat la unul dintre calculat oarele din
interior virusate anterior, Stuxnet a infectat și calculatoarele care nu aveau conexiune la
Internet și care aveau rolul de controla sistemele SCADA conectate la centrifugele nucleare.

23
Astfel, virusul a modificat valorile existente, provocând o schimbare în ciclul de
rotație a centrifugelor: mai întâi a crescut viteza, apoi a micșorat -o, cu scopul de a induce
vibrații excesive, distrugând astfel centrifugele.
La sfârșitul anului 2010, Președintele Iranului Mahmoud Ahmadinejad a declarat [5]
pentr u prima dată că Iranul a fost atacat cibernetic și că o parte din centrifugele ce contribuiau
la crearea de energie nucleară au fost distruse. Specialiștii de la Symantec [6] susțin că nu
putea fi vorba de hackeri sau grupări teroriste, ci de experți din c adrul guvernelor statelor, și
că dezvoltarea unui astfel de virus ar fi durat cel puțin 5 luni.
Totodată, specialiștii susțin că Stuxnet reprezintă o armă cibernetică, iar autorii
acestuia au deținut cunoștințe în domeniul echipamentului tehnologic folosi t pentru
producerea energiei nucleare.
Într-un articol publicat de cotidianul The New York Times [7] se menționează că SUA
și Israel au stat în spatele unei astfel de operațiuni și că Președintele Obama ar fi solicitat
crearea unui asemenea virus încă de la începerea mandatului său. Dar nici în acest caz nu
există dovezi concludente.

[1] SCADA ( Supervisory Control And Data Acquisition ) – Monitorizare, Control și
Achiziții de Date.
[2] Nicolas Falliere, Liam O Murchu și Eric Chien, W32.Stuxnet Dossier ,
http://www.symantec.com/content/en/us/enterprise/media/security_response/whitepapers/w3
2_stuxnet_dossier.pdf, accesat la data de 17 dec. 2012.
[3] Symantec este o companie producătoare de software, în special de soluții de
securitate, cum ar fi antivir uși informatici.
[4] David Albright, Paul Brannan și Christina Walrond, Did Stuxnet Take Out 1,000
Centrifuges at the Natanz Enrichment Plant? , http://isis -online.org/isis -reports/detail/did –
stuxnet -take-out-1000 -centrifuges -at-the-natanz -enrichment -plant/ , accesat la data de 17 dec.
2012.
[5] Parisa Hafezi, Iran admits cyber attack on nuclear plants ,
http://www.reuters.com/article/2010/11/29/us -iran-idUSTRE6AS4MU20101129, accesat la
data de 17 dec. 2012.
[6] Nicolas Falliere, Liam O Murchu și Eric Chien, op.cit.
[7] David E. Sanger, Obama Order Sped Up Wave of Cyberattacks Against Iran ,
http://www.nytimes.com/2012/06/01/world/middleeast/obama -ordered -wave -of-cyberattacks –
against -iran.html?pagewanted=all, accesat la data de 17 dec. 2012.

24
Cyberterorismul – viitorul terorismului?

Adrian BARBU
7 mar. 2012

Se poate constata cu ușurință faptul că după încheierea Războiului Rece și colapsul
Uniunii Sovietice, s -a modificat și mediul de securitate pe arena internațională. Poate cel
mai important aspect ar fi acela al conștientizării faptului că securitatea ca ș i concept nu
poate fi redusă strict la componenta militară. Marii actori din cadrul relațiilor internaționale
au acționat în consecință, dându -și seama de faptul că accentul, în materie de securitate, nu
mai este pus pe latura militară și că marile ameninț ări la adresa securității vin din sectorul
informatic și economic.

Internet -ul este factorul grație căruia s -au amplificat riscurile și amenințările venite
din domeniul informatic. Acesta a reușit să creeze o legătură mondială, în care toate rețelele
converg, crescând astfel și vulnerabilitatea sistemelor și rețelelor tehnologice, precum și
accelerarea fenomenului de interdependență care se manifestă atât la nivel micro , cât și la
nivel macro .
John Arquilla și David Ronfeldt ( R.A.N.D. Corporation) defines c terorismul
cibernetic (cunoscut și sub numele de cyberterorism sau cyberinsurgență ) ca fiind o nouă
formă de conflict de joasă intensitate, purtat de două entități (statale sau non -statale),
asemănătoare terorismului internațional clasic, gherilelor și l uptelor dintre contrabandiștii
diferitelor carteluri de droguri [1]. Caracterul specific acestei forme de agresiune ar consta în
faptul că nu implică costuri ridicate, acțiune poate fi declanșată foarte rapid, localizarea
agresorilor este destul de dificil de realizat și, nu în ultimul rând, aria de acțiune este foarte
întinsă, rețelele informatice și în special Internet -ul neținând cont de granițele teritoriale ale
unui stat. Elementele vizate de către cyberinsurgenți sunt de cele mai multe ori
infrastruct urile critice naționale sau transnaționale ce posedă conexiuni cu ceea ce unii
specialiști numesc cyberspațiu .
Poate cel mai important aspect, atunci când vorbim despre terorismul cibernetic, este
cel referitor la faptul că un stat mai dezvoltat din punct de vedere tehnologic este și mult mai
vulnerabil la o astfel de amenințare asimetrică, lucru deosebit de însemnat, în special dacă ne
raportăm la această era a globalizării în care trăim. Gândiți -vă ce s -ar întâmpla dacă
economia unui țări precum Statele U nite, economie ce este dependentă de tranzacțiile

25
electronice, ar fi afectată de un atac cibernetic major. Cu siguranță că blocajul economic, care
este aproape inevitabil în contextul unui astfel de incident, va afecta nu doar sistemul
economic al SUA, ci și pe cel global.
Cyberinsurgenții folosesc o gamă largă de arme pentru a destabiliza și chiar distruge
sistemele informatice, cele mai uzitate fiind următoarele:
A. Virușii – împrăștie infecția de la computer la computer, multiplicându -se constant.
Un pro gram infectat servește ca agent de transmitere a maladiei către software -ul
computerului gazdă. Un virus poate rămâne în stare latentă și nedetectată o bună perioadă de
timp;
B. Caii troieni – program inserat într -o componentă a software -ului cel mai des
utilizată de către operator. La prima vedere software -ul funcționează la parametri normali, dar
în același timp distruge, șterge, distorsionează sau fură informațiile stocate;
C. Viermii – o componentă a software -ului care se insinuează în rețeaua de comput ere,
ștergând sau furând informațiile din baza de date și penetrând orice sistem accesibil;
D. Deschideri capcană – reprezintă o breșă făcută în sistemul informațional, care
permite hacker -ului accesul nelimitat la informații necunoscute utilizatorilor leg itimi;
E. Bruiajul electronic – poate stoca fluxul informațional, esențial pentru menținerea
comunicațiilor [2].
Cum putem preveni producerea unei catastrofe în spațiul virtual? Din cauza faptului
că cyberspațiul este un areal foarte greu de delimitat (nu ține cont de niciun fel de granițe) și
de controlat, este aproape imposibil de prevăzut un astfel de fenomen. Singura opțiune pentru
a ține în frâu, într -o oarecare măsură, aceste atacuri, ce ar putea degenera în acțiuni de tipul
cyberterorism, este ca guv ernele și serviciile de informații să eficientizeze cooperarea la nivel
internațional pentru a dezvolta și implementa instrumente cât mai viabile pentru a contracara,
măcar parțial, acest fenomen.
Aproape toate sectoarele vieții contemporane au devenit din ce în ce mai dependente
de inovația tehnologică, iar dacă latura informatica este afectată, efectul de domino , în ceea ce
privește componentele ce se subsumează sectorului informatic, își va spune cuvântul.
Cyberinsurgența va continua să fie o amenințare la adresa securității, fenomen care la
un moment dat va exploda , iar dacă nu vor fi luate o serie de măsuri coordonate la nivel
național și internațional, întreaga lume riscă să se confrunte cu una din cele mai grave
amenințări ce pun în pericol stabilitat ea și siguranța individuală, statală și globală.
Este foarte clar faptul că acest nou flagel ce bântuie în lung și -n lat mapamondul poate
avea efecte mult mai dramatice asupra omenirii decât un război militar clasic.

26
Cyberterorismul, spre deosebire de superterorism sau megaterorism , folosește o altă unealtă
decât explozibilul sau armamentul convențional, scopul vizat fiind similar.

[1] Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niță, Sfârșitul Terorismului? , Editura
ANTET, București, 2009, p. 133.
[2] James F. Dunnigan, Noua amenințare mondială – cyber -terorismul , Editura
Curtea Veche, București, 2010, p. 220.

27

2. SCURT ISTORIC AL INTEGRĂRII APĂRĂRII EUROPENE

28
Perioada 1944 -1947

Marius PRICOPI
1 mai 2012

Seria „Scurt istoric al integrării apărării europene” prezintă într -o lumină nouă o
succesiune de evenimente importante din construcția europeană, evenimente analizate prin
„lentila” procesului de integrare a apărării europene.
În realizarea demersului am utilizat drept metodă de cercetare reprezentarea istorică.
De-a lungul articolelor am transpus într -o structură narativă analiza datelor obținute și
rezultatele cercetării, precum și discuțiile pe marginea acestora. Nu de puține ori am făcut
apel la contex tul în care au avut loc evenimentele, întrucât uneori el se poate dovedi la fel de
important ca și evenimentele înseși. În acest prim articol este analizată perioada 1944 –
1947.

Experiența traumatică a două Războaie Mondiale a modelat agenda europeană a
securității și apărării, statuând dorința foarte puternică a europenilor de a evita conflicte
viitoare între statele bătrânului continent. Cel de -al Doilea Război Mondial a lăsat Europa
divizată și expusă amenințării unei alte confruntări militare între Un iunea Sovietică și Statele
Unite. Europa se simțea amenințată să devină câmpul de bătălie al unui astfel de conflict
militar, ce deținea potențialul de a se transforma chiar într -un război nuclear. Această
confruntare est -vest a sporit importanța chestiuni lor de securitate și apărare. Pe de o parte, a
determinat o nouă cursă a înarmării și o competiție militară între cele două blocuri, începând
cu primii ani de după cel de -al Doilea Război Mondial; pe de altă parte, a făcut din prevenirea
și rezoluția confl ictelor un important scop politic, chiar o necesitate pentru ambele părți
implicate [1].
Situația din a doua jumătate a anilor 1940 poate fi rezumată astfel: o Europă în mare
parte distrusă și epuizată de război, ce se confrunta cu amenințarea sovietică. A ceastă
amenințare necesita două măsuri: în primul rând, trebuiau create alianțe militare între
democrațiile occidentale, cu un rol marcant jucat de Statele Unite. În al doilea rând,
Germania de Vest trebuia să contribuie din punct de vedere militar (reînar mare) la securitatea
occidentală, fără însă a acorda acestui recent inamic control suveran asupra unor forțe armate
naționale [2].

29
De fapt, povestea integrării europene începe cu puțin înainte de sfârșitul războiului. Pe
5 septembrie 1944 guvernele în exi l a trei state (Belgia, Olanda și Luxemburg [3]) au semnat
la Londra un acord instituind Uniunea Vamală Benelux [4]. Acordul a fost completat prin
Protocolul de la Haga (14 martie 1947) și, ulterior, prin Tratatul instituind Uniunea
Economică Benelux, semn at la Haga pe 3 februarie 1958 și intrat în vigoare la 1 noiembrie
1960. Deși integrarea prin cadrul Benelux nu include apărarea, Martin Trybus [5] apreciază
că momentul marchează constituirea unui nucleu dur al integrării apărării europene, trio -ul de
state proaspăt constituit fiind prezent, de acum înainte, în toate proiectele și acordurile
privind integrarea militară.
Un imbold pentru procesul de integrare militară europeană l -a constituit mai apoi
semnarea Cartei Națiunilor Unite , la San Francisco, pe 26 iunie 1945. Carta a intrat în
vigoare pe 24 octombrie 1945, consfințind astfel crearea primei organizații internaționale cu
vocație universală: Națiunile Unite. Cu privire la acest moment istoric, același Trybus
remarcă faptul că majoritatea statelor pa rticipante la integrarea apărării europene sunt
membre fondatoare ale Organizației Națiunilor Unite, subliniind astfel caracterul defensiv al
procesului de integrare militară ce urma să fie declanșat [6].
La doi ani de la intrarea în vigoare a Cartei Națiu nilor Unite, Franța și Marea Britanie
au semnat, pe 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque sub denumirea oficială de „Tratat de
alianță și asistență mutuală între Marea Britanie și Franța”. Acesta a intrat în vigoare pe 8
septembrie 1947 și era menit să d escurajeze un posibil atac german în perioada următoare
celui de -al Doilea Război Mondial. Valoarea în sine a Tratatului a fost mai mult simbolică și
nu a produs efecte considerabile pe scena europeană, însă este amintit întrucât constituie
predecesorul Tr atatului de la Bruxelles din 1948.

[1] Kernic, Franz, „European Security in Transition: The European Security
Architecture since the End of the Second World War – An Overview”, în: Hauser, Gunther
(editor) și Kernic, Franz (editor), European Security in T ransition , Ashgate Publishing
Limited, 2006, p. 7.
[2] Trybus, Martin, European Union Law and Defense Integration, Hart Publishing,
2005, p 13.
[3] Toate cele trei state sunt localizate în nord -vestul Europei, între Franța și
Germania.
[4] Numele Uniun ii provine din alăturarea primelor litere din denumirea statelor
participante (engl. Belgium , Netherlands și Luxembourg ).

30
[5] Trybus, Martin, op. cit. , pp. 13 -14.
[6] Ibidem , p. 15.

Notă: Fragmente din acest articol au fost publicate de autor și în comunicarea
științifică „European Defense Integration between 1944 – 1993”, susținută de Mihai Neag și
Marius Pricopi în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies –
Military Applications, Simulation and Resources”, Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, București, 5 -6 aprilie 2012, publicată în: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel
Dumitru (editori științifici), Proceedings , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, 2012, pp. 638 -6455, ISBN: 978 -973-663-969-2.

31
Inițiativele SUA și Tratatul de la Bruxelles

Marius PRICOPI
17 mai 2012

Statele Unite au adus o contribuție importantă declanșării procesului de integrare
militară, prin două inițiative cu impact de durată: Doctrina Truman și Planul Marshall .
Doctrina Truman a oferit o nouă orientare politică Statelor Unite, proclamată de Preș edintele
Hary Truman printr -un discurs din 12 martie 1947, în care acesta garanta sprijinul economic
și militar pentru Grecia și Turcia, pentru a preveni intrarea acestora sub influența sovietică.
Doctrina este considerată începutul Războiului Rece, schimb ând politica externă a SUA față
de Uniunea Sovietică de la o relaxare a tensiunii la o îndiguire a expansiunii sovietice.
Planul Marshall a fost o consecință directă a acestei doctrine și viza sprijinul financiar
pentru reconstruirea zonelor devastate de război, revigorarea economiilor europene și
îndepărtarea barierelor comerciale. Planul se adresa tuturor statelor europene dispuse să
participe însă, sub presiunea sovietică, statele din Europa Centrală și de Est au declinat oferta.
Pentru o bună implement are a Planului, în 1948 a fost înființată Organizația pentru Cooperare
și Dezvoltare Economică. Planul a devenit operativ începând cu aprilie 1948 iar odată cu
declanșarea Războiului din Coreea (1950) o bună parte din fonduri au fost alocate refacerii și
modernizării armatelor occidentale. Planul Marshall a fost dezvoltat pe durata a 4 ani și a fost
considerat un real succes.
Corelate, aceste două inițiative au consfințit în mod clar angajamentul american
pentru Europa și au facilitat declanșarea integrări i economice și militare a statelor europene.
Povestea integrării apărării europene a început stricto sensu prin Tratatul de la
Bruxelles , denumit oficial „Tratatul de colaborare economică, socială și culturală și auto –
apărare colectivă” [1]. O extindere a Tratatului de la Dunqerque la statele Benelux, Tratatul a
fost semnat la 17 martie 1948 între Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg,
dând astfel naștere Organizației Tratatului de la Bruxelles (Uniunea Occidentală) .
Documentul se dorea a f i un pact de securitate bazat pe moștenirea culturală comună a
membrilor săi și orientat împotriva renașterii expansionismului german. Însă semnarea
Tratatului mai ascundea și o altă motivație: demonstrarea faptului că statele europene sunt
dornice să coop ereze, făcând astfel un angajament al Statelor Unite pentru securitatea
Europei Occidentale mult mai acceptabil pentru Congresul american [2].

32
Obiectivele economice, sociale și culturale stipulate în Articolele I, II, și respectiv III
erau definite pe larg și nu vizau dispoziții privind piața comună comparabile cu cele ale
comunității Benelux, emergentă în aceeași perioadă. Trybus este de părere că scopul principal
a fost acela de a crea un sistem comun de apărare, combinat și cu alte politici [3]. În acest
sens, esențialul Articol IV conținea clauza de apărare reciprocă, astfel: „ Dacă oricare dintre
Înaltele Părți Contractante ar constitui obiect ului unui atac armat în Europa, celelalte Înalte
Părți Contractante, în concordanță cu prevederile Articolului 51 din Carta Națiunilor Unite,
vor oferi Părții atacate tot sprijinul militar și de altă natură de care dispun ” [4].
Cu privire la structura Tra tatului în ansamblu, același Trybus consemnează câteva
comentarii relevante [5]:
– În primul rând, Organizația Tratatului de la Bruxelles a fost îndreptată, de la bun
început, împotriva unor posibile agresiuni germane, prin urmare Republica Federală Germa nă
(RFG) fiind exclusă a priori . Dispozițiile antigermane ale Tratatului au fost omise însă în
1954, când Republica Federală Germană și Italia s -au alăturat organizației.
– În al doilea rând, Franța s -a alăturat statelor Benelux ca și avant -garde a integr ării
europene.
– În al treilea rând, autorul subliniază faptul că și Marea Britanie, deja sceptică în
legătură cu astfel de acorduri supranaționale, a aderat totuși la această organizație.
– În al patrulea rând, pentru Belgia, Olanda și Luxemburg, integr area economică în
formatul Benelux era acum separată de integrarea militară. Această separare timpurie a anilor
1940 a precedat o separare ulterioară în integrare economică prin Comunitățile Europene și
integrare militară prin Uniunea Europei Occidentale.

[1] Trybus, Martin, European Union Law and Defense Integration, Hart Publishing,
2005, p. 16.
[2] The Oxford Companion to British History , disponibil la:
http://www.encyclopedia.com/topic/treaty_of_Brussels.aspx#1.
[3] Trybus, Martin, op. cit ., p. 16.
[4] The Brussels Treaty , disponibil la:
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17072.htm.
[5] Trybus, Martin, op. cit ., pp. 17 -18.

Notă : Fragmente din acest articol au fost publicate de autor și în comunicarea
științifică „European Defense I ntegration between 1944 – 1993”, susținută de Mihai Neag și

33
Marius Pricopi în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies –
Military Applications, Simulation and Resources”, Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, București , 5-6 aprilie 2012, publicată în: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel
Dumitru (editori științifici), Proceedings , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, 2012, pp. 638 -645, ISBN: 978 -973-663-969-2.

34
Perioada 1948 -1951

Marius PRICOPI
27 mai 2012

Începând cu aprilie 1948, membrii Organizației Tratatului de la Bruxelles au decis
crearea unei structuri militare sub denumirea de Organizația de Apărare a Uniunii
Occidentale . Organizația a fost constituită formal în 28 sept embrie 1948 și dispunea de o
structură de comandă proprie, după modelul brevetat cu succes pe timpul războiului al
Comandamentului Suprem al Forțelor Aliate Expediționare. Această structură de comandă
era formată din: Comitetul de Apărare a Uniunii Occiden tale (reprezentare la nivel de prim –
miniștri), Comitetul Comandanților Militari Supremi și Comitetul Șefilor de Stat Major din
Uniunea Occidentală.
Organizația Tratatului de la Bruxelles a constituit o fază intermediară în crearea
Alianței Nord -Atlantice (NATO), toți semnatarii Tratatului de la Bruxelles devenind membri –
fondatori ai NATO. Lor li s -au alăturat alte cinci state europene (Norvegia, Danemarca,
Islanda, Italia și Portugalia), dar și Statele Unite și Canada, pentru a semna, la 4 aprilie 1949,
în cadrul unei ceremonii desfășurate la Washington, Tratatul Nord -Atlantic. Tratatul a
consfințit crearea NATO, o alianță de apărare colectivă, conform Articolului 51 al Cartei
Națiunilor Unite, bazată pe garanții de securitate și angajamente comune între Eur opa și
America de Nord.
Fondarea NATO a lămurit o dilemă îndelungată a integrării apărării europene, cea a
implicării Statelor Unite. NATO a implementat mai departe Doctrina Truman și a trimis un
mesaj clar Uniunii Sovietice despre angajamentul Statelor U nite de a -și apăra aliații europeni
[1]. În 1951, la doi ani după constituire, Alianța a început dezvoltarea propriei structuri de
comandă. Astfel, noul Comandament Suprem al Forțelor Aliate din Europa a preluat întreaga
structură, tot personalul și toate planurile Organizației de Apărare a Uniunii Occidentale și,
odată cu acestea, și responsabilitatea apărării Europei de Vest [2]. Organizația de Apărare a
Uniunii Occidentale a încetat oficial să mai existe în același an, la trei ani după crearea sa.

[1] Cf., Trybus, Martin, European Union Law and Defense Integration, Hart
Publishing, 2005, p. 18.
[2] Did you know that Europe already had a defensive military alliance prior to
NATO ?, http://www.aco.nato.int/page20923100.aspx.

35

Notă : Fragmente din acest articol au fost publicate de autor și în comunicarea
științifică „European Defense Integration between 1944 – 1993”, susținută de Mihai Neag și
Marius Pricopi în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies –
Military Applications, Simulation and Resources”, Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, București, 5 -6 aprilie 2012, publicată în: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel
Dumitru (editori științifici), Proceedings , Editura Universității Național e de Apărare „Carol
I”, 2012, pp. 638 -645, ISBN: 978 -973-663-969-2.

36
Eșecul Comunității Europene de Apărare

Marius PRICOPI
18 iul. 2012

Cea mai ambițioasă inițiativă de integrare a apărării europene din acea perioadă a luat
naștere aproape simultan cu constituirea Alianței Nord -Atlantice. Este vorba despre
Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) – tentativa eșuată a statelor europene (sprij inite
de Statele Unite) de a contracara ascensiunea militară a Uniunii Sovietice pe bătrânul
continent, prin formarea unei armate supranaționale europene, sub comanda unei autorități
unice; în plus, în noua forță creată se viza și includerea potențialului militar al Republicii
Federale Germane, evitându -se astfel problema delicată a reînarmării acestui stat și a rolului
pe care îl va juca în viitoarea arhitectură de securitate europeană.
Planul a fost propus în 1950 de către René Pleven, un reputat politic ian francez, de
două ori premier al celei de -a Patra Republici. Comunitatea urma să fie constituită din
Republica Federală Germană, Franța, Italia și statele Benelux, cu mențiunea că opiniile
publice din Franța și Italia au fost, încă de la bun început, fo arte divizate în această privință
[1]. Concret, Planul Pleven propunea crearea unei armate europene care să asigure apărarea
comună a statelor membre. Conducerea sa era încredințată unui minister al apărării, controlat
de o Adunare parlamentară europeană. Această armată comună ar fi realizat cea mai completă
integrare posibilă a statelor membre [2], beneficiind de un buget militar și de un program de
înarmare comun. Contingentele germane, cuprinse într -o armată europeană integrată nu ar
mai fi reprezentat u n pericol pentru pacea încă fragilă după cel de -al Doilea Război Mondial.
Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare a fost semnat doi ani mai
târziu, pe 27 mai 1952 la Paris. Documentul nu a intrat însă niciodată în vigoare, întrucât
ratific area sa în Parlamentul francez s -a soldat cu un vot negativ, pe 30 august 1954. Astfel a
luat sfârșit proiectul Comunității Europene de Apărare.
Nu întâmplător, marele proiect al Comunității Europene de Apărare beneficiază de o
atenție deosebită în litera tura de specialitate. Numeroase studii și cărți au fost scrise încă din
primii ani de după eșec și până în prezent. Unii autori analizează contextul ce a făcut posibilă
o astfel de inițiativă, alții trec în revistă luările de poziție ale statelor implicate , unii discută
cauzele ce au condus la respingerea proiectului, alții se concentrează asupra efectelor produse
de întregul demers pe scena europeană.

37
Într-un studiu istoric erudit al integrării europene [3] întâlnim pagini valoroase în care
sunt discutate diferite aspecte precum: chestiunea reînarmării forțelor armate germane și
luările de poziție ale marilor lideri politici și militari ai vremii (Harry Truman, Winston
Churchill, Charles de Gaulle, Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Dwight
Eisenh ower); manevrele politico -militare ale lui Stalin, ce vizau subminarea angajamentului
Statelor Unite și al Alianței Nord -Atlantice în Europa, prin Războiul din Coreea; detalii
inedite și relevante cu privire la negocierile intense, multe dintre ele cu ușil e închise, ce au
urmat lansării Planului Pleven; modificările succesive aduse Planul Pleven, ce ajunsese să
difere semnificativ de textul final al Tratatului de instituire a CEA; intențiile statelor
europene cu privire la armata europeană, dar și cum inter pretau aceste state intențiile și
pozițiile celorlalte state implicate în negocieri.
O sinteză binevenită a cauzelor eșecului CEA întâlnim în studiul lui Martin Trybus [4]
astfel:
– În 1954, după sfârșitul Războiului din Coreea și moartea lui Stalin, ace astă unificare
a eforturilor deja părea mai puțin urgentă [5].
– Existau îngrijorări semnificative despre transferul de suveranitate și pierderea
identității naționale în cazul Franței, împărtășite în deosebi (dar nu numai) de susținătorii
Președintelui f rancez Charles de Gaulle [6].
– Pentru mulți, noua Comunitate urma să dețină prea multe puteri supranaționale [7].
– Pozițiile comuniste împotriva Tratatului au fost ordonate de la Moscova [8].
– Teama de RFG, de reînarmarea sa și de posibila influență î n cadrul CEA au
reprezentat alte argumente contra [9].
– Corelate cu toate acestea a fost și faptul că Marea Britanie nu a participat în noua
organizație supranațională [10].
– Mai mult, CEA a fost considerată nerealistă și ineficientă din punct de veder e militar
[11].
La fel de numeroase sunt opiniile și cu privire la urmările acestui eșec asupra
procesului de integrare europeană. Astfel, într -o lucrare de sinteză bine documentată, dr.
Anamaria Groza [12] suprinde trei moduri diferite de interpretare a eșecului în literatura de
specialitate:
– Regres pentru integrarea europeană [13].
– Intermezzo repede depășit [14].
– Eșec benefic Europei [15].

38
Eșecul apare major dacă avem în vedere că „ vor mai trece treizeci și nouă de ani
înainte ca satele membre să ratifice un alt Tratat – semnat la Maastricht în 1992 – pentru
instituirea unei Uniuni Europene ” [16]. Mai mult decât eșecul în sine, ceea ce reține atenția
este cât de aproape a fost Europa de o comunitate militară: „ în cazul în care câțiva deputați
franc ezi ar fi votat altfel, ratificarea ar fi fost obținută ” [17].
Cu toate acestea, autoarea consideră că popoarele europene nu erau, din punct de
vedere al mentalității, pregătite pentru o astfel de schimbare și prezintă, în susținerea ideii
sale, un alt cit at: „O ratificare a Tratatului, urmată la câteva luni sau la câțiva ani de un eșec
major, ar fi pus definitiv capăt construcției europene ” [18].
În ceea ce privește literatura autohtonă, sursele bibliografice sunt puține la număr.
Referirile despre Comun itatea Europeană de Apărare sunt tangențiale, întâlnite mai ales în
studii dedicate istoricului Uniunii Europene sau Politicii Europene de Securitate și Apărare.
Spre exemplu, dintr -un studiu [19] elaborat în cadrul Institutului European din România
aflăm detalii cu privire la negocierile premergătoare semnării Tratatului de instituire a CEA.
CEA trebuia să fie un pandant în sfera apărării a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului, creată la 18 aprilie 1951. Viitoarea armată europeană urma să fie com pusă din 40 de
divizii, astfel: 14 franceze, 12 germane, 11 italiene și 3 din țările Beneluxului. Dacă ar fi fost
transpus în practică, proiectul Comunității Europene de Apărare, alături de cel al nou
înființatei Comunități Politice Europene, ar fi făcut p osibilă obținerea unui grad de integrare
europeană apropiat de cel al unei confederații.
Eșecul CEA nu a însemnat însă și o stopare a procesului de integrare a apărării
europene. Cu toate acestea, integrarea militară printr -o organizație supranațională de venise
impopulară, fiind acum preferată alternativa modelului interguvernamental. Supra –
naționalismul a devenit baza integrării economice, în timp ce integrarea militară a fost
separată de curentul principal al integrării, continuată prin comunitățile euro pene [20].

[1] Cf., European Defense Community (EDC) , Encyclopædia Britannica Ultimate
Reference Suite, 2011.
[2] Cf., Blumann, Claude și Dubois, Louis, Droit institutionnel de l’Union
européenne , Litec, 2005, p. 5 – apud Groza, Anamaria, „Considerații privind Comunitatea
europeană de apărare și Comunitatea politică europeană”, Revista de Științe Juridice , nr.
4/2007, p. 112.
[3] Cf., Dedman, Martin, The Origins and Development of the European Union ,
Routledge, 2010.

39
[4] Cf., Trybus, Martin, European Union Law and Defense Integration, Hart
Publishing, 2005 , p. 43.
[5] Cf., Aron, Raymond, „Historical Sketch of the Great Debate”, în: Lerner, Daniel și
Aron, Raymond, France Defeats EDC , Praeger, New York, 1957, p. 3 și p. 8 ; Fauvet,
Jacques, “Birth and Death of a Treaty”, în: Lerner, Daniel și Aron, Raymond, op. cit ., p. 146
– apud Trybus, Martin, op. cit ., p. 43.
[6] Cf., Philip, Andre, „The Interplay of Interests and Passions”, în: Lerner, Daniel și
Aron, Raymond, op. ci t., p. 26; Stoetzel, Jean, „The Evolution of French Opinion”, în:
Lerner, Daniel și Aron, Raymond, op. cit ., p. 72; Marchand, Jean, “A Tableau of the French
Press”, în: Lerner, Daniel și Aron, Raymond, op. cit ., p. 108 – apud Trybus, Martin, op. cit .,
p. 43.
[7] Cf., Grosser, Alfred, „Germany and France: A Confrontation”, în: Lerner, Daniel
și Aron, Raymond, op. cit ., p. 54 – apud Trybus, Martin, op. cit ., p. 43.
[8] Idem .
[9] Cf., Aron, Raymond, op. cit ., pp. 11 -13; Grosser, Alfred, op. cit ., p. 54; Sto etzel,
Jean, op. cit ., p. 82; Marchand, Jean, op. cit ., p. 109; Fauvet, Jacques, op. cit ., p. 128 – apud
Trybus, Martin, op. cit ., p. 43.
[10] Cf., Aron, Raymond, op. cit ., p. 12; Grosser, Alfred, op. cit ., p. 54; Stoetzel, Jean,
op. cit ., p. 84 – apud Trybus, Martin, op. cit ., p. 43.
[11] Cf., Koening, Marie -Pierre, apud Fauvet, Jacques, op. cit ., p. 151 – apud Trybus,
Martin, op. cit ., p. 43.
[12] Cf., Groza, Anamaria, op. cit. , p. 115.
[13] Cf., Craig, Paul, Búrca, Grainne, EU Law, Text, Cases and M aterials , Oxford
University Press, 2003, p. 10 – apud Groza, Anamaria, op. cit. , p. 115.
[14] Cf., Raepenbusch, Sean Van, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés
européennes , De Boeck Universite, 1998, p. 35 – apud Groza, Anamaria, op. cit ., p. 115.
[15] Cf., Philip, Christian, Les Institutions européennes , Masson, 1981, p. 58 – apud
Groza, Anamaria, op. cit ., p. 115.
[16] Craig, Paul, Búrca, Grainne, op. cit ., p. 10 – apud Groza, Anamaria, op. cit ., p.
115.
[17] Philip, Christian, op. cit ., p. 62 – apud Groza, Anamaria, op. cit ., p. 115.
[18] Idem .
[19] Cf., Mureșan, Liviu, Pop, Adrian și Bonciu, Florin, Politica europeană de
securitate și apărare , Institutul European din România, București, 2004, p. 14.

40
[20] Cf., Trybus, Martin, op. cit ., p. 44.

Notă : Fragmente din acest articol au fost publicate de autor și în comunicarea
științifică „European Defense Integration between 1944 – 1993”, susținută de Mihai Neag și
Marius Pricopi în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies –
Military Applications, Simulation and Resources”, Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, București, 5 -6 aprilie 2012, publicată în: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Danie l
Dumitru (editori științifici), Proceedings , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, 2012, pp. 638 -645, ISBN: 978 -973-663-969-2.

41
Perioada 1954 -1966

Marius PRICOPI
29 aug. 2012

După eșecul Comunității Europene de Apărare, Tratatul de la Bruxelles (1948) a fost
amendat prin Protocolul I semnat la Paris pe 23 octombrie 1954, la finalul Conferințelor de la
Londra și Paris. Protocolul prevedea alăturarea Republicii Federale Germane ( RFG) și a
Italiei la Organizația Tratatului de la Bruxelles, redenumită astfel Uniunea Europei
Occidentale (UEO). Alte trei Protocoale cu privire la forțele armate au fost semnate în
aceeași zi, astfel [1]:
– Protocolul II stabilea numărul maxim de forțe t erestre și aeriene menținute pe timp
de pace de către statele membre (configurația maximă de forțe navale urma să fie stabilită
anual). Prin același Protocol, Marea Britanie se angaja să mențină în Europa forțe armate, ce
puteau fi re -dislocate doar cu aco rdul majorității statelor membre.
– Prin Protocolul III Republica Federală Germană se angaja să nu fabrice pe teritoriul
său arme atomice, biologice sau chimice, precum și alte tipuri de armament și muniții
prevăzute în anexele Protocolului. Totodată, stat ele membre acceptau controlul cantităților
anumitor categorii de armament.
– Protocolul IV instituia Agenția pentru Controlul Armamentelor și stabilea misiunea
și funcțiile acesteia, precum și obligativitatea statelor membre de a furniza anual informații
Agenției cu privire la cantitățile totale de armament deținute.
Astfel a fost obținută, în final, necesara contribuție germană la apărarea occidentală.
RFG și -a putut restabili propriile forțe armate naționale, chiar dacă o bună parte din acestea
erau sub autoritatea directă a Comandantului Suprem al Forțelor Aliate din Europa și nu a
Ministrului german al Apărării.
UEO a contribuit în mod semnificativ la integrarea militară europeană, prin rezolvarea
dilemei reînarmării germane și prin impulsul dat indus triilor de apărare europene. Au existat
opinii conform cărora, în contextul creării Alianței Nord -Atlantice, UEO nu a fost decât un
efort redundant și o risipă de resurse. Martin Trybus combate însă, cu abilitate, aceste păreri.
Potrivit autorului [2], con stituirea UEO a fost singura alternativă pozitivă la eșecul
Comunității Europene de Apărare, mai ales că beneficia și de participarea Marii Britanii.
Cealaltă opțiune presupunea stoparea procesului de integrare militară. Și, deși UEO nu a
generat niciodată întru totul progresele dorite de inițiatorii săi, organizația a oferit un nou

42
caracter interguvernamental integrării militare, oferind relevanța atât de necesară acestui
proces.
Următorul demers pe calea integrării militare europene a fost Planul Fou chet, o
inițiativă înaintată de Președintele francez Charles de Gaulle în 1961. Planul poartă numele
autorului său, diplomatul Christian Fouchet, ambasador al Franței în Danemarca. Se dorea
astfel formarea unei noi „Uniune de State”, o alternativă interguv ernamentală la Comunitățile
Europene deja existente în acel moment. De Gaulle se temea de o pierdere a influenței
franceze în Comunitățile Europene, ce deveneau din ce în ce mai supranaționale, astfel că
planul era o tentativă de a menține balanța de puter e în favoarea Franței.
Cu privire la integrarea militară, Articolul 2 al Planului prevedea, ca și obiectiv al
Uniunii, adoptarea unei Politici comune de apărare „ pentru a întări, în cooperare cu celelalte
națiuni libere, securitatea statelor membre împotr iva oricărei agresiuni ” [3]. Evident, Franța
urmărea o diminuare a dependenței europene de securitatea militară furnizată, în acel
moment, de Alianța Nord -Atlantică. Însă un alt motiv inedit pentru care Franța a lansat
această inițiativă îl aflăm dintr -un studiu ce analizează evoluția arhitecturii europene de
securitate, scris de Franz Kernic [4]. Cercetătorul consideră că Planul era menit să „spargă”
structura înghețată a lumii bipolare. Franța dorea construirea unei politici externe și a unei
diplomații c omune a statelor europene, care să acționeze ca un fel de a treia forță între cele
două puteri aflate în competiție. Planul era bazat, în mod implicit, pe ideea unui triunghi
strategic între Statele Unite, Europa și Uniunea Sovietică.
Inițiativa Președint elui francez nu s -a bucurat însă de popularitate printre statele
occidentale [5]. Olanda considera că Planul intra în conflict direct cu misiunea și obiectivele
Alianței Nord -Atlantice, fiind o tentativă de a slăbi influența Alianței și de a reafirma Franț a
ca și mare putere militară europeană. Prin vocea cancelarului german Adenauer, RFG a
susținut același argument. Și statele Benelux se opunea Planului care, prin caracterul său
interguvernamental, ar fi slăbit Tratatul de la Roma și structura supranaționa lă creată de
acesta. În plus, cele trei state se temeau de influența crescândă de care Franța ar fi beneficiat
în Europa, dacă Planul ar fi fost adoptat. Astfel, lipsa de entuziasm a statelor occidentale,
combinată cu succesul Comunităților Europene, au de terminat abandonarea Planului Fouchet.
Drept urmare, Președintele de Gaulle a recurs la Tratatul de la Elysee (Tratatul de
Prietenie) din 22 ianuarie 1963 pentru a realiza în doi, alături de RFG, ceea ce nu putea
realiza în șase. Printre altele, Tratatul [6] prevedea consultarea privind elaborarea unor
concepții comune în materie de apărare, dar și schimburi de personal între cele două forțe
armate. Cu toate acestea, în opinia lui Pierre Gerbert [7], Tratatul de la Elysee a rămas mult

43
timp un cadru gol, di n cauza divergențelor crescânde dintre Paris și Bonn. Bundestag -ul a
ratificat Tratatul, dar cu unele considerații care -l goleau de substanță. Apoi, cancelarul
Adenauer a fost înlocuit în octombrie 1963 cu Ludwig Ehrard, care era mai mult atlantic
decât eu ropean. Retragerea Franței din integrarea militară prin cadrul Alianței Nord -Atlantice
în martie 1966 a aprofundat și mai mult divergențele cu RFG asupra apărării.

[1] Protocol No. II , Protocol No. III și Protocol No. IV , disponibile la:
http://avalon.la w.yale.edu/subject_menus/wemenu.asp.
[2] Trybus, Martin, European Union Law and Defense Integration, Hart Publishing,
2005, pp. 46 -47.
[3] Fouchet Plan I , disponibil la:
http://www.cvce.eu/content/publication/1997/10/13/485fa02e -f21e-4e4d -9665 –
92f0820a0c22/publishable_en.pdf.
[4] Kernic, Franz, „European Security in Transition: The European Security
Architecture since the End of the Second World War – An Overview”, în: Hauser, Gunther
(editor) și Kernic, Franz (editor), European Security in Transition , Ashgate Publishing
Limited, 2006, p. 11.
[5] Fouchet Plan , disponibil la: http://en.wikipedia.org/wiki/Fouchet_Plan.
[6] Joint Declaration , disponibil la : http://germanhistorydocs.ghi –
dc.org/sub_document.cfm?document_id=864.
[7] Gerbert, Pierre, „Apărarea comună și problemele instituționale”, în: Girardet,
Raoul (coord.), Apărarea Europei , Institutul European, Iași, 2005, p. 41.

Notă : Fragmente din aces t articol au fost publicate de autor și în comunicarea
științifică „European Defense Integration between 1944 – 1993”, susținută de Mihai Neag și
Marius Pricopi în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies –
Military Applicatio ns, Simulation and Resources”, Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, București, 5 -6 aprilie 2012, publicată în: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel
Dumitru (editori științifici), Proceedings , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, 2012, pp. 638 -645, ISBN: 978 -973-663-969-2.

44
Perioada 1967 -1986

Marius PRICOPI
23 oct. 2012

Încă de la începutul anilor 1950 una dintre chestiunile aflate în mod constant pe
agenda securității și apărării europene a fost ideea stabilirii unei „umbrele de securitate”; sub
această „umbrelă” urmau să fie implicate toate statele europene (plus Statel e Unite și
Canada), care astfel ar fi fost în măsură să convină asupra unor măsuri substanțiale de
îmbunătățire a cooperării și de sporire a securității. După depășirea tensiunilor specifice
Războiului Rece din anii 1960 (criza rachetelor cubaneze, Războiu l din Vietnam) s -au
înregistrat progrese surprinzătoare [1]. De altfel, necesitatea încetinirii cursei înarmării, aflată
în plină desfășurare între cele două superputeri, devenise imperativă.
Discuții privind o viitoare Conferință pentru Securitate și Coo perare în Europa au
fost demarate în noiembrie 1972 la Helsinki, la inițiativa sovieticilor. S -a ajuns atunci la
soluția unei conferințe în trei faze, cunoscute drept „Procesul de la Helsinki”. Faza I a început
în iulie 1973, beneficiind de participarea a 35 de state, inclusiv SUA și Canada. În urma
discuțiilor, ce au durat doar cinci zile, s -a convenit urmarea Recomandărilor finale de la
Helsinki (Cartea Albastră). A doua fază a Conferinței a avut loc la Geneva, din septembrie
1973 până în iulie 1975. Acea sta fost faza principală de lucru, în care a fost elaborat și
pregătit documentul final. Astfel, Actul Final de la Helsinki a fost semnat de toate cele 35 de
state participante în cea de -a treia fază a Conferinței, desfășurată la Helsinki din 30 iulie până
pe 1 august 1975.
Actul Final de la Helsinki (Declarația de la Helsinki, Acordurile de la Helsinki)
conținea un număr de angajamente cheie în chestiuni politice, economice, sociale și militare.
Așa numitul „Decalog” prevedea, printre altele, principii cu privire la abținerea de la uzul forței,
inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială a statelor, precum și rezolvarea pașnică a
disputelor.
Câteva măsuri concrete de încurajare a integrării militare europene stipulate în acest
act prevedeau: schimbul de observatori participanți la manevrele militare, pentru a promova
înțelegerea mutuală; notificarea prealabilă a manevrelor militare sau a mișcărilor majore de
trupe, pentru a construi încredere, stabilitate și securitate [2].
Un aspect unic al acestui act este caracterul ne -obligatoriu al dispozițiilor sale.
Documentul nu este un tratat formal, ci un angajament politic al tuturor statelor semnatare,

45
evitându -se astfel disputele sau sancțiunile privind ne -implementarea prevederilor sale.
Statele participante au convenit și asupra evaluării implementării principiilor adoptate în
practică, prin conferințe ulterioare ce au avut loc la Belgrad (1977 -1978), Madrid (1980 –
1983) și Viena (1986 -1989).
Anii 1980 au cunoscut o ușoară revigorare a eforturilor de integrare a apărării
europene, în special în cadrul Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma , adoptată
de Miniștrii de Externe și Miniștrii de Apărare ai statelor membre în 26 -27 octombrie 1984
constituie, în acest sens, un bun exemplu. Docum entul reiterează necesitatea întreprinderii de
eforturi continue pentru a păstra pacea, a întări descurajarea și apărarea și a consolida astfel
stabilitatea, prin dialog și cooperare [3]. O mai bună funcționare a Uniunii Europei
Occidentale nu numai că va contribui la securitatea Europei Occidentale ci și la o
îmbunătățire a apărării comune a tuturor statelor Alianței Nord -Atlantice și la o mai mare
solidaritate între membrii săi.
În plus, statele membre decid susținerea de discuții comprehensive și armoniz area
punctelor de vedere cu privire la securitatea Europei, cum sunt cele legate de apărare,
controlul armamentelor și dezarmare. Pentru aceasta, Declarația face posibile întrunirile separate
ale Miniștrilor Apărării din statele membre, ori de câte ori se consideră necesar . Totodată,
documentul reflectă și dorința statelor membre de a identifica modalități precise de
reorganizare a Agenției pentru Controlul Armamentelor, care să devină capabilă să
îndeplinească și sarcini precum studierea problemelor de sec uritate și apărare sau contribuirea
activă la dezvoltarea unei cooperări europene în domeniul armamentelor.
Pe 17 februarie 1986 a fost adoptat la Luxemburg Actul Unic European , primul Tratat
al Comunității Europene care a formalizat cooperarea politică în domeniile securității și
apărării. Cu toate acestea, referirile clare la o posibilă integrare a apărării europene aproape
că nu există. Acest fapt a determinat pe unii autori să perceapă Actul Unic European ca pe o
tentativă mai degrabă timidă de a readuc e securitatea și apărarea pe agenda europeană și de a
spori capacitatea Occidentului de abordare a unor astfel de chestiuni [4]. Alți cercetători
explică însă referirile limitate ale Tratatului la apărare prin contextul politic și strategic în
care acesta a fost adoptat [5].

[1] Kernic, Franz, „European Security in Transition: The European Security
Architecture since the End of the Second World War – An Overview”, în: Hauser, Gunther
(editor) și Kernic, Franz (editor), European Security in Transition , Ash gate Publishing
Limited, 2006, p. 12.

46
[2] The Final Act of the Conference on Security and Cooperation in Europe (Helsinki
Declaration) , http://www1.umn.edu/humanrts/osce/basics/finact75.htm.
[3] Cf., Rome Declaration , http://www.assembly –
weu.org/en/docum ents/sessions_ordinaires/key/declaration_rome.php.
[4] Cf., Kernic, Franz, op. cit. , p. 12.
[5] Trybus, Martin, European Union Law and Defense Integration, Hart Publishing,
2005, p. 56.

Notă : Fragmente din acest articol au fost publicate de autor și în comunicarea
științifică „European Defense Integration between 1944 – 1993”, susținută de Mihai Neag și
Marius Pricopi în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies –
Military Applications, Simulation and Resources”, Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, București, 5 -6 aprilie 2012, publicată în: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel
Dumitru (editori științifici), Proceedings , Editura Universității Național e de Apărare „Carol
I”, 2012, pp. 638 -645, ISBN: 978 -973-663-969-2.

47
Anul 1987

Marius PRICOPI
19 nov. 2012

Rezultatele Declarației de la Roma (1984) nu au întârziat să apară. Trei ani mai târziu,
Miniștrii de Externe și de Apărare ai statelor din Uniunea Europei Occidentale (UEO) au adoptat
la Haga, pe 27 octombrie 1987, Platforma asupra Intereselor Europene de Securitate .
Documentul prezintă o importanță aparte pentru istoricul integrării apărării europene, întrucât
este primul în car e se vorbește despre identitatea europeană de apărare . Este drept că
termenul de „identitate europeană” este întâlnit și în alte documente oficiale europene
precedente, dintre cele mai importante fiind: Documentul asupra Identității Europene, adoptat
la Co penhaga pe 14 decembrie 1973, în care se propune construirea unei identități europene
și a unei politici externe europene, care să fie aplicate în relațiile cu statele terțe [1] și Actul
Unic European, în care se abordează posibilitatea dezvoltării unei id entități europene în
chestiuni de politică externă [2].
Însă în Platforma de la Haga identitatea europeană este aplicată pentru prima dată
domeniului apărării. Din punct de vedere al angajamentelor asumate de statele membre în
privința integrării apărării europene, Platforma de la Haga se apropie, ca importanță, de
Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare.
Încă de la bun început, în document se exprimă convingerea că integrarea europeană
va fi incompletă atât timp cât nu va include și dome niile securității și apărării [3]. O integrare
a apărării europene va aduce o contribuție mai consistentă apărării comune a Occidentului. Pentru
aceasta, statele membre se angajează: să îmbunătățească consultările și să extindă coordonarea
în chestiuni de securitate și apărare; să utilizeze în cel mai bun mod posibil mecanismele
instituționale existente, pentru a implica Miniștrii de Apărare și reprezentanții acestora în
activitatea UEO; să se asigure că nivelul de contribuție al fiecărui stat membru la apă rarea
comună reflectă în mod adecvat capabilitățile sale; să vizeze o utilizare mai eficientă a
resurselor existente, prin extinderea cooperării militare bilaterale și regionale.
În plus, documentul reiterează obligația statelor membre de a furniza tot sprijinul
militar și de altă natură în eventualitatea unui atac armat asupra unuia dintre acestea.
Totodată, se apreciază contribuția esențială pe care prezența substanțială a forțelor
convenționale și nucleare ale SUA o aduce pentru apărarea Europei.

48
Fără îndoială, Platforma de la Haga reprezintă un angajament clar pentru întărire a
pilonului european din structura de apărare euro -atlantică. Prin nou creata identitate
europeană de apărare ar urma să se transpună eficient în practică obligațiile de solidarit ate
asumate între statele membre. În același timp, Platforma exprimă convingerea statelor
membre că o Europă mai unită va aduce o contribuție mai importantă Alianței Nord –
Atlantice, asigurând astfel un parteneriat transatlantic echilibrat.
Apoi, pe 13 noie mbrie 1987, Summit -ul dintre Președintele francez François
Mitterrand și Cancelarul german Helmut Kohl a mai consemnat o premieră: Brigada franco –
germană . Avându -și originile în Tratatul de la Elysee (1963), brigada a fost concepută ca
mare unitate bi -națională, cu o mobilitate ridicată și o capacitate de luptă sporită.
Un an mai târziu, autoritățile militare răspunzătoare au emis un ordin pentru
înființarea unui Stat Major, structură încredințată cu sarcina de a coordona primii pași în
operaționalizarea b rigăzii. Procesul s -a încheiat pe 2 octombrie 1989, Brigada devenind astfel
primul element militar multinațional aparținând UEO și pe deplin operaționalizat. Simbol al
cooperării militare franco -germane, Brigada este considerată și astăzi un model de cooperare
militară europeană permanentă.

[1] Cf., Document on the European Identity ,
http://aei.pitt.edu/4545/1/epc_identity_doc.pdf, accesat la data de 28 nov. 2011.
[2] Cf., The Single European Act ,
http://ec.europa.eu/economy_fi nance/emu_history/documents/treaties/singleuropeanact.pdf,
accesat la data de 2 dec. 2011.
[3] Cf., Platform on European Security Interests ,
http://www.weu.int/documents/871027en.pdf, accesat la data de 2 dec. 2011.

Notă : Fragmente din acest articol au fo st publicate de autor și în comunicarea
științifică „European Defense Integration between 1944 – 1993”, susținută de Mihai Neag și
Marius Pricopi în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies –
Military Applications, Simulation and Resources”, Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, București, 5 -6 aprilie 2012, publicată în: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel
Dumitru (editori științifici), Proceedings , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, 2012, pp. 6 38-645, ISBN: 978 -973-663-969-2.

49

3. ANALIZE DIVERSE

50
Operații NATO

Marius PRICOPI
2 feb. 2012

Pentru a salvgarda libertatea și securitatea membrilor săi, Alianța Nord Atlantică
este implicată în prezent într -o gamă largă de operații militare, desfășurate de la
Strâmtoarea Gibraltar și până în Afganistan.

1. Introducere
Astăzi, NATO este mai mult decât o Alianță defensivă. Realmente, ea cooperează
acum cu foști adversari [1] și acționează în direcția construirii și prezervăr ii păcii și securității
în întreg spațiul euro -atlantic. Pentru a atinge acest obiectiv, Alianța își stabilește un număr
din ce în ce mai mare de atribuții și abordează, de o manieră din ce în ce mai flexibilă,
inovativă și pragmatică, probleme complexe ca re trebuie soluționate.
Urmărind să consolideze mediul de securitatea actual, NATO trebuie să concentreze
capacitățile militare necesare pentru îndeplinirea misiunilor sale, și în același timp să fie în
măsură să reacționeze rapid și de o manieră flexibilă la noile provocări.

2. Spectrul operațiilor NATO
Alianța Nord Atlantică desfășoară următoarele tipuri de operații [2]:
1. Operații de apărare colectivă – declanșate în urma unui atac sau act de agresiune
împotriva unui sau mai multor state membre, ca ur mare a aplicării prevederilor Articolului 5
din Tratatul Nord -Atlantic. Astfel de operații au avut loc, pentru prima dată în istoria
Alianței, ca răspuns la atacurile teroriste împotriva Statelor Unite (septembrie 2001).
2. Operații de răspuns la criză – acoperă toate operațiile militare ale Alianței în
situațiile non – Articol 5. Ele sprijină procesul de pace într -o zonă de conflict, fiind cunoscute
și sub numele de operații în sprijinul păcii. Acestea includ: prevenirea conflictelor; realizarea
păcii; me nținerea păcii; impunerea păcii; construirea păcii; operații umanitare. Un bun
exemplu de astfel de operații sunt cele desfășurate de Alianță în Balcani și în Afganistan.
3. Operații de asistență în cazul unor dezastre naturale, tehnologice sau umanitare –
oferă asistență statelor membre și partenere în cazul în care acestea sunt victime ale unor
dezastre. Spre exemplu, NATO a asistat Turcia la cutremurul din 1999 și a ajutat Ucraina,
devastată frecvent de inundații.

51
Pentru ultimele două tipuri de operații, deciziile sunt luate în cadrul Alianței de la caz
la caz, prin consens.

3. Comanda operațiilor
Toate operațiile militare desfășurate de către Alianța Nord Atlantică se află sub
comanda strategică militară unică exercitată de Comandamentul Aliat pentru O perații (ACO)
de la Cartierul General al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE), situat lângă Mons (Belgia).
SHAPE este condus de către Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR).
SACEUR este responsabil de toate operațiile Alianței .
Misiunea AC O și a SACEUR este de a contribui la menținerea păcii, securității și
integrității teritoriale a statelor membre NATO. În acest sens, atribuțiunile SACEUR sunt [3]:
– planificarea și conducerea operațiilor militare mandate de Consiliului Nord -Atlantic;
– gestionarea tuturor resurselor (umane, financiare, materiale) alocate de Alianță
pentru operații și exerciții;
– evaluarea permanentă a riscurilor și amenințărilor;
– realizarea de analize strategice, pentru a identifica lipsurile și prioritățile legate de
capabilitățile Alianței;
– stabilirea și solicitarea forțelor necesare pentru a putea îndeplini, oriunde și oricând,
întregul spectru de misiuni ale Alianței;
– participarea la sistemul aliat de management al crizelor.
În exercitarea atribuțiunilor sale, S ACEUR este ajutat de Locțiitorul Comandantului
Suprem al Forțelor Aliate din Europa (DSACEUR) și de Șeful de Stat Major (COS); cu toții
poartă gradul de general. Funcția de SACEUR este întotdeauna acordată Statelor Unite, în
timp ce funcțiile de DSACEUR și COS sunt acordate Marii Britanii, respectiv Germaniei.

4. Contribuirea cu trupe (generarea forței)
Atunci când o operație NATO este considerată necesară, autoritățile militare ale
Alianței întocmesc Concepția Operației, în care sunt specificate efectivu l de trupe și
echipament, necesare pentru a îndeplini obiectivele stabilite. Imediat după aprobarea
Concepției Operației și emiterea Directivei de Activare a Forței de către Consiliul Nord –
Atlantic, Comandamentul Aliat pentru Operații inițiază procesul de generare a forței.
În general, acest proces urmează o procedură standard. Pentru o anumită operație
militară, o listă detaliată cu necesarul de personal și echipament este întocmită (pe baza

52
Concepției Operației) de ACO și trimisă statelor membre și, în an umite cazuri, statelor
partenere.
Ofertele naționale sunt comunicate pe timpul unor conferințe la care participă
reprezentanți din statele membre și statele partenere. Acestea se desfășoară înainte de
inițierea operației, dar și ad hoc, ori de câte ori a par schimbări majore în executarea operației.
Pe lângă aceste conferințe, o conferință anuală este susținută pentru toate operațiile Alianței
aflate în desfășurare – Conferința pentru Generarea Forței Globale.
Decizia finală de a contribui cu trupe și echi pament la misiunile și operațiile NATO
este luată de către fiecare guvern în parte, respectând procedurile și legislația națională. În tot
acest timp, guvernele statelor membre sau statelor partenere comunică în mod continuu cu
structurile centrale ale Ali anței prin misiunile diplomatice permanente, reprezentanțe militare
naționale sau echipe de legătură. Contribuțiile statelor sunt realizate în funcție de capacitatea
lor națională, luându -se în calcul angajamentele asumate, structura și dimensiunea forțelo r,
nivelul lor de întrebuințare.
Structurile NATO care joacă un rol major în generare forței sunt [4]: Consiliul Nord –
Atlantic, Comitetul Militar și ACO. Responsabil de coordonarea tuturor contribuțiilor
naționale este DSACEUR.
Pentru Alianță, fiecare contribuție este valoroasă și reprezintă un pas înainte către la
succesul final al operației. Ori de câte ori contribuie cu trupe la operațiile NATO, statele
membre trebuie să suporte și cheltuielile legate de dislocarea lor.

5. Concluzii
Operațiile militare NATO rămân principalul instrument de apărare colectivă a
membrilor săi. Acționând în Balcani, NATO a acumulat o experiență semnificativă în
privința sprijinului păcii și gestionării crizelor, precum și în activitatea de conducere a
coalițiilor multinaționale.
De la atacurile teroriste din septembrie 2001, Alianța a fost din ce în ce mai mult
solicitată să contribuie la consolidarea securității în zone de instabilitate aflate dincolo de
spațiul euro -atlantic tradițional. În Afganistan, A lianța a desfășurat Forța Internațională de
Asistență pentru Securitate, pentru a sprijini procesul de stabilizare a unui stat eșuat, îndelung
afectat de război civil și care a oferit adăpost teroriștilor.
În prezent, chiar dacă NATO nu are o armată perma nentă, ea poate mobiliza forțele a
numeroși aliați. Structura sa multinațională integrată a atins un nivel de interoperabilitate fără
precedent în istorie între forțele militare, înzestrate și pregătite în comun, pe baza unor

53
standarde și proceduri comune. Aceasta, împreună cu ani de experiență în conducerea
operațiilor multinaționale de gestionare a crizelor și menținere a păcii, conferă NATO o
valoare inestimabilă în contextul actual de securitate, care necesită o acțiune internațională
coordonată pentru abordarea noilor amenințări.

[1] Transformarea NATO , Brussels, Public Diplomacy Division, 2004, p. 3.
[2] http://www.nato.int/issues/crisis_management/practice.html.
[3] http://www.nato.int/shape/about/mission.htm.
[4] http://www.nato.int/issues/troop_c ontributions/index.html.

Bibliografie
1. Manualul NATO , Brussels, Office of Information and Press, 2001.
2. NATO Handbook , Brussels, Public Diplomacy Division, 2006.
3. NATO în secolul 21 , Brussels, Public Diplomacy Division, 2004.
4. www.nato.int.

Notă : Acesta este un fragment din articolul „Operații NATO,” publicat de autor în:
Mihai Marcel Neag (coord.), Garantarea securității umane. Volumul I: Rolul instituțiilor de
securitate și al societății civile , Craiova, Editura Sitech, 2010, pp. 126 -137.

54
Echipele Provinciale de Reconstrucție în Afganistan – noțiuni generale

Bogdan BARBU
1 aug. 2012

În luna octombrie a anului 2001, trupele americane sub egida ONU, ca efect al
evenimentelor din 11 septembrie, intrau în Afganistan pentru a începe lupta împotriva
terorismului. Deși la început obiectivul principal a fost stabilizarea zonei Kabul și înloc uirea
conducerii talibane cu una democratică, cu timpul s -a dovedit că acest lucru nu era posibil
decât prin securizarea și stabilizarea conflictelor pe tot teritoriul Afganistanului. Având în
vedere că armata și forțele de securitate afgană erau, încă, ne pregătite pentru a -și asuma
misiunea stabilizării, trupele aliate au introdus pentru prima oară conceptul de PRT
(Provincial Reconstruction Team).

PRT s -ar putea defini ca fiind o unitate compusă din militari ai unei coaliții, dar și din
diplomați și experți în problema stabilizării și reconstrucției, ce își coordonează eforturile
pentru a sprijini acțiunile de restaurare a ordinii și securității publice și politice în cadrul unui
stat instabil. Acest concept a fost introdus și folosit pentru prima oar ă de către conducerea
ISAF la începutul anului 2002 pentru a extinde jurisdicția NATO în Afganistan în afara
provinciei Kabul, în scopul sprijinirii noilor guverne democrate în acțiunile lor de a face
tranziția de la modul de conducere dictatorial al talib anilor către un stil democratic.
Necesitatea elaborării și punerii în practică a unui astfel de concept a apărut ca urmare
a Acordului de la Bonn (decembrie 2001), prin care s -a stabilit că forțele ISAF au
permisiunea de a interveni numai în zona capitale i. În scurt timp, însă, liderii coaliției au
ajuns la concluzia că un mediu stabil pentru dezvoltarea democrației nu va fi posibil decât
după stabilizarea integrală a teritoriului Afganistanului; astfel au fost create PRT -urile, echipe
care până în anul 20 03 (când prin Rezoluția 1510 a ONU s -a permis extinderea ISAF) au fost
sub comandă proprie, complet independente de Forța Internațională de Asistență și
Securitate. Aceste echipe au revenit sub comanda ISAF abia la sfârșitul anului 2003, atunci
când trupel e aliate au fost dislocate și în alte regiuni ale Afganistanului.
Deși, în prezent, ISAF are posibilitatea prezenței pe întreg teritoriul afgan, PRT -urile
nu au fost desființate ci, dimpotrivă, și -au continuat activitatea în diverse regiuni, numărul lor
crescând în fiecare an. Acest lucru se datorează faptului că aceste echipe sunt mult mai utile
pentru stabilizarea autorităților, întrucât nu preiau toate rolurile de securizare a zonelor, ci au

55
mai mult un rol de consiliere, responsabilitatea acțiunilor pr actice revenindu -le în mare
măsură forțelor de securitate afgane și Armatei Naționale Afgane.
Unul din cele mai mari succese ale acestui tip de forță de stabilitate și sprijin s -a
înregistrat în cazul PRT -ului condus de Noua Zeelandă în provincia Bamian. Aici, populația
este relativ omogenă din punct de vedere etnic, iar administrația locală este puternic
„împământenită”. Cel mai important lucru în cazul acestei provincii este că la conducere sa se
află singurul guvernator afgan femeie, acest fapt neîmpied icând cu nimic sprijinul puternic
venit din partea comunității.
Putem spune, deci, că scopul unui PRT este de a “spori legitimitatea populară a unui
guvern provincial, prin dezvoltarea capacității de a asigura reconstrucția și de a oferi o
guvernare efici entă” [1]. Pentru ca populația unei provincii să se simtă în siguranță, PRT –
urile sporesc eficacitatea și forța guvernelor. Pentru a sprijini lupta contra insurgenților, PRT –
urile augmentează legitimitatea guvernelor, prin reconstrucție și prin dezvoltarea modurilor
de separare a insurgenților de populația locală. Totuși, în ciuda eforturilor susținute ale
militarilor coaliției și autorităților locale, unii afgani încă denotă mai multă încredere în
insurgenți decât în guvernul provincial.
În concluzie, la 10 ani de la introducerea conceptului de PRT, acestea au devenit un
pilon în asigurarea stabilității și securității teritoriului afgan. Deși s -au lovit de multe critici și
de multe impedimente din punct de vedere logistic, structurile și -au dovedit eficac itatea și
eficiența în propagarea securității și a principiilor democratice. Totuși, având în vedere
varietatea culturală și cea a evenimentelor din provinciile și zonele Afganistanului, nu se
poate vorbi încă de o “experiență PRT” [2], militarii și civili i din aceste echipe fiind nevoiți
să-și adopte strategiile și acțiunile independent de celelalte, pentru a se potrivi mai bine
contextului în care se află.
Astfel, conceptul de PRT devine treptat un element de bază al doctrinei operațiilor de
stabilitate și sprijin; însă, până la sintetizarea unor principii clare și de specialitate în ceea ce
privește modul lor de acțiune, va mai trece ceva timp. Până atunci, aceste structuri flexibile
își vor adapta activitatea atât în funcție de evenimentele din aria de responsabilitate, cât și în
funcție de doctrina generală a operațiilor de stabilitate și sprijin.

[1] Bebber, Robert J., „The Role of Provincial Reconstruction Teams (PRTs) in
Counterinsurgency Operations: Khost Province, Afghanistan ”. Small Wars Journal (retrieved
March 31, 2011).

56
[2], Willian Malley, „ Echipele Provinciale de Reconstrucție din Afganistan – cum au
ajuns în această țară și încotro se îndreaptă”, Revista NATO , disponibil la:
http://www.nato.int/docu/review/2007/issue3/romanian/art2.html .

Bibliografie online:
1. http://www.isaf.nato.int/article/news/provincial -government -prt-building –
afghanistan -s-future -through -schools.html.
2.http://www.history.army.mil/brochures/Afghanistan/Operation%20Enduring%20Fre
edom.htm .

57
Prima furtună nucleară în Orientul Mijlociu?

Alexandru DRĂGOI
10 mar. 2012

Problema nucleară iraniană nu poate fi rezolvată prin prezența Flotei a V -a
americane sau prin folosirea bombardierelor israeliene. Diplomația de fier nu este capabilă
să ofere un rezultat valid pentru cei implicați, iar în consecință regulile jocului din Golful
Persic trebuie schimbate. De ce ar vrea iranienii să dețină arme nucleare? Care sunt
premisele strategiei lor de securitate? Cum ar trebui să a cționăm?

Un Iran înzestrat cu arme nucleare este spaima geopolitică a numeroase state. În
fruntea acestei liste sunt așezate Israelul și Statele Unite. În ultimele luni, sancțiunile
economice impuse Teheranului au crescut, dar negocierile privind program ul nuclear al țării
nu au avansat spre un rezultat concret și, din acest motiv, liderii israelieni au început să
susțină posibilitatea unui atac militar asupra complexelor nucleare iraniene [1].
Cancerul israelian trebuie îndepărtat, a declarat în numero ase rânduri liderul iranian
Ali Khamenei. Temându -se pentru propria existență, Israelul pare dispus să răstoarne fragilul
echilibru geopolitic existent la nivel regional. În jurul situației iraniene gravitează interese
americane, chineze, ruse, israeliene și arabe, iar din pricina acestei palete geopolitice se ridică
întrebarea: un atac militar asupra Iranului este o soluție viabilă? Putem duce mai departe
raționamentul și ne putem întreba dacă există o soluție alternativă și cum ar trebui să arate ea?
Un atac militar israelian, executat cu precizie, poate fi o soluție eficientă, cel puțin din
perspectiva liderilor israelieni. Un atac coordonat ar întârzia programul nuclear iranian cu o
perioadă de 3 până la 5 ani, însă consecințele adiacente sunt mult prea importante pentru a nu
fi luate în calcul, consecințe pe care Israelul evită să le analizeze public [2]. Pentru
stabilitatea regională, un atac armat este una dintre cele mai ineficiente soluții din toate
punctele de vedere: politic, militar și economic. Iranul nu este Irakul anului 1981 sau Siria lui
2007, ci deține suficiente mecanisme de reacție. În primul rând, folosindu -se de rachetele al –
Shabaab, Iranul poate atinge orice punct al teritoriului israelian, iar organizații precum Hamas
și Hezbollah pot să organizeze acțiuni proprii prin care să pedepsească cutezanța israeliană.
În al doilea rând, infrastructura petrolieră a întregului golf Persic poate fi afectată prin
încercarea iranienilor de a bloca strâmtoarea Hormuz, iar prețul petrolului ar atinge noi
maxime în condițiile în care Iranul este al patrulea producător de petrol la nivel global [3 ]. Să

58
nu omitem că, din 23 ianuarie, când liderii UE au impus sancțiuni economice asupra
Teheranului și până astăzi, prețul barilului de țiței Brent a urcat de la 109 la 123 de dolari [4].
În final, nu trebuie să uităm că interesele marilor puteri sunt în joc, iar modul în care acestea
pot să răspundă la un eventual conflict în golf este imprevizibil.
Chiar dacă Iranul va ajunge în ipostaza de a deține arme nucl eare, este puțin probabil
că ei să -și orienteze focoasele către Israel. Un atac nuclear împotriva Israelului ar declanșa un
răspuns imediat din partea forțelor americane, iar în scurt timp conflictul s -ar putea extinde.
Indiferent de ura pe care o are lead ership -ul iranian față de Israel, ei nu -și doresc să comită un
gest de sinucidere geopolitică a întregii națiuni.
În orice ecuație de putere care s -ar forma în Orientul Mijlociu, Statele Unite vor avea
un rol esențial, iar liderii de la Teheran trebuie să accepte acest lucru. În același timp liderii
de la Washington trebuie să conștientizeze faptul că o politică ambivalentă față de Iran nu va
avea niciodată rezultate concrete. Negocierile dublate de o politică de tip force continuum
bazată pe sancțiuni eco nomice și pe operațiuni de intelligence au un singur rezultat: creșterea
neîncrederii dintre tabere și adâncirea politicii de negare și decepție a Teheranului. Mai mult
decât atât, liderii americani trebuie să înțeleagă că dacă vor să construiască o struct ură stabilă
de securitate în Golful Persic, Iranul trebuie să fie o componentă esențială într -o asemenea
arhitectură.
Există numeroase analize privind situația de criză din Iran, însă foarte puține dintre
ele își pun întrebarea: de ce ar vrea Iranul să o bțină arme nucleare? Iranul nu are o strategie
de securitate publică, însă acest lucru nu este o surpriză pentru că regimul lui Ahmadinejad
nu este cunoscut pentru transparența sa. Putem deduce din acțiunile sale că liderii de la
Teheran au conturat o stra tegie de securitate care este asimetrică, pentru că ei nu dispun de
resursele necesare pentru a crea o stare de securitate prin mijloace convenționale. Din acest
motiv, de exemplu, Iranul a sprijinit grupări precum Hamas sau Hezbollah de -a lungul
timpului. Realizarea unor încărcături nucleare nu este altceva decât dorința liderilor de a -și
asigura securitatea din cauza efectului de descurajare pe care acestea îl au.
Cum ar trebui tratat Iranul? Răspunsurile ne sunt oferite de mediul academic
american. Folo sirea diplomației multi -track (în limitele impuse de carențele culturale
islamice) , bazată pe negocieri 3 -D având ca și scop atingerea unui grad de conștientizare
culturală ( cultural awareness ). Negocierile 3 -D se bazează pe trei elemente distincte: tactic ă
– oameni și abordări, creionarea unui acord – crearea de valoare pentru toate părțile implicate
și strategie – implicarea altor părți pentru a produce valoare suplimentară în negocieri ( move
away from the table ) [5]. Până acum, negociatorii iranieni au r eacționat negativ, pentru că din

59
perspectiva lor stoparea programului nuclear nu este altceva decât o amenințare la adresa
securității statului, iar dacă Statele Unite vor să obțină un rezultat concret trebuie să apeleze
la strategiile impuse de negocierea 3-D, altfel spus trebuie să creeze valori în negociere și
pentru partea iraniană și trebuie să fie dispuși să facă concesii regimului lui Ahmadinejad.
Rundele de negocieri dintre Occident și o cultură islamică sunt sortite eșecului tocmai din
lipsa inform ațiilor privind cele două culturi, iar în consecință înțelegerea elementelor
culturale caracteristice ar trebui să fie primul pas spre drumul cooperării.

[1] David Ignatius, Is Israel preparing to attack Iran ?, disponibil la:
http://www.washingtonpost.com/opinions/is -israel -preparing -to-attack –
iran/2012/02/02/gIQANjfTkQ_story.html (accesat la 29 februarie 2012).
[2] Ehud Eiran, What Happens After Israel Attacks Iran? , disponibil la:
http://www.foreignaffairs.com/articles/137300/ehud -eiran/what -happens -after-israel -attacks-
iran?page=show (accesat la 03 martie 2012).
[3] The World Factbook, Country Comparison: Oil Production , disponibil la:
https://www. cia.gov/library/publications/the -world –
factbook/rankorder/2173rank.html?countryName=Iran&countryCode=ir&regionCode=mde&
rank=4#ir (accesat la 29 februarie 2012).
[4] Oil Prices – Historical Data , disponibil la:
http://www.livecharts.co.uk/futures_commodities/brent_oil_prices_historical.php (accesat la
29 februarie 2012).
[5] David Lax și James Sebenius, 3-D Negotiation. Playing the Whole Game , Harvard
Business Review, 2003, p. 3.

60
Rolul femeii în stabilitatea noului Orient Mijlociu

Alexandru DRĂGOI
23 sep. 2012

Tancuri au patrulat și tras în Aleppo, avioane NATO au survolat Tripoli, focuri de
mitralieră s -au auzit în Sana’a și lupte corp la corp s -au dat pe străzile din Cairo, toate
acestea în numele schimbării. Victimele, refugiații, pierderile materiale și costurile
financiare aruncă un con de umbră peste câștigurile ideatice ale Primăverii Arabe.

Istoria este mult prea generoasă cu despoții prin lecțiile pe care ea le oferă, iar cea mai
prețioasă dintre ele se referă la forța impresionantă pe care o au oamenii, o forță brută care, în
consecință, trebuie să fie stăpânită și utilizată rațional. În re gimurile opresive, stăpânirea
acestei forțe se face prin menținerea unei stări de teroare și/sau dependența față de astfel de
regimuri. Așadar, ciocanul din mâinile maselor lovește în direcția trasată de rigla despotului.
Multe dintre regimurile nedemocrat ice din lume își câștigă susținerea populației prin
superstiție, prejudecăți și despotism. În Orientul Mijlociu, superstițiile și prejudecățile merg
mână în mână, din cauza fundamentului religios ce le caracterizează pe amândouă. Spre
exemplu, în 2002, în Arab ia Saudită, 15 tinere au fost lă sate să moară într -o clădire în flăcări
pompierii neprimind permisiunea să le salveze pentru că nu aveau corpul și fața acoperite.
În cifre, Primăvara Arabă se prezintă, până în acest moment, astfel: 50.000 de victime,
aproximativ 1,5 milioane de oameni dislocați, 20 de miliarde de dolari pierduți din PIB -urile
țărilor implicate și 35 de miliarde de dolari evaporați din finanțele publice. De exemplu,
numai în cazul Siriei, din octombrie 2011 și până astăzi, PIB -ul țării a scăzut cu aproximativ
6 miliarde de dolari [1]. Assad se află încă la putere, țara este în ruină și se îndreaptă cu pași
mari spre un sângeros război civil, sau chiar a ajuns deja în această „stație”. Statistic vorbind,
șocuri economice de 5% cresc riscu rile unui război civil cu 50% [2].
La un moment dat, țările Primăverii Arabe vor ajunge să fie zone post -conflict, și
atunci există două posibilități: ori ele vor trece printr -o radicalizare și polarizare excesivă, ori
vor începe lungul drum al reconstr ucției. Securitatea și stabilitatea din zonele post -conflict
este condiționată de stabilitatea economică, iar acesta este momentul în care Vestul ar trebui
să-și aducă aminte de principiul Responsabilității de a Proteja, pentru că protecția nu ar trebui
să se refere doar la protejarea civililor în fața conflictului armat, ci și la protejarea primilor
pași ai comunităților pe calea post -despotică.

61
Dezvoltarea economică a zonelor care au un trecut conflictual trebuie să se bazeze pe
inițiativele antreprenori lor locali. Aceste afaceri de dimensiuni mici sau medii au câteva
avantaje față de giganții corporatiști existenți în lumea noastră. În primul rând, ele lărgesc și
diversifică economiile naționale și, astfel, scade vulnerabilitatea în fața riscurilor siste mice
globale. În al doilea rând, capitalul investit în aceste mici inițiative este rulat în regiunea unde
afacerea este amplasată; acest lucru nu se întâmplă în cazul corporațiilor multinaționale, unde
capitalul este exportat către țara de origine a compan iei. Pentru ca această idee să
funcționeze, trebuie ca antreprenorii să dețină acces la finanțe, piețe, rețele și capabilități.
Piețele deja există, însă utilizarea lor nu trebuie îngrădită (fără monopoluri sau oligopoluri),
ci competitivitatea trebuie lăs ată să funcționeze; rețelele există în Orientul Mijlociu, unde
comunitățile sunt foarte puternic închegate, iar interacțiunea dintre ele este de cele mai multe
ori informală, lucru care aduce un plus competitivității. Occidentul poate să ofere acces la
finanțe și capabilități prin specialiști străini sau prin educarea nativilor.
Orientul Mijlociu este un punct crucial pe agenda geopolitică a marilor puteri. Un
Orient Mijlociu stabil înseamnă o lume mai puțin tensionată, cu riscuri diminuate
considerabil pe ntru orice stat, indiferent de natura și interesele sale de securitate. Din acest
motiv, există o dorința permanentă de a schimba fața Orientului Mijlociu. Înlăturarea
superstițiilor și prejudecăților ar reduce din volatilitatea regiunii, iar un prim pas s pre a
realiza acest lucru îl reprezintă statutul femeii în lumea Islamului.
O bună oportunitate pentru a remodela viziunea asupra femeii o reprezintă momentele
de post -conflict în care se vor afla anumite țări islamice după Primăvara Arabă. Nu numai că
ar trebui sprijinite afacerile mici/medii – locale, ci ar trebui ca multe dintre ele să fie conduse
de femei. Statistic vorbind, după încheierea unui conflict, femeia face parte de cele mai multe
ori din tabăra supraviețuitorilor și, prin susținerea unor act ivități de antreprenoriat local, ea nu
face altceva decât să câștige încrederea comunității.
Este o încercare, însă în lumea musulmană extremismul religios nu poate fi eliminat în
totalitate. În permanență vor exista salafiști sau extremiști de orice altă factură care vor
susține că musulmanii ar trebui să -și trăiască viața la fel cum Marele Profet și -a trăit -o pe a
lui, dar poate, prin susținerea implicării femeilor în viața economică locală în zonele post –
conflict, se va trage un semnal de alarmă suficie nt pentru a sugera că între secolul VII și
secolul XXI sunt câteva diferențe notabile.

[1] Hussein Ibbish, Was the Arab Spring Worth It?, disponibil la:
http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/06/18/was_the_arab_spring_worth_it

62
(accesat la 05.09.2012).
[2] Gayle Tzemach Lemmon, Entrepreneurship in Postconflict Zones, disponil la:
http://www.cfr.org/women/entrepreneurship -postconflict -zones/p28257
(accesat la 05.09.2012).

63
Siria – un despot și o doctrină

Alexandru DRĂGOI
17 aug. 2012

Trecând peste bariera mentală impusă de miile de morți din criza siriană, descoperim
un moment în istoria Orientului Mijlociu în care doctrinele, ideile, interesele și valorile care
au marcat ultima decadă se află într-o luptă permanentă. Multe semne de întrebare și foarte
puține răspunsuri – aceasta este imaginea Siriei în 2012.

Primăvara Arabă, în viziunea general acceptată, reprezintă un moment de cotitură în
istoria Orientului Mijlociu – mișcări sau revoluții pornite din dorința de a înlătura un tiran și
sistemul opresiv/corupt asociat acestuia. Incipient, aceste momente revoluționare par
semnalele unei schimbări mentale la nivelul comunităților, o deschidere spre democrație și
spre valorile și libertățile aces teia. Acum, când tiranul a fost înlăturat, democrația și libertățile
nu și -au făcut încă apariția, iar haosul și insecuritatea persistă. Exemplele clare în acest caz
sunt Libia și Egipt. De aceea, este important să judecăm aceste revoluții nu numai prin pr isma
schimbărilor imediate pe care ele le produc, ci trebuie să analizăm și posibilele scenarii
viitoare.
Washington Post scria la un moment dat că „republicile false din Orientul Mijlociu
cad în domino – Siria urmează” [1]. De la acea știre și până astăz i s-au scurs 17 luni, iar
regimul lui Assad se află încă la putere; se estimează că aproximativ 20.000 de oameni și -au
pierdut viața pentru cauza lor, iar comunitatea internațională este paralizată și incapabilă de o
decizie comună. De partea opusă, nucleu l politic alawit reprezentat de familia Assad se
confruntă cu numeroase probleme: presiune mediatică internațională, sancțiuni economice,
blocarea bunurilor și conturilor companiilor siriene, creșterea numărului de dezertori sau
scăderea investițiilor stră ine directe și a turismului. Indiferent de natura acestor probleme,
stabilitatea Siriei este puțin probabilă pe termen scurt (6 -12 luni) fără o implicare comună a
comunității internaționale, susținută de marile puteri.
Din punct de vedere religios există discrepanțe. Musulmanii suniți reprezintă
majoritatea populației, la care se adaugă minoritatea Alawită (leadership -ul politic și militar
sirian – inclusiv familia lui Assad), precum și denominații creștine și mici comunități
evreiești. Să presupunem că re gimul lui Assad va fi înlăturat. Cine va prelua puterea,
Consiliul Național Sirian sau Comitetul pentru Coordonare Națională (la ora actuală în plină

64
revoluție, ele nu reușesc să ajungă la un acord comun) ? Cum va arăta conexiunea Hezbollah
– Siria – Iran – Israel? Care este soarta comunității Alawite, dacă majoritatea sunită preia
puterea în condițiile în care o baie de sânge cu fundament sectarian se conturează la orizont?
Pe scenă, un nou personaj și-a făcut apariția – Responsabilitatea de a Proteja (R2 P).
Această doctrină pleacă de la ideea justă că statele sunt obligate să -și protejeze cetățenii în
fața crimelor de război, violenței sau genocidului, iar dacă ele nu sunt capabile atunci
comunitatea internațională trebuie să intervină pe căi diplomatice, umanitare sau de altă
natură [2].
În cazul Siriei, până în momentul de față, căile diplomatice și umanitare au eșuat. În
consecință, comunitatea internațională are în față o alegere simplă: fie continuă acest joc al
sancțiunilor superficiale care nu sunt lovituri destabilizatoare pentru regimul lui Assad, iar
astfel se prelungește starea de criză fie, pe baza unui acord comun susținut de Consiliul de
Securitate, comunitatea internațională va apela la căile de altă natură descrise chiar de
conceptul R2P. S ub egida acestei doctrine, NATO și ONU au acceptat intervenția în Libia,
însă există numeroase voci care susțin că Siria nu seamănă cu Libia: în primul rând populația
siriană nu este divizată regional ca cea din Libia, în al doilea rând Siria nu are resurs ele de
petrol ale Libiei și în al treilea rând tehnica militară siriană este net superioară armatei lui al –
Gaddafi [3].
Aceste argumente sunt valabile în dezbaterea privind intervenția militară în Siria.
Problema apare atunci când privim imaginea de ans amblu. Dacă există selectivitate în
aplicarea doctrinei Responsabilității de a Proteja, cât de justă mai poate fi această idee a
Occidentului în fața comunităților musulmane? Protestatarii din Siria au înțeles de luni bune
că sunt singuri în fața regimului lui Assad și că Occidentul în sine nu reprezintă altceva decât
o luptă permanentă între valori (democrație, libertate, bunăstare) și interese (geopolitice,
energetice, economice). Libia a fost cazul aparte în care interesele umanitare au coabitat cu
interesele practice. Barack Obama, vorbind despre intervenția din Libia, spunea: „Non only
do we have a humanitarian interest, but we also have a practical interest in making sure that
the changes that are sweeping through the region are occuring in a peaceful noviolent
fashion” [4].
În cazul Siriei, până la ora actuală, această coabitare între interese și valori nu este
posibilă. Incapacitatea de a acționa pe un front comun din exterior a avut un efect la nivelul
mișcării anti -Assad, și anume a determinat radi calizarea acesteia. Trebuie să înțelegem că nu
întreaga masă de sirieni suniți sau de altă religie este împotriva lui Assad și se luptă cu forțele
guvernamentale. Un sondaj recent susține că peste jumătate din sirieni încă îl susțin pe Assad

65
pentru că se t em de evenimentele sângeroase care s -ar putea declanșa după căderea regimului
său. Vorbind acum despre cei care se opun și luptă împotriva lui Assad, există riscul ca la un
moment dat să piardă din vedere adevăratul motiv pentru care au început protestele pașnice în
2011 – dorința de a avea o viața mai bună și de a trăi într -un sistem care nu încurajează
discriminarea, corupția și violența. Dar în momentul în care însuși protestatarii apelează la
mașini capcană, violență, tortură și încălcarea gravă a drept urilor omului, ei nu fac altceva
decât să distrugă fundamentul moral care susținea mișcarea lor revoluționară și să alimenteze
ura între opozanți.
Soluțiile sunt difuze, dar nu inexistente. Intervenția militară nu trebuie să fie sub
forma unei ocupații to tale (cazul Afganistanului), ci o intervenție realizată sub egida ONU,
„binecuvântată” de marile puteri, prin care să se creeze zone tampon pentru a proteja
populația civilă. Odată ce accesul fizic este asigurat pe teritoriul sirian, negocierile pot fi mul t
mai ușoare, iar înlăturarea lui Assad se poate face cu mult mai puțin sânge. Siria ar trebui să
ne facă pe toți să ne gândim: oare drepturile statului sunt mai presus decât drepturile
individului?

[1] Elliott Abrams, Ridding Syria of a Despot , dispon ibil la:
http://www.washingtonpost.com/opinions/ridding -syria -of-a-
despot/2011/03/25/AFSRRVYB_story.html (accesat la 14 august 2012).
[2] Office of The Special Advisor on the Prevention of Genocide, The Responsibility
to Protect , disponibil la: http://www .un.org/en/preventgenocide/adviser/responsibility.shtml
(accesat la 16 august 2012).
[3] Scott Stewart, The Syria Crisis: Assessing Foreign Internvention, disponibil la:
http://www.stratfor.com/weekly/syria -crisis -assessing -foreign -intervention (accesat l a 16
decembrie 2011).
[4] Steven A. Cook, After the Arab Spring, disponibil la:
http://www.theatlantic.com/international/archive/2011/03/after -the-arab-spring/73086/
(accesat la 15 august 2012).

66
Rwanda – aspecte privind sărăcia națională

Adrian BARBU
15 sep. 2012

Guvernul autocrat, condus de președintele Paul Kagame, al statului situat în Africa
sub-sahariană continuă să se comporte într -un mod mai puțin adecvat comparativ cu
cerințele organismelor internaționale din domeniul drepturilor omului și al altor aspecte
legate de securitatea umană. Cu toate acestea, Rwanda a înregistrat scăderi privind nivelul
sărăciei, fapt remarcat și admirat de către experții internaționali în domeniul economic.

Rezultatele celei de -a treia anchete privind condițiile de viață din Rwanda, publicate
în 2012, au atras atenția comunității internaționale. Nivelul sărăciei a scăzut de la 56,7% la
44,9% între 2006 și 2011, reprezentând o rată de reducere comparabilă cu realizările unor
state mult mai avansate din regiunea de es t a Asiei. În plus, s -a înregistrat și o scădere a
coeficientului Gini (coeficient ce măsoară inegalitatea socială la nivel național). În alte
regiuni ale Africii, statisticile arată că beneficiile creșterii economice nu au trecut de bariera
păturii elitei urbane educate [1].
Un raport al Transparency International din anul 2010 a salutat inițiativele prin care s –
au reușit diminuări semnificative ale corupției care afecta, într -un mod destul de hotărâtor,
economia statului african. De asemenea, spre deoseb ire de multe alte state africane, guvernul
din Rwanda are viziuni diferite asupra recunoașterii privind drepturile femeii, iar în acest sens
s-au pus în aplicare politici care să asigure o reprezentare puternică a femeilor în Parlament și
în administrația publică.
Calitățile de guvernare sunt extrem de relevante în contextul punerii în aplicarea
strategiilor de reducere a sărăciei, care includ plăți în numerar către cele mai sărace
gospodării și programe publice de lucru. Cu toate acestea, aproximativ 45% din populație a
rămas sub pragul național de sărăcie [2]. Guvernul statului african mai are mult de lucru
pentru a dezvolta societatea și pentru a atinge obiectivele de înjumătățire a ratei de sărăcie din
anul 1990 stabilite prin Millenium Development Goal s (MDG). Fereastra de atingere a
obiectivelor stabilite de MDG pentru perioada 1990 -2015 prezintă dificultăți substanțiale,
având în vedere tulburările traumatice ale genocidului din 1994. Raportul de țară al MDG
admite că obiectivul de reducere a sărăciei cu 23,8% până în anul 2015 este nerealist.

67
Datele furnizate la începutul anului 2012 de către Banca Mondială avertizează că
riscul cel mai semnificativ pentru Rwanda este acela că bugetul național încă este dependent
de finanțări . Deși această dependență este în scădere, ea se menține la un nivel destul de
ridicat (35% din bugetul pe 2012 / 2013).
Evaluările Băncii Mondiale au fost publicate înainte de apariția unui raport al
Organizației Națiunilor Unite, care acuză guvernul rwandez că a sprijinit luptă torii rebeli care
operează în Republica Democrată Congo. Acest fapt a determinat suspendarea sumelor de
ajutor de către un număr de donatori -cheie, până în momentul în care se va face publică o
versiune finală a unei examinări amănunțite din partea Consili ului de Securitate al ONU
privind aceste chestiuni [3].
Totodată, relațiile cu donatorii internaționali au devenit sensibile și din cauza
reprimării democrației pluripartite de către guvernul rwandez.

[1] UNDP, Rwanda’s Poverty Reduction , disponibil la:
http://www.undp.org.rw/Poverty_Reduction.html (accesat la 10.09.2012).
[2] Swedish International Development Cooperation Agency, Successful development
policy reduces poverty in Rwanda , disponibil la: http://www.sida.se/English/current -topics –
archive/2012/ Successful -development -policy -reduces -poverty -in-Rwanda/ (accesat la
10.09.2012).
[3] World Bank, Rwanda's Poverty Reduction Strategy Paper , disponibil la:
http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES/AFRICAEXT/RWANDAEX
TN/0,,menuPK:368721~pagePK:1411 32~piPK:141123~theSitePK:368651,00.html (accesat
la 10.09.2012).

68
Ce se întâmplă după căderea Chinei? (I)

Alexandru DRĂGOI
25 apr. 2012

Marele salt înainte, revoluția culturală sau teroarea Gărzilor Roșii sunt momente
care fac parte din istoria recentă a Chinei, o țară care astăzi, când privește spre acest trecut,
are o altă constituție economică și politică. Schimbarea a fost produsă prin intrarea pe scena
politică a lui Deng Xiaoping care prin pragmatismul său a împins economia chineză într-un
marș forțat; trei decade mai târziu, economiștii fac pronosticuri despre momentul în care ea
va deveni prima economie a planetei.

În ultimii 30 de ani PIB -ul țării a crescut în medie cu 10 procente și din acest motiv
aproximativ 500 de milioane de oameni au spart bariera economică a sărăciei, iar la ora
actuală China este cel mai mare exportator și are cel mai dezvoltat segment manufacturier
[1]. La o primă vedere, programul celor patru modernizări (agricultură, industrie, apărare și
educație) pr opus de Xiaoping și -a atins rezultatele.
În 1982, când vorbea despre obiectivele economice ale Chinei, Deng preciza
următorul lucru: obiectivul socialismului este prosperitatea întregului popor, nu polarizarea
societății. Deng a încercat să atingă acest o biectiv sau cel puțin să paveze drumul către el,
luând decizii care în epoca lui Mao erau de neconceput: descentralizare economică,
încurajarea proprietății private sau crearea unor regiuni cu regim special pentru a atrage
investițiile externe.
Atunci cân d se vorbește despre economia Chinei optimismul tinde să domine, iar
acest lucru este justificat dacă facem o trecere în revistă a principalilor indicatori
macroeconomici: valoarea exporturilor și a importurilor a crescut în permanență și, conform
Global T rade Atlas, balanța comercială a fost pozitivă în ultimii 22 de ani; în 2011 China
deținea cea mai mare rezervă valutară din lume – 3 trilioane de dolari SUA; investițiile
străine directe au fost în ultimii 10 ani unul dintre motoarele economiei chineze, i ar factorul
total al productivității a fost în permanență peste cel al SUA din 2000 până în 2010) [2].
Motoarele creșterii economice chineze sunt două la număr: investițiile străine directe
și menținerea unei balanțe comerciale pozitive (încurajarea expor turilor). O economie care își
bazează creșterea pe asemenea pârghii riscă să piardă din vedere bunăstarea generală a

69
propriilor cetățeni prin concentrarea capitalului doar în anumite segmente sociale, iar acest
lucru devine din ce în ce mai vizibil și în C hina.
În primul rând, dependența de exporturi și de investiții străine a determinat o
acumulare de capital, fenomen care în esență este unul benefic, dar cea mai mare parte a
acestuia s -a îndreptat către sectorul privat, iar standardul de viață al chinezu lui de rând nu a
fost afectat. Criza din 2008 le -a demonstrat liderilor chinezi că sistemul lor economic este
mult prea dependent de cel global, iar acest lucru poate fi dăunător pentru continuitatea
partidului comunist, pentru că în cele din urmă singura sursă esențială de legitimitate a
regimului de la Beijing este capacitatea acestuia de a asigura creștere economică și o
îmbunătățire relativă a standardului de viață.
Acest tip de gândire economică a creat la nivel social numeroase probleme:
polarizarea veniturilor, o plasă socială de protecție slab dezvoltată și reglementări economice
mult prea slabe pentru domenii de interes social (educație sau sănătate). În consecință,
standardele de viață ale chinezilor nu vor ajunge prea curând în apropierea standar delor de
viață ale americanilor sau europenilor, astfel prosperitatea întregului popor despre care Deng
vorbea este încă un obiectiv aflat încă în joc (în anul 2010 ora de lucru era plătită în mediu cu
2 dolari în China, iar în SUA câștigul era de aproxima tiv 34 de dolari).
În al doilea rând, un alt element care favorizează acest capitalism sălbatic orientat
către exporturi este politica monetară a țării. Yuan -ul este subevaluat în comparație cu dolarul
american, iar acest lucru are efecte atât în plan int ern, cât și la nivel internațional. La nivel
internațional toate țările care fac comerț sunt afectate și potrivit economistului Paul Krugman,
PIB-ul global a scăzut cu 1,4% în 2010 din cauza politicii monetare chineze [3]. Pe plan
intern, această politică crește dependența față de exporturi și astfel China devine vulnerabilă
în fața unor crize economice; în egală măsură, importurile sunt mult mai scumpe, lucru care
afectează firmele chineze. Astfel firmele chineze care importă materiale prime la prețuri mai
mari transformă inflația într -un fenomen greu de controlat.
Nu contează dacă o pisică este albă sau neagră, atât timp cât prinde șoareci ,
aforismul preferat al lui Deng Xiaoping, se pare că a fost preluat și de liderii actuali, iar acest
lucru se oglinde ște și în structura sistemului economic. Stabilitatea politică este dată de
stabilitatea economiei, iar ea la rândul ei este alimentată de politica monetară puternic
controlată și reglementată. Politica monetară permite susținerea exporturilor, iar prin
creșterea acestora sunt create noi locuri de muncă și astfel se satisface una dintre nevoile
esențiale ale unei populații aflate în expansiune demografică; în egală măsură, această
politică monetară încurajează investițiile străine directe, iar prin intermed iul acestora

70
guvernul are acces la tehnologie și know -how. Se pare că Beijingul a apropiat și mai mult de
realitate aforismul lui Deng: nu contează cum și pentru cine crește economia atâta timp cât
acest lucru se întâmplă.

[1] World Bank, China 2030 . Building a Modern, Harmonious, and Creative High –
Income, Society , Development Research Center of the State Council, 2012.
[2] Wayne M. Morrison, China’s Economic Conditions , Congressional Research
Service, 2011.
[3] Wayne M. Morrison, China's Currency Policy : An Analysis of the Economic Issue,
Congressional Research Service, 2011.