Centrul de Formare Continuă și Învățământ la Distanță [626923]

SUPORT DE CURS

ANUL II I

Semestrul 2

Cluj – Napoca
2018

UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI, CLUJ -NAPOCA
Centrul de Formare Continuă și Învățământ la Distanță
Facultatea de Istorie și Filos ofie
Specializarea: Studii de Securitate / Relatii Internationale si Studii Europene
Disciplina: Managementul secur itatii europene s i problematica minoritatilor nationale si
entice

I. INFORMAȚII GENERALE

Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Claudia Anamaria Iov
Telefon: –
Consultații: Marti 10.00 -12.00 Date de identificare curs și contact tutori:

Numele cursului: Managementul securitatii
europene si problematica minoritatilor
nationale si entice
Anul, Semestrul: anul I II, sem 2
Tipul cursului: obligatoriu
Tutori: Claudia Iov

Condiționări și cunoștințe prerechizite

Pentru buna desfășurare a acestui curs, participanții trebuie să aibă cunoștințe de bază
de istorie universal și al integrării europene și politici comunitare curente.
Descrierea cursului
Cursul își propune să prezinte, într -o manieră analitică, statutul minorităților naționale
și etnice în decursul secolului al XX -lea și abordarea specifică secolului al XXI -lea. Analiză
cursului va fi atât conceptuală, cât ș i instituțională, din punct de vedere al dreptului
internațional public și al organizațiilor internaționale. Suntem interesați să analizăm maniera
în care chestiunea minorităților naționale și etnice a fost abordată de către organizații precum
ONU, Consili ul Europei și Uniunea Europeană.

Organizarea temelor

Partea 1: Aspecte privind regimul și statutul minorităților

Descriere : Familiarizarea cu noțiunile fundamentale, minoritățile și drepturile specifice ale
minoritaților și a implicațiilor problematicii minorităților în aspectele de securitate

Concepte si cuvinte cheie: minoritate, minoritate națională, minoritate etnică, drepturi
specifice, stat -națiune, mediu de securitate, diversitate, multiculturalism

Tema 1 : Aspecte teoretice privind definirea ter menului de minoritate
Tema 2 : Minorități, minorități etnice, minorități naționale
Tema 3: Aspecte conceptuale privind drepturile specifice ale minorităților naționale și etnice
Tema 4: Managementul diversității, fundamentul unui mediu stabil de securitate comunitară
Tema 5: Considerente privind discriminarea. Mecanisme și instituții de combatere a
discriminării

Modul 2: Mecanisme și politici privind protecția minorităților naționale și etnice

Descrierea modulului : Prezenta unei minorități etnice, lingvist ice sau religioase la nivelul
unei comunități influențează într -un grad ridicat dezvoltarea economică, socială, culturală și
relațiile intracomunitare. Aceste aspecte se repercutează în mod inevitabil asupra situației
societății, asupra statului ca entitat e și asupra organismelor regionale sau internaționale de
cooperare. Acest modul examinează, pe de -o parte mecanismele și instrumentele
internaționale de gestionare a problematicii minorităților precum și evoluția politicilor
europene în ceea ce privește re glementarea statutului minorităților.

Concepte si cuvinte cheie: securitate, nediscriminare, politici inclusive, politici exclusive,
model social.

Tema 1: Sistemul ONU, și al Consiliului Europei privind protecția drepturilor minoritatilor
Tema 2: Politic i ale Uniunii Europene privind gestionarea problematicii minorităților
Tema 3: Aspecte privind regimul m inorităților naționale din Europa Centrală și de Est
Tema 4: Minoritățile naționale în România
Tema 5: Modelul românesc de gestionare a problematicii m inorităților naționale

Materiale bibliografice suplimentare

*** – "Manualul Consiliului Europei ", Biroul de Informare al Consiliului Europei la
București;

*** – "Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România
este pa rte", vol. I și II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București 2002

Bădescu Gabriel, Kivu Mircea, Robotin Monica (editori) – "Barometrul relațiilor etnice
1994 -2002. O perspectivă asupra climatului interetnic din România ", Centrul de Resurse
pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj -Napoca 2005.

Capotorti Francesco – "Etude de droits des personnes appartenant aux minorités ethniques,
religieuses et linguistiques ", New -York, Nations Unies, 1991 (nr de vente: f. 91, XIV, 2),
paragraphe 564.

Castles Stephen, Miller Mark J. – "The Age of Migration. International Population
Movements in the Modern World ", Fourth Edition, Palgrave Macmillan, 2009

Chiriac Marian – "Provocările diversității. Politici publice privind minoritățile naționale și
religioase în România ", Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj -Napoca
2005.

Diaconu Ion – "Minoritățile. Statut. Perspective", Institutul Român pentru Drepturile Omului,
București 1996

Duparc Jacques Fouques – „La protection des minorités de race, de langue et de religion.
Etude de droit de gens ”, Paris, Dalloz, 1922.

Ghebali Victor -Yves – "La question des minorités nationales à la lumière du Pacte de
Stabilité en Europe ", Le Trimestre du Monde, no. 4, 1994.

Jura Cristian (coord.) – "Sistemul comp lementar de protecție a drepturilor omului și de
combatere a discriminării în România ", editura Universității Transilvania Brașov, 2004

Liebich André – "Les minorités nationales en Europe Centrale et Orientale ", Genève, Geong
Editeur, 1997.

Năstase Adria n (coord) – "Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale ",
București, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1998;

Rifkin Jeremy – "Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră "visul
american" ", Editura Polirom, Iași, 2006

Salat Levente, Enache Smaranda (editori) – "Relațiile Româno -maghiare și modelul de
recon ciliere franco -german ", Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj –
Napoca 2004.

Sanguin André -Louis – "Les minorités ethniques en Europe ", Paris, Éd. L ’Harmattan, 1993.

Tirilly Sylvie de – "Minorités et securité en Europe ", Ares, vol. XV, no. 1, 1995.

Politica de evaluare și notare

Evaluarea studenților se va efectua conform detalierii de mai jos:
Examen/colocviu reprezintă 50%
Activitatea de semi nar și elaborarea unor proiecte de cercetare reprezintă 50%

Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
Lucrările elaborate de către studenți pe parcursul activităților vor avea în mod
obligator iu caracter de originalitate. Studenții ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu
vor fi primiți în sesiunea de examene planificată;
Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancționată cu anularea sesiunii de
examene pentru masterandul în cauză;
Rezultatele finale vor puse la dispoziția studenților on -line, prin utilizarea site -ului
facultății;
Contestațiile se vor soluționa în maxim 24 de ore de la afișarea rezultatelor

II. SUPORTUL DE CURS

Partea 1: Aspecte privind regimul și statutul minorităților

Descriere : Familiarizarea cu noțiunile fundamentale, minoritățile și drepturile specifice ale
minoritaților și a implicațiilor problematicii minorităților în aspectele de securitate

Concepte si cuvinte cheie: minoritate, minoritate naționa lă, minoritate etnică, drepturi
specifice, stat -națiune, mediu de securitate, diversitate, multiculturalism

Tema 1 : Aspecte teoretice privind definirea termenului de minoritate

1. Elemente de definire a minorit ăților;

Definirea termenului de minoritate s-a dovedit destul de dificilă. Încă din 1922
Jacques Fouques Duparc arăta că aceasta este o „noțiune abstractă, care nu implică existența
unor trăsături determinante, ci un raport juridic, ai cărui înțelesuri variază urmând importanța

pe care moravurile și prejudecățile o atașează într -o anumită epocă și într -un anumit spațiu
geografic”1.
Tratatele de pace din 1919 -1920 au ales trei elemente pentru a distinge grupurile
umane între ele: rasa, limba și religia. Autorii tratatelor au convenit că acestea, în ciuda
caracterului relativ pe care îl exprimă, disting și opun populațiile din diferite părți ale lumii.
Semnificația socială a acestor elemente este diferită, implicând totodată diferențe regionale.
Teoreticienii dreptului minorităților credeau că cele t rei elemente discutate: rasa,
limba și religia creau sinteza și „sentimentul care dădea minorității unitatea morală și o
opunea restului populațiilor statului”2. Aceștia erau conștienți totodată că există minorități
unde sentimentul identității s -a forjat înafara celor trei elemente. O colectivitate care nu
constituie majoritatea populației unui stat poate deveni minoritate numai dacă „prezintă un
caracter propriu și reclamă o organizație particulară asupra acestui punct”3.
În perioada despre care vorbim, c onceptul de minoritate etnică era frecvent utilizat
alături de minoritățile de limbă, de rasă și de religie. Structurarea unei minorități etnice se
făcea în funcție de anumite drepturi obligatorii: drepturile omului, dreptul de a menține
caracterul distinc tiv (limba și religia) și dreptul la autonomie.
Dacă am încerca să definim minoritățile etnice conform principiilor Conferinței de
Pace și a literaturii juridice, istorice, sociologice, psihologice din deceniul al 3 -lea și al 4 -lea
al secolului al XX -lea, am putea spune că este vorba de o colectivitate distinctă de celelalte
prin rasă, limbă, religie, cu o anumită conștiință identitară, exprimată prin forma de
organizare și sentimentul unității morale, gata oricând să -și apere dreptul la autonomie.
Studiul literaturii de specialitate ne arată că este foarte dificil de dat o definiție
minorității etnice sau „minorității naționale”, care să fie universal recunoscută. O astfel de
definiție a încercat -o Francesco Capotorti în anii ’70, dar neacceptată de Comisia Drepturilor
Omului de la ONU. Conform acestuia, o „minoritate națională” (se utiliza acest termen) viza
„un grup numeric inferior restului populației unui stat, în poziție non -dominantă, a cărui
membri supuși ai statului posedă din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic
caracteristicile care o diferențiază de restul populației și manifestă într -un mod implicit un
sentiment de solidaritate care -i permite să -și prezerveze cultura, tradiția, religia sau limba4”.

1 Duparc, Jacques, Fouques, „ La protection des minorités de race, de langue et de religion. Etude de droit de
gens”, Paris, Dalloz, 1922, p. 1 7
2 Ibidem., p. 30
3 Ibidem.
4 Capotorti, Francesco, Etude de droits des personnes appartenant aux minorités ethniques, religieuses et
linguistiques , New -York, Nations Unies, 1991 (nr de vente: f. 91, XIV, 2), paragraphe 564.

Definiția dată de Francesco Capotorti n u a fost reținută de Comisia Drepturilor
Omului. Dosarul n -a avut succes nici în deceniul următor, în ciuda demersurilor judecătorului
canadian Jules Deschênes5.
În 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declarație asupra drepturilor
persoanelor aparțin ând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice, fără a se
găsi o definiție adecvată. Aici se utilizează termenul generic de „persoane aparținând
minorităților”, ceea ce mărturisește intenția autorilor Declarației de a nu include referiri la
drepturile colective ale minorităților6.

2. Minorități etnice și minorități naționale – aspecte comune;

O definiție explicită a termenului de „minoritate națională” o regăsim în documentele
Consiliului Europei7 după anii ‘50. Conform acestei definiț ii, minoritatea națională
desemnează un grup de persoane dintr -un stat, care:
– „locuiesc pe teritoriul acelui stat și sunt cetățenii lui;
– mențin legături de lungă durată, trainice și permanente cu acel stat;
– manifestă caracteristici etnice, cultura le, religioase sau lingvistice distincte;
– sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul
populației unui stat sau a unei regiuni a unui stat;
– sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identi tatea lor
comună, inclusiv cultura, tradiția, religia sau limba lor8”
În Comentariile cu privire la Protocolul Adițional se explică numai de ce s -a ales
termenul de minoritate națională și nu „minoritate”, „minoritate etnică”, „popor”, sau
„comunitate mino ritară”. Conotațiile diferite pe care termenii mai sus menționați îi au în
diferite limbi și regiuni din Europa i -au determinat pe autorii textului în cauză să utilizeze
termenul de „minoritate națională”, care apărea deja în textul Convenției (art. 14)9.
Unii specialiști au încercat și alte definiții, utilizând alți termeni pentru a defini unele
grupuri minoritare. Profesorul Victor Yves Ghebali, de la Institutul de Înalte Studii

5 Liebich, André, Les minorité s nationales en Europe Centrale et Orientale , Genève, Geong Editeur, 1997, p.
16.
6 A se vedea ”Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase
și lingvistice” în Năstase, Adrian, Drepturile persoanelor a parținând minorităților naționale , București, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, 1998, p. 194 -199.
7 Recomandarea 1201/1993 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la Drepturile Minorităților
Naționale (1995), în Năstase, Adrian, op. cit., pp. 201 -206
8 Recomandarea 1201 cu referire la un Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, în Năstase, Adrian, op. cit., pp. 347 -353.
9 Ibidem., p. 357.

Internaționale de la Geneva, vorbește de „națiuni divizate”, pe care le carac terizează ca fiind
„minorități etnice partajate între două sau mai multe state, din care unul constituie patria –
mamă comună (sau ethno -statul)10. Profesorul elvețian ne indică două minorități care s -ar
încadra acestei definiții: maghiarii și albanezii.
Perspectiva asupra minorităților naționale poate fi continuată prin apelul la definiția
dată de profesorul francez André -Louis Sanguin. Acesta consideră că chestiunea minorităților
etnice (utilizează de la început termenul de „minoritate etnică”) decurge din „ nesuprapunerea
spațială între Națiune și Stat11.
Prin urmare, o minoritate etnică este o „entitate societală de nivel sub -etatic, care
trăiește într -unul din trei contexte spațiale următoare:
 marjele frontaliere ale unui stat;
 izolat, retras în interiorul u nui stat;
 au un parcurs de tip nomad pe ansamblul teritoriului unui stat (a se vedea anumite
comunități de rromi)12.
Același autor ne arată că ethnopolitologia distinge două categorii de minorități etnice:
 minoritățile naționale și
 etnice fără stat13.

3. Minorități etnice și minorități naționale – elemente specifice;

Minoritatea națională este o colectivitate ce trăiește într -o zonă transfrontalieră a unui stat A,
dar a cărui etnie, limbă, cutume și simpatii naționale țin de statul B14. Sunt mai multe gru puri:
germanii din Schlesswig -ul danez, albanezii din Kosovo -ul sârb, din Muntenegru și
Macedonia, austriecii din Tirolul de Sud italian, maghiarii din România, grecii din Albania,
românii din Moldova etc.
Etnia fără stat definește o mică colectivitate în formă izolată, trebuind să apere singură
o limbă care nu se vorbește în altă parte. Fără a avea statut de stat suveran, această
colectivitate nu se poate baza pe o patrie -mamă vecină, sau în lipsă pe un hinterland
lingvistic, evoluând de cele mai multe ori într-un context dificil (a se vedea cazurile laponilor,

10 Ghebali, Vic tor-Yves, La question des minorités nationales à la lumière du Pacte de Stabilité en Europe , Le
Trimestre du Monde, no. 4, 1994, p. 111.
11 Sanguin, André -Louis, Les minorités ethniques en Europe , Paris, Éd. L’Harmattan, 1993, p. 7.
12 Ibidem., pp. 8 -9.
13 Ibidem.
14 Ibidem.

frizonilor, galezilor, corsicanilor, occitanilor, bretonilor, catalanilor, bascilor, sarzilor,
romanșilor etc15).
O altă autoare, Sylvie de Tirilly, consideră că problema minorităților în orice timp ș i
în orice loc, reunește aceleași elemente: un grup numeric minoritar în interiorul unui stat,
care se diferențiază de populația majoritară prin unele din caracteristicile sale: culturale,
lingvistice, naționale16.
Evaluând minoritățile din perspectiva prov enienței acestora – migrația – Stephen
Castles și Mark J. Miller optează pentru un fundament etnic în definirea minorităților.
Conform analizei lor, grupurile etnice care interacționează cu o comunitate deschisă,
multiculturală formează comunități etnice, iar când procesul se desfășoară în comunități
intolerante, fluxurile migratorii dau naștere minorităților etnice17. Conform definiției celor doi
autori, minoritățile etnice reprezintă grupuri care dețin o poziție subordonată în societate față
de alte grupur i pe baza unor caracteristici de fenotip/rasiale, origini sau cultură și, în același
timp, posedă un anumit grad de conștiință colectivă bazată pe limba comună, tradiții, religie,
istorie și experiențe.
C:// Analizând definițiile de mai sus constatăm că ex istă anumite elemente comune:
 minoritate este compusă din cetățenii unui stat în chestiune, dar este numeric
inferioară restului populației.
 Ea se bazează pe caracteristici distincte pe care dorește să le prezerveze. Î
 n același timp, minoritățile națion ale „întrețin legături vechi, solide și durabile” cu
statul de rezidență18.
 Caracteristicile invocate de Consiliul Europei (etnic, cultural, religios sau lingvistic)
permit definirea națională și identitatea colectivă a minorităților.
 Elementul de definiți e cel mai important rămâne însă factorul subiectiv: sentimentul
solidarității, orientat către prezervarea trăsăturilor care le disting „voința de a prezerva
împreună tot ceea ce face identitatea lor comună19”.

Tema 2 : Minorități, minorități etnice, minor ități naționale

15 Ibidem.
16 Tirilly, Sylvie de, Minorités et securité en Europe , Ares, vol. XV, no. 1, 1995, p. 36.
17 Castles, Stephen, Miller, Mark J. The Age of Migration, 4th edition, Palgrave Macmillan,2009, pag. 34
18 André Liebich, op. cit., p. 18.
19 Ibidem.

Societatea contemporană se caracterizează printr -un grad ridicat de eterogenitate.
Conștientizarea valorilor, ale caracteristicilor de grup, a apartenenței la comunitate a făcut ca,
în realitate, raportarea la valorile comune să se facă de pe poziții minoritare, indivizii
conștientizând astfel propriile diferențe față de alte grupuri sociale.
În aceste condiții, orice abordare a subiectului minorităților trebuie făcută având în
vedere în permanență sensul larg al termenului, implicațiile acestuia și dinamica unei
comunități. În prezent minoritățile sunt confruntate în lume cu probleme diverse, în funcție de
situațiile din diferitele țări. Sursa acestor dificultăți constă, de cele mai multe ori, în gradul de
intoleranță al comunității și p roblemele de integrare a grupurilor minoritare.
Un aspect deosebit de important, atunci când vorbim despre minorități, îl reprezintă
abordarea identitară a acestor grupuri. Pornind de la specificul care individualizează un grup
în cadrul unei comunități, conferindu -i atributul de minoritate în raport cu majoritatea,
abordarea subiectului este mai cuprinzătoare. Luând în considerare valorile, tradițiile și
specificul pe care mai multi indivizi le adoptă, atunci criteriile conform cărora un grup devine
minoritate sunt multiple, practic, orice persoană aflându -se, practic, într -o situație de
minoritate față de grupul majoritar. În acest fel avem în vedere criterii diverse cum ar fi cel de
vârstă, gen, orientare sexuală, credințe, dizabilități, etc., fiecare din caeste criterii sprijinindu –
se pe un set de valori proprii, acceptat, îmbrățișat și promovat de indivizi fără rezerve.
Fondul problemei este însă comun la toate grupurile minoritare. Protejarea și
promovarea valorilor lor, a drepturilor specifice car e izvorăsc din statutul de minoritate și
integrarea acestora grupuri în ansamblul comunității, în viața cotidiană și în interacțiunile din
cadrul acesteia. Mai mult, aceste atribute, aceste caracteristici creează și cultura unei
comunități imprimă caracter ul acesteia gardul de toleranță la anumite valori fiind diferit după
cum este vorba de grupurile minoritare. Astfel, putem vorbi de comunități tolerante față de
problemele de gen, față de persoanele cu disabilități și chiar față de diferite religii sau cul te
religioase tot aceste comunități putând manifesta o intoleranță puternică față de minoritățile
sexuale, fără ca aeaastă respingere să aibă în mod necesar izvorul în precepte religioase.
Minoritățile reprezintă componente fundamentale ale societății. El e nu sunt segmente
sociale noi ci doar abordarea s+a schimbat de la conservatorismul care excludea
recunoașterea grupurilor minoritare și acceptarea diversității de valori, la liberalismul
promovat de chiar dinamica conceptului de drepturi ale omului pe fo ndul evoluției societății.
O altă idee care trebuie semnalată aici este aceea conform căreia globalizarea
reprezintă unul din vectorii acestei deschideri a comunităților și, implicit a societății.Fără a
avea nimic în comun cu sfera politică, deși poate r eprezenta un subiect exploatabil al acesteia,

trensferul de valori, promovarea toleranței, acceptanței și deschiderii sociale reprezintă unul
din beneficiile aduse de globalizare, de schimbarea atitudinii față de sistemele de valori
promovate de societățil e dezvoltate.
Mecanismul nu este nou. Din perspectivă istorică se poate afirma, fără teama de a
greși, că în fond acesta este mecanismul evoluționist al societății umane. Acceptarea și
îmbrățișarea carcteristicilor dominante aduse de o societate de la niv el local la nivel regional
sau global. Așa s -a întâmplat bunăoară cu civilizația graacă, apoi cu cea latină urmând ca
apoi, influențele la nivel regional să se raporteze la marile forțe continentale și apoi globale.
S-a ajuns astfel la un mix cultural în c are își are originile abordarea contemporană a societății
multiculturale.
În acest fel, problematica gestionării relațiilor intracomunitare are conținut similar iar
etalonul pentru realizarea unui management efectiv al diversității este cel al grupului
minoritar cel mai reprezentativ, cel al minorităților etnice. În cadrul acestei categorii,
evoluțiile istorice și politice la nivel regional au condus la consacrarea a două mari categorii,
în fond identice, care se bucură de protecția statutului propriu, exe rcitând drepturi specifice
care le permit prezervarea caracteristicilor și promovarea valorilor în cadrul societăților
multiculturale. Aceste categorii sunt: minoritățile naționale și minoritățile etnice.

4. Drepturile specifice ale minorităților – concep t; exemple, relatia populatie majoritara -grup
minoritar

Dacă națiunea este expresia voinței de a trăi împreună, minoritatea este expresia
voinței de a trăi aparte, fără a se topi în majoritatea care o înconjoară. Acest lucru implică
analiza relațiilor din tre majoritate și minoritate, punând în chestiune dreptul de asimilare. Aici
se discută în termeni de apărare și prezervare a identității minorităților și dorința morală a
statului și a populației majoritare de a realiza integrarea națională bazată pe omog enitate.
În limbajul dreptului internațional singura logică acceptată este cea individualistă. Ea
este fondată pe principiul drepturilor persoanelor și nu a colectivităților. Aceasta nu
recunoaște minorităților rolul de actor național și internațional.
Profesorul clujean Camil Mureșanu a încercat să explice la rândul său conceptul de
minoritate într -o logică ce pune în ecuație națiunea și naționalitatea. Definirea acestui termen
este și trebuie să fie expresia unui demers interdisciplinar. Acest lucru impli că atât o abordare
din partea politologiei, sociologiei, psihologiei, istoriei, lingvisticii, etno -istoriei etc. De cele

mai multe ori cercetarea este viciată de impactul pe care politicul îl are asupra diferiților
actori20.
Psihologia a relevat sentimentul de opoziție între mai multe comunități, sindromul
social „noi”, opus față de „alții”, instinctul de conservare și elementele formative ale
conștiinței colective21. La acestea s -a adăugat cercetarea miturilor „de unde?” și „încotro?”22.
De cele mai multe ori se face confuzie între termenii de naționalitate, națiune și
minoritate. Naționalitatea văzută în sens politic este o „comunitate etnic omogenă, viețuind în
cadrul statului dominat de o națiune de altă coloratură etnică”. Ea este mai redusă
numericește de cât națiunea și are un statut social -politic recunoscut în stat legal sau „de
facto”, precum și o conștiință a identității sale23. Autorul citat crede că fără ultimele două
trăsături nu putem vorbi de naționalitate ci doar de „etnie”24.
Tensionarea relațiilo r dintre națiunea dominantă și naționalitate datorate unor măsuri
oficiale care ating interesele celei din urmă, poate duce la o situație conflictuală. Din acest
moment – consideră Camil Mureșan – naționalitatea dobândește sensul de minoritate,
considerând că termenul are un sens calitativ și nu unul cantitativ25. Minoritatea – în
concepția domniei sale – „poate fi orice grup social (în unele cazuri cu colorit național) ai
cărei membri resimt din partea grupului dominant felurite inconveniente: prejudicii,
discriminare, segregare, persecuție”26.
Raporturile tensionate dintre majoritate și minoritate permit distincția între mai multe
tipuri comportamentale a celei din urmă. Comportamentele acestor grupuri sunt influențate de
gradul de cultură și conștiință a mi norității, de tradiția sa istorică, de factori politici interni și
externi, de interesele diverse ale membrilor săi. Cel mai frecvent tip comportamental al unei
minorități este cel de agresiune, urmărind autodeterminarea politică, caz în care minoritatea
respectivă este secesionistă, fie cel al inversării echilibrului politic în stat, când aceasta poate
fi definită ca militantă sau hegemonistă27.

20 Mureșanu, Camil, Interpretări ale conceptelor de națiune, naționalitate și minoritate națională , în N. Bocșan,
N. Edroiu (coord.), D. Prodan, Puterea modelului , Cluj -Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundația
Culturală Română, 1995, p. 124.
21 Ibidem., p. 127.
22 Ibidem.
23 Ibidem., p. 128
24 Ibidem.
25 Ibidem., p. 130
26 Ibidem.
27 Ibidem.

Csaba G. Kiss, distins politolog maghiar crescut la școala lui István Bibó, crede că în
Europa Centrală și de Es t „în zona situată între Germania și spațiile rusești”, avem de -a face
cu un tip special de minorități.
El este de opinie că aceste minorități pot fi numite „minorități naționale” (nemzeti
kissebbségek, národná menšina, national minorities, minorités natio nales)28, și că se impune
distincția acestora de minoritățile etnice din Vestul Europei29. Evoluția istorică în acest spațiu
– afirmă autorul maghiar – a împiedicat „edificarea unor state naționale bazate pe supoziția
identității dintre națiune și stat”30.
Făcând referire la istoria ideilor, Csaba G. Kiss consideră că în regiunea sus amintită
au operat o ”combinație de două structuri interpretative ale noțiunii europene de națiune,
adică, pe de o parte, națiunea ca stat (tradiția franceză) și, pe de alta, nați unea concepută ca
unitate culturală și lingvistică (tradiția germană)”31. Fiecare din naționalitățile din zonă au
încercat să impună „statul național unitar”, făcând o politică discriminatorie față de
minorități. Autorul citează statul maghiar din perioada dualismului, dar și noile state
succesoare ale dublei monarhii.
Minoritățile etnice din Europa Centrală și de Est, spre deosebire de cele vestice au o
solidă conștiință națională (bazată pe mitologia națională identică, moștenirea istorică și
culturală com ună cu națiunea -mamă) și se găsesc în vecinătatea „patriei -mame”.Aceste
comunități cunosc varianta uzuală a limbii comune, iar în unele regiuni constituie majorități
absolute sau relative și reclamă participarea lor la viața politică32.
Pentru a întări afi rmațiile sale, autorul apelează la definiția dată de specialistul
austriac în drept internațional Felix Ermacora33. Conform acestuia, minoritatea națională este
„un grup de persoane care, dincolo de caracteristicile proprii minorităților etnice, tinde în
mod conștient să dobândească drepturile sale care -i fac posibilă participarea, ca grup, la
procesul de decizie politică, fie în cadrul unui teritoriu dat, fie în cadrul întregii țări, fără a fi
alăturat celorlalte etnii ale statului respectiv”34
C:// Cu toate aceste abordări teoretice, realitatea nu poate fi ignorată. În prezent, Uniunea
Europeană reprezintă o construcție multiculturală, un adevărat caleidoscop al diversității
culturale. În această argumentație, Uniunea este un spațiu al minorităților guvernat de

28 Kiss, Csaba G., ”Europa Centrală. Națiuni, Minorități”, Peste Szalon -Kriterion, 1993, p. 178.
29 Ibidem., pp. 178 -179
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ermacora, Felix, „Der Minderheitenschnitz in Rahmen der vereinten Nationen”, Wien, 1988

sintagma "Unitate în diversitate". După cum remarca un analist, locuitorii acestui spațiu sunt
împărțiți într -o sută de naționalități care vorbesc optzeci și șapte de limbi și dialecte diferite,
făcând din Uniunea Europeană una dintre regiunile cu cea mai mare diversitate culturală din
lume35.
În aceste condiții, distincția formală între minorități etnice și naționale pe teritoriul
UE își pie rde consistența și justificarea. Mai mult acest lucru este reflectat și în politicile
comunitare în care se vorb ește despre etnicitate și nu naționalitate, atâta timp cât unul din
obiectivele fundamentale ale Uniunii rămâne integrarea socială și adoptarea și conștientizarea
cetățeniei europene.

Tema 3: Aspecte conceptuale privind drepturile specifice ale minorităț ilor naționale și
etnice

Managementul diversității, prin promovarea și protejarea drepturilor specifice ale
minorităților deschide domenii noi, de la elaborarea și evaluarea politicilor publice
corespunzătoare și până la probleme clasice, de eficiență și echitate în alocarea resurselor. În
ceea ce privește eficiența, este important a se semnala faptul că, în general, costurile
diversității, deși destul de puțin cunoscute, se dovedesc a fi mult mai mici decât se crede. În
ceea ce privește repartiția, se co nstată existența unor propuneri originale privind împărțirea
acestor costuri între majoritate și minorități, propuneri care țin seama de faptul că, acestea din
urmă, nu sunt în mod evident vinovate pentru situația lor minoritară chiar dacă își asumă
acest statut36.

4. Drepturile specifice ale minorităților – concept; exemple, relatia populatie majoritara -grup
minoritar

Minoritățile și drepturile lor specifice sunt teme încă puternic contestate. Nu vom
analiza amănunțit aspectele care relevă faptul că, de cele mai multe ori chiar drepturile
fundamentale sunt contestate în virtutea faptului că simpla acceptare a minorităților în cadrul
unor comunități este un sacrificiu pentru aceasta. Chiar dacă, la nivel internațional se
conturează un consens cu privire la legitimitatea acestora într -o societate ce se dorește
democrată și liberală, arbitrajele necesare, precum și posibila concurență între comunități,

35 Nectoux François – "European Identity and the Politics of Culture in Europe", în Axford Barrie, Berghahn
Daniela, Hewlett Nick (ed.) – "Unity and Diversity in the Ne w Europe", Peter Lang, Oxford 2000, pag. 146
36 Van Parijs Philippe – „Linguistic justice” – Politics Philosophy and Economics, vol.1, Trim.I, pg. 59 -74

continuă să ridice probleme dificile, cum este cea a drepturilor autohtonilor în raport cu
grupurile minorit are. Poate o soluție de principiu ar trebui căutată în însuși conceptul de
diversitate: cu cât o componentă a diversității mondiale pare mai amenințată, cu atât dreptul
său la măsuri de protejare și promovare pare mai justificat37. Aplicarea acestui princip iu de
prioritate a partenerului mai slab, se poate traduce în practică prin oferirea de garanții
specifice minorităților. Totuși, acest principiu merge mult mai departe acționând ca
mecanism de conservare: el poate împiedica hegemonia unei majorități la n ivelul unei
societăți multiculturale. În definitiv, problemele minorităților sunt, cel puțin în măsură egală,
și problemele majorității aceasta fiind cea chemată să aplice un management eficient al
diversității38.
Abordarea juridică a drepturilor minorităț ilor are la bază principiul conform căruia,
protecția acestora presupune un ansamblu de măsuri și aranjamente permanente menite să
asigure menținerea și dezvoltarea, în condiții de toleranță și respect, a propriei limbi, culturi
și religii. De aceea, drep turile prevăzute în mod expres pentru persoanele care fac parte din
minorități, reprezintă elementul central al unui standard internațional în acest domeniu.
O analiză a lor, sub diferitele aspecte pe care de altfel le dezvoltă documentele
internaționale, precum și a condițiilor care trebuie reunite, incluzând acțiunea statelor și a
altor factori care pot concura la exercitarea lor, ca și a contextului specific în care sunt
exercitate, este indispensabilă în orice studiu asupra problematicii minorităților.
Înainte de a face o prezentare a drepturilor culturale, este necesară o analiză a
conținutului acestora, a dimensiunii sociale a acestor drepturi. La fel ca în cazul celorlalte
drepturi specifice protejarea valorilor minorităților este golită de conținut dacă importanța
fondului cultural nu este percepută la adevărata ei intensitate.

6. Rolul culturii in procesul identiar – concept, continut, exemple

Cultura este, din punct de vedere social, un rezervor inepuizabil atunci când,
conceptul este tratat nu în sensul restrâns al unui ansamblu de elemente care țin în principal
de arte și de litere, ci, într -o accepțiune mai largă, antropologică, care înglobează și ansamblul
producțiilor rezultate din interacțiunea omului cu mediul său și cu semenii. Organizare a
globală a unei culturi constituie astfel, un ansamblu de scheme interpretative, care îi permit

37 Grin François – „Diversity as Paradigm, Analitical Device, and Policy Goal” în Kymlicka Will și Patten
Adam (coordonatori) – „Language Rights and Political Theory”, Oxford, Ohford University Press, 2003, pag
169-188
38 Castles Stephen, Davidson Alastair – op.cit. pag. 159 -169

fiecăruia, în acest cadru specific, să producă și să perceapă semnificațiile altora39. Unii autori
se referă, în acest context, la obiceiuri moravuri, tradiții, ritualuri, tip de locuință, dar și
producerea de obiecte de artă, cultivarea muzicii, stabilirea de organizații culturale,
publicarea de cărți în limba proprie, ca și dreptul de a transmite cultura proprie prin educația
generațiilor viitoare. Conceptul de cultură s -a extins astfel la ansamblul fenomenelor produse
de spiritul uman, înglobând valori, conduite, moravuri, ca și alte elemente constitutive ale
identității, inclusiv civilizația materială. Astfel, cultura se bazează pe sisteme de valori adânc
înrădăcinate în istoria colectivităților, indiferent de aria geografică în care s -ar afla aceste
colectivități sau exponenții acestora. Complexitatea specificului cultural și a manifestării
acestuia poa te fi codificată după modelul lui Geert Hofstede în trei c ategorii: rituri, eroi și
simboluri.40
Riturile sunt activități colective a căror utilitate nu rezidă în îndeplinirea lor propriu –
zisă, ci în legătura pe care o instaurează între individ și normele sociale.
Eroii sunt concretizări, reale sau imaginare, ap ropiate sau îndepărtate, ale unor valori
recunoscute ca esențiale de grupul căruia îi servesc drept model.
Simbolurile sunt obiecte verbale, picturale sau de altă natură care denotă și conot ează
multiple semnificații pe care le împărtășesc actorii ce deți n aceleași sisteme de referință.
Aceasta nu face decât să sublinieze, încă o dată, caracterul complex și implicațiile
dimensiunii culturale a grupurilor minoritare și a impactului acestora asupra comunității de
inserțe . Ea scoate în evidență rolu l relațiilor sociale de la nivelul comunității ca fiind
principalul mod de integrare și de promovare a diversității, înainte de intervenția statului și
aplicarea diverselor mecanisme juridice. Însă evoluțiile identitare induse de aceste
interacțiuni sunt d eparte de a fi toate pozitive.41 Un rezultat care apare de multe ori din
această ciocnire a civilizațiilor este aculturația care, în cadrul unei relații inegale între
grupruile etnice reduce diferențele în favoarea sistemului dominant. Negarea eterogenități i,
cu toate consecințele sale negative în plan identitar, a caracterizat, până nu demult, societățile
occidentale în raporturile lor cu societățile așa -zis „primitive”, apoi în timpul primelor valuri
de imigrație o regăsim în științele sociale, unde a dat naștere teoriilor asimilaționiste elaborate
în Statele Unite, imediat după primul război mondial. Abia în anii ’60, vizibilitatea tot mai
mare a grupurilor etnice de dincolo de Atlantic i -a silit pe cercetători să adopte un model

39 Clanet Claude – „Introduction aux approches interculturelles en éducation et en s ciences humaines”, Tolouse,
Presses universitaires du Mirail, 1990, pag.15 -16
40 Hofstede Geert – „Cultural Consequences. Comparing Values, Behaviours, Institutions and Organisations
across Nations” – Thousand Oaks/London/New Delhi, Sage 2001, pag.11
41 Vins onneau Geneviève – „Inégalités sociales ei procédés identitaires”, Paris, Armand Colin, 1999, pag.15

pluralist, conform căruia, societatea este constituită dintr -un ansamblu de colectivități
înzestrate cu identități distincte.
În acest context se ivește o altă perspectivă: interculturația. În loc să li se impună
minorităților hegemonia culturală a colectivității dominante, se pro movează recunoașterea
diferențelor, care este integrată în interacțiunile diferiților actori. Activitatea grupurilor etnice
într-un astfel de context, este de două ori originală: în procesul său (bazându -se pe dinamica
confruntării) și în produsele sale (s inteză originală a unor elemente specifice). Aceasta
presupune o viziune asupra relativismului cultural care să nu însemne abandonarea oricărei
referințe la valori sau suspendarea oricărei dezbateri asupra acestora, ci o recunoaștere a
limitelor propriei i erarhizări și orientarea înspre căutarea unor norme comune, care să poată fi
mobilizate în spațiul public42.
Interculturalitatea arată și mai clar că, în medii culturale relativ omogene, mizele
identitare nu se situează în centrul grupurilor sociale, ci, a șa cum a spus Fredrick Barth, la
frontierele lor, acolo unde se negociază identificarea „aceluiași” și diferențierea față de
„celălalt”43. Într -adevăr, un grup nu este cuprins între granițe intangibile: membrii săi, în
funcție de situație, pot să le modific e pentru a se apropia sau îndepărta de un alt grup, adică,
pot deplasa limitele simbolice care stau la baza identificărilor reciproce. Acest lucru este
posibil pentru că grupul „se definește în mai mare măsură prin granițele sale simbolice decât
prin niște caracteristici interne specifice44”. Înțelegem astfel de ce este „imposibil să
delimităm cu precizie un grup etnic pe baza reperării unor trăsături culturale susceptibile să -l
caracterizeze în mod obiectiv. În schimb o asemenea delimitare devine posibilă î n momentul
în care punem în evidență modul cum actorii își trăiesc raporturile cu aceste trăsături. Astfel,
cultura poate deveni semnificativă pentru etnicitate atunci când se confundă cu o formă de
conștiință de sine a oamenilor45.”
În impersonalitatea lo r, normele nu încearcă să promoveze interculturalitatea sau să
satbilească punți de comunicare. Ele nu fac decât să creeze un cadru general, să stabilească
reguli comportamentale și norme de conduită pentru societate în ansamblul ei, reguli și norme
pentru care statele trebuie să garanteze, adoptând măsurile necesare. Respectarea identității
culturale este deosebit de importantă pentru păstrarea și dezvoltarea identității persoanelor în
cauză sau pentru păstrarea identității comunității respective în întreg ul ei.

42 Hofstede G. – op. cit, pag. 454
43 Barth Fredrick – „Les groupes ethniques et leurs frontières” în Poutignat Philippe și Streiff -Fenart Jocelyne –
„Théori es de l’ethnicité”, Paris, PUF, 1995, pag. 203 -249
44 Blanchet Philippe – „Linguistique de terrain, méthode et théorie (une approche ethno -sociolinguistique)”,
Rennes, Presses universitaires de Rennes, 2000, pag.115
45 Vinsonneau Geneviève – „L’Identité cultu relle”, Paris, Armand Colli, 2002, pag.120

Procesele și realitățile cotidiene precum și literatura de specialitate și reglementările
adoptate în materia drepturilor specifice, înclină spre a trata ca drepturi specifice ale
minorităților ca forme de exprimare a specificului identitar.

5. Ro lul limbii in procesul identitar -concept, continut, exemple

Realitățile arată că numeroase populații, din toate regiunile, rămân atașate limbii lor,
diferită de cea a majorității sau de alte limbi. Prezicerea unor specialiști, acum câteva decenii,
că se va ajunge la stabilirea unei limbi universale, cea mai bine adaptată unei colaborări
armonioase cu ordinatoarele, care s -ar impune ansamblului umanității, s -a dovedit o utopie46.
Atașamentul față de propria limbă nu poate fi explicat decât prin prisma fapt ului că,
identitatea lingvistică este o componentă a identității individuale și colective. Mai mult decât
atât, ea reprezintă un refugiu și o metodă de recurs la propriile sisteme de valori care
caracterizează grupurile minoritare. Limba este așadar, mai m ult decât un „vehicul” al
identității: permițând înscrierea „eului” în sfera socială, ea participă în mod direct la
construcția identitară a subiectului individual. Iar în calitate de obiect împărtășit de membrii
unui grup, limba constituie o dimensiune sp ecifică și pentru identitatea colectivă.47
La fel ca și alte resurse exploatate în cadrul dinamicilor identitare, limbile înseamnă,
în același timp, invarianță și variație, permanență și schimbare. Ele permit un larg evantai de
tipuri de apartenență, de l a grupurile restrânse, până la comunități supranaționale. De
asemenea, necesită adoptarea unor strategii atât personale (adaptarea vorbirii), cât și la un
nivel mai general48.
Abordarea liberală a drepturilor specifice pornește de la principiul conform căr uia
particularismele indivizilor țin de sfera privată și că statul, care trebuie să -i trateze pe toți
cetățenii în mod egal, nu trebuie să intervină, și nici să privilegieze o specificitate sau alta.
Această viziune asupra apartenenței confesionale a servi t fără doar și poate cauza concordiei
și democrației și a constituit baza succesului laicității. Religia fiind astfel „privatizată”, nu
mai este necesară nici o dispoziție, în afara unor drepturi negative ca nediscriminarea, care să
ia în calcul diversita tea corpului social49.

46 Giordan Henri – „Les minorités en Europe, Droits linguistiques et Droits de l’Homme”, Paris, 1992, pag. 24
47 Le Page Robert, Tabouret -Keller Andrée – „Acts of identity: Creole Based Approaches to Language and
Ethnicity”, Cambridge, Cambridge University Press, 1985, pag. 54
48 Blanchet P., op. Cit. Pag. 114
49 Koubi Geneviève (coordonator) – „Les religions en face du droit” – Les Cahiers d’action juridique, nr.
Special (79/80), aprilie, 1992, pag. 16

Este evident faptul că acest mecanism nu se poate aplica în privința limbilor. Deși
cadrul normativ supranațional consacră garantarea și protejarea drepturilor lingvistice,
abordarea acestora la nivel microregional face ca, impactul social al exercitării acestor
drepturi să fie de multe ori negativ. Acest lucru este posibil printr -o radicalizare a pozițiilor în
comunități a diferitelor grupuri lingvistice care, de multe ori își arogă exercițiul unor drepturi
în condiții neconforme cu specificul și tradițiile comunităților locale.
Astfel, statul decide în ce limbă/limbi administrează justiția, percepe impozitele,
furnizează educația publică sau semnalizează șoselele. Orice alegere în această privință
privilegiază limbile alese și pe v orbitorii lor. A contrario, vorbitorii celorlalte limbi sunt în
mod automat defavorizați, cu atât mai mult cu cât supraviețuirea unei limbi presupune, pe
termen lung, posibilitatea ca aceasta să fie folosită firesc în toate domeniile vieții publice50.
Probl ema este cu atât mai evidentă dacă vorbitorii acelor limbi sunt și ei cetățeni ai statului în
cauză. Atunci când recuno aștem că limba nu este doar un instrument de comunicare perfect
interschimbabil, ci și expresia unei culturi și deci a unei identități, a similarea, mai mult sau
mai puțin forțată, în favoarea unei limbi majoritare, contravine principiilor de jusitție.
Pe de altă parte, John Stuart Mill oferă un alt argument pentru omogenizarea
lingvistică: o comunitate politică, ce funcționează conform uno r reguli democratice, nu poate
fi imaginată decât între oameni care se înțeleg și care, din acest motiv, trebuie să vorbească
aceeași limbă51. Mill nu neagă așadar faptul că adoptarea unei alte limbi constituie o
inegalitate; totuși, omogenitatea lingvistic ă fiind o condiție a democrației, procesul de
omogenizare ar fi scutit de o examinare din punctul de vedere al al justeții.
Cu toate acestea, trebuie spus că, pe lângă faptul că diversitatea contribuie la
vitalitatea corpului social, înflorirea sa nu poat e fi disociată de funcționarea democratică a
societății52, cu atât mai mult cu cât, cunoașterea limbii oficiale a statului este factor de
coeziune socială și este de natură să ofere persoanelor în cauză posibilitatea de a exercita
ansamblul drepturilor omul ui, în condiții de egalitate cu ceilalți cetățeni ai statului. Reversul
medaliei, revelat de experiența istorică, arată că problemele folosirii limbilor materne au fost
adesea exacerbate, pentru a masca tendințe naționaliste iar statele au răspuns prin lim itarea
sau negarea drepturilor lingvistice, astfel încât se impune stabilirea unui echilibru între
dreptul fiecărei persoane de a folosi limba maternă și interesele de ansamblu ale societății.

50 Fishman Joshua – „Reversing Language Shift. Theoretical and Empirical Foundations of Assistance to
Threatened Languages”, Clevendon, Multilingual Matters, 1991, pag. 89
51 Mill John Stuart – „Considerations on Representative Government” în John Gray (coordonator) – „On l iberty
and Other Essays”, Oxford, Oxford University Press 1991, pag. 205 -469
52 Wieviorka Michel, Ohana Jocelyne (coordonatori) – „La Différence culturelle. Une reformulation des débats”
– Paris, Balland 1991

Acest echilibru însă nu se încrie doar în această sferă de inte racțiune a intereselor publice cu
cele de grup. Miza este de fapt armonizarea relațiilor intracomunitare, funcționalitatea
mecanismelor specifice și tradiționale ale comunităților de inserție, cu efecte evidente asupra
bunăstării și securității societății.
În general, în sfera drepturilor lingvistice, statele rămân mai apropiate de politicile
asimilaționiste decât de alternativele plurilingvismului sau multiculturalismului. O abordare
plurilingvistă, care ar implica acceptarea limbilor minoritare – deci și ale imigranților – în
sfera publică, inclusiv în viața economică și socială, punând astfel bazele unei societăți
multilingvistice, nu poate fi identificată nicăieri în lume.
După interpretarea care i se dă de cele mai multe ori, libertatea de exprimare
reprezintă dreptul unei persoane să folosească limba proprie, diferită de cea oficială, în viața
privată dar, obligația statului de a nu împiedica, prim mijloace directe, folosirea limbii
materne în public, așa cum s -a întâmplat, în decursul timpului, cu alt e grupuri lingvistice
(limba saami, bretona, etc), sau cu alte grupuri timpurii de imigranți. Acest drept se extinde și
asupra publicațiilor în limbile materne, lucru care în trecut a constituit obiectul multor
restricții, prin invocarea securității națion ale. Cu toate acestea, situația în ceea ce privește
mijloacele de informare audio -vizuală, este neclară. Deoarece statul joacă un rol fundamental
în alocarea de licențe radio și reglementează piața în acest domeniu, spațiul necesar pentru
promovarea limbil or minoritare trebuie negociat cu autoritățile publice. Ca un exemplu, atât
Canada cât și Australia transmit emisiuni în limbile imigranților, ca parte a politicilor lor de
integrare multiculturală53. Mai mult decât atât, practicile în domeniu s -au schimbat odată cu
generalizarea televiziunii prin cablu și a folosirii sateliților ceea ce permite imigranților
accesul la transmisiuni din țările de origine. În acest sens, un exemplu elocvent ar fi
dezvoltarea, la sfârșitul anilor ‘90 a unei rețele de televiziun e prin cablu în limba turcă54.
Plurilingvismul apare totuși într -o formulă limitată. În acest sens putem menționa
asigurarea translatorilor în anumite situații, mai ales în domenii privind sănătatea și justiția
precum și acordarea unor servicii publice în limbile minorităților în localități unde există o
concentrare se mnificativă de cetățeni aparținând acestor grupuri sociale . În cee a ce privește
educația multiculturalismul este implementat prin asigurarea continuității limbii materne în
cadrul comunității precum și prin crearea cadrului necesar dezvoltării comunităților și a

53 Inglis Christine. 1997. Multiculturalism: New policy responses to diversity, Policy Paper no. 4, disponibilă la
adresa: www.unesco.org/most/pp4/htm>
54 Zolberg R. Aristide – „The Democratic Management of Cultural Differences: B uilding Inclusive Societies in
Western Europe and North America ” Human Devel opment Report Office, Occasional Paper
Background paper for HDR 2004, pag 53

exprimării acestora în diverse forme de artă. Cu toate acestea, facilitățile acordate pentru
folosirea limbii materne în educație nu indică întotdeauna angajamentul statului pentru
prom ovarea plurilingvismului, ci poate chiar reprezenta o strategie pentru a preveni stabilirea
imigranților în statul de destinație. De exemplu în Franța, unde limba este percepută ca un
atribut al identității naționale, educația în alte limbi a fost reglemen tată pentru copii
muncitorilor imigranți de la jumătatea anilor 1970, ca parte a politicii de încurajare a
repatrierii acestora, în timp ce în Norvegia, unde se asigură educația bilingvă pentru copii
imigranților obișnuiți tocmai în scopul însușirii limbii norvegiene, copii bosniaci acceptați ca
persoane protejate temporar la începutul anilor `90 au primit educație în limba maternă
tocmai pentru a forța repatrierea lor55.
Provocarea plurilingvismului moderat din punctul de vedere al statului este ori
facilitarea studiului limbii oficiale ori acceptarea limbilor minoritare în viața socială, mai ales
în serviciile publice, sănătate sau justiție. Cu toate acestea, în timp ce toate abordările
plurilingvistice sunt apreciate de minorități , diferențele dintre asi milaționismul pozitiv și cel
negativ au o mare importanță pentru ace stea. Fiecare stat a făcut eforturi pentru protejarea
limbii oficiale, lucru care în prezent a reușit, iar ca efect imediat, chiar dacă cunoașterea
limbii oficiale este sau nu o cerință, s e așteaptă din partea minorităților ca aceștia să învețe
limba oficială și să o folosească.

7. Rolul religiei/al credintei in procesul identitar – concept, continut, exemple

Deși religia nu este un element obligatoriu pentru diferențierea unui grup min oritar de
majoritate sau de alte grupuri, ea este considerată ca fiind în majoritatea cazurilor esențială
pentru identitatea etnică a persoanelor care fac parte din minorități.
Credința sau convingerea reprezintă un factor psihologic individual, dar și un fapt
social major, căruia omul îi acordă o valoare considerabilă, fiind profund legată de
demnitatea lui. Practicarea și profesarea propriei religii implică, pe lângă acceptarea unei
întregi simbolistici, sprijinirea, de către stat a tuturor activităților conexe exprimării religiei
unui grup: de la învățământul confesional și religios, până la sprijinirea practicării riturilor
specifice acelei credințe, evident în limitele impuse de demnitatea umană și cerințele de
securitate56.

55 Zolberg – op.cit. pag. 54
56 Ben Achour Yahd – „Souveraineté étatique et protection internationale des minorités” RCADI,vol.245 (IV),
1994, pag.427

Deși practica de înglobare a drepturilor omului în legislațiile naționale facilitează
estomparea frontierelor, problematici ca educația publică sau dezvoltarea învățământului
religios, care beneficiază de mari subsidii în multe state, implică negocieri complexe,
presărate cu multe d ificultăți și chiar confruntări. Punctul de pornire al acestor negocieri îl
constituie faptul că regimurile liberale contemporane sunt obligate de propriile reglementări
să acorde libertatea religioasă tuturor persoanelor de pe teritoriul lor și să nu cond iționeze
prezența pe teritoriul lor de apartenența la o religie anume. Așa cum este interpretată în
prezent, libertatea religioasă presupune interzicerea oricărei restricții bazate pe apartenența la
un cult sau o religie iar statele trebuie să intervină ac tiv pentru protejarea persoanelor
împotriva discriminărilor pe bază de religie57. În plus, libertatea religioasă presupune și
posibilitatea pentru indivizi de a îndeplini obligațiile zilnice care decurg din practicarea unei
religii. Din moment ce viața coti diană include elemente reglementate de către stat, cum ar fi
facultativitatea participării la cursuri sau program de muncă flexibil, acest lucru poate
necesita intervenția, nolens -volens, a statului de a adopta măsurile care se impun. În acest fel,
obligaț iile constituționale ale regimurilor liberale de a respecta libertățile religioase împiedică
practic orice încercare de asimilare. Prin urmare, conform reglementărilor actuale, negocierile
din cadrul sferei religioase pot conduce la o varietate de posibile aranjamente care pot fi
considerate a fi apanajul unui pluralism moderat. Aceasta include politici echitabile de
finanțare sau de scutiri de taxe, accesul la mijloacele reglementate pentru recunoașterea
legală, în cazul în care cultul respectiv nu este re cunoscut, consultări regulate între autoritățile
publice și reprezentanții comunităților religioase, toleranță în ceea ce privește probleme
legate de căsătorie sau viața familială, inclusiv recunoașterea ceremoniilor religioase de
căsătorie sau delegarea, în anumite circumstanțe, a unor competențe ale autorităților civile
către comunitatea religioasă, acordarea de mijloace adecvate pentru slujbe religiosae în
instituții publice, unități militare, închisori sau spitale, precum și posibilitatea acordării zile lor
libere cu ocazia sărbătorilor religioase specifice. Negocierile sunt mult mai dificile atunci
când granițele religioase au o componentă etnică sau rasială. Cu toate că integrarea în
societatea de inserție implică de cele mai multe ori elemente transfro ntaliere, aceste procese
se desfășoară diferit în funcție de fondul cultural al comunităților. Acest lucru se explică, în
primul rând, prin aceea că religiile se manifestă în diferite modalități atât material cât și
organizațional, atât în sfera publică câ t și în cea privată. În al doilea rând, atâta timp cât în
ziua de azi regimurile liberale sunt obligate prin propriile constituții și prin convenții

57 Zolberg – op.cit.

internaționale să respecte diferențele religioase și chiar să prevină și să combată orice faptă de
discrimi nare bazată pe apartenența religioasă, acest lucru nu se aplică în mod egal tuturor
cultelor sau tuturor aranjamentelor realizate pe baza negocierilor.

Tema 4: Managementul diversității, fundamentul unui mediu stabil de securitate
comunitară

Securitate a este o noțiune complexă și controversată, încărcată cu sentimente și valori
adânc înrădăcinate. Majoritatea oamenilor sunt de acord că o problemă de securitate apare
atunci când cineva – o persoană, o bandă sau un grup ori un stat – amenință viața, integ ritatea
fizică sau mijloacele de subzistență ale altcuiva58. Imaginea locuitorilor Madridului sau ai
Londrei după atacurile terorise din 2004, și 2005 sunt sugestive în acest sens.
Într-o lume în care securitatea și pacea depind de înțelegerea profundă a c auzelor
conflictului, ale instabilității sociale și politice și a unei întregi game de aspecte specifice ale
societății globale, eșecul în a înțelege complexitatea problemelor de securitate nu face altceva
decât să le agraveze59.
Odată cu sfârșitul Războiu lui Rece conținutul conceptului de securitate a fost lărgit
astfel încât, se pune mai mult accentul pe problemele nonmilitare de securitate, inclusiv cele
de natură internă, și impactul asupra securității indivizilor umani și a statelor60. În aceste
condiți i, fie că se referă la o comunitate restrânsă dintr -un mare oraș, fie că se referă la o
societate națională sau regională, întrebările estențiale asupra securității se vor circumscrie
asupra actorilor principali din procesul de implementare a securității, asupra amenințărilor,
asupra mijloacelor de contracarare sau asupra costurilor necesare asigurării unui nivel optim
al securității.
La baza tuturor teoriilor securității se află protecția intereselor proprii și capacitatea de
a reacționa la amenințări61 astfel încât actorii acestor procese percep amenințările sub mai
multe aspecte, ceea ce duce la dimensionarea și punerea în mișcare a mecanismelor
securității. Din perspectiva problematicii în discuție managementul diversității este una din
dimensiunile funda mentale ale stabilității și securității societății în ansamblul ei.

58 Kolodziej Edward A. – „Securitatea și relațiile internaționale”, Editura Polirom, Iași, 2007, pag. 11
59 Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae – „Managementul informației”, vol. I, Editura Bibliotheca, Târgoviște,
2006, pag. 67
60 Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae – op.cit., pag. 67
61 Kolodziej Edward A. – op. cit., pag 161 -281

8. Managementul diversității – concept; mecanisme;

Societatea europeană, comunitățile din cadrul statelor membre ale Uniunii trebuie să
fie pregătite să gestioneze în mod efectiv și efi cient aspectele diversității și să accepte faptul
că multiculturalitatea este un element inerent al construcției europene și al evoluției societății
acestui spațiu.
Fundamentul managementului diversității la nivel european își are rădăcinile în
primele ini țiative de demarare a proiectului european. Astfel, deși animați de crearea unei
uniuni sociale și politice la nivelul continentului, primii vizionari ai acestei inițiative nu aveau
în vedere cu preponderență ideea asocierii unor culturi distincte. Teama c ă aceste culturi se
vor opune procesului de europenizare a făcut ca aceste aspecte să fie relativ ignorate.
reevaluarea multiculturalității a survenit în cursul anilor '70 odată cu afirmarea unei noi
generații de cărturari postmoderni care argumentau că pr oiectul iluminist, cu accentul pe
hegemonia statului -națiune și pe ideologiile monolitice era adevăratul obstacol în calea
realizării unității europene62. Postmoderniștii afirmă că accentul asupra unei perspective
unice și asupra unei viziuni unificate susț ine doar o agendă colonială care dă naștere la
intoleranță față de alte puncte de vedere și amplifică represiunea și violența împotriva
minorităților63.
În această argumentație este necesară reevaluarea mecanismelor de regularizare și
reglementare a relații lor intracomunitare din perspectiva asigurării securității la nivelul
comunităților și, implicit, al societății. Este evident faptul că diversele grupuri interacționează
la nivel local, producând atât schimburi culturale, de tradiții și valori, cât și o ci ocnire a
acestor componente. Modul în care acestea sunt gestionate dau măsura gradului de toleranță
al comunității dar și al eficacității politicilor elaborate și implementate de autorități.
Atunci când vorbim despre managementul diversității la nivelul un ei comunități avem
în vedere o serie întreagă de elemente care relaționează în cadrul unui adevărat sistem, o
adevarată matrice asupra stării unei comunități. Gruparea acestor elemente nu este una
aleatorie, condiționalitățile politice, sociale, economice și culturale stabilind o ordine
riguroasă în cadrul sistemului.
Analiza începe î n mod evident cu componentele de bază care interacționează la
nivelul comunității: grupurile minoritare și cele majoritare. Apoi acestora li se adaugă

62 Rifkin Jeremy – "Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră "visul american"", Ed.
Polirom, Iași, 2006, pag. 206
63 idem

dimensiunea de politici d estinate reglementării raporturilor între aceste grupuri având inerent,
două rezultante care, finalmente dau măsura, ni velul stării de securitate a co munității
analizate.

9. Minorități și securitate – elemente caracteristice;

Managementul diversității a re implicații directe asupra securității societății în
ansamblul ei dar pornește de la comunitate. La nivelul comunității, grupurile sociale
interacționează, după cum spuneam, schimbând valori, protejându -și identitățile
promovându -și tradițiile. Multicult uralitatea începe la acest nivel, iar procesul este influențat
în mod evident de caracteristicile societale. Dacă ne află în prezența unei comunități deschise,
tolerante, atunci gestionarea diversității se realizează firesc, constructiv, interacțiunile soc iale
neavând nevoie decât de un cadru general de politici care să asigure fundamentul necesar.
Este evident, de asemenea că, întregul proces se va caracteriza prin toleranță și incluziune
socială ceea ce va rezulta într -un mediu de securitate optim.
Atun ci când comunitatea este închisă, intolerantă, schimburile culturale vor
reprezenta adevărate ciocniri de civilizații . În această conjunctură, autoritățile constituie o
parte integrantă a procesului de interacțiune deoarece pentru menținerea capacității mi litare
de apărare și susținerea stabilității politice interne și astfel a forței regimului – atribute
exclusive ale statului -, producția economică este capitală, astfel încât orice fenomen care
afectează abilitatea statului de a maximiza puterea materială , deci și gestionarea diversității ,
trebuie considerată ca o amenințare la securitatea națională. În ceea ce privește societatea,
alterarea compoziției socio -etnice, caracterului sau identității comunităților fără un
consimțământ din partea majorității, re prezintă, de asemenea, o amenințare la siguranța
publică ducând la radicalizarea socială64. La fel ca și o schimbare de guvern care poate
reprezenta „moartea” statului, o schimbare semnificativă în caracteristicile sociale sau a
propriei identități duce la la crearea unei noi entități și astfel, la moartea vechii paradigme a
identității sociale. Acest lucru poate reprezenta chiar moartea unei națiuni.
Fiecare din dinamici le societale sau comunitare reprezintă elemente semnificative ale
securității iar dinamica minorităților a constituie parte integrantă a acestor dimensiuni.
Impactul relațiilor intracomunitare asupra statelor și asupra societăților din punctul de vedere
al securității, se poate realiza având în vedere trei interese majore care caracterizeaz ă acest
raport , interese prin care se urmărește asigurarea caracteristicilor mediului de securitate

64 Castles Stephen, Davidson Alastair – op.cit., pag. 64-84

necesar existenței și dezvoltării acestora. Astfel, am în vedere interese militare care se referă
la integritatea teritorială și suveranitatea politică, cel e materiale având în vedere producția
economică și bogăția, în timp ce interesele societale au în vedere identitatea națională și
cultura.
Așa cum arătam mai sus, amenințările sunt cele care pun mecanismele securității în
mișcare. Cu alte cuvinte, echilib rul între interesele securității este un produs al percepției
amenințărilor. Politicile legate de fiecare dimensiune sunt afectate atunci când apare o
schimbare de echilibru. Amenințările pot fi grupate în două mari categorii: externe (politico –
militare) ș i interne (societale). Atunci cânt amenințările externe se acutizează, echilibrul tinde
spre aspectele materiale și militare. Aceste două dimensiuni sunt corelate în cel mai înalt
grad. Producția economică este necesară atât pentru apărare cât și pentru a reduce riscurile
mișcărilor sociale, astfel încât, abilitatea statului de a menține un echilibru predominant
economic în societate depinde de presiunea exercitată de amenințările externe asupra
coeziunii sociale. Atâta timp cât această presiune nu duce la o creștere a intereselor
economice de o parte sau alta a balanței, presiunile sociale care impun accent pe latura
societală a securității, se reduc.
Atunci când amenințările externe scad, coeziunea socială nu mai este sub presiune
ceea ce duce la o crește re a importanței sensibilităților societale. În general, amenințările
interne se centrează asupra caracteristicilor tradiționale privind identitatea națională,
incluzând rasa, etnicitatea, cultura religia și limba65 cu toate că, la nivelul democrațiilor
occidentale, există tensiuni interne și între dimensiunea etno -culturală și cea ideologică a
identității naționale66.
Rolul acestei scurte analize care este susceptibilă de diverse dezvoltări ulterioare este
acela de a crea un model teoretic care poate oferi un cadru de evaluare a unei comunități
multiculturale din prisma interacțiunilor societale, efectelor politicilor publice și al mediului
de securitate. Întotdeauna este de dorit ca efectul acestor relaționări și politici să fie unul
pozitiv, de conștienti zare asupra adevăratelor valori ale multiculturalismului și asupra
necesității promovării toleranței și incluziunii sociale. Abordările teoretice însă sunt lipsite de
sens și își pierd conținutul atunci când pozițiile se radicalizează. Pe de -o parte comuni tatea ,
ca răspuns la eșecul statului de a asigura un nivel optim de securitate, își proiectează
nemulțumirile asupra grupurilor minoritare , iar pe de altă parte statele răspunzând presiunilor

65 Castles Stephen, Davidson Alastair – op. cit. pag. 76 -81
66 Smith Anthony D. – „ National Identity”, Reno, Nevada: University of Nevada Press, 1991, pag 123

societale , adoptă politici caracterizate prim ambivalență – politici exclusive și inclusive – care
de cele mai multe ori duc la discriminare, segregare și enclavizare.

Tema 5: Considerente privind discriminarea . Mecanisme și instituții de combatere a
discriminării

În paralel cu afirmarea egalității în drepturi, prin cipiul nediscriminării s -a impus
treptat ca un element esențial în eforturile pentru asigurarea respectării și promovarea
drepturilor omului. Este, în esență, forma negativă a egalității în drepturi. De aceea, cele două
componente se definesc de multe ori în strânsă legătură, sau una prin elementele celeilalte.

10. Discriminarea – forme ;

Protejarea drepturilor omului este un domeniu susceptibil a avea mai multe abordări,
atât prin prisma categoriilor protejate de diferite acte normative și instituții cât și prin prisma
domeniilor diferite în care drepturile omului se manifestă. Din punctul de vedere al
discriminării, situația este deosebit de complexă. O faptă de discriminare are ca premisă
încălcarea unuia sau mai multor drepturi, în diferite domenii ale vieții politice sociale sau
culturale67. De asemenea, în rândul comportamentelor discriminatorii trebuie să includem în
mod specific toate formele de amenințare sau de încălcare a drepturilor omului. Raporturile
sociale legate de sex, vârstă, religie, de r elațiile dintre etnii, naționalități sau culturi, de
înfățișarea fizică, handicapurile fizice sau mintale sunt tratate cu aceeași atenție în timpul
manipulărilor experimentale sau în dările de seamă asupra efectelor prejudecăților. La această
suită de aspe cte putem adăuga formele cele mai diverse de hărțuire, la locul de muncă, în
cadrul relațiilor dintre colegi în școli sau licee, dar și toate inegalitățile economice sau
cognitive din interiorul sau din afara locului de muncă, și astfel avem o imagine grăi toare a
complexității discriminării. Diferențierea pieței muncii între un sector primar, alcătuit din
salariați relativ privilegiați pe diverse planuri, și un sector secundar, compus din beneficiarii
unor contracte precare, slab remunerați și cu o protecți e socială și sindicală mai redusă,
precum și influența factorilor culturali și socio -istorici asupra inegalității veniturilor pentru
același tip de post contribuie la accentuarea fenomenelor evocate anterior68.

67 Cămărășan Adrian – „Combaterea discriminării componentă de bază a protecției drepturilor omului în
România” în Cristian Jura (coordonator) – „Sistemul complementar de protecție a drepturilor omului și de
combatere a discriminării în România”, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2004, pag. 31
68 Ferreol Gilles, Deubel Philippe – „Economie du travail”, Paris, Armand Colin, 1990, pag.67 -73

Pe lângă complexitatea ei, discriminarea își are izvoarele în diverse atitudini și matrici
comportamentale. La baza acestora stau anumite tabu -uri existente la nivelul societății
precum și camuflarea situațiilor discriminatorii în haina unor pseudo -probleme menite să
distragă atenția indivizilor sau comunităților de la consumarea faptelor de discriminare.69 Mai
precis discriminarea poate fi o consecință a prejudecăților și a stereotipurilor. Natura și
cauzele sale par să depindă de mai mulți factori și să rezulte atât din modul de structurare a
instit uțiilor și a societății, cât și din reprezentări sau scheme cognitive. Pentru Michael Billig
aceste chestiuni „ar trebui să iasă din cadrul considerațiilor pur psihologice pentru a conduce
la o analiză a puterii, în special a puterii politice sau economice70”.
Ca tipuri de acțiuni pe care le presupune discriminarea, reglementările au în vedere
deosebirile, excluderea, restrângerea, limitarea sau preferințele71 bazate pe diverse criterii,
dintre care o parte le -am enumerat mai sus. Această enumerare de concept e care parțial se
suprapun și sunt folosite fie împreună, fie separat, este menită să acopere cea mai largă arie
de acte și comportamente discriminatorii. De asemenea, este de reținut faptul că, definiția
dată discriminării include orice scop sau, chiar da că nu -l urmăresc, au ca efect inegalitatea în
exercitarea drepturilor omului72.

11. Discriminarea – concept (cazul minoritatilor etnice si nationale)

Un aspect interesant de clarificat este criteriul de discriminare care i nclude și
categoria minoritățilo r etnice și naționale . Așa cum o persoană se bucură de beneficiul
ansamblului drepturilor omului, tot la fel putem spune că și un cetățean aparținând unui grup
social având statut de minoritate națională sau etnică „se bucură” de discriminare sub toate
aspectele.
Conform reglementărilor internaționale precum și doctrin ei, discriminarea vizează
orice persoană care, pe motiv de rasă, origine națională sau etnică ar face obiectul unui act de
discriminare. În ceea ce privește religia sau convingerile ca bază a discriminării rasiale,
trebuie subliniat că acest lucru este posibil doar atunci când aceasta este un element esențial
al originii naționale sau etnice a unei persoane sau a unui grup. În acest caz, distincția poate fi

69 Cămărășan Adrian – „Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Context. Perspective” în
„Geopolitica”, Revistă de Geografie Politică, GeoPolitică și GeoStrategie, Nr. 1/2004, Pag. 25 -28
70Billig Michael – „Racisme, préjugés et discrimination” în Moscovici Serge (coordonator) – „Psychologie
sociale”, Paris, PUF 1984, pag 449 -472
71 Jura Cristian (coordonator) – „Legislație în domeniul nediscriminării – studii privind nediscriminarea”,
Editura All B eck, București, 2003
72 idem

dificilă, discriminarea pe motive re ligioase putând să reprezinte în esență sau să mascheze o
discriminare rasială.
Unii autori susțin că discriminarea vizează grupuri de persoane și, astfel, se definește
numai față de grupuri diferite73. Această concepție însă nu corespunde realității faptel e de
discriminare a vând în prim -plan individul, înainte de grupuri de persoane sau colectivități iar,
pe de altă parte, o discriminare comisă împotriva unei persoane este sancționată de normele
în vigoare iar mecanismele de combatere sunt identice, astfel încât obiectul discriminării
rămâne persoana luată individual. Conceptul de grup poate fi important pentru fiecare
persoană, drept criteriu de referință al trăsăturilor identitare dar grupul nu este titularul
drepturilor respective.
În această privință Cha rles Rousseau arăta , încă din 1930, că „protecția minorităților
protejează omul ca aparținând unei rase, ca aderând la o anumită religie, ca vorbind o
anumită limbă74.” Deci, nu este vorba de protecția grupului ca atare, ci a identității fiecăruia
din membr ii săi, decurgând din trăsătura obiectivă a diferenței de rasă, religie, limbă.
Mișcările revoluționare de la sfârșitul sec XVIII au consacrat conceptele de drepturi
fundamentale ale omului și de egalitate între indivizi, concepte reluate și dezvoltate ult erior în
toate tratatele și declarațiile politice adoptate la nivelul tuturor organismelor internaționale.
Cu toate acestea, încălcarea frecventă a acestor principii a favorizat escaladarea
antisemitismului, a intoleranței și xenofobiei ducând inevitabil l a apariția unor teze, concepții
și doctrine de supremație a unor rase, ceea ce a provocat dese și sângeroase conflicte locale,
regionale sau mondiale75.
Experiența nefericită a Societății Națiunilor – de altfel o idee salutară a președintelui
american W. Wi lson – coroborată cu principiile de discriminare, anti -semitism și intoleranță
care au stat la baza ideologiei celui de -al doilea Război Mondial, au condus la necesitatea
adoptării unei noi viziuni în ceea ce privește drepturile omului, protecția acestora în sensul
asigurării efective a egalității indivizilor și a sancționării încălcării drepturilor acestora.
Astfel, stabilirea și punerea în practică a unor sisteme integrate care să asigure efectiv
protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omu lui a devenit o necesitate. Acest
lucru a fost realizat prin crearea unor mecanisme eficiente care, prin activitatea lor, să
conducă la realizarea scopurilor propuse. În acest sens, la toate nivelurile – mondial, regional

73 Lerner Natan – „Group Rights and Discrimination in International Law”, în „Peoples and Minorities in
International Law”, 1993, pag. 1993
74 Rousseau Charles – „Protection des minorités et reconnaissance internationale des Droi ts de l ’Homme ” în
Revue du droit public, 1930, t47, pag. 413
75 Cămărășan Adrian, Petrescu Gabriela Elena – art.cit., pag. 395 -407

sau intern – tratatele de bază ale organizațiilor inter statale au instituționalizat structuri
complexe cu rol concret în protejarea drepturilor indivizilor sau categoriilor sociale și,
implicit, în combaterea discriminării.

12. Mecanisme O.N.U. de soluționare a cazurilor de discriminare;

Declarația Universală a Drepturilor Omului a constituit, pentru măsurile ulterioare ale
O.N.U. sau ale altor organizații internaționale, un adevărat document de referință. Acest
document, împreună cu Carta O.N.U. – în conformitate cu care a fost elaborat e – au
reprezentat fundamentul pentru dezvoltarea cadrului normativ privind prevenirea și
combaterea discriminării. Deși, până în acel moment, documentele adoptate făceau vorbire de
drepturi și libertăți fundamentale și egalitate de șanse, practic, Declara ția consacră
discriminarea ca fenomen raportat la încălcarea oricăror drepturi prevăzute în tratat. Această
abordare, coroborată cu documentele care au urmat – în special Pactele internaționale – a dus
la recunoașterea fenomenului ca reprezentând un risc m axim raportat la recunoașterea,
aplicarea și protejarea drepturilor omului.
Ca o confirmare a celor afirmate mai sus dar, și ca punct principal al mecanismului de
combatere a discriminării la nivel mondial, adoptarea Convenției internaționale privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a reprezentat un moment crucial în
stabilirea cadrului normativ și instituțional în acest domeniu specific.
Una din cele mai importante noutăți pe care le aduce Convenția este definirea
discriminării. Astfe l, în sensul acesteia, prin discriminare se înțelege “orice deosebire,
excludere, restricție sau preferință (…) care are ca scop sau efect de a distruge sau
compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor
omului și a libertăților fundamentale în domeniile: politic, economic, social și cultural sau în
oricare alt domeniu al vieții publice76.” Noutatea și importanța acestei definiții constă în
faptul că practic, prin această definiție se stabilește “scheletul” defin iției oricărei discriminări:
discriminarea femeilor, discriminarea rasială, discriminarea ca definiție în directivele
europene sau în recomandările ECRI. Deși Convenția face referire la discriminarea rasială,
practica a dovedit că atât principiile definiți ei cât și circumstanțele sunt aplicabile în cazul
discriminărilor și pe alte criterii decât cel de rasă sau naționalitate. De altfel, datorită faptului
că, în principal cele mai grave forme de discriminare s -au manifestat în ceea ce privește

76 „Principalele instrumente internaționale privind drepturile omunlui la care România este parte”, vol. 1,
Institutul Român pe ntru Drepturile Omului, București, 2002, pag. 58

apartenența la o rasă, etnie, minoritate națională sau gen, la nivel internațional s -au
instituționalizat cu precădere aceste forme.
După cum spuneam, începând cu Carta O.N.U., Declarația universală și Convenția pentru
eliminarea discriminării rasiale, s -au pus bazele c reării unui mecanism de combatere efectivă
a discriminării. În cazul Convenției, implementarea dispozițiilor precum și adoptarea de
măsuri împotriva statelor părți care comit discriminări, organismul abilitat este Comitetul
pentru eliminarea discriminării rasiale. Comitetul este compus din experți cunoscuți pentru
moralitatea și imparțialitatea lor, aleși de către statele părți din rândul cetățenilor proprii iar
funcțiile sunt exercitate cu titlu individual. În procesul de numire a experților din cadrul
Com itetului se are în vedere repartiția geografică echitabilă, reprezentarea diferitelor forme
de civilizație precum și a principalelor sisteme juridice.
Convenția stabilește în sarcina Comitetului două proceduri distincte. Prima, în
conformitate cu art. 11 , privește diferendele între state pe tema aplicării prevederilor
documentului. Astfel, dacă un stat semnatar al Convenției consideră că un alt stat parte nu
aplică prevederile tratatului, el poate sesiza Comitetul în acest sens. În urma examinării
cauzei, în conformitate cu procedura stabilită în art. 11 -13, Comitetul se pronunță printr -un
raport asupra chestiunilor de fapt, raport care conține recomandări în vederea soluționării pe
cale amiabilă a diferendului77.
A doua procedură, în conformitate cu art. 14, prevede posibilitatea persoanelor sau
grupurilor de persoane de a adresa Comitetului plângeri împotriva violării de către un stat
parte a drepturilor enunțate în Convenție. În condițiile prevederilor documentului, statele
părți trebuie să desemneze un organism specializat care să fie responsabil cu primirea
plângerilor privind discriminarea rasială, organism care își intră în rol abia după epuizarea
căilor interne de atac. De asemenea, plângerea se poate înainta Comitetului abia după ce acest
organism s e pronunță la nivel național asupra acesteia. La fel ca și în cazul primei proceduri,
Comitetul adresează sugestii și recomandări părților implicate – statul parte și petiționarul în
cauză.

13. Mecanisme ale Consiliului Europei de soluționare a cazurilor de discriminare;

La 5 mai 1949, reprezentanții a 10 state – Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia – au semnat înființarea Consiliului
Europei cu sediul la Strasbourg, organizație europeană care își propunea, într -o Europă

77 idem, pag. 60 -70

sfâșiată de ororile celui de -al doilea Război Mondial, obiective majore privind calitatea vieții
umane, a progresului, a apărării drepturilor omului. Promovarea și asigurarea constantă a
drepturilor omului și libertăților fundam entale ale omului reprezintă una dintre misiunile
centrale ale Consiliului Europei. În acest sens, el se manifestă pe patru planuri principale de
acțiune:
– realizarea unor sisteme de control și de protecție eficace a drepturilor și libertăților
fundament ale ale omului;
– identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului și a demnității umane;
– sensibilizarea publicului asupra importanței drepturilor omului;
– promovarea educației și a formării profesionale în materia drepturilor omului78.
Așa cum aminteam mai sus, mecanismul pus în practică de O.N.U. a fost preluat și
chiar îmbunătățit de alte organizații internaționale. Între acestea, Consiliul Europei are un loc
bine definit.
De altfel, notorietatea Consiliului Europei în domeniul protecț iei drepturilor omului se
datorează în primul rând Convenției privind Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, denumită în mod curent Convenția Europeană a Drepturilor omului, semnată
la 4 noiembrie 1950 la Roma.
Textul Convenției rea firmă drepturile esențiale înscrise în Declarația Universală a
Drepturilor Omului. Printre acestea, se numără dreptul la viață (articolul 2), interzicerea
sclaviei și a muncii forțate (articolul 3), dreptul la libertate și la siguranță și drepturile
persoa nei reținute ca urmare a unor decizii judiciare (articolul 5), dreptul la judecarea cauzei
sale în mod echitabil, în mod public într -un termen rezonabil, premiza nevinovăției și dreptul
la asistență juridică (articloul 6), dreptul la viața privată, inviola bilitatea domiciliului și a
corespondenței (articolul 8), libertatea de gândire, de convingere și de religie (articolul 9),
libertatea de expresie (articolul 10), dreptul la întrunire pașnică și dreptul la asociere
(articolul 11), nediscriminarea în exerci tare drepturilor și libertăților (articolul 14).
Ulterior au fost adoptate 12 protocoale adiționale prin intermediul cărora s -au adăugat
alte drepturi, printre care, cel mai important din perspectiva lucrării de față este Protocolul 12
referitor la comba terea discriminării79.
Protocolul 12 la Convenție este de dată relativ recentă, înscriindu -se într -un context
complex de intensificare a luptei împotriva discriminării la nivel European. Astfel, potrivit
Art. 1 din acest Protocol, dreptul individului de a se bucura de oricare din drepturile

78 „Manualul Consiliului Europei”, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucuerști, 2003
79 idem

prevăzute de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată pe sex, rasă, culoare,
limbă, religie , opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau naștere, apartenența
la o minoritate naționa lă, avuție, naștere sau orice altă situație.
Analizând prevederile cuprinse în art. 1 al Protocolului precum și cele ale art. 14 din
Convenție, putem observa că, acestea coincid. Însă, noutatea adusă de protocol se referă la
competența Curții Europene a D repturilor Omului de a primi cererile persoanelor fizice,
organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de persoane particulare în cazuri de
discriminare. Aceste prevederi realizează, practic, consfințirea normativă a rolului Curții de a
soluționa plânger i privind cazuri de discriminare competența acesteia în soluționarea
încălcărilor prevederilor Convenției fiind, de altfel, indubitabilă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înființată în 1959, în urma adoptării de
către Consiliul Europei a Conven ției Europene a Drepturilor Omului. Aceasta, alături de
Comisia europeană a drepturilor omului și Comitetul miniștrilor, făcea parte din mecanismul
de control al Consiliului și avea rolul de a se pronunța și de a se decide asupra cazurilor de
încălcare a d repturilor omului.
Ca urmare a numărului tot mai mare de plângeri adresate Consiliului Europei și în
special a creșterii rapide a componenței acestei organizații după 1989, a devenit necesară o
reformă a mecanismului de control. Astfel, prin Protocolul n r.11 la Convenția europeană a
drepturilor omului, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, s -a înființat o Curte unică
permanentă, înlocuind cele două instituții anterioare.
Această reformă, inițiată la prima reuniune la nivel înalt a Consiliului Europei (V iena,
9 octombrie 1993), a vizat creșterea eficienței mijloacelor de protecție, reducerea duratei
procedurilor de examinare a plângerilor, sporirea accesibilității persoanelor la sistemul de
control și întărirea protecției drepturilor omului.
Curtea Eur opeană a Drepturilor Omului a devenit direct acesibilă persoanelor
prejudiciate în drepturile garantate de Convenție, iar jurisdicția sa este obligatorie pentru
toate statele membre ale Consiliului. Ea funcționează pe o bază permanentă, ocupându -se de
întregul proces de examinare și soluționare a tuturor cazurilor care îi sunt adresate.
Controlul asupra aplicării deciziilor Curții și constatarea eventualelor încălcări ale
acestora revin Comitetului Miniștrilor, care asigură, în special, adoptarea de către state a
măsurilor generale (modificarea legislației, jurisprudenței, reglementărilor și practicilor)
necesare evitării unor noi încălcări similare.

Partea 2: Mecanisme și politici privind protecția minorităților naționale și etnice

Descriere : Prezen ta unei minorități etnice, lingvistice sau religioase la nivelul unei comunități
influențează într -un grad ridicat dezvoltarea economică, socială, culturală și relațiile
intracomunitare. Aceste aspecte se repercutează în mod inevitabil asupra situației soc ietății,
asupra statului ca entitate și asupra organismelor regionale sau internaționale de cooperare.
Acest modul examinează, pe de -o parte mecanismele și instrumentele internaționale de
gestionare a problematicii minorităților precum și evoluția politici lor europene în ceea ce
privește reglementarea statutului minorităților.

Concepte si cuvinte cheie: securitate, nediscriminare, politici inclusive, politici exclusive,
model social.

Tema 1: Sistemul ONU, și al Consiliului Europei privind protecția drept urilor
minorit ăților

Așa cum rezultă din cele arătate într -o secțiune precedentă, problema minorităților
este una foarte veche, chair dacă o bună perioadă nu a fost exprimată ca atare, neconstituind
decât recent obiectul codificărilor, teoretizărilor și conceptualizărilor la n ivel național sau
internațional.
Din punct de vedere principial, o coexistență constructivă între majoritate și minorități
impune recunoașterea unor valori primordiale din partea amvelor părți: drepturile și libertățile
fundamental e ale omului așa cum sunt ele stipulate în Carta O.N.U.
Statului suveran îi revine responsabilitatea asigurării drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățeanului pe plan intern, precum și a intereselor legate de problemele
minorităților. Acest mod de soluționare a problemei minorităților între stat și cetățenii săi a
constituit un domeniu rezervat în exclusivitate dreptului intern, respectându -se în acest mod
unul din principiile de bază ale dreptului internațional: suveranitatea statelor.
Așadar statului îi revine sarcina să realizeze echilibrul necesar între tendința
crescândă de consolidare a unității politice și sociale și încercările minorităților de a -și

dezvolta propria identitate, tinzând de multe ori în acest sens la a se sustrage competen țelor
statului.
Pe plan internațional statul trebuie să realizeze un echilibru între suveranitatea sa și
problema minorităților și exercitarea garanțiilor internaționale pe care și le -a asumat în ceea
ce privește protecția minorităților.
În scopul realiz ării celor două tipuri de echilibre (intern și extern) menționate mai sus,
statele membre ale O.N.U. au decis neincluderea în Carta O.N.U. a unor referiri speciale la
minorități întrucât era general acceptată ideea că prevederile referitoare la protecția
drepturilor individuale ale omunui erau suficiente. Aceeași atitudine de neincludere a unor
referiri speciale la minorități s -a manifestat și față de Declarația Universală a Drepturilor
Omului. Acest mod de abordare a constituit o consecință firească, o rea cție normală față de
ororile celui de -al doilea război mondial precum și o reflectare a noii ordini mondiale
instaurate.

14. Sistemul O.N.U. de protecție a minorităților naționale; – directii de actiune, instrumente
(universale,regionale), categorii de doc uemnte, exemple.

Așadar, pe plan mondial, primul pas către abordarea într -un mod rațional, obiectiv și
eficient a problemei minorităților în vederea menținerii păcii, a fost realizat prin adoptarea
Cartei O.N.U. , în conformitate cu care, realizarea coope rării internaționale în "promovarea și
încurajarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără
deosebire de rasă, sex, șlimbă, religie, reprezintă scopul primordial al O.N.U.".
În vederea realizării dezideratelor pro puse, O.N.U. a avut în vedere mai multe direcții
de acțiune.
O primă direcție a constituit -o crearea și dezvoltarea cadrului de manifestare a
drepturilor omului și a respectului față de valoarea ființei umane în statele membre ale
organizației. În acest s ens trebuie amintit faptul că în cadrul larg al promovării drepturilor
omului, O.N.U. are ca obiectiv declarat stabilirea de drepturi suplimentare și instituirea de
aranjamente speciale, atât pentru persoanele aparținând minorităților cât și pentru minorit ăți
percepute ca grupuri.
Acordarea de drepturi speciale s -a bucurat și se bucură în continuare de un acord
limitat din partea statelor.
O a doua direcție a fost aceea de promovare a principiului nediscriminării la toate
nivelurile societății umane.

În vederea realizării scopurilor propuse, a trebuit să se elaboreze instrumentele
internaționale care tratează problematica minorităților din perspectiva drepturilor omului și a
nediscriminării. Chiar dacă grupul țintă nu -l reprezintă minoritățile naționale, O.N.U. a
elaborat o serie de texte care se referă la domeniile menționate mai sus. Trebuie precizat că
aceste documente nu au toate aceeași forță juridică. Astfel, unele documente de importanță
deosebită derivă din obligativitatea statelor de a le respecta . Altele, neavând valoare
obligatorie de drept, au contribuit la formarea normelor cutumiare din care decurg obligații
generale.
Un exemplu de documente din prima categorie ca importanță sunt:
– Declarația Universală a Drepturilor Omului;
– Pactul inter național referitor la drepturile civile și politice;
– Protocoalele adiționale atașate Pactului Internațional menționat mai sus;
– Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale.
Categoriile de documente care tratează probl ematica minorităților pot fi extinse și în
ceea ce privește abordarea acestei problematici la nivel regional, sunt:
1. Tratate și Convenții;
2. Declarații și Recomandări;
3. Studii și Rapoarte.
Referitor la prima categorie, este important de subliniat faptul că O.N.U., în procesul
de elaborare a acestui tip de documente, nu a vizat grupurile minoritare în particular, ci
protecția drepturilor fundamentale ale omului, considerându -se că încălcarea drepturilor
persoanelor aparținând grupurilor minoritare r eprezintă, în fapt, o încălkcare a drepturilor
omului unanim recunoscute și acceptate.
În acdrul acestei categorii se disting două tipuri de documente:
a) Texte generale cum ar fi Carta O.N.U. și Pactele internaționale referitoare la
drepturile omului, î n care se consacră egalitatea tuturor oamenilor în fața legii și
nediscriminarea între aceștia;
b) Texte cu caracter special care au o sferă de acțiune mai restrânsă , fiind axate pe
diverse probleme cum ar fi:
– Convenția pentru reprimarea crimei de geno cid (1948);
– Convenția asupra tuturor formelor de discriminare a femeilor (1979);
– Convenția referitoare la drepturile copilului ;
– Convenția referitoare la discriminarea în materie de muncă și profesie (1958);
– Convenția privind lupta împotriva dis criminării în doemniul învățământului;

– Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială.
Cea de -a doua mare actegorie de documente are, în general, drept finalitate un
document din prima categorie. Motivul principal p entru care se produce acest circuit logic
este legat de faptul că statele sunt mai deschise ideii de a aproba o declarație de principii și
mult mai reticente atunci când se pune problema acceptării obligativității ce decurge dintr -o
convenție internațional ă. În general, atunci când există divergențe între state este preferabil să
se găsească măcar câteva puncte comune ce pot constitui baza unor discuții viitoare.
În problematica aflată în discuție, respectiv cea a minorităților, au fost elaborate
numeroase documente din această a doua categorie (declarații), din care amintim mai jos
câteva:
a) Texte generale:
– Declarația Universală a Drepturilor Omului;
– Declarația asupra eliminării tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazate pe
religie sau convingere;
– Declarația asupra rasei și prejudiciilor rasiale;
– Declarația principiilor cooperării culturale internaționale;
– Declarația referitoare la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau
etnice, religioase sau lingvistice.
Acest document este, practic, singurul care vizează în mod direct problema
minorităților, stabilind drepturile persoanelor aparținând acestei categorii precum și
obligațiile ce revin statelor pentru protejarea acestora.
În ceea ce privește modul de elabo rare a unor documente din categoriil e mai sus
menționate, acestea pot fi elaborate în cadrul instituțional O.N.U. ce abordează problema
drepturilor omului.
Sistemul creat la nivelul O.N.U. reflectă două mari direcții de acțiune. Pe de -o parte
sunt instrum entele și instituțiile care își au fundamentul în promovarea Cartei O.N.U. iar pe
de alta, organisme care monitorizează implementarea tratatelor internaționale privind
drepturile omului80.

15. Descrieti Comisia/Consiliul pentru Drepturile Omului – evolutie, scop, directii de actiune.

În vederea promovării și protecției drepturilor omului, C.E.S. a înființat în 1964
Comisia pentru Drepturile Omului. Până la dizolvarea ei în 2006, a ceasta elabora liniile

80 http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/Pages/HumanRightsBodies.aspx

politicii generale, studia problemele drepturilor omul ui și monitoriz a respectarea drepturilor
omului în lume, putând investiga diferite plângeri privind violarea drepturilor omului și
acționează atunci când există probe ce atestă violări pe scară largă ale acestora. În 2006, rolul
și atribuțiile Comisi ei au fost preluate de Consiliul pentru Drepturile Omului .
Consiliul este o structură interguvernamentală cu responsabilități în consilidarea
promovării și protecției drepturilor omului la nivel global. Scopul principal al creării
Consiliului este soluționarea violării dreptului omului și elaborarea recomandărilor pe această
temă81. În cadrul Consiliului, înlocuind Subcomisia pentru Promovarea și Protecția
Drepturilor Omului, funcționează Comitetul Consultativ ca structură de reflecție și
consultanță pentru acțiu nile adoptate de Consiliu.
Din perspectiva problematicii minorităților, în cadrul Consiliului funcționează
Froumul asupra problemelor minorităților, înființat î n baza Rezoluției Consiliului 6/ 15 din 28
septembrie 2007. Acesta oferă cadrul pentru promovare a dialogului și cooperării în probleme
privind minoritățile naționale, etnice, lingvistive și religioase, identificând și analizând bune
practici, oportunități și porvocări în ceea ce privește implementarea Declarației referitoare la
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau
lingvistice82.
De o importanță deosebită s -a bucurat constituirea Înaltului Comisariat pentru
Drepturile Omului. Atribuțiile acestei structuri sunt concentrate pe acordarea de consultanță,
expe rtiză și suport diferitelor mecanisme de monitorizare a respectării drepturilor omului din
sistemul O.N.U83.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este un alt organ important creat
pentru a controla progresele realizate în aplicarea Convenției. Comitetul are un triplu rol:
– de a examina rapoartele periodice furnizate de către statele părți;
– de ajuca rolul de conciliator între statele părți;
– de a analiza, după epuizarea căilor de recurs interne, petițiile ce emană de la
persoane sau grupu ri de persoane, în scopuri reparatorii84.
În afara instrumentelor cu caracter universal în materie de drepturile omului, elaborate
la nivelul O.N.U., există tendința elaborării de instrumente cu caracter regional, care enunță și
ele principiul nediscrimină rii, ca regulă generală. Existența unor astfel de instrumente este
strâns legată de cadrele instituționale regionale create.

81 http://www2.ohchr.o rg/english/bodies/hrcouncil/
82 http://www2.ohchr.org/english/bodies/hrcouncil/minority/forum.htm
83 http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/Pages/HumanRightsBodies.aspx
84 http://www2.ohchr.org/english/bodies/cerd/index.htm

În acest sens putem aminti:
– Convenția americană referitoare la drepturile omului, elaborată de către Organizația
Statelor Ameri cane;
– Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, elaborată de către Organizația
Unității Africane;
– Convenția europeană a drepturilor omului, elaborată de către Consiliul Europei.

16. Sistemul Consiliului Europei de protecție a minorităților naționale – directii de actiune,
instrumente, categorii de documente, exemple.

La 5 mai 1949 reprezentanții a 10 state – Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia Olanda și Suedia – au semnat înființarea Consiliului
Europei cu sediul la Strasbourg, organizație regională care își propunea, într -o Europă sfâșiatî
de ororile celui de -al doilea război mondial, realizarea unor obiective importante privind
calitatea vieții umane, a progresului, a apărării drepturilor omului. Între principalele valori
proimovate de această organizație se numără și protecția drepturilor omului așa cum sunt ele
prevăzute în Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.
Respectând același mod de abordare a problematicii minorităților naționale ca și
O.N.U., Consiliul Europei înglobează instrumentele de protecție a minorităților într -un cadru
mai larg. Trebuie însă subliniate câteva aspecte deosebit de importante legate de activitatea și
modul de abordare a problematicii minorităților la nivelul Consiliului Europei.
O primă observație este aceea că sintagma "minorități naționale" este uzitată frecvent
în cuprinsul instrumentelor acestui organism datorită însăși componenței acestuia, Consiliul
reprezentând o organizație pan europeană care cuprinde toate statele europene. Conform celor
arătate într -o secțiune precedentă, dacă la nivelul statelor Europei Occidentale vorbim mai
ales de minorități etnice, condițiile istorice au făcut ca în Europa Centrală și de Est
terminologia folosită să se centreze pe minorități naționale.
O a doua observație constă în sublinierea complexității mecanismelor de protecție a
drepturilor omului la nivelul Consiliului Europei. Pornind de la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului , Consiliul și -a dezvoltat instituții specializate capabile să gestioneze
problematic specifică promovării și protejării drepturilor omului prin măsuri concrete. Din
această categorie fac parte Comisia Europeană Împotriva Rasismului și Intoleranței – abilitată
să emită recomandări în domeniul de competență – și, poate cel mai important organism,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, structură prezentată anterior. A ceastă dezvoltare

instituțională a permis organelor fundamentale ale Consiliului să se axeze mai ales pe
elaborareea de politici și programe destinate acțiunilor pozitive, proactive în domeniul
promovării drepturilor omului, fără însă a neglija aspectele normative care rămân în sarcina
structurilor primare ale Consiliului.
Revenind la problematic a normativă, ca și în cazul O.N.U., exist ă mai multe categorii
de documente elaborate de către Consiliul Europei:
1. Tratate și Convenții;
2. Declarații și Recomandări
3. Studii și Rapoarte.
Din prima categorie se disting textele generale și cele speci fice. Textele cu caracter
general sunt:
– Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale;
– Protocoalele adiționale la Convenția sus amintită;
– Cata socială europeană împreună cu Anexele și Protocoalele aferente ;
– Codul european de securitate socială;
– Convenția europeană de securitate socială.
Dintre textele cu caracter specific putem aminti:
– Acordul european referitor la suprimarea vizelor pentru refugiați;
– Acordul european cu privire la transferarea responsabilităților față de refugiați;
– Convenția europeană asupra statutului juridic al muncitorului imigrant;
– Convenția europeană pentru suprimarea terorismului.
Respectându -se logica prezentată în cadrul abordării O.N.U. cu privire la relația înt re
primele categorii de documente, din a doua categorie putem aminti:
– Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau
etnice, religioase și lingvistice;
– Recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei;
– Declarația de la Viena.
Cadrul instituțional în care au fost elaborate textele europene privind drepturile
omului și, implicit, ale minorităților naționale, a fost creat pe două niveluri. Un prim nivel în
care se adoptă declarații și recomandări, și facem r eferire aici la Adunarea Parlamentară, și un
al doilea nivel la nivelul căruia se încheie convenții și acorduri, reprezentat de Comitetul
Miniștrilor.

În atribuțiile Comitetului miniștrilor, organismul de decizie ale Consiliului Europei,
intră examinarea, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din proprie inițiativă, a
măsurilor adecvate pentru realizarea scopului Consiliului, inclusiv încheierea de acorduri și
convenții și adoptarea de către guverne a unor politici comune referitoare la chestiuni
specifice85.
Legat de textele adoptate, în atribuțiile Adunării Parlamentare intră deliberarea și
formularea recomandărilor cu privire la orice chestiune legată de scopul Consiliului Europei,
care intră în competența acestuia. Ea poate, de asemenea, să deliber eze și să facă recomandări
cu privire la orice chestiune care îi este supusă spre avizare de către Comitetul Miniștrilor86.
În cadrul Consiliului Europei, diferența între prima categorie de texte, respectiv
Tratate și Convenții, și cea de -a doua categorie, cea reprezentată de Declarații și
Recomandări, este aceeași ca și în cazul O.N.U., și anume: primele au un caracter consultativ,
iar din celelalte decurg efecte juridice ce trebuiesc respectate de către statele semnatare.
Documentul cel mai important din care decurg drepturi și obligații ce trebuie
respectate de către statele semnatare ale acestuia, este Convenția Cadru pentru protecția
minorităților naționale. Aceasta constitui primul instrument multilateral juridic obligatoriu
consacrat protecției minor ităților naționale în general. Obiectivul său este acela de a specifica
principiile juridice pe care statele se angajează să le respecte în vederea asigurării protecției
minorităților naționale. În acest mod, Consiliul Europei a răspuns Declarației de la V iena
pentru transformarea, în cea mai largă măsură posibilă, a angajamentelor politice adoptate de
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, în obligații juridice.
Legat de Convenția cadru, un alt do cument deosebit de important care, împreună c u
aceasta constituie cadrul procedural pentru protecția minorităților, este Carta Europeană a
Limbilor Regionale și Minoritare. Documentul sztabilește o serie de criterii care concură,
alături de prevederile Convenției la prezervarea limbilor minoritare în europa și la
promevarea și protejarea drepturilor culturale ale minorităților.

Tema 2: Politici ale Uniunii Europene privind gestionarea problematicii minorităților

85 http://www.coe.int/t/cm/aboutCM_en.asp# P25_338
86 http://assembly.coe.int/Main.asp?Link=/AboutUs/APCE_Procedure.htm

17. Abordări ale Uniunii Europene privind situația minorităților naționale din sta tele Europei
Centrale și de Est;

Atunci când vorbim despre protecția mi norităților la nivelul Uniunii Europene, analize
trebuie nuanțată și construită pornind de la o serie de specificități și clarificări conceptuale.
Pe de -o parte, trebuie spus că, oda tă cu aderarea statelor Europei Centrale și de Est,
problematica minorităților s -a dinamizat, noul concept de minoritate națională reprezentând
o abordare necesară chiar dacă, în fond pentr u păstrarea unor aparențe diplomatice. În acest
sens, chiar dacă p roblematica minorităților includea cu preponderență aspecte sociale, de
integrare în comunitate și pe piața muncii, dinamica extinderii Uniunii a făcut necesară
adoptarea unui acquis comunitar în problematica minorităților naționale.
Tocmai această evol uție a problematicii dar și faptul că, la nivel regional exista un
cadru procedural bine fundamentat a făcut ca acest acquis să fie preluat de la Consiliul
Europei, dublat cu așa numitele Criterii Copenhaga.
O altă observație pe care trebuie să o facem ai ci este aceea că, exceptând unele
grupuri bine determinate de minorități lingvistice în unele state, majoritatea covârșitoare a
statelor membre vechi ale Uniunii asimilează minoritățile fluxurilor de migrație, în principal
migrația economică, fie că aceast a provenea din foste colo nii – exemplul Franței, și al Ma rii
Britanii, sau migrația regională sau globală, în cazul statelor nordice sau al Germaniei.
Uniunea Europeană, prin presiunea pe care a exercitat -o și-o exercită pozitiv asupra
țărilor din Europa C entrală, membre sau candidate la aderare, joacă un rol important în
chestiunea minorităților.
Mult mai completă a fost „Declarația Drepturilor Fundamentale ale Omului”, adoptată
de Consiliul European de la Luxembourg, în iunie 1991. În acest context, Comun itatea
înțelegea protecția minorităților prin afirmarea democrației, cu referință directă la țările din
Europa Centrală și de Est, eliberate de sub controlul regimurilor totalitare. De asemenea, se
sublinia în documentul menționat respectul Comunității fa ță de identitatea culturală și a
drepturilor de care trebuiau să se bucure minoritățile ca grupuri distincte în interiorul unor
state suverane.
Cu toate acestea, cu excepția suportului pe care Parlamentul European l -a acordat
minorităților lingvistice și c ulturale, protecția minorităților a fost absentă din agenda UE în
perioada imediat următoare intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht(1993).

Esența economică a construcției europene și insistența membrilor Uniunii pentru
afirmarea ideii de unitat e națională (suveranitate) explică într -o mare măsură această atitudine
a comunitarilor.
Pe măsură ce chestiunea drepturilor omului a fost integrată de Curtea de Justiție a
Uniunii în jurisprudența comunitară a crescut și interesul pentru drepturile minori tăților. Baza
legală se găsea chiar în Tratatul de la Maastricht, conform căruia (art.151 TUE , care înlocuia
art.128 din TCE) se specifica rolul Comunității în înflorirea culturii statelor membre, prin
respectarea diversității lor naționale și regionale.
Tratatul de la Amsterdam(semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999) a amendat acest
articol precizând că respectul pentru diversitate națională și regională are în vedere
moștenirea culturală comună, astfel că Uniunea trebuia să respecte și să promoveze
diversitatea culturală a statelor membre. În textul Tratatului de la Amsterdam a fost introdus
art.13(ex art.6 adin TCE) prin care Comunitatea era chemată să combată, în anumite condiții,
discriminarea pe criterii etnice, rasiale și religioase87.
Directiv a Consiliului de Miniștri din 29 iunie 2000 se referea, de asemenea, la „
principiul egalității de tratament între persoanele de origine etnică și rasială diferită”88.
Problematica minorităților a fost inclusă indirect în Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, astfel că art. 21 interzicea discriminarea pe baze etnice și pe baza
apartenenței la o minoritate națională, iar art.22 sublinia respectul diversității culturale,
religioase și lingvistice.
În plus, comunitarii au pus pe rol, începând cu 1993, un proces de negocieri bilaterale
și multilaterale, a cărui finalitate a fost și este „Pactul de Stabilitate pentru Europa Centrală și
de Sud -Est”89.
„Pactul de Stabilitate” face parte din „acțiunile comune” ale UE, menționate la
articolul J3 di n cel de -al II-lea pilon: Politica Externă și de Apărare Comună.
„Pactul” viza cu prioritate, țările din zona Europei Centrale pe cale să devină membre
ale Uniunii. Nu intra aici spațiul fostei Uniuni Sovietice, cu excepția statelor baltice. După
criza din Kosovo, „Pactul de Stabilitate” a vizat și zone din fosta Yugoslavie.
„Pactul de stabilitate” trata chestiunea minorităților din perspectiva negocierilor
bilaterale, mizând pe un dialog susținut între statele în cauză și minoritățile de pe teritoriul
suveran al acestora. În această categorie au intrat negocierile dintre Ungaria și Slovacia,

87 Gaetano Pentassuglia, „ The EU and The Protection of Minorities: The Case of eastern Europe ”, în European
Journal of International Law, No. 12 /1, 2001, p.6 -8.
88 Council Directive 2000 /43/EC.
89 Adrian Năstase, op.cit., p. 755 -760.

România și Ungaria, România și Ucraina, finalizate cu semnarea unor tratate bilaterale, ce
făceau trimiteri clare la protejarea minorităților naționale 90.
În altă ord ine de idei, „Pactul de Stabilitate” a influențat țările candidate la UE să
privească chestiunea minorităților într -o perspectivă de securitate europeană, depășindu -se
astfel cadrul național mult mai restrâns.

18. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Su d-Est/ Consiliul Cooperării Regionale

Consiliul Cooperării Regionale

Scurt istoric
În 2005 a fost demarat procesul de revizuire a activităților Pactul de Stabilitate pentru Europa
de Sud -Est PSESE datorită faptului că progresele statelor din regiune în r elația cu UE și
NATO impuneau o nouă formă de cooperare între acestea.
Pentru a se decide viitorul PSESE, ambasadorul finlandez Alpo Rusi a fost însărcinat să
coordoneze un Grup de Revizuire a activităților Pactului. Grupul a elaborat și prezentat, în
martie 2006, un raport care sintetiza viziunile tuturor statelor membre privind remodelarea
PSESE.
În aprilie 2006, Comisia Europeană, împreună cu Secretariatul PSESE au prezentat un Non –
paper care prevedea înființarea RCC pentru a continua activitățile PSESE .
La Masa Regională de la Belgrad (30 mai 2006), statele au hotărâtredefinirea activităților
PSESE, prin transformarea acestuia în RCC.
La Masa Regională de la București (16 noiembrie 2006), statele au convenit schema
financiară a Secretariatului Regional al RCC și au aprobat strategia de eficientizare a
inițiativelor și grupurilor de acțiune ale PSESE.
Reuniunea informală a miniștrilor de externe din statele participante la SEECP (Rijeka, 8 -9
decembrie 2006), a decis înființarea Grupului de lucru privind a ranjamentele instituționale
pentru RCC (Institutional Working Group – IWG) – format din reprezentanții statelor

90 Kinga Gal, „ Bilateral Agreements in Central and Eastern Europe: A New Inter -State Framework for Minority
Protection, Flensburg, European Centre for Minority Issues ”, Working Paper 4, 1999, în Protection of
Minority Rights Through bilateral Treaties, Arie Bloed and P. Van Dijk (eds), The Hague, Kluwer, 1999.

SEECP, UNIMK/Kosovo, ai donatorilor și ai Secretariatului Pactului și co -prezidat de PiE
SEECP și Secretariatul PSESE. Obiectivele prioritare al e acestuia au constat în conturarea
structurii RCC și în elaborarea documentelor pe baza cărora va funcționa. Au fost abordate
chestiuni precum: mandatul și procedura de nominalizare a Secretarului General al RCC,
sediul Secretariatului RCC, mandatul și st ructura RCC, relațiile dintre RCC și inițiativele și
grupurile de acțiune ale PSESE, relația RCC -SEECP, proceduri de luare a deciziilor și de
raportare a activității desfășurate.
Documentele Procedura de nominalizare a primului Secretar General al RCC șiProcedura
pentru stabilirea locației Secretariatului RCC, elaborate de IWG, au fost aprobate la
reuniunea miniștrilor afacerilor externe din statele participante la SEECP (Zagreb, 2 martie
2007). La aceeași dată a fost inițiat procesul depunerii candidaturil or pentru postul de
Secretar General (SG) al RCC și pentru găzduirea Secretariatului RCC.
Masa Regională de la Zagreb (10 mai 2007) și Summit -ul SEECP (11 mai 2007) au marcat
încheierea etapei „conceptuale” a remodelării noului format de cooperare regional ă, prin
andosarea deciziilor cu privire la sediul Secretariatului RCC – Sarajevo și la desemnarea
Secretarului General în persoana lui Hido Biscevic .
Activitatea RCC se concentrează pe cinci arii prioritare:
 dezvoltare economică și socială,
 infrastructură,
 justiție și afaceri interne,
 cooperare în domeniul securității,
 formareacapitalului uman.
De asemenea, cooperării parlamentare i se acordă o atenție deosebită.
RCC favorizează accesul inițiativelor și grupurilor de acțiune din Europa de Sud -Est la
instrum entele și mecanismele de susținere politică, tehnică și financiară la nivel regional și
internațional.
RCC presupune un grad sporit de implicare a statelor din zonă, pe trei coordonate esențiale:
politic, financiar și personal.

Obiective
Obiectivele RCC constau în susținerea cooperării regionale în Europa de Sud -Est, într -un
cadru regionally -owned and led, care să faciliteze integrarea europeană și euro -atlantică a
statelor din regiune.
Coordonarea activităților Procesului de Cooperare din Europa de Sud -Est (SEECP) cu cele
ale RCC este esențială: SEECP deține rolul politic, RCC fiind brațul operațional al
acestuia. Datorită dimensiunii operaționale de care dispune, RCC are în mandat identificarea
oportunităților de cooperare între statele din zonă și promo varea de proiecte concrete în
beneficul statelor din regiune.
Documente fundamentale
 Declarația comună privind instituirea RCC, la care este atașat Statutul RCC;
 Acordul de sediu între statele participante la SEECP și țara -gazdă (Bosnia și
Herțegovina);
 Acord de sediu pentru Biroul de Legătură de la Bruxelles.
Componență
RCC funcționează pe baza unui parteneriat tripartit: state participante la SEECP (Albania,
Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Republica Macedonia, Muntenegru,
Republica M oldova, România, Serbia, Turcia și Slovenia), state donatoare (Austria, Cehia,
Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Norvegia, Polonia, Spania,
Suedia, SUA și Ungaria) și Comisia Europeană. UNMIK/Kosovo în conformitate cu
prevederi le rezoluției 1244, este membru RCC cu drepturi și obligații depline.

Organisme principale/Mod de lucru
RCC beneficiază de două structuri:
 Secretariatul regional de la Sarajevo, condus de un Secretar general (SG) și compus
dintr -un corp al experților (r esponsabili pentru cele 5 arii de cooperare parlamentară și
dimensiunea parlamentară) și un departament administrativ.
Profilul SG: personalitate recunoscută și apreciată din regiune. Este numit de SEECP, pentru
un mandat de 3 ani, cu posibilitatea extinde rii cu încă 2. Funcția este ocupată de Hido
Biscevic (fost secretar de stat în Ministerul croat de Externe).

 Birou de Legătură la Bruxelles: este parte integrantă a Secretariatului RCC și se
supune autorității SG. Este compus din 7 angajați.
Foruri decizio nale:
 Întâlnirea Anuală: asigură coordonarea strategică și dezvoltarea proceselor de
cooperare regională și aprobă Raportul Anual al Secretarului General și Programul Strategic
de Lucru al RCC. Se reunește la nivel de înalți funcționari, în statul care deț ine Președinția –
în-Exercițiu a SEECP. Reuniunea se desfășoară în aceeași zi cu reuniunea miniștrilor de
externe ai statelor participante la SEECP.
 Comitetul Director: compus din membrii RCC care contribuie la bugetul
Secretariatului RCC (cu suma minimă de 50.000 EURO), Comisia Europeană și Serviciul
European de Acțiune Externă. Se reunește de 4 ori pe an, la nivel de directori politici.
 Reuniunea Coordonatorilor Naționali: reunește coordonatorii naționali din statele din
regiune și are ca scop identificarea de proiecte regionale, precum și coordonarea politicilor
naționale atât între ele cât și cu cele europene91.
Deciziile la nivelul RCC se iau prin consens.
Rezolvarea problemei minorităților naționale și etnice din Europa Centrală a câștigat
teren odată c u avansul integrării regionale. Afirmarea principiului subsidiarității, afirmarea
rolului din ce în ce mai crescut al Comitetului Regiunilor și al Comunităților Locale și
Regionale din Europa Unită, a oferit noi posibilități de tratare a chestiunii minorit ăților în
dimensiunea europeană a securității.
Inițiativele Congresului Puterilor Locale și Regionale ale Europei, sub patronajul
Consiliului Europei, au fost din ce în ce mai apreciate de statele din zona centrală și sud –
estică a continentului ( Proiectul de Declarație Federalism, Regionalism, Autonomie Locală și
Minorități, Cividale del Friuli, 24 -26 octombrie 1996).
Chiar dacă viitorul stat european va fi unul federal, există încă temeri serioase,
exprimate mai ales de grupurile majoritare din statele ce ntral europene față de soluțiile
regionaliste și federaliste. Foarte multe state văd federalizarea ca un prim pas spre
dezintegrare iar federaliștii sunt asimilați unor secesioniști deghizați. Probabil, Europa
secolului XXI va trebui să aleagă între o soci etate europeană caracterizată de conflicte etnice
sau o comunitate europeană bazată pe solidaritate, respect și democrație.

31. Fenomenul imigrationist si integrarea sociala in cadrul statelor membre ale UE

91 MAE, http://www.mae.ro/node/1472?page=2 , accesat 23.09.2013.

Având în vedere aceste aspecte, propunem anal izarea, în cadrul acestei secțiuni a
evoluției problematicii migrației la nivelul Uniunii Europene, subliniind că, practic, măsurile
adoptate la nivel comunitar pentru regularizarea migrației și integrarea imigranților au un
fundament etnic și rasial astfe l încât, în ceea ce privește minoritățile considerăm că aceste
evoluții și prevederi le sunt aplicabile. Nu se poate încheia această analiză fără a mai sublinia
o dată caracterul de mozaic cultural al Uniunii, o Uniune a minorităților, la nivelul căreia,
practic, toate națiuniel pot fi considerate minoritare, una în raport cu conceptul de cetățean
european.
Având în vedere impactul, deseori negativ, pe care îl are imigrația asupra societății,
cel puțin în fazele de început – „preintegrare” – este evident fa ptul că trebuie adoptate măsuri
la diverse niveluri pentru a asigura un cadru social sănătos și securizat în care persoanele să
poată interacționa în limite rezonabile. Măsurile adoptate s -au materializat prin acțiuni și
politici concrete la nivelul statel or și al organizațiilor.
Evoluția fenomenului imigraționist a impus statelor elaborarea și implementarea unor
politici cuprinzătoare, care să permită identificarea elementelor specifice și a lipsurilor și să
asigure o coerență ridicată în soluționarea lor. În prezent majoritatea statelor au politici care
se adresează unor aspecte ale imigrației dar, din păcate, nu multe din acestea pot fi catalogate
ca fiind foarte cuprinzătoare92.
Experiența a peste 30 de ani de imigrație a cristalizat ideea conform căreia un proces
de integrare de succes implică trei elemente principale:
adoptarea imigranților de către societate,
adoptarea societății de către imigranți și
adoptarea unor strategii adecvate de comunicare atât între imigranți și societate cât și
între ele ș i guverne sau reprezentanții autorităților publice, fie ele locale, regionale sau
naționale.
Mai ales în acest din urmă caz, este nevoie de a stabili un set clar de reguli și mijloace de
comunicare pentru ca mesajul să fie transmis fără distorsiuni ideolo gice.
Necesitatea unei strategii constructive apare și în domeniul dezvoltării și
implementării unor procese efective de integrare socială, cu accent particular pe integrarea
grupurilor minoritare. Statele nu pot dicta asupra integrării sau asupra unor re lații comunitare

92 Messina Anthony M, Thouez Col leen V. – „The Logics and Politics of a European Immigration Regime”, în
Messina Anthony M (editor) – „West European immigration and immigrant policy in the new century”,
Greenwood Publishing Group, 2002, pag. 97 -123

bune. Acest lucru se realizează prin cooperare cu opinia publică din poziția de a conduce și
nu a fi condus. În acest sens, trebuie asigurate condițiile necesare pentru ca imigranții și
majoritatea populației să înțeleagă că este în intere sul propriu ca procesele de integrare să
decurgă cu succes. Astfel, managementul acestui proces trebuie să cuprindă măsuri de
educare a comunităților, de întărire a încrederii în aceste grupuri sociale și de eliminare a
cauzelor care au condus la marginali zarea grupurilor minoritare față de societate. Cu alte
cuvinte, imigrația este un fenomen inevitabil iar cel mai bun lucru pentru un stat este să -l
influențeze în direcția obținerii celor mai bune rezultate sociale și economice atât pentru
grupurile minori tare cât și pentru societatea de adopție. Astfel, integrarea apare ca o politică
de sine stătătoare al cărei management înseamnă crearea condițiilor pentru ca persoanele
aparținând grupurilor majoritare și minoritare să -și atingă scopurile în armonie socia lă.
În mod tradițional, migrația internațională apare ca o relație între indivizii care
migrează în căutarea unui loc de muncă și guvern care acționează ca „recepționer” pentru cel
ce dorește intrarea într -un stat și obținerea cetățeniei acestuia. Azi, ace st lucru este privit mai
degrabă ca o „afacere” de nivel internațional care beneficiază de un buget vast, oferind sute
de mii de locuri de muncă în toată lumea, managementul fiind asigurat de grupuri de indivizi
sau instituții care au fiecare un interes în derularea afacerii. Această percepție are consecințe
importante pentru state deoarece ridică problema eficacității mecanismelor regulatoare și a
politicilor cadru referitoare la relația imigranți -stat.
Abordarea strategică a imigrației necesită implicarea tuturor actorilor în domeniu, așa
cum am subliniat mai sus, iar implementarea politicilor privind imigrația trebuie să se facă de
o manieră transparentă astfel încât toți participanții la acest proces să conștientizeze faptul că
au un rol pozitiv. În aces t sens, toate inițiativele și deciziile adoptate trebuie să le fie
comunicate deschis și în cel mai scurt termen.
În esență, rolul de manager al acestei problematici revine statului prin intermediul
guvernului. Cu toate acestea, acest rol trebuie exercita t în colaborare cu o paletă largă de
actori. La nivel general, această colaborare include imigranții și partenerii sociali – patronat,
angajatori, sindicate sau organizații neguvernamentale ale imigranților. Acest dialog social
este premisa de bază pentru o strategie managerială efectivă a procesului de imigrație.
Motivul principal îl constituie faptul că, la nivelul pieței muncii, recrutarea și selecția
muncitorilor se află în mâna patronatului sau angajatorilor. Pentru un management eficient al
imigrației , se impune o „privatizare” a strategiei în care actorii principali ai pieței muncii să
fie încurajați să coopereze cu statul. Acest fapt obligă statul și patronatele să convină că,
mâna de lucru străină care intră în țară reprezintă un compromis între sar cina guvernului de a

restricționa fenomenul imigrației – ceea ce aduce prejudicii patronatelor – și interesul
acestora de a obține forță de muncă în condițiile unor costuri scăzute.
Una dintre dificultățile principale în elaborarea unei strategii viabile d e management
al imigrației este necesitatea reconcilierii a două direcții conflictuale care influențează
așteptările și atitudinea publică. Prima direcție este evoluția economiei spre globalizare,
proces care leagă împreună economiile naționale într -o sing ură entitate în timp ce se
promovează o cultură uniformă pentru mase. A doua direcție este reacția adversă la
fenomenul globalizării și constă în creșterea importanței acordate de persoane comunităților
locale. Acest proces este caracterizat prin naționali sm și fragmentare93, și poate genera uneori
insecuritate socială ca urmare a șomajului și marginalizării piețelor de muncă precum și
datorită faptului că economiile locale sunt percepute a fi lipsite de forță în fața puterilor
globale. Astfel, unul din peri cole este apariția unor ideologii negative față de imigranți
caracterizate prin percepția publică conform căreia valurile de imigrație sunt parte a unui
schimb global care nu este controlat de state și în fața căruia comunitățile locale sunt lipsite
de apă rare94.
Este sarcina guvernelor de a crea o atmosferă pozitivă în care, problemele legate de
politicile de imigrație să poată fi abordate de o manieră obiectivă încercându -se crearea unui
curent de opinie favorabil în detrimentul adoptării unuia subiectiv e xistent deja. Premisele
esențiale în dezvoltarea unor asemenea politici sunt consistența, claritatea și coerența în
asigurarea unei informări corecte a opiniei publice.
Este important ca societățile de inserție să realizeze faptul că imigranții trebuie
integrați și că este esențial să se evite discriminările împotriva lor. Cu toate acestea, imigranții
sunt discriminați adeseori în țările de destinație. La rândul ei, această discriminare
perpetuează ciclul de sărăcie și alienare și alimentează mișcările soci ale printre imigranți,
creând un cerc vicios din care este dificil de ieșit. De asemenea, în multe cazuri, imigranții nu
pot exercita un control asupra copiilor lor în aceeași măsură în care ar fi făcut -o în țările de
proveniență. Subminarea autorității fa miliei combinată cu sărăcia și prezența unui sentiment
de dezrădăcinare reprezintă un amestec periculos care duce la un comportament antisocial în
creștere95.

93 Portes Alejandro, Min Zhou – art. cit , pag. 74 -96
94 Castles Stephen – „The Factors that Make and Unmake Migration Policies”, în Portes Alejandro and DeWind
Josh (editors) – „Rethinking migration: new theoretical and empirical perspectives” Berghahn Books, 2007, pag.
29-62
95 Rifkin Jeremy – „Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul american””, Ed.
Polirom, 2006, pag. 206 -222

19.Prezentati paradoxurile fenomenului imigrationist in Europa

O serie de paradoxuri ilustrează evoluția politicilor privind imigrația în Europa96. În
primul rând, guvernele europene și, într -un înțeles mai larg, opinia publică sprijină politicile
concepute în scopul limitării fenomenului migraționist. Acest lucru este datorat așteptărilor
publice car e sunt dificil de satisfăcut, iar calea prin care statele pot să convingă opinia
publică este una îngustă. Percepția față de imigranți este una negativă. Într -o mare măsură,
europenii se simt copleșiți de valul de imigranți. Resentimentul a crescut în ult ima jumătate
de secol amenințând însuși procesul de europenizare.
Cu toate acestea, schimbarea demografică în Europa ar putea crea o situație nouă,
după cum arată Comisia Europeană. Astfel, se așteaptă ca populația totală a Uniunii
Europene să atingă un n ivel maxim în jurul anului 2022. Numai în următorii ani populația
europeană cu vârsta peste 65 de ani va crește cu 22%, în timp ce populația cu vârsta mai mare
de 80 de ani va crește mai rapid. Numărul de europeni cu vârsta între 55 și 64 de ani va crește
cu 20% iar în Franța, Luxemburg, Olanda și Irlanda acest număr va crește cu peste 40%. Mai
mult, conform Directoratului pentru Populație al O.N.U., proiecțiile asupra populației Uniunii
Europene arată o scădere cu 41 de milioane de locuitori până în 205097.
Având în vedere acest lucru, guvernele europene, îngrijorate, au inițiat un număr de
programe pentru a încuraja natalitatea. Au oferit importante reduceri de taxe pentru părinți,
concedii de maternitate plătite, îngrijire gratuită pentru copii, o reducere a ratei utilităților
pentru familiile mari și asistență financiară la cumpărarea locuinței pentru părinții tineri.
Totuși, aceste inițiative politice au avut prea puțin succes. Astfel, realitatea demografică pune
Europa în fața unei dileme. Singura soluți e este să se deschidă porțile pentru milioane de noi
imigranți. În 2002, cercetătorii au ajuns la concluzia potrivit căreia Europa trebuie să admită
mai mult de un milion de imigranți pe an, ceea ce echivalează cu un spor de un copil pentru
fiecare femeie europeană98. Numai Germania ar trebui să primească 500.000 de imigranți în
fiecare an pentru următorii 25 de ani sau să dubleze rata natalității atât pentru a evita un
declin demografic brusc de la 83 de milioane de cetățeni la mai puțin de 70 de milioane, asta
deoarece se așteaptă ca media de vârstă a populației să crească la 49 de ani în 2050. În aceste

96 Geddes Andrew – „The Politics of Migration and Immigration in Europe”, SAGE 2003, pag. 1 -29
97 United Nations, Population Division – „Replace ment Migration: Is It a Solution to Declining and Ageing
Population?”, New York: United Nations Population Division, 200, pag.22
98 Bruni Frank – „Persistent Drop in Fertility Reshapes Europe ’s Future” – în The New York Times, decembrie
2002

condiții, contribuția imigranților în susținerea forței de muncă și a sistemului securității
sociale este crucială.
Al doilea paradox este legat de ambiva lența polticilor de imigrație implementate în
ultimii 25 de ani la nivelul statelor și, de la mijlocul anilor ’90, la nivelul Uniunii Europene99.
În timp ce încercau limitarea nivelului imigrației pentru a stabiliza grupurile de străini
rezidenți, guvernel e au adoptat măsuri în sprijinul reîntregirii familiale, ceea ce i -a încurajat
pe imigranți să se adapteze mai ușor în noua societate. Dar, în același timp, s -a neglijat
îmbunătățirea mecanismelor sociale de integrare. Ca urmare, principalele consecințe au fost,
adoptarea unor politici restrictive privind imigrația incapabile să răspundă fluxurilor
migratorii și valurilor de azilanți și refugiați. Aceste politici s -au dovedit ineficiente pentru
grupurile minoritare și ca urmare a politizării problematicii i migrației, alimentată de adesea
de grupurile extremiste.
Al treilea paradox, care naște motive de îngrijorare în prezent, este rezultatul
incoerenței care a caracterizat politicile inițiale de imigrație atât la nivelul majorității statelor
europene cât și la nivelul Comunităților europene. Obsesia reglementării fluxurilor migratorii
a dus la neglijarea consecințelor sociale ale imigrației, la neglijarea managementului
diversității100. Așa cum am arătat anterior, complexitatea managementului diversității și a l
promovării societății multiculturale, implică mai mult decât reglementarea fenomenului
migraționist. Am putea spune că acest lucru a dus la evenimentele nefericite din Londra în
iulie 2005. De asemenea, managementul defectuos al diversității a fost ilust rat cât se poate de
clar în timpul tulburărilor sociale din Franța, în Noiembrie 2005, când Nicholas Sarkozy a
propus noi limitări ale fluxurilor migratorii, fără însă a face vreo referire la segregarea
spațială și condițiile dramatice de locuit îndurate de grupurile etnice din Franța101.
Una din concluziile care se desprind de aici este aceea că, în continuare, guvernele
europene rămân credincioase ideii că, politicile de imigrație trebuie să se axeze în primul
rând pe securizarea frontierelor, în dauna di mensiunii socio -economice a migrației102. Ca
rezultat imediat, această abordare a dus la ignorarea cauzelor esențiale ale aspectelor
securității societății în ansamblul ei: eșecul unei integrări efective a imigranților în societate.

99 Geddes Andrew – op.cit
100 Castles Stephen – art. cit., pag. 29 -62
101 Lakoff Aaron – „Not Wanted After the voyage: The Politics of Immigration in France and Canada”, Global
Research , September 5, 2008, disponibil la adresa web:
http://www.globalresearch.ca/PrintArticle.p hp?articleId=10071
102 Blendel Petra – „Immigration Policy in the European Union: Still bringing up the walls for
fortress Europe? ”, Migration Letters, Vol. 2 No. 1, April 2005, pag. 20 -31, disponibil și la adresa web:
http://www.migrationletters.com/200501/ 20050103_EU_Bendel.pdf

Politicile naționale și c omunitare din prezent sunt disfuncționale, în sensul că nu duc la
sporire a securității interne sau externe atâta timp cât adoptarea unei politici comunitare
coerente de securitate și apărare întârzie să fie adoptată, iar diferențele ideologice dintre
„greii” europeni duc la existența unui sistem de securitate fragmentat și eterogen la nivelul
continentului, aceasta chiar dacă eforturile în sensul regularizării acestor aspecte nu lipsesc.
Mai mult, în implementarea acestor politici, autoritățile statelor m embre au încurajat
în mod neintenționat, desigur, atitudini discriminatorii și au introdus măsuri care au condus la
limitarea drepturilor imigranților și descendenților acestora. În schimb, aceste trenduri au dus
la subminarea integrării și alimentarea dez ordinii și chiar a terorismului103.
Percepția imigrației în Uniunea Europeană se bazează pe stereotipii opuse de cele mai
multe ori. Pe de -o parte politica europeană în domeniul imigrației este percepută ca fiind prea
restrictivă și construcția așa -numitei „ Fortărețe a Europei” s -a dovedit nefastă pentru
imigranți104. Pe de altă parte, sunt autori care consideră această politică liberală și
permisivă105. Conform acestei viziuni, politica europeană în domeniul migrației a dus la
creșterea numărului de imigranți ce ea ce, a provocat, la rândul ei, o creștere a amenințărilor la
adresa securității interne, identității naționale și coeziunii sociale. Tensiunile crescute datorate
influxului imigranți au determinat Organizația Internațională pentru Migrație să
concluzione ze într -un raport publicat în anul 2002 că punctul de vedere dominant în Europa
este acela că „presiunea imigrației a atins niveluri intolerabile”106. De asemenea, raportul a
atenționat asupra faptului că europenii își simt identitatea amenințată de valul de străini. Cu
toate acestea, adevărul este undeva la mijloc. Practic, neliniștea față de imigranți vine mai
puțin din realitățile macro -economice, cât din modul în care ele au fost prezentate, pe de -o
parte și din modul în care se traduc pe teren, pe de alt ă parte. Neliniștea oamenilor provine,
deci, în același timp, din fenomenul inegalităților dinamice, căci eforturile necesare integrării
acestor persoane nu se impune în aceeași măsură pentru toți, și din tendința dezastruoasă de a
prefera „scandalului ade vărului”, „politica iluziei”107.

103 Castles Stephen – “Why migration policies fail?”, Ethnic and Racial Studies , Volume 27, Number 2, March
2004 , pp. 205 -227
104 Blendel Petra – art. cit.
105 Coleman David A. – „Mass Migration to Europe: Demographic Salvation, Essential Labour or Unwanted
Foreigners?” în Messina Anthony M. (editor) – „West European immigration and immigrant policy in the new
century”, Greenwood Publishing Group, 2002, pag. 47 -77
106 Nyberg -Sorenson Ninna; Van Hear Nicholas, Engberg -Pedersen Poul – „The Migration Development Nexus
Evidence and Policy Options”, International Migration Volume 40, Number 5, Special Issue 2 2002, pag. 4 9-73,
disponibil la adresa web: http://www.ingentaconnect.com/content/bpl/imig/2002/00000040/00000005/art00002
107 Fitoussi Jean Paul, Rosanvallon Pierre – „Noua epocă a inegalităților”, Institutul European, București, 1999,
pag. 57

Având în vedere cele prezentate, o analiză serioasă a aspectelor fundamentale ale
politicilor privind imigrația la nivel european nu poate fi realizată cu ignorarea a două
componente esențiale ale construcției europene: spațiul de libertate, securitate și justiție și
modelul social european.

20. Etape ale evoluției fenomenului imigrationist în Uniunea Europeană;

Evoluția pe fond a problematicii imigrației precum și transferul competențelor de
reglementare a acesteia au cu noscut patru faze distincte, iar o nouă fază, a cincea, este pe
punctul de a se contura.
Prima fază consumată între sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’70, a reprezentat
perioada “romantică” a imigrației când, reconstrucția Europei postbelice a dus la o cerere
extreme de mare de forță de muncă, principala caracteristică a migrației fiind programele de
muncitori sezonieri.
A doua fază, începută odată cu criza petrolului din 1973, a reprezentat perioada în
care politicile privind imigrația au fost elaborate și implementate exclusiv de către statele
membre. Adoptarea Acordului Schengen, la jumătatea anilor ’80, a dus la coordonarea
politicilor guvernamentale la nivel interguvernamental108, acest moment reprezentând,
practic, primul pas spre „comunitari zarea” problematicii imigrației, și constituind totodată
faza a treia a evoluției problematicii migrației .
Dezvoltarea modelului social european începută în 1989 prin semnarea Cartei
comunitare a drepturilor omului și consacrată prin Tratatele de la Maast richt și Amsterdam a
dus la recalibrarea politicii privind imigrația prin recunoașterea implicațiilor sociale ale
acestui fenomen asupra societății europene.
În ceea ce privește faza a cincea care a debutat odată cu încheierea decadei Lisabona
și adoptare a noului Tratat european, consemn ează o accentuare a aspectelor sociale ale
imigrației ca fenomen atât inevitabil cât și indispensabil.

Tema 3: Aspecte privind regimul m inorităților naționale din Europa Centrală și de
Est

21. Minorități naționale în E uropa Centrală și de Est – prezentare generala, statut,
măsuri, exemple

108 Prisecaru Petre – op.ci t., pag. 345

Integrarea în UE este un proces complex, cu dimensiuni multiple: politice, economice,
culturale, identitare, care nu se oprește odată cu aderarea unui stat. Finalizarea negocierilor,
îndeplinirea celor trei criterii stabilite, în 1993, de summit -ul de la Copenhaga a fost urmată,
în cazul statelor din Europa Centrală, de o perioadă de adaptare efectivă la provocările Pieței
Unice Europene și, nu în ultimul rând, la exigențele guvernanței europene.
Procesul de integrare a acestor țări în Uniunea Europeană a fost însoțit de un demers
legislativ privind drepturile omului și protecția minorităților naționale și etnice.
Compatibilizarea legislațiilor statelor central europene cu exigențele UE a fost remarcată de
Günther Verheugen, comisarul pentru extindere, în aprilie 2002, cu câteva luni înainte de
Consiliul European de la Copenhaga ( decembrie 2002), forum care a celebrat realizarea
strategiei de extindere a UE spre zece state candidate109.
Aderarea celor 10 state, la 1 mai 2004, n -a însemnat numai integrarea a zece
economii, a zece democrații, a zece noi actori europeni ci și integrarea a numeroase
naționalisme. Dezbaterile identitare, a raporturilor între majorități și minorități în a ceste state,
dialogul dintre instituțiile europene, naționale și instituțiile minorităților animate de voința de
autonomie, au constituit și constituie o problemă a securității europene.
În acest studiu încercăm să prezentăm și să analizăm consecințele di alogului și
negocierii dintre UE și patru țări din Europa Centrală (Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria) în
chestiunea protecției minorităților naționale și etnice și cuantificarea lor în politici naționale.
Lucrările occidentale asupra situației minorităț ilor naționale și etnice din Cehia,
Slovacia, Polonia și Ungaria sunt, în general, apreciative la adresa instituțiilor
guvernamentale din aceste țări.
De exemplu, Ungaria este prezentată ca un model. Statisticile oficiale ne arată că 3%
din cetățenii magh iari se consideră de altă etnie decât cea maghiară110 ceea ce face ca
problematica minorităților să nu aibă o greutate importantă în decizile politice ale acestui stat.
Este adevărat că statul maghiar a întreprins mai multe măsuri pentru protejarea minorită ților
naționale, mai ales în cea ce privește autoguvernarea minorităților, ce nu trebuie înțeleasă în
sensul autonomiei teritoriale. Conceptul este doar unul de „autonomie culturală”.
În Polonia, deși potrivit legii din 2005 există mai multe minorități na ționale și etnice,
numărul acestora nu depășește 3,26% din populația totală a țării care numără 38 230 000 de

109 Günter Verheugen, „Entering the final stage ”, speech 02 /602 delivered at the Economist Conference, Vienna,
2002.
110 Központi Statisztikai Hivatal(2002), Népszámlálás 2001, în http//www.nepsyamlalas 2001.hu.

locuitori 111. În acest stat, silezienii ce numără în jur de 173 000 de locuitori, pot constitui o
problemă minoritară, mai ales că unii analiști consideră că numărul lor este mai mare decât în
statisticile oficiale.
În Cehia deși există un număr de 9,58% minorități, numărul fiecărei minorități în
parte este foarte mic, probabil că numai moravienii ce vorbesc limba cehă și romii pot cu
adevărat repr ezenta o problemă în raporturile stat -majoritate -minorități.
Dintre aceste state, credem că Slovacia poate avea cu adevărat dificultăți în raporturile
cu minoritățile naționale și etnice, având în vedere numărul important al comunității
maghiare, deși di alogul politic cu partidele maghiare a condus spre un echilibru și un dialog
pozitiv între majoritate și minoritate.
În toate cele patru state există, însă o problemă comună, integrarea populației rome, a
cărei număr este considerat a fi mult mai mare decâ t în recensămintele oficiale. Toate aceste
țări au introdus legislații speciale pentru romi, mergând de la ideea de protecție a acestora la
suvenționarea unor programe menite să contribuie la integrarea lor socială și economică.
În Legea privind drepturi le minorităților naționale din Republica Cehă, promulgată la
10 iulie 2001, minoritatea națională este o comunitate de cetățeni ai Republicii Cehia care
trăiesc pe teritoriul acestei țări și care diferă de ceilalți cetățeni prin originea lor etnică
comună, limbă, cultură și tradiții, prin scopul eforturilor comune de a prezerva și dezvolta
propria lor identitate, a propriei comunități dezvoltate de -a lungul istoriei 112.
În Ungaria, Legea 77/1993 a stabilit că statutul de minoritate se obține pe baza
vechi mii, cel puțin 100 de ani pe teritoriul acestui stat. Potrivit acestei legi în Ungaria sunt
recunoscute următoarele minorități etnice: bulgarii, țiganii, grecii, croații, polonezii,
germanii, armenii, rusinii, sârbii, slovacii și ucrainenii.
În proiectul de lege al minorităților naționale și etnice din Polonia, minoritatea
națională este definită ca un grup distinct de de majoritatea poloneză, ce rezidează tradițional
pe teritoriul Poloniei și este minoritar în comparație cu restul cetățenilor; un astfel de grup
fiind caracterizat prin faptul că dorește să susțină cultura, tradițiile, limba și „conștiința sa
națională”113.
Condiționările impuse de UE au influențat, fără îndoială, dialogul între stat și
minorități în diferite aspecte legate de apărarea i dentității acestora. Am putea vorbi astăzi

111 Glówny urzad Statistyczny 2003.
112 On Rights of Members of National Minorities and Amendment of some Acts , în
htp://www.minelres.lv/National legislation/Czech/Czech Minorities_English.htm
113 Politique linguistique à l’egard des minorités nationales, Pologne, 2005.

chiar de un model central european în acest sens, care poate fi punctul de pornire pentru
politici comune europene.
Chiar dacă problematicile minorităților sunt asemănătoare în aceste state, sunt
diferențe marcate fie de ponderea minorităților într -o țară sau alta fie de rolul pe care îl joacă
„patriile -mamă” atât în dialogul cu statele de rezidență cât și în temperarea sau accentuarea
tendințelor autonomiste a grupurilor minoritare.

22. Minorități naționale în E uropa Centrală și de Est –studiu de caz Republica Ceha

Republica Cehă
În 1993, Cehoslovacia s -a divizat și a dat naștere la două noi republici: Republica
Cehă și Republica Slovacă. Republica Cehă are o suprafață de 78 866 Kmp și numără 10 525
090 locuito ri (2010 -potrivit Băncii Mondiale) din care 180 000 sunt slovaci, 150 000 -200
000 de romi, sub 100 000 de polonezi, în jur de 40 000 de germani, 10 000 de unguri (din
care numai 4000 recunosc aparteneța la această etnie), 5000 de ucraineni, sub 5000 de ruș i a
căror număr a fluctuat în funcție de evenimentele istorice ( ocuparea nazistă, instaurarea
regimului comunist în Cehoslovacia, disoluția regimului socialist) și un număr mai mic de
bulgari, greci, etc114. Din punct de vedere al procentajului pe care pop ulațiile minoritare îl
ocupă din totalul populației, remarcăm faptul că Republica Cehă se situează in categoria
statelor cu minorități reprezentând sub 10% din populație, în aceeași categorie înscriindu -se
și Polonia sau Slovenia, în timp ce în Slovacia ș i Ungaria minoritățile reprezentă între 10 –
20% din populație.
Drepturile minorităților naționale din Cehia sunt protejate de dreptul internațional, de
constituție și de legislația internă. 115
Conform legii privind minoritățile naționale și etnice ( Minori ty Law ) intrată în
vigoare la 2 august 2001116, o minoritate națională este o comunitate de cetățeni ai Republicii
Cehe, care trăiesc pe actualul teritoriu al Republicii Cehe, având origine etnică comună,
împărtășind limbă, cultură și tradiții comune.
Deși ponderea minorităților este relativ scăzută, in toate cele patru state supuse
analizei, provocările la adresa statului gazdă sunt date de chestiunile care țin de concentrarea
teritorială a principalelor grupuri minoritare, istoricul relațiilor inter -etnic e, istoricul relațiilor

114 Czech Republik, htp: //www.angelfire.com/journal/republica/czen.htm.
115 Carolin Zwilling, Minority Protection and Language Policy in the Czech Republic, 2004,
http://www6.gencat.net/llengcat/noves/ hm04tardor/docs/zwilling.pdf , accesat la 29.11.2011., ora 17:28.
116 Bernd RECHEL, Minorities rights in Central and Eastern Europe , Londra: Ed. Routledge, 2009, pp. 92 -99.

dintre statul mamă si cel de rezidență, legislația cu privire la respectarea drepturilor
minorităților sau agenda statului în regiune.
Așa cum se poate constata din statistica prezentată, slovacii formează minoritatea cea
mai consi stentă și cea care pune probabil cele mai mari probleme în raporturile stat –
majoritate -minoritate. Slovacii au venit în Boemia, în secolul al XVIII -lea, cu scopul de a
studia și au rămas în această regiune. Numărul lor a crescut după 1918, datorită afluxul ui de
forță de muncă dinspre zonele mai sărace ale Slovaciei spre regiunile industriale din Moravia
și Boemia, slovacii stabilindu -se, îndeosebi, în marile orașe. Disoluția pașnică a
Cehoslovaciei, în 1993, i -a găsit în aceste regiuni, dobândind statutul de minoritate națională.
Slovacii vorbesc o limbă asemănătoare majoritarilor, cea ce permite asimilarea facilă a
acestora de către cehi, în ciuda faptului că au școli și publicații subvenționate de statul ceh.
O a doua minoritate este cea romă, mereu men ționată în rapoartele Comisiei
Europene. Cehia, a avut, ca de altfel toate țările din regiunea mediană, multe dificultăți legate
de integrarea acestei comunități și asigurarea unui dialog eficient între majoritari și
minoritatea romilor. Problema rromilor din Cehia nu este un subiect nou pe agenda
guvernului de la Praga. Înca din perioada când exista Cehoslovacia rromii erau priviți ca niste
paria ai societății; pe rând, atât statul slovac cît și cel ceh au încercat să se descotorosească de
acest inconvenie nt. Problema pare să reintre pe agenda de discuții odată cu aderarea
Romaniei și Bulgariei la UE, 2007, și creșterea semnificativă a migranților de etnie romă din
aceste două state. În altă ordine de idei, societatea civilă și mass -media contribuie și ele la
denigrarea imaginii comunității rrome pe plan intern și extern.
În cadrul unei campanii condusă de ministrul de Interne, în curs de desfășurare, s -a
realizat un studiu potrivit căruia, în Republica Cehă, care este adesea ținta atacurilor
extremiste de dreapta, trăiesc aproximativ 250.000 -300.000 de persoane de etnie rromă.
Conform unui sondaj efectuat de Institutul opiniei publice (STEM), pe un eșantion de 2.056
de cehi în septembrie și octombrie117, arată că cehii îi consideră pe rromii o comunitate ce
prezintă incapacitate de adaptare, distrug și poluează mediul înconjurător, sunt violenți, o
sursă reală de criminalitate. Potrivit STEM, rezultatele sugerează ca cehii "văd rromii în
calitate de străini, mai degrabă decât ca pe niște concetățeni".

117 Ziarul România Liberă, Maria Cocuți, Cehii consideră minoritatea rromă o sursă de criminalitate, apărut la
10.X.2010, http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/cehii -considera -minoritatea -roma -o-sursa-de-
criminalitate -209226.html , accesat la 01.12.2011., ora: 17:39.

Bariere serioase se ridică și în calea ocupării legale a forței de muncă pentru populația
rromă. Pe lângă limitele impuse de nivelul relativ scăzut de educație și perfecționare, există și
puternice prejudecăți în ceea ce privește angajarea și tratamentul aplicat la locul de muncă
populației de etnie rromă. Majoritatea rromilor trăiesc în locuințe insalubre, deseori în zone
sau așezări separate, plasate la periferia centrelor urbane, cu infrastructură minimă și în medii
care de multe ori le afectează sănătatea . Mai mult, aceștia susțin că personalul medical este
deseori insensibil față de atitudinile și tradițiile lor culturale distincte.
Raporturile statului ceh cu minoritățile sale naționale au fost cuprinse, în Legea
Privind Minoritățile Naționale (Minority L ow- 2 august 2001). Această lege a însușit multe
din normele internaționale și europene în domeniu precum cele referitoare la libertatea de
exprimare a minorităților, dreptul de a -și folosi limba proprie, de a perpetua cultura și religia
proprie, învățămân t în limba maternă etc118. În spiritul acestei legi a fost constituit și
Consiliul Minorităților Naționale, organ consultativ, subordonat guvernului, care are în
componența sa reprezentanți ale celor 12 minorități naționale: bulgari, croați, germani, greci,
maghiari, polonezi, rromi, rusi, ruteni, serbi, slovaci, ucrainieni. 119 Fiecare minoritate din
cadrul acestui Consiliu își poate alege trei reprezentanți, iar întâlnirile sunt conduse de un
membru al guvernului. Rolul său este de a media potențialele tensiu ni dintre guvern și
grupurile minoritare, de a apăra și promova interesele minorităților.
Republica Cehă este semnatara Conventiei -Cadru pentru Protectia Minoritaților
Naționale(18 decembrie 1997), iar la 15 noiembrie 2006 este unul dintre statele semnat are
ale Cartei Limbilor Minoritare. Articolul 25 al Cartei garantează educația în limba minorității
la nivel grădiniță și școlă secundară, dar asta doar în cazul în care minoritatea este suficient
de numeroasă încât numărul elevilor să fie suficienți pentr u a creea o clasă de elevi120 (în
învățământul preșcolar -cel puțin 8 copii, învățământul primar -minim10, gimnziu -minim 12
elevi )121. Acest drept este pe deplin exercitat numai în cazul polonezilor.
Recens ământul ceh din 2001 arăta că aproximativ 10% din cetățe ni se considerau
non-cehi. Dintre aceștia moravii constituiau cea mai largă parte, aproximativ 380 000, dar

118 On Rights of Members of National Minorities and Amendment of Some Acts , în
http://www.m inelres.lv/National Legislation/Cyech/Cyech_Minorities_English.htm .
119 Ibidem.
120 Carolin Zwilling, Minority Protection and Language Policy in the Czech Republic, 2004,
http://www6.gencat.net/llengcat/noves/hm04tardor/docs/zwilling.pdf , accesat la 29.11.2011., ora 22:28.
121 U.S. English Foundation Research, Language Research http://www.usefoundation.org/view/171 , accesat la
29.11.2011, ora 23:56.

cum aceștia nu erau un grup lingvistic nu sunt considerați o minoritate națională în spiritul
legii din 2001122.
Un lucru rămâne sigur: Uniunea Eur opeana a jucat și va juca un rol semnificativ în
dezvoltarea și in implementarea politicilor de protecție a minorităților din Cehia; și, mai ales,
în integrarea comunităților rrome în societatea cehă.123

23. Minorități naționale în Europa Centrală și de Est –studiu de caz Slovacia

Slovacia
Slovacia este o republică mai mică și ca suprafață (48 845 kmp) și ca număr de
locuitori față de Cehia sau alte state central -europene. Ea numără 5,3 milioane de locuitori
din care 14,3 % se declară de altă etnie decât c ea slovacă. Recensământul din 1991 a
înregistrat 11 minorități naționale. Minoritatea cu ponderea cea mai mare și cu impactul cel
mai consistent în raporturile cu statul și cu majoritatea slovacă o constituie maghiarii cu
10,6%. Ei sunt urmați la o distanț ă apreciabilă de romi (1,6%), ucraineni și ruteni (0,3 %)124.
Unele statistici maghiare și occidentale vorbesc de aproximativ 700 000 de maghiari
(13,2%) și aproximativ 350000 pâna la 520 000 de romi, aproximativ între 6,5 -9,7%125.
Raporturile statului slovac cu minoritățile a fost influențat, fără îndoială, de
demersurile acestei țări de aderare la NATO și integrare în UE. Un argument în acest sens
este tratatul semnat cu Ungaria, în 1995, ce a permis celor două state nu numai să adere la
Organizația Tratatulu i Atlanticului de Nord ci și să rezolve, în mare parte, chestiunea
minorității maghiare. Raporturile Slovaciei cu minoritatea maghiară au cunoscut după 1990,
atât perioade de tensiune cât și de coabitare.
Încă din 1998 Slovacia a ratificat Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale.
Astfel după o perioadă dominată mai mult de naționalismul specific unei țări noi, reliefat prin
lipsa unor legi referitoare la minoritățile naționale, în 1998 și mai apoi în 1999 se ajunge la
maturitate politică.
Una dintre legile importante, cu privire la drepturile minorităților naționale, este legea
numărul 184/1999 care prevedea că în localitățile unde minoritatea respectivă este
reprezentată de cel puțin 20% din locuitori, se poate folosi limba maternă în dial ogul cu

122 Peter Veermesch, op.cit., p. 11.
123 Bernd RECHEL, op. cit., pp. 92 -94.
124 Slovakia -Quick Facts, htp //www.countryreports.org/country.asp?countryid=218&Name=Slovakia
125 Farimah Daftary, Gal Kinga,” The New Slovak Language:Internal and E xternal Politics ?”, WorkingPaper,
No.8, European Centre for Minority Issues, 2000, în htp //www.ciaonet.org/wps/daf04/daf04.pdf

instituțiile locale. Totodată aceasta reglementează posibilitatea aleșilor locali de a utiliza
limba maternă în lucrările instituțiilor unde sunt aleși. În ceea ce privește inscripționarea
panourilor informative geografice sau a plăcuțelor cu numel e de străzi, inscripționarea lor sau
nu în limba minorităților naționale este lăsată la latitudinea autorității locale, pe cand
informațiile importante din domeniul medical sau alte atenționări speciale trebuie să fie
accesibile atât în limba de stat cât ș i în limba minorităților.
Prin hotărârea de guvern numarul 292/1999 lua ființă Consiliul național pentru
minorități si grupuri etnice cu rol consultativ, de inițiativă și cooperare în cadrul guvernului
pentru minoritățile naționale. Totodată în cadrul guve rnului activează și Departamentul
pentru dezvoltarea minorității în sectorul drepturilor omului, naționalității și a dezvoltării
regionale.
În 1998, coaliția guvernamentală condusă de Mikulas Dzurinda a inclus în rândurile
sale și unul din cele trei partid e ale maghiarilor din Slovacia, Partidul Coaliției Maghiare,
maghiarii ocupând și postul de vicepremier responsabil cu drepturile omului și protecția
minorităților naționale. Rezultatul acestei coabitări a fost legea pentru folosirea limbilor
minoritățilo r promulgată la 10 iulie 1999, act normativ în care se regăseau și observațiile
“Înaltului Comisar pentru Minoritățile Naționale al OSCE”126.
Este interesant de comparat cazul minorității maghiare din Slovacia cu cea din
România, aceste două țări fiind cele care au în randul populației procentul cel mai însemnat
de cetățeni de etnie maghiară. Astfel dacă în România expresia politică a minortității
maghiare, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, a guvernat împreună cu partidul
sau alianța câștigătoare a alegerilor în aproape toate guvernele formate de la căderea
regimului comunist până în prezent, în Slovacia partidul reprezentativ al minorității
maghiare, Partidul Coalitiției Maghiare, a fost la guvernare în două rânduri, ciclul 1998 -2002
și 2002 -2006.127 Se observă astfel o deschidere a societății civile și a mediului politic către
formațiunile politice ale grupurilor minoritare.
O apariție nouă pe scena politică slovacă este partidul Most -Híd (pod in maghiară și
slovacă), un partid hibrid alcătuit atât din maghiari cât și din slovaci. Acesta a reușit să
caștige electoratul maghiar dar și o parte a electoratului slovac, adunând peste 11 procente la
alegerile din 2010. Astfel a reușit să intre la guvernare, având un program politic bazat pe

126 Michael, J. Kopanic, “ The New Minority Language Law in Slovakia ”, în http://www.ce –
review.org/99/2/kopanic2.html
127 http://www.mkp.sk/eng/index.php?option=com_content&task=view&id=14&Itemid=40 1 pagină, accesat la
15.01.2011.

dreptate socia lă, drepturi pentru minorități și o mai bună utilizare a banului public128.Aceasă
construcție politică pare să fi găsit acel liant necesar pentru a apropia comunitățile de
maghiari și slovaci, spre un viitor prosper pentru ambele grupuri.
Această for mă de participare politică a fost sprijinită și încurajată de forumurile Uniunii
Europene, ceea ce justifică larga răspândire a sistemului129. Efectele benefice ale acestei
politici sunt mai degrabă presupuse decât documentate, în foarte puține cazuri existâ nd o
evaluare a participării partidelor minoritare la guvernare130.
Un moment de tensiune intre populația majoritară (cu precădere în rândul mediului
politic slovac)și minoritatea maghiară a fost creat de legea cu privire la dobandirea cetățeniei
maghiare d e către etnicii din alte țări decât Ungaria. Dacă ar fi să facem o paralelă cu
România, unde această lege intrată în vigoare la 1 ianuarie 2011 nu a starnit mari valuri (și
datorită faptului ca UDMR se găsește la guvernare), în Slovacia, în același timp, P arlamentul
a promulgat o lege care prevede pierderea cetățeniei în cazul acceptării alteia. În Slovacia
această lege a fost privită ca o problemă de securitate poate și pentru faptului că ar putea
naște pasiuni care trec de spectrul rațional. Astfel sud ul Slovaciei ar fi putut deveni o regiune
populată mai mult de cetățeni maghiari decât de catre slovaci, îndreptățind sprijinul și
ajutorul pe care Ungaria l -ar fi dat. Totuși aceste sentimente par a fi absurde în situația
politică de astăzi, când ambele ț ări sunt membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene și
fac parte amândouă din spațiul de liberă circulație Schengen.

24. Minorități naționale în Europa Centrală și de Est –studiu de caz Polonia

Polonia
Conform recensământului din 2002, 1,23 % din p opulația Poloniei se declara ca
aparținând minorităților naționale sau etnice din care 147 094 erau germani, 47 640 bielaruși,
27 172 ucraineni, 12 731 romi131 ș.a. Conform aceluiași recensământ, 97,8% au declarat că
acasă vorbesc limba poloneză.

128 Programul politic al Most -Híd http://www.most -hid.sk/content/programme -party -most -hid
129 James Hughes, Gwendolyn Sasse: „Monitoring the Monitors: EU Enlargement Conditionality and M inority
Protection in the CEECs”, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe , 2003.
130 Vezi Monica Robotin, Levent Salat, (eds.): A New Balance: Democracy and Minorities in Post -Communist
Europe , Budapest: LGI, 2003; Zoltán Kántor, Nándor Bárdi: “The Democratic Alliance of Hungarians in
Romania (DAHR) in the Government of Romania from 1996 to 2000” , în Regio , 2003.
131 Republic of Poland -Ministry of Interior and Administration, 2005.

Situația minorităților naționale din Polonia a cunoscut o îmbunătățire odată cu venirea
la putere a lui Lech Walessa și Tadeusz Mazowiecki, care declarau, la sfârșitul anilor’80, că
minoritățile naționale trebuiau să se simtă în Polonia “acasă”132.
În 1989, a fost c onstituit și recunoscut un Comitet al Minorităților Etnice și
Naționale . Potrivit noii legi adoptate în același an, minoritățile puteau să -și constituie
organizații pe principii etnice. Legislația în domeniul educației din anii 1991 -1992 conținea,
de aseme nea, prevederi privind organizarea de clase în limbile minorităților.
Drepturile privind egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, accesul egal la serviciile
publice, dreptul de a depune plângeri contra discriminărilor la un Tribunal Constituțional au
fost asigurate prin Constituția poloneză din 1997. Minoritățile se bucură, de asemenea, de
dreptul de a învăța, de a avea publicații și de a folosi limba maternă în administrație. Deși s -a
străduit să -și compatibilizeze legislația cu normele internaționale privind protecția
minorităților naționale, Polonia n -a adoptat o lege a minorităților naționale decât în 2005.
Proiectele legislative propuse, începând cu 1998, de Comitetul Minorităților Etnice și
Naționale au fost rând pe rând respinse de parlamentele și guvernele poloneze din perioada
menționată.
Propunerile minorităților conțineau prevederi îndreptate contra discriminării și
asimilării. Ele mergeau în direcția instituirii unui Consiliu al Afacerilor Minorităților
Naționale , responsabil cu implement area politicilor în domeniu, precum utililizarea crescândă
a limbii minoritare în sfera publică în zonele locuite de un grup minoritar consistent.
Guvernul a respins proiectul Comitetului Minorităților , în mai 2002, motivând că acesta nu
răspunde unor prob leme fundamentale precum specificarea criteriilor de aparteneță la o
minoritate națională sau etnică sau condițiile necesare pentru a fi activate prevederile de
protec ție a minorităților privind utilizarea limbii grupului minoritar.
Ca să arate preocupare a pentru protecția minorităților, guvernul polonez și -a
manifestat interesul pentru un program țintă destinat romilor. Acest program avea în vedere
conservarea identității romilor prin promovarea culturii acestora. Erau prevăzute, de
asemenea, măsuri de in tegrare socială, acces la educație și servicii medicale.
O lege a minorităților în Polonia ( The Regional Language, National and Ethnic
Minorities Act), a fost adoptată după aderarea acestei țări la Uniunea Europeană, în 2005. În
cadrul ei, minoritatea naț ională este definită drept un grup numeros care luptă pentru a -și
păstra limba, cultura și tradițiile. Pentru a fi o minoritate națională acel grup face parte de o

132 Peter Vermeersch, op.cit., p. 19.

anumită națiune -mamă, organizată întru -un stat propriu.133 Aceasta a recunoscut nouă
minorită ți naționale: bielorușii, cehii, lituanienii, germanii, armenii, rușii, slovacii, ucrainenii,
evreii și patru minorități etnice: karaiții, lemkoși, romii și tătarii. De asemenea, legea a
introdus și o categorie distinctă, cea de limbă regională, kașuba, gr upul kașub fiind calificat
de o comisie parlamentară ca fiind un grup lingvistic distinct.
Dezvoltarea complicată și anevoioasă a politicilor cu privire la minoritățile din
Polonia din ultimul deceniu, se datorează anumitor factori, respectiv134:moștenirea celui de -al
doilea Război Mondial și a comunismului; complexitatea actiunilor activiste ale minorităților
sau evaluarea strictă a UE în ceea ce privește progresul Poloniei în domeniul protecției
minorităților în perioada anterioară extinderii, precum și ro lul altor actori internaționali.
Potrivit noii legi, membrii individuali ai minorităților au dreptul să -și scrie numele
propriu și prenumele conform ortografiei propriei limbi și să -l utilizeze ca atare în viața
publică și privată. La nivelul unităților ad imnistrative locale, minoritățile au dreptul să -și
utilizeze limba maternă în oficiile publice și în denumirea localităților, dacă constituie 20%
din populația acelei unități, cu excepția denumirilor folosite de Germania Nazistă și Uniunea
Sovietică între 1933 -1945. Totodată, minoritățile se bucură de susținerea autorităților în cea
ce privește viața culturală, educațională, inclusiv prin intermediu unor subsidii. . O parte
importantă a legii face referire la înființarea unei Comisie Comună a Guvernului și a
Minorităților Naționale și Etnice(subordonată prim -ministrului), desemnată să funcționeze ca
principal corp consultativ al guvernului pe probleme ale minorităților incluzând si
reprezentanți ai minorităților.
Sprijinul statului față de minorităti s -a realizat si indirect prin politicile privind
utilizarea limbilor minoritare in spațiul public, educație, gradul de descentralizare, sistemul
de partide sau sistemul electoral. Polonia a optat, în cazul minorităților, pentru neaplicarea
pragului electoral (de 5%), stimulând reprezentarea la nivel central. In alte state din regiune,
cum ar fi România sau Slovenia, există locuri rezervate în Parlament pentru minorități, dacă
formațiunile lor nu ating pragul electoral de 5%. Alte state din regiune au făcut un pa s mult
mai mare, dezvoltând auto-guvernări minoritare, permițând astfel minorităților nu doar
participarea la luarea deciziilor, ci posibilitatea de control asupra vieții proprii (exemplu
Ungaria).

133 The Regional Language, National and Ethnic Minorities Act, Cap. 1, Art. 2, alin.1.
134 Bernd RECHEL, op. cit. , p. 168.

25. Minorități naționale în Europa Centrală și de Est –studiu de caz Ungaria

Ungaria
Ungaria are o popula ție de 10 008 73 de locuitori(potrivit unui raport al Bancii
Mondiale din 2010) din care 314 059 (3,04%) de locuitori aparțin minorităților naționale. În
cadrul acestora 190 046 sunt romi, 62 233 germani , 17 692 slovaci, 15 620 croați, 7995
români135 .
În literatura de referință privind drepturile minorităților, Ungaria a fost dată ca
exemplu pozitiv. Peter Vermeersch considera că în această țară, procesul legislativ al formării
grupurilor de interese pe b aze etnice a început în ultima parte a anilor’80, perioadă în care
statul maghiar a cunoscut și transformări politice și economice importante136.
Primele măsuri legislative au fost luate, în decembrie 1988 și ianuarie 1989, când a
fost adoptată legislația p rivind dreptul la asociere și reuniune. Acest demers a continuat, în
octombrie 1989, prin adoptarea unui amendament la Constituția maghiară (Amendamentul
No. XXXI, 1989). Potrivit acestui amendament, minoritățile se bucurau de dreptul la cultură,
religie ș i posibilitatea utilizării limbii materne. De asemenea, articolul 68 din Constituția din
1990, a subliniat faptul că minoritățile etice și naționale de pe teritoriul Ungariei erau parte
constitutivă a statului maghiar (paragraph 1). Se stipula, totodată, c ă minoritățile etnice și
naționale se bucurau de de dreptul de a fi reprezentate politic, de a forma corpuri naționale și
locale pentru autoguvernare (paragraph 4). Noua Constituție prevedea și introducerea unui
comisar parlamentar pentru drepturile minor ităților etnice și naționale ( Art. 32 B, pargraph
2) precum și instituția Avocatului Poporului. Toate aceste schimbări legislative au condus, în
1993, la promulgarea unei Legi a Minorităților. Aceasta a adus completări cu privire la
drepturile minoritățil or, mai ales cele cu privire la alegerea reprezentanților în Parlament și la
educația în limba maternă. Pe lângă cele 4 naționalități recunoscute înainte de 1993 precum
germanii, slovacii, românii și slavii de sud ( pentru a fi recunoscute ca naționalități grupurile
etnice trebuiau să aibă un număr de 10000 de membri), legea a recunoscut încă 9 etnii.
Criteriul recunoașterii se baza pe vechimea etniei pe teritoriul Ungariei, minimum 100 de ani.
Legea a făcut posibilă autoguvernările minoritare pe criterii c ulturale, minoritățile putând
utiliza simbolistica lor identitară alături de cea oficială.

135 Központi Statisztikai Hivatal 2002.
136 Peter Vermeersch, op.cit., p.12.

Trebuie să precizăm că deși raportul stat -majoritate -minoritate în Ungaria nu are
aceeași complexitate ca în țările vecine acesteia, precum în România și Slovacia, ea rămâne
un etalon european pentru rezolvarea chestiunii minorităților.
Elementul de noutate adus de Ungaria este reprezentat de sistemul auto -guvernărilor
minorităților. Acest sistem prevede posibilitatea înființării acestora la două nivele ale
adminis trației locale: fie în cadrul organelor administrației locale, fie în organizații
independente pe lângă autoritățile locale. Rolul auto-guvernărilor este de reprezentare a
minorităților și de promovare a intereselor propriei comunități în relație cu autori tățile
publice.
Auto -governările pot lua unele decizii la nivel local, cum ar fi înființarea de instituții
de învățământ sau mass media, afișarea de însemne și denumiri specifice comunității. De
asemenea, pot interveni în elaborarea materialelor pentru în vățământ destinate minorităților.
Au un cuvânt de spus în formularea legislației privind protecția monumentelor istorice, deci
au drept de veto în probleme de învățământ la nivel local, mass media, utilizarea colectivă a
limbii,137 etc
Una dintre problemele semnalate în ceea ce privește implementarea acestei politici
este faptul că, datorită sistemului de votare, formarea autoguvernărilor poate deveni o nișă
pentru o formă pervertită a procesului reprezentativ: cea de etno-business .
Spre deosebire de sistemul maghiar, în Croația, legislația prevede formarea de consilii
ale minorităților, atât la nivel național, cât și local, municipal. La nivel local, aceste consilii
pot forma guvernăminte autonome, cu rol consultativ, acolo unde populația depășește 15%138.
Cred em, însă, că exemplul Ungariei nu este cel mai convingător în problematica
minorităților. Izbucnirea unor conflicte interetnice pe teritoriul acestui stat este aproape
imposibilă, având în vedere numărul mic al minorităților etnice sau naționale.
Singura p roblemă o ridică minoritatea romă, care însă se bucură de o lege specială, pe
care statul maghiar a adoptat -o la recomandarea Consiliului Europei și al Uniunii
Europene.139 În ultimii ani Fundația Soros și alte organizatii de profil au inițiat programe de
integrare socială a minorității rome, accesul lor la educație, cultură, servicii medicale și
sociale de calitate.

137 Ferenc Eiler and Nóra Kovács : „Minority Self -Governments in Hungary” în Kinga Gál (e d.): Minority
Governance in Europe , Budapest: LGI, 2003.
138Monica Caluser , “Regimul drepturilor minorităților în Europa Centrală și de Est” in Levente Salat (coord ),
Politici de integrare a minorităților naționale din România. Aspecte legale și instituțion ale într -o perspectivă
comparată, CRDE, Cluj -Napoca,2008, p.43
139 Peter Vermeersch, op.cit. , p.11.

Încercările Ungariei de stabili un statut al maghiarilor de peste graniță, pe lângă faptul
că intră în contradicție cu legislația europeană și internațională ( vezi Comisia Europeană
pentru Democrație și Drept -Veneția) poate fi sursă de conflict în țările vecine140 .
Recomandările Comisiei de la Veneția privind respectarea suveranității teritoriale a statelor și
a tratatelor încheiate este un aver tisment pentru Ungaria.
„Patria -mamă” poate doar să ofere spriin cultural și educațional coetnicilor săi din
alte țări, fără a încălca drepturile suverane ale statelor de rezidență.

Concluzii
Politicile privind apărarea drepturilor omului și protecția mi norităților naționale în
cele patru state central europene au fost influențate de politicile Uniunii Europene în domeniu
și ale celorlalte organizații europene precum Consiliul Europei și OSCE. Se poate observa că
aceste state au adoptat măsuri legislative privind protecția minorităților imediat după
semnarea Tratatului de la Maastricht(1992), măsuri și politici amplificate după depunerea
cererilor de aderare la UE.
Nu se poate cuantifica în ce măsură legislația de protecție a minorităților naționale și
etnice este rezultanta proceselor democratice din aceste țări demarat odată cu disoluția
regimurilor comuniste, dar cu siguranță criteriile de la Copenhaga, condiționările pe care
acestea le -au introdus cu privire la aderarea Ungariei, Poloniei, Slovaciei și Cehiei la UE și
monitorizarea lor de instituțiile europene, îndeosebi de Comisia Europeană, au jucat un rol
determinant în politicile privind apărarea drepturilor minorităților.
Adoptarea unor legislații naționale în domeniul sus amintit a avut la baz ă, în multe
cazuri, principiul autonomiei culturale , necesar conservării identității minorităților, ceea ce a
făcut ca cele patru state să participe încă înainte de aderare la logica guvernaței multinivel din
Uniunea Europeană, a cărui pivot îl constituie principiul subsidiarității.
Putem concluziona în acest caz că legislația privind minoritățile a avut efect și asupra
dezbaterilor privind procesul de decizie în UE și mai mult afirmarea unor instituții regionale
și locale în procesul decizional din aceste state este consecința dialogului eficient între
instituțiile guvernamentale și cele locale, între acestea și societatea civilă.

140 Kántor Zoltán, „ Legea statutului și Comisia de la Veneția: reflecții asupra protecției minorităților ”, în
http//www.provincia.ro/cikk_roman/c000354.html; Ma rtin Brusis, “ The European Union and Interethnic
Power -sharing Arrangements in Accession Countriess ”, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues, Issues
1/ 2003, p. 3.

O abordare comprehensivă a protecției minorităților trebuie să includă legislație,
instituții și politici specializate pentru a asigura atât protecția împotriva discriminării cât și
promovarea identității minorităților.
Nu există în acest moment un acquis comunitar privind protecția minorităților
naționale, o definiție general acceptată privind minoritățile, precum nu există poli tici comune
a statelor membre ( vechii și noii veniți) privind această problematică.
Documentele UE în acest domeniu sunt influențate de cadrul normativ al Consiliului
Europei și a altor organizații internaționale. Ele conțin principii privind apărarea î mpotriva
discriminării și diferențelor pe criterii etnice, religioase sau lingvistice, dar numai statele
candidate au fost monitorizate în acest sens, ceea ce i -a făcut pe unii analiști să critice „ dublu
standard ” european în chestiunea minorităților.
Cu toate acestea condiționările impuse de UE au contribuit în statele central europene
la respectul acestora față de legislația în domeniu, la un dialog permanent, coperare și
susținere reciprocă privind integrarea lor în structurile euroatlantice.
In final, credem că problema minorităților în UE, în general și în cele patru state, în
particular, va continua să rămână pe agendele naționale și europene, iar orice exagerare fie în
direcția minimizării drepturilor minorităților sau în direcția accentuării a utonomiei și izolării
acestora va conduce la tensiuni, chiar dacă aceste state sunt membre ale UE și ale NATO.

Tema 4 : Minoritățile naționale în România

Istoria României este marcată de o permanentă interacțiune între civilizația autohtonă
și exponenț ii unor fluxuri igratorii timpurii și ulterior ai unor popoare și civilizații care au
influențat într -o mare măsură evoluția societății, complexitatea comunităților. Fără a face
excepție față de alte state Central și Este Europene, societatea românească es te o societate
multiculturală la nivelul căreia evoluțiile istorice de care aminteam au dus la existența și
recunoașterea în prezent a douăzeci de comunități ale minorităților naționale, fără a include
aici noile minorități reprezentate de grupuri etnice p orvenite din China sau din statele arabe.
Studiul evoluției problematicii minorităților naționale din țara noastră relevă existența
a patru perioade distincte de abordare a acesteia, fiecare din aceste etape marcate de anumite
specificități și evoluții, i nfluențate, la rândul lor de factorii politici și sociali ai vremii.
În mod concret, problema minorităților a fost pentru prima oară ridicată la Congresul
de la Berlin din 1878, atunci când, printre alte prevederi și obligații s -au impus României
extinder ea drepturilor confesionale la everi și musulmani, precum și acordarea cetățeniei
acestor categorii de populație. Perioada corespunde conștientizării, la nivelul continentului

nostru, a identității culturale și naționale, măsura impusă fiind de natură a ga ranta protejarea
specificului categoriilor sociale avute în vedere. Cu toate acestea, evident măsurile aveau în
vedere criteriile religioase care conduceau la existența unorspecificități importante în cadrul
comunităților, adesea caracterizate de intolera nță.

26. Situația minorităților naționale în România în perioada interbelică;

A doua perioadă corespunde perioadei interbelice și își are originile în Tratatul de
pace de la Paris, 1919. România s -a angajat în primul război mondial pentru a dobândi
Trans ilvania, locuită în majoritate de români, așa arată și statisticile maghiare din 1910141.
Realizarea acestui deziderat de scoatere a populației românești de sub suveranitatea
Austro -Ungariei implica și trecerea unor comunități maghiare, germane, evreiești e tc. sub
autoritatea statului român. În cadrul Conferinței de pace de la Paris s -a ridicat problema
protecției minorităților naționale, justificarea includerii în dezbatereatratatului de pace a
acestei probleme fiind aceea că "noile state formate sau reîntr egite din răsăritul Europei au
multe minorități în cadrul lor datorită factorilor istorici și este normal ca ele să fie protejate".
Conform Tratatelor de Pace din 1919 -1920, România trebuia să acorde egalitate tuturor
cetățenilor săi, indiferent de etnie sau de plasament geografic în noul său teritoriu. Mai mult
decât atât, statul român a semnat și tratatele de protecție a minorităților (decembrie 1919),
deși anterior reprezentantul său I.I.C. Brătianu refuzase acest lucru, motivând încălcarea
principiului egalității suverane a statului. Așa se explică de ce România a ratificat tratatul
semnat în decembrie 1919, abia în toamna lui 1921.
Prin tratatele semnate, România se angaja să acorde minorităților etnice drepturi
speciale printre care: dreptul de opțiun e (art. 4, 5), dreptul de a uza liber de limba lor maternă
nu numai în relațiile private ci și în comerț, reuniunile publice, adunările culturale, presă și
publicații de orice fel, tribunale, școli primare (art. 8, 9), posibilitatea de a primi o parte din
buget (art. 10) și autonomia școlară și religioasă pentru comunitățile de secui și saxoni din
Transilvania (art. 11)142.
Conform datelor statistice din 1919, structura etnică în Transilvania cuprindea 57,12%
români, 26,46% maghiari, 9,87% germani, 3,28% evre i și 3,27% alte naționalități143.

141 A se vedea Bolovan, Sorina and Ioan, Studies on the Historical Demography of R omania , Cluj -Napoca,
Center for Transylvanian Studies, The Romanian Cultural Foundation, Cluj -Napoca, 1992, pp. 33 -45
142 A se vedea Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și Austria, în Ioan Scurtu și Liviu
Boar, op. cit., pp. 16 9-171.
143 Ibidem., p. 8

În afară de maghiari, toate celelalte minorități cunoscuseră situația de minoritar.
Chiar și germanii din Transilvania și Banat își construiseră identitatea, mai ales după 1867, ca
naționalitate diferită de majoritatea mag hiară. Mai mult decât atât, reprezentanții acestor
minorități acceptaseră cu unele condiții integrarea în noul stat după 1918. Problema în jurul
căreia se va centra chestiunea minorităților în Transilvania va fi cea maghiară. În timpul
dualismului maghiari i experimentaseră conceptul de națiune etnolingvistică, bazându -se pe
supremația politică și economică. Ruptura națională produsă în 1918 a generat o criză
identitară, exprimată sugestiv de episcopul Sándor Makkai în cartea sa, intitulată „Nem lehet”
(Nu s e poate)144.
Procesul construcției noii identități la maghiarii din România a fost marcat de o
ruptură psihologică puternic resimțită de comunitate, și exprimată nu de puține ori prin
refuzul de integrare în noua arhitectură statală.
Reprezentanții acestei c omunități nu precupețesc nici un efort pentru a trimite proteste
atât Conferinței de Pace, cât mai ales Societății Națiunilor. Elementele conducătoare
maghiare sunt, în același timp, în strânsă legătură cu guvernul de la Budapesta, care nutrea
sentimente d e revanșă. Atitudinea guvernului ungar complică și mai mult situația în care se
găsea statul român, căruia „îi revenea sarcina, ingrată și arzătoare, de a adapta instituțiile
vechiului stat român la situația nouă creată prin încorporarea de teritorii întin se”145.
Lipsa unei bune comunicări între autoritățile centrale și cele locale complică și mai
mult raporturile între stat și minorități. Acestea denunță, în diferite petiții, politica școlară și
economică, considerată discriminatoare pentru situația lor, în ciuda faptului că România
dorește o modernizare atât a învățământului, cât și o mai judicioasă repartiție a proprietății.
Legea specială privind reforma agrară pentru Transilvania este mai defavorabilă
proprietarilor decât în Vechiul Regat146. Cum cea mai m are parte a pământului se găsea în
proprietatea aristocrației maghiare, comunitatea din care făcea parte aceasta se considera
nedreptățită, acuzând scopul național în care a fost făcută aceasta.
În anii ‘20 comunitatea maghiară a solicitat protecția intern ațională contra măsurilor
administrative luate de autoritățile române. La unele proteste s -a asociat și minoritatea
germană, care contesta aplicarea legilor și decretelor care nu respectau egalitatea de tratament
garantată de tratate. Numeroase plângeri au fost adresate Ligii Națiunilor, cel mai adesea prin
intermediul guvernului ungar, dar de asemenea și prin intermediul unor asociații

144 Kiss, Csaba G., Europa Centrală, Națiuni, Minorități , Pesti Szalon, Kriterion, 1993, p. 176.
145 Azcarate, Pablo de, op. cit., p. 34
146 Ibidem.

internaționale cu caracter confesional ca: Alianța Presbiteriană Generală din Scoția, Alianța
Universală a Bisericilor Uni tariene Americane etc147.
Confruntările juridice care au avut loc în cadrul Societății Națiunilor, în presa
internațională, maghiară și română, au fost preluate și de dezbaterile de idei reflectate în
diferite istoriografii, atât în perioada la care facem r eferire, cât și pe tot parcursul secolului al
XX-lea.

27. Situația minorităților naționale în România în perioada comunistă;

A treia perioadă în evoluția problematicii minorităților naționale corespunde
perioadei cuprinsă între 1947, instaurarea regimul ui comunist în România și durează până la
Revoluția din 1989. Această perioadă este marcată de o serie de evoluții externe cu impact
deosebit asupra situației minorităților naționale. Pe de -o parte, poltitica URSS de control al
statelor supuse influenței s ale prevedea încurajarea minorităților în afirmarea propriei
identități în teritoriile statelor comuniste. Această orientare a constituit fundamentul înființării
în România a Regiunii Autonome Maghiare între anii 1951 -1959. Minoritățile de pe teritoriul
țării noastre proveneau din zone diverse reprezentând atât zona comunistă a Europei cât și
Europa Occidentală (germanii, italienii). Existența acestor grupuri de minorități au dus la
implementarea unor politici discriminatorii față de grupurile minoritare, m ulți membri ai
acestor comunității fiind forțeți să emigreze de -a lungul acestei perioade. Această evoluție s -a
resimțit cu precădere în cazul etnicilor germani și al evreilor.
În general perioada a fost una caracterizată de intoleranță, exacrebare a
antis emitismului și xenofobiei precum și a naționalismului extremist. De asemenea, măsurile
sociale și politice implementate de regimul comunist s -au răsfrânt și asupra comunităților
minoritare, fie că proveneau din state comuniste sau nu. Astfel o serie de ave ri aparținând
bisericilor minoritare au fost confiscate și naționalizate, odată cu interzicerea unor culte
religioase. Minoritățile beneficiau de o semi -recunoaștere, sintagma consacrată fiind aceea de
naționalități conlocuitoare enumerarea lor limitându -se, în general la maghiari și germani,
restul fiind asimilat altor naționalități.
Cu toate acestea s -au consemnat și o serie de măsuri de sprijinire a afirmării identității
minoritare. Astfel, aceste "minorități conlocuitoare" beneficiau de reprezentare în Marea
Adunare NAțională, forul legislativ al țării, dar și de promovarea unor drepturi specifice cum
ar fi învățământul de stat în limba maternă sau editarea de cărți și ziare în limba maternă.

147 Mouton, Renee -Marie, op. cit., p. 19

28. Statutul și regimul minorităților naționale în România în prezent;

A patra perioadă, cea prezentă începe după în Decembrie 1989 și reprezintă o
renaștere și reevaluare a valorilor societății românești. Ea reprezintă, în fapt, o perioadă de
tranziție marcată de frământări, evoluții și involuții, finalizate cu co nsolidarea mod elului
românesc de protecție a minorităților naționale.
Evoluțiile acestei perioade cunosc o serie de repere importante care au contribuit la
cristalizarea sistemului legislativ și instituțional privind protecția minorităților naționale în
România. Dispariția regimului comunist nu a însemnat și ameliorarea relațiilor majoritate
minoritate. Dimpotrivă, sentimentele naționaliste s -au exacerbat iar mișcările extremiste au
dus la evenimente tragice care au culminat cu confruntările interetnice d e la Târgu -Mureș din
1990.
Cu toate acestea, procesul de tranziție a cuprins și domeniul minoroităților naționale,
recunoașterea Actului Final de la Helsinki și integrarea României în structurile Europene
constituind adevărate repere ale ameliorării probl emei minorităților naționale. Accederea
României în Consiliul Europei a constituit un punct esențial în redimensionarea politicilor
privind minorităților naționale. Deja aceste comunități beneficiau de reprezentare
parlamentară și sprijin din partea statul ui iar crearea Consiliului pentru Minoritățile Naționale
a formalizat o serie de mecanisme și instrumente destinate sprijinirii afirmării identității
comunităților minoritare, precum și o protecție sporită a drepturilor acestora.
Măsurile adoptate în acea stă perioadă au avut în vedere sprijinirea și încurajarea
învățământului în limba maternă, sprijinirea drepturilor religioase și a celor culturale. Aceste
măsuri s -au concretizat atât la nivel legislativ prin adoptarea unei noi legi a învățământului și
abrogarea unor dispoziții restrictive privind regimul cu ltelor religioase, precum și prim
măsuri instituționale cum ar fi crearea unor structuri minirteriale pentru minorități în cadul
unor ministere importante cum ar fi cel al Educației și cel al Culturii.
Un alt pas înainte l -a con stituit transformarea, în mart ie 1997, a Consiliului pentru
Minoritățile Naționale în Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale condus de
un ministru fără portofolui, subordonat direct Primului Ministru. Noua structru ră coordona la
nivel național politicile privind minoritățile naționale și reprezenta structura de legătură între
Guvern, autoritatea executivă și Parl ament, autoritatea legislativă.
Odată cu numirea unui ministru delegat pentru minorități, problematica minorităților a
intrat într -o nouă fază a evoluției sale. Pe de -o parte, această măsură a consemnat cooptarea

minorităților naționale în structurile de decizie ale Executivului, iar pe de alta, a însemnat
formalizarea unor noi drepturi specifice, cum ar fi cel de folosire a limbii materne în
administrația publică. De asemenea, procesul de retrocedare a averilor către bisericile și
cultele aparținând minortăților a fost accelerat prin crearea unor Comisii mixte Guvern –
societate civilă.
În plan normativ, ad optarea unei noi legi a învățământului și a unei noi legi a
administrației publice au dus, așa cum spuneam la formalizarea unor drepturi specifice
minorităților, în conformitate cu prevederile documentelor Consiliului Europei în materia
minorităților națio nale.
Cristalizarea cadrului instituțional și legislativ privind protecția minorităților naționale
a avut loc la începutul anilor 2000, odată cu intensificarea eforturilor de accedere în Uniunea
Europeană. Necesitatea adoptării acquis -ului comunitar, regl ementarea raporturilor minoritate
maporitate, specificul unor aspecte concrete porivind regimul și situația minorităților au dus
la consolidarea unui cadru instituțional funcțional și a unui cadru juridic coerent în domeniul
minorităților naționale, aspect e care pot fi consoidearte a constitui un adevărta model de
gestionare a problematicii minorităților naționale.
În prezent, minoritățile naționale din România se bucură de exercițiul tuturor
drepturilor specifice așa cum sunt ele stipulate în documentele europene, sunt reprezentate la
toate nivelurile de decizie și beneficiază de sprijinul financiar al statului în afirmarea și
promovarea identității, a valorilor și tradițiilor proprii.

Tema 5: Modelul românesc de gestionare a problematicii minoritățilo r naționale

Cadrul legislativ

29.Cadrul Legislativ din România în domeniul protecției minorităților naționale.

Legislația națională în vigoare în materia drepturilor omului și, implicit, în
problematica minorităților naționale, se fundamentează pe o s erie de principii prevăzute de
Constituția României dintre care amintim cu precădere, reprezentarea parlamentară a
comunităților minorităților naționale și prioritatea prevederilor internaționale privind
drepturile omului, asupra legislației naționale.
Reprezentarea parlamentară a minorităților naționale este reglementată, la nivel
subsecvent prin legile electorale și legea p artidelor politice (Legea nr. 14/2003) care
reglementează ststutul organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.
Cadrul general de manifestare a drepturilor specifice ale minorităților naționale este
asigurat de Convenția cadru a Consiliului Europei privind Protecție minorităților naționale,
Convenție ratificată de țara noastră prin Legea nr. 33/1995.
Protecția și pro movarea drepturilor specifice ale minorităților este reglementată prin
Legea nr. 215/2001 cu modificările și completările ulterioare – folosirea limbii materne în
administrația publică -, Legea nr. 1/2011 a educației naționale – educația în limba maternă -,
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor – promovarea
drepturilor religioase -, și Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor
regionale sau minoritare care asigură cadrul normativ necesar manif estării drepturilor
culturale și lingvistice.
Un act normativ deosebit de important în ceea ce privește armonizarea politicilor
naționale cu cele europene și protejează minoritățile naționale este legislația privind Organ
consultativ al Guvernului, fără p ersonalitate juridică ș i are drept scop asigurarea
relațiilor cu organiza țiile legal constituite ale cet ățenilor apar ținând minorit ăților na ționale
prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare. Conform Ordonanței nr. 137/2000
republicată, s e sancționează orice faptă de discriminare, directă sau indirectă care are ca
obiect încălcarea exercițiului drepturilor oricărei persoane – inclusiv aparținând minorităților
naționale – sau care aduc atingere demnității personale.

Cadrul instituțional

30. Cadrul instituțional din România în domeniul protecției minorităților naționale.

Cadrul instituțional din România în domeniul protecției minorităților naționale poate
fi considerat ca un sistem integrat, flexibil și complementar asigurând protecția e fectivă a
persoanelor aparținând minorităților naționale.
El se fundamentează pe cinci piloni astfel:
Pilonul I – Guvernamental reprezentat de:
1. Departamentul pentru Relații Interetnice cu rol principal în elaborarea și supunerea
spre aprobare Guvernulu i strategii pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea
identității persoanelor aparținând minorităților naționale;
2. Agenția Națională pentru Romi – structură care aplică, coordonează, monitorizează
și evaluează măsurile din domeniile sectoriale de inter venție socială ;
3. Departamente specializate pentru minorități din cadrul ministerelor.
Pilonul II – Consiliul Minorităților Naționale, organ consultativ al Guvernului, fără
personalitate juridică și are drept scop asigurarea relațiilor cu organizațiile l egal
constituite ale cetățenilor aparținând minorităților naționale.
Pilonul III – Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, autoritate de stat
specializatã în combaterea discriminãrii, rasismului și intoleranței acționând ca și
garant al respect ării și aplicării principiului nediscriminării;
Pilonul IV – Avocatul Poporului – instituție care are ca socp apãrarea drepturilor și libertãților
cetãțenilor împotriva abuzului sau ingerințelor autoritãților publice, ea având o
structură destinată dreptur ilor omului, egalității de șanse între bărbați și femei,
cultelor religioase și minorităților naționale;
Pilonul V – Societatea civilă reprezentată de o rganizații neguvernamentale, mediul academic,
institute de cercetare, parteneri sociali, experți și acti viști în domeniul protecției
drepturilor omului și a l drepturilor persoanelor aparținând minorităților naț ionaLE.