Centru Pentru Copii CU Dizabilitati

–CENTRU PENTRU COPII CU DIZABILITATI–

Cuprins

Motto

Argument

PLAN de IDEI

Capitolul I. RAPORTURILE DINTRE OAMENI SI CAI DE A LUNGUL ISTORIEI

I.I. Calul aparitie si evolutie.

I.II. Domesticirea

I.III. Istoricul relatiei om-cal

Vanat

Picturi pestere

Utilizari ale cailor

Calul in tratamentul oamenilor

Capitolul II. PERSOANE CU DIZABILITATI PSIHICE SI LOCOMOTORII

II.I.Cadrul legislativ contemporan european si romanesc

II.II. Romania: date statistice privind numarul de copii cu dizabilitati in perioada 2011-2015

II.III. Prevenire și diagnosticare

II.IV. Pentru a ajuta copilul este necesar sa fie ajutati parintii

II.V. Accesul la servicii de recuperare

Capitolul III.TRATAREA PERSONANELOR CU DIZABILITATI IN PROGRAMELE DE ARHITECTURA

III.I.Aparitie

III.II.Evolutie tipologica a programe de arhitectura

III.III.Tipuri de tratamente

Virtutile terapeutice ale culorlor,terapie prin arta plastica, muzica

III.V.Functiuni, structuri, insorire, ventilatie

III.VI. Structurarea spatiului-exemple

Capitolul IV.PERCEPTIA SPATIAL COLORISTICA A MEDIULUI CONSTRUIT DE CATRE COPII CU AUTISM

IV.I. Explorarea si perceptia vizuala la copil

IV.II. Dezvoltarea imaginatiei la copiinormali si la cei cu autism

Capitolul V.INGRIJIREA MODERNA A CALULUI

Capitolul VI.PROIECTUL

VI.I.Tipologia locuintelor traditionale in judetul Harhita

VI.II.Orasul

1.2. Cadrul geografic general

1.3. Clima

1.4. Populația

1.5. Economia

VI.III. Cadrul teoretic si legal privind constructiile in municipiul Miercurea Ciuc

2.1. Norme arhitectonice pentru servicii publice

2.2.Regulamentul de urbanism pentru Zona Baile Jigodin-M Ciuc

II.III. Calul ca si terapeut: hipoterapia

PLAN de IDEI

Motto – semnificația subiectului ales.

Argument – justificarea subiectului ales și aplicabilitatea lui în propiul proiect de diplomă.

Capitolul I. RAPORTURILE DINTRE OAMENI SI CAI DE A LUNGUL ISTORIEI… conturarea, pe parcursul a mai multor subcapitole, relatia omului cu calul.

I.I. Calul aparitie si evolutie

I.II. Domesticirea

I.III. Istoricul relatiei om-cal

Vanat

Picturi pestere

Utilizari ale cailor

Calul in tratamentul oamenilor

Capitolul II. PERSOANE CU DIZABILITATI PSIHICE SI LOCOMOTORII

– definirea și originea termenului “dizabilitate” in cadrul legal internațional și românesc.

II.I.Cadrul legislativ contemporan european si romanesc

II.II. Romania date statistice privind numarul de copii cu dizabilitati in perioada

II.III. Prevenire și diagnosticare

II.IV. Pentru a ajuta copilul, este necesar sa fie ajutati parintii

II.V. Accesul la servicii de recuperare

Capitolul III.TRATAREA PERSONANELOR CU DIZABILITATI IN PROGRAMELE DE ARHITECTURA – echivalențe, intersecții și diferențe între diferitele concepte similare arhitecturii ecologice. Sondarea acestor concepte, care se dezvoltă în interiorul, în afară sau într-o relație de suprapunere cu arhitectura ecologică.

III.I.Aparitie

III.II.Evolutie tipologica a programe de arhitectura

III.III.Tipuri de tratamente

Virtutile terapeutice ale culorlor,terapie prin arta plastica, muzica- Culoriile cum actioneaza asupra noastra, cum ne influenteaza sanatatea si dizpozitia, difuzindu-si energiile in toate aspecte vietii noastre,

III.V.Functiuni, structuri, insorire, ventilatie- explicarea principiilor generale ale arhitecturii din punc de vedere al solutiilor propuse de specilisti

III.VI. Structurarea spatiului-exemple-

Capitolul IV.PERCEPTIA SPATIAL COLORISTICA A MEDIULUI CONSTRUIT DE CATRE COPII CU AUTISM – relevanța acestui studiu de caz constă în aplicabilitatea lui în proiectul de diplomă, pentru o înțelegere cât mai corectă a ceea ce presupune a construi pentru copii cu dizabilități

IV.I. Explorarea și perceptia vizuală la copil

IV.II. Dezvoltarea imaginației la copii normali și la cei cu autism

Capitolul V.INGRIJIREA MODERNA A CALULUI – relevanța acestor studii de caz constau într-o înțelegere cât mai corectă a ceea ce presupune adapostirea corecta a caiilor, din diferite perspective arhitecturale – arhitectură contemporană, dar cu influențe de arhitectură vernaculară și un experiment de arhitectură tradițională.

Capitolul VI.PROIECTUL –

Capitolul VI. PERCEPȚII FINALE ȘI CONCLUZII – concluziile rezultate din urma documentării și care au ca prim punct de aplicare proiectul de diplomă.

Bibliografie

ADDÉNDA – pentru o mai bună înțelegere a lucrării, această parte vine în ajutor cu informații generale și de ordin legislativ referitoare la Miercurea Ciuc- Zona Baile Jigodin

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND MUNICIPIUL MIERCUREA CIUC

1.1. Introducere

1.2. Cadrul geografic general

1.3. Clima

1.4. Populația

1.5. Economia

2. CADRUL TEORETIC ȘI LEGAL PRIVIND CONSTRUCȚIILE ÎN ÎN

MUNICIPIUL MIERCUREA CIUC

2.1. Norme arhitectonice pentru servicii publice

2.2.Regulamentul de urbanism pentru Zona Baile Jigodin-M Ciuc

Motto

“Nu putem sti niciodata cu certitudine, ce anume este mai bine pentru copiii nostri. Putem incerca ceea ce este deja probat, putem incerca ceea ce nimeni nu a mai incercat, putem sa ascultam de ceea ce spun parintii, profesorii, medicii si specialistii, dar, cel mai bine ar fi sa incercam sa vedem ce le aduce pe chip un strop de fericire copiilor.”

Argument

Dintotdeauna , societatea umană a fost „deranjată ” de către stigmatizații săi. Intr-o continuă căutare a perfecțiunii și a absolutului, a frumuseții fizice și intelectuale, aceasta a respins uneori violent, ceea ce ieșea din limitele normalității recunoscute social.

S-a stabilit științific faptul că, fără nici un dubiu, chiar și persoanele cu dizabilități mintale severe pot învăța mai mult decât s-a crezut. Acești indivizi au personalități distincte și se pot raporta la alte persoane ca ființe umane sensibile și deschise. Ceea ce au nevoie este deschiderea și receptivitatea din partea celorlalți membri ai societății.

Pentru întelegerea spațiului, o persoană cu dizabilitate se bazează pe toate simțurile care îi sunt active , combinând informațiile primite pentru a ajunge la o certitudine în ceea ce privește mediul înconjurător imediat. Persoanele aceea au nevoie de mai mult timp pentru a seacomoda cu un mediu nou. Prin explorarea spațiului din punct de vedere vizual, acustic , olfactiv și tactil , relaționează cu spațiul arhitectural și devin conștienți de împrejurimi .Mediul construit oferă oportunitatea de a stimula toate simțurile. În momentul în care este adaptatdoar văzului se pierd șansele exploatării maxime a relației individului cu obiectul construit și implicit se pierde prilejul de a simți pe deplin arhitectura .La fel ca și în alte câmpuri ale artei , în arhitectură s-a dezvoltat o obsesie pentru estetica vizuală a produsului și s-a ajuns la exagerarea importanței acesteia în detrimentul altor facilități .Sensibilitatea pentru frumos a devenit atât de profundă încât creatorii au lăsat la o parte ideea dearhitectură universală , făcută pentru întreg trupul uman și nu doar pentru ochi . În umanitatea arhitecturii contemporane și a orașelor este pusă atât de către filozofi cât și de către teoreticieni pe seama unui dezechilibru al sistemului senzorial .  

Persoanele cu dizabilități sunt excluse în momentul de față din societate prin metode mult mai subtile decât în trecut.Din timpuri străvechi oamenii au făcut viața persoanelor cu dizabilități , a vârstnicilor și a celormai slabi membrii ai societății un calvar .Eschimoșii iși abandonau persoanele în vârstă sau cu un anume handicap pe iceberguri , în Grecia, erau abandonați pe vârfuri de munte iar Japonezii lăsau fetele și oamenii cu probleme fizice pe culmile dealurilor , izolați și fără ajutor . Aș dori să citez dintr-un articol scris de Steve Fiffer, un fost Cercetător de Vara de la Institutul deReabilitare: "Opriți-vă pentru un moment și gândiți-vă : Și noi ne-am abandonat persoanele cu dizabilități și vârstnicii . Prin crearea unui mediu care satisface nevoile unor trupuri tinere , înformă maximă … s-au creat bariere arhitecturale. Am luat persoanele în vârstă și cu handicapde pe iceberguri și dealuri și le-am închis în casele lor ".

Ideea de a crea prin arhitectură un mediu mai sigur și mai accesibil pentru toată lumea luând în considerare particularitățile întregii populații nu este una restrictivă și nu trebuie percepută ca o barieră , ci mai degrabă ca o mare șansă . Șansa de a crește valoarea obiectului construit din punct de vedere al esteticii sale senzitive . O arhitectură care este simțită în mod plăcut de către individ devine automat valoroasă .Pentru conceperea unei astfel de arhitecturi multifațetate este nevoie de întelegerea modului în care stimulii acționează asupra trupului uman și modul în care aceștia pot fi incluși în construcții .

Tratare-cal-intelegere?

Capitolul I. RAPORTURILE DINTRE OAMENI ȘI CAI DE A LUNGUL ISTORIEI

I.I. Calul; apariție și evoluție

Calul (Equus caballus) este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne alegenului Equus. Face parte din ordinul Perissodactyla, familia Ecvidee.

Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de prădători. Caii au un bine dezvoltat simț al echilibrului și instinctul de a lupta sau a fugi în caz de pericol. Legată de această necesitate de a scăpa de prădători în sălbăticie este o trăsătură neobișnuită: caii sunt capabili de a dormi în ​​picioare. Caii de sex feminin, numite iepe, au o perioadă de gestație de aproximativ 11 luni (340 de zile), iar puiul, numit mânz, poate sta în picioare și alerga la scurt timp după naștere. Ei devin adulți la vârsta de cinci ani, și au o durată de viață medie între 25 și 30 de ani. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cal)

Evoluție

Calul s-a adaptat pentru a supravețuii în zonele cu terenuri larg deschise și cu vegetație rară, deasemenea, supravețuiesc într-un ecosistem în care alte animale erbivore mari, în special rumegătoarele, nu ar putea supravețuii. Caii, precum și alte ecvine, fac parte din ordinul Perissodactyla, un grup de mamifere din timpul perioadei Terțiar. În trecut, acest ordin conținea 14 familii, dar numai trei din aceastea au supravețuit până în ziua de azi: calul (și alte specii înrudite), tapirul și rinocerul. Cel mai vechi membru cunoscut al familiei ecvideelor ​​a fost Hyracotherium, care a trăit între 45 și 55 de milioane de ani, în timpul perioadei Eocene. 

Cu aproximativ 15.000 de ani în urmă, cea mai răspândită specie Equus ferus a fost Holarctice. Oasele cailor din acea perioadă de timp, de la sfârșitul Pleistocenului, se găsesc în Europa, Eurasia, Beringia, și America de Nord. Cu toate acestea, acum 7.600-10.000 de ani, calul a dispărut din America de Nord, iar în alte zone numărul lor a scăzut dramatic. Motivele pentru această dispariție nu sunt pe deplin cunoscute, dar se observă că dispariția cailor din America de Nord a fost paralelă cu sosirea oamenilor pe continent. Un alt punct de vedere, ar putea fi cauza schimbărilor climatice.

Sursă de poză;https://strangehorse.wordpress.com/2010/04/

Rase de cai sălbatici – care au supravețuit în timpurile moderne

Un cal sălbatic cu adevărat este o specie sau subspecie cu nici un strămoș domesticit vreodată. Prin urmare, cei mai "sălbatici" cai din ziua de azi, nu sunt cei care au fost domesticiți și de-a lungul timpului au "evadat", iar acum trăiesc în sălbăticie. Rasele de cai cu adevărat sălbatice care au supravețuit istoriei înregistrate, sunt Tarpan și Przewalski's.

Singura rasă de cai cu adevărat sălbatică, care și alerga la scurt timp după naștere. Ei devin adulți la vârsta de cinci ani, și au o durată de viață medie între 25 și 30 de ani. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cal)

Evoluție

Calul s-a adaptat pentru a supravețuii în zonele cu terenuri larg deschise și cu vegetație rară, deasemenea, supravețuiesc într-un ecosistem în care alte animale erbivore mari, în special rumegătoarele, nu ar putea supravețuii. Caii, precum și alte ecvine, fac parte din ordinul Perissodactyla, un grup de mamifere din timpul perioadei Terțiar. În trecut, acest ordin conținea 14 familii, dar numai trei din aceastea au supravețuit până în ziua de azi: calul (și alte specii înrudite), tapirul și rinocerul. Cel mai vechi membru cunoscut al familiei ecvideelor ​​a fost Hyracotherium, care a trăit între 45 și 55 de milioane de ani, în timpul perioadei Eocene. 

Cu aproximativ 15.000 de ani în urmă, cea mai răspândită specie Equus ferus a fost Holarctice. Oasele cailor din acea perioadă de timp, de la sfârșitul Pleistocenului, se găsesc în Europa, Eurasia, Beringia, și America de Nord. Cu toate acestea, acum 7.600-10.000 de ani, calul a dispărut din America de Nord, iar în alte zone numărul lor a scăzut dramatic. Motivele pentru această dispariție nu sunt pe deplin cunoscute, dar se observă că dispariția cailor din America de Nord a fost paralelă cu sosirea oamenilor pe continent. Un alt punct de vedere, ar putea fi cauza schimbărilor climatice.

Sursă de poză;https://strangehorse.wordpress.com/2010/04/

Rase de cai sălbatici – care au supravețuit în timpurile moderne

Un cal sălbatic cu adevărat este o specie sau subspecie cu nici un strămoș domesticit vreodată. Prin urmare, cei mai "sălbatici" cai din ziua de azi, nu sunt cei care au fost domesticiți și de-a lungul timpului au "evadat", iar acum trăiesc în sălbăticie. Rasele de cai cu adevărat sălbatice care au supravețuit istoriei înregistrate, sunt Tarpan și Przewalski's.

Singura rasă de cai cu adevărat sălbatică, care încă există și în zilele de azi este Przewalski's, numită după exploratorul rus Nikolai Przhevalsky. Este o rasă rară, prezentă în Asia. Specia a supravețuit în număr extrem de  mic, între anii 1969 și 1992, doar în grădinile zoologice, iar în fost restabilită înapoi în sălbăticie, după numeroasele eforturi făcute de grădinile zoologice din întreaga lume. În prezent, există o populație mică din această rasă în Mongolia. În întreaga lume, nu mai există nici un exemplar din această specie, care să fie captiv în gradini zoologice.

Rasa de cai Tarpan, se găsea în Europa și într-o mare parte din Asia. A dispărut în 1909, când a murit ultimul exemplar, captiv într-o grădină zoologică din Rusia. Astfel, linia genetică a acestei rase a fost pierdută. O dată cu încercările recreerii rasei Tarpan din rasele domesticite, și-a pierdut denumirea de rasă de cai cu "adevărat sălbatică".

Structura calului

conformatia si structura: cum functioneaza corpul, functionarea creierului, a simturilor si ciclul vital.

Sursa de poza: www.tipicmasculin.ro

Ochii si vazul – ochii calului sunt dispusi pe laturile capului, asta inseamna ca atunci cand isi ridica capul, calul are un camp vizual de 360* fara sa si-l intoarca. Din acest motiv este necesar sa ne apropiem cu grija de un cal, pentru a nu-l speria. Auzul si urechile – caii au un aux fin, receptionand o gama de sunete mai larga decat a omului. Urechile caluluipot exprima diferite reactii ale acestuia: entuziasm, interes, plictis, incapatanare, frica, iritare si agresivitate. Exista 16 muschi in urechea externa a calului, care permit rotirea cu 180*. Mirosul – caii au un simt al mirosului f puternic, cunarile bine dezvoltate pentru a respira cand alearga cu viteza sau in conditii de stress. Caii pot detecta frica omului prin transpiratia acestuia si sunt sensibili lamirosul sangelui. Tactul – caii sunt f sensibili fizic, in special la durere. Raspund insa bine la mangaieri si lovituri usoare. Cravasa este folosita pentru incurajare si corectare la calarit, pentru a asigura deplasarea calului sau a impiedica intoarcerea lui. Atmosfera – caii percep foarte bine starile emotionale ale omului si pot fi influentati de ele. Un calaret care este nervos sau speriat va face calul sa ezite, in schimb unul calm si increzator va inspira multa incredere si calm chiar si unui cal timid. Un cal fericit care are incredere in cel care il calareste, va asculta si va raspunde bine la comenzile acestuia. Gustul – caii se hranesc selectiv si prefera sa sufere defoame in loc sa consume ceva neplacut.

Sistemul scheletic

Scheletul caiilor are în medie 205 oase. O diferență semnificativă între scheletul calului și cel al omolui, este lipsa membrelor anterioare, care la cal sunt atașate la coloana vertebrală printr-un set puternic de mușchi și tendoane, precum și de ligamentele care atașează omoplatul la trunchi. Picioarele și copitele calului, sunt de asemenea, structuri unice! Oasele picioarelor la cai, sunt diferit proporționate față de cele ale unui om. De exemplu, "genunchiul" este de fapt format din oasele carpiene, care corespund cu cele de la încheietura mâinii unui om. În mod similar, punctul jaretului conține oase echivalente cu cele din glezna și călcâiul omului. Un cal nu are nici un mușchi în partea de mai jos de genunchi, decât piele, os, păr, tendoane, ligamente, cartilaje și țesuturile specializate care alcătuiesc copita.

Corpul calului este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar urme în relief, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se află bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț.

Digestia

Caii sunt animale erbivore și au sistemul digestiv adaptat la dieta de graminee furajere și la alte materiale vegetale consumate în mod constant pe parcursul zilei. Prin urmare, în comparație cu oamenii, caii au somacul relativ micuț, dar intestinul foarte lung facilitează fluxul constant de nutrienți. La 450 de kilograme, calul va mânca 7-11 kilograme de hrană pe zi, iar în condiții normale va bea 38 litri de apă. Caii nu sunt animale rumegătoare, astfel încât aceștia au un singur stomac la fel ca oamenii, dar spre deosebire de oameni, ei pot digera celuloza, o componentă des întâlnită în iarbă. Digestia celulozei are loc în cecum, înainte să ajungă la intestinul gros. Spre deosebire de oameni, caii nu pot vomita, astfel încât pot interveni probleme de digestie – una din principalele cauze de deces.

Mărimea și măsurarea

Înălțimea unui cal se calculează de la cel mai înalt punct al greabănului. Acest punct a fost ales deoarece este un punct stabil (anatomie), spre deosebire de cap și gât care sunt în continuă mișcare, în sus și în jos. Astfel, un cal descris ca 152.4 cm, plus , pentru un total de în înălțime.

Dimensiunea cailor variază în funcție de rasă, dar, de asemenea, este influențată și de nutriție. Înălțimea raselor de cai ușori este de obicei, între 142 – 163 cm și pot cântări între 380 și . Rasele de cai mai mari, încep de la aproximativ înălțimea de 157 cm, de multe ori chiar și , având greutatea între 500 și . Rasele de cai din categoria "grea" sunt, de cel puțin 163 – înălțime și pot cântării de la circa la o tonă .

Cel mai mare cal din istorie a fost probabil un cal din rasa Shire numit Mammoth, care s-a născut în 1848. Avea 220 de centimetri și a ajuns la greutatea maximă de 1500 kg. Recordul pentru cel mai mic cal din lume este deținut de Thumbelina, un cal pe deplin matur, dar afectat de nanism. A fost înregistrat cu înălțimea de 43 cm și greutatea de 26 de kilograme.

Rase de Ponei

Regula generală de înălțime, care face diferența dintre un cal și un ponei este de . Un animal cu înălțimea de , sau mai mult este considerat ca fiind cal, iar un animal cu mai puțin de 147cm, este considerat ponei. Cu toate acestea, sunt multe excepții de la regula generală.

Distincția dintre un cal și un ponei, nu este doar diferența de înălțime, sunt și alte aspecte ale fenotipului sau ale aspectului, cum ar fi conformația și temperamentul. Poneii au de cele mai multe ori coama, coada, și blana mai "groasă". Ei au, de asemenea, picioarele scurte, oasele mai grele, gâtul mai scurt și mai gros și fruntea largă. Au temperamentul mai calm decât îl au caii, de asemenea, au un nivel mai ridicat de inteligență ecvină și "cooperează"mai ușor cu oamenii. De fapt, uneori dimensiunile mici nu au nici o importanță. În timp ce poneii Shetland au în medie , Falabella și alte rase de cai, pot avea sub 76 centimetri înălțime și în ciuda acestui fapt, sunt clasificați mai degrabă în categoia raselor de cai, nu în categoria raselor de ponei!

Culori și marcaje (inscripționări, sau cum vreți voi..)

Caii expun de o gamă largă de culori, precum și de semne distinctive. Adesea, un cal este clasificat în primul rând după culoarea blănii, înainte de rasă sau sex. Chiar și caii de aceași culoare, pot fi distinși unii de alții prin marcaje albe, care împreună cu diferite modele de pete, sunt moștenite separat de culoarea blănii. 

Comportament

Caii sunt animale de pradă, cu un instinct puternic de luptă/fugă. La prima amenințare, în general caii obișnuiesc să fugă, deși vor sta să lupte în cazul în care acest lucru nu este posibil, sau în cazul în care își vor apăra puii. Cele mai multe rase de cai au fost dezvoltate pentru viteză, agilitate, vigilență și rezistență – calități generale pe care aceștia le-au extins de la strămoșii lor din sălbăticie. Cu toate acestea, din cauza reproducerii selective, unele rase de cai sunt destul de docile. Sunt de asemenea, creaturi sociale și sunt capabili să se atașeze de alte rase de cai, precum și de oameni.

Inteligența și capacitatea de a învăța

În trecut, caii au fost considerați neinteligenți, cu nici o capacitate de gândire abstractă și descriși în primul rând ca un animal de turmă. Cu toate acestea, studiile moderne, ne arată că aceștia pot efectua sarcinile cognitive de zi cu zi, deasemenea aceștia excelează în învățarea lucrurilor simple, dar sunt în măsură să rezolve provocări cognitive avansate. Caii rețin cele învățate pentru o perioadă îndelungată de timp.

Caii domesticiți au tendința de a face față provocărilor mentale severe, mult mai bine decât o fac caii sălbatici, deoarece trăiesc în "medii artificiale" și care sufocă comportamentul instinctual în timp ce aceștia învață sarcinile care nu le sunt naturale. Caii sunt creaturi care se adaptează regimului "de supunere" și răspund cel mai bine la tehnici folosite în mod consecvent. Unii dresori cred că inteligența cailor este reflectată de modul de formare, iar fiecare cal trebuie instruit în stilul care îi se potrivește cel mai bine, după înclinațiile pe care le are calul în mod natural. Alții însă, cred că dresarea contează cel mai mult de personalitatea calului, care poate juca un rol aparte la determinarea modului în care un animal răspunde la diferite experiențe. 

 Rase de cai

Rasele de cai sunt grupuri de cai, cu caracteristici distinctive, care sunt transmise în mod constant din generație în generație, precum și conformație, culoare și capacitatea performanțelor. Aceste trăsături moștenite, sunt rezultatul combinațiilor naturale, precum și rezultatul metodelor de selecție artificială. De la domesticirea lor, caii au fost dezvoltați în mod selectiv, după necesitatea de a dezvolta anumite caracteristici, în scopul de a efectua mai bine un anumit tip de muncă. Astfel, s-au dezvoltat rase de cai puternice, rase de cai rafinate și rase de cai grele cum ar fi Clydesdale – pentru a efectua munci grele, după placul fiecărui crescător. Alte rase de cai au fost dezvoltate special pentru munci agricole ușoare, transport rutier, diverse discipline sportive, sau pur și simplu ca animale de companie. Există mai mult de 300 de rase de cai în întreaga lume.

Temperament

Caii sunt mamifere, astfel, sunt creaturi cu "sângele cald", spre deosebire de reptile care au sângele rece. Cu toate acestea, această clasificare a dezvoltat un context terminologic la cabaline, care este folosit pentru a descrie temperamentul fiecărei rase de cai (nu temperatura corpului). De exemplu, "sângele fierbinte" este întâlnit la rasele de cai care prezintă multă sensibilitate și energie, în timp ce cele cu "sângele rece" sunt mai silențioase și mai calme. Uneori caii cu "sângele cald" sunt clasificați drept caii de călărie, iar cei cu "sângele rece" sunt caii de lucru (munci agricole, etc..).

În categoria raselor de cai cu "sânge fierbinte" întâlnim "caii orientali", cum ar fi rasele de cai Akhal-Teke, Barb, Arabian și Thoroughbred, rase dezvoltate în Anglia. Rasele de cai cu "sângele fierbinte" tind să fie curajoase, îndrăznețe și au capacitatea de a învăța rapid. Sunt crescute pentru agilitate și viteză și au fizicul subțire și cu picioare lungi. Rasele orientale, au fost aduse în Europa din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Rasele de cai cu musculatura mai dezvoltată, cunoscute ca rase cu "sânge rece", sunt crescute nu doar pentru puterea lor, ce și pentru temperamentul lor calm, necesar transporturilor sau muncilor grele întâlnite în agricultură. Aceste rase de cai sunt deseori poreclite "giganții blânzi" (rase cum ar fi Clydesdale sau Belgian). Întâlnim și rasa Percheron, dezvoltată pentru trasul plugurilor, sau căruțelor în climate uscate. Rasa Shire, care sunt deobicei cai lenți dar extrem de puternici, crescuți doar pentru plug pe câmpuri cu soluri grele (pe bază de argilă). În grupul "sânge rece", în care sunt incluse aceste rase de cai, întâlnim și unele rase de ponei.

Rase "Warmblood", cum ar fi Trakehner sau Hanoverian, aduse din transporutile europene, precum și de pe urma războaielor, au fost încrucișate cu rasele de cai Arabian sau Thoroughbreds, rezultând rase de echitație cu un rafinament "dezvoltat", dar cu dimensiuni mai mari și temperament mai calm decât rasele ușoare. Astfel și anumite rase de ponei cu caracteristici "warmblood" au fost dezvoltate doar pentru călărie.

Azi, termenul de "Warmblood" se referă la un subset specific sporturilor cu rase de cai. Strict, termenul de "sange cald" se referă la orice încrucișate dintre rasele de cai cu "sânge rece" și cele cu "sânge fierbinte", cum ar fi rasa Irlandeză Draught sau Cleveland Bay. Termenul a fost folosit și pentru desemnarea raselor de cai pentru călărie, altele decât Thoroughbreds sau Arabian, cum ar fi calul din rasa Morgan. 

Somn, odihnă

Spre deosebire de oameni, caii sunt în măsură să doarmă, atât în picioare, cât și culcați. În sălbăticie, caii dorm deobicei în grupuri, astfel atunci când o parte din ei vor dormi, cealaltă parte vor sta de pază pentru eventualii prădători.

Deasemenea, caii nu dorm în perioade lungi la fel ca oamenii, dar ei petrec multe perioade scurte pentru odihnă. Caii petrec de la patru la cincisprezece ore pe zi pentru odihnă în picioare și de la câteva minute la câteva ore culcați. Timpul total pentru odihnă într-o perioadă de 24 de ore, poate varia de la câteva minute la câteva ore, deobicei în intervale scurte de aproximativ 15 minute fiecare.

Pentru a-și îndeplini cerințele minime de odihnă, calul va trebuii să doarmă întins pentru o oră-două la fiecare câteva zile. Cu toate acestea, în cazul în care un cal nu are unde să se întindă, sau nu îi este permis acest lucru, după câteva zile acesta se va putea prăbuși brusc, involundar, indrând în perioada de odihnă.

Îngrijire

Caii sunt animale erbivore, iar sursa lor majora de substanțe nutritive este colectată din furajele de bună calitate, din fân sau pășuni. Aceștia consumă aproximativ 2-2,5% din greutatea proprie în fiecare zi. Prin urmare, un cal de 450 de kilograme, ar putea mânca până la de produse alimentare. Uneori, furajele concentrate, cum ar fi cerealele, sunt un plus pe lângă pășuni sau fân, mai ales atunci când animalul este extrem de activ. Atunci când aceste cereale sunt administrate, nutritioniștii recomandă ca alimentația ecvinei să fie în procent de 50% din furaje.

Caii au nevoie de apă curată, minim 38-45 de litri pe zi. Deși caii sunt animale care trăiesc în mod normal/natural afară, au nevoie de adăpost pentru protejarea de vânt și precipitații.

Deasemenea, caii au nevoie de îngrijire periodică: trebuiesc potcoviți, dar și vaccinați, protejându-i astfel de diferite boli. Au nevoie și de examinări dentare, făcute de un medic veterinar de specialitate. În cazul în care caii vor fi adăpostiți într-un hambar, aceștia vor avea nevoie zilnic de exerciții fizice, pentru a-și păstra sănătatea și mentalitatea. 

I.II. Domesticire

Dintre toate animalele domestice, calul a fost ultimul domesticit. Aceasta s-a datorat, probabil, gabaritului sau temperamentului imprevizibil, excesiv de sensibil, care l-au făcut greu de prins și domesticit, desi era, în mod cert, un animal vânat.

Domesticirea calului cel mai probabil a avut loc în Asia Centrală, înainte de 3500 î.Hr.. Două surse importante stabilesc unde și când a fost pentru prima dată domesticit calul. Prima sursă se bazează pe descoperirile arheologice și a doua sursă este o comparație a ADN-ului obținut de la calul modern, cu cel al calului antic.

Cele mai vechi dovezi arheologice pentru domesticirea calului, provin din Ucraina și Kazahstan, datând de aproximativ 3500-4000 î.Hr.. Prin 3000 î.Hr., calul a fost complet domesticit și până în anul 2000 î.Hr. a avut loc o creștere masivă în numărul de oase de cai găsite în așezările umane din nord-vestul Europei, indicând răspândirea cailor domestici pe întregul continent. 

Înainte de disponibilitatea tehnicilor ADN, clasificarea raselor de cai se făcea după tipul corpului și conformație. Astfel s-au sugerat prezența a patru specii de bază din care au provenit aceste rase înainte de domesticire. O altă ipoteză, era că: cele patru specii proveneau dintr-o singură specie sălbatică, iar aceste patru specii și-au schimbat aspectul după domesticirea cailor. Cu toate acestea, din lipsa unei structuri detectabile, ambele ipoteze au fost respinse.

Istoricul relației om-cal

La primul contact cu animalele sălbatice, acestea iau aparut omului ca fiind dușmani. Agresivitatea animalelor asupra omului s-a manifestat prin atac direct, in care ținta era omul și prin atac indirect, in care omul nu sufera fizic, dar este lovit in bunurile ce-i asigura existența. Ne referim la lupul care ataca turmele de oi, vulpile care ataca păsările de curte, șobolanii și soarecii care consuma și murdăresc rezervele de cereale.

Atitudinea oamenilor fată de lumea animalelor se manifesta prin reacții psihologice ce au variat ca formă și intensitate de-a lungul secolelor. Inițial, furia, frica, au dus la reacții raționale ce stau la baza luptei organizate contra agresiunii, determinând apariția medicinei veterinare ca act vindecător. Prezența omului a exercitat asupra animalelor un sentiment de neincredere, dar și de atracție în acelasi timp. Inițial, în relațiile cu animalele, scopul a fost obținerea hranei, ulterior omul a știut să tragă și alte foloase obținând materie prima pentru arme, bijuterii, imbracaminte, încălțăminte.

Calul: vânat (hrana)

Primele informatii pe care le avem despre cal si relația lui cu omul provin din picturile din peșteri datate din Epoca de Piatră. Localizate in locuri precum Lascaux și Pech-Merle în Franța și Altamira în Spania, aceste picturi din peșteri arată în mod frecvent calul ca un obiect de rugaciune. Totuși aceste picturi preistorice din peșteri arată câtă maiestuozitate vedea omul acelor vremuri în cal, și arăt cât efort a făcut acesta pentru a recrea aceasta frumusețe pe pereții peșterilor..

Calul Vogelherd-picturi peșteri

Fildesul mamutilor furniza materialul necesar pentru omul preistoric artist care a pictat aceste desene reprezentand calul pe pereții peșterilor acum 30,000 de ani in urma. Pictura din peșteră are 60 cm și este denumită Calul Vogelherd dupa numele peșterii în care a fost descoperit în Germania. Arheologii cred că aceste picturi au fost făcute de vânători pentru a le purta noroc când plecau la vânătoare. Acest cal a fost pictat destul de bine și fin de către omul Cro-Magnon, care spera să doboare câteva exemplare pentru a avea carne sa-si hrănească familia. 

Cai pictați în peșteri seamănă cu Rasa Przewalski

Multe din picturile din peșteri seamănă foarte mult cu micuțul cal din rasa Przewalski din zilele noastre, cu capetele lor puternice.

Acum este amenintat fiind pe cale de dispăriție și se iau măsuri pentru a stabili un refugiu pentru restul cailor aflați incă în sălbaticie.Câțiva din aceste exemplare sunt ținute in captivitate la grădinile zoologice.

Utilizări ale cailor

Din Persia și Turkestan caii s-au răspândit in Mesopotamia, Egipt, India, sudul Uniunii Sovietice și Peninsula Balcanică. Inițial, au fost folosiți pentru tracțiune, iar apoi pentru călărie. Încetul cu încetul începe să fie folosit la trasul saniilor, care au fost apoi montate pe roți transformându-le in căruțe, odată cu evolutia roții. La începutul celui de-al treilea mileniu I.C. s-au descoperit dovezi arheologice legate de tractarea căruțelor de aceasta rasa incipienta a calului modern, precum si folosirea altor cai la purtarea războaielor. De vreme ce turmele de cai din nord deveneau din ce în ce mai numeroase, acestea au început să se mute spre teritorii mai la sud, mai cunoscute, și au început să fie folosite la trasul carelor de război cu două roți, folosite de egipteni. În jurul anului 1600 i.Hr. s-au conatruit in Egipt primele care de lupta la care erau inhamați cai.

La popoarele germanice, calul a fost semnalat pentru prima oară în jurul anului 1000 i. Hr., germanii aducând zeilor jertfe de cai. Istoria relatează despre: cai demoni, cai îngeri, cai spirite, cai de mare.

În mitologie, Jupiter urca într-un car tras de 8 cai albi. La sciti, zeul Marte era adorat și reprezentat sub figura unui cal. La persi, se jertfea un cal în fiecare luna, pe mormantul marelui Cirus, fondatorul imperiului.

Calul în mitologiile indo-europene

Încă de la apariția sa în istorie, calul a fost un animal considerat sacru printre triburile indo-europene. Tacitus a relatat cum, în umbra acelor paduri și grote care le slujeau drept temple, caii albi erau hrăniți din contribuție publică, muritorii neavând dreptul de a-i călări. Nechezările și pufăielile acestora erau considerate semne prevestitoare, cailor fiindu-le atribuită conștiința misterelor divine.
Legendele povestesc despre cai năzdrăvani, iar și conțin multe legende ale oamenilor care se încredeau în armăsari, considerându-i sacri. Calul cu opt picioare al zeului Odin se numea Sleipnir. Gull-Faxi, cel cu bucle aurii, aparținea gigantul Hrungnir; Skin-Faxi, cel cu cârlionți sclipitori, era calul zilei – Brim-Faxi, cel înrourat, era al nopții. http://www.enciclopedia-dacica.ro

[A] Sergiu Haimovici, Creșterea animalelor la geto-dacii (sec IV î.e.n. – sec. I e.n.) din Moldova și Muntenia, în Traco-dacica, tom.VIII, 1-2, 1987, p.144-153.

În cursul istoriei erau găsite caii înhumați ritual și cei din mormintele princiare.

Caii au fost sacrificate și îngropate în vederea îndeplinirii unui ritual, pentru cele din mormintele princiare nu poate exista nici un dubiu. Există două tipuri de înhumări: pe de o parte animale depuse întregi, iar pe de altă parte indivizi de la care au fost puse în groapă, doar capul, cât și extremitățile membrelor (meta și acropodul).

În Grecia, calul era apreciat cu 680 de ani i. Hr., organizandu-se in cadrul Jocurilor Olimpice primele alergări de atelaje cu patru cai (cvadrige). Primele scoli hipice au fost infiintate în Grecia, Xenofon, a dat primele sfaturi despre dresaj și cum să conducem calul, scriind doua tratate de echitatie “Despre călărie”, și “ Comandamentul de cavalerie”. Notiunea de hipodrom vine de la “hipos” care înseamnă cal și “dromos” care inseamna miscare. Romanii au construit după modelul circului roman, în sec. III d. Hr., Hipodromul Bizantin, unde au apărut pentru prima dată caii arabi in Europa, odată cu cucerirea Constantinopolului de către Sultanul Mohamed al II-lea.

Renumită friza Parthenon de la  British Museum din Londra, capodopera a lui Phidias, reprezintă circa 200 de cai.

Capastrul si Hamul

Marele destrier necesită mare fermitate din partea cavalerului pentru a raspunde la comenzi la intensitatea batăliei sau intrecerii. Capastrul folosit are obrajii sau falcile lungi si laterale inalte de vreme ce aceastea ofereau o mai buna manevrabilitate prin crearea unei bune presiuni in gura animalului. Haturile erau acoperite cu placute metalice pentru a nu fi taiate de catre sabia oponentului in timpul luptei.

Scarile

Scarile erau de un ajutor major pentru cavaler ajutandu-l sa ramana pe cal dar si pentru ai da un sprijin cand lovea cu sabia sau cand ataca cu lancea.

Seaua

Seaua cu spatele ridicat folosita de cavaleri in razboaie si competitii dadea cavalerilor un sprijin sporit si ii tinea bine tintuiti in ea cand arau atacati sau loviti de oponenti. Impactul cu lancea, care avea pana la 7 m in lungime, putea fi imens datorita fortei calului, de care se folosea cavalerul cand isi lovea adversarul.

În Roma antică, caii erau folosiți pentru jocuri și lupte. Legiunile romane au răspândit caii în toate provinciile Imperiului Roman.

În primele secole ale erai noastre a existat un număr apreciabil de cai în regiunile de stepa ale asiei și în sudul Rusiei. În aceeași perioadă se dezvolta un mare centru de creștere al cailor.

În scrierile arabice se spune: “Alah a dat arabilor calul, iar Mahomed, profetul cel mare, l-a perfectionat astfel încât caii arabi aparțin celor mai nobile rase de cai”. În Coran se spune: “cand Creatorul atotputernic a vrut să creeze calul, a grait catre vant: Tu vei naste o fiinta care este desemnată să-mi poarte credinciosii. Ei trebuie să iubească și să respecte aceasta ființă. Toți care nu-mi indeplinesc poruncile sa-i poarte de frică. După ce a fost creat calul, atotputernicul i-a spus: te-am făcut fără seamăn. Toate comorile pamântului se află în ochii tăi. Pe dusmanii mei sa-i arunci sub copite, dar pe prietenii mei sa-i porti pe spate. Acesta să fie locul unde credinciosii mei vor inalta rugaciuni catre mine. Peste tot în lume sa fii fericit și să fii preferat altor creaturi pentru că ție iți aparține dragostea atotputernicului. Tu să zbori fară aripi și să invingi făra spada”.

Prin Mahomed (571-623 d. Hr.) s-a realizat unirea triburilor arabe. Armata arabă de călăreți a cucerit în scurt timp Africa de Nord si Spania, a pătruns în Franta, , în anul 732, fiind în franta de armata franceză condusă de Carol cel Mare.

Începând cu secolul al VIII-lea s-au construit între orașele mari drumuri pentru poșta cu cai. Calul a fost deseori folosit pentru parade și pentru vânătoare. In Evul Mediu erau indragite turnirurile (lupte cavaleresti între călăreți). În anul 1241 o armata de cavaleri din Europa a invins o mare armată de călăreți mongoli. În vremurile care au urmat, armatele au devenit tot mai mari, iar procentul de călăreți a crescut.

La începutul secolului al XVI-lea s-au format în Austria și Italia caii de vânătoare și caii pentru dresaj. , s-a infiintat prima Academie hipica, Pignatelli fiind parintele echitatiei academice europene. In Peninsula Istria (Jugoslavia) aparținând în acea vreme Austriei, a început in anul 1580 să se crească o rasă de cai (rasa lipitana), care la școala spaniolă din Viena a dat rezultate foarte bune în dresaj. Alte școli de călărie au fost înființate , Londra și Paris.

Inițial, s-a pus accentul pe cai cu musculatură bine dezvoltată, ce puteau efectua și munci mai grele. Apoi a început creșterea unor rase specializate pentru agricultură, armată, industrie și sport.

Alte sporturi, cum ar fi cele de rodeo, s-au dezvoltat din abilitățile practice dobândite de cai de pe urma stațiilor de lucru sau de pe urma fermelor.

Primul Rodeo

4 iulie 1886 – Sportul neoficial al cowboy-lor a devenit în scurt timp un mare eveniment
Rodeo-ul (din spaniola "cercul vitelor") a început prin a fi ceva pentru amuzamentul cowboy-lor atunci când ajungeau la destinație și trebuiau să rămână cu vițele lor până acestea erau vândute. Având la dispoziție câteva zile de libertate, nu a fost mult până cand un cowboy l-a provocat pe altul la legatul vițelor, sau indrazneau să se provoace la imblanzirea celui mai naravas cal pe care il găseau până la Rio Grande." Aceste evenimente au devenit extravagante, incluzand curse de căruțe, călarit tauri și lupte cu viței.

COWBOY Cuceritorii spanioli – Primii Cowboy
Primi cowboy erau indieni mexicani, făcuti sclavi de către cuceritorii spanioli care i-au pus la munca având grija de turmele de vite de pe intinsele lor ferme ("rancheros"). Ei purtau "sombreros" pentru a-i proteja de soarele arzator și " chaparjos" pentru a le proteja picioarele de intepaturile cactusilor și ale serpilor veninori. Oamenii care au venit din Kentucky și Tennessee pentru a popula teritoriile din Texas au fost primii cowboy americani

Crescătorii de vite manau vitele pe distante mari pentru a ajunge la garile de unde se preluau turmele pentru a fi imbarcate. Cei care manau și conduceau turmele de vite au început să fie cunoscuti sub numele de cowboy și erau diferiti etnic ca și întreaga națiune americană aflată în continua transformare.

Toate formele de concurență, care cer cer competența specializată atât din partea calului cât și din partea călărețului, au dus la o dezvoltare sistematică a raselor specializate, precum și a echipamentelor, pentru fiecare sport. De-a lungul timpului popularitatea sporturilor ecvestre în care au fost prezenți și caii și oamenii, au dus la conservarea acestor competiții, de care altfel, interesul pentru aceste animale ar fi dispărut odată cu încetarea folosirii lor în război.

Se face o distinctie între caii cu sânge cald (rase usoare) și caii cu sânge rece (rase grele). Calul cu sânge cald are un temperament vioi si mobilitate mare, fiind folosit pentru munca ușoară s-au mijlocie, pentru călarie , sport, armată s-au politie. Calul cu sânge rece are un temperament liniștit, o mare putere musculară, viteza redusă, fiind folosit pentru tracțiunea grea.

De exemplu, folosirea cailor pentru poliție, este încă eficientă pentru anumite patrule, sau pentru controlul mulțimii. Chiar și în fermele de bovine, moda "veche" încă dă roade, sau pentru anumite operațiuni de salvare, pe teren dificil, accidentat, la care mașinile nu pot ajunge, în rezervații naturale unde după cum deja știți, se evită peturbarea liniștii publice, pe care ar putea-o provoca vehiculele, sau pentru întreținerea/curățarea parcurilor și a zonelor de turism, în care mașinile fie sunt interzise, fie nu pot fi conduse din cauza terenului accidentat. 

CAI ÎN ORAȘ CÂT ȘI ÎN PROVINCIE

La sfârșitul secolului XIX, calul era piesa de bază în viața urbană

În zonele mai vechi ale orașelor găsim, uneori, locuri unde se ia la ocazie, unde se urcă pe cal, unde se adapau caii, simbole ale unei epoci bazate pe cal apusă deja. Splendidele trasuri-vagoane acum sunt transformate în mici case unde locuiesc oameni, cele mai puțin frumoase sunt transformate în garaje iar altele sunt demolate. La sfârșitul secolului al XIX – lea calul era un element central în viața urbană. cara bunuri, tragea la omnibuze si taxiuri, si anima oamenii cu trasurile frumoase pe care le trageau. Creșterea economică din ce în ce mai accentuată a populației urbane a creat o piață masivă pentru cai. În schimb, constructorii de trasuri, cei care faceau roți, cei care faceau hamuri și cei care comercializau fân pentru cai au prosperat datorită imultirii numărului de cai din orașe. 

Compania American Express

În 1907, Compania American Express a început să înlocuiască o parte din vehiculele de transport cu mașini. Până in 1912, aveau deja 40 de masini pe baza de benzina si cateva masini electrice, dar aveau inca 1,300 cai la activ. Grajdul de 7 etaje din New York a fost transformat treptat in garaj. Cele 16 rampe de reincarcare a bateriilor reumpleau bateriile masinilor electrice in fiecare seara.

FOLOSIREA CALULUI IN PRIMUL RAZBOI MONDIAL: 1914 – 1918

Nu a existat un motiv de ce a început totul

Primul Război Mondial a fost apusul folosirii cavaleriei în război. Cu câteva excepții pe frontul din Orientul Mijlociu și câteva pe frontul de Vest, cavaleria a luptat în majoritatea timpului pe jos.
Războiul folosea calul în număr mare pentru folosința în afară cavaleriei. Se estimează că aproximativ șase milioane de cai au servit in acest război și un număr însemnat din acestia au fost omorâți. Până în 1914 britanicii mai aveau 20,000 de cai iar americanii au fost chemați să le vină în ajutor furnizându-le forța călare necesară. În cei patru ani ai războiului SUA a exportat aproape un milion de cai în Europa. Acest lucru a redus semnificativ numarul cailor din America. Când forțele americane au intrat pe front au adus cu ele un număr suplimentar de 182,000 de cai. Din acestia, 60,000 au fost ucisi si numai un numar de 200 s-au mai intors in SUA. In ciuda marilor inovatii ale Primului Razboi Mondial o singură realitate a ramas aceiasi: exista o singura inocenta era aceiasi: CALUL. Intr-un singur an, spitalele veterinare britanice, au tratat 120,000 de cai pentru rani si boli. Ca si combatantii umani, caii necesitau ambulanțe și vetrinari de campanie pentru a avea grijă de rănile și bolile de pe front apărute.

În zilele de azi, caii sunt folosiți pentru diferite reconștituiri istorice, în special la reconstituirea unor bătălii celebre, precum și pentru diferite scopuri ceremoniale, tradiții culturale sau expoziții publice. De exemplu, în Regatul Unit cai încă se mai folosesc la trasul căruțelor pentru diferite VIP-uri, sau la alte evenimente culturale importante. Caii sunt frecvent observați în televiziuni și filme, cu scopul de a asigura acuratețea povestirii istorice, deasemenea, caii sunt folosiți chiar și în spoturi plublicitare. Calul este întâlnit și în zodiacul chinezesc, în care, fiecare animal este asociat cu anumite trăsături de personalitate, iar cei născuți în anul reprezentat de cal, sunt considerați inteligenți, independenți, cu spiritul liber.

Calul în tratamentul oamenilor

Calul are un rol important și în combaterea multor boli si deci în apărarea sănătății oamenilor. El a fost apreciat ca cel mai potrivit animal pentru producerea unui număr mare de seruri și vaccinuri.

După anul 1880, după ce Louis Pasteur a descoperit fenomenul de imunitate, calul a servit la obținerea unor preparate biologice de uz sanitar uman și veterinar (seruri imune, seruri normale preparate cu scop de serodiagnostic și ser gonadotrop). Un cal poate asigura suficient sânge pentru o perioada de 11 ani pentru a produce anatoxina tetanică. Medicii prescriu frecvent utilizarea PMS ( ser de iapa gestanta) datorită proprietăților lui de stimulare foliculară.

Referindu-ne la foloasele pe care le avem de pe urma calului, amintim carnea de cal preferata pentru calitatile ei dietetice, din ea preparandu-se salamul de Sibiu. Laptele de iapa, consumat de popoarele asiatice sub formă de băuturi fermentate (kumas – “apa vie”), era foarte apreciat pentru proprietățile sale tonice și curative, fiind foarte bogat în vitamina C și în diferite drojdii și bacterii lactice. Înainte de secolul XVIII-lea, doctorii rusi, prescriau kumasul pentru diferite boli: tuberculoză pulmonara, scorbut, anemii, neurastenii, boli cardiovasculare, febră tifoidă. Literatura de specialitate aminteste de un anume doctor Postulkov care a pus bazele primului sanatoriu cu tratament pe baza de kumas l’nga Samara, pe Volga.

       Calaria terapeutica, denumita și terapia asistata de cai, înseamnă folosirea calului în activități orientate pentru a atinge o mare diversitate de obiective terapeutice respectând indicațiile și recomandările medicului. Hipoterapia sau terapia cu ajutorul unui cal implică așezarea copilului pe cal și răspunsul acestuia la cele trei miscări de legănare ale calului.

       Călăria este mai mult decât o modalitate de a-ti petrece timpul liber, este o adevarată terapie cu o listă lungă de efecte benefice asupra sănătații. De aceea pentru unele persoane caii sunt o parte esențiala a procesului de recuperare fizică.

       Folosirea cailor în reabilitare este cunoscută sub numele de HIPOTERAPIE. Termenul hipo este cuvântul grecesc pentru cal, iar termenul de hipoterapie se poate traduce: tratament cu ajutorul cailor. Însa în loc să controleze călarețul calul, mai degrabă calul îl influentează pe călăreț.

       După Lemontov (2004), hipoterapia este terapia care foloseste caii ca și mijloc de stimulare a dezvoltării motorii, emoționale și sociale a persoanelor cu dizabilități.

       Hipoterapia este folosită de terapeuti specializați în terapia fizică, ocupațională și vorbire. Ajută în tratamentul neurologic și neuromuscular. Pentru multe persoane cu dizabilități fizice calaria  ofera o libertate pe care astfel nu ar fi cunoscut-o. Înca din sec V. d.H. s-a înregistrat folosirea terapeutica a cailor pentru persoanele cu dizabilitati.

       În timpurile moderne hipoterapia s-a folosit prima oara pentru tratarea poliomelitei în Europa, dupa al doilea razboi mondial. Dupa ani, a revenit in atentia lumii la Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952, cand daneza Liz Hartel a castigat un titlu olimpic la calarie, avand ambele picioare paralizate. Performanta ei a incurajat crearea unei metode de terapie. Cativa medici norvegieni au pus la punct un program de recuperare prin calarie a copiilor cu probleme neuromotorii.

Lis Hartel – avea nevoie de ajutor pentru a incaleca, dar calare.

S-a afirmat că diferența dintre echitatia ca sport si terapia calare sau hipoterapia este faptul că în echitație omul acționează asupra calului și în terapie calul acționează asupra omului. Baza acestei terapii este modul calului de a se mișca, foarte asemănător mersului uman (de exemplu, soldurile călărețului vor efectua aceleași mișcări tri-dimensionale ca și atunci când merge singur).

Din anii '60, tratamentul cu ajutorul calului a fost recunoscut ca metoda terapeuticâ altenativâ și a fost inclus în sistemul medical din Germania, Elvetia, Austria, Anglia, Olanda, ulterior și în alte țări.
În anii 1980 s-a folosit pentru prima oara în Statele Unite ale Americii si popularitatea a crescut pe masura ce oamenii aflau de eficacitatea terapiei.

       R.Zazzo(1970) considera ca educând motricitatea înseamna a-l pregati pe copil pentru sarcini profesionale, dar înseamna în acelas timp, a-i ameliora echilibrul fizic și mintal, a-i da gradat stăpânire pe corpul său, a-i multiplica relațiile eficiente cu lucrurile si relațiile armonioase cu o altă persoană.

În România acest model neconvențional de terapie a fost preluat relativ recent și aplicat atât în recuperarea deținuților, cât și în cea a copiilor cu dizabilități.

( http://www.rri.ro/ro_ro/hipoterapia_o_alternativa_pentru_copii_cu_dizabilitati-15016)

Nevoia tot mai mare de metode de recuperare pentru copiii cu dizabilități a făcut necesară pătrunderea și la noi în țară a unor metode de terapie care au dat rezultate notabile în timp. Începând cu anul 2006, s-a înregistrat o creștere a numărului de copii cu dizabilități în România, ceea ce a dus la nevoia practicării terapiilor de recuperare, inclusiv a hipoterapiei. (Anca Nicoleta Bîlbă, psiholog și psihoterapeut- http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/interviu/despre-oameni-si-cai-un-pionier-in-hipoterapie)

       Pasul pe care-l face calul este echivalentul pasului pe care-l face omul. Pasul calului este ritmic, uniform, lin, stimuland acelasi sisteme neuromusculare de control ale omului ca si atunci cand acesta merge singur; astfel, va oferi in mod repetitiv experianta mersului cuiva care nu o poate avea pe cont propriu. Avand in vedere ca un cal efectueaza aproximativ 55 de pasi pe minut, calaretul poate ajunge sa efectueze intre 3000 si 5000 de asemnea exercitii complexe intr-o sedinta. Șesdințele poate dura între 30 minute și o oră, în funcție de starea pacientului și de dorința lui de a colabora. Asociațiile de profil luptă pentru introducerea hipoterapiei ca metodă de terapie adjuvantă în psihoterapia unor afecțiuni și își propun și introducerea în sistemul național de psihoterapie a unui curs de psihoterapie cu cai.

Cât de eficiente sunt aceste ședințe de terapie ne spune tot Lilica Frățiman: „Rezultatele se observă în funcție de complicația cazului și de tipul afecțiunii pe care o tratăm. Am văzut copii cu autism care de la o ședință la alta și-au schimbat comportamentele. Dacă veneau țipând și refuzând orice fel de contact cu persoanele din jur și cu realitatea, i-am văzut pe cal, zâmbind și mângâind calul în următoarele 30 minute. Rezultatele stabile se văd după câteva săptămâni de terapie, în care se fac două-trei ședințe pe săptămână.”

(http://www.rri.ro/ro_ro/hipoterapia_o_alternativa_pentru_copii_cu_dizabilitati-15016)

Exista copii cu probleme care nu au simțit niciodată pamântul sub picioare, nu au putut niciodată să dețină controlul unei mișcări, al unei deplasări. Urcându-se pe cal sentimentul  de teama dispare, iar copilul începe să vadă lucrurile și viața putin diferit.

       Această formă de terapie exploatează caracteristicile corporale a cailor si mersul lor specific, permitând o relaxare musculara cu precadere în zona șoldurilor și a coloanei vertebrale inferioare, favorizând astfel echilibrul și siguranță. Ritmul pasilor cailor fiind mai aproape de ritmul cardiac al mamei, producând o stare de relaxare mai accentuată.

       Analizând elementele principale în terapia alături de cal, se pot face câteva observatii;

-calul are o tendintă naturală de a trezi la viață senzații arhaice apropiate de cele ale copilului care a trtit cu mama sa primele luni de viață (Margareth Mahler),

-când  persoana este asezata pe cal, tonusul sau este mobilizat de pasul animalului: funcția tonică este primul nostru mod de comunicare, denumit de J.De Ajuriaguerra dialog tonic (permite sugarilor să adreseze mamei mesaje)

-relația, comunicarea și gestiunea emotiilor sunt elemente esențiale ale apropierii dintre cal și ființa umană, caii utilizeaza comunicarea emoțională directa, apropierea față de cal necesită autenticitate, deoarece calului nu-i poți ascunde emoțiile.

       Experienta a demonstrat că simplul fapt de a călări produce o stare de liniște. Nu în ultimul rând, pentru a reține atenția anumitor copii hiperactivi se utilizează trapul, deoarece o anumită doză de mișcare îi poate face să-și mențină atenția concentrată mai mult timp.

       Folosindu-ne de efectul calului, a calaritului si a activitatilor legate de cal, terapia poate fi ogranizata individual sau în grup având anumite obiective bine definite.

       Activtatea se desfășoară în locuri special amenajate pentru terapie de către personalul calificat în acest domeniu. Echipa este formată din terapeut și ajutorul lui, care se ocupă de cal, astfel terapeutul este atent la reacțiile copilului și ajutorul are grijă de cal. Terapeutul analizează răspunsul calaretului (copilului) și directionează mișcările calului  astfel încât să obțină obiectivele urmărite. Terapeutul va cere recomandarea și aprobarea medicului neurolog pe baza acestuia va începe tratamentul.

       Alegerea calului se va face în functie de marimea copilului si de dizabilitatea pe care o are. Astfel pentru un copil mic și linistit trebuie să alegem un ponei de mărime mijlocie și nu foarte iute ci unul linistit, pentru un copil cu ADHD și mai mare, se alege un cal mai energic și înalt.

Efectele pozitive ale calariei terapeutice

  A. Fizice

– Datorită mișcărilor calului, care se propaga asupra călărețului, astfel mușchii (sistemul muscular) se fortifică prin implicarea lor în călărie

– Îmbunătățirea echilibrului

– Respirația este mai profundă

– Reducerea spasticității

– Îmbunătățirea coordonării, reflexe mai rapide și îmbunatatirea planificării motrice

– Întinderea mușchilor încordați sau spastici

– Creșterea gamei de mobilitate a articulațiilor

– Reducerea mișcărilor anormale

– Îmbunătățirea apetetilului și a digestiei

– Integrarea senzorială stimulează simtul tactil atât prin atingere cât și prin stimuli de mediu. Proprioreceptorii sunt activați rezultând creșterea propriei perceptii

– Prin călărit toate părțile corpului vor fi mișcate, dar copilul nu trebuie să-și ducă greutatea corpului

– Stimulează SNC si are ca efect  formarea stereotipiilor, crește atenția, simetria  mai bună, orientarea în spațiu

– Îmbunătătește postura corpului

– Dezvoltă coordonare ochii-mâini

Participarea la terapiile hipice are atât recompense fizice, cât si emotionale si mintale. Astfel această terapie poate fi utilizată cu succes în foarte multe boli sau deficiențe.

  B. Psihice

– Călăria chiar dacă este un exercițiu, ea este receptată ca o bucurie, ca un succes

– Lumea se deschide în fața acestei persoane

– Mișcarile repetate au ca efect relaxarea mușchilor și astfel organismul se va calma

– Creșterea încrederii în sine (controlează un animal) este deasupra celorlalte persoane care îl înconjoară

– Cresterea interesului pentru lumea înconjurătoare

– Dezvoltarea răbdării

– Cresterea  capacitații de asumare a responsabilității

– Controlul emoțional și autodisciplină

  C. Sociale

– Grija față de animale va avea ca efect dezvoltarea relațiilor între două personae (prietenia)

– Integrarea socială: o fetiță cu dizabilități motorii spunea: Pe cal și eu sunt ca ceilalți copii

– Dezvoltarea respectului și dragostei pentru animale

– Independenta

– Calul este un prieten, dar mărimea lui cere respect

– Diversificarea experiențelor

– Ne învată să ne acomodăm în situații noi neântâlnite pâna în acel moment

Terapia este recomandata în cazul urmatoarelor afecțiuni

– autism, depresii, artrite, sechele de poliomelita, encefalie, hidrocefalie, tulburari de comportament,

  Afectiuni ortopedice: amputații, scolioză, luxația congenitală de sold,

  Afectiuni neurologice: Spina Bifida, afecțiuni ale maduvei spinarii, epilepsie, paralizii, scleroză multiplă, traumatisme cranio-cerebrale, distrofie musculara, tulburări de vedere, tulburări de creștere, tulburări de învățare, tulburări emoționale, Sindrom Down,

Evolutia posturii la un baietel cu paralizie cerebrală, de la evaluarea inițială, la a 8-a, respectiv a 15-a ședinta de hipoterapie, combinată cu kinetoterapie. (sursa:http://www.omicsgroup.org)

Copilul simte dragoste, respect, teama și admirație pentru cai, aceste sentimente sunt recunoscute (și din punct de vedere pedagogic) ca premisă proceselor de învățare. Călăria și contactul direct cu aceste frumoase animale pot avea efecte pozitive asupra micuțului: încrederea de sine, întărirea sentimentului de autopretuire și autocunoaștere, dar și eliminarea agresivității sau a fricii. De asemenea, acest sport îi învată pe copii ce înseamnă procesele dinamice în echipă. Caii au un comportament constant, deci sunt parteneri de bază. 

"Dresajul natural al calului permite o mai bună comunicare între om și cal, ceea ce duce la rezultate mai rapide în antrenamentul specific al acestui animal și deci la un procentaj mai mare de succes pentru terapiile care au ca mijloc acest animal nobil", a declarat Denis Ștefan, coordonator al programului Caii României.

Beneficiile hipoterapiei, prezentate la Delfinariul din Constanţa

Cel mai deosebit lucru în creșterea și îngrijirea unui cal este acela de stimulare a simțurilor: Calul poate fi mai bine observat, ascultat, înțeles. Călăria reprezintă pentru copii o motivație enormă. Faptul că se lasă purtați pe spatele cailor, că trebuie să se impună reprezintă pentru cel mic o provocare foarte mare dar și foarte placută. De cele mai multe ori limbajul trupului este unul din cei mai importanți factori: cu timpul copilul va ințelege semnalele transmise de patruped, acest lucru întâmplându-se și invers.

Caii reacționează tot timpul diferit la acțiunile oamenilor, astfel copiii învată să găsească soluții și strategii chiar și în situații neplăcute. Mersul la pas este de cele mai multe ori liniștitor și relaxant,trapul este plin de viață, iar galopul reprezintă armonia perfectă dintre călăreț și animal. Mulți copii au senzația că zboară în timp ce călăresc.

Din păcate, în zilele noastre părinții nu mai au timpul necesăr pentru a le stimula imaginația. Călăria însă face acest lucru, oferindu-le celor mici noi experiențe de viață. Contactul cu blandele animale, mișcarea și joaca in aer liber, in natura le stimuleaza creativitatea, deoarece toti copiii au puterea, de a se transforma în ceea ce își doresc, iar aceast lucru este minunat.

Capitolul II. PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI PSIHICE ȘI FIZICE

Termenul "dizabilitate" este preferat celui de "handicap" printre altele deoarece relatia dintre cei doi nu este de sinonimie, ci de cauza-efect. Cu alte cuvinte, o persoana care prezinta odizabilitate de orice tip se confrunta cu un handicap in momentul in care intervine perceptia sociala asupra situatiei sale. ( http://www.imparte.ro/Cum-sa-donezi-inteligent/Ce-este-dizabilitatea-417.html)

DIZABILITÁTE, dizabilități, s. f. Stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare; handicap. – Dinengl. disability.

 (http://dexonline.ro/definitie/dizabilitate)

Termenul de handicap vine din engleză, de la sintagma „hand in cap” care desemna un joc în care partenerii își disputau diverse obiecte personale după un preț fixat de un arbitru. Obiectele erau puse într-o căciulă (cap) și erau extrase la întamplare cu mâna (hand). Prin contractare lingvistică, consoana “n” a disparut, iar sintagma a devenit un cuvânt de sine stătător: handicap.

În secolul 18 cuvântul “handicap” începe să fie aplicat și la cursele cu cai. Deplasarea semantică a handicapului de la semnificația primară de “joc de noroc” la semnificația secundară aplicabilă la cursele de cai s-a realizat deoarece în ambele situații avea loc o evaluare comparativă a “obiectelor” aflate în competiție. În primul caz, al obiectelor personale iar în cel de-al doilea, a cailor. Prin “cursă cu handicap” se înțelegea acea cursă în care șansele inegale ale cailor erau, în principiu, egalizate prin obligația cailor mai buni de a purta o greutate în plus, în funcție de performanțele anterioare deja confirmate. Extensia conținutului semantic al handicapului continuă, de data aceasta cuprinzând oamenii. S-a trecut de la limitarea capacităților cailor la limitarea capacităților oamenilor, apoi de la limitarea capacităților umane la consecințele acestor limitări. Deplasarea semantică a termenului de handicap, de la semnificația originală restrânsă, la semnificația actuală extinsă, a fost însoțită și de o deplasare a dominației lexicale de la “egalitate în concurență”, la “dezavantajul în concurență”. O asemenea deplasare pare să constituie deja un proces încheiat și ireversibil, dovadă că, prin simpla rostire a cuvântului handicap, se induce imediat și ideea de nuanță defavorizantă.

Handicapul, indiferent de ce tip este (fizic sau mental) reprezintă o sursă de stigmatizare. Cei care suferă din cauza lui, se confruntă atât cu boala propriu-zisă cat și cu practici discriminatorii.( http://ro.wikipedia.org/wiki/Dizabilitate)

Modele de dizabilitate
Dizabilitatea este perceputa si abordata prin prisma a doua modele: medical si social.

Modelul medical defineste persoanele cu dizabilitati din perspectiva bolii sau a conditiei lor medicale. In acest model, dizabilitatea este perceputa ca problema a individului, acesta din urma fiind dependent de ceilalti si avand nevoie de tratament adecvat problemei sale. Modelul medical determina excluderea sistematica a persoanelor cu dizabilitati din societate.

Modelul social este promovat de Uniunea Europeana si pune accentul pe mediul social neadaptat nevoilor persoanelor cu deficiente, de unde rezulta si dificultatile cu care acestea se confrunta. Astfel, modelul social nu mai percepe dizabilitatea ca o problema individuala, ci ca un fapt social, generat de politica, practica, atitudini si mediul inconjurator.

Dizabilități psihice

Problemele de sănătate mintală pot afecta pe oricine, indiferent de statutul economic și social, de pregătirea profesională, de nivelul inteligenței sau de nivelul împlinirii personale.

O statistică publicată de Organizația Mondială a Sănătății spune că 1 din 4 persoane sunt afectate de o problemă de sănătate mintală pe parcursul vieții. Asta înseamnă că fiecare dintre noi cunoaște pe cineva care are/a avut/va avea probleme de sănătate mintală de diverse intensități (ex. anxietate, atacuri de panică, depresie, schizofrenie etc).

Unele probleme de sănătate mintală pot avea un impact semnificativ asupra vieții persoanei afectate: schizofrenia, tulburarea bipolară (maniaco-depresivă), Alzheimer sau demență.

Majoritatea celor cu probleme psihice, inclusiv cele grave, pot face diverse munci, în funcție de pregătirea lor, și pot păstra o slujbă pentru perioade medii și lungi. Familiile, prietenii, colegii și angajatorii trebuie să îi sprijine pentru a nu renunța la acest tip de activitate, să nu ii "ascundă" de ochii celorlalți și să-i încurajeze să ia parte la viața socială.

Dizabilități fizice

Dizabilitățile fizice care afectează oamenii pot avea diferite forme. Acestea pot fi temporare sau permanente, fluctuante, stabile sau degenerative și pot afecta părți ale corpului sau întreg corpul. Unii elevi cu dizabilități fizice, cu probleme neurologice sau au dobândit afecțiuni ale creierului pot avea dificultăți care pot fi percepute. Aceste persoane s-ar putea să aibă experiența unor bariere în procesul de învățare care să fie legată de percepția negativă a dizabilității lor și de sub-așteptări. De asemenea s-ar putea să se fi omis stadii vitale din procesul de învățământ pe perioada școlarizării, afectând dobândirea limbajului și dezvoltarea instrucției școlare.

( http://ro.qatrain2.eu/disabilities/physical-disabilities)

Dizabilități intelectuale

Dizabilitatea intelectuală este o stare caracterizată prin dificultăți majore de învățare și înțelegere, datorate unei dezvoltări incomplete a capacității intelectuale. Persoanele cu dizabilitate intelectuală au capacități intelectuale sub valorile medii descrisă de un coeficient de inteligentță de 70 sau mai puțin.

Nivelul de independență al unei persoane cu dizabilități intelectuale depinde de educația, caracteristicile personalității, oportunitățile sociale și profesionale, precum și de condițiile medicale care pot coexista cu retardul mental.

Alte dizabilități

Există și alte tipuri de dizabilități, care se manifestă încă de la vârste fragede, de pildă cele de învățare. Acestea trebuie observate și luate în serios cât mai devreme astfel încât aceste persoane să poată avea șansa la o dezvoltare normală. De exemplu, dislexia afectează capacitatea de a citi și de a scrie a copilului. Dislexia nu are legătură cu nivelul inteligenței. Metodele de educație alternative au demonstrat că acești copii pot învăța să scrie și să citească, urmând forme diverse de învățământ.

II.I. Cadrul legal internațional și românesc

Sistemul de protecție a persoanelor cu dizabilități

Înainte de 1989, situația copiilor și adulților cu handicap a fost puțin cunoscută, de fapt, chiar ascunsă voit de ochii lumii. Legea nr. 3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori1 consfințise instituționalizarea “în vederea creșterii, educării și pregătirii școlare și profesionale a minorilor deficienți” și, în acest scop, fuseseră înființate instituții rezidențiale mari, unele cu peste 350 de rezidenți, de cele mai multe ori în afara localităților, unde locuiau împreună, sub limita decenței, copii, adulți și vârstnici.

După 1989, în România s-au petrecut schimbări fundamentale în îmbunătățirea vieții copiilor în general și a copiilor cu dizabilități în special, intervenția organizațiilor neguvernamentale cu sprijinul organismelor internaționale având un rol covârșitor.

România a ratificat Convenția cu privire la Drepturile Copilului (CDC) în anul imediat următor adoptării sale de către Națiunile Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. A urmat ratificarea altor convenții și tratate internaționale (Strasbourg, Haga) dar momentul decisiv în pornirea reformelor pentru copii l-a constituit adoptarea în 1995 a Planului național de acțiune în favoarea copilului.

Bazele sistemului de protecție a persoanelor cu handicap au fost puse în 1991, prin înființarea Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap (SSPH) , care a funcționat până în anul 2003, când a fost reorganizat sub denumirea de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH). Imediat după înființare, SSPH a început lucrul la un set de măsuri legislative și astfel a fost posibil ca în 1992 să intre în vigoare și să producă efecte Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate și Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate5, acestea fiind capetele de pod ale introducerii problematicii dizabilității pe agenda politică.

La nivel internațional domeniul dizabilității este reglementat de Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 13 decembri 2006, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Convenția evidențiază responsabilitatea societății și rolul acesteia pentru a asigura o viață demnă și șanse egale tuturor membrilor săi, inclusiv copiilor cu dizabilități.

Convenția recunoaște că „dizabilitatea este un concept în evoluție și că acesta rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică

participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți” , ceea ce va avea consecințe majore în toate politicile publice privitoare la dizabilitate.

Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități extinde conceptul, afirmând că: “Persoanele cu dizabilități includ acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți“

La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este considerată o problemă a întregii societăți, ceea ce întărește sentimentul de responsabilizare a comunității față de crearea unui mediu prietenos, fizic și al atitudinilor, pentru incluziunea persoanelor cu dizabilități.

Capitolul II – Drepturile persoanelor cu handicap

Art. 6 
Persoanele cu handicap beneficiaza de drepturi la: 
a) ocrotirea sanatatii – prevenire, tratament si recuperare; 
b) educatie si formare profesionala; 
c) ocuparea si adaptarea locului de munca, orientare si reconversie profesionala; 
d) asistenta sociala, respectiv servicii sociale si prestatii sociale; 
e) locuinta, amenajarea mediului de viata personal ambiant, transport, acces la mediul fizic, informational si comunicational; 
f) petrecerea timpului liber, acces la cultura, sport, turism; 
g) asistenta juridica; 
h) facilitati fiscale; 
i) evaluare si reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de catre membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani. 

Sectiunea 4 – Centre pentru persoanele cu handicap

Art. 50 
(1) Persoana cu handicap poate beneficia de servicii sociale acordate in centre de zi si centre rezidentiale de diferite tipuri, publice, public-private sau private. 
(2) Centrele de zi si centrele rezidentiale reprezinta locatii in care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat si care dispun de infrastructura adecvata furnizarii acestora; centrele rezidentiale sunt locatii in care persoana cu handicap este gazduita cel putin 24 de ore. 
(3) In sensul prezentei legi, tipurile de centre rezidentiale pentru persoane cu handicap sunt: 
a) centre de ingrijire si asistenta; 
b) centre de recuperare si reabilitare; 
c) centre de integrare prin terapie ocupationala; 
d) centre de pregatire pentru o viata independenta; 
e) centre respiro/centre de criza; 
f) centre de servicii comunitare si formare; 
g) locuinte protejate; 
h) altele. 
(4) Admiterea unei persoane cu handicap intr-un centru rezidential, cu exceptia celor prevazute la alin. (3) lit. e) si g), se face in cazul in care acesteia nu i se pot asigura protectia si ingrijirea la domiciliu sau in cadrul altor servicii din comunitate. 
(5) Centrele pentru persoane cu handicap se infiinteaza ca structuri cu sau fara personalitate juridica, in subordinea consiliilor judetene, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, cu avizul si in coordonarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap. 

Art. 51 
(1) In vederea desfasurarii unui tip de activitati cu caracter inovator in domeniul protectiei persoanelor cu handicap, furnizorii de servicii sociale acreditati pot infiinta, administra si finanta centre-pilot, pentru o durata de maximum 2 ani. 
(2) Evaluarea activitatilor cu caracter inovator se face de serviciul public descentralizat competent teritorial al Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, in colaborare cu Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap. 

Art. 52 
(1) Intr-un centru de zi sau rezidential serviciile sociale pot fi furnizate in sistem integrat cu serviciile medicale, de educatie, de locuire, de ocupare a fortei de munca si altele asemenea. 
(2) Persoanele cu handicap din centrele de zi sau rezidentiale beneficiaza de servicii medicale din cadrul pachetului de servicii medicale de baza care se suporta din bugetul Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate, conform Contractului-cadru privind conditiile acordarii asistentei medicale in cadrul sistemului de asigurari sociale de sanatate. 

http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_persoane_handicap.php

România date statistice privind copii cu dizabilități în perioada 2010-2015

La sfârșitul anului 2014 statisticile arătau că în România există 697.169 persoane cu dizabilități. 97,5% din persoanele cu dizabilități trăiesc în propriile familii sau independent, iar 2,5% sunt persoane asistate în instituțiile rezidențiale publice, de tipul centrelor de îngrijire și asistență. (Sursă: www.mmuncii.ro/buletinstatistic)

În 2014, Institutul Național de Statistică raportează o rată de 3,66% a persoanelor cu dizabilități raportată la populația totală a României.

Evoluția numărului de copii cu

Tot la sfârșitul anului 2014, Direcția Protecția Persoanelor cu Handicap (DPPH) a comunicat numărul de 61.018 copii cu dizabilități, cu mențiunea: „copii care primesc alocația de stat dublă (neinstitutionalizați) la care se adaugă copiii aflați în instituțiile publice de protecție socială pentru persoanele adulte cu handicap coordonate metodologic de MMFPSPV (Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice) – DPPH (institutionalizați) prin DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) județene și ale sectoarelor municipiului București”.

50,32% sunt copii încadrați în gradul grav, 20,01 % din copii sunt încadrați în gradul accentuat, iar 29,67% în gradul mediu și ușor. Tipurile de handicap dominante sunt: somatic, asociat, mintal sau psihic (între 18% și 22% din populația reprezentată de persoanele cu dizabilități se încadrează în unul dintre aceste tipuri). Rata medie națională pe județ a copiilor cu dizabilități este de 2,7%. (Sursă:Raport de activitate MMFPSPV, 2014)

Organizațiile neguvernamentale apreciază numărul celor care suferă de tulburări din spectrul autismului la 30.000. Potrivit statisticilor internaționale, un copil din 150 este afectat de o tulburare din spectrul autismului, această afecțiune fiind mai des întâlnită decât cancerul, diabetul sau Sindromul Down.

În cazul Sindromului Down, în România sunt în jur de 30.000 de persoane cu trisomie 21 luând în considerare faptul că la nivel mondial incidența este de aproximativ 1 la 800 nașteri.

Formă de învățământ frecventă de copii cu dizabilități

Încadrarea copiilor cu dizabilități după grad

Prevenire și diagnosticare

Serviciile medicale sunt gratuite pentru copil, chiar în cazul în care acesta nu are părinți asigurați, precum și pentru gravidă, indiferent de statutul său de asigurată, informarea privind aceste drepturi nu pătrunde în multe comunități izolate. În multe cazuri, amânarea sau neefectuarea controalelor preventive se petrece fie pentru că părinții nu înțeleg necesitatea acestora, fie pentru că nu își permit cheltuielile legate de transportul către instuțiile care oferă serviciile de sănătate.

Numărul de consultații prenatale rămâne scăzut, astfel că, față de standardul Ministerului Sănătății de 8 consultații prenatale pentru fiecare gravidă cu sarcină normală, anual, 8.000 dintre gravide nu efectuează nici o vizită prenatală, iar 40.000

efectuează maxim 3 vizite. (Raport FONPC: Sprijin în timpul sarcinii, travaliului și nașterii 2011).

“Un copil este înregistrat ca având dizabilități și i se acordă drepturi speciale de protecție numai dacă Comisia pentru Protecția Copilului (CPC) emite un certificat de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap. Acest certificat trebuie să fie reînnoit, iar mulți copii nu beneficiază de asistență în reînnoirea certificatului. Aceasta poate explica parțial de ce numărul copiilor cu dizabilități poate fi doar estimat. (…)

În unele județe, copiii cu dizabilități minore sunt incluși în sistemul de raportare, iar în altele ei nu sunt înregistrați deloc. Pe de altă parte, majoritatea copiilor vin (…) numai

când ajung la vârsta școlară pentru a fi orientați spre școli speciale. Rar se întâmplă ca un copil cu dizabilități sub vârsta de 7 să se prezinte (..) și, prin urmare, adesea ei nu

sunt cuprinși în statisticile oficiale.” (Copii la limita speranței – O analiză focalizată asupra situației copiilor vulnerabili, excluși și discriminați în România, Reprezentanța

UNICEF în România, 2006).

Număr copii cu dizabilități pe regiune

Același lucru este susținut și de Salvați Copiii România: „Cel mai probabil, numărul copiilor cu dizabilități este mult mai mare, dar, pentru multe familii, mai ales din mediul rural, a avea un copil cu handicap este un motiv de rușine, motiv pentru care copilul nu

este declarat ca suferind de un handicap. De asemenea, accesul redus la servicii de evaluare este cauzat de distanța mare între domiciliu și sediul acestui serviciu sau de lipsa de informare cu privire la drepturile speciale și serviciile disponibile …”.

(http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Brosura-Copiii-cu-dizabilitati-2013.pdf)

Copii cu dizabilități pe grupe de vârstă

Distribuție persoane cu dizabilități pe medii de provenință

II.IV. Pentru a ajuta copilul, este necesar să fie ajutați părinții

Pentru a ajuta copilul cu dizabilități, mai întâi este necesar să fie ajutați părinții. Este însă o sarcină dificilă de început, pentru că primul pas, uriaș, este tocmai acceptarea diagnosticului stabilit copilului lor. Ori, aici nu poate să intervină psihologul; din moment ce o persoană consideră că nu are o problemă, nimeni nu-i poate demonstra contrariul. Diagnosticul poate să fie devastator pentru unii părinți, în timp ce pentru alții poate să fie o ușurare faptul că, în sfârșit, primesc o explicație medicală, științifică, pentru simptomele copilului. Unii părinți pot fi copleșiți de teama și durerea de a nu mai ajunge la viitorul sperat pentru copil. Nimeni nu se așteaptă să aibă un copil cu dizabilități în dezvoltare.

De exemplu; diagnosticul cu autism poate să fie traumatizant. Părinții sunt obligați să treacă prin această experiență, pe care nu o pot evita….. Sunt părinți care refuză să accepte diagnosticul, indiferent cât de mult încearcă psihologul să-i determine să poarte o discție espre cufundarea în această zonă periculoasă. Dar sunt și părinți care, după acceptarea diagnosticului, își exprimă sentimentele cu o demnitate dezarmantă, care, dacă este completată și de un echilibru interior, îi poate ajuta să facă mai repede pașii necesari pentru o intervenție optimă asupra copilului.Aceștia sunt părinții care au o relație de cuplu solidă și vor fi uniți de gravitatea problemei pe care o au de rezolvat. Din păcate, acestea sunt episoade rare, când părinții sunt împreună implicați și dedicați întru-totul cauzei copilului lor. ( Cu autismul la psiholog- Liviu Predescu, Editura for you, București 2011 p.25)

Părintele implicat își asumă, de unul singur, răspunderi prea mari, sarcina care depășesc cu mult capacitățile sale, care sunt totuși umane și limitate. Apare suprasolicitarea afectivă, fizică, socială. Apare oboseala, tensiunea, spaima continuă că nu va face față. Părintele este solicitat în exces și intră într-un cerc vicios.Vrea să-și îndeplinească îndatoririle față de familie. Vrea să rezolve problemele pe care le are copilul său…Vrea, se străduiește. Dar începe să nu mai dea randament, începe să obosească, o oboseală intensă și prelungită. Încet, subtil, reacțiile încetinesc, fizic se simte stors, psihic începe să alunece pe panta descurajării…. Inevitabil și omenesc în asemenea momente, părintele implicat și dedicat începe să simtă cum focul interior se stinge. ( Cu autismul la psiholog- Liviu Predescu, Editura for you, București 2011 p.44)

Părinții trebuie implicați în toate aspectele învățării . Familia este prima sursă de educație pentru un copil și cea mai mare parte a procesului de învățare se întâmplă acasă.

Părinții sunt de cele mai multe ori activi în crearea unor șanse de educație pentru copiii lor și trebuie cooptați pentru a ușura procesul de incluziune. În mai multe țări, părinții, adesea cu suportul asociațiilor de părinți, și-au dat guvernul în judecată oferind precedente care au deschis școlile normale pentru copiii cu dizabilități.

II.V. Accesul la servicii de recuperare

Dezvoltarea copilului cu dizabilități este strâns legată de asigurarea dreptului la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. Conform Legii nr. 272/2004, „îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în acordarea de ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă

gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității lor.”

Chiar dacă supravegherea stării de sănătate a copilului este gratuită și obligatorie, familiile neasigurate care nu au un medic de familie nu știu cui să se adreseze. Este una din situațiile în care ar trebui să intervină asistenții sau lucrătorii sociali, pentru

îndrumare. În asemenea cazuri, care nu sunt puține, depistarea dizabilității are loc cel mai frecvent în jurul vârstei școlare, iar accesul la recuperare este mult întârziat (Recomandări Comitet ONU, 2009).

Unul dintre cele mai importante servicii create, în baza evaluării, pentru cei mai vulnerabili copii și adulți cu dizabilități – persoanele cu dizabilități grave – este asistentul personal (art. 35), angajat al primăriei sau DGASPC, în cazul municipiului București. În anumite situații, părinții sau reprezentații legali ai copilului cu dizabilități grave pot opta între asistent personal și primirea unei indemnizații lunare.

La sfârșitul anului 2014, din 1.566 de servicii de tip rezidențial pentru copii, publice și private, 387 de servicii (dintre care 35 private) erau destinate copiilor cu dizabilități

(24,6%). Numărul copiilor cu dizabilități beneficiari ai acestor servicii era de 8.511, număr aflat în scădere cu 459 față de decembrie 2013. Potrivit Legii nr. 272/2004, copiii

sub 2 ani care au nevoie de măsură de protecție nu pot fi plasați în sistem rezidențial decât dacă au nevoie de îngrijiri medicale permanente. La sfârșitul anului 2012, 715 copii, adică 3,2% din totalul copiilor aflați în sistemul rezidențial de îngrijire, se aflau în această situație. Sursă www.copii.ro. ( http://www.promis.md/analitica/evolutia-reformelor-sectorul-social-2010-2014/)

Capitolul III.TRATAREA PERSONANELOR CU DIZABILITATI IN PROGRAMELE DE ARHITECTURA

III.I.Aparitie……………………………………………………………………………….… pag.

III.II.Evolutie tipologica a programe de arhitectura…………………………..… pag.

III.III.Tipuri de tratamente……………………………………………………….pag

III.V.Functiuni, structuri, insorire, ventilatie………………………………….… pag.

III.VI. Structurarea spatiului-exemple

ISTORICUL ATITUDINILOR SOCIALE FATA DE PERSOANELE CU DIZABILITATI

Atitudinea în România

ISTORICUL ATITUDINILOR SOCIALE FATA DE PERSOANELE CU DIZABILITATI

Persoane cu deficiente au existat dintotdeauna, puțini autori au lăsat date sau studii referitoare la atitudinea societății fată de acestea în diferite etape istorice. După Roth (1973, p. 12),'atitudinea societății față de deficienti în general, a trecut prin schimbări radicale, în conformitate cu etapele de dezvoltare a conștiinței sociale caracteristice fiecărei epoci istorice', începând din antichitate – când cei cu dizabilitătăți erau percepuți ca obiecte ale milei și sau chiar omorâți pe baza credințelor religioase – până la apariția modelului social al dizabilității și a mișcărilor pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din ultimele 2-3 decade (Millington, 2006).

Făcând o analiză a interpretarilor date dizabilității și a reprezentărilor sociale a persoanelor cu dizabilități de-a lungul timpului, Wolfensberger (1983, apud. Chelemen, 2006b, pp. 32-34) propune o clasificare a acestora. Astfel, 'individul deviant' era perceput ca organism subuman, ca o amenințare, ca obiect al spaimei, al milei sau al ridiculizării, ca sfânt inocent, ca un organism bolnav sau ca un copil veșnic. În ce priveste atitudinea societății față de copiii cu handicap, un grup de autori (Descamp și col., 1981, apud. Vrasmas, 2001, pag. 9) evidențiază în principal 4 tipuri de reactii: exterminarea, segregarea, acordarea cetățeniei reduse și recunoașterea drepturilor egale.

Din date ce provin dinainte de 2000 i.e.n., aflăm că nasterea de copii deficienți avea valoare de prezicere a unor evenimente viitoare, profeții aveau chiar o listă cu semnificația specifică a fiecărei deformități la naștere. Rig-Veda, un poem antic sacru scris intre 3500 si 1800 i.e.n., se crede a fi prima înregistrare scrisă despre o proteză. Acest poem relatează povestea Reginei Vishpla, care și-a pierdut piciorul într-o luptă și după ce a fost echipată cu o proteză de fier, s-a întors la luptă (Millington, 2006).

Unele din primele manuscrise istorice religioase, cum sunt cărtile Vechiului Testament, au numeroase referiri la dizabilitate. De exemplu in Leviticul 19: 14 apare prima lege oarecum anti-discriminatorie: 'sa nu grăiești de rău pe surd și nici înaintea orbului să nu pui piedică', însă în cap. 21: 16-20 'Graiț-a Domnul cu Moise și i-a zis' să-i spună lui Aron că în viitor nimeni din neamul său și din rudele sale care are o meteahnă pe trup să nu se apropie să aducă daruri (nici orb, nici schiop, nici ciung, nici cel cu piciorul sau cu mână ruptă, nici chelul, nici cel cu albeată pe ochi etc.) pentru că darurile sunt sfințenii mari și chiar dacă din sfințenii poate să manânce, de perdea sa nu treacă și la jertfelnic să nu se apropie, ca să nu necinstească locașul cel sfânt. Cartea Deuteronomul (15: 11 si 28: 15-29) amintește oamenilor să fie caritabili, dar îi avertizează deasemenea că dizabilitatea este o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcătoși 'Iar dacă nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău și nu te vei sili să împlinești toate poruncile și hotărârile Lui', [.] 'să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire și cu amorțirea inimii'.

Perceperea persoanelor cu dizabilități ca obiecte ale milei și carității își are deasemenea rădăcinile în gândirea religioasa.In Noul Testament, accentul este pus pe vindecare, persoanele cu dizabilități devenind centrul miracolelor și proverbelor lui Iisus, însă dizabilitatea este considerată încă o pedeapsă pentru păcate.

În sectiuni ale Talmudului se sugerează că 'starea de dizabilitate este una sfântă și un mijloc de a ajunge în rai, la fel și pentru cei care ajută persoanele cu dizabilități.' (Millington, 2006).

Sursa de poză;1 https//theologhia.wordpress.com/category/minuni/
2http://www.ocult-ro.com/2014/10/vrajitoria-medievala.html

Atitudinea față de persoanele cu deficiențe era influențată de cultura poporului respectiv și de anumite concepții religioase. Credința ca boală era pricinuita de o zeitate infuriată sau de o fortă supranaturală a fost larg răspândită in antichitate.

Cultul 'corpului frumos' în civilizațiile antice a dus la uciderea bebelușilor ca o practică comună. În legile grecești chiar apare ideea conform căreia până la 7 zile după naștere noul născut nu e chiar un copil, așa că poate fi eliminat fără mustrări de conștiință. Aristotel chiar sfătuia că e mai bine că cei imperfecți să fie eliminați și spunea de exemplu că 'cei născuți surzi devin insensibili și incapabili de rațiune'. În Sparta, copiii erau considerați proprietatea statului, iar cei născuți cu deformități erau lăsați să moară sau duși la Apothetae, o prăpastie în care erau aruncați, iar în societatea azteca, gradina zoologică regală includea expunerea deficientilor, care trăiau din resturi de mâncare și închisi în cuștile lor (Millington, 2006, * f.n. , 2007).

În Grecia și Roma antica, o problemă minoră cum ar fi ruperea unui braț, putea să-l transforme pe un om sanatos într-un handicapat. Grija în cazul celor deficienți era rezervata acelora, foarte puțini, care puteau să și-o permită. Majoritatea însă, ajungeau să fie marginalizati, exclusi din societate și obligați să trăiască în condiții mizere. Totuși, probabil printre cei puțini care se bucurau de sprijinul familiilor instărite din care făceau parte, în China, Egipt și în Grecia au fost și cazuri de orbi (și nu numai) instruiți și culți: muzicanți, poeti, preoți, filosofi și învățați (Roth, 1973, p. 14). Odată cu apariția legilor scrise la greci și romani, erau prevăzute dispoziții prin care societatea se obliga să-i ajute pe 'infirmi', mai ales pe cei cu deficientă dobândită în urma războaielor; cei cu dizabilități congenitale erau în continuare omorâți sau făcuți sclavi.

Sursa de poza; 1htt://www,google.ro/imgre
2 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/lapidarea-omorarea-pietre-137338.html

În ciuda acestor comportamente (puțin spus) discriminătorii în care persoanelor cu dizabilități le era contestat chiar dreptul la viață, în antichitate găsim primele incercări de cercetare știintifică a diverselor tipuri de deficiențe, precum și încercări de recuperare prin diverse metode.

În timpul lui Constantin cel Mare (307-337) creștinismul este recunoscut că religie în Imperiul Roman, rezultând modificarea radicală a atitudinilor față de persoanele cu dizabilități, prin impunerea conceptul moral-religios al milei și toleranței. În 700 e.n. apar primele azile pentru cei cu dizabilități mintale, făcute de arabi in Bagdad, Fez si Cairo. În concepția lor, boala mintală era inspirată divin, opus ideii de a fi demonică la origine; așadar, aceste facilități erau determinate de o atitudine binevoitoare. (Millington, 2006).

În evul mediu are loc o nouă schimbare a concepțiilor sociale și morale, ideile carității și milei propagate de creștinism fac că persoanele cu deficiente să fie îngrijite în aziluri organizate de către Biserica (Arcan și Ciumageanu, 1980, p. 34), însă 'atitudinea de milă ca mijloc de a-și dobândi fericirea de apoi îi transforma pe orbi [și nu numai] în cerșetori' (Roth, 1973, p. 15). Epilepsia era considerată că având cauze demonice, stăpânirea demonică fiind considerată etiologia primară și pentru bolile mintale. In secolul XV, milioane de oameni (mai ales femei) au fost omorati in Europa în urma acuzației de vrăjitorie. Multe erau femei cu dizabilitati sau mame ale unor copii cu dizabilitati (* f.n., 2007). Bolnavii mintali si deficientii mintali erau priviti de catre Luther si Calvin ca fii ai diavolului, ca fiind posedati de satan si 'pentru a scoate diavolul din ei li se aplicau tratamente inumane – erau pusi in lanturi si flagelati intr-un mod barbar'. Pentru ca erau considerati ca avand legatura cu diavolul, 'erau vanati cu haitele de caini pe latifundiile unor magnati, iar condițiile de adăpostire în ospicii se mențineau înfernale' (Arcan si Ciumageanu, 1980, p. 34).

Sursa de poza;1 http://blogs.independent.co.uk/2014/02/26/i-didnt-expect-the-spanish-inquisition/
2. http://www.tuttoitalia.hu/olaszaktualis/olasz-vatikan-tortenelem-inkvizicio-70067.html

În sec. XVII 'nebunii legati în celulele lor slujeau, ca animalele manajeriei, pentru amuzamentul publicului care-i vizită' (R. Semelaigne, apud. Arcan și Ciumageanu, 1980, p. 35). Separarea indivizilor 'anormali' în instituții speciale de tipul azilelor, era oarecum de natură să 'protejeze' individul, dar și societatea de acesta. Instituțiile au preluat aceste persoane nedorite și neatractive ca prezența fizică, scotându-le din fața publicului și astfel din fața conștiinței publice' (Gearhart si Weishahn, 1976, apud. Vrasmas, 2001, p. 10).

1. Pacient ținut captiv într-un scaun, West Riding Lunatic Asylum, Wakefield, Yorkshire cca. 1869

2.Azil de nebuni din Kalamazoo, Michigan, Statele Unite ale Americii (1870)

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

Abia în epoca modernă, în perioada luminismului apar primele preocupări legate de educația copiilor cu dizabilități. O ilustrare în plan pedagogic a genezei acestor preocupări poate fi identificată la Comenius in Didactica Magna(cap.IX): 'Cu cât cineva este mai greoi și mai puțin dotat de la natură, cu atât mai mult are nevoie de ajutor, spre a se elibera de marginirea și prostia sa' (apud. Vrasmas, 2001, p. 10). Primele școli pentru nevăzatori au fost înființate la sfârșitul secolului XVIII în Anglia (începând cu 1791) (Roth, 1973, p. 20). Pionierul experientelor propriu-zise de educație specială este considerat însă Itard, medicul francez care la sfârșitul secolului XVIII a încercat să educe un copil sălbatic descoperit în pădurile de la Aveyron. Tehnicile de predare-învățare elaborate de Itard au fost preluate și dezvoltate ulterior de Séquin, care intemeiază în 1837 la Paris prima școală din lume pentru educarea deficientilor mintali gravi (Arcan și Ciumageanu, 1980, pp. 36, 37). Începând cu acel moment, școlile speciale (având caracter de educație separată) se dezvoltă și se diferențiază tot mai mult, până în secolul XX.

Debutul preocupărilor instituționale de educare a copiilor cu deficiențe reprezintă un pas important în evoluția atitudinii sociale față de persoanele cu dizabilități. (etapa considerată a cetățeniei reduse). 'Copiilor, și mai cu seama tinerilor cu deficiențe, li s-a permis accesul în școli (chiar dacă erau speciale), iar apoi în ateliere protejate. – decizie care consemna schimbarea treptată a atitudinii și concepției de ansamblu a societății' (Vrasmas, 2001, p. 11). Aceste persoane au început să fie privite ca având o anumită valoare în societate, chiar dacă muncesc și învață parțial sau incomplet față de semeni și chiar dacă au nevoie de asistență specială (aceasta concepție se menține și în prezent).

Cu toate acestea, există mentalitatea că persoanele cu dizabilități trebuie educate în programe sau școli segregate, adesea departe de orașe sau de zone foarte populate; aceasta instituționalizare era de obicei pe viața – mai ales în cazul celor cu dizabilități mintale (în școli speciale de tip internat) (Casey, 2005). Condițiile în aceste instituții erau adesea inumane, departe de ideea de recuperare. Ca formă radicală a segregării, în timpul celui de-al treilea Reich au fost exterminate cca. 300.000 de persoane considerate 'subumane' (mai ales cu deficientă mintală sau boli mintale), iar ca prima alternativă de'cobai' în experimentele medicale erau folosiți cei cu deficiențe (Casey, 2005; Vrasmas, 2001).

1. Paciente primind terapie cu Radium, la începutul secolului 20
2.Sală de mese la subsol

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

După cel de-al doilea război mondial se intensifică preocuparea pentru educația specială a copiilor deficienți; are loc o diversificare și o creștere a numărului de instituții destinate acestei categorii de copii – perioadă numită o adevarată 'febră segregaționistă' mai ales datorită creșterii numărului de copii excluși din mediile obișnuite de viață și educație și a diversificării categoriilor de copii considerați 'anormali' din punct de vedere educațional (Ghergut, 2001,  Vrasmas, 2001, p. 11).

Despre o tratare organizată a acestor cazuri nu se poate vorbi decît târziu în istorie. Din păcate, de cele mai multe ori, asistarea acestor persoane a însemnat de fapt segregarea lor. Și la noi acesta a fost și, cu puține excepții, a rămas modul de tratare și de rezolvare a cazurilor în discuție.

1.Pacient – copil în azilul de nebuni din Cuenca, Spania (1961)
2. Spațiu de joacă amenajat în Foundling Hospital, Washington, D.C., circa 1921.

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

Recunoasterea drepturilor egale ale persoanelor cu dizabilitati cu semenii lor, oglindita in Declaratia universala a drepturilor omului, incepe sa fie sesizabila tot mai mult spre sfarsitul anilor '60 si determina criticarea modelului segregationist de educatie. In trecerea de la segregare la integrare, un rol important l-a jucat intensificarea miscarilor organizatiilor si persoanelor cu dizabilitati in scopul recunoasterii drepturilor egale, aparitia in 1969 a principiului normalizarii (v. cap. 1.1.), dar si rezolutiile ONU din 1971 – Drepturile persoanelor handicapate mintal si respectiv din anul 1975 – Drepturile persoanelor handicapate.

1. Masaj prin plesnire, realizat mecanic, la BC sanitarium
2. Paciente în ”cabine” cu aburi, cca 1910

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

Odată cu apariția dezideratului incluziunii se conturează o nouă mentalitate față de persoanele cu dizabilități și se definesc noi atitudini față de acestea din partea societății și a școlii. Astfel, după Vrasmas (2001, p. 18) școala trebuie să fie comprehensivă (adică să nu selecteze și să nu excludă), să realizeze co-educația, să fie deschisă, tolerantă, prietenoasă și democratică – fiind mai naturală prin eterogenitatea ei; se are în vedere axarea școlii pe valorizarea și integrarea tuturor copiilor, ceea ce presupune adaptarea ei la diversitatea copiilor.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/ISTORICUL-ATITUDINILOR-SOCIALE61.php

În India, de exemplu, și pînă astăzi există o sectă religioasă în care credincioșii trăiesc doar din pomenile adunate de către persoane cu acest tip de handicap. Bineînțeles în mănăstiri erau adăpostiți doar unii dintre acești nenorociți. Iar majoritatea dintre ei peregrinau, hoinăreau de foame căci familiile nu vroiau sau nu doreau să întrețină un copil sau o persoană lipsită de minte.

S-a stabilit științific faptul că, fără nici un dubiu, chiar și persoanele cu disabilități mintale severe pot învăța mai mult decât s-a crezut. Acești indivizi au personalități distincte și se pot raporta la alte persoane ca ființe umane sensibile și deschise. Ceea ce au nevoie este deschiderea și receptivitatea din partea celorlalți membri ai societății.

Câteva exemple de personalități faimoase cu dizabilități care au reușit să sfideze handicapul și schițează-ți un model de voință și provocare din spatele poveștii lor.

Homer- secolul VIII i. de H- poet epic grec si autorul Iliadei si Odiseea. Orb
Claudius I ndash; secolul X- imparat roman. Dizabilitati fizice incluzand paralizie partial. A scris istorii. A fost subiectul cartii si serialelor televizate: I, Claudius
Ludwig von Beethoven-. 1770-1827 compozitor german. Surd
Vincent Van Gogh-.1853-1890 pictor post impresionist. Disfunctie bipolara.
Leonardo da Vinci-. 1452-1519- geniul renasterii, un pictor, sculptor, scriitor, inginer muzician arhitect si om de stiinta. Incapacitatea de a intelege simbolurile verbale ndash; Asimbolie.
Francisco Goya-. 1746-1828 pictor spaniol. Surd.
Albert Einstein-. 1879-1955- fizician teoretic american german cu dizabilitate in invatare.
Hans Christian Andersen-. 1805-1875 scriitor danez de basme cu dizabilitate in invatare.
Auguste Renoir-. 1841-1919. pictor si sculptor impresionist francez. Dizabilitate prin artrita reumatica.
Stevie Wonder-.1950 solist african orb
Stephen Hawking-. 1942 fizician britanicsi autorul cartii " A brief history of timer". Scleroza amiotrofica laterala.
Christy Brown-. 1932-1981- romancier si poet. Complet paralizat. A scris autobiografie care a fost materializata si intr-un film pe nume My Left Foot- Piciorul meu stang.
Milton. Poetul englez (1608-1674) a orbit la varsta de 43 de ani. In aceasta perioada a creata cea mai frumoasa opera epica in versuri : Paradise Lost.
Tom Cruise, actorul american cunoscut pentru munca sa ( Top Gun, Misiune imposibila si the Last Samurai- dislexie
Virginia Woolf, cunoscuta ca autoare britanica de romane cum ar fi: Doamna Dalloway, Orlando, etc- disfunctie bipolara.
Isaac Newton- fizician englez matematician, astronom, filozof, alchimist, telog- schizofrenie si disfunctie bipolara.
George Nicolescu, solist, compozitor, profesor. Orb.

(http://www.dizabillove.ro/pg/blog/read/2258/dizabilitatea-in-istorie)

1. Ludwig von Beethoven

Sursă de poză; https://www.pinterest.com/tassindee/baha-and-all-things-related-to-deafness/

2. Vincent Van Gogh

Sursă de poză; http://de.wikipedia.org/wiki/Vincent_van_Gogh

3. Albert Einstein

Sursă de poză; http://www.world-dimension.com/opinion-editorial/editorial/big-rescue-albert-einstein-albania/

4. Stephen Hawking

Sursă de poză; https://coraifeartaigh.wordpress.com/2012/02/11/a-tribute-to-stephen-hawking/

Atitudinea în România

În țara noastră, primele instituții destinate școlarizării copiilor cu deficiențe au apărut încă din secolul XIX (1864 – Școala pentru copii surzi din Focșani) și la începutul secolului XX (în 1901 – Școala pentru nevăzători din Focșani și în 1918 – Școala pentru deficienți mintali din Cluj-Napoca) (Ghergut, 2001, Roth, 1973, p. 20). Primele încercări de depășire a modelului segregat de educație apar, interesant, între cele două războaie mondiale. La noi în țară, Legea învățământului din 1924 prevedea posibilitatea înființării în școlile obișnuite a unor clase diferențiate pentru copiii deficienți mintali, pentru cei cu probleme de sănătate și pentru copiii orbi și surdo-muti. Aceasta este prima mențiune într-un document oficial referitoare la organizarea unor structuri școlare (clase) diferențiate în cadrul școlilor de masă, deci a unor forme de învățământ integrat. Este și cazul 'claselor de perfecționare' din Franța. (Ghergut, 2001, Vrasmas, 2001, p. 11).

Cighid este numele unui Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap din Ghiorac, Județul Bihor, unde sute de copii cu handicap au murit uciși de foame, de frig, de boală și de indiferență. Regimul comunist n-a avut nici remușcări, nici indoieli că îi va elimina pe toți. Și totuși, unii dintre ei au fost salvați de Revoluție și de oameni cu suflet. Supraviețuitorii iadului de la Chighid depun mărturie. Aduși din leagane, cu diagnostice grave, copiii cu handicap sever ajungeau aici pe moarte. În 1990, reporterii de la Spiegel TV surprindeau într-un film documentar imagini șocante: copii lăsați să zacă în propriile fecale, urlete și sunetul obsesiv al paturilor ruginite ce se loveau de zidurile reci.

Acest lagăr a adus România în fața întregii lumi cu un mare handicap, de care se chinuie și acum să scape. Iernile, micuții se înghesuiau unii în alții ca să nu moară de frig, iar dimineața asistentele îi găseau acoperiți de promoroacă.

În perioada comunistă, a devenit notoriu pentru condițiile inumane de cazare a bolnavilor, fiind asemănat cu un lagăr de exterminare (detalii despre manipularea opiniei publice prin imagini trucate). Între 1987 și 1989, aici au murit 137 de copii. Ororile de la Cighid s-au făcut cunoscute opiniei publice, printr-un reportaj al televiziunii germane, Spiegel TV. Centrul este situat într-un fost castel, revendicat cu succes de familia contelui maghiar Tisza. (Sursa)

Cighid – Lagărul de exterminare a copiilor din România

Sursă de poze;

http://www.vestic.ro/articol_24425/cighid-–-locul-unde-erau-trimisi-copii-sa-moara-.html

După decembrie 1989, persoanele cu handicap (implicit cele cu deficență mentală) apar ca o „noutate” pentru majoritatea populației din România și generează modificări atitudinale la diferite nivele ale societății. În acele prime clipe de libertate, persoanele cu deficiențe deveneau rușinea societății, purtând vina pentru „imaginea” țării în lume.

Societatea românească are o inerție mai mare decât poate fi suportată de mulți dintre noi, astfel încât o schimbare de atitudini și de mentalități referitoare la aceste persoane cu deficiență mentală este absolut necesară.

Instituțiile (în sens social) se pot transforma și modifica, pot apare noi structuri. Importantă este însă schimbarea normelor și a mentalităților. Modul în care vor fi priviți acești copii va duce sau nu la o rezolvare a problemelor individuale sau societale pe care ei le ridică.

Copii cu deficiențe sunt percepuți de cele mai multe ori negativ, sunt marginalizați și nu de puține ori excluși din școală. Atitudinea reticentă a diferitelor categorii de populație față de această categorie de persoane deficiente mintal (începând de la persoane care au contact cu aceștia si terminând cu cei care nu au nici un fel de legatură) poate fi explicată și de o anumită rezistență – din partea acestora – la schimbare (prejudecăți, mentalități greșite), fie de o informare inadecvată privind problematica copilului cu deficiențe mitale.

,,Există un singur mod de a înțelege oamenii, anume a nu ne grăbi să-în judecăm, ci de a trăi în preajma lor, a-în lăsa să se explice, să se dezvăluie zi de zi și să se zugrăvească ei înșiși în noi,, Charles Sainte Beuve

ISTORICUL ARHITECTURII SENZORIALE ÎN EUROPA DE VEST ȘI STATELEUNITE

Omul a fost întotdeauna preocupat de simțuri , le-a ierarhizat după diverse criterii punând accent pe unul din ele sau divizându-le în categorii . În general acest simț plasat sus pe scara ierarhicăeste văzul.

 În filozofia Greacă , văzul era considerat simțul suprem , iar Platon se refereă la acest simț cafiind cel mai de preț dar . Aristotel în ierarhizarea simțurilor punea pe cea mai  nesemnificativă poziție simțul tactil , deoarece acesta era regăsit la toate viețuitoarele , un simț vital , pe cândcelelălte contribuie la starea de bine a viețuitoarelor . Prioritar era văzul , urmat de auz , miros și gust . Filozoful Roman Plinius cel Bătrân,considera simțurile tactil și gustativ legate de pământ ,fiind cele mai neimportante dintre simțuri , iar văzul și auzul deoarece pot parcurge distanțeremarcabile fără a necesita deplasarea subiectului erau considerate cele mai importante dintresimțuri , mirosul fiind situat între aceste două categorii .

  Atenția sporită pentru poziționarea templelor în funcție de modul în care sunt percepute din diverse puncte , pasiunea pentru explorarea profunzimii spațiului și folosirea efectelor optice pentru corectarea perspectivei întăresc ipoteza arhitecturii oculocentice a vremii .Cu toate acestea , existau programe arhitecturale în antichitate care nu erau preocupate întotalitate de estetica vizuală ,de exemplu teatrele . Aceste construcții erau bazate pe oștiință aprofundată a acusticii formei , sunetul fiind transmis cu o claritate remarcabilă până încele mai îndepărtate rânduri . Piatra din care sunt alcătuite gradenele filtrează sunetele defrecvențe joase provenite din murmur , și amplifică sunetele de frecvență înaltă provenite de pescenă .Termele și băile publice ale acestei perioade se adresau atât văzului dar în special simțuluitactil. De la piatra utilizată la băncile din vestiare treceai în incăperea ce conținea bazinul denatație cu apa rece construit din marmură albă . Existau de asemenea băi calde , încăperi cu aburi cu bănci din bronz , încăperi de relaxare cu pardoseală din mozaic , diversele texturi ,temperaturi și consistențe ale materiei de contact stimulând simțul tactil .

10. Pallasmaa,Juhani,The Eyes of the Skin,. Editura : Chichester: Academy Press,Marea Britanie ,2005,Pg 15

Sunetul apei și murmurul socializării reprezentau indicii pentru organul auditiv . Mirosul uleiurilor folosite la împrospătare dădeau caracter locului. De asemenea Herodot descria existența unor băi cu aburi amestecați cu cânepă care aveau efect halucinogen.

 Începând din anul 1893 , Victor Horta ,important reprezentant al curentului Art Nouveau utilizândnoile posibilități tehnologice proiectează clădiri cu o atenție uimitoare la detalii . Mânereleușilor, balustradele și soneriile sunt gândite de către arhitect pentru a fi plăcute la atingere .Formele organice folosite adaugă experienței arhitecturale fațeta kinestetică prin fluidizareaparcurgerii spațiului. Texturile diferențiate ale pardoselilor, pereților și elementelor structuralestimulează plăcut simțul tactil și ajută la orientare .

Tot dintre reprezentanții acestui stil , Antoni Gaudi a ieșit în evidență prin clădirile atipiceproiectate de el . Materialitatea și formele organice precum și multiplele texturi folositereprezintă un deliciu pentru simțul tactil . Formele curbe invită vizitatorul să atingă construcțiile nudoar să le privească . Inspirate din natură aceste forme cotlonoase sunt făcute pentru a fiexplorate nu doar de ochi . Atmosfera de basm conferită creațiilor sale invită subiectul la joaca șiinteracțiune directă cu obiectul construit .Odată cu evoluția tehnologică arhitectura a început să piardă anumite calitați ale spațiului precumși scara umană . Modernismul a adus cu sine dematerializarea formei , importanța acesteia fiind înlocuită de funcțiunea clădirii . Celebra frază spusă de Louis Sullivan în anul 1896 : "formfollows function" prezentă în articolul “The Tall Office Building Artistically Considered”

La începutul anilor 1900 , după câțiva ani de experiență în arhitectură , Frank Lloyd Wright începe să își definească propriul stil , îndepărtându-se de tendințele vremii respective .Materialele sincere (cărămidă, lemn , beton ) cu diverse texturi și finețea detaliilor dovedesc o preocupare pentru designul haptic . Probabil seria caselor de preerie este cea mai semnificativă dinacest punct de vedere. Locuințele joase, intime , făurite din materiale nefinisate , cu elementeritmice experimentate prin mișcare fac apel la simțul tactil .Casa de pe cascadă prin orientarea și deschiderea spre mediul natural înglobând sunetul.

Daca este atât de important conceperea simțulilor, putem să întrebăm cum percep acest spațiul persoane cu dizabilăți psihice și fizice?

Ce trebuie să respectă un centru pentru copii din punct de vedere arhitectural

Capitolul IV.PERCEPȚIA SPAȚIAL COLORISTICA A MEDIULUI CONSTRUIT DE CĂTRE COPII CU AUTISM

Particularități de percepție, memorie, gândire în autism

Unii cercetători descriu autismul ca o tulburare a simturilor mai degrabă decât ca o

Disfuncționalitate socială. Autismul este uneori definit ca o disfuncționalitate senzorială, o

tulburarea în care creierul nu este capabil să atribuie sens senzațiilor, să le organizeze în percepții iar în final în concepte.

Ce este percepția?

Tot ce știm despre lume și despre noi însine se întamplă prin simțurile noastre.Toate

Cunoștințele noastre sunt produsul a ceea ce vedem, auzim, simțim etc. Procesele prin care un organism colectează interpretează și întelege informația din lumea exterioară prin judecați sunt numite percepții.

Care este modul autist de a percepe lumea?

A învață cum funcționează simțurile fiecarei persoane autiste este o cheie importantă

pentru a putea înțelege acea persoană. Deși persoanele autiste trăiesc în aceeați lume fizică și se confruntă cu material brute, lumea lor perceptuală se dovedește a fi frapant de diferița decât cea a unei persoane non atutiste.

Persoanele autiste au experiențe senzoriale și perceptual diferite. Aceste experiențe pot

implica hiper sau hipo sensibilitate, fluctuații între diferite volume ale percepției, dificultate în

interpretarea unui sens.Toate aceste experiențe sunt bazate pe experiente reale ca și cele ale persoanelor non autiste, dar aceste experiențe pot părea, pot fi auzite sau simțite diferit și pot fi interpretate diferit.

Persoanele autiste se pare că percep totul așa cum este, de exemplu ei pot vedea lucruri

fără să le interpreteze sau să le înțeleagă .

Una dintre multiplele problem cu care persoanele autiste se confruntă este imposibilitatea de a distinge între stimuli din prim plan și cei dintr-un plan mai îndepărtat. Este greu să integreze ceea ce trăieste în entități unice și separate. Le este greu să se focuseze pe un singur detaliu dintr-o scenă, și îi este aproape imposibil să-l separe de întregul peisaj.

Le este greu să se concentreze pe un stimul auditiv, de exemplu vocea unei perosane,

când in mediu se află și alți distractori, alte zgomote, de exemplu uși care se deschid, o persoana tusește, mașini trec pe lângă ei. Ei aud toate suntele la aceeași intensitate.

Această inabilitate de a separa informațiile din prin plan și cele dintr-un plan mai indepărtat poate fi privită atât ca o slăbiciune cât și ca un punct forte. Pe de o parte ei par să perceapă mai corect și o cantitate mai mare de informație. Pe de altă parte acestă cantitate neselectată de informative nu poate fi procesată în același timp și poate conduce la supraîncărcare de informații.

Se știe că persoanelor autiste nu le plac schimbările ci rutina. Dacă cel mai mic detaliu

este schimbat, de exemplu tabloul de pe perete nu este drept sau piesa de mobilier a fost mutată cativa cm mai într-o parte întreagă scenă este diferită, nu le mai este familiară. Pentru ca ei să poată recunoaște un lucru trebuie că acel lucru să fie exact în același loc în care ei îl stiu. Numai atunci vor știi ce să facă cu el. Același lucru se petrece și în cazul rutinelor dacă ceva se schimbă ei nu mai știu ce să facă, iar rezultatul e frică, stres și frustrare.

Aspecte de urmărit:

1. Observă cea mai mică schimbare din mediu

2. Nu recunoaște un mediu familiar dacă îl privește dintr-o direcție diferite.

3. Este frustrat când încearcă să facă ceva într-un mediu zgomotos și aglomerat.

4. Nu înțelege instrucțiuni dacă vorbește mai mult de o persoană

5. Nu este capabil să distingă stimuli tactili de diferite intensități.

6. Nu este capabil să distingă între mirosurile puternice de cele slabe.

7. Este neîndemânatic, se mișcă rigid.

8. Opune rezistență când se dorește schimbarea poziției capului.

Locuri stabile. Unde?

Pare atât de logic să mâncăm în sala mese, să dormim în dormitor, să ne spălăm la baie; pentru orice acțiune există și un spațiu special amenajat. Cele mai multe case au o împărțire ,,firească,,. Și noi asociem anumite comportamente cu anumite locuri; de obicei, nu dormim în camera de zi și nu mâncăm în dormitor…. Pentru unii copii, acest lucru este dificil de înțeles- nu înțeleg la ce servesc spațiile, ce comportamente se potrivesc căror spații.

În clasa de autism, acest lucru este încă și mai dificil decât acasă, căci în ce clasă poți găsi deopotrivă o încăpere de lucru, una de joc și o sală de mese?

Această înseamnă că e nevoie ca diferitelor colțuri ale clasei să le fie atribuită câte o funcție de ,,cameră,,, pentru că elevii să le fie atribuită într-un mediu previzibil; acel colț este rezervat lucrului, celălalt jocului, iar altul servirii mesei. Atunci când se organizează o sală de clasă trebuie deci avute în vedere câte activități diferite se realizează cu elevii în clasă. Se poate crea un spațiu aparte pentru fiecare activitate? Dacă aceeași masă se folosește și la mâncare, și la jocuri pentru recreere, și la lucru, acest amestec poate părea mult prea imprevizibil, și deci haotic, poate da peste cap toate așteptările și poate provoca probleme de comportament.

În mod cert este important ca ei să învețe să mănânce și să se joace împreună cu ceilalți copii, însă este de preferat ca acest lucru să se realizeze atunci când ei sunt pregătiți. Este mai bine ca, într-o primă fază, ei să fie ,,protejați,, la maximum, ca mai apoi să se pregătească integrarea.

Structurarea spațiului

Aranjarea unui spațiu pentru practică este în mare măsură similar cu organizarea unei noi clase de autiști sau a unui nou modul de tip fmilial. … Pe o parte, sala are geamuri pe toată înălțimea peretelui, cu vedere înspre grădină. Este destul de logic ca spațiul de lucru să nu fie organizat tocmai în acea parte, fiind nai degrabă destinat colțului recreerii, căruia i se va rezerva cât mai mult spațiu cu putință. În celălaltă parte a sălii este un perete orb, fără uși sau ferestre. Aici vor fi amplasate colțurile de lucru. Spațiul pentru masă va fi organizat lângă colțul pentru recreere. Aceasta este , în linii mari, prima structurare a spațiului….

Spațiul structurat nu este un scop în sine, ci un punct de plecare, un mijloc de a-i elibera pe copii de tulburările de concentrare.

În timpul acestei practici trebuie să fie modificat în mod special spațiul pentru recreere. Pe desen observați că este bine delimitat, cu mobilă și banchete. Granițele dintre colțul pentru recreere, spațiul pentru masă și cel pentru lucru sunt foarte bine marcate din punc de vedere vizual, chiar și cu obiecte.

Una din strategiile educative cele mai importante în ceea ce privește probleme comportamentale este adaptarea mediului înconjurător, acesta trebuind să fie cât mai individualizat cu putință.

(Autismul- Teorie și intervenție educațională, Theo Peeters, editura Polirom 2009 Iași)

Sursa de poză; Autismul- Teorie și intervenție educațională, Theo Peeters, editura Polirom 2009 Iași, pag.73

Memoria în autism

Multe persoane autiste nu-și amintesc în mod verbal, dar în timp ce-și amintesc ei văd,

aud, simt, miros sau să guste cuvintele în mintea lor. Gândul despre ceva produce experiențe reale pe care le-au avut când s-au întâlnit cu acel lucru sau eveniment pentru prima dată. Ei inmagazinează memoriile vizuale, auditive, olfactive, gustative și tactile, care sunt foarte reale.

De exemplu, gândul despre o textură care nu le place poate să cauzeze senzația de piele de găină, friguri.

Unele persoane autiste în timp ce au o memorie excelentă au probleme cu recunoașterea

fețelor, a literelor și obiectelor fără să le vizualizeze în mod activ. Unii au o foarte bună

memorie auditivă care le dă posibilitatea să repete o serie lungă de lucruri pe care au auzit-o. Unii pot să înregistreze o piesă muzicală în mintea lor iar apoi să o cânte perfect la un instrument.

Unii pot să “audă” conversații în amintirile lor sau chiar întregi situații. E ca și cum ar reda

caseta unei conversații, cântece auzite etc.

Este un alt paradox întâlnit în autism. De exemplu ei pot să uite ce trebuie să cumpere de la magazin, dar în schimb sunt încapabili să uite hainele care le-a purtat o persoană,modul în care era aranjată mobile dintr-o casă din care s-au mutat de mulți ani.

Multe personae autiste sunt incapabile să-și aducă aminte decât dacă primesc un imbold.

Ei nu pot in mod voluntar să-și acceseze informația stocată. Oarecum dacă sunt promptati cu anumite cuvinte, prin anumite intonații, gesturi, sau într-o anumită ambianță, ei își pot uimi părinții cu cunoștințele pe care le-au acumulat. Ei nu au un auto control asupra bazei lor de date, sau asupra informatiilor pe care le dețin și sunt dependent de acele imbolduri pe care le primesc de la cei din jur.

Găndirea în autism

Se pare că sunt 2 tipuri de gândire la persoanele autiste: cu gândire în totalitate perceptual, de obixei este vizuală și cu gândire muzicală, matematică și bazată pe amintiri.Studiile arată că gândirea verbal și vizuală funcționează prin diferite sisteme cerebrale.

Aceste studii arată că în cazul pacienților cu leziuni cerebrale un system poate fi avariat în timp ce alt sistem poate să fie normal. În autism sistemele care procesează informațiile vizuale și spațial sunt intact.

Una dintre caracteristicile autismului este remarcabilă abilitate a persoanelor de a excela în ceea ce privește aptitudinile spațial și vizuale în timp ce au performanțe slabe când vine vorba de abilități verbale.Pentru cei care au gândire vizuală( gândire în imagini), cuvintele sunt ca un al doilea limbaj, procesele gândurilor lor sunt diferite decât ale celor cu gândire bazată pe limbaj.

Ideile sunt exprimate ca și imagini în gândirea vizuală. Pot să ia lucruri separate și să le pună împreună în construcții complete în imaginația lor. Ei pot să manipuleze imagini pentru a rezolva probleme.

Cei cu o gândire visuală îți pot chiar vedea gândurile . Lucrurile se petrec că un film în

mintea lor pentru a-i ajuta să înteleagă ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Ei au dificulate cu informațiile verbale lungi și prefer textile scrise.gândirea vizuală este foarte rapidă și nu este secvențială.Deseori persoanele autiste au o memorie auditivă limitată în timp.Au dificultăți în a-și aminti instrucțiuni auditive constând în 3 pași sau chiar mai mult.dar când aceste instrucțiuni le sunt prezentate în pași vizuă- desene, poze etc le este mult mai ușor, deoarece îi ajută să traducă din auditiv în vizual.

Copii autisti învață mai întâi substantivele, deoarece astea sunt mai ușor de asociat în mintea lor cu poze, imagini. Cuvintele nu capătă sens pentru ei decât atunci când au o imagine vizuală care să-i ajute să le fixeze în memorie.Au probleme cu acele cuvinte care nu pot fi reprezentate în imagini mentale.

Unele persoane autiste care nu au o gândire vizuală pot gândi în secvențe auditive în loc

să folosească imagini vizuale, ei operează cu clipuri audio specifice. Pentru ei este mult mai ușor să înțeleagă semnalele sonore decât pe cele vizuale cum ar fi poziția corpului, expresii faciale,gesturi.

(PARTICULARITATI DE PERCEPTIE, MEMORIE, GANDIRE IN AUTISM -BROSURA PARINTIANI-ANA MARIA)

Piaget a considerat că toți copiii trec printr-o serie de perioade distincte în dezvoltarea intelectuală. Astfel, stadiile dezvoltării copilului propuse de Piaget sunt:

Sursă ; Schopler, E., Mesibov, G. (ed), Diagnosis and Assessment in Autism, New York, Plenum Press, 1988

ISTORICUL ARHITECTURII SENZORIALE ÎN ROMÂNIA

Arhitectura senzorială

 În România la fel ca și în alte țări arhitectura a urmat o dezvoltare în direcția vizuală fiind îngeneral influențată de stilurile din țările mai dezvoltate . Cu toate acestea , aspectele senzorialeale clădirilor , cu intenție sau accidental au fost incluse de-a lungul timpului în anumite construcții.Un astfel de exemplu este cunoscut în România din cele mai vechi timpuri fiind reprezentat dearhitectura tradițională rurală .Locuința prin materialele,forma și structura folosită stimuleazătoate simțurile . Aspectul vizual deși este foarte plăcut nu eclipsează restul aspectelor senzoriale .Casele din lemn , prin textura caldă și fină a acestui material sunt plăcute la atingere .Zgomotul podelelor din lemn, al ușilor și mobilierului fac parte din atmosfera locuinței . Cuptorulsau soba pe lemne sunt un centru termic de atracție datorită sentimentului plăcut de căldură ,liniște și siguranță conferit . Trosnetul lemnelor și vuitul focului sunt sunete specifice locuințeirurale . De asemenea calitățile acustice ale acestor construcții sunt foarte plăcute , lemnulabsorbind o mare parte din sunete creând o atmosferă clară dar în același timp lăsând suneteexterioare să pătrundă creându-se astfel o legătură mai puternică cu amplasamentul . Cel mai important aspect senzorial al locuințelor rurale rămâne mirosul , atât de aparte și de plăcut, o combinație între aroma lemnului împregnat cu fum și mirosul pământului și al alimentelor .Bisericile cu ușile joase și înguste , cu o arhitectură simplă adăpostesc comori în ceea ce priveștestimularea simțurilor . Mirosul de tămâie și vibrația lemnului sub influența cântecelor bisericeștisunt unice în aceste construcții din lemn .Casele din chirpici ,din lemn răcoroase vara și bun izolator termic iarna , cu textură rugoasă ,adaugă efectului vizual elemente haptice . Încă din procesul de preparare a materialelor deconstrucție omul intră în contact direct cu elementele constructive, pământul fiind amestecat cupaiele prin călcare cu picioarele . Aroma argilei și iregularitățile pereților valuriți caracterizeazăacest tip de locuințe și aduc un iz de naturalețe . Uneori materialul de finisaj este alcătuit dintr-opastă amestecată cu semințe foarte plăcută la atingere.  În evul mediu din motive de apărare construcțiile dobândesc o masivitate aproape inumană ,piatra fiind principalul material de construcție . Zidurile de apărare, străzile înguste, umbroase șilabirintice , clădirile cu pereți groși duc la obținerea unui spațiu rece , rugos și umed din punct devedere tactil .

Primele clădiri din România destinate persoanelor nevăzătoare

 În anul 1908 , Regina Elisabeta prin deviza “ Să schimbăm mentalitatea veche despreposibilitățile de muncă și învățătură ale orbilor “ pune temeliile proiectului “Vatra Luminoasă “ dinBucurești . Cu o perspectivă generoasă , se dorea realizarea unei colonii pentru nevăzători undeaceștia să locuiască, să învețe carte și meserii . Astfel ia naștere prima școală pentru nevăzătoridin România . Proiectul este inspirat din cel al școlii din orașul natal al reginei , Neuwied dinGermania , școala care la rândul său este o copie fidelă a primei școli de nevăzători din Europa înființată la Paris . Clădirile menționate mai sus fiind distruse de-a  lungul  anilor,  Școala denevăzători din București dobândește o valoare istorică inestimabilă fiind unica reprezentare aprimului institut pentru deficienți de vedere.

Calitățile spațiului nu sunt specifice nevoilor ocupanților așa cum ne-am aștepta . Cele patrucorpuri de clădire cu intrări separate fără legături prin interior , fac trecerea de la o unitate la altagreoaie , obligând utilizatorul la traversarea unei curți exterioare neadecvat amenajate cu multipleobstacole. Această inițiativă a fost urmată de construirea mai multor școli pentru nevăzători peteritoriul țării , cele mai reprezentive fiind cea de la Iași , Cluj și Arad .

SITUAȚIA ACTUALĂ A ARHITECTURII SENZORIALE ÎN ROMÂNIA

 În România post comunistă până și latura esteticii vizuale a arhitecturii a fost înlocuită de cea economică și viteza de construcție datorată evoluției tehnologice a făcut populația să uite de latura calitativă. Cu toate acestea, câțiva arhitecți s-au împotrivit acestui val proiectând construcțiimai mult decât funcționale, construcții făcute pentru a fi experimentate din toate punctele devedere.Radu Mihăilescu, prin atenția deosebită la detalii și materialele folosite crează edificii care nu suntfăcute doar pentru a fi privite. Casa Herczey din Timișoara stimulează simțul tactil atât printextură cât și prin ruperi de ritm (“Mișcarea în praguri “) experimentate la nivelul scărilor cu trepteatipice. Contrastul plăcut dintre textura fină a lemnului și zugrăvelii cu piatră, cărămida și betonulbrut accentuează calitățile spațiului

http://centrulelisabeta.uv.ro/istoric.html siteul liceului de nevazatori Bucuresti22. Mihailescu,Radu ,Lucrari si Proiecte , in revista “Monografiile Ahitext “, Editura: Fundatiei Arhitext Desin , 2006,pg 43-53

SITUAȚIA ACTUALĂ A ARHITECTURII SENZORIALE ÎN EUROPA DE VESTȘI STATELE UNITE

 În lumea contemporană se pune accentul pe  rapiditate ,  calitate și dimensiune .  Astfel clădirilesunt gândite pentru a fi construite repede pentru a exploata nevoia populației de satisfacție instantanee.Tehnologia a adus arhitectura la o altă dimensiune facând posibilă construirea unor clădiri pecare umanitatea în trecut nici măcar nu și le putea imagina . Spațiile acestei arhitecturi evoluționare sunt făcute în primul rând pentru a fi privite , nu pentru o experiență a întregului trup sau pentru a crea o legătură cu sufletul.

Steven Holl susține în lucrarea sa “ Architecture=Integral Phenomena “ că…………………………………..

III.III.Tipuri de tratamente, terapii și Necesități spațiale

Arhitectura este singura artă cu care ne confruntăm involuntar și inevitabil, ea având un impact major asupra modului în care este perceput spațiul înconjurător, fie el interior sau exterior, indiferent de scară. Calitatea arhitecturii influențează categoric experiența unui spațiu și,tocmai din acest motiv, proiectarea unor spații  pentru terapie trebuie făcută cu foarte mare atenție. Vorbim, de fapt, despre importanța proiectării sensibile, orientată către utilizator și nevoile acestuia.

Programele de terapie sunt, prin specificul lor, programe introvertite, foarte puțin orientate către relația cu exteriorul. Arhitectura are capacitatea de a deveni suportul pe rfect pentru succesul unui program terapeutic, așadar ar fi indicat să se găsească o formulă de creare aunei relații armonioase cu mediul, care să reușească să potențeze aspectele terapeutice.

Terapia complementară este folosită în special pentru a crește eficacitatea terapiei medicamentoase, dar și în cazurile în care terapiile tradiționale nu sunt suficiente sau nu sunt necesare. Se poate spune că, în contextul societății actuale, terapiile complementare sunt cele mai adecvate, pentru că apelează în general la caracteristici intrinseci ale fiecărui individ, permițând expresia personală până la un nivel foarte intim. Într -o perioadă a tehnologiei, a ruperii derelațiile directe și de îndepărtare de comunicarea reală, aceste metode reușesc să aibă un succe sfoarte mare în restabilirea echilibrului individului.

Lucrarea în continuare se axează  pe terapiile cu specific cu cai, artistic, vizual- auditiv, și mai puțin pe terapiile de tip energetic, care pot fi definite mai degrabă  ca terapii alternative. Exemple de terapii care ar putea fi considerate alternative, nu complementare, ar fi: acupunctura, aromoterapia etc.

Juhani Pallasmaa spunea că datoria arhitecturii este de a exprima cum ne atinge lumea.

Arhitectura este expresia societății în care trăim, a necesităților umane și  a caracteristicilor comunității din care facem parte, ceea ce înseamnă că ea ar trebui să fie una dintre cele mai sincere și evocatoare opere umane.

  "In my view, the task of architecture is to make visible how the world touches us, as Merleau-Ponty said of the paintings of Cezanne" – Juhani Pallasmaa,The eyes of the skin, pg. 46

Dincolo de aspectul simplistic al bazei funcționale ș i al cerințelor matematice spațialecare fac, desigur, parte din creația de arhitectură, în cazul programelor terapeutice există onecesitate care se situează pe un palier ierarhic net superior: atmosfera.

Bolile și afecțiunile sunt strâns legate de lipsuri din viața cotidiană, fie că acestea fac parte din paleta de comodități a existenței contemporane (ca de exemplu stresul), fie că acestea fac parte din propria ființă (ca de exemplu bolile psihice). Tocmai din acest motiv, arhitectura programelor terapeutice are datoria de a ușura procesul de terapie prin crearea unei atmosfere prielnice, care să îmbogățească experiența utilizatorului. Pornind de la ideea că experiența terapeutică este una strâns legată de simțuri, o lectură extrem de importantă a fost lucrarea lui Juhani Pallasmaa-The eyes of the skin (Architecture and the Senses)

 Unul dintre aspectele care sunt importante în contextul terapeutic este importanța primei impresii și legătura cu propria sensibilitate emoțională.

Este un fapt cunoscut că fiecare dintre noi decodifică lumea prin prisma propriilor experiențe și trăiri, dar în cazul beneficiarilor de terapie, totul poate fi exagerat și acea primă impresie poate avea un rol decisiv în procesul de recuperare.

De exemplu, un autist poate fi copleșit de un spațiu mult prea luminat, acest lucru riscând să ducă la violență și la respingerea totală a spațiului  respectiv.

Avem cu toții, în noi,capacitatea de a aprecia sau de a respinge imediat, fără a analiza, iar arhitectura poate profita de această capacitate.Instanțele la care face referire Zumthor sunt: corpul arhitecturii, compatibilitatea materialelor, sunetul unui spațiu, temperatura unui spațiu, obiectele înconjurătoare, între reținereși seducție, tensiunea dintre interior și exterior, niveluri de intimitate, lumina asupra lucrurilor, lacare adaugă trei instanțe suplimentare: arhitectura ca împrejurimi, coerența și forma frumoasă.Ce este interesant de observat este că, între cele două lucrări, scrise de arhitecți cu oformație diferită și interese diferite în activitatea profesională, există o foarte mare asemănare înceea ce privește abordarea experienței arhitecturale. Există chiar câteva puncte comune, ca de exemplu: sentimentul de identitate a unui spațiu, importanța sunetului în ambianța arhitecturii (Zumthor vorbește chiar despre sunetul unei încăperi goale), tactilitatea etc.

Mune întăresc importanța acestor factori în atmosfera percepută de utilizator și evidențiază care suntdirecțiile  pe care s-ar putea concentra creația de arhitectură pentru un program terapeutic.

În proiectarea unui spațiu terapeutic, arhitectul ar trebui să se situeze în postura ipotetică a persoanei afectate, care, de multe ori, din cauza diverselor afecțiuni de care suferă (de exemplu,autism sau sindromul Down), nu are baza culturală necesară pentru descifrarea înțelesurilor elevate ale arhitecturii, de ci este important să mă axez pe elemente perceptive care transcendcultura și apelează la baza umană comună.

"Quality architecture to me is when a building manages to move me", P.Zumthor, Atmospheres,Ed. Birkhauser,Berlin, 2006, pg. 11

 Idem, pg. 17

"We perceive atmosphere through our emotional sensibility", idem, pg. 13

SPAȚIUL EXTERIOR

Arhitectura are, ca primă dimensiune, spațiul exterior-coaja, relația cu împrejurimile,

integrarea în mediu. Pallasmaa vorbește despre percepția vizuală a spațiului, spunând căutilizatorul folosește, de fapt, două modalități de a privi: vederea orientată  (care percepe lumea) și vederea periferică (care ne situează în lume) , fiecare dintre ele ajutând la înțelegerea obiectului și a contextului acestuia.

Pentru un program de terapie, coerența obiectului și a contextului sunt foarte importante – contextul dă sens obiectului și programului și le validează, de fapt, existența.

În cazul unor afecțiuni medicale (ca de exemplu în cazul bolnavilor de autism), contextul arhitectural-urbanistic poate avea prioritate în percepție față de obiectul de arhitectură, din cauza modului în care este structurat sistemul senzorial al individului. Tocmai din acest motiv, în cazul clădirilor care implică lucrul cu persoane care suferă de afecțiuni psihice, trebuie luați în calculfactori mai numeroși decât în cazul clădirilor cu funcțiuni obișnuite.

În gândirea unui program de terapie, ar trebui avut în vedere parcursul arhitectural și senzorialitatea pe care o implică fiecare etapă parcursă, de la nivel macro până  la nivel micro.

 "Focused vision confronts us with the world, whereas peripheral vision envelops us in the flesh of the world" -J.Pallasmaa,The eyes of the skin, Ed. Wiley, 2005, pg.10

INFLUENȚA AMPLASAMENTULUI

Amplasarea geografică

În alegerea amplasamentului pentru o clădire cu specific terapeutic, există două variante principale: integrarea în mediul urban sau integrarea în mediul natural. Fiecare dintre cele două variante prezintă avantaje și dezavantaje, opțiunea fiind legată în principal de tipul de terapie care se desfășoară în clădirea respectivă.În ceea ce privește integrarea în mediul natural, avantajul principal este dat de posibilitatea  concentrării  întregului ansamblu de factori (interni și externi) către procesul de terapie.

 Neexistând vreo influență exterioară care să perturbe terapia, spațiul se poate deschide foarte mult către natură și pot fi desfășurate activități de terapie integrată, multidisciplinară, care au de multe ori efecte sporite față de terapia unidisciplinară.

Dezavantajul este dat de necesitatea de a crea spații de cazare, ceea ce înseamnă că terapia se face intensiv, dar pentru o perioadă limitată. De asemenea, îndepărtarea de mediul familiar poate crea anxietăți suplimentare, punând în pericol tratamentul. Cazarea o să fie asigurată în centru și pentru părinți împreună cu copii.

Integrarea în mediul urban răspunde necesității de a avea o legătură constantă cu mediul familiar, însă aduce în discuție relația cu contextul. O clădire de terapie amplasată în oraș verde va  putea  fi  accesată  ușor,  fără restricții  legate de durata  tratamentului și va putea să  joace un rol semnificativ și în rezolvarea anxietăților sociale ale pacienților.

Amplasarea funcțională

Un factor important pentru un program terapeutic îl reprezintă contextul funcțional. Prin

specificul său, terapia are cerințe clare legate de nivelul de zgomot exterior, care trebuie să fie cât mai redus posibil, dar vorbim și despre cerințe legate de securitate, de restrângere a accesului public și de control. Amplasarea într-un context urban agitat, diurn, cu o deschidere publică mare (de exemplu: zone comerciale sau de birouri) poate afecta semnificativ calitat ea și eficacitateatratamentului desfășurat în cadrul clădirii de terapie. O stradă foarte aglomerată va crea anxietățiși le va exacerba pe cele existente. De cele mai multe ori, terapiile complementare lucrează cu persoane care suferă de boli  psihice sau de retard intelectual, care percep întreg cadrul urban la un nivel mult mai ridicat decât persoanele care se situează în parametrii uzuali ai activității cerebrale.

Un alt aspect de luat în considerare îl reprezintă ușurința accesului și distanța parcursă.

Tocmai din aceste motive, se recomandă că activitățile de terapie să se desfășoare, pe cât posibil,în zone liniștite, preferabil rezidențiale, care au un caracter predominant nocturn și care nuafectează, pe parcursul programului, activitatea terapeutică.

Problematica unei funcțiuni introvertite

Prin specificul funcțional, o clădire cu destinație terapeutică este introvertită.

Terapia este un proces orientat în principal către sine, prin faptul că are nevoie să lucreze cu emoții,experiențe foarte personale, traume sau afecțiuni, care trebuie ținute sub control pentru a putea fi depășite și pentru ca tratamentul să aibă succes. Orice interacțiune cu exteriorul, cu elemente străine  cadrului creat de zona de terapie, poate avea un impact asupra întregului proces, motiv  pentru care, în general, funcțiunile  terapeutice au tendința de a fi izolate față de ceea ce le înconjoară.

Dacă spitalele au atât capacitatea funcțională, cât și simplă dimensiune fizică  ce le permit să funcționeze separat și izolat de mediul în care sunt amplasate, în cazul unor programe mai puțin complexe și cu un impact medical mai  redus, necesitatea introvertirii poate cauza anumite neajunsuri în integrarea urbană. Arhitectura are nevoie să relaționeze cu ceea ce o înconjoară, iar utilizatorului urban ar trebui să i se ofere posibilitatea de a se simți parte din arhitectură. În momentul în care orașul prezintă zone inaccesibile, care nu oferă posibilitatea interacțiunii publicului cu arhitectura, aceste zone devin "pete moarte".

În același timp, preferința de orientare către sine nu trebuie interpretată ca o lipsă totală a comunicării cu mediul. Relația cu exteriorul poate fi abordată diferit, mergând până la a crea, în cadrul clădirii propriu-zise, a unor spații care să creeze o conexiune cu zona exterioară, dar păstrând cadrul protejat al spațiului terapeutic (de exemplu, curți interioare).

 Necesitatea unui anumit grad de izolare față de contexul urban și, în același timp, de creare a unor conexiuni exterioare protejate, conduce la concluzia că un astfel de program ar avea nevoie să fie amplasat pe un teren suficient de mare și să fie prevăzut cu o zonă-tampon corespunzătoare, indiferent cum s-ar decide în final să fie tratat acest "buffer".

Relația cu orașul

După cum am menționat anterior, arhitectura pentru terapie are nevoie să îndeplinească simultan două condiții: crearea unui cadru intim, izolat, protejat, pentru favorizarea tratamentului, dar, în același timp, îndeplinirea rolului de "piesă urbană".

O raș poate fi privit și interpretat ca la un puzzle, care are nevoie ca părțile sale componente să existe, să fie suficiente și să aibă capacitatea de a se lega între ele pentru a forma imaginea completă, care oferă înțelesul corect al puzzle-ului. Pentru a putea respecta ambele condiții, ar fi necesar ca între spațiul construit și spațiul exterior, accesibil publicului, să existe o zonă- tampon, care să ofere o mediere între personalitățile și necesitățile celor două tipuri de spații. Această zonă va deveni, de fapt, prima legătură a funcțiunii cu orașul și cu împrejurimile.

 Zumthor vorbește, în capitolul referitor la tensiunea dintre interior și exterior, despre modul cum arhitectura interacționează cu împrejurimile, această interacțiune fiind cea care ghidează utilizatorul în perceperea ansamblului.

 Buildings always say something to a street or the square. They can say to the square: I am really glad to be situated in this square. Orthey could say: I am the most beautiful building here – you lot areall ugly. I am a diva. Buildings can say that sort of thing.

 Cu alte cuvinte, felul cum este tratat spațiul menționat  anterior decide atitudinea pe care o are întreaga arhitectură față de restul țesutului urban.

Chiar și în cazul în care expresia formală a clădirii ar putea-o situa pe poziția de "diva", un buffer corect tratat poate lega întreg puzzle-ul urban și poate schimba modul în care este percepută clădirea în context. La fel, o clădire care se pierde în context poate să participe cu statutul de divă la peisajul urban, dacă spațiul de legătură este tratat într-un mod aparte.

PEISAJUL CA ELEMENT TERAPEUTIC

Utilizarea peisajului ca element de relaxare și de tratament nu este ceva nou. Probabil cea mai cunoscută modalitatea de a folosi grădina în scopuri terapeutice o reprezintă grădina japoneză, în special grădina zen.

Medicina orientală lucrează încă din antichitate cu știința amplasării elementelor potrivite în noduri energetice  bine determinate și adaptate nevoilor utilizatorului spațiului respectiv.

S-a dovedit că accesul la natură reduce presiunea arterială,stresul și crește absorbția vitaminei D, ceea ce reprezintă un aspect important în terapie.

Grădinile terapeutice  pot lua mai multe forme, în funcție de destinația spațiului căruia îi sunt adiacente: grădini pentru bolnavii de Alzheimer, grădini vindecătoare (în speci al în cadrul spitalelor pentru boli acute), grădini de reabilitare, grădini pentru persoanele în vârstă (care încurajează implicarea activă a acestora în îngrijirea spațiului), grădini pentru bolnavii de cancer,grădini de meditație etc.

Într-o grădină terapeutică pot fi utilizate plante perene care atrag păsări cântătoare și fluturi (care să inducă o stare de calm pacienților și să îi încurajeze să interacționeze

cu mediul), pot fi prevăzute oglinzi de apă sau fântâni, cu pești de tipul Koi sau peștișorul auriu, care să creeze jocuri cromatice și sonore. În mod imperativ, plantele folosite trebuie să fie non toxice și să nu prezinte pericol de accidentare. Pe lângă elementele naturale, pot fi utilizate șicorpuri de iluminat care să pună în valoare grădina și care să creeze o ambianță liniștită și primitoare, fără a fi în vreun fel agresive.

Dincolo de spațiile special amenajate, peisajul natural-mai ales cel lipsit de intervenția umană  (de exemplu, peisajul montan, sau pădurea) – are un impact foarte pozitiv asupra programului terapeutic, pentru că oferă: un cadru crescut de intimitate, liniște, aer curat(subapreciat în tratament), posibilitatea de retragere și meditație, dar și posibilitatea de a interacționa cu mediul natural.

 P.Zumthor,Atmospheres, Ed. Birkhauser, Berlin, 2006, pg. 49

 http://en.wikipedia.org/wiki/Therapeutic_garden

(sursă imagine- Google)

http://www.worldhealthdesign.com/patient-specific-healing-gardens.aspx

Rusk Institute for Rehabilitation Medicine – PlayGarden (grădină terapeutică pentru copii): Johnsson and Walcavage –

O echipă de terapeuți, profesori, medici și arhitecți peisagiștiau creat împreună o grădină pentru copiii cu dizabilități, care include: un deal înverzit, cu pante foarte line, o căsuță prevăzută cu o scară la partea superioară (pentru fortificarea zonei superioarea corpului), o grădină de legume, o cabană pentru jocul în nisip, grădini senzoriale, elemente acvatice interactive etc.

(sursă imagine – http://landscapeonline. com/research /article/7132

http://www.asla.org/ppn/Article.aspx?id=32235 )

Lanserhof Med (clinică de tratament , Germania)- Clinca este situată în mijlocul unui peisaj montan, oferind o evadare din mediul  cotidian

 (sursă imagine -http://www.lanserhof.com/english/press/press-images.html)

SPAȚIUL INTERIOR 

Un spațiu destinat terapiei are nevoie să fie suficient de primitor și de liniștitor încât să favorizeze tratamentul și să contribuie la vindecare sau la ținerea sub control a simptomelor. Zumthor vorbea despre acele spații care îți oferă sentimentul că poti rămâne acolo.

Acest sentiment de "rămânere acolo" este tocmai siguranța, încrederea și confortul pe care îl poate oferi un spațiu utilizatorului. O modalitate prin care se poate crea această ambianță este utilizarea obiectelor. Un spațiu gol este un spațiu steril, impersonal, neprimitor. O încăpere lipsită de elemente care să îi ofere caracter și  personalitate este complet lipsită de viață și de vitalitate. În contextul terapiei, utilizatorul are nevoie de sentimentul de familiaritate. De altfel, utilizarea obiectelor într- un spațiu îi oferă o identitate  proprie, cu care utiliza torul poate relaționa și lucra.

Desigur, interiorul poate fi tratat diferit, în funcție de tipul de terapie practicată, însă principiile senzoriale au o zonă comună importantă.

În lucrareaThe eyes of the skin, Pallasmaa evidențiază un aspect important: necesitatea spațiului interior, spunând că"we can dream and sense our being outdoors, but we need thearchitectural geometry of a room to think clearly. The geometry of thought echoes the geometryof the room" (trad.: ne putem visa și simți ca fiind în exterior, dar avem nevoie de geometria arhitecturală a unei încăperi pentru a gândi clar. Geometria gândului rezonează cu geometria încăperii). Ideea nu este departe de relația dintre libertate și constrângere- creativitatea ș icapacitatea de expresie sunt la nivel maxim atunci când există constrângeri, direcții. Prea multălibertate creează un sentiment de copleșire, putând conduce la dificultăți în abordarea și gestionarea problemei.

ART TERAPIA (TERAPIA PRIN ARTĂ)

  Principii de terapie

Terapia prin artă este un tip de terapie complementară ce presupune realizarea unor imagini sau obiecte ca metodă terapeutică. Imaginile sau obiectele create au rolul de exteriorizarea sinelui, a sentimentelor, a trairilor individuale și contribuie la crearea unei legături între clientși art terapeut. Acest tip de terapie s-a dovedit foarte util în dezvoltarea gradului de conștientizare  ("spaces you would enter and begin to feel you could stay there" – P.Zumthor, Atmospheres,Ed. Birkhauser,Berlin, 2006, pg. 43) a sinelui și a celorlalți, în tratarea traumelor și stresului, îmbunătățirea abilităților cognitive și creative și, de asemenea, s-a demonstrat că îmbunătățește capacitatea de comunicare, chiar și încazul persoanelor cu deficiențe de relaționare cu ceilalți. În plus , este o foarte buna metodă de terapie pentru persoanele care au suferit atacuri cerebrale.

Art terapia poate fi realizată individual sau în grup și poate folosi orice tehnică expresivă: pictură, sculptură, fotografie etc. Nu se pune accent pe valoarea estetică sau artistică a creației, ci pe implicarea personală și transpunerea experiențelor și sentimen- telor clientului în ceea ce creează. Nu trebuie făcută confuzia cu o școală de arte plastice – în cadrul art terapiei nu se învață tehnici artistice, clientului fiindu-i permisă exprimarea personală totală, în funcție denecesitățile terapeutice.

Acest tip de terapie se bazează pe capacitatea artei de a exprima nivelul cel mai intim al experienței individuale, rezultatul final al creației artistice  fiind evaluat în funcție de expresia și conținutul acesteia, nu de valoarea estetică.

Sursă de poze; http://baby.unica.ro/terapia-prin-arta-cum-il-poate-ajuta-133267.html

http://www.art-terapie.ro

Necesități spațiale

Având în vedere că terapia prin artă lucrează în special cu expresia prin mijloacele artelor vizuale – pictură, sculptură, fotografie etc., este nevoie în primul rând de un spațiu suficient de amplu  pentru a găzdui activitatea. Pe lângă acesta, este necesară prevederea unui spațiu de depozitare pentru materiale și obiectele create, dar și o zonă de igienizare. Sala pentru terapie se va asemăna foarte mult cu un atelier de lucru, la o scară adaptată numărului de beneficiari.

Încăperea va fi dotată cu șevalete, mese de lucru, spații de depozitare, scaune și planșete (pentru terapia care implică modelarea obiectelor în diferite materiale).  În mod curent, art terapia se  practică predominant în grup, având în vedere că aplicațiile  principal e sunt de factură a îmbunătăți calitatea vieții cotidiene și mai puțin de factură medicală. Numărul de participanți la ședința de terapie nu va depăși 8-10 persoane, pentru a asigura o calitate ridicată a actului terapeutic.

Însă, desigur, terapia poate fi practicată și într-un cadru restrâns. Sala destinată terapiei de grup poate fi prevăzută cu pereți despărțitori mobili, care să aibă capacitatea de a transforma spațiul în funcție de necesitățile umane.

MELOTERAPIA (TERAPIA PRIN MUZICĂ)

  Principii de terapie

Meloterapia este un tip de terapie complementară, având rezultate dovedite în prevenirea și tratarea afecțiunilor psihologice și psihiatrice, dar și în creșterea calității vieții cotidiene.Muzica este parte a vieții fiecărui individ, încă din etapa intrauterină, când dezvoltarea fătuluieste influențată de ritmul cardiac al mamei și de vibrațiile produse de vocea ei și de mișcările corpului. De altfel, în cazul copiilor născuți prematur, se utilizează în mod curent înregistrări ale bătăilor inimii mamei, pentru a ajuta la continuarea dezvoltării până la atingerea pragului optim.Avantajul muzicii este acela că nu presupune un limbaj specializat, ci se bazează pe vibrații,tipare, modele și ritm, care fac parte din comunicarea de bază a oricărei ființe. Acesta estemotivul pentru care este o terapie de succes și pentru surzi, și pentru autiști non-verbali, și pentru  persoane cu un avansat retard intelectual etc.. Tocmai datorită acestui caracter primordial almuzicii, meloterapia apelează la o relație mult mai personală între terapeut și pacient,determinând un teren comun de comunicare chiar și cu persoane care prezintă dificultăți extremede relaționare cu ceilalți.În viața de zi cu zi, meloterapia are efecte foarte bune în cazul persoanelor care suferă destres sau anxietate, astfel încât se dovedește a fi un foarte bun aliat în cazul persoanelor foarte active, cu funcții de conducere, care lucrează în medii stresante etc.. În cazul copiilor,meloterapia ajută la dezvoltarea funcțiilor cognitive și îmbunătățește performanțele intelectualeși academice.

Meloterapia este o știință exactă, bazată pe un grad foarte mare de personalizare. Înaintede a începe terapia, clientul este supus unor investigații amănunțite, de tip holistic (personal,soci al, psihologic, medical și muzical). În urma acestor investigații, este stabilit tratamentul, care trebuie verificat la fiecare ședință și eventual ajustat/ adaptat, astfel încât rezultatele obținute să fie maxime.

Meloterapia se poate face în mai multe moduri – activ (prin implicarea în activități ce presupun cântat vocal sau la un instrument, sau desfășurarea de activități pe fond muzical), pasiv (doar audiție), individual sau în grup. Tipul de terapie desfășurat este ales în urma diagnosticului. Terapia de grup, din cauza caracterului foarte personalizat al meloterapiei, se face cu persoane care au același tip de nevoi sau aceleași răspunsuri la muzică. S-a dovedit că, înspecial în cazul problemelor care au la bază o sursă emoțională, meloterapia este potențată deutilizarea metodelor de detoxifiere și curățare fizică. De exemplu, în cazul tratamentului pentru anorexia nervoasă, s-a dovedit că participarea la ședințe de saună și masaj ajută la creșterea încrederii în sine, aceasta ducând mai departe la o deschidere mai mare către terapie.

Sursă de poze; http://www.psihart.ro/#!__psihart-kids/tehnici-terapeutice

Necesități spațiale

Pentru stabilirea tratamentului personalizat, este necesară verificarea răspunsului individual la diferitele tipuri de muzică. În acest sens, în meloterapie se utilizează analizaspectrală, corelată  cu analiza undelor cerebrale, a ritmului cardiac și  a tensiunii arteriale. Analiza spectrală are rolul de a evidenția caracteristicile precise ale muzicii.

S-a descoperit că există anumite tipuri de sunete care au un impact foarte pozitiv în melotera  pie (muzica bazată pe zgomot de tip 1/f – de altfel, chiar prin suprapunerea unui zgomot de tip 1/f peste o melodie obișnuită, s-a demonstrat o creștere a efectului pozitiv cu 80%.

Așadar, în activitateaterapeutică este necesară existența unui laborator  de test, care să ofere informații precise despre specificul  beneficiarului și despre reacțiile sale la diferite tipuri de muzică.

Investigațiile preliminare pot fi făcute în cadrul unor facilități medicale diferite, dar, în acelașitimp, existența celor trei direcții de acțiune(consultație,diagnostic și tratament) într-un nucleu comun ar ușura experiența utilizatorului, în special în cazul persoanelor care suferă de afecțiuni psihice, de tipul autismului sau Sindromului Down.

Meloterapeutul are nevoie de un cabinet propriu, care să ofere posibi litatea oferirii de consultații. Acesta se dimensionează conform prevederilor din Legea Sănătății Naționale și esteindicat să fie prevăzut și cu un grup sanitar.În ceea ce privește terapia, trebuie făcută diferența între spațiul de terapie individuală, spațiul de terapie de grup și este indicat să existe o diferențiere în funcție de specificul terapiei (psihologic sau medical, astfel încât utilizatorul să nu fie pus în pericol în absolut niciun fel).

Fiecare tip de meloterapie are un specific. Cazurile medicale vor fi aproape exclusiv tratate individual, din cauză că, în general, necesită atenția totală a terapeutului și interacțiunea poate figrav afectată de prezența altor persoane. Dimensionarea sălii propriu-zise se face în funcție de instrumentele muzicale incluse -un meloterapeut care folosește pianul de concert va avea, înmod evident, nevoie de un spațiu semnificativ mai generos față de un meloterapeut care folosește pianul electric. De asemenea, un alt aspect important de luat în calcul este tipul terapiei -activăsau pasivă. În cazul terapiei pasive, spațiul de terapie poate fi conformat sub forma unui separeu în cadrul cabinetului meloterapeutului.

Experiența terapeutică poate fi potențată de prezența unorelemente de tip fântână sau plante de dimensiuni mici, care creează senzația de intimitate șifacilitează comunicarea cu terapeutul.

În cazul terapiei active, se recomandă existența unui spațiu de depozitare adiacent sălii de Terapie și accesibil din interior , în care să poată fi păstrate instrumentele muzicale care nu suntfolosite în ședința curentă (acolo unde este posibil). Un spațiu aglomerat poate fi copleșitor pentru o persoană care suferă de diverse forme de anxietate.Mai departe de cerințele funcționale, legătura arhitecturii cu muzica este una extrem de specială. Compoziția arhitecturală se aseamănă foarte mult cu compoziția muzicală.

Integrarea culorilor în arhitectură și efectul lor

,, Cu toții folosim cromoterapia, alegînd, conștient sau nu, culorile care ne fac bine. Astfel, pentru a scădea febra, galii purtau întotdeauna o flanela rosie. În Anglia, sugarii erau înbrăcați în hainuțe din mătase rosie, pentru a le alina durerile de dinți. Violetul este recunoscut de toată lumea drept calmant al starilor de nervozitate și un bun ,,încărcător de baterii”, în plan mental. Tentația de a considera această culoare drept ceva miraculos este mare. Chiar dacă cercetătorii nu știu cu adevărat cum să interpreteze toate aceste lucruri, originile cromoterapiei sînt foarte indepărtate…´´

Inceputurile cromoterapiei

,, În India, virtutile terapeutice ale culorilor sînt recunoscute de medicina ayurvedica, o terapie naturistă veche de 5.000 de ani, care se ocupă de integralitatea pacientului prin morfologia sa metabolică.
În virtutea unui concept ayurvedic, pietrele prețioase sînt asociate culorii planetelor, prin corespondența lor la diferite boli. Secretul acestor ,, medicamente colorate” era de a face o pulbere din respectivele minerale și de a i le administra pacientului. Medicii ayurvedici considerau că pietrele prețioase puteau să emită același radiații luminoase ca și planetele corespunzătoare lor. Aceste preparate aparent ,, miraculoase” continuă să fie utilizate și în zilele noastre în îngrijirea bolnavelor.

Grecii din Antichitate și ei incintați de cromoterapie, erau aproape convinși că prin culoare ar putea fi vindecată orice boală. Cât despre egipteni, ei au inchinat până și temple acestei terapii naturiste.
Abia descoperirea penicilinei și dezvoltarea implicită a antibioticelor a făcut ca lumina și culorile să fie practic eclipsate ca metode de tratament.

Contra credintei din vechime, acum știm că cromoterapia nu reușește să vindece chiar orice, dar că este un aliat puternic al medicinei naturiste. De fapt, culoarea joacă un rol primordial în biochima corpului nostru. Toate planurile ființei umane –fizic, fiziologic, biologic, psihologic și spiritual- au nevoie de culoare pentru a-și duce la capăt sarcinile care le revin. Trebuie să știm despre culori că ele sînt o sursă de energie pură și actionează întocmai vitaminelor, stimulînd energia care circulă prin corp de-a lungul meridianelor…´´

,,Fiecare culoare stimulează o energie deficiența sau calmează o energie excesivă. Astfel, prin utilizarea energiei reci, este posibilă îngrijirea unei rani cauzate de căldură. Vibrația energetică a fiecarei culori din cercul cromatic corespunde unei anumite zone a corpului.

Cromoterapia poate fi cu adevarat eficientă în vindecarea anumitor boli, la fel ca și helioterapia, o tehnica ce constă în folosirea razelor solare și care a jucat un rol de prima mărime în medicina traditională din China, Grecia și India…´´

Folosirea culorilor

,, Numeroase studii întreprinde de psihologi dovedesc faptul că ele acționează asupra emotiilor și a senzațiilor noastre. Creierul uman este programat să asocieze anumite culori cu anumite emoții. El poate totodată să asocieze o culoare cu o situție deosebită, cum ar fi un eveniment sau o experiență traumatizantă. Toate aceste aspecte psihologice fac să nu percepem toți o culoare în același fel…´´
(Magia culorilor- Inițiere în cromoterapie- Carole La Pan,Traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura; Polirom 2005-Iași)

Referindu-ne la efectul pe care îl au anumite culori în tratament, putem aminti câteva:- roșul, fiind o culoare plină de vitalitate, poate trata paralizia, epuizarea fizică, reumatismul cronic- albastrul are efect de calmare și de favorizare a liniștii interioare, astfel încât se poate folosi pentru emotivitatea exagerată, pentru depresie (dar nu într-o proporție cople și toare, altfel poate avea efectul invers), pentru liniștirea generală, pentru nevralgii- verdele are de asemenea efect de calmare, însă, fiind o culoare mai caldă decât albastrul, poate ajuta în stadii diferite aleafecțiunilor -galbenul este culoarea energiei, așadar este recomandată pentru cei care suferă de melancolie sau de depresie.

În clădirile spitalicești, se recomandă folosirea anumitor culori în funcție de destinațiaîncăp erilor, astfel încât întreg parcursul utilizatorului să fie gradat cromatic și să fie echilibrat înfuncție de temperatură, luminozitate etc.. De exemplu, pentru zona comună, de acces, serecomandă varietatea cromatică și nu predominanța unei anumite culori, astfel încât să nu fie accentuată nicio posibilă afecțiune și să nu existe răspunsuri nedorite. Pentru zonele adiacentescărilor, se recomandă utilizarea unor culori strălucitoare, care să compenseze lumina slabă sauabsentă (de exemplu alb).

O modalitate foarte simplă și versatilă de a integra culoarea în arhitectură este prin lumina colorată.

,, Cu toate ca cromoterapia nu este recunoscută în medicina, cercetările recente au demonstrat puterea de vindecare a culorii în anumite afecțiuni. Nou-născuții prematri, atinsi de galbinare, e exemplu, au fost îngrijiți gratie unei reacții chimice obținute prin expunerea timp de mai multe zile la o lumină albastră…´´ (Magia culorilor- Inițiere în cromoterapie- Carole La Pan,Traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura; Polirom 2005-Iași)

În spațiile de terapie pot fi gândite nișe care adăpostesc corpuri de iluminat discrete, care să emită lumină colorată. Pornind de la o încăpere cu pereții per fect albi, cromatica  poate fi modificată conform necesităților fiecărui beneficiar.  Poate fi luată în calcul teoria conform căreia cromoterapia se bazează pe două principii de bază: unitatea și afinitatea. Acest lucru înseamnă că este nevoie ca în spațiul de terapie să apară și culoarea complementară a celei folosite pentru tratament. Această teorie a venit în urma ideii că boala reprezintă, în esența ei, olipsa a echilibrului și a armoniei, care se poate trata prin culoare.

FOTOTERAPIA (TERAPIA PRIN LUMINĂ)

  Principii de terapie

Fototerapia este un tip de terapie complementară ce presupune expunerea la lumină intensă, cu scop terapeutic. Aplicațiile fototerapiei sunt orientate în două direcții majore: boli și afecțiuni emoționale.

 În zona tulburărilor emoționale sezoniere (stări depresive cauzate de micșorarea zilei și diminuarea luminii solare în timpul sezoanelor reci, în special în timpul iernii) sau în cazul depresiilor (de tipul depresiei majore, tulburărilor bipolare sau depresiei post-partum), fototerapia se poate utiliza prin expunerea la lumina unei lămpi puternice. Eficiența maximă a terapiei se obține, în mod statistic, la primele ore ale dimineții, însă dozarea tratamentului și chiar programarea acestuia se fac în urma consultațiilor de  specialitate și la sfatul medicului, ținând cont de severitatea simptomelor, stilul de viață, personalitatea și alți factori individuali.Fototerapia este utilizată în mod curent în maternități, pentru tratamentul nou născuților prematuri sau care suferă de icter  pronunțat. Ea este folosită, de asemenea, în tratarea unor condiții medicale ale pielii, cum ar fi psoriazis, alopecie, vitiligo, eczeme, dermatite atopice etc.

În acest scop, se pot folosi lămpi cu lumină UV, dușuri sau chiar perii, în funcție de zona tratată. Lumina utilizată proiectează 20 de frecvențe luminoase simultan,  rezultând în culoridiferite. Anumite frecvențe răspund unor anumite probleme

Sursă de poze; http://www.niepelnosprawni.pl/ledge/x/33311

http://pt-br.infomedica.wikia.com/wiki/Arquivo:Fototerapia.jpg

Necesități arhitecturale

Având în vedere că principalul tip de lumină utilizată este lumina ultravioletă, încăperiledestinate fototerapiei nu sunt, de obicei, prevăzute cu surse de lumină naturală.

În cazul nou-născuților, în cadrul secției de neonatologie există camere speciale, dotate cu incubatoare care proiectează lumina UV în interiorul lor. Pentru adulți,  arhitectura destinată fototerapiei depindeîn principal de tipul de aplicație. În cazul camerelor prevăzute cu dușuri luminoase, este necesară prevederea unor spații de igienizare ante și post terapie.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

 Principii de terapie

Terapia ocupațională este un tip de terapie complementară, ce ajută la identificarea și evaluarea nevoilor ocupaționale ale clientului, asigurându-i integrarea în societate, familie, mediul profesional, și contribuind la asigurarea calității vieții. Ea nu trebuie confundată cu artterapia, deși, de cele mai multe ori, se utilizează mijloace de expresie artistică pentru a facilita auto-conștientizarea și dezvoltarea personală. Terapia ocupațională, spre deosebire de art terapie,nu folosește doar mijloace vizuale de expresie, ci apelează la muzică, scris, dans etc., iarterapeuții nu sunt specializați în metodele utilizate. De asemenea, în terapia ocupațională nucontează produsul artistic, ci modul în care clientul interacționează și creează – deci mijloacele, nu scopul activității artistice.

Sursa de poze; http://www.apwromania.ro/expertrare-ergoterapia

Arhitectura spațiului pentru terapie ocupațională

Spațiul pentru terapia ocupațională trebuie să fie suficient de deschis și de flexibil pentru a permite desfășurarea diferitelor tipuri de aplicații terapeutice. Se recomandă situarea la parter, pentru a avea o mai  bună legătură cu exteriorul.

Având în vedere că terapia ocupațională se concentrează pe proces și nu pe finalitate, este importantă asigurarea observării individului aflat la tratament. Pentru aceasta, se recomandă prevederea unei camere de observație, adiacentă spațiului de lucru și cu vedere directă către acesta,despărțită de el printr–o oglindă unidirecțională (de tipul celor din camerele de interogatoriu ale poliției). Se vor prevedea spații de depozitare și eventual chiar o cameră separată pentru depozitarea materialelor.

INFLUENȚA ILUMINATULUI ÎN SPAȚIUL DE TERAPIE

Zumthor vorbea despre lumina asupra lucrurilor, despre importanța luminii într -un spațiuși despre relația acesteia cu materialele. Este foarte interesant cum un spațiu poate fi complet transformat prin utilizarea unui iluminat corect și care pune în valoare obiectele și materialele existente. În mod normal, creația de arhitectură ar trebui să ia în considerare încă de la început posibilitățile de iluminare a spațiilor, astfel încât rezultatul final să fi e coerent.

Efectul luminii naturale

"Gândindu-mă la lumina naturală și la lumina artificială, trebuie să recunosc că luminanaturală, lumina asupra lucrurilor, mă mișcă într-atât de mult, încât o simt aproape ca pe o calitate spirituală"

Lumina naturală are particularitatea de a fi permanent în schimbare, înfuncție de poziția soarelui. Această schimbare  permanentă oferă posibilitatea  unui joc continuu al umbrelor, al dezvăluirii sau ascunderii texturii și culorii materialelor, car  e poate fi utilizat în terapie pentru a stimula creativitatea și imaginația pacienților, mai ales atunci când vorbim de terapii artistice.

Rolul arhitecturii în acest caz este de a găsi amplasarea cea mai favorabilă față

de punctele cardinale sau de a folosi trucuri pentru a aduce lumina în interiorul spațiilor.Cantitatea de lumină necesară este dată de necesitățile terapeutice. De exemplu, un spațiu pentrufototerapie nu va avea, desigur, nevoie de iluminare naturală, din cauza specificului tratamentului. Într- un spațiu în care se desfășoară terapia prin artă, va fi nevoie să se evite luminadirectă, care distorsionează formele și culorile, astfel că se va prefera amplasarea spre nord, unde iluminatul natural este egal pe parcursul zilei.

Nautilus House (arh. Javier Senosiain) -utilizarea jocurilor de lumină naturală

P.Zumthor, Atmospheres, Ed. Birkhauser, Berlin, 2006

Idem, pg. 61

Sursă de poză; http://adelaparvu.com/2013/07/18/casa-fantastica-sub-forma-de-scoica/

Efectul luminii artificiale

Spre deosebire de lumina naturală, lumina artificială are marea calitate de a fi perfect controlabilă, în orice moment- arhitectul poate gândi intensitatea, orientarea, temperatura luminii astfel încât ea să pună în valoare spațiul, materialele și obiectele importante. De asemenea, după cum spuneam atunci când vorbeam despre utilizarea culorilor, lumina artificială poate fi folosită ca instrument de modificare cromatică a  spațiului de terapie, pentru a personaliza experiența fiecărui utilizator. Un aspect extrem de important este controlarea și varierea intensității luminii. Pallasmaa spunea că "o metodă eficientă de tortură mentală este folosirea constantă a unui nivel ridicat deiluminare, care nu lasă loc de retragere sau intimitate; chiar și zona cea mai întunecată a sinelui este expusă și violată". Chiar luând în calcul simplul aspect biologic, fizic, ochii au o capacitate limitată de tolerare a luminii puternice. Există un punct de toleranță peste care, dacă se trece, se ajunge chiar la suferință fizică. Tocmai de aceea, chiar și în fototerapie, expunerea la lumină puternică este limitată și atent controlată, pentru a preveni efectele secundare.

Necesități speciale în raport cu iluminatul

Atunci când ne referim la un program de terapie, este foarte important să fie luate încalcul situațiile cele mai nefavorabile. Există afecțiuni care sunt amplificate de anumite condiții,iar arhitectura are datoria de a răspunde acestor nevoi . De exemplu, luând în discuție cazul meloterapiei, pot exista pacienți hipersensibili la sunete, pentru care lumina fluorescentă sau incandescentă situată la nivelul tavanului este un factor de stres. Pentru aceste cazuri, se folosesc de obicei corpuri de iluminat la nivelul pardoselii sau corpuri de iluminat care au pozițieajustabilă, astfel încât amplasarea lor să fie modificată în funcție de necesitățile utilizatorului.

J.Pallasmaa,The eyes of the skin,Ed. Wiley, 2005, pg. 49

INFLUENȚA FORMEI

În gândirea unui spațiu terapeutic, fie că acesta este interior sau exterior, principiile de compoziție sunt foarte importante. Majoritatea persoanelor care suferă de afecțiuni psihice au o sensibilitate crescută la ritm, ierarhie,model. O analogie foarte interesantă care poate fi făcută în compoziția arhitecturală este analogia cu muzica și compoziția muzicală.

De exemplu, ierarhizarea spațiilor poate fi legată de sistemele sonore. În sistemul tonal, există 7 trepte sonore,fiecare având un rol foarte clar definit în compoziție. De exemplu, treapta I (sau tonica) este treapta ierarhică cea mai de sus, include (la pian) nota Do central și are un caracter de echilibru.Treptele ierarhic următoare sunt Dominanta (treapta IV-majorul, solarul, diurnul) și Sub dominanța (treapta III – minorul, nocturnul), care fiecare au câte o treaptă imediat următoare. Pe același principiu, spațiile arhitecturale pot fi create ierarhic, ordonate după criterii bine stabilite. Ordinea este unul dintre elementele formale de bază și este percepută,identificată și foarte benefică în cazul afecțiunilor psihice, deci, în programele de terapie.

Ritmul, indiferent sub ce formă se găsește, este un element care oferă calm pacienților care suferă de afecțiuni severe, de tipul autismului. Aceasta se datorează specificului afecțiunilor,care au o reactivitate crescută la elemente repetitive. Ritmul are și trăsătura de a diviza spațiul,cel puțin la nivel de percepție, ceea ce poate face ca un element masiv să fie apropriat gradual și,deci, mult mai puțin invaziv. Repetiția, simetria și alte procedee compoziționale asemănătoare au efecte similare la nivelul unui spațiu terapeutic.

Pentru un program de terapie, este necesară înțelegerea modului de percepție a unui pacient. Unele afecțiuni, de tip ul autismului, sindromului Down sau anxietăților grave, oferă o iminență a sentimentului de copleșire, în sensul că persoanele afectate au o capacitate mai micădecât majoritatea de a acorda suficient timp înțelegerii și aproprierii unui spațiu. Tocmai din acest motiv, este indicat ca, în creația de arhitectură destinată programelor de terapie, să selucreze cu forme simple, ușor de înțeles și de cuprins. Conform teoriei gestaltiste, mintea umană are în mod natural tendința de a reduce mediul vizual la forme primare, regulate, ușor de descifrat.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că arhitectura unui program de terapie trebuie să serezume strict la forme primare, însă ar fi indicat ca forma generală să poată fi ușor descompusă.

 Francis D.K.Ching, Architecture- Form, space and order , Ed. Wiley, New Jersey, 2007, pg. 38

Ce nu trebuie să uităm este că arhitectura implică dinamism prin însăși natura ei și modul în care o percepem. Pallasmaa spunea că arhitectura se distinge de alte forme artistice prin posibilitatea de acțiune, acest lucru însemnând totuși că forma arhitecturală are nevoie să sugerez e mișcarea și să încurajeze parcursul. Tot în această direcție vorbește și Zumthor,spunând că arhitectura include mișcare, fie și prin faptul că este o artă temporală. Cum influențează asta forma și efectul asupra unui spațiu terapeutic? Mișcarea implică , inevitabil, orientare. Orientarea este dată de constrângeri spațiale, care, la rândul lor, au un efect asupra  psihicului uman.

Mintea umană poate fi ușor manipulată pentru a obține un anumit efect spațial (de exemplu, folosirea unor grinzi longitudinale într- un spațiu dezvoltat pe lungime vor constitui elemente de direcționare), dar această manipulare este cu precădere importantă în cazul unui  program de terapie.

Prin crearea unor parcursuri, a unor surprize formale, se creează impresialibertății de mișcare și se elimină sentimentul de constrângere și de claustrofobie.

Este indicat ca,într-un program de terapie, ordinea de care vorbeam anterior să se manifeste și prin descoperirea graduală a spațiilor. Forma se poate manifesta și prin dimensiune. Spațiul terapeutic nu trebuie săfie copleșitor, iar relația cu utilizatorul trebuie să ofere acestuia siguranță, confort psihic și posibilitatea de a se simți parte din ansamblu.

Un alt aspect formal de luat în calcul este integrarea în mediul natural. Natura este una dintre resursele primordiale în terapie, astfel încât arhitectura unui asemenea program poate relua cu succes elemente naturale sau poate crea legături formale cu cadrul natural. De exemplu, o formă arhitecturală organică, corect integrată în context și îmbogățită cu o arhitectura peisageră în armonie, poate avea rezultate terapeutice foarte bune.

J.Pallasmaa,The eyes of the skin, Ed. Wiley, Chichester, 1996, pg. 63

P.Zumthor,Atmospheres, Ed. Birkhauser, Berlin, 2006, pg. 41

CONCLUZII. CONCLUZII GENERALE

În România, terapiile complementare cu specific artistic sunt încă într -o etapă incipientă. Nu există programe de pregătire, nu există recunoașterea profesiilor și nu există nici cunoaștereala nivel instituțional înalt a aplicațiilor acestora.

Acolo unde sunt practicate, ele sunt în general aplicate la nivel amator sau printr-o pregătire profesională în străinătate. Legea Sănătății Naționale, în secțiunea  referitoare la terapii complementare și alternative, nu menționează absolut deloc terapiile cu specific artistic, ci doar terapiile energetice sau de tipul chiropracticii, care sunt încadrate în aplicații medicale, fără a fi luate în calcul și aplicațiile non-medicale pecare le-ar putea avea.

Având în vedere paleta extrem de largă de aplicabilitate a terapiilor complementare și compatibilitatea acestora cu societatea contemporană, ar fi indicat ca practicienii să facă demersurile necesare pentru atestarea profesiilor, crearea de programe de învățământ superior și, în final, crearea condițiilor propice pentru o practică eficientă. Relația acestor tipuri de terapie cu arhitectura este mult prea puțin exploatată, în ciuda faptului că, spre deosebire de spitale și programele medicale tradiționale, terapiile complementare oferă o posibilitate mult mai mare de expresie artistică în creația de arhitectură,în special prin faptul că funcțiunea nu este una atât de strictă cum este în cazul spitalului.

Dincolo de luarea în calcul a unor problematici specifice, arhitectul beneficiază de libertate de expresie.În perioada următoare (probabil următorii 10 ani), utilizarea terapiilor complementare artistice are o șansă crescută de a deveni curentă, din cauză că societatea are tendința de a seafunda din ce în ce mai mult în tehnologie și în zona obiectivă a existenței , ducând la suferințaindividului, care, în mod natural, are nevoie de expresie creativă.

Utilizarea terapiilor artistice  poate contribui semnificativ la diminuarea efectelor dramatice asupra psihicului (și, uneori, chiara fizicului).

Legea privind organizarea și funcționarea activităților și practicilor de medicincomplementară/alternativă, nr.118/2007, M.O. Partea I nr. 305 din 8/05/2007

Din perspectiva arhitecturii, proiectarea unor centre dedicate acestor tipuri de terapie va readuce în discuție un aspect care de multe ori este lăsat în plan secund: experiența spațiului.După cum am discutat pe parcursul lucrării, expresia spațială, atmosfera și impactul asuprasimțurilor sunt de o importanță primordială în gândirea unor spații terapeutice, ceea ce poatecon duce chiar la afirmația că dezvoltarea practicii terapiilor complementare va conduce la oreîmprospătare a creației arhitecturale.

III.VI. Structurarea spatiului-exemple

Capitolul V.INGRIJIREA MODERNA A CALULUI

Organele senzoriale

Organele senzoriale le permit cailor să localizeze sursele de hrană și adăpost, să comunice între ei, să identifice partenerii de reproducție, dar și agresorii. Organele senzoriale ale cailor care trăiesc în sălbăticie, în natură trebuie să transmită o mulțime de stimuli din habitat cât și de la alți membri ai hergheliei. Calul sănătos decide imediat care dintre stimuli semnalează pericolul.

Cea mai bună soluție pentru creșterea și întreținerea cailor o reprezintă crearea, pe cât posibil, a unor condiții similare celor din habitatul natural, care permit exploatarea potențialului de lucru al animalelor cât și evitarea problemelor legate de comportament și sănătatea cabalinelor.

În cele mai multe cazuri, condițiile de întreținere a cailor sunt foarte diferite de cele din mediul natural..

Vederea panoramică caracteristică văzului la cai este un mod de adaptare la condițiile de viață în spații deschise.

Câmpul vizual al calului; doar o fâșie îngustă în spatele

animalului este “oarbă” (Soendergaard și col.,2002).

Comportamentul social

Obiceiurile cailor domestici diferă de cele ale strămoșilor lor sălbatici. Acest lucru a fost determinat de schimbările din mediul lor înconjurător, ca și de o selecție îndelungată a raselor, în direcția dorită de crescători. Totuși, la caii din herghelii ținuți pe pășuni sau în padocuri, se pot observa multe tipuri de comportament specifice cailor sălbatici, precum instinctul gregar, modalitățile de comunicare, stabilirea ierahiei, respectarea spațiului individual, grija pentru mânji, comportamentul agresiv sau prietenos.

(% din 24 ore) întreținuți în diverse medii.

Liber = Cai liberi din rasa Camargue, Grup = Stabulație/Întreținere liberă în grupuri cu acces liber la fân, Adăpost(+) = cai întreținuți în boxe individuale, cu posibilitatea de a se vedea sau atinge și acces liber la fân, Adăpost (-) = cai întreținuți în boxe individuale, fără posibilitatea de a se vedea și atinge, hrăniți în principal cu furaje combinate (Kiley-Worthington, 1987).

Deoarece sunt animale sociale, caii au nevoie să păstreze contactul social între ei și, totodată, să păstreze așa-numitul spațiu individual. Aceast spațiu determină anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească sistemele cu stabulație liberă, suprafața de pășune sau padocurile. De aceea, suprafața minimă indicată pentru cai este de 2 m² pe fiecare 100 kg greutate corporală. În cazul nerespectării acestei recomandări, caii pot intra în conflict unii cu alții, se pot manifesta agresiv și pot dezvolta tulburări comportamentale așa-numitele vicii de comportament. De aceea, la cazarea cailor în boxe învecinate se va ține cont de caracterul fiecărui exemplar, de blândețea sau agresivitatea sa.

Manifestările de subordonare constituie un model comportamental caracteristic ierarhiei grupului de cai. Subordonarea față de alți membri ai grupului se poate manifesta și în recunoașterea altor membri ai grupului, în comportamentul general al animalelor, precum în activitățile recreative, perioadele de odihnă, etc. În ierarhia unei herghelii tipice există cai dominanți și cai dominați. Ierarhia unei herghelii prinde formă în câteva zile și se menține, cu execepția cazurilor în care se introduc în grup noi indivizi. Recunoscând rolul unui individ dominant, caii tratați corespunzător permit oamenilor să preia acest rol de individ dominant.

Raportat la sensibilitatea și temperamentul lor, caii diferă mult unul de celălalt. De aceea, la stimuli similari nu se pot aștepta același tip de reacții de la toți caii. Cele mai mari diferențe se întâlnesc în rândul cailor din rasele ușoare, pentru că la rasele grele, indivizii sunt mai asemănători: sunt mai blânzi prin natura lor și se subordonează mai ușor stăpânului.

Caii se pot caracteriza și prin manifestări de agresivitate, de exemplu atacarea altor membri ai hergheliei sau a nou-veniților, de obicei de același sex și ajunși la maturitate sexuală, pentru a dobândi o poziție ierarhică superioară și acces la hrană. Comportamentul agresiv poate fi o consecință a condițiilor de întreținere necorespunzătoare.

Comportamentul prietenos este natural la caii care au același statut, de exemplu la cei care fac parte din grupul subordonat. Manifestările de prietenie în relațiile cu oamenii și alți cai sunt condiționate în special de bunăstare și de blândețea îngrijitorului.

Comportamentul îngrijitorului care are grijă de animale, în mod deosebit cei care au grijă de cai influențează comportamentul hergheliei lor. Contactele dintre îngrijitor și cai sunt mai frecvente în grupurile cu efective mici, în timp ce în hergheliile mari, în special cele întreținute în stabulație liberă, astfel de contacte nu sunt atât de obișnuite și regulate. Indiferent de situație, se recomandă un comportament bazat pe respectarea și apărarea drepturilor animalelor.

Mișcarea

Datorită constituției sale fizice, calul este "construit" să străbată distanțe mari în fiecare zi. De aceea, pentru o bună dezvoltare a musculaturii, oaselor și tendoanelor, caii au nevoie de condiții și spațiu adecvat pentru exerciții. În condiții naturale și dacă nu sunt deranjați, ei se deplasează încet la pas. În timp ce pășunează, caii străbat zilnic în mod normal distanțe de 3-10 km. Aceste deplasări sunt influențate de disponibilitatea hranei și locurilor de adăpare și există situații în care calul poate să străbată 40 de km, de 5-6 ori pe săptămână, pentru a se adăpa.

Sursă de poză; http://www.zooland.ro/ce-trebuie-stiut-despre-ingrijirea-poneilor-3725

În condiții naturale, caii se mișcă tot timpul pentru că pășunează. De aceea, au nevoie de condiții și spațiu de mișcare.

Cercetările au arătat că animalele devin mai active după o perioadă de timp în care nu se pot mișca. Aceasta înseamnă că la cai nevoia de mișcare se acumulează. Atunci când unui cal nu-i este permis să se miște o perioadă îndelungată, bunăstarea îi este afectată. În special pentru mânji și tineretul cabalin, exercițiile sunt importante pentru o dezvoltare corectă a musculaturii, a oaselor și a capacității de coordonare a mișcărilor. Studiile pe mânji au arătat că lipsa de mișcare, precum și stabulația îndelungată combinată cu sesiuni îndelungate de galop, sunt dăunătoare pentru dezvoltarea mânzului.

În figura de mai jos sunt prezentate mai multe poziții corporale în timpul odihnei și somnului. Pozițiile normale de odihnă și somn sunt: (a) în picioare cu greutatea corporală susținută doar pe trei membre, cu unul din membrele posterioare ușor flexat, (b) culcat sprijinit pe piept, cu capul sus, (c) culcat pe piept, cu capul sprijinit de sol, (d) culcat pe piept, cu capul sprijinit pe membrul posterior/decubit sterno-costal, (e) culcat pe o parte/decubit lateral.

Poziția corpului în timpul odihnei și somnului.

Calul se poate odihni/dormi în oricare dintre aceste poziții, dar un somn profund este posibil doar atunci când animalul se află în decubit lateral. Majoritatea adoptă această ultimă poziție cel puțin o dată pe zi sau pe noapte. Mulțumită aparatului pasiv de sprijin cu un suport mecanic special, calul se poate odihni în poziție ortostatică, fără un consum ridicat de energie. De aceea, este important ca adăposturile să ofere condiții bune pentru pozițile ortostatice și decubitale.

Comportamentul cailor la așezare și ridicare.

Imaginea de mai sus arată mișcările calului când se așează și când se ridică: (a) mai întâi îngenunchează (b) apoi își trage membrele posterioare sub el, (c) și (d) calul stă întins sprijinit pe stern (e) când se ridică își încordează membrele anterioare, (f) și (g) își ridică partea din față a corpului, în timp ce continuă să își sprijine greutatea pe partea posterioară, (h) și, în sfârșit, își ridică și partea posterioară.

Padocurile

Padocurile trebuie să fie suficient de mari pentru ca animalele să se poată mișca în voie. La padocurile individuale, este recomandat să se satisfacă și nevoia de contact social cu alți cai. Pentru a reduce la minim riscul de accidente, padocurile trebuie să aibă o dimensiune adecvată. Nu s-au efectuat cercetări pentru a stabili dimensiunile optime ale padocului. Totuși, experiența arată că ar trebui să aibă o suprafață de cel puțin 800 m2. În perioada verii, dacă padocurile trebuie să asigure și necesarul de hrană a cailor, suprafața recomandată este de cel puțin 1 ha pentru un grup de 2-3 cai.

Recomandări:

• Este recomandat ca în ferme să existe întotdeauna cel puțin 2 cai.

• Caii trebuie să se poată mișca în voie în padocuri timp de cel puțin 1-2 ore zilnic.

Când sunt în padoc, caii trebuie să fie ținuți în grup.

Folosirea la munci, călărie, tracțiune, sau în padocul circular pentru antrenamente, poate înlocui parțial mișcarea liberă, dar timpul petrecut în padoc nu trebuie să fie mai mic de 1 oră pe zi.

Padocurile trebuie să conțină întotdeauna zone uscate, fără noroi, unde caii să se poată odihni.

Padocurile trebuie să aibă cel puțin 800 m2.

Existența arborilor în interiorul padocului oferă cailor posibilitatea de a sta la umbră, ceea ce are un impact pozitiv asupra bunăstării acestora.

Forma padocurilor trebuie să fie rotundă – fără nici un colț sau unghi.

Padoc pentru cai conceput pentru asigurarea bunăstării animalelor.

Sursă de poză;http://www.chickensmoothie.com/Forum/viewtopic.php?f=65&t=2058902

Adăpostul și zona umbrită

Cel mai bun sistem de adăpostire pentru cai (cu excepția condițiilor meteorologice extreme) este probabil cel cu acces liber la padoc, astfel încât calul să poată alege dacă stă în adăpost sau afară. Calul trebuie să fie capabil să-și regleze temperatura corpului prin mecanisme comportamentale sau fiziologice. Cea mai naturală soluție de întreținere este în aer liber, dar și aici pot apărea probleme dacă nu există un adăpost care să le asigure umbră și spații uscate unde caii să se odihnească. Frigul și umiditatea atmosferică scăzută pot fi bine tolerate de cai dacă tipul de îmbrăcăminte de protecție este adecvat. Frigul și umiditatea atmosferică ridicată provoacă situații foarte stresante pentru caii care trebuie să stea în noroi.

Furajarea și adăparea

Fiind un animal domestic cu un comportament gregar, calul preferă să se hrănească și să se adape alături de alți indivizi. În condiții naturale, în perioada de vară, alimentația se compune din 80-95% iarbă, ramuri, rădăcini sau scoarță de copaci. Roaderea sau mușcatul lemnului, considerate adesea vicii, sunt de fapt un comportament natural la caii sălbatici. Experimentele demonstrează că rosul lemnului scade odată cu creșterea proporției de fân din rație.

Cantitatea de apă consumată de cai depinde de rațiile de furaje. Potrivit unui studiu realizat pe caii de tip ”mongol” (Przewalski), cu o greutate corporală de 300 kg, caii care pasc consumă

8,3 litri de apă zilnic. O altă estimare indică un consum de 2-3 litri pe kilogramul de substanță uscată conținut în rația de furajare (Hintz, 1994). Aceasta înseamnă că, pe timp de iarnă, calul are nevoie de 20-30 litri de apă zilnic.

Comportamentul de reproducere

Multe din problemele sexuale ale armăsarilor sunt consecința restricțiilor din adăpost. La unii armăsari care sunt ținuți individual pot apărea manifestări anormale cu caracter de autodistrugere. Aceste probleme se pot rezolva dacă armăsarul are un alt cal în companie sau dacă este castrat. Postura caracteristică numită “rictus” – capul ridicat, cu buza superioară răsfrântă astfel încât dinții sunt descoperiți – este o formă de comportament la armăsarul care încearcă să detecteze feromonii din urina excretată de iapa în călduri.

Postura “rictus”. În această postură se activează un organ olfactiv special.

Se pare că iapa are capacitatea de a controla momentul fătării. Potrivit unor studii, circa 80% dintre fătări au loc între intervalul orar 6 pm – 6 am. Acest lucru poate fi rezultatul unei forme de apărare a cailor sălbatici împotriva prădătorilor.

În condiții naturale, înțărcarea mânzului are loc într-o perioadă îndelungată. De obicei, iapa nu mai alăptează odată cu fătarea următorului mânz. La vârsta de 2 ani sau mai târziu, tinerii armăsari părăsesc herghelia în care s-au născut, din proprie inițiativă sau sunt respinși de către un alt armăsar.

Starea de sănătate și prevenirea îmbolnăvirilor

Crescătorii de cai trebuie să depună toate eforturile pentru a asigura o stare de sănătate bună animalelor. Acest lucru trebuie să reprezinte principalul lor obiectiv în activitatea zilnică. Atunci când densitatea cailor în adăpost este prea mare, condițiile de mediu devin nefavorabile și afectează animalele. Aceasta poate duce la înrăutățirea stării de sănătate și poate cauza diverse îmbolnăviri.

Această situație se poate evita prin:

• Măsuri de prevenire a îmbolnăvirilor

• Îmbunătățirea condițiilor de întreținere

• Optimizarea conținutului de substanțe nutritive din furaje.

Printre indicatorii stării de sănătate se numără ritmul respirator, frecvența cardiacă și temperatura corpului. Febra, accelerarea respirației și creșterea frecvenței cardiace pot constitui simptome ale îmbolnăvirilor.

Temperatura corpului

Temperatura unui cal sănătos, matur, în perioada de odihnă este de 37,5 – 38,5°C. Aceasta poate varia ușor în funcție de temperatura mediului ambiant, vârstă (este mai mare la tineret – aproximativ 39°C), efortul depus (temperatura corpului este mai scăzută în perioadele de efort intens, de exemplu sezonul de întreceri la caii de curse, și mai ridicată în perioadele de efort redus), momentul zilei (temperatura este mai scăzută dimineața și mai ridicată seara), precum și de alți factori. De aceea, este indicat să se realizeze măsurători repetate, în același moment al zilei și în condiții similare, pentru ca rezultatele să fie comparabile.

Ritmul respirator

Ritmul respirator poate fi observat urmărind mișcarea coastelor sau poate fi măsurat cu ajutorul unui stetoscop. Pentru un cal matur, în repaus, este de aproximativ 8-16 respirații pe minut. Ritmul respirator al unui cal care depune efort crește în funcție de intensitatea efortului, ajungând până la 60-120 respirații pe minut.

Frecvența cardiacă

Frecvența cardiacă se măsoară cu un deget plasat pe vasele sangvine din canalul mandibulei, lângă ultimul molar. Aceste vase pot fi percepute ușor sub pielea de la capătul mandibulei. La un cal matur, aflat în repaus, frecvența cardiacă variază de la 26 la 50 de bătăi ale inimii pe minut. După efort, acest indicator poate crește chiar și de 4 ori.

Reguli de bază ale profilaxiei

Tratamentele profilactice au ca scop întărirea mecanismelor de apărare, ajutând caii să se apere de paraziți și boli infecțioase. Un rol important în prevenirea îmbolnăvirilor îl joacă ameliorarea condițiilor de mediu, respectarea calendarului de vaccinare, precum și adaptarea nivelului de efort la care este supus în funcție de vârstă și capacitățile calului.

Cabalinele pot fi vaccinate numai împotriva anumitor boli. Totuși, cea mai eficientă măsură de profilaxie constă în asigurarea unor condiții propice de întreținere și îngrijire (orice neglijență poate duce la apariția de dermatite, răni, boli parazitologice, boli ale sistemului locomotor, precum inflamații sau afecțiuni ale copitelor), precum și o monitorizare atentă a stării de sănătate și a comportamentului.

Proprietarii de cai trebuie să-și cunoască bine animalul, astfel încât să poată distinge între starea de sănătate a animalului și primele simptome ale unei boli și să cheme în timp util medicul vetrinar. Simptomele unei boli sunt adesea imperceptibile pentru un fermier fără experiență. Inspecțiile din timpul dimineții permit observarea manifestărilor comportamentale ale calului, indicând starea sănătății curente. Inspecțiile se vor efectua cât mai des posibil.

Calul sănătos

Comportamentul cailor sănătoși nu diferă de nivelul mediu al comportamentului la caii de aceeași vârstă și sex. Calul este dornic să mănânce și să se miște, mișcările sunt lejere, fără efort, și reacționează la stimuli; pielea este elastică; părul are un aspect neted, strălucitor, aderent la piele; ochii sunt vii și senini; țesutul conjunctiv al pleoapelor este de culoare roz, ușor strălucitor; urechile se mișcă activ; coada atârnă liber între pulpele din spate.

Un cal sănătos este un animal care nu suferă de nicio boală. Este un animal căruia i se asigură confort psihologic și fizic, gata de muncă și capabil de efort. De aceea, este foarte important modul în care un cal odihnit reacționează la prezența călărețului sau a harnașamentului, dacă fuge sau se împotrivește la punerea căpăstrului sau la înșeuare. Aceste reacții anormale, importante în special la caii supuși la efort greu, pot fi cauzate de suprasolicitarea animalului, de exemplu o muncă extenuantă în ziua anterioară îl poate face să șchiopăteze, deprima, poate produce afecțiuni ale picioarelor, precum umflături, apariția unor zone cu țesuturi fierbinți sensibile la apăsare (o astfel de sensibilitate poate indica răni sau contuzii ale țesuturilor).

Calul bolnav

Primele simptome ale îmbolnăvirii includ tristețea, demoralizarea sau nervozitatea, slăbiciunea și, foarte adesea, lipsa de dorință sau incapacitatea de mișcare. Un simptom evident al stării maladive la cai este consumul de apă și apetitul. De aceea, este important să se verifice dimineața dacă în iesle există resturi de furaje rămase de la ultima administrare. În cazul bolilor infecțioase, un simptom specific este febra, însoțită de nivele crescute ale ritmului respirator și frecvenței cardiace. Dacă nu există simptome de durere (de exemplu în cazul colicilor), calul devine apatic, petrece mult timp întins, nu se ridică când este strigat, sau stă cu capul aplecat, se mișcă greu și fără dorință sau nu se mișcă deloc (de exemplu în cazul șchiopătatului/furburii – și mioglobinuriei). Părul devine lipsit de strălucire și zbârlit. Simptomatologia include și: ochi umezi sau care supurează, secreții nazale purulente, tusea, respirația greoaie și zgomotoasă, oboseală, diaree sau constipație. Manifestările alarmante care necesită un examen atent cuprind agitația, răscolitul așternutului cu copita, coada ținută într-o parte (poate fi un simptom al durerii). Alte semne de infecție sunt febra, inflamația și durerea.

Prezența paraziților în corpul animalului se poate detecta pe baza analizei excrementelor. Prezența sângelui în fecale indică afecțiuni ale tractului digestiv, în timp ce culoarea anormală a urinei indică prezența mioglobinuriei, boli ale căilor urinare sau ale sistemului vascular.

Calul sănătos și cel bolnav. a= cal sănătos; b = cal bolnav, prezentând simptome de colică.

c = cal grav bolnav, apatic.

Cal sănătos. a = Calm, vigilent; b = Somn superficial/moțăială; c = Somn profund.

Cal bolnav. a = Calul se uită în jur – dureri abdominale, simptome de colici, de la afecțiune

ușoară spre medie; b = Simptome de colică, de la grad mediu la grav; c = Simptome

de colică severă.

Simptomele prezentate mai sus sunt caracteristice mai multor afecțiuni și nu indică o boală anume.

Afecțiunile respiratorii

Este important să se țină seama de faptul că sistemul respirator al cabalinelor este foarte sensibil.

Principala cauză a acestui tip de afecțiuni este microclimatul nefavorabil din adăpost.

Principalii factori cauzatori ai afecțiunilor respiratorii sunt:

Agenți ai infecțiilor (microbi și viruși). Prin aer se pot transmite următoarele boli: gurma – bacili G și streptococi, virusul EHV-4 (Rhinopneumionitis equorum), artrite sau bronșite.

Praful – include spori fungici, care inhalați în cantități mari pot cauza infecții și iritații ale sistemului respirator. Bolile sunt cauzate de micotoxine produse de spori, transmiși odată cu particulele de praf. Furajul (fânul) și materialul de așternut sunt principalele surse de praf în adăpost.

Gazele toxice, precum amoniacul, rezultate din descompunerea purinului și a materiilor fecale. Amoniacul limitează mișcarea cililor din sistemul respirator, ceea ce împiedică îndepărtarea particulelor de praf. Nivelul de amoniac din adăpost crește când sunt îndepărtate dejecțiile și atunci când temperatura și gradul de umiditate cresc.

Acțiunea factorilor enumerați mai sus poate fi prevenită prin asigurarea de aer proaspăt, de calitate, în spațiul adăpostului. Astfel, se pot reduce efectele expunerii cailor la factorii dăunători din mediul adăpostului pentru cabaline. Cea mai simplă soluție este întreținerea cailor în padocuri și pe pășune cât mai mult timp posibil.

Tratament pentru deparazitarea internă

Înainte de folosirea tratamentelor cu acțiune vermicidă, se va efectua examenul coproparazitologic prin numărarea numărului de ouă de paraziți pentru a stabili gradul de infestare. Vermicidele trebuie schimbate la anumite intervale de timp, întrucât paraziții devin rezistenți la ele în urma administrării constante a acelorași tipuri de medicamente. În paralel cu tratarea cailor, se iau măsuri pentru igienizarea pășunilor și a construcțiilor.

Trusa de prim-ajutor

În adăpost trebuie asigurată o trusă de prim-ajutor, pentru a permite proprietarului să ofere asistență medicală unui cal bolnav. Aceasta ar trebui să conțină produse de bază, materiale pentru bandajat și instrumente, dar nu și medicamente a căror utilizare necesită supravegherea medicului veterinar.

Prin urmare, este indicat ca trusa de prim-ajutor să conțină:

Remedii pentru uz intern – sămânță de in;

Dezinfectanți și substanțe cu uz extern – peroxid (apa oxigenată), ser fiziologic, Rivanol, Altacet, gențiană, iod, gudron vegetal, alifie pe bază de zinc, alcool metilic;

Pansamente – bandaj elastic și simplu, tifon, fașe de bumbac;

Instrumente veterinare – termometru de uz veterinar, foarfece, renetă, și o iavașa (dispozitiv cu care se strânge buza de sus pentru a imobiliza calul).

3.3. Ameliorarea microclimatului din adăpost

Sistemele de adăpost pentru cabaline reprezintă mai mult decât adăposturi provizorii pentru animale. Acestea trebuie să fie confortabile și să îndeplinească condițiile de igienă și funcționalitate.

Pentru a menține igiena, se recomandă curățarea și spălarea zilnică a boxelor. Suprafețele aflate în contact cu caii sunt frecvent acoperite cu straturi de grăsime și albumen, propice pentru dezvolatarea și înmulțirea germenilor. De aceea, aceste suprafețe trebuie spălate din când în când cu apă fierbinte, ceea ce reduce numărul de germeni existenți. Este indicat ca spălarea să se facă primăvara, vara sau toamna.

Dezinfectarea preventivă a adăposturilor contribuie la eradicarea organismelor patogene. Această operațiune trebuie realizată cel puțin de două ori pe an: primăvara, înainte de începerea sezonului de pășunat și toamna. Dezinfectarea este precedată de curățarea și spălarea adăpostului și a echipamentului. Dezinfectanții tradiționali sunt varul nestins sau laptele de var (1 kg de var nestins la 1 litru de apă). La folosirea dezinfectanților speciali se vor urma instrucțiunile producătorului.

Curățarea și dezinfectarea adăpostului este necesară și în cazul introducerii de noi exemplare de cai.

Recomandări:

Înainte de introducerea noilor exemplare de cai în adăpost, se va realiza un control medical al acestora.

Adăposturile trebuie să ofere suficient spațiu pentru aplicarea tratamentelor veterinare și pentru potcovire.

Proiectarea clădirilor și instalațiile

Considerații generale

Adăposturile pentru cabaline au ca obiectiv principal protejarea animalelor împotriva acțiunii factorilor externi nefavorabili, precum temperaturile scăzute și umiditatea, muștele și alte insecte. Caii au nevoie de furaje și odihnă, iar întreținerea lor în adăpost permite supravegherea consumului de apă și furaje și le oferă posibilitatea de a se odihni după efort. Atunci când caii sunt țesălați și supuși efortului fizic intens, o parte a sistemului lor de protecție naturală este îndepărtat, acesta fiind un alt motiv pentru care necesită întreținerea în adăpost. Cel mai important factor care limitează construcția de noi facilități și modernizarea celor vechi sunt costurile. Construcțiile solide, rezistente, bine realizate, sigure, cu mediu sănătos, ușor de curățat și care permit minimizarea efortului uman pot fi considerate mai puțin costisitoare pe termen lung deoarece sunt mai ușor de întreținut și utilizat, și mai flexibile și cu posibilități de extindere.

Unele regiuni nu oferă condiții propice pentru creșterea și întreținerea cailor, în timp ce altele pot fi considerate optime. Condițiile locale și caracteristicile particulare ale unei zone determină utilizarea optimă a acesteia și dezvoltarea din punct de vedere al construcțiilor .

Adâncimea de îngheț pentru regiunile din România, conform STAS 6057-77.

La proiectarea și construcția unui adăpost pentru cai și a altor facilități similare, un aspect esențial este siguranța. Toate adăposturile trebuie să fie prevăzute cu echipament adecvat de stingere a incendiilor. Adăposturile trebuie executate astfel încât să permită evacuarea rapidă a cailor.

Proiectarea fermei

Atunci când se proiectează amplasarea construcțiilor, adăposturilor și a altor spații din cadrul fermei, este foarte important să se țină cont de peisajul/relieful variat din diferite regiuni ale României. De asemenea, la proiectarea și dimensionarea sistemului de ventilație, alegerea materialelor și executarea construcției, cât și la alegerea sistemului de adăpost optim, se va ține cont de regiunile climatice.

Alte aspecte importante sunt tradițiile locale privind arhitectura construcțiilor și posibilitățile de creștere a vegetației. Totodată, la realizarea planului general de dezvoltare a fermei se iau în considerare construcțiile deja existente și alte obiectve, precum fabrici, drumuri etc.

Într-o fermă, ansamblul clădirilor prezintă o importanță deosebită. Amplasamentul construcțiilor se stabilește în funcție de cerințele funcționale și tehnice. Înainte de a se lua decizia finală privind modernizarea facilităților existente sau realizarea de noi construcții, este recomandat să se supună atenției următoarele elemente: poziția drumurilor, grădinilor, clădirilor sau altor obiective; traficul; direcția vântului (mirosul neplăcut); zonele rezidențiale. Se va ține cont de poziția și caracteristicile pășunilor și padocurilor față de adăposturile pentru cabaline, dar și de aspectele funcționale, tehnice și estetice. Adăposturile și alte facilități destinate cailor trebuie să se integreze în peisaj. De exemplu, dincolo de aspectele funcționale, gardul ar trebui construit în armonie cu aspectul general al facilității. Gardurile albe domină peisajul, în timp ce gardurile de culoare închisă, realizate de preferat din lemn, creează impresia de bun gust și calitate.

De asemenea, la proiectarea modernizării vechilor construcții sau la realizarea unora noi, vegetația joacă și ea un rol important. Vegetația este de mare importanță pentru cai, oameni sau mediul înconjurător și este recomandat ca aceasta să se integreze în peisaj, corespunzând regiunii climatice în care este amplasată ferma. Plantele asigură puntea de legătură între construcții și restul peisajului și, totodată, fac trecerea de la muchiile drepte ale clădirilor și formele mai line ale peisajului.

Dimensiuni și materiale

Materialele de construcție utilizate trebuie să fie rezistente și realizate astfel încât să nu dăuneze cailor.

Acoperișul

Este important ca acoperișul să fie durabil și să mențină o temperatură echilibrată în adăpost, indiferent de condițiile meteorologice. Pentru a asigura eliminarea apei, acoperișul trebuie să aibă o pantă. Întreținerea unui acoperiș curat nu trebuie să ridice probleme, dacă are suprafața corectă, strat protector special și panta este de peste 15 grade. În același timp, izolația ajută la menținerea unei temperaturi constante și reduce condensul. Condensul este o problemă mai ales la acoperișul cu învelitoare din tablă zincată și de aceea necesită o atenție specială. Problema se poate rezolva parțial prin realizarea unui sistem de izolație. Totuși, cea mai bună soluție pentru a evita scurgerea apei condensate pe interiorul acoperișului constă în realizarea unui strat protector din plastic. În acest sistem, apa cade pe stratul protector din plastic și apoi se scurge în jgheburile acoperișului. O altă soluție o reprezintă utilizarea de folie anticondens.

Pardoseala

Pardosela trebuie să fie rezistentă pentru a putea face față la impactul mecanic și chimic. Pentru a preveni accidentele, se evită pardoseala alunecoasă. În același timp, este indicat să poată fi curățată ușor și eficient, aspect important pentru întreținerea igienei în adăpost. Pentru a asigura sistemul de fixare, în pardoseala betonată se pot executa canale sau profilări speciale.

Ținând cont de prevederile referitoare la protecția mediului înconjurător, pardoseala trebuie executată din materiale rezistente la infiltrarea apei. Pentru a asigura un mediu uscat și curat pentru cai și incintele folosite de aceștia, este necesar să se utilizeze cantități mari de paie pentru așternut. Este și mai avantajos să se execute canale de drenare (de exemplu la capetele aleilor), cu o pantă astfel încât să dreneze apa reziduală, apa din burlanele de scurgere, etc. în afara construcției. Cea mai frecvent utilizată este pardoseala de beton, dar se pot folosi și diverse tipuri de dale pentru pardoseli și alei. O altă opțiune presupune așezarea unei membrane sub dale pentru a împidica scurgerea apei în sol. Izolația nu este necesară dacă se asigură un așternut de calitate și uscat. Pardoseala trebuie să fie solidă, fără găuri, cavități sau materiale de construcție sfărâmate. Dacă pardoseala este prea alunecoasă și/sau nu are o pantă spre un canal de scurgere se poate așeza un strat care nu este alunecos și cu o pantă către scurgeri.

În loc de beton, se pot folosi produse speciale pentru stratul de deasupra al pardoselii, precum cauciuc sau bitum.

Pereții

Pereții trebuie să fie impermeabili, ușor de curățat și rezistenți. Înălțimea recomandată este de cel puțin 2,4 metri. Pereții despărțitori se pot executa din bârne de lemn, zidărie din blocuri ușoare, cărămizi sau beton. Se recomandă și un strat hidroizolator pentru a-i proteja de umezeală. În acest scop se folosește frecvent carton asfaltat. Pereții despărțitori mobili dintre boxele individuale și adăposturile cu stabulație liberă diminuează cantitatea de efort depus.

Dimensiuni recomandate pentru pereții despărțitori:

Între standurile de legare din sistemul cu stabulație legată: separare prin pereți solizi la înălțimea de 0,9 x înălțimea la greabăn a cailor ce urmează a fi legați acolo plus delimitare suplimentară prin bare verticale la iesle (0,5 x înălțimea la greabăn) pe o suprafață de aproximativ 1/3 din lungimea totală.

Între boxele individuale cu sistem de stabulație liberă: separare prin pereți solizi la înălțimea de aproximativ 0,8 x înălțimea la greabăn a cailor ce urmează a fi cazați acolo (130 – 150 cm) și partea superioară executată din bare metalice verticale sau orizontale (aproximativ 0,55 x înălțimea la greabăn). Este indicat ca pereții despărțitori la armăsari să fie cât mai înalți posibil.

Diferite posibilitiăți de curățenie mecanică a boxelor individuale:

1.Deschiderea părții frontale; 2.Deplasarea pereților despărțitori; 3.Deplasarea pereților despărțitori;

4.Culisarea pereților despărțitori înspre aleea de circulație; 5.Deplasarea și culisarea pereților despărțitori.

Perete despărțitor între boxele individuale cu întreținere liberă

(Desen executat de: Danish Agricultural Advisory Service).

Dacă în jumătatea superioară pereții despărțitori sunt realizați din bare, se recomandă următoarele:

 Spațiul dintre bare trebuie să fie suficient de mic astfel încât calul/mânzul să nu-și poată trece capul/copitele printre ele sau suficient de mare astfel încât să nu-și prindă capul/copitele între ele.

 O distanță corespunzătoare este de 50-88 mm între zăbrelele verticale și variază în funcție de mărimea poneiului/calului.

 La zăbrelele orizontale distanța recomandată este de 150-170 mm pentru exemplarele mari și oarecum mai mică pentru ponei (în funcție de mărimea lor). Se va ține cont de rezistența și stabilitatea barelor, având în vedere că gradul de deformare scade odată cu lungimea.

Exemple de probleme care apar din cauza distanței dintre barele metalice și rezistenței insuficiente a acestora. (Ventorp și Michanek, 1995).

Sursă de poză; Naufert

Ușile

Ușile de la adăpost folosite pentru trecerea cailor trebuie să aibă cel puțin 2,2 metri înălțime și 1,2 metri lățime; este de preferat ca ușile să fie mai mari, pentru a permite accesul tractoarelor și altor utilaje. Ușile pot fi culisante sau cu deschidere în exterior, astfel încât să nu se blocheze în stratul de așternut. Este necesar ca ușile să fie suficient de mari pentru a permite intrarea/ieșirea din boxă sau adăpost. Toate marginile pardoselii se rotunjesc; poate fi necesar ca marginile să fie acoperite cu fâșii metalice pentru a preveni roaderea lor. O soluție bună constă în împărțirea pe lățime a ușii în două jumătăți, astfel încât jumătatea de sus să se poată deschide individual și calul să poată privi în afară. Acest lucru permite și o mai bună ventilare.

Ferestrele

Este recomandat ca ferestrele să se deschidă în exterior sau prin culisare, iar caii să fie ținuți întotdeauna departe de sticla geamurilor, de exemplu prin utilizarea zăbrelelor. Dacă ferestrele îndeplinesc și rol de deschideri pentru ventilație, acestea se vor deschide în interior (este nevoie de protecție suplimentară). Este important să se țină seama de faptul că nu este niciodată indicat ca evacuarea aerului să se facă folosind ferestrele; se recomandă folosirea de deschideri de evacuare a aerului prin acoperiș. Ferestrele trebuie să fie izolate și să aibă geam dublu pentru a reduce condensul și pierderile de căldură. Acestea nu se vor amplasa la mai puțin de 1,2 metri față de nivelul solului. Poziționarea la o înălțime mai mare asigură o mai bună distribuție a luminii, dar nu permit cailor să privească afară. Cele mai eficiente pentru iluminatul natural sunt ferestrele de acoperiș, în special la construcțiile cu deschideri mari. Acestea pot fi folosite și la evacuarea aerului.

Dispozitive de prindere și armături

În adăposturi trebuie să existe cât mai puține dispozitive de prindere și armături. Cu cât sunt mai puține, cu atât riscul de rănire a calului este mai mic. Inelul de legare fixat la 1,50 – 1,70 metri deasupra nivelului pardoselii este un accesoriu folositor. Se vor evita armăturile proeminente. Toate țevile, cablurile și suprafețele cu geamuri trebuie să fie bine protejate.

Adăpătorile și hrănitorile

Amplasarea adăpătorilor și hrănitorilor poate da naștere la multe controverse. Esențial este însă ca întregul echipamentul instalat într-o boxă individuală în sistem de întreținere liberă să fie sigur și creat special pentru cabaline.

Diverse poziții de amplasare a hrănitorilor și adăpătorilor. (a). Este important să se ia

în considerare caracterul rațional, riscul de rănire, condițiile de igienă, comportamentul cabalinelor, riscul de înghețare a apei, etc. Distanța dintre iesle/cuvele de adăpare și pereți trebuie să fie mai mică de 5 cm sau mai mare de 20 cm. Accesul direct (trapă de furajare) în peretele frontal la boxele individuale face posibilă furajarea direct din alee (b).

Adăpătorile

Cea mai bună soluție pentru caii legați la stand sau în boxe cu stabulație liberă este să se instaleze adăpători automate. Calul consumă 20-60 de litri de apă zilnic, astfel că satisfacerea acestei necesități fără dispozitive de adăpare ar necesita mult efort. Sistemul automat de adăpare este cel mai eficient, atât din punctul de vedere al personalului, cât și din punctul de vedere al cailor (pot consuma câtă apă au nevoie, în orice moment). Verificarea periodică a adăpătorilor este foarte importantă. O adăpătoare spartă poate priva animalul de apă pentru un interval mare de timp, înainte ca defecțiunea să fie observată. Potrivit studiilor, viteza recomandată a apei furnizate în adăpătorile pentru cabaline este de 8 litri pe minut (Nyman & Dahlborn, 2001). La utilizarea adăpătorilor pot apărea și probleme, precum înghețarea apei în instalații. Din această cauză, în condiții de îngheț, instalațiile de furnizare a apei trebuie izolate. Dotarea instalației de adăpare cu un mecanism de protecție antiîngheț cum ar fi rezistență electrică (3 – 6oC) amplasată pe conducta de apă și/sau adăpătoare, pompă de circuitare a apei constituie câteva din măsurile eficiente de protecție antiîngheț a sistemului de adăpare al cabalinelor.

Adăpătoare cu clapetă.

Sursă de poză; http://www.bizoo.ro/produse/adapatoare-cu-clapeta/start-0/10/

Dacă în adăpost nu există adăpători, se recomandă adăparea cailor din găleți, înainte de administrarea furajelor. Este de preferat ca fiecare cal să aibă propria sa găleată. Când se utilizează găleți, apa nu trebuie ținută în ele mai mult de 24 de ore (pentru a preveni înmulțirea microbilor). Caii trebuie adăpați cât mai des posibil, de cel puțin trei ori pe zi, sau chiar mai des în condiții de temperatură ridicată sau când furajele suculente nu conțin mult lichid. Adăparea din găleată necesită mult timp și îi privează pe cai de apă pentru intervale lungi (în special noaptea). Totuși, gălețile sunt ușor de curățat și permit controlul cantității de apă consumată. Cea mai puțin igienică soluție este adăparea cailor din jgeaburi comune, de obicei realizate din beton sau argilă vitrată. Dacă acest sistem este necesar, el trebuie prevăzut cu orificii adecvate de evacuare a apei. Acest sistem se utilizează de obicei pe pășuni și în boxele cu întreținere liberă.

Toate echipamentele folosite pentru adăparea cailor – adăpători, găleți, jgheaburi – se curăță și se spală cu regularitate.

Hrănitorile

Hrănitorile unghiulare sau de colț pot fi instalate pe peretele frontal, astfel încât furajele să poată fi administrate direct din alee, fără să fie necesar accesul în boxele cu întreținere liberă. Hrănitorile rotative pot reprezenta de asemenea o soluție convenabilă. Hrănitorile de colț și adăpătorile trebuie fixate într-un colț al boxei, astfel încât animalul să aibă mai mult spațiu. Dacă nu există dispozitive de furajare fixe, se pot folosi hrănitori suspendate. Hrănitorile se montează astfel încât marginea superioară să fie la 0,9 – 1,0 metru față de pardoseală. De obicei, hrănitorile sunt realizate din scânduri de lemn, din beton, oțel inoxidabil, argilă vitrată sau plastic. Hrănitorile de plastic sunt mai ieftine, mai ușor de curățat, sigure, ușoare și relativ rezistente. Marginile și colțurile hrănitorilor sunt de obicei rotunjite, astfel încât să nu rămână furaje neconsumate. Pentru a preveni împrăștierea furajelor pe jos se pot aplica următoarele soluții:

1. Hrănitorile pot fi echipate cu bare speciale, care limitează mișcările în lateral ale capului calului.

2. Interiorul hrănitorii poate fi conceput astfel încât pereții laterali să fie mai depărtați la bază și circumferința deschiderii să fie mai mică decât spațiul interior.

3. Alimentatoarele de tablă sau plastic pot fi prevăzute cu o coroană orientată spre interior. O astfel de coroană împiedică împrăștierea furajului.

4. Pentru a nu permite calului să ia fânul în gură și apoi să îl împrăștie în boxă, furajele se pot administra într-un sac de pânză fixat de căpăstru. Aceeași metodă se poate folosi și în cazul cailor afectați de ticul roaderii ieslei.

Furajarea automată

Pe piață sunt disponibile dipozitive automate de furajare mai mult sau mai puțin avansate.

Cele mai simple sunt prevăzute cu o supapă mecanică, care eliberează furajele combinate sau cerealele în cantități mici.

Dispozitiv simplu de furajare Dispozitiv de furajare pentru furaje combinate.

(Desen realizat de: Danish Agricultural Advisory Service).

Aceste echipamente pot fi computerizate – sunt disponibile transportoare programate pentru numărul de tainuri, rațiile unice, etc. Alimentatoarele automate sunt puțin utilizate în România. Aceste sisteme permit programarea furajării frecvente și cu regularitate, cu rații dozate cu exactitate.

Echipamentele pot fi de asemenea controlate de către calculator – sisteme avansate sunt disponibile pe piață. Transponderele programate au informații despre numărul de mese, rația zilnică, etc. Hrănitorile automate sunt încă foarte rare în România. Acestea oferă o programare exactă a rațiilor furnizând doze precise de furaje.

Al doilea sistem reduce pierderile și optimizează consumul de furaje, în special dacă se administrează cantități mari de furaje combinate și cereale. Un alt avantaj al acestui sistem este dat de faptul că toții caii sunt hrăniți în același timp, limitându-se manifestările agresive.

Metode de administrare a fânului

Ieslele cu grătare și plasele pentru fân

Ieslea cu grătare și plasele pentru fân, fixate pe peretele adăpostului, trebuie să aibă bare verticale de fixare. După îndepărtarea așternutului adânc, distanța față de podea crește și, de aceea, hrănitorile și ieslele cu grătare pot părea prea sus. În aceste situații, calul trebuie să-și întindă gâtul, ceea ce după o perioadă poate duce la deformări ale coloanei vertebrale. Ieslea cu grătare cauzează frecvent și probleme de vedere, din cauza prafului din fân care poate intra în ochii calului.

Schița unui grătar/front de furajare deschis, cu o distanță de aproximativ 31 cm între barele verticale, în funcție de vârsta și dimensiunile calului.

Plasa de nailon

Plasa de nailon se prinde în inelul fixat în perete, la înălțimea urechilor calului. Este indicat ca plasa în sine să fie instalată la nivelul ochilor. Dacă este așezată prea jos, calul își poate prinde picioarele în ea, iar dacă este prea sus particulele de praf și fân pot intra în ochii animalului. Hrănirea calului din plase de fân prelungește timpul alocat consumului de hrană, ceea ce-i menține ocupați pe cai și reduce plictiseala.

Administrarea hranei pe așternut

Administrarea fânului pe așternut asigură cea mai naturală poziție. Furajele se administrează pe așternutul curat. În funcție de comportamentului animalului, pot apărea pierderi de fân. Fânul se poate amesteca împreună cu așternutul contaminat cu dejecții.

Administrarea pe aleile adăpostului

Hrănirea cailor pe aleea adăpostului se poate face folosind un grătar/front de furajare deschis, precum cel din figura 4.10. Grătarul de furajare este adecvat atât pentru boxe cât și pentru întreținerea liberă.

Lumina, sunetul și zgomotul

În mod ideal, adăposturile trebuie bine iluminate natural; acoperișul transparent și/sau ferestrele pot asigura lumină naturală în adăpost. Suprafața de ferestre recomandată este de cel puțin 1/15 din suprafața pardoselii, cu o suplimentare de 2-3 wați pentru zonele întunecate și perioadele cu lumină solară mai puțină.

Limita de toleranță la zgomot a cabalinelor nu este cunoscută. Totuși, la proiectarea adăpostului, crescătorul de cai trebuie să aibă în vedere crearea unui mediu acustic plăcut. Sunetele înalte sunt neplăcute atît pentru cai cât și pentru personal și pot provoca stres. Se recomandă menținerea unui nivel general de zgomot de maxim 65dB.

Ventilația

Caracteristicile sistemului de adăpost, precum și caii întreținuți influențează calitatea aerului din interior. Aerul din adăpost conține gaze dăunătoare pentru sănătatea animalelor, acestea fiind rezultate din metabolismul animalelor și din defecare. Acestea sunt dioxidul de carbon, amoniacul, hidrogenul sulfurat și excesul de vapori. Caii influențează microclimatul din adăpost. Acest lucru poate fi ilustrat prin faptul că un cal cu greutatea de aproximativ 500 kg emite 120 dm³ de dioxid de carbon, 83 cm³ de vapori pe secundă (300 g pe oră) și 698 W căldură (600 kcal pe oră).

O ventilare eficientă a adăpostului, care să asigure un nivel adecvat al temperaturii, umidității și concentrației de gaze toxice din aer, reprezintă o precondiție pentru crearea unui microclimat propice și sănătos pentru cai. Un sistem eficient de ventilație elimină excesul de umiditate și prelungește astfel durata de viață a adăpostului.

Scopul ventilării

Scopul ventilării este să asigure cailor întreținuți în adăpost un microclimat sănătos. Acesta se poate atinge prin:

Menținerea unei temperaturi adecvate.

Asigurarea accesului aerului curat în adăpost.

Evacuarea aerului poluat cu gaze toxice (dioxid de carbon, amoniac și hidrogen sulfurat).

Eliminarea particulelor de praf, care sunt purtătoare de viruși, microbi și spori fungici (uneori pe distanțe mari).

Îndepărtarea excesului de vapori produși de cai, pentru a evita condensul pe pereți, tavane, uși și ferestre. Aerul umed absoarbe mult mai multă căldură și de aceea caii ținuți într-un adăpost umed sunt mai afectați de pierderile de căldură.

Reglarea fluxului de aer din clădire (viteza recomandată nu trebuie să depășească 0,3 metri pe secundă).

Temperatura

Este indicat ca temperatura din interiorul adăpostului să fie cuprinsă în intervalul 5°C-15°C. Exemplarele mature tolerează mai ușor schimbările de temperatură. Cu toate acestea, dacă răcirea este prea puternică sau se manifestă pe o perioadă lungă, nici cel mai eficient mecanism de termoreglare nu poate împiedica pierderea masivă de căldură din organsim. Cea mai mare pierdere de căldură are loc atunci când în adăpost există curenți de aer prea puternici sau când calul stă prea mult pe un așternut umed sau rece. În timpul verii, prin ventilație se elimină excesul de căldură. La temperaturi ridicate, ventilarea insuficientă poate conduce la răcorirea insuficientă, ceea ce produce o supraîncălzire a organismului cabalinelor. Răcirea în exces poate cauza o pierdere accentuată a căldurii corporale.

Condițiile de microclimat din adăposturile noi oferă adesea temperaturi interioare prea ridicate, deși caii pot tolera temperaturile scăzute mai bine decât pe cele ridicate. Un nivel al temperaturii de 10°C nu creează probleme pentru cai, în timp ce o temperatură de 20°C este dăunătoare sănătății.

Umiditatea relativă

Umiditatea relativă din adăpost nu trebuie să depășească nivelul de 80%. Aceasta este influențată de cantitatea de vapori produsă în adăpost și de sistemul de ventilație. Sunt frecvente cazurile în care umiditatea relativă depășește limitele acceptabile și aerul din adăpost este complet saturat cu vapori, din cauza defectelor de construcție sau întreținerii inadecvate a clădirii. Aeastă situație poate apărea atunci când, de teama unei răciri excesive, clădirea nu este suficient ventilată. O situație similară apare și când așternutul este prea umed și se produc prea mulți vapori în interiorul său. Cauza excesului de umiditate este temperatura prea ridicată din adăpost.

Pe de altă parte, ventilarea asigură aer proaspăt, reglează umiditatea acestuia și contribuie la purificarea aerului de praf și microbi. Caii ținuți în adăposturi cu un nivel ridicat de praf în aer suferă de iritații ale conjuctivei, cavității nazale, căilor respiratorii și a altor membrane mucoase, precum și de bronșite. Acest lucru facilitează pătrunderea microbilor în organismul calului. Cele mai mici molecule de praf ajung în alveolele pulmonare. Unele dintre activitățile desfășurate în adăpost, precum distribuirea așternutului sau furajarea cu fân (în special în baloți) conduc la o creștere substanțială a nivelului de praf din aer. Nivelul maxim acceptabil de praf din aer este de 3 mg/m3. De aceea, este recomandat să se scoată caii în padoc sau să se administreze fân înmuiat în apă pentru a reduce agitarea prafului. Pe lângă alți factori de care trebuie să se țină seama, numărul de cai ținuți într-un adăpost trebuie strict adaptat la volumul acestuia. O valoare psihologică a cantității de aer asigurate pentru un cal matur este de până la 30 m³ .

Gazele și calitatea aerului

Gazele care au cel mai mare impact negativ asupra microclimatului din adăpostul pentru cabaline sunt indicate în următorul tabel.

Praful generează multe probleme în grajdurile pentru cabaline. Acesta poate cauza unui grup de boli alergice denumite generic BPOC (Boală pulmonară obstructivă cronică), care conduce la scăderea dramatică a capacității de efort fizic a calului. Pentru a evacua aerul cu un conținut ridicat de praf este necesar un schimb de aer eficient.

Recomandări:

• Temperatura într-un adăpost izolat nu trebuie să scadă sub 5°C și umiditatea relativă să nu depășească nivelul maxim de 80%.

Sisteme de ventilație și dimensiunile acestora

În adăposturile pentru cabaline se utilizează două sisteme de ventilație:

Ventilația naturală:

prin intermediul ferestrelor

prin tavane suspendate

canale de ventilație

admisie prin guri de admisie în acoperiș

Ventilație mecanică:

cu suprapresiune (pompare)

cu presiune scăzută

combinația dintre suprapresiune și presiune scăzută

Diverse metode de ventilație. Aer proaspăt; aer viciat; a-d: ventilație naturală

(a: ventilație prin ferestre; b: ventilație prin deschideri sub tavan; c: ventilație prin canal de ventilare; d: ventilație prin luminator/acoperiș; e-g: ventilație mecanică

(e: ventilație cu suprapresiune; f: ventilație cu presiune scăzută; g: ventilație cu autoreglare/egalizarea diferențelor de presiune)(Pirkelmann și col., 1976).

Ventilația naturală

Ventilația naturală (gravitațională sau automată) este cea mai des utilizată soluție. Este un sistem ieftin, ușor de realizat și cel mai fiabil. Acesta folosește diferența de presiune a aerului, rezultând din diferența dintre temperatura aerului interior (încălzit și, deci, mai ușor) și cea a aerului exterior (mai rece și mai greu). Datorită convecției aerului mai cald se formează o suprapresiune în partea superioară a adăpostului și scade presiunea din partea de jos a acestuia. Pentru ca acest sistem să funcționeze, trebuie să existe o diferență între temperatura interioară și cea exterioară de cel puțin 5°C. Cu cât diferența de temperatură este mai mare, cu atât schimbul de aer are loc mai rapid. Totuși, un astfel de sistem nu permite controlul schimbului de aer și, de obicei, este insuficient. De aceea, foarte frecvent este necesar să se instaleze un sistem de ventilație. O combinație între diversele sisteme de ventilație a adăpostului este ceva foarte obișnuit (de exemplu ventilația prin ferestre și prin canale de ventilație).

Sistemul de ventilație gravitațională constă în deschideri sau guri de admisie, canale de evacuare și ventilatoare. Schimbul de aer este influențat de lungimea canalului de evacuare, suprafața gurilor de evacuare a aerului și a secțiunilor din canal pentu admisia aerului, precum și de înălțimea activă de tiraj (distanța dintre deschiderile de evacuare și admisie a aerului). Între lungimea canalului de ventilație și deschiderile de admisie și evacuare există o corelație (Morsing și col., 1999).

Ferestrele sub acoperiș (30 x 35 cm), cu deschidere în interior sau orificiile din pereții laterali, servesc adesea drept guri de admisie a aerului. Orificiile trebuie construite astfel încât aerul să nu ajungă direct pe animal. Canalul de evacuare a aerului începe la nivelul tavanului, transportă aerul viciat prin mansardă și se ridică la cel puțin 50 cm deasupra coamei acoperișului. Este indicat ca secțiunea canalului să nu fie mai mică de 40×40 cm și mai mare de 70×70 cm. Canalele de evacuare a aerului sunt în general realizate din lemn tratat, protejat împotriva umidității. Acestea sunt înfășurate și suprafața interioară este netedă. Este bine ca gura de ieșire a canalului de evacuare să fie prevăzută cu un șibăr, care împiedică formarea curenților și scăderea excesivă a temperaturii din adăpost. Este recomandat ca la capătul canalului de evacuare să fie plasat un ventilator (de exemplu Chanard ventilator) care folosește curenții de aer pentru a genera o presiune scăzută și a absorbi aerul din canal. Condițiile pentru o bună funcționare a sistemului de ventilație prin gravitație sunt:

 respectarea raportului dintre suprafața de evacuare și cea de admisie (de exemplu 1:0,7)

 diferența dintre temperatura exterioară și cea interioară de cel puțin 5ºC

 înălțimea canalului de evacuare a aerului (cu cât este mai înalt, cu atât circulația aerului este mai bună)

 izolarea/învelirea și etanșeitatea canalului de evacuare

 suprafața netedă a pereților

 plasarea unui ventilator la capătul canalului de evacuare pentru tirajul aerului din canal.

Potrivit recomandărilor, sistemul de ventilație din adăpostul pentru cabaline trebuie să asigure 4-8 schimburi de aer pe oră.

Microprocesoarele utilizate în ventilația mecanică permit o automatizare completă a ventilării. Acestea controlează ventilatoarele, filtrele gurilor de admisie și dispozitivele de reglare a gurilor de admisie și evacuare, etc.

Totuși, cel mai bun microclimat în adăpost se poate obține prin ventilația naturală.

Pentru stabilirea dimensiunilor sistemului de ventilație dintr-un adăpost pentru cabaline se poate utiliza următorul tabel, împreună cu ecuațiile din Morsing și colaboratorii, 1999.

Recomandări:

Volumul minim de aer din adăpost trebuie să fie de minim 30 m³ per capita.

Sistemul de ventilație trebuie să asigure cel puțin 4 schimburi de aer pe oră.

Ventilarea insuficientă

Ventilarea insuficientă este una dintre cele mai frecvente erori care se comit în cazul sistemelor de adăpost pentru cai. Caii sunt obișnuiți să trăiască în aer liber. De aceea, întreținerea în clădiri mici, supraîncălzite, insuficient iluminate și aerisite le periclitează sănătatea și, în special, sistemul respirator. Amoniacul emanat de urină și intrat în componența aerului interior irită sistemul respirator și afectează sistemul imunitar. Din această cauză, în special mânjii ținuți prea mult în adăpost, sunt vulnerabili la bolile pulmonare.

Amoniacul, praful din așternut și furaje, sporii de fungi, vaporii și metanul au tendința să se grupeze și să se concentreze în partea de jos a boxei cu sistem de întreținere liber, precum și a ușilor și pereților, ceea ce face ca animalele (în special cele întinse pe așternut) să inhaleze acest amestec. Întrucât ușile și ferestrele deschise nu asigură o ventilație eficientă în zona de la nivelul pardoselii, deschiderile în pereții boxelor cu stabulație liberă, precum și ușile și pereții adăpostului pot îmbunătăți aerisirea spațiilor în care caii petrec cel mai mult timp (Evans și col. 1990).

Tipuri de adăposturi și padocuri

Soluția cea mai bună pentru întreținerea cailor depinde de condițiile climatice și scopul în care urmează a fi exploatați. Fermele de creștere a cailor trebuie să răspundă unor cerințe diferite față de micile grajduri sau centre profesionale de echitație. Caii ținuți în boxe cu întreținere legată sau în boxele individuale în sistem de întreținere liberă sunt ușor de controlat. Totuși, acestea oferă posibilități reduse de contacte sociale și mișcare. Tipurile de adăposturi variază de la construcțiile semideschise la adăposturi profesionale de dimensiuni mari. La cai, cerințele legate de spațiu sunt dictate de înălțimea la greabăn: cu cât exemplarul este mai înalt, cu atât spațiul necesar este mai mare. În practică, alocarea spațiului depinde de sistemul de stabulație: caii sunt ținuți legați la stand/în boxe cu întreținere legată, în boxe individuale cu întreținere liberă sau în grupuri.

Avantajele și dezavantajele diferitelor tipuri de sisteme de adăpost pentru cabaline (Ventorp și Michanek, 1995).

Dimensiunile adăpostului pentru diferite categorii de cai

Adăposturile și accesoriile pentru cai trebuie realizate în raport cu dimensiunile cailor și poneilor. Prin urmare, întotdeauna se ia în considerare spațiul necesar cabalinelor atunci când se află în poziție ortostatică sau decubitală. În același timp, este foarte important să se țină cont de pozițiile naturale ale cailor în timp ce stau în picioare și se hrănesc. Comportamentul cailor în timp ce se așează/se întind sau se ridică este descris în secțiunea 2.3. Spațiul necesar pentru cai este determinat de înălțimea la greabăn și de lungimea și lățimea corpului calului, așa cum este ilustrat mai jos.

Dimensiunile cailor și poneilor (Ventorp și Michanek, 1995).

Dimensiunile cailor și poneilor (Ventorp și Michanek, 1995).

Boxele individuale cu întreținere liberă

O metodă de întreținere a cailor este să se asigure boxe individuale de întreținere liberă în cadrul adăpostului. Caii pot fi ținuți și în aer liber, astfel încât fiecare boxă se deschide direct la exterior și, eventual, către culoare de trecere spre padocuri exterioare care asigură un climat similar celui din exterior. În majoritatea cazurilor, acoperișul unei boxe individuale cu acces liber în padocuri exterioare este prevăzut cu o streașină/prelungire pentru a proteja calul și a acoperi culoarul de trecere. Padocurile pentru mișcare pot fi cu acces direct la fiecare boxă, atât pentru boxele individuale cu întreținere liberă din adăposturi, cât și pentru boxele individuale cu acces în exterior.

Boxe individuale.

Un avantaj al boxelor individuale în sistem de întreținere liberă este dat de faptul că animalele nu se confruntă cu restricții. Acestea se pot construi și amplasa astfel încât caii să poată privi împrejurimile și să poată atinge alți cai din vecinătate. Astfel, caii pot avea contact vizual și se pot bucura de compania altor indivizi. Dacă boxa individuală oferă acces direct la un padoc individual de mișcare, majoritatea nevoilor naturale ale calului sunt satisfăcute. Întreținerea cailor sub același acoperiș facilitează munca, întrucât totul este mai accesibil. Personalul și caii sunt protejați de condițiile meteorogice adverse. Acesta poate fi un sistem economic, mai ales dacă se utilizează o construcție deja existentă. Un dezavantaj al întreținerii cailor în același adăpost este riscul de răspândire a bolilor infecțioase și prafului ridicat prin mișcarea așternutului de paie. Boxele individuale în sistem de stabulație liberă necesită mai puțin efort decât adăposturile cu întreținere legată și asigură calului mai multă libertate.

Latura cea mai scurtă trebuie să fie 1,5 x înălțimea la greabăn.

Tabelul cu dimensiunile celor mai importante rase de cai din România.

Adăposturi cu întreținere legată

Adăposturile cu întreținere legată facilitează controlul și supravegherea cailor, dar oferă posibilități reduse de mișcare și contact social.

Caii care fac zilnic mișcare de antrenament nu au probleme de sănătate dacă sunt ținuți în adăposturi cu întreținere legată, comparativ cu cei din boxe individuale în sistem de întreținere liberă. Totuși, dacă nu au parte de un antrenament zilnic suficient, caii pot dezvolta afecțiuni ale copitelor și membrelor și sunt mai predispuși la colici. Boxele individuale în sistem de întreținere liberă răspund mai bine nevoilor de sănătate și asigură menținerea cailor într-o formă fizică bună. Sub aspectul spațiului, adăposturile cu întreținere legată sunt mai economice și necesită cantități mai mici de așternut decât boxele individuale cu întreținere liberă.

Măsuri recomandate:

Raportat la un cal cu greutatea de 550 kg:

Adăposturile cu întreținere legată trebuie să aibă lățimea standurilor de legare a cailor de cel puțin 1,0 –1,1 x înălțimea la greabăn și lungimea standurilor de legare de cel puțin 2 x înălțimea la greabăn (aproximativ 3,1 metri).

Caii din adăposturile cu întreținere legată trebuie să aibă posibilitatea de a efectua suficientă mișcare în fiecare zi.

Caii întreținuți individual trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea de a stabili contacte sociale cu alți cai, în padoc.

Adăposturi semideschise

În general, acestea se prezintă sub forma unor adăposturi cu trei pereți. Caii se simt bine în adăposturile tradiționale și în adăposturile semideschise cu acces liber în padoc sau pe pășune. Totuși, funcționalitatea acestor adăposturi depinde de climă, peisaj/relief, starea solului, etc. Construcția și întreținerea acestor adăposturi nu implică costuri mari și reduce principalele probleme legate de întreținerea cailor, precum munca depusă, ventilația și riscul de incendiu. Unul dintre dezavantaje constă în controlul cailor, mai dificil de realizat, în special în ceea ce privește dieta și exercițiile. O altă problemă o poate reprezenta alimentarea cu apă, în special în condiții de temperatură scăzută. Pentru caii care nu sunt întreținuți în exterior, trebuie să se asigure acces la adăpost și umbră.

Măsuri recomandate:

Raportat la un cal cu greutatea de 550 kg:

Se poate utiliza un șopron deja existent în scopul transformării lui cu investiții minime într-un adăpost corespunzător pentru cabaline, fără a necesita demolarea sa și construcția unui adăpost nou. Este necesar ca acesta să aibă cel puțin două uși laterale dacă este deschis în partea frontală, iar suprafața minimă este de 2 m² pe 100 kg greutate corporală.

Sistem de întreținere liberă în grupuri

Acest sistem de adăpost reunește toate avantajele boxelor individuale cu întreținere liberă, la care se adaugă posibilitățile sporite de contact social și mișcare. Este soluția de întreținere a cabalinelor în adăpost care oferă cele mai bune condiții de satisfacere a nevoilor naturale ale animalelor, în special dacă se asigură acces direct în padocuri sau pe pășune. Alte beneficii rezultă din costurile mai mici, efort redus și cantitățile mai reduse de așternut.

Întreținerea liberă în grupuri este adecvată mai ales pentru tineretul cabalin, întrucât oferă posibilitățile de mișcare și contact social necesare pentru dezvoltarea corectă. Cel mai mare dezavantaj al acestui sistem este acela că mișcarea și dieta sunt greu de controlat la nivel individual și caii sunt mai predispuși la răniri, iar îmbolnăvirile sunt mai greu de detectat. În plus, este necesar să se mențină aceeași componență a unui grup de cabaline în sistem de întreținere liberă, deoarece este dificil să se introducă exemplare noi.

Este important să existe posibilitatea ca toți caii să fie legați pentru furajare, țesălat și îngrijire. Spațiile pentru întreținere liberă în grup trebuie să fie construite astfel încât caii cu un rang inferior în ierarhia grupului să se poată feri din calea celor cu ranguri superioare.

Dimensiunile recomandate pentru întreținerea liberă cu și fără acces în padoc sau pe pășune:

Raportat la un cal cu greutatea de 550 kg:

Suprafața pe cap de animal: Cai adulți: (2 x înălțimea la greabăn)²

Tineret: 12-24 luni: 75 % din suprafața pentru cai adulți

0-12 luni: 50 % din suprafața pentru cai adulți

Cel puțin: 10 m² pentru caii adulți în general

15 m² pentru iepe cu mânji

Dacă se folosește o singură hrănitoare pentru furajele fibroase și furajele combinate, este recomandat să se asigure 1 metru de furajare per capita.

Padocul de mișcare

Caii au nevoie să se miște liber în padocuri. Se recomandă asigurarea de acces în grupuri (3-4 cai), pentru cel puțin 1-2 ore pe zi. Padocul trebuie să fie suficient de mare pentru a le permite cailor să se miște liber și să fugă din fața agresiunii animalelor cu ranguri superioare în ierarhia grupului (este necesar ca padocul să aibă cel puțin 50×100 metri). Este nevoie de un gard solid și suficient de înalt pentru a descuraja caii care vor să evadeze. Pentru padocurile de mișcare se poate utiliza un gard realizat din stâlpi și bârne de lemn. Distanța bârnelor față sol nu trebuie să fie atât de mică încât un cal să-și poată trece piciorul peste și nici atât de mare încât să permită unui mânz sau ponei să treacă pe sub gard. Colțurile gardului trebuie să fie rotunjite pentru ca un cal în galop să nu se izbească de gard și pentru a evita îngrămădirea tuturor cailor într-un colț. În cazul padocurilor adiacente, este bine să existe spațiu între garduri sau să se țină caii despărțiți prin alte metode. În acest fel se împiedică luptele dintre cai pe deasupra gardurilor.

Recomandări:

Este necesar existența unui gard solid. Acesta trebuie să aibă o înălțime de 1-1,8 metri, în funcție de dimensiunile poneiului/calului; se recomandă folosirea a două rânduri de bârne. La cai, înălțimea minimă recomandată pentru gard este de 1,2 metri (cu 0,5 metri mai înalt la armăsari, iar rândul cel mai de jos de bârne să fie la o înălțime de circa 0,7 metri față de sol. În padoc este indicat să se asigure acces la apă, furaje fibroase (se recomandă ieslea cu grătare), adăpost și umbră.

Gardurile electrice trebuie să fie în concordanță cu legislația europeană care va stabili puterea maximă admisă pentru fire.

Camera harnașamentelor

În majoritatea adăposturilor este necesar să existe o cameră pentru depozitarea echipamentelor, precum frâie, căpestre, șei, etc. Pentru a preveni umezirea și mucegăirea harnașamentului, în acest spațiu este indicat să existe sisteme de încălzire și ventilație. Deoarece costurile de achiziție a harnașamentului sunt în cele mai multe cazuri ridicate, este indicat ca încăperea respectivă să se poată încuia, acest lucru putând fi și o cerință a companiilor de asigurare. De asemenea, trebuie să existe un frigider pentru stocarea medicamentelor, etc.

Indicații utile pentru realizarea fermelor de cabaline:

1. Adăpostul trebuie realizat astfel încât să prevină rănirea cailor. În practică, aceasta înseamnă că sistemul de adăpost depinde de scopul în care sunt folosiți caii.

Este recomandat să se țină seama de următoarele aspecte care pot apărea:

cuie ieșite în afară/proeminente etc.

margini drepte tăioase, colțuri, etc.

geamuri neprotejate

fire de la instalația electrică sau alte instalații neprotejate sau expuse

orice construcții în care caii/poneii s-ar putea înțepeni

gardurile electrice insuficient de puternice și când nu sunt alimentate cu suficientă tensiune electrică

porți stricate

zonele noroioase din jurul intrărilor în padoc și pe pășune

sârmă ghimpată.

2. Adăpostul trebuie să permită calului să se miște și să aibă contacte sociale pe cât mai mult posibil.

3.Spațiile de întreținere a cabalinelor trebuie să fie ușor de curățat.

4.Adăpostul trebuie să ofere un microclimat sănătos, ceea ce presupune:

• un volum de aer suficient pentru cal

• schimb de aer suficient

• niveluri propice de temperatură și umiditate

• posibilități de menținere a unor niveluri scăzute de gaze, praf, etc. în aer

 Înălțimea corespunzătoare pentru a evita accidentele.

5.Adăpostul trebuie să fie ușor de traversat împreună cu animalele.

6. Nu uitați să asigurați o camera de harnașamente și depozit de furaje.

Depozitele de furaje

Pentru depozitarea furajelor în podul de la adăpost (de obicei pentru depozitarea fânului și paielor), trebuie să se aibă în vedere faptul că acoperișul nu permite trecerea gazelor și că mirosul din interior nu trebuie să se impregneze în furaje. Furajele depozitate au rol de strat izolator pentru acoperiș, protejând construcția de pierderile excesive de căldură.

Dacă nu există un pod utilizabil, furajele fibroase pot fi depozitate în construcții separate (hambare și șoproane).

Depozitarea și conservarea furajelor combinate

Furajele combinate sunt produse uscate și de aceea sunt ușor de depozitat. De asemenea, sunt ușor de transportat și administrat la animale. Acestea sunt depozitate în saci sau cutii de lemn acoperite cu plăci de tablă metalică, fiind protejate de rozătoare și insecte. Se evită contactul furajelor sau al sacilor cu pardoseala. De aceea, o soluție bună este să se depoziteze sacii cu furaje combinate pe paleți de lemn.

Facilitățile de depozitare a furajelor trebuie să aibă o pardoseală netedă și plată, aerul trebuie să fie uscat și nu foarte rece. Este indicat ca spațiul utilizat pentru depozitarea furajelor să nu fie departe de cai. Furajele concentrate (în special grăunțele de ovăz) pot fi depozitate și în celule de siloz. Dacă celulele de siloz sunt amplasate prea departe de zona de furajare a animalelor, se pot utiliza transportoare cu melc și furniza cerealele direct în boxe sau alte containere din adăpost.

Depozitarea, conservarea și transportul furajelor fibroase și materialelor pentru așternut

Spațiile folosite pentru depozitarea și conservarea furajelor trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

menținerea calității furajelor

reducerea la minim a pierderilor rezultate din depozitare,

facilitarea manipulării, furnizării și transportului furajelor și așternutului.

Capacitatea recomandată a construcției folosită pentru depozitarea furajelor pe cap de cabalină trebuie să fie următoarea:

Fânul

Fânul și paiele depozitate își păstrează o calitate bună dacă sunt ferite de umezeală. Spațiile de depozitare a fânului (șoproane, hambare și poduri de adăpost) trebuie să îndeplinească cerințele de menținere a conținutului de umiditate la un nivel mai redus de 14%. Un conținut mai mare de umiditate poate duce la încingerea și mucegăirea fânului. Dacă conținutul de umiditate este în mod specific unul ridicat, fânul se poate usca. Fânul și paiele se pot stoca și în aer liber, dar trebuie acoperite cu folie.

Când se stabilește soluția și ruta de transport a fânului și paielor la locul de depozitare și de acolo la boxa din adăpost, în interiorul fermei, se urmărește reducerea la minim a pierderilor cauzate de transport, în special a părților plantelor cu cea mai mare valoare nutritivă – frunzele. În situația în care umiditatea fânului sau paielor crește, se recomandă uscarea cu aer rece sau cald, utilizând un ventilator electric.

Paiele

În general, pentru așternut se utilizează paiele de cereale. Acestea cresc confortul calului în adăpost și pot suplimenta rația zilnică de furaje. O caracteristică de bază a așternutului este capacitatea de absorbție. Furajarea cailor cu paie este foarte importantă. Pe lângă aportul de fibre la dieta cu furaje combinate (în special pelete), paiele au un impact pozitiv asupra echilibrului psihologic al calului, deoarece consumul ține animalul ocupat. Acest lucru poate contribui la prevenirea viciilor de comportament specifice întreținerii în adăpost.

Furajele suculente și morcovii

Facilitățile de depozitare și metoda de distribuire a rădăcinoaselor este foarte importantă. Spațiul respectiv trebuie să protejeze furajele de îngheț. În același timp, este necesar un spațiu și o metodă de spălare a tuberculilor. Aceasta este o condiție necesară pentru includerea acestor furaje în rații. Din cauza metodei specifice de recoltare, morcovii sunt întodeauna, într-o anumită măsură, contaminați cu pământ, acest lucru fiind dăunător pentru digestia și funcționarea tractului digestiv al cabalinelor. Morcovii sunt de obicei spălați în afara adăpostului sau într-un spațiu în care sunt spălați caii (în acest caz, pentru spălat se folosesc căruciorul sau roaba în care sunt aduși morcovii în boxe). În acest fel, morcovii se pot spăla de mai multe ori, până când sunt suficient de curați. Morcovii sunt un furaj relativ scump, utilizat sezonier (toamnă-iarnă) și în cantități mici (nu mai mult de 5 kg de morcov pe cap de cabalină zilnic). Atunci când se administrează cu regularitate cantități mici de morcov, pentru depozitare se folosește de obicei o boxă liberă din adăpost.

Silozul de graminee

Producția și utilizarea sa devine din ce în ce mai populară în România, îndeosebi în efectivele mari de cai. Este de preferat silozul de graminee cu un conținut de substanță uscată de 50-60%. Calitatea și condițiile de conservare sunt esențiale pentru utilizarea silozului de graminee în furajarea cailor. Caii sunt foarte susceptibili la intoxicarea cu siloz de graminee contaminat și putred. Dacă silozul de graminee este depozitat în baloți înfășurați în folie de plastic, trebuie folosite cel puțin 6 straturi de folie.

Baloții pot fi depozitați practic oriunde, cu condiția să fie respectate reglementările privind distanța față de alte construcții și facilități. Un strat nivelator ușor, de exemplu un strat de nisip, reduce riscul de deteriorare a foliei de plastic. Pentru manipularea baloților se pot utiliza cele mai cunoscute tipuri de încărcătoare.

Un aspect important constă în verificarea etanșeității baloților de siloz de graminee. Aceștia trebuie protejați de păsări și de rozătoare. Înainte de furajarea cailor cu siloz de graminee, trebuie să ne asigurăm că acesta este de bună calitate. Silozul de graminee mucegăit și care a fost balotat împreună cu animale mici moarte poate cauza otrăvirea și moartea animalului. O prezentare detaliată a depozitelor de furaje se poate găsi în lucrarea “Sisteme de depozitare a furajelor. Standarde de ferme”.

Protecția mediului înconjurător și mediul de lucru

Cerințele privind depozitarea și manipularea dejecțiilor provenite de la cai

Dejecțiile sunt o sursă importantă de substanțe organice deoarece sporesc fertilitatea solului și valoarea nutritivă a culturilor.

Cantitatea zilnică necesară de așternut (paie) se ridică la 5 kg pentru un cal întreținut în adăpost timp de 205 zile. Conținutul de substanță uscată din dejecții, cu furaje administrate în adăpost, este de 25%, iar în timpul pășunatului de 22%.

Modalitățile de stocare a dejecțiilor au un impact ridicat asupra conținutului de nutrienți. Formarea corectă a grămezii, compactarea și menținerea temperaturii și umidității optime creează condiții favorabile pentru fermentare. Dacă dejecțiile sunt depozitate în condiții improprii, pierderile de azot pot depăși 50%. Atunci când depozitarea se face corect, acestea se ridică la 10% din conținutul inițial de azot. Pierderile de componenți din dejecții și poluarea mediului înconjurător pot fi evitate dacă se utilizează o platformă pentru stocarea dejecțiilor.

Platforma trebuie să permită stocarea dejecțiilor pentru 6 luni. Greutatea dejecțiilor de la cabaline este de 0,65 tone pe m3.

Suprafața necesară a platformei raportat la un cal cu greutatea corporală de 600 kg este de 3,4 m2 la o înălțime a depozitului de dejecții de 2,5 m, pentru depozitarea pe o perioadă de 6 luni.

Suprafața recomandată a unei platforme care deservește un adăpost de 20 de cai este de 68 m2 (3,4 m2 x 20).

Este recomandat ca dejecțiile să fie îndepărtate zilnic din adăpost și transportate la platformă manual – cu furca, lopata, roaba sau vagonetul. În adăposturile mai mari, pentru îndepărtarea dejecțiilor, se utilizează tractorul cu remorcă.

Dejecțiile fermentate se scot de pe platformă și se transportă în câmp cu o remorcă. Se aplică folosind o cisternă pentru împrăștierea dejecțiilor, iar terenul trebuie arat imediat primăvara (aprilie) și toamna (octombrie). Doza maximă de dejecții împrăștiată pe câmp trebuie să nu depășească 170 kg N pe hectar, spre exemplu 15 tone de dejecții de cal pe hectar + conform Codului de bune practici în agricultură.

După fermentarea în platformă, dejecțiile de cai pot fi compostate în grămezi realizate în câmp. Totuși, nu trebuie neglijat faptul că pierderea de substanțe organice în acest caz ajunge la 35%.

Distanțele minime recomandate de amplasare a plaformei de stocare a dejecțiilor față de alte facilități sunt următoarele:

• 15 metri față de fântâni

• 4 metri față de parcela învecinată,

• 30 metri față de ferestrele și ușile construcțiilor rezidențiale din parcela învecinată

• 50 metri față de clădirile în care sunt procesate și depozitate produse alimentare

• 10 metri față de facilitățile de depozitare a furajelor și cerealelor

• 5 metri față de celule de siloz de cereale și furaje

• 10 metri față de celulele de silozuri de fermentare.

Informații detaliate referitoare la stocarea dejecțiilor sunt oferite în manualul dezvoltat în cadrul proiectului “Sisteme de depozitare a dejecțiilor. Standarde de fermă”.

Zonele de odihnă și padocurile uscate

Multe dintre construcțiile aflate în perimetrul din jurul adăposturilor necesită îmbunătățiri. Zonele din jurul adăpostului, inclusiv padocurile uscate și zonele de odihnă, trebuie să fie bine drenate. Aceasta nu este doar o măsură de prevenire a poluării cu N, P și K, ci și a accidentelor, deoarece zonele uscate de trecere spre adăposturi și zonele de odihnă reduc riscul de rănire când solul îngheață. Platforma de stocare a dejecțiilor trebuie întreținută corespunzător, astfel încât să nu se transforme într-un loc plin de muște. Pentru menținerea sub control a paraziților, sunt de preferat padocurile uscate și bine drenate, acoperite cu prundiș.

Padocurile uscate și zonele de odihnă trebuie să fie suficient de mari pentru a reduce riscul de accidente. Caii întreținuți individual în zona de odihnă nu sunt influențați de suprafață. Suprafața zonei de odihnă nu are impact asupra efortului fizic depus de cal (nu contează dacă zona de odihnă are 1.115 m² sau 581 m²). Totuși, zonele de odihnă mai mici de 20 x 40 metri nu sunt recomandate, deoarece se uzează foarte repede. În consecință, zonele de odihnă trebuie să aibă întotdeauna cel puțin 800 m². Zonele de odihnă cu suprafață redusă implică întodeauna un risc de poluare a perimetrului din jur. Pentru a reduce acest risc, este indicat ca dejecțiile să fie îndepărtate din zona de odihnă și depozitate în platforme speciale. Ca soluție alternativă, zona de odihnă trebuie să fie suficient de mare pentru a permite cailor să pască, astfel încât iarba să poată absorbi substanțele nutritive din dejecții.

Deoarece aparatul digestiv al cabalinelor nu tolerează bine pauzele în consumul de furaje, este important să se administreze fân și paie în padocurile uscate și zonele de odihnă. În prezent, pe piață există o serie de containere pentru furajare. Totodată, în padoc trebuie să se asigure accesul animalului la apă potabilă de calitate.

Recomandări:

• Nu sunt recomandate zone de odihnă cu suprafața mai mică de 20 x 40 metri.

Calul care consumă fân dintr-o iesle metalică în care fânul și silozul se mențin uscate, fără a fi contaminate cu dejecții sau corpuri străine.

Exemplu de padoc uscat conținând nisip sau talaș.

Sursă de poză;http://www.fabricadecauciuc.ro/articole-tehnice-cauciuc/pavaje-pavele-pardoseli-dale-din-cauciuc/

8.3. Așternutul în adăposturile pentru cai; impactul așternutului asupra emisiilor de NH3

Materialele optime pentru așternut nu generează probleme de igienă în adăposturi. Acestea absorb în mod eficient umezeala și amoniacul, sunt ușor și eficient de folosit și, de asemenea, ușor de împrăștiat pe câmp fără efecte negative asupra mediului. După tratare și stocare, dejecțiile trebuie să fie gata pregătite pentru utilizarea sub formă de îngrășăminte sau materiale pentru îmbunătățirea calității solului. Este important să nu rezulte volume mari de dejecții deoarece costurile de stocare a dejecțiilor sunt relativ mari. Amestecul de fân în așternut reprezintă o sursă majoră de spori fungici în adăpostul pentru cabaline.

Concentrația de amoniac din aerul interior depinde de calitatea și cantitatea materialelor pentru așternut și de condițiile de management ale dejecțiilor. Întregul lanț de manipulare a dejecțiilor, de la cal la aplicarea pe câmp, trebuie să se realizeze astfel încât utilizarea dejecțiilor să fie acceptabilă din punct de vedere al protecției mediului înconjurător.

Cel mai utilizate materiale pentru așternut sunt paiele de orz, ovăz, secară sau grâu. Pentru caii care obișnuiesc să consume prea mult din materialul de așternut se pot folosi cu atenție paiele de rapiță.

Există și alte materiale care pot fi folosite pentru realizarea așternutului: talaș, turbă, cânepă, in, rumeguș, deșeuri din hârtie de ziar și amestecul turbă-paie. Turba și amestecurile cu turbă au cea mai bună capacitate de a absorbi amoniacul, reține apa și conținutul de substanțe nutritive din dejecții. Cantitatea de fungi și bacterii din deșeurile de hârtie de ziar și materialele lemnoase este mai redusă decât la paie, in, cânepă și turbă. Comparativ cu talașul, hârtia și rumegușul, paiele conțin mai mult praf care ajunge să fie inhalat de cai. Prin urmare, pentru caii alergici se recomandă folosirea altor materiale decât paiele. Temperatura de compostare în platforma de stocare a dejecțiilor pentru toate tipurile de materiale pentru așternut este suficient de ridicată pentru a distruge parțial paraziții și semințele. La o lună de la compostare, dejecțiile amestecate cu turbă pot fi aplicate. Totuși, folosirea turbei la așternut are un dezavantaj. Aceasta conține mult praf și cauzează murdărirea cailor transpirați. Situația se poate remedia dacă se adaugă apă.

Rumegușul și mușchiul de turbă au cea mai mare capacitate de retenție a apei. Cantitatea de așternut necesară pentru a reține 10 litri de lichid este de 9,7 kilograme de rumeguș și de până la 14,7 kilograme de turbă. Paiele lungi au cea mai mică capacitate de reținere. Pentru a reține 10 litri de lichid sunt necesare 66,7 kilograme de paie.

Așa cum este indicat în tabelul următor, cantitatea de dejecții solide produse depinde de tipul de materiale folosite la așternut.

Conform tabelului 9.4, dejecțiile de pe așternutul de paie au un volum dublu comparativ cu alte materiale pentru așternut. Volumul anual utilizat pe cap de cabalină este de 19,5 m³, în timp ce pentru turbă este de 9,8 m³.

Concluzii

Din așternutul de paie rezultă dejecții care sunt dificil de administrat pe câmp cu un dispozitiv obișnuit de împrăștiere a dejecțiilor și cauzează pierderi ridicate de azot.

La turbă rezultă dejecții compacte, ușor de împrăștiat pe câmp; generează pierderi reduse de azot și are cea mai bună capacitate de absorbție a azotului.

La talaș rezultă dejecții compacte. Pierderile de azot se situează între valorile pentru turbă și paie.

Ciclul azotului și managementul acestuia

Este important ca dejecțiile să fie gestionate ca un produs secundar al creșterii cabalinelor. De aceea, este recomandat să se realizeze un plan de management al dejecțiilor și materialelor pentru așternut. Dejecțiile pot fi utilizate pentru creșterea plantelor și pentru sistematizare peisagistică.

Creșterea și exploatarea durabilă a cabalinelor înseamnă că dejecțiile și așternutul sunt administrate pe același teren sau pe un teren similar unde sunt cultivate furaje pentru cai.

După aplicarea pe câmp, azotul, fosforul și potasiul sunt absorbite de culturile care servesc ulterior drept hrană pentru cai. Majoritatea conținutului de N, P și K din culturi se regăsește ulterior în dejecții. Dacă dejecțiile se reîntorc pe câmp, se constată reluarea ciclului. Dacă furajele pentru cai sunt cultivate în fermă, se reia acolo ciclul pentru cea mai mare parte din N, P și K. În cazul fermelor care achiziționează furajele și le introduc în sistemul fermei, poate apărea un surplus de N, P și K. În mod ideal, N, P și K trebuie aplicate înapoi pe terenul arabil, astfel încât să nu se întrerupă ciclul azotului și al celorlalte elemente nutritive.

Toate dejecțiile și materialele de așternut provenite de la cabaline care nu sunt reintroduse în compoziția terenului arabil întrerup ciclul și creează un risc de apariție a problemelor de mediu.

Ciclul azotului implică o serie de procese care sporesc sau reduc substanțele nutritive. Azotul poate fi fixat în sol cu ajutorul speciilor de plante leguminose care îl preiau direct din aer sub formă de amoniac (NH3) din compoziția aerului și îl fixează, sub formă de azot organic ca și azotat (NO3) .

Ciclul azotului în fermele de creștere a cabalinelor care produc propriile furaje

sau achiziționează furajele de la o fermă învecinată, returnând în schimb dejecțiile.

Siguranța manipulării cailor

Manipularea corectă a cailor se face prin contactul și cooperarea cu animalul.

Reguli de siguranță pentru manipularea cailor:

calm și răbdare

hotărâre și fermitate

blândețe

folosirea puterii de convingere și niciodată a forței.

Aceste reguli se aplică mai ales pentru caii tineri, al căror temperament se formează în mare măsură sub influența stăpânului.

Contactele regulate și zilnice dezvoltă obediența și încrederea calului în oameni.

Următoarele manifestări trebuie evitate:

nervozitate în manipularea calului

aplicarea de rele tratamente pentru cai

mișcări bruște, neașteptate

zgomot în adăpost

apropierea de cai din spate, brusc și fără nicio avertizare (un cal surprins poate lovi cu copitele).

Astfel de comportamente produc reacții rapide, nervozitate sau stări de teamă. Relele tratamente aplicate cailor le trezesc instinctele de supraviețuire, ceea ce antrenează reflexele de auto-apărare (mușcatul, lovirea cu copitele). De asemenea, aceste tratamente se fixează în memoria cailor și pot conduce la apariția ulterioară a viciilor comportamentale, precum și un comportament rău și periculos la adresa personalului.

Este recomandat ca pe boxele sau grajdurile în care sunt ținuți caii răutăcioși sau vicioși să se monteze panouri cu semne de avertizare.

Pentru evitarea accidentelor este important să se respecte următoarele recomandări:

Atunci când o persoană intră în boxă sau în adăpost trebuie să li se dea de știre și cailor. Persoana trebuie să fie sigură că animalul este conștient de prezența sa. Chiar dacă animalul este calm, orice zgomot sau mișcare accidentală în preajma sa îl poate lua prin surprindere și determina să reacționeze dur și să lovească cu copita, să smucească/să apuce și să fugă. În situația în care calul este timid în contact cu oamenii, trebuie încurajat cu răbdare. Înainte de a intra în boxă, persoana trebuie să se asigure că animalul se dă la o parte pentru a-i face loc. Persoana trebuie să fie atentă să nu fie înghesuită în perete, marginile hrănitorii sau colțul boxei.

Recomandări:

Mânjii trebuie să aibă contacte dese cu oamenii pentru a se deprinde să fie manipulați și legați.

Caii trebuie antrenați pentru a se lăsa conduși și transportați.

Caii trebuie tratați astfel încât să nu le fie frică de oameni.

8.8. Protecția împotriva incendiilor

Adăpostul trebuie amplasat, proiectat și construit astfel încât să se prevină izbucnirea și răspândirea incendiilor. Construcția se proiectează astfel încât, în caz de incendiu, să rămână stabilă pentru un anumit interval de timp. Acest lucru ar trebui să permită evacuarea animalelor și a personalului, precum și o operațiune de salvare. Așternutul și fânul depozitate în adăposturi sunt materiale uscate și inflamabile. Este de ajuns doar o scânteie pentru ca adăpostul să ia foc. În astfel de condiții, focul se răspândește foarte repede. Calul poate supraviețui doar dacă incendiul este stins în circa 30 de secunde. De aceea, personalul trebuie să reacționeze foarte rapid, iar timpul pentru orice acțiune este limitat. Pentru a putea folosi eficient acest interval de timp, este important să se ia în considerare anumite proceduri de urgență adaptate la un adăpost anume. Echipamentul de stingere a incendiului – extinctoarele și păturile – trebuie păstrate întotdeauna în locuri ușor accesibile și marcate corespunzător.

Fumatul trebuie strict interzis atât în interiorul adăpostului, cât și în exteriorul său. Panoul inscripționat cu semnul pentru “Fumatul interzis” trebuie montat în exteriorul construcției.

În cazul în care incendiul izbucnește în apropierea clădirii, caii se pregătesc pentru evacuare. Trebuie scoși din adăpost în cel mai scurt timp posibil. Atunci când caii amenințați refuză să se miște, este indicat să li se acopere capul (cu pături sau jachete). Una din cele mai simple căi de prevenire a incendiilor constă în întreținerea curățeniei și a ordinii în adăpost.

Fermele mari pot folosi un echipament electronic cu senzori de fum. Acest sistem poate fi conectat la o alarmă de incendiu.

Nu uitați de măsurile cunoscute sub denumirea generală de “Proceduri pentru situații de urgență” în caz de incendiu.

9. Facilități pentru antrenament

În perioada actuală, facilitățile pentru antrenament sunt o componentă importantă a unui centru hipic modern.

9.1. Manejuri interioare/acoperite

Manejul interior presupune costuri ridicate, dar reprezintă o investiție necesară într-un club de echitație mare, destinat activităților sportive sau care oferă programe de călărie pentru agrement. Un manej interior permite desfășurarea activităților de călărie independent de condițiile meteorologice. Călăria este posibilă chiar și în condiții nefavorabile (de exemplu condiții de ploaie, teren înghețat, etc.). Pe lângă destinația obișnuită – cum ar fi: antrenarea cailor, competiții hipice și călăria de agrement, manejul interior poate servi și la dresaj/antrenarea cailor cu alonja, asigurarea de posibilități de mișcare liberă pentru cai, organizarea de expoziții de cai și prezentări de rase cabaline. În cazul grupurilor de reproducție, manejul interior poate fi utilizat și ca loc pentru împerechere.

Execuția construcției și dimensiunile recomandate

În majoritatea cazurilor, manejurile interioare sunt realizate în relație cu adăposturile, cu un culoar de trecere din adăpost în manej. Acestea pot fi construite și separat. În acest caz, manejurile sunt construcții tip hală fără piloni de susținere, așa cum este prezentat de mai jos.

Exemple de construcții pentru hale de călărie.

a) Fermă portal/ tip foarfecă pe piloni ficși

b) Cadru triplu articulat cu muchie exterioară

c) Cadru triplu articulat

d) Cadru dublu articulat

e) Cadru triplu articulat

f) Grindă arcuită pe piloni ficși

g) Cadru dublu articulat

h) Cadru triplu îmbinat

Dimensiunile unui manej interior depind de tipul de construcție folosit și de fondurile disponibile. Lungimea manejului poate varia, de obicei acesta fiind realizat din module din grinzi din lemn tratat sau oțel. Pilonii axiali dispuși la diverse distanțe susțin grinzile (de exemplu: distanța între piloni – 6 metri, deschidere/arc – 24 metri). Pereții care suportă greutatea sunt în general realizați din zidărie de cărămidă sau tablă. Se recomandă utilizarea unui acoperiș izolat.

Mărimea manejului se stabiliște de obicei în funcție de dimensiunile obligatorii conforme cu cerințele Federeației Ecvestre Internaționale (FEI) privind dimensiunile unui manej de formă patrulateră – de exemplu suprafața netă a manejului trebuie să fie de cel puțin 20 x 40 metri sau 20 x 60 metri cu o zonă de margine întărită pentru călărie, lată de 3 metri (lățimea indicată a zonei de margine în dreptul intrării este de 5 metri). Având în vedere aceste aspecte, suprafața minimă a unui spațiu de călărie trebuie să fie de 26 x 48 metri.

În același timp, dimensiunile manejului depind de activitățile desfășurate de clubul de echitație (de exemplu organizarea de competiții și disciplinele incluse: dresaj, sărituri, voltije, etc.). În cazul în care este posibil, manejul interior trebuie să aibă un culoar de legătură cu arena exterioară. Înălțimea manejului în punctul cel mai de jos nu trebuie să fie mai mică de 4 metri (măsurat de la nivelul bazei).

Imagini care susțin necesitatea de a lua în calcul o înălțime specifică pentru hala de călărie (Desen realizat de: Danish Agricultural Advisory Service).

Înălțimea generală a calului și a călărețului ( adult și copil) sursă de imagine din Naufert

Intrarea

Se recomandă ca intrarea în manejul interior să fie amplasată în anumite zone, așa cum este indicat în figura 10.3. Este necesar ca porțile să fie ușor de deschis/închis de către un jocheu care ține calul de frâu. Cel mai utilizate sunt porțile culisante. Atunci când se folosesc porți obișnuite, este de preferat ca acestea să se deschidă în exterior. Dimensiunile porților trebuie să permită accesul unui tractor cu echipament pentru întreținerea suprafeței de călărie, precum și al unui camion de tonaj mediu. Dimensiunile obișnuite sunt de 3 metri lățime și 3,8 metri înălțime. Pentru intrările secundare, se recomandă lățimea de 1,2 metri și înălțimea de 2,8 metri.

Schiță care prezintă amplsarea porților de acces în manej (Autor: Schnitzer, 1970).

Baza

Este necesar ca baza unui manej interior să ofere siguranță calului și jocheului, să asigure stabilitatea calului. De asemenea, suprafața manejului nu trebuie să fie prăfuită și în același timp să aibă elasticitate/să fie maleabilă și ușor de întreținut. Exemple de materiale pentru execuția bazei:

Strat compact de argilă și nivelat care creează o suprafață cu asperități, aproximativ 10 cm de nisip și 15 cm de sol din păduri de conifere, care poate fi amestecat cu talaș.

Strat compact și nivelat de argilă care creează o suprafață cu asperități, strat de rumeguș amestecat cu nisip (70%: 30%).

Baza artificială sau bază din deșeuri reciclate, de exemplu amestec de nisip cu granule de cauciuc, furdale (resturi de la prelucrarea lânii, pieilor, tutunului).

Parapetul

Parapetul este dispus de jurul împrejurul spațiului manejului acoperit. Este indicat ca acesta să fie executat din panouri înclinate, care să protejeze genunchii jocheului, evitând contactul.

La construcția parapetului se utilizează panouri verticale asamblate. Înălțimea recomandată a acestuia este de 1,5 – 2 metri. În figura 10.4 sunt prezentate câteva exemple de construcție a parapetului.

Schițe și dimensiunie pentru diferite tipuri de parapete (Schnitzer, 1991).

Oglinzile

Oglinzile permit jocheului să-și estimeze poziția în șa. De asemenea, permit controlul poziției de călărie. Oglinzile se amplasează în centrul laturii mai lungi a arenei, pe cel puțin 2,5 metri, precum și pe latura mai scurtă, pe toată lungimea sau cel puțin în ambele colțuri, astfel încât persoana care călărește să-și poată controla poziția în șa.

Lungimea unei oglinzi variază între 1,7 – 2 metri, iar lățimea indicată este de minim 1,5 metri. Este recomandat să existe posibilitatea de deviație/de curbare față de perete a marginii de sus a oglinzii pentru a asigura o posibilitate optimă de control al calului de către jocheu (din punct de vedere al vizibilității).

Facilități/Tribune pentru spectatori

Manejurile acoperite, care găzduiesc competiții de echitație, expoziții de rase sau alte evenimente cu participarea publicului, trebuie dotate cu facilități pentru spectatori. Aceste tribune se dispun pe lungimea arenei sau pe lățime. Locurile trebuie poziționate astfel încât spectatorii să nu privească dintr-un unghi prea ascuțit. În figura 10.5 sunt redate exemple de astfel de facilități.

Diferite tipuri de construcții pentru tribune în arenele hipice acoperite (Desen realizat de: Danish Agricultural Advisory Service).

Alte dotări

Iluminatul

Ferestrele sau suprafețele acoperite cu geamuri montate în pereții, frontonul sau acoperișul manejului acoperit asigură un iluminat natural. Cantitatea de lumina naturală recomandată se ridică la 200 lucși.

În general, ventilația manejului se face prin gravitație, de exemplu prin ventilatoare montate în coama acoperișului și ferestre, a căror deschidere poate fi controlată de la nivelul solului. Este recomandat ca manejul să fie dotat cu o instalație de stropire a suprafeței de călărie, pentru a evita ridicarea în exces a prafului. Instalația respectivă se poate realizată din țevi paralele dispuse sub acoperiș, de-a lungul axului mai lung al manejului. Un alt tip de instalație este un echipament care se glisează pe un cursor montat pe axul principal al acoperișului. Cea mai simplă soluție de stropire a suprafeței manejului constă în instalarea în interior a unor aspersoare de grădină. Pentru întreținerea și nivelarea suprafeței se pot folosi utilaje montate pe tractor. Astfel de utilaje pot răzui suprafața/baza și să o niveleze.

Potrivit regulilor disciplinei ecvestre, pe pereții manejului este necesar să fie montate etichete indicatoare cu litere.

10.2. Facilități pentru antrenament în aer liber

Atunci când se ia în considerare realizarea de facilități pentru antrenament în aer liber este foarte important să existe teren suficient pentru activitățile zilnice și condiții de siguranță. Zonele din jurul facilităților pentru antrenament, acoperite și în aer liber, trebuie amenajate astfel încât să suporte traficul și să fie bine drenate.

Este important să se ia în calcul forțele exercitate asupra aceluiași teren de caii care tropăie zilnic, an de an, indiferent de condițiile meteorologice. Poate mai mult decât oricare alte animale domestice, caii exercită o presiune mare asupra solului. Întrebuințarea suprafețelor de antrenament și necesitatea de a fi utilizabile indiferent de starea vremii necesită o tehnică de execuție specială.

Dimensiunile facilităților pentru antrenament/competiție

Nu există nicio regulă standard pentru mărimea unei arene hipice, cu excepția celor destinate competițiilor, unde o arenă standard pentru dresaj trebuie să aibă cel puțin 20 x 40 metri. Între spectatori și arenele de competiție, este recomandat să existe o zonă liberă de cel puțin 20 metri. Totuși, ca o regulă generală, nu este indicat ca hipodromul să aibă o lățime mai mică de 15 metri, întrucât curbele sunt prea strânse.

Amplasarea

Atunci când se stabilește amplasamentul, este important să se ia în calcul structura stratului de la suprafață și a substratului, nivelul pânzei freatice și drenarea naturală. Ori de câte ori este posibil, execuția arenei se realizează deasupra nivelului solului, pentru a facilita drenarea. De asemenea, se iau în calcul următoarele aspecte:

Panta terenului

Factorii meteorologici predominanți (vântul)

Proximitatea față de adăposturi

Accesul la căile de comunicație

Posibilități de extindere

Proximitatea față de factori disturbatori vizuali sau auditivi

Intrarea

Poarta principală trebuie să fie suficient de mare pentru a permite accesul unui camion de dimensiuni medii, care livrează diverse materiale pentru amenajarea suprafeței de călărie, etc. Prin urmare, lățimea recomandată este de cel puțin 3 metri.

Drenarea

Drenarea eficientă asigură scurgerea apei în spațiul din jurul arenei și nu în interiorul acesteia. De asemenea, drenarea trebuie să asigure scurgerea rapidă a cantității de apă care cade pe suprafața arenei. Apa de suprafață care afectează stratul de la baza fundației se drenează către zonele exterioare arenei.

În general, nu e nevoie de realizarea de drenuri în interiorul arenei, dacă aceasta este executată deasupra nivelului solului pe un teren nivelat.

Suprafața

Materialele utilizate pentru amenajarea suprafețelor de călărie sunt foarte variate. Cel mai frecvent se folosesc diferitele tipuri de nisipuri (fără argilă), talaș (10-15 mm), materiale plastice/cauciuc, precum și amestecuri ale acestora. În general, se utilizează nisipul, deoarece este ieftin, ușor de întreținut și durabil. Timp de mulți ani, suprafețele pentru călărie au fost realizate din talaș. Acesta se folosește în special în combinație cu nisipul. Mixtura asigură o suprafață rezistentă, stabilă și flexibilă.

De multe ori, suprafețele de călărie sunt realizate din mai multe straturi: subsolul, stratul portant și stratul superior (suprafața de călărie) – a se vedea de mai jos

Exemplu de execuție a suprafeței arenei de călărie în aer liber (Lilleng, 1995).

Dacă terenul este deja acoperit cu nisip stabil și fără pietre, nu mai este nevoie să se aplice o astfel de construcție specială. Dacă este necesar, arena hipică se nivelează și se drenează. Este de preferat să se amestece în stratul superior câțiva centimetri de talaș rugos. Pentru anumite tipuri de soluri este posibil să fie necesar să se utilizeze o membrană de drenaj. Aceasta acționează ca o barieră care împiedică pătrunderea nisipului grosier în sol și amestecarea solului cu stratul de nisip grosier și distrugerea stratului de drenaj.

Pistele circulare

Diametrul recomandat al unei piste circulare variază de la 15 la 22 de metri. Pista circulară trebuie împrejmuită cu un gard sigur sau, dacă este posibil, să fie complet inclusă într-o hală de călărie. Suprafața pistei se realizează conform principiilor prezentate în cazul arenelor exterioare/hipodromului și manejului acoperit.

Arene în aer liber pentru dresaj/antrenarea cu alonjă, echitație și conducerea de atelaje.

Împrejmuirea

În funcție de destinația arenelor hipice, acestea pot fi împrejmuite cu plase de gard joase sau cu garduri mai înalte din stâlpi și bârne de lemn.

Zona din jurul arenei trebuie împrejmuită din motive de siguranță. Rândul de sus de bârne se montează la o înălțime de circa 1,5 metri. Dacă se utilizează și un al doilea rând de bârne, în partea de jos, este indicat ca acesta să fie montat la aproximativ 0,6 metri. Înălțimea indicată pentru plasele de gard joase folosite la arenele de dresaj este de circa 40 cm.

Facilități pentru spectatori

Dacă arena găzduiește competiții și spectacole hipice, este nevoie de o tribună de mari dimensiuni. În cazul în care au loc competiții, trebuie luată în considerare necesitatea toaletelor, a serviciilor de catering și a zonelor de fumat.

Iluminatul

Pentru ca arena să fie utilizabilă pe toată durata anului este necesar un iluminat adecvat.

Lumina din arena trebuie să fie distribuită în mod corespunzător.

Capitolul VI.PROIECTUL…………………………………… pag

VI.I.Tipologia locuintelor traditionale in judetul Harhita

VI.II.Orasul

1.2. Cadrul geografic general ……….………………………..………. pag.

1.3. Clima ……………………………………………..……..………… pag.

1.4. Populația ………………………………………………………………………….. pag.

1.5. Economia …………………………………………………………………………. pag.

VI.III. Cadrul teoretic si legal privind constructiile in municipiul Miercurea Ciuc

……………………………..…..……..……… pag.

2.1. Norme arhitectonice pentru servicii publice…………….…….…… pag.

2.2.Regulamentul de urbanism pentru Zona Baile Jigodin-M Ciuc….. pag.

ADDÉNDA

Aceast capitol prezintă pentru o mai bună înțelegere a lucrării, această parte vine în ajutor cu informații generale și de ordin legislativ referitoare la zona municipiul Miercurea Ciuc.

Introducere

Municipiul Miercurea Ciuc este oraș verde prin prezența pronunțată a peisajului natural exterior orașului în interiorul său: cele două lanțuri muntoase Munții Ciucului și Munții Harghitei, fiind dominante ale perspectivelor din oraș, asigurând un fundal de valoare direcțiilor care se deschid din peisajul construit. Peisajul natural are un rol decisiv în conturarea caracterului municipiului, în identificarea așa numitului brand urban. Cele mai importante componente ale celor două categorii sunt cursul Oltului, dealurile Șumuleu, lacul și pădurea-parc Șuta, o zonă recent inclusă în aria protejată- Aria Naturală Băile Jigodin- Csihányos, respectiv zona Lunca Mare. De asemenea, elemente valoroase de peisaj se află in zona trupului Harghita Băi. Acestea constituie cel mai important potențial, demn de valorificat al orașului.

Protejarea și dezvoltarea ofertei naturale și antropice, punerea ei în legătură cu locuirea, dar și cu alte unități funcționale ale orașului, reglementarea relației limită arie construită/ construibilă- peisajul natural, reducerea surselor interne și externe de poluare, accesibilizarea elementelor naturale din teritoriul apropiat, interconectarea elementelor de peisaj într-o rețea verde cuprinzând dotări de agrement și posibile atracții turistice de diferite tipuri, sunt măsuri menite să întărească vocația rezidențială și turistică a orașului și să-i contureze identitatea în cadrul concurenței interurbane regionale.

Integrată unui concept ecologic și turistic coerent la nivel regional, rețeaua verde se dezvoltă în coordonare cu rețeaua urbană oraș-clustere. Cele două sisteme se susțin și deservesc reciproc.

Evoluția arealului edificat are ca principal criteriu protejarea și extinderea rețelei verzi. Aceasta, la rândul ei, asigură calitatea ecologică și configurează coridoarele de legătură interne ale sistemului urban.

Rata medie națională pe județ a copiilor cu dizabilități este de 2,7%. Din care in jud Hraghita 1000 de copii au probleme cu dizapilitati.

Stiind ca centrele de recuperare pentru acesti copii sunt la Brasov, Alba Iulia, Oradea, Arad, Ploiesti ,Craiova, Bucuresti, Iasi, iar zona centrala a tarii nu dispune suficiente centre, de aceea am ales amplasamentul in Miercurea Ciuc, situat in centrul judetului Harghita.

Potentialul de dezvoltare a orasului Miercurea Ciuc se bazeaza pe : poziție geografică: în centrul țării, la intersecția unor căi rutiere și feroviare importante, în mijlocul Depresiunii Ciucului, o zonă cu o bogată tradiție în agricultură, viticultură și silvicultură.

Turismul, locuirea și administrația sunt cele trei vocații principale ale orașului. Miercurea Ciuc poate deveni un loc cu o bună calitate a vieții. Mediul natural se bucură de o relație privilegiată cu natura, de proximitatea elementului natural aproape în fiecare zonă rezidențială. Dezvoltarea în continuare a acestei relații oraș-natură, extinderea și modernizarea infrastructurii aferente locuirii. Destinațiile turistice variate- sportive, cultural- religioase, de tratament prin interconectare pot deveni oferte atractive pentru vizitatori de-a lungul întregului an conferind astfel orașului un caracter turistic mult mai accentuat.

Situl se afla in apropierea arterei majore de circulatie E578 strada Brasovului, la periferia orasului, in mijlocul naturii ferita de poluare, galagie, avand totodata o frumoasa belvedere catre oras si respectiv catre natura.

Este una dintre cele mai bune zone cu potential mare pentru un asemenea amplasament, avand suficient spatiu pentru functiunile pe care le va adaposti.

Zona a devenit statiune balneoclimaterica datorita izvoarelor de aici, calde si reci, cunoscute de catre localnici. Izvoarele din statiunea Baile Jigodin au calitati terapeutice fiind bicarbonate, calcice, sodice, carbogazoase, feruginoase si hipotone. Apa minerala de aici este indicata in cure externe, in boli ale sistemului nervos periferic, in boli ale aparatului cardiovascular, in sindrome nevrotice si arteriopatii cronice periferice plus alte afectiuni.

De asemenea aceasta apa este indicata si in cure interne, in afectiunile dischineziei biliare, in cure de colereza, litiaza biliara si alte afectiui digestive.

Zona ofera oportunitatea pentru echitatie cu diferite trasee organizate care vor fi accesibile atat pentru tratamentul copiilor cu dizabilitati cat si pentru public.

Conceptul meu implica atat oamenii cu dizabilitati cat si oamenii sanatosi, realizarea unui proiect in care acestia sa isi desfasoare activitatea impreuna nefiind o bariera ideologica, fara motive de marginalizare.

Din punct de vedere volumetric am studiat casele taranesti si traditia zonei respective, zona avand un caracter rural, in vecinatate avand case de vacanta, propunerea este una asemanatoare cu o adaptare mai moderna din punct de vedere al texturilor.

Planimetric am urmarit curbele de nivel, cu retrageri de la frontul stradal si de la padure si am tinut cont si de studiul de insorire, conform stasului. Volumele sunt organizate in asa fel incat sa am parte si de o belvedere cat mai mare.

Jigodin (în maghiară Csíkzsögöd) a fost până în 1930 un sat din județul Harghita, Transilvania, România. Din anul 1930 a devenit un cartier al orașului Miercurea Ciuc, în partea de sud a acestuia, așezat pe malul pârâului Fitód. O parte a vechiului sat a devenit stațiune balneară (Jigodin Băi). Oltul părăsește Bazinul Ciucului de Mijloc la Strâmtoarea Jigodinului.

Statiunea balneoclimaterica de interes local Jigodin-Băi este situata la la 652 m altitudine, la 3 km sud-vest de Miercurea Ciuc, in Depresiunea Ciuc si este localitate componenta a municipiului Miercurea Ciuc.

Situarea la poalele Muntilor Harghita, climatul de depresiune intramontana precum si prezenta apelor minerale carbogazoase au permis dezvoltarea unei statiuni specializate pe tratarea afectiunilor cardiovasculare (hipertensiune arteriala) si ale tubului digestiv (gastrite cronice, tulburari ale colonului).

Izvoarele din stațiunea Băile Jigodin au calități terapeutice fiind bicarbonate, calcice, sodice, carbogazoase, feruginoase și hipotone.

Apa minerală de aici este indicată în cure interne, în afecțiunile dischineziei biliare, în cure de colereză, litiază biliară și alte afecțiuni digestive.

De asemenea această apă este indicată și în cure externe, în boli ale sistemului nervos periferic, în boli ale aparatului cardiovascular, în sindrome nevrotice și arteriopatii cronice periferice plus alte afecțiuni.

Pentru bolnavi și pentru cei dornici de băi balneo-climaterice locația Băilor Jigodin are amenajate două bazine în aer liber, de asemenea o baie caldă ce dispune de 53 de văni, o saună și totodată un bazin acoperit.

În această stațiune balneo-climaterică există posibilități de cazare multiple deoarece aici se găsesc hoteluri, vile, moteluri, pensiuni și de asemenea campinguri.

Totodată cei sosiți aici în stațiune se pot bucura de drumeții în împrejurimi, în municipiul Miercurea–Ciuc și de asemenea în apropiere se află Cetatea Jigodin ale cărei ruine pot fi vizitate de iubitorii de istorie.

Pentru utilizarea apelor minerale cu efect terapeutic s-a infiintat un bazin in aer liber, apoi cu bai cu cada si o piscina acoperita.

Apa minerala de la Jigodin se recomanda in tratarea afectiunilor sistemului digestiv, vascular, reumatice, renale si nervoase.

Din anul 2005 s-a reabilitat centrul de tratament unde, pe langa piscina acoperita cu apa minerala incalzita, bai cu cada si mofeta, se ofera servicii de wellness, sauna, masaj si solariu, astfel asigurand posibilitati de recreere pentru toate varstele.

Jigodin Bai, judetul Harghita este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Tinutul Secuiesc, obiectiv pe care nu ar trebui sa-l ratati daca va aflati in apropiere.

Obiective turistice in zona Jigodin Bai: ruinele cetatii Jigodin; casa memoriala si monumental funerar "Nagy Imre"(in localitate); biserica romano-catolica din localitate; conacul Miko(in localitate); statiunea balneoclimaterica Baile Tusnad; muntii Harghitei; statiunea de iarna Harghita Bai; Cheile Varghisului; pestera Meresti;

Activitati: tratamente in statiune; bai in bazinele din statiune; schi si snowboarding pe partiile din Harghita Bai, Baile Tusnad, Miercurea Ciuc; mountainbiking; vizitarea pesterii Meresti si a celorlalte pesteri din Cheile Varghisului;

Atractii turistice: Biserica catolica din Jigodin a fost construita in secolul al 15-lea in stil gotic, care pastreaza astazi urmele unei reconstructii in stil baroc din secolul al 18-lea. Altarul dublu a fost construit in secolul al 17-lea, dar pictura altarului este si mai veche. Biserica reformata a fost construita in 1875.

Galeria Nagy Imre, precum si casa natala si mormantul pictorului – casa memoriala care este o casuta construita in stil popular se afla pe langa galerie. Cenusa pictorului a fost situata in zidul exterior al atelierului de langa casa natala a artistului. Casa natala pastreaza obiectele de zi de zi, obiectele personale, mobilierul, cartile si picturile ne-terminate ale artistului.

Jigodin este un loc preferat al celor care iubesc drumetiile, are si partie de schi, dar locul de camping in prezent nu functioneaza.

http://www.harghita.ro/rom/7/71/71zsogodfurdo.html

Elemente extra/ periurbane de peisaj, arii protejate.

1.Oltul. Naturalizarea cursului Oltului, în concordanță cu intensficarea folosirii lui pentru agrement, parțial demarată deja (traseul pentru cicliști Greenways) constituie primul pas în sporirea prezenței Oltului în oraș, în peisajul urban. Sursele de poluare enumerate în partea de analiză vor trebui dezafectate, iar zonele deja afectate reabilitate. Astfel culoarul Oltului poate deveni unul dintre elementele majore ale rețelei verzi.

3.Aria naturală protejată Jigodin- Csihányos. Rezervația naturală Băile Jigodin-Csihányos a fost creată în 2003. Lipsa protecției instituționalizate îngreunează păstrarea unor elemente de peisaj valoroase în celelalte zone ale orașului.

Legături verzi –rețele peisagere. O categorie aparte o constituie rețelele peisagere, care pot fluentiza legăturile urbane, căile de comunicare între oraș și mediul natural înconjurător și cele din interiorul orașului. O experiență pozitivă în acest sens o reprezintă proiectul realizat recent, intitulat “Drumul apelor minerale”. Realizarea coridorului ecologic în partea de sudest al zonei Zonele verzi amenajate din interiorul cartierelor de locuit și cele din centru nu sunt interconectate și nici conectate corespunzător cu mediul natural din jurul orașului, în mare măsură din cauza infrastructurii, a dotărilor de loisir, sport, turism și agrement insuficient dezvoltate.

Rețeaua verde Miercurea Ciuc leagă și elementele de peisaj din teritoriu, integrându-le conceptului eco-turistic de ansamblu. Pădurile înconjurătoare (pădurea parc Șuta, pădurea Jigodin etc.) pe lângă destinațiile de agrement tradiționale/ Băile Miercurea Ciuc, Băile Jigodin, Szécseny/ pot deveni tot atâtea destinații pentru drumeții sau turism de week-end. 

O astfel de accepțiune a peisajului, care nu se limitează la elementele naturale deosebite, spectaculoase, ci include în demersul de protejare, restaurare și proiectare întregul teritoriu are implicații pozitive nu numai punctual ci asupra calității vieții în ansamblu. Tocmai de aceea, prezervarea calităților ecologice și ambientale ale cadrului natural nu poate fi realizată decât în corelare cu dezvoltarea teritorială a structurii urbane. Un posibil brand ecologic al orașului, pe termen mediu și lung este în primul rând legat de valorificarea poziției sale în cadrul natural. „Orașul verde” este parte indisolubilă a unei regiuni cu aceleași calități ale mediului, o regiune „verde” (din fericire mediul natural învecinat nu a fost afectat iremediabil, însă se impun măsuri de protecție preventivă ca parte a unei planificări strategice). Conservarea și dezvoltarea unei relații fluente, armonioase între Miercurea Ciuc și cadrul său natural extins este deci vitală.

4.3Utilizarea terenurilor – reglementarea utilizărilor va asigura caracterul central și urban al zonei

4.3.1 Utilizări permise

Sunt permise utilizări de tipurile Instituții publice și servicii (Is.), Locuințe colective cu regim mic, mediu și mare de înălțime (Lb./LI.), Parcuri, amenajări pentru spații verzi, recreere, perdele de protecție (P.), Căi de comunicație rutiere și construcțiile aferente

(CC.r.). Subcategoriile funcționale recomandate, precum și zonificarea funțională sunt explicitate în planul studiului preliminar (anexat)

4.3.2Utilizări interzise

-nu se va admite extinderea sau modernizarea unităților industriale, agricole, sau logistice existente în zonă (fabrici sau ateliere producătoare sau prelucrătoare, depozite cu sau fără desfacere, garaje sau service auto, activități cu caracter agricol)

-nu se va admite amplasarea în zonă a funcțiunilor industriale, agricole sau logistice, nici conversia unor clădiri existente pentru asemenea utilizări

-nu se va admite amplasarea în zonă a locuințelor individuale (case izolate sau cuplate)

4.4Amplasarea construcțiilor. Tipologii

Pentru zona Centru Est, zonă de tranzit între spațiul natural și oraș, se urmărește o configurație morfologică deschisă, permisivă, care asigură pătrunderea spațiilor verzi în interiorul orașului și păstrează relații directe și vizuale cît mai ample spre cadrul natural. Structura urbană rarefiată va păstra coridoare înverzite, cu precădere pe direcția est-vest, atît sub formă de plantații de aliniament pentru străzi, cît și sub forma de pasaje sau alei pietonale și parcuri (vezi studiu preliminar).

Se vor reglementa retragerile necesare față de aliniamente și față de celelalte pentru a asigura caracterul verde și deschis dpdv spațial al străzilor existente și propuse.

De asemenea, se va reglementa un Procent de Ocupare al Terenului mai mic decît 50%, pentru a asigura un procent ridicat de spații libere.

Limita estică a zonei Centru Est va fi astfel configurată încît să marcheze spațial terminația orașului (accente verticale, fronturi întrerupte, plantații etc) fără a obtura însă relația est-vest. Prin PUZ, pot fi identificate elemente ale fondului construit care pot fi revalorificate și se pot propune spre reconversie, în cadrul utilizărilor admise.

Se vor fixa prin RLU toți parametri specificați în Ghidul privind metodologia de elaborare și conținutul-cadru al PUZ.

PLAN URBANISTIC ZONAL, STR. BRADULUI/ FENYŐ U. – STR. DÉNES LÁSZLÓ U. MIERCUREA CIUC

TEMA DE PROIECTARE

1. Situația actuală. Generalități.

Zona face parte din interspațiul care separă două entități urbane majore ale orașului: cartierul Tudor, construit în anii 70 și 80, și Jigodin, sat înglobat în municipiu. Cele două cartiere constituie terminația sudică a orașului, rămînînd însă, deși învecinate direct, slab relaționate.

Arealul este dominat de Dealul Spitalului, o colină parțial împădurită care marchează silueta orașului dinspre sud și vest. Obiectivele publice care ocupă parțial colina (policlinica, spitalul județean și rezervoarele de apă potabilă) impun un regim de protecție sanitară pentru suprafețele învecinate. Aceste restricții au conservat pînă în prezent elementele de peisaj ale părții superioare ale colinei. Utilizarea predominantă a suprafețelor din zonă este cea agricolă.

Întregul areal din jurul Dealului Spitalului face, în ultimii ani, obiectul unei presiuni imobiliare aflate în creștere. Zonele cu cele mai intense activități de construcții sunt strada Mikó și suprafața cuprinsă între străzile Bradului/Fenyő u. și Dénes László. În același timp, pentru această zonă au fost elaborate și aprobate o serie de planuri urbanistice zonale și de detaliu. În lipsa unei planificări coordonatoare, planurile urbanistice izolate și elaborate, de cele mai multe ori, pentru a susține proiecte individuale, riscă să producă pe tremen mediu și lung situații disfuncționale și conflictuale la nivelul întregului cartier.

În zona de studiu au fost construite sau se află în șantier case unifamiliale izolate în lungul străzilor Bradului/ Fenyő, Tudor Vladimirescu și Dénes László. Rețeaua stradală și edilitară din interiorul zonei este nemordenizată. Strada Bradului/ Fenyő u. este flancată pe ambele laturi de parcări și garaje improvizate aparținînd locuitorilor cartierului Tudor. Necesarul spațiilor de parcare la nivelul acestei străzi urmează să crească odată cu indicele de motorizare al localității.

2. Obiectivele Planului Urbanistic Zonal. Planul director “Dealul Spitalului”.

Planul Urbanistic Zonal str. Bradului – str. Dénes László u. este prima măsură planificativă coordonatoare care urmărește stabilizarea dezvoltării zonei Dealul Spitalului (vezi subzonele Z06 și Z07). Prezentul PUZ este precedat de un Plan Director pentru zona Dealul Spitalului, prin care sunt stabilite principalele repere ale dezvoltării și organizării spațiale a zonei pe termen mediu și lung. Alături de trasarea structurii majore a zonei, Planul Director stabilește etapele de urbanizare a suprafețelor libere. Zonarea propusă de Planul director corespunde pașilor de dezvoltare. Dezvoltarea fiecăreia dintre zonele numerotate Z01-Z12 va fi pregătită prin intermediul unui PUZ, putîndu-se, în funcție de necesar, asocia mai multe zone în cadrul unui PUZ. Toate planficările de tip PUZ vor fi corelate prin intermediul Planului Director, ale cărui prevederi vor fi incluse în temele program ale PUZ.

Principalele obiective ale Planului Director sunt:

-întîmpinarea, pe termen scurt, a presiunii imobiliare și prevenirea unor evoluții haotice

-asigurarea dezvoltării etapizate a zonei, prin delimitarea unor subzone dezvoltabile în perioade de timp planificabile

-prevenirea expansiunii necontrolate a orașului în cadrul natural prin instituirea unor limite pe termen mediu și lung

-trasarea structurii urbane majore (rețea principală de străzi, spații publice, tipuri de utilizări, relații). Structura urmărește în primul rînd relaționarea avantajoasă a cartierului Jigodin cu

cartierul Tudor și cu centrul orașului și medierea acestei legături prin intermediul unui nucleu verde de dotări și servicii, în special medicale.

-delimitarea și asigurarea unor rezerve de teren importante pentru dezvoltarea durabilă a zonei (viitoare străzi, spații publice, spații verzi, rezerve pt. dotările publice existente și viitoare etc)

-protejarea Dealului Spitalului, ca element valoros al peisajului urban din Miercurea Ciuc, prevenirea poluării peisajului prin ocupări necontrolate ale dealului cu construcții

-rezervarea unor culoare de legătură între cartierul Tudor și zona naturală de la sud-est. Culoarele vor avea caracter verde și predominant pietonal (alei pietonale, alei semicarosabile rezidențiale, grădini publice, terenuri de sport, străzi intens înverzite etc).

Prin intermediul Planului Urbanistic Zonal str. Bradului/ Fenyő u. – str. Dénes László u. se planifică și reglementează dezvoltarea și viabilizarea terenurilor din subzonele Z06 și Z07, parțial prin operațiuni de reparcelare. Planul va stabili noul parcelar, va trasa și organiza dpdv funcțional rețeaua de străzi, alei, spații publice și spații verzi, va desemna utilizarea terenului și va reglementa tipurile de ocupare a parcelelor.

3. Prezentarea zonei de studiu

Zona este delimitată de:

-la nord : strada Bradului/ Fenyő u.

-la vest și sud-vest: str. Tudor Vladimirescu u.și str. Dénes László u.

-la sud și la est: drumurile agricole notate A, B, C, pe planul de încadrare anexat

Suprafața zonei este de 19 ha.

În cadrul Planului Urbanistic General, zona este inclusă în UTR 19, avînd în componență următoarele subzone:

-Lm.u.e. – locuințe individuale existente cu regim mic de înălțime(P / P+2) cu caracter urban (caracter urban obligatoriu în cadrul trupului principal 1)

-Lm. u.p. – locuințe individuale propuse cu regim mic de înălțime(P / P+2) cu caracter urban (caracter urban obligatoriu în cadrul trupului principal 1)

Terenurile riverane străzilor Dénes László și Tudor Vladimirescu sunt parcelate și ocupate aproape integral. Modul predominant de ocupare este cel al locuințelor individuale. Restul suprafețelor se află în folosință agricolă, cu excepția unor construcții izolate realizate recent sau aflate în curs de realizare, unele dintre ele fără autorizațiile necesare.

4.5.1Accese auto

Principalele artere de legătură și acces în zonă vor rămîne strada Leliceni/ Szentlélek utca și bd. Frăției – str. Iancu de Hunedoara / Testvériség sugárút – Hunyadi János utca.

Prelungirea străzii Bradului/ Fenyő utca și conectarea ei la strada Leliceni/ Szentlélek utca realizează o legătură suplimentară cu zona “Dealul Spitalului” și cu Jigodin, legătură importantă odată cu dezvoltarea zonei rezidențiale între Jigodin și cartierul

Tudor. Penetrarea laturii sudice a zonei Centru Est (FILATEX) de către prelungirea străzii Bradului are rolul de accesa și activa fosta incintă industrială.

Vor fi prevăzute două străzi de acces a zonei interioare, ambele realizate prin prelungirea și modernizarea unor drumuri existente. Cele două străzi se vor desfășura pe direcția est-vest (EV) și pe direcția nord-sud (NS), avînd cîte o bandă pe sens și plantații de aliniament. Strada EV va primi un pronunțat caracter verde (plantații duble, spații verzi în lungul străzii, trotuare lărgite etc)

Opțional, se va păstra posibilitatea refacerii fostei străzi de legătură oraș-Șuta, actualmente principalul drum de deservire din cadrul platformei S.C. Hart. S.A.. Pentru accesarea suplimentară a suprafețelor vor fi prevăzute străzi secundare, colectate de către cele două accese interioare EV și NS. Accesele se vor planifica în funcție de obiectivele propuse în zonă, prin prezentul PUZ sau ulterior, prin PUD. Aleea Șuta/ Suta sétány și aleea Ciocîrliei/ Pacsirta sétány vor fi prelungite spre est și conectate.

Se va avea în vedere eficientizarea schemei de acces auto prin reducerea situațiilor de supraaccesare, adică cele în care o parcelă este mărginită de mai mult decît o singură cale de acces auto.

Pentru străzile existente se vor propune măsuri de modernizare și amenajare.

4. Accese pietonale

Suplimentar față de legăturile pietonale aferente străzilor de acces (trotuare), vor fi prevăzute alei exclusiv pietonale cu caracter verde, cu precădere pe direcția est-vest. Străzile orientate est-vest (existente sau propuse) vor avea trotuare extinse și plantații de aliniament. Întreaga zonă Centru Est va fi conectată cu zona de agrement Șuta prin intermediul unor alei pietonale și pentru bicicliști, care pot fi amenajate paralel drumurilor agricole existente. Planificarea acestora va avea în vedere extinderea în perspectivă a traseului ciclo-turistic Drumul Apelor Minerale pe traseul Jigodin-Șuta- Șumuleu-Lunca Mare-Olt.

4.5.3 Parcări

Prin RLU, toate locurile de parcare necesare unei dotări sau unei locuințe vor fi asigurate pe parcela proprie. Prin excepție, pentru vizitatori sau pentru opriri se pot utiliza și parcajele de pe domeniul public.

Reglementarea numărului de locuri de parcare necesare obiectivelor propuse în zonă se va face pe baza Regulamentului General de Urbanism (tabel anexa nr. 5) și a Normativului P 132-93, cu un spor de 10% datorat creșterii indicelui de motorizare.

Configurația străzilor propuse precum și măsurile de modernizare a celor existente vor include locuri de parcare publice.

5.Date de temă

5.1Generalități. Cadrul legal și cadrul consultativ

-se va respecta conținutul cadru reglementat pentru PUZ, cf. Ordinului Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului Nr. 176/N/16 August 2000 (vezi Ghid privind metodologia de elaborare și conținutul –cadru al Planului Urbanistic Zonal, indicativ G

Bibliografie

Publicații:

BOTNARIUC, N., VADINEANU, V., Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982;

IOAN, Augustin, Poverism, www.liternet.ro;

REYES, César, BARAONA POHL, Ethel, PIRILLO, Claudio, Arquitectura sostenible, Editura Pencil, Valencia, 2007;

SCHITTICH, Christian, In Detail Solar Architecture – Strategies Visions Concepts,

Editura Universitară “Ion Mincu”, București, Teză de Doctorat;

WINES James, Green Architecture, Editura Taschen, Köln, 2008;

Periodice:

Arhitectura, nr. 12, august-septembrie, 2002;

Arhitectura, nr 50, decembrie, 2006;

L’Architecture d’aujourd’hui, nr. 175, septembrie-octombrie, 1974;

Web-sites:

www.afhuk.org

www.architectureforhumanity.org

www.biosfera.com

www.ro.wikipedia.org

,,Tratarea autismului; pregătirea pentru o viațaă plină de sens

Pentru a putea pregăti pe cineva cu autism pentru o viață cît mai plină de sens, nu este de nevoie nici de terapii, nici de trucuri.Terapie prin îmbrățișare, terapie prin muzică , terapie cu ajutorul caliilor sau delfinilor, terapie subacvatică, terapie cu ajutorul tranbulinei, a cearșafurilor umede, nimic din ceea ce pare ciudat nu lipsește din lumea autismului. Se pare că nu există limite în felul în care se poate profita de deznădejdea unor oameni. Însă ceea ce este imprortant este să înțelegem autismul și să acționăm în consecință.,, Autismul-Teorie și intervenție educațională- Theo Peeters, Editura Polirom, Iași 2009

Centru pentru persoane cu dizabilități

Arhitect: José Javier Gallardo Ortega
Locația: Camino del Abejar, Zaragoza, Spaina
An: 2011
Mărimea terenului: 12,000 sqm
Fotograf: Jesús Granada

Atribuirea este motivată de necesitatea de a extinde Centrul de Neuropsihatrie “Doamna Noastră Carmen”, în Zaragoza. În prima fază este un centru nou pentru tinerii cu probleme de dizabilitate. În a doua fază va fi construit “ Modulul pentru Ateliere de lucru Profesionale”.

PROGRAM | Dispune de 10 dormitoare single și 8 camere duble cu toalete. Zonele comune sunt, două camere de zi și sala de mese. Programul este completat cu, recepția, , două birouri, spălătorie, birou, grupuri sanitare, camera pentru depozitare și camera pentru utilități.

GEOMETRIA | Planul nivelului este dreptunghiular, dimensiuni 15,5 x 65 m. Fațada are console, dar volumul clădirii se reduce în direcția nord, creând o curte unde le da voie pacienților să se bucure de lumina soarelui și să rămână acolo în timpul verii.

Acoperișul pentru cea mai mare parte, are formă de dinte cu pante variabile – abrupt la unele puncte – reflectă, din exterior, gradul de activitate mentală internă în legătură cu tipul de camere care o ocupă: odihna sau zona de dormit cu o pantă de 60%. Spațiul ocupat de personalul medical și îngrijitori a fost făcut cu acoperișuri plate.

MATERIAL/CULOARE | Fațada și acoperișul sunt acoperite cu o foaie roșie de zinc. Din punct de vedere istoric, aceste centre au fost cunoscute sub numele de aziluri dar au fost ascunse de societate. Dar “spital”, în latină, înseamnă "a primii ca oaspete".Culoarea roșie este un simbol care te face vizibil.

Școală penru copii surzi și cu dizabilități

Arhitect: China Southwest Architectural Design and Research Institute Corp. Ltd
Locația: Deyang, Sichuan, China
Mărimea terenului: 7998.0 sqm
An: 2012
Fotograf: Liu Yi

Școala Deyang pentru surzi și copii cu deficiențe intelectuale este o instituție de învățământ caritabilă, recrutarea copiilor cu handicap surdo-mut. Școala include predare, sport și facilități de cazare.

“Acasă" este proiectarea unui prototip, ne redau preocupările speciale pentru copii din campus. Împărțirea campusului la o scară-mică cu clădiri de diferite mărimi și acoperișuri înclinate în jurul unei curți centrale, formează un sat în miniatură. Camerele din fiecare clădire sunt orientate spre atrium, urmând relația “camere – atrium – curte “ pentru a crea interacțiuni multi-nivel dintre spațiile publice și cele private. Ideile cu acoperișuri înclinate și ferestre pătrate își au originea din desenele copiilor, ele se găsesc în imaginația lor, ca fiind case călduroase ce aparțin de inimile lor.

Atriumurile, curțile, precum și ferestrele cu diferite dimensiuni oferă diverse oportunități acelor “copii speciali” să exploreze lumea în diferite mărimi, inspirându-le interacțiuni prin care descoperă lumea înconjurătoare împreună, ceea ce ajută la dezvoltarea inteligenței. Arhitectura devine instrument pentru educație.

Centru de recuperare și reabilitare pentru copii cu problemă psihică

Arhitect: Sou Fujimoto Architects
Locația: Hokkaido, Japonia
An: 2006
Mărimea sitului: 14,590 sqm
Fotograf: Daici Ano și Sou Fujimoto

În imaginile de sus avem reprezentat centrul de tratament pentru copiii cu tulburări mintale, ei trăiesc împreună cu scopul de a-și redobândi sănătatea mintală. Se poate crede că această clădire este foarte specială când scriem despre ea.
Dacă ar fi posibilă construirea unei clădiri cu o astfel de metodă, am crede că ar fi o “clădire de vis”. Și pentru această metodă, surprinzător precizia planului o face posibilă.

Cu toate astea, prima caracteristică a metodei este acolo.
Deși, acest spațiu este creat ca urmare a unor procese de proiectare stricte și artificiale. Locul este vag, imprevizibil, cu multe probabilități. Ceva ce nu este menit sa produca un act de design intentionat si strict.

Locul are o scară mică unde copiii se pot ascunde, acesta face legătura cu zona de living. Deși acest spațiu nu are nici o funcție copiii se joacă în acest loc ca un om primitiv care interpretează în mod liber peisajul și trăiește foarte bine în el. Se ascund în spatele locului, urcă, se relaxează apoi fug de colo, colo.

Klöden, Egmont Liceul / Cebra- 13 May 2010

Cu prietenii noștri de la CEBRA recent am lucrat la un proiect pentru Sports Center. Extensia de 3.5 m2, va include soluții pentru sala de sport, aproape 50% din studenți participă la Egmont High School având o formă de handicap fie că sunt orbi, probleme mentale sau având membre amputate. Intitulat Kolden, lumea daneză pentru "glob", proiectul reflectă faptul că toată lumea este bine-venită.

Proiectarea sălii de sport se concentrează pe satisfacerea nevoilor lor. De exemplu, pentru a se asigura că persoanele cu handicap au posibilitatea de a se deplasa cu ușurință prin sală imobilul este conceput ca un spațiu unic mobilat cu elemente distincte, care servesc la mai multe funcții diferite. Variază în ambele elemente formă și textură unele sunt rotunde iar altele crestate. Deși diferite elemente sunt concepute pentru că se completează reciproc și formează un mediu de coeziune.

Cele șapte elemente se limitate printr-o pistă de rulare circulară, "Ecuator", care este potrivită pentru cursele în scaun cu rotile și de mers pe jos. Piesa se conectează, de asemenea, cu toate funcțiile la etajul superior și servește ca un balcon tradițional pentru diverse activități.

Fiecare element este, de asemenea, multi-funcțional; de exemplu panta "The Rock" permite studenților să-l folosească în moduri diferite. Unghiuri mai abrupt, activități de alpinism, în timp ce partea plată poate fii folostită pentru exercițiile scaunelor cu rotile.

Prin crearea unei arhitecturi care se concentrează pe un grup de utilizatori, în termeni de design, sala de sport este un proiect de success, care va permite în mod clar să se bucure de experiența lor.

ABORDAREA PRACTICA A TEMEI STUDIATE

Proiectarea clădirilor destinate copiilor cu dizabilități implică găsirea unor modalități de rezolvare funcțională și volumetrică strict adaptată utilizatorilor . Mai mult ,orientarea și deplasarea facilă, logică organizării spațiului și indiciile ușor memorabile care ajutăla alcătuirea unei hărți mentale a traseelor fac parte din limbajul de bază al conceperii unui astfelde edificiu . Stratul senzorial al spațiilor nu trebuie să lipsească, făcând experiența locului mul tmai profundă .,,Tema studiată mai sus “

Centru de reabilitare pentru copii cu dizabilități“ ,se adresează celor peste 1.000 de copii ce prezintă probleme de dizabilitate psihică și fizică din arealul de interes al centrului . Acest program complex propune reintegrarea socială , economică și culturală a copiilor, precum și dezvoltarea  abilităților  existente , relaxarea și tratarea problemelor psihice și fizice. Amplasamentul ales are deja o istorie proprie , situl aflându-se în Miercurea Ciuc- Băile Jigodin……….. Programul include realizarea unei grajd cu manej si cu depozite necesare pentru cai si ponei , o parte medicală de diagnosticare și tratament , o zonă de dezvoltare a orientării și mobilității și cercetare în diverse terapii. Partea culturală a proiectului cuprinde ateliere de creații, de terapie de arta și muzică, auditoriumul pentru spectacole și conferințe și bibliotecă . Locuirea este necesară fiind rezolvată atât pentru copii ,,normali,, cât și pentru copii care participă la programele de rehabilitare . Partea de alimentație reprezentată printr-o cantină și o cafenea este amplasată în strânsă legătură cu zona medicală ,auditoriumul și locuirea . În centru se primesc loc și părinții copiilor care participă la activități împreună cu copilul. Asigurând și pentru părinți diverse terapii .Terenul de echitație și spațiul de joacă învecinată cu terenul exterior de joacă auo poziție izolată și sunt împrejurate de spații verzi . Legătura corpurilor de clădire cu exteriorul este dată de diversitatea tratării curților în concordanță cu funcțiunea adiacentă .

 În urma studiilor efectuate și a discuțiilor directe cu persoane cu dizabilități asupra temei aleseam selectat elemente pozitive care ar trebui introduse în clădirile destinate copiilor cu deficiențe și elemente care ar trebui evitate într-un astfel de mediu .

Pentru întelegerea spațiului, un copil cu dizabilitate bazează pe toate simțurile care îi sunt active , combinând informațiile primite pentru a ajunge la o certitudine în ceea ce privește mediul înconjurător imediat. Copii cu dizabilități au nevoie de mai mult timp pentru a se acomoda cu un mediu nou. Prin explorarea spațiului din punct de vedere acustic , olfactiv șitactil , relaționează cu spațiul arhitectural și devin conștienți de împrejurimi .Mediul construit oferă oportunitatea de a stimula toate simțurile.

Sensibilitatea pentru frumos a devenit atat de profundă încât creatorii au lăsat la o parte ideea de arhitectură universală , făcută pentru întreg trupul uman și nu doar pentru ochi . Inumanitatea arhitecturii contemporane și a orașelor este pusă atât de către filozofi cât și de către teoreticieni pe seama unui dezechilibru al sistemului senzorial , acesta fiind datorat privilegierii unuia dintre simțuri și anume văzul .

Interior

Orientarea în spațiu trebuie să fie facilă și fluidă , existând în permanență elemente tactile sau auditive care ajută utilizatorul să recunoască zona în care se află și să găsească cu ușurință direcția către obiectivul la care trebuie să ajungă . Coridoarele ample facilitează navigarea în interiorul clădirii .

Rectangularitatea formelor organizează circulațiile într-un mod logic și ușor dereținut . Texturile pardoselii variază în funcție de zonele funcționale diferite și ajută la identificare a poziției în spațiu . Balustradele din lemn flanchează coridoarele și servesc deplasării rapide și sigure . Tratarea cu parchet a intersecțiilor de circulații sporește atenția atât prin textura diferităcât și prin sunetul specific sub acțiunea bastonului sau a pașilor . La extremitățile scărilor pentruprevenirea accidentelor sunt prevăzute benzi late de o jumătate de metru cu textură unică ceatenționează utilizatorul de prezența acestui obstacol . Tot pentru prevenirea evenimentelorneplăcute , ușile încăperilor adiacente coridoarelor se deschid înspre interiorul încăperii astfel elenu reprezintă un pericol pentru persoanele nevăzătoare care se deplasează în viteză pe lângăperete .Materialele folosite ca finisaje interioare (lemn, placaje, tencuială ) sunt menite a fi atât plăcute la atingere cât și a conferi confort acustic . Textura trebuie să fie potrivit de pronuntață pentru a da claritate sunetului și a nu provoca ecou puternic ce duce la derutarea utilizatorilor . Nuanțele contrastante sunt de mare ajutor persoanelor care cu stropul de vedere rămas pot percepe formemari și anumite culori și îmbogățesc experiența acestora în spațiul construit.  Lemnul dă o aromă deosebită spațiului participând împreună cu suprafața sa tactilă caldă la crearea legăturii între arhitectură și natură .Lumina pătrunde în clădire prin suprafețe vitrate mari , dublate de o coajă mobilă opacă a clădiriicare permite controlul desăvârșit al razelor solare .Astfel efectul deranjant al luminii directe prea puternice care este extrem de deranjant pentru persoanele cu sensibilitate pronunțată la lumină este evitat .În zonele în care lumina nu poate fi controlată , suprafetele vitrate sunt prevăzute din sticlă translucidă care lasă o lumină difuză blândă să pătrundă în interior.  Pentru zona de alimentație și holul principal al funcțiunii medicale iluminatul zenital parea fi soluția ideală. Strâns legat de spațiul interior este spațiul din proximitatea volumelor construite , care deasemenea trebuie strict conturat și detaliat privind nevoile specifice copiilor cu dizabilități .

Spațiul exterior

Spațiul exterior este divizat în două curți majore . Fiind zone deschise de dimensiuni mari , structurarea acestora a fost esențială pentru ușurarea orientării .Curtea centrului este concepută ca o prelungire a clădirii de terapie dedicată pentru echitație în principal și zonă de tranziție între corpurile de clădire ale ansamblului.

Curtea școlii este străbătută de un curs fin de apă care prin clinchetul său ghidează persoanele înspre zonă de relaxare și spațiu de joacă. Grădina de relaxare care izolează funcțiunile sportive de restul ansamblului este reprezentată de ogrădină senzorială . Aromele plantelor , parfumul forilor și foșnetul copacilor sunt foarte ademenitoare. Păsările găsesc aici o oază de liniște în spațiul intens construit al pericentrului și prin cântecul lor învioreaza locul . În imediata vecinătate a atelierelor descoperim un spațiu tratat cu piatră de diverse dimensiuni .Sunetul pietrișului și textura plăcută a acestuia sub acțiunea pașilor face spațiul plăcut de traversat. Lespezi .

Forma, volumul și materialele sunt principalele elemente arhitecturaletratate în concordanță cu nevoile utilizatorilor.

Trojai lo

http://creatiasingurulsursaltragedieinoastre.blogspot.ro/2012/12/blog-post_9866.html