Centru de Cercetări Biologice Si Protectia Mediului

Centru de cercetări biologice și protecția mediului Băile 1 Mai

CUPRINS

INTRODUCERE

„Bucuriile esențiale sunt: soarele,spatiul, verdeața. Sunt determinantele milenare care ne-au modelat corpul și sufletul. Smuls din mediul său natural, orice organism piere. ( … ). Orizonturile trebuiesc recucerite. Arborii trebuie plantați din nou.” ( Le Corbusier fig.1, 1942).

PREAMBUL: În urma cu 70 de ani, marele arhitect și teoretician, Le Corbusier, sintetiza 20 de ani de cercetări în domeniul urbansmului, în lucrarea intitulată „Maniere de penser l`urbanism”. În această carte, explică și rezolvă problemele orașului contemporan ale acelei perioade, pornind de la cele mai mici detalii precum „celula de locuit” ( așa cum o intitulează arhitectul ) și ajungând până la modalități de ocupare a teritoriului. Totodată, teoreticianul face referire la relația dintre uman și mediul său. Aici vorbește de relația dintre biologie, arhitectură si urbanism; relatând într-unul din capitolele lucrării sale: „Natura există înainte de oraș; orașul a alungat-o, punând în locul ei pietre, cărămizi și asfalt. Natura cuprindea perspective peisagiste, orizonturi atrăgătoare, coline, munți, mare, râuri sau fluvii. Orașul a ridicat, la 20m unul de altul, zidurile caselor sale. ( … ) Orizonturile trebuiesc recucerite.”. Prin afirmația arhitectului, se poate observa că a existat o preocupare privire la conservarea naturii încă de acum 7 decenii. Omul are nevoie de

natură, clădirea îi ofera doar adăpost, el are nevoie să poată comunica cu exteriorul. Le Corbusier creează astfel, o regulă în jurul acestei teorii: „ Viața se dezvoltă dinauntru în afară”, o regulă unitară, „dinauntru în afară”.

ATITUDINE PERSONALĂ: Conținutul lucrarii elaborează preocuparea arhitectului pentru mediul înconjurător, în încercarea de a oferi atât omului cât și naturii, în egală măsura răspunsuri la necesitățile fiecăruia. În prezent mișcarea ecologică are o importanță mai mare ca niciodată, datorită schimbărilor climatice, dependenței de petrol, precum și degradării mediului în general. Tot mai mult și mai ales într-un ritm alarmant, planeta, și respectiv natura pierde teritoriu în fața omenirii. În mileniul III, mileniu în care era tehnologică își impune statutul, în care dezvoltarea umanității este mai rapidă ca niciodată, protejarea planetei are nevoie de soluții. Astfel că în ultimii ani s-au dezvoltat, aproape în toate ramurile industriale, principii de sustenabilitate, soluții de energii regenerabile, facilitând, pe lângă protejarea mediului și economia mondială. Lucrarea expune deci, conceptul de arhitectură sustenabilă, în raport cu posibilitatea salvării unui cadru natural unic în Europa ( Rezervația Naturală de Nuferi Pârâul Peța ), periclitat din cauza neglijenței.

La nivel national zonele protejate și mai ales rezervațiile naturale sunt un subiect controversat și totusi prea putin teoretizat. Astfel lucrarea detaliază legatura dintre context, aici cadrul natural protejat și obiectul de arhitectură, în cazul de fata o construcție menită să protejeze mediul înconjurător și mai ales să îl dezvolte. Capitolul 4 intra deci în detaliu printr-o analiză detaliată a amplasamentului, zonă protejată, mai exact Rezervația Naturală Pâraul Peța și prezintă relaționarea dintre existent ( dealtfel aflat într-o situație critică ) și posiblilitatile pe care le oferă această zonă.

ARGUMENT: Tema studiată în continuare, prezintă astfel tehnologii constructive și mai ales diferite abordări din domeniul arhitecturii cu privire la conservarea peisajului, a naturii și a medului înconjurător. Intenția lucrării este să dezvolte o soluție de conservare a mediului natural prin programul de arhitectură al grădinilor botanice și al centrelelor de cercetari biologice.

Cap. I: CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII: CENTRUL DE CERCETARE

”Impactul cercetării științifice și comerciale depinde în mod esențial de prezența instituțiilor de a facilita dezvoltarea și utilizarea cunoștințelor în timp”

1.1 EVOLUȚIA CENTRELOR DE CERCETARE

Nu se cunoaște cu exactitate o perioadă anume a apariției primelor centre de cercetare biologică, însă există referiri ce specifică existența lor ca funcțiuni organizate în cadrul grădinilor botanice, încă din antichitate. Putem spune că datorăm apariția primei grădini botanice și implicit a termenului de cercetare biologică, grecilor, care au înființat la Atena prima instituție de acest fel. În acea perioadă intereseul pentru cercetarea plantelor era aproape inexistent, singurii care ar fi acordat o atenție mai deosebitaă acestui subiect ar fi fost Aristotel și Teofrast. Istoria relevă totodată faptul că abia după 1000 de ani de la prima aparție, în cultura chineză apare o formă de grădină botanică apropiată principiul modern, care a pus bazele primei colecții de plante adunate și cultivate cu scopuri economice ( cultivarea fructelor și a legumelor ) și medicinale. Abia secololele 14

– 15, după cum se cunoaște au fost perioadele care au impulsionat dorința spre cunoaștere. Acest lucru a fost favorizat și de descoperirea tiparului, influențând astfel apariția primelor documentații oficiale cu privire la necesitățile pe care le au plantele și totodată beneficiile pe care acestea pot să le ofere. Cu toate că scrierile din domeniu existau de secole, posbilitatea tipării și a copierii a permis schimbul mai rapid al informațiilor, stimulând astfel descoperirile din domeniu.

Există anumite incertitudini cu privire la prima grădină botanică atestată. Unele documentații, destul de incerte, ar aminti prima construcție de acest tip la Cologna, însă cu certitudine se poate spune că anii 1543 – 1545 au favorizat defapt aparția primelor grădini botanice, în adevăratul sens al cuvîntului, în Italia, la Pisa și Padua. După cum bine se știe, Universitatea din Pisa a fost și este este una dintre cele mai vechi universități din lume. Cunoștințele de aproape 200 de ani ( Universitatea a fost fondată în 3 septembrie 1343 ) ale teoreticienilor și oamenilor de știință au favorizat apariția „ Primei Grădinii Botanice, în vechiul oraș, Pisa ( … ), fondată în 1543 de către medicul pisan, și ilustrul botanist Ghini Luca” . În zilele noastre, această grădina botanică fig.3 și-a schimbat destul de mult înfățișarea originală, singurul corp care își menține statutul este vechiul institut. După cum am menționat la începutul acestui capitol grădina botanică este strâns legată de ramura științei privind cercetarea biologiei. Se poate observa astfe un model de Centru de cercetare complex, care a existat de mai bine de 470 de ani, care își menține astăzi scopul inițial, și anume de oferi sprijin ”pentru programele de cercetare din ramuri stiintifice, precum biologia, genetica și ecologia, precum și în sectoare cum ar fi farmacologia, medicina veterinară și agronomia.”

„Dacă până la sfârșitul secolului 16 au existat doar 5 astfel de grădini în Europa, la mijlocul secolului XX, se înregistrează un număr de câteva sute. ” . Curiozitatea apare odată cu fenomenul de extindere; dacă primele laboratoare de biologie erau strîns legate de grădinile botanice și funcționau independent, mijlocul secolului XX relevă apropierea centrelor de cercetare de Centrele Univeristare Medicale. Probabil că acest lucru se datora și faptului că profesorii de medicină erau în general botaniști, astfel că cercetarea lor servea ca material didactic. ( în general reapare fenomenul cultivării plantelor în scopuri medicinale ).

Începutul secolului 18, relevă prezența unui număr și maI mare, de aproximativ 1600 Grădini Botanice răspândite în toată Europa. Extinderea fenomenului a dus la aprofundarea cunoștințelor privind știința botanicii. Aceeași perioadă marchează totuși un fenomen neplăcut. După această perioadă promițătoare în lumea botanicii, domeniul înregistrează un declin, cercetarea fiind tot mai puțin un subiect de interes, lăsând grădinile botanice ca simple expoziții de plante ornamentale. Am putea spune deci că anii 1800 au reprezentat „punctul culminant” privind evoluția centrelor de cercetare.

În prezent, echilibrul începe să fie dinou restabilit, deși în continuare grădina botanică îndeplinește mai mult un rol estetic și rareori, educativ. În ultimele decenii,

pericolulu de dipariție al unor specii, cauzat probabil de modificările climatice masive, favorizează, reapariția acestor centre. La nivel mondial, ca răspândire, aceste complexe, compuse din grădina botanică și aria de cercetare, sunt întâlnite cu preponderență pe teritoriul Europei ( aproximativ o treime din totalul planetei ), pe locul 2 ca densitate situându-se Asia.

Cercetarea plantelor a jucat întotdeauna un rol important în dezvoltarea grădinilor botanice. Nu putem să igonrăm astfel, interdependența unei grădini botanice față de centrele de cercetare sau invers. Am putea deci afirma că acestea au apărut ca o necesitate sau ca un suport al activității de cercetare ( inclusiv în studiile plantelor cu scopuri medicinale sau economice ). În concluzie, grădinile botanice sunt menite să coreleze activitățile de cercetări biologice, conservare a plantelor și educația populației.

1.2 APLICABILITATE LA NIVEL INTERNAȚIONAL

În Statele Unite ale Americii, principiul de cercetare biologică a apărut pentru prima dată în cadrul marilor Universități. Acestea aveau nevoie de spații de studiu specializate în cercetarea biologică de lungă durată. De aceea, Henry Shaw, fondatorul Grădinii Botanice din Missouri, realizează primul parteneriat între o universitate și o grădină botanică. „Acest parteneriat a presupus realizarea unei școli de Botanică în cadrul universității Washington din St. Louis” . De aici și până la dezvoltarea termenului de centru de cercetare a fost doar un pas. Marile Universități au început astfel să încheie parteneriate cu diferite grădini botanice de pe teritoriul Statelor Unite, ajungându-se ca în scurt timp aproape toate universitățile să beneficieze de un centru de cercetare dezvoltat în apropierea sau chiar concomitent cu o grădină botanică. Aceste centre presupun asigurarea unui număr minim de laboratoare, a unei grădini de experiment, sere pentru păstrarea colecțiilor, unele centre mai mari oferind chiar și librării de studiu. Corelarea celor 3 sectoare este benefică și din perspectiva angajaților. De obicei cercetătorii sunt totodată și profesori în cadrul Universităților de care aparțin ( termenul de interoperabilitate ), permițând astfel studenților să participe la activitatea de laborator în practica reală. Aceste centre le oferă atît studenților cît și profesorilor oportunitatea să practice schimburi de experiență, principiu existent doar la americani deocamdată. Aceste schimburi permit angajaților o ieșire din rutină și mai ales le oferă șansa deprinderii de noi tehnici și abordări.

Probabil că unul dintre cele mai relevante exemple de centre de cercetare biologică din Statele Unite, dacă nu chiar și din lume este „Institutul Pentru Cercetări Biologice Salk ”fig. 4, situat în regiunea orașului La Jolla din Statul California. Inițiatorul și fondatorul acestui proiect a fost biologul american Jonas Salk ( „creatorul vaccinului contra poliomielitei” ). În anul 1960, biologul îl contactează pe renumitul arhitect Louis I. Kahn, propunându-i ideea lui de a realiza un institut dedicat în exclusivitate cercetării biologice. Biologul îi cere marelui arhitect să realizeze o construcție în care laboratoarele, birourile, și spațiul, în general, să poată fi reorganizat în funcție de necesitățile variabile ale unui astfel

de centru. Creația marelui arhitect, Luis Kahn, reprezintă „două structuri în oglindă care flanchează o curte mare. Fiecare corp de clădire are o înălțime de 6 nivele. Primele 3 sunt dedicate în exclusivitate laboratoarelor, următoarele 3 oferind acces la utilități. ( … ) Întregul ansamblu este format din 29 de structuri indepdendente, unite între el prin coridioare”. Curtea interioară oferă o imagine austeră, specifică arhitecturii lui Kahn. Interesantă este abordarea arhitectului cu privire la felul în care folosește lumina naturală pentru a oferi în laboratoare un spațiu primitor și aerisit pentru activitatea de cercetare. Restricționările urbanistice din zonă impuneau un regim de înălțime de maxim 4 nivele; ca răspuns arhitectului a realizat primele două nivele ale clădirii sub cota terenului, iluminând spațiile interioare rezultate cu un sistem de tuneluri de lumină de aproximativ 13m lungime și 7 m lățime.

„Colaborarea celor doi a dus la realizarea unei construcții unice, potrivită întocmai programului de cercetare stiințifică.” Până și materialele folosite au fost foarte atent selecționate. Astfel că utilizarea unor materiale simple și rezistente precum betonul, lemnul de tec, plumbul și sticla oferă, pe lângă faptul că sunt foarte ușor de întreținut în timp și rezistente la intemperii, o imagine de ansamblu impresionantă. În 1992, construcția primește titlu de „Building that changed modern life” ( Clădirea care a schimbat modul de viață ) și premiul „25-th Year Award” din partea Intitutului American de Arhitectură.

Un alt proiect exemplar, poate mult mai ambițios este parcul botanic din Singapore, denumit Gardens By the Bay Fig. 5. Suprafața impresionantă de aproximativ 101 hectare din centrul orașului Singapore este rezultatul unui concurs de arhitectură disputat între 70 de birouri de arhitectură din întreaga lume. În final, arhitectții firmelor Grant Associates și Gustafson Porter au câștigat competiția, și totodată șansa să construiască ceva cu adevărat deosebit.

1.3 BIODIVERSITATEA PE PLAN LOCAL

În România domeniul cercetării biologice ocupă un sector foarte restrâns al activității de cercetare. La nivel național există doar 3 Institute de Cercetare și câteva centre foarte mici deobicei dezvoltate de Universități pentru activitatea didactică a cursanților. Totodată lipsa unui cadru natural de studiu, și anume dezvoltarea unui astfel de centru concomitent cu grădinile botanice, face aproape inexistent termenul de centru de cercetare biologică, cel puțin în comparație cu scara acestora la nivel internațional.

Există totuși câteva grădini botanice cu un aspect deosebit care îndeplinesc cel puțin rolul de conservarea și protejare a plantelor. Din fericire, marile Universități, precum Universitatea Babes-Bolyai a încheiat un acord de parteneriat cu Grădina Botanică din Cluj și cu Intitutul de Cercetare Biologică, permițâd astfel dezvoltarea unei activități de cercetare în domeniu. De asemena un exemplu deosebit este și Grădina Botanică a Institutului de Cercetări Biologice Jibou Fig. 6. Înființată, în anul 1968 de către profesorul Vasile Fati, a devenit un important mediu de cercetare pentru cadrele din domeniu.

Construcția este un exemplu foarte bun din țara noastră, unde activitatea de cercetare a permis dezvoltarea grădinii botanice la o întindere de aproximativ 24 de hectare. Așa cum îi spune și numele, grădina botanică se situează în județul Sălaj, în localitatea Jibou, într-un relief ușor accidentat, situat la o altitudne de 272 m deasupra mării. Ambiția de înființare a unei grădini botanice a început în anul 1959, „atunci când profesorul a vrut să demonstreze că aici se află un loc propice pentru o astfel de activitate” . Eforturile acestuia de a implementa acest proiect au fost susținute atât de colegii de lcuru, dar mai ales de elevii cărore le era profesor. Înițial întinderea grădinii era limitată la aproximativ 5 hectare, însă odată cu implicarea autorităților spațiul a fost lărgit la suprafața actuală. Probabil că cel mai important pas în evoluția ansamblului a fost înființarea serei, construcție ridicată în întregime de către profesori, elevi și personalul administrativ. După aproximativ 22 de ani se construiesc acvariul și palmariul, adevărate opere arhitecturale, în special pentru perioada aceea sub îndrumarea arhitectului Valentin Zisu și al inginerului Liviu Vasile.

1.4 NATURA ȘI ARHITECTURA CA PEISAJ CULTUAL

”Natura cuprinde perspective peisagiste” ;conform Dicționarului explicativ al limbii romane, peisajul este aspectul propriu unui teritoriu, ce rezultă din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om. Unul din factorii creați de om este, dealtfel și arhitectura. Astfel putem spune că „arhitectura este piesa de baza a peisajului umanizat” . Atunci când construcția domină spațial peisajul, natura, ca factor principal, își pierde valoarea. Totodată, pentru a putea surprinde peisajul, oamenii trebuie sa îl umanizeze. Oamenii sunt cei care dau arhitecturii un rost și în același timp, controlează peisajul. Pe de altă parte arhitectura este cea care dă la randul ei un rost peisajului. Ciclul acestor 3 elemente dă naștere astfel peisajului cultural. Omul este considerat intrus în natură și de aceea pentru nu „deranja”, cele trei elemente trebuie să păstreze un echilibru. Reorganizarea unui cadru natural, un peisaj static, neanimat va atrage după sine modificarea echilibrului. De aceea, prin arhitectura și atitudinea față de mediu, omul are obligația să restabilească echilibrul peisajului. Asadar, arhitectul este personajul responsabil cu această ordine, și va fi supus unui proces continuu de creare sau modificare a caracterului peisajului.

Chiar dacă a existat preocuparea arhitecților pentru natură și mediul înconjurător încă din anii 1940, abia după 34 de ani mai târziu, mai exact odată cu criza mondială a petrolului din 1974, omul este pus în fața necesității de a conserva resursele naturale și de a le administra cât mai eficient. Astfel arhitecții și constructorii încep să realizeze rolul lor crucial în calitate de furnizori ai spațiului în care trăim, dezvoltându-se cu precădere interesul pentru construcții eficiente, prin care se reduce consumul de energie atât în procesul de edificare cât și în exploatarea acestora. Într-o continuă căutare de alternative și

soluții la problema disputată în acea perioadă, marii teoreticieni și arhitecții dezvoltă principiul arhitecturii solare, principiu care a stat la baza dezvoltării arhitecturii verde sau a arhitecturii ecologice. Această mișcare a apărut ca răspuns la percepția că resursele planetei au fost epuizate, mai degrabă decât utilizate cu respect, și că locul în care trăim era „stricat” în acest proces.

„Pentru că așa cum nu poate exista o populație social sănătoasă formată numai din indivizi egoisti și lipsiți de spiritual colectivitatii, tot asa nu poate exista un cartier architectural sanatos compus din cladiri suficiente prin ele insele." ( Eliel Saarinen )

Cap. II: ARHITECTURA SUSTENABILĂ: TRECUT-PREZENT-VIITOR

"omul are o imagine asupra mediului, imagine ce rezultă din senzațiile imediate și din memoria experienței".( Kevin Lynch )

Preluat din limba engleză, cuvântul sustenabilitate face referire la activitatea desfășurată de oameni fără a distruge mediul, „deci fără a compromite posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor următoare.” Astfel putem intepreta „sustenabilitatea” ca fiind un instrument preocupat de calitatea vieții umane, având capacitatea de a sprijini ecosistemul.

1.1. ANALIZA TRECUTULUI

Nu se poate stabili cu exactitate, o perioadă anume în care grijia pentru natură să fi devenit o preocupare în domeniul construcțiilor, însă arhitectura sustenabilă ar fi apărut odată cu criza mondială a petrolului din 1974, declanșând astfel o mișcare preocupată cu conservarea energiilor și totodată dezvoltând principiul arhitecturii solare. Există însă teorii care susțin că rădăcinile arhitecturii sustenabile ar fi apărut mult mai devreme în arhitectura popoarelor indigene din întreaga lume, în arhitectura vernaculară, precum

corturile indiene, iglurile eschimoșilor sau casele de lut. Într-o oarecare măsură toate afirmațiile cu privire la primele apariții ale arhitecturii preocupată de natură ar fi adevărate, deoarece „nici o mișcare sau idee nu are un singur început”.

În diferite forme, arhitectura este defapt o căutare continuă de ridicare a nivelului de confort al omenirii. La bază, instinctul uman, se aseamănă cu cel animalic. Ca un exemplu general, păsările călatoare migrează spre zone calde, pentru a-și aigura confortul termic de care au nevoie; același lucru se întâmplă și în viața omului. Dacă nevoia primară a locuinței a fost să ferească omul de intemperii și, atacuri, în timp, acesta a cautăt noi soluții pentru a-și ridica nivelul de confort. Un alt exemplu poate lafel de relevant ar fi castorul; acesta își construirește baraje și adăposturi pentru a controla nivelul apei, menite să protejeze adăpostul de îngheț și atacurile prădătorilor. În aceeași măsura, omul, modifică mediul înconjurător în care activează, cu scopul de a-și oferi confortul de care are nevoie. Nu ne deosebim foarte mult de celelalte specii ale planetei, în aceeași măsura și castrolul, menționat în exemplul de mai sus, daunează alte specii prin acțiunile sale, care duc la inundarea unei porțiuni ce deservește ca ecosistem pentru alte vietăți. Este firesc ca omul să intervină în peisajul natural, însă acest peisaj devine absent în momentul în care acesta nu învață să conviețuiască împreuna mediul.

1.1.1. ARHITECTURA TIMPURIE

Analizând istoria, în urmă cu aproximativ 900 de ani, pe actualul teritoriu al statului New Mexico S.U., au existat popoare indigene stabilite la Messa Verde, în prezent declarată rezervație naturală. Ruinele rămase aici arată ingeniozitatea băștinașilor cu privire la gândirea din spatele construcțiilor. Întregul sat a fost sculptat într-o stâncă masivă de piatră dură, oferind pe timpul verii un mediu racoros și pe timpul iernii caldură. După cum se poate observa în figura alăturată Fig. 9, ansamblul se situează la o oarecare înălțime față de cota terenului natural. Ingeniozitatea stă la baza unei gandiri foarte simple. Înălțimea a fost aleasă în funcție de poziția soarelui în diferite momente ale zilei, respectiv de poziția acestuia în diferite anotimpuri. Astfel, pe timpul iernii, satul beneficiază de căldura soarelui care permite încălzirea pietrelor dispuse la intrarea în incintă; aceste pietre păstrau căldura pe timpul nopții oferind confortul termic; Pe de altă parte, pe timp de vară, când soarele își schimbă poziția, razele soarelui sunt blocate de înălțimea construcției. Un alt exemplu din istoria popoarelor indigene este cortul indienilor Fig. 10. Aceștia erau un popor nomad, și de aceea adăpostul lor trebuia să satisfacă atât cerințele unei clime aride, cât și a unei clime cu temperaturi mai scăzute. Soluția lor constructivă a stat la baza realizării unui cort din structuri ușoare de lemn, ușor de demontat, având ca învelitoare exterioară pieile animalelor vânate. Ingeniozitatea acestor construcții a stat în forma pe care au dat-o respectivelor adăposturi. În timpul iernii corturile puteau fi strânse la bază, pentru a nu permite aerului rece să pătrundă în interior și totodată permitea aprinderea unui foc în centrul acestuia. Forma construcției permitea realizarea unui spațiu de evacuare a fumului

la partea superioară fără a înregistra însă pierderi de căldură. În zonele cu călduri ridicate, corturile asigurau umbră, iar la baza acestora existau prevăzute orificii de aerisire fig.10

Cele două exemple, prezentate mai sus, subliniează apariția unor idei convingătoare ce fac referire la originile arhitecturii sustenabile. Arhitectura era concepută cu materiale locale și valorificată în funcție de climat și poziția soarelui pentru a oferi confortul necesar. Folosirea materialelor locale oferea naturii posibilitatea să le recicleze de îndată ce construcția nu își mai indeplinea rolul funcțional. Totodată arhitectura vernaculară s-a bazat pe utilizarea energiei solare, singura sursă de energie regenerabilă disponibilă. În acest fel impactul asupra mediului era foarte mic și de asemenea limitat doar la ceea ce mediul putea să producă. Un alt principiu al arhitecturii sustenabile este de a folosi sursele naturii pentru a ne oferi confortul necesar. În jurul lumii pot fi găsite nenumărate exemple care ilustrează aceste idei cu privire la diferite modalități de a valorifica natura pentru a obține confort în construcțiile noastre. Popoarele indigene de altă dată, nu încercau să construiască o arhitectură sustenabilă. Ele foloseau uneltele și tehnologia care le era disponibilă; utilizau materiale locale pentru că erau nevoiți. Cu alte cuvinte aceste popoare nu ar fi putut înțelege legătura dintre acțiunile lor și problemele gobale referitoare la pericolele asupra mediului.

1.1.2. TRANZIȚIA SPRE EVUL MEDIU

Migrarea popoarelor a fost unul dintre cele mai importante cotituri ale civilizației care a dus la modificarea echilibrului și dinamicii ecosistemului. Pentru a-și satisface cerințele cu care erau obișnuiți, oamenii au produs modificări în noile așezări: au defrișat întinderi de păduri pentru lanurile de cereale, ori au adus animale străine ecosistemului ( porci, câini, etc. ) care au dus la dispariția celor existente. Așezările alese au fost întotdeauna cele care erau mai ușor de „cucerit”. Acolo unde omul a reușit să ajungă, impactul asupra mediului a fost major, dacă nu chiar devastator în unele situații. Europa și Asia a fost cea mai afectată de aceasta etapă a omenirii, și anume migrația.

1.2.3. INDUSTRIALIZAREA ȘI PERICOLUL IMINENT

Cea de-a treia majora schimbare în evoluția omenirii și a planetei este Industrializarea Fig. 11, ultimii 200 de ani înregistrând progrese majore în ceea ce privește nevoia de confort. În timp ce strămoșii noștrii interpretau confortul prin obiecte atent gândite și meșterite, noua abordare, chiar la nivel mondial era gândită la o scara mult mai mare. Schimbarea substanțiala era dată de abandonarea stilului de viață nomad în favoarea așezărilor permanente în orașe dens populate. Una din cele mai notabile modificări în echilibrul ecosistemului a început odată cu descoperirea electricității. Astfel omul nu mai depinde de clima exterioară ( se înventează becul și aerul condiționat ). Înaintea acestei descoperiri majore forma clădirii Fig. 12 era dictată de lumina soarelui. De obicei construcțiile erau destul de înguste pentru a permite luminii naturale să pătrundă cât mai mult în clădire. ( principiu ce a fost ignorat odată cu apariția luminii artificiale ). Dealtfel

lafel de important în istoria civilizației, dar mai ales în istoria construcțiilor a fost inventarea motorului cu abur. Acesta a permis civilizației relocarea materialelor. Am putea spune că acesta a fost unul din principalii factori decisivi ai gândirii arhitecturale. Clădirile puteau să arate lafel indiferent de locație. Ele nu mai participă la viața naturii, ci încep să o suprime. Tot în aceasta perioadă s-a dezvoltat ideologia că omul poate să creeze orice prin tehnologie. Acesta încetează să ma caute răspunsuri în natură. Prin aceste ideologii omenirea ajungea să creadă ca „poate regla natura mai bine decât ea însăși”. Fiecare descoperire majoră în tehnologie a creat un dezechilibru și mai mare a planetei, prin poluarea neintenționată sau neașteptată. Cel mai mare impact asupra mediului s-a înregistrat în Londra, odată cu utilizarea cărbunelui ca principal combustibil. Nivelul de dioxid de carbon în aer a ajuns la un nivel critic, cauzând decesul a nu mai puțin de 4000 de oameni.

Astfel că abia după 115 ani de poluare, omenirea începe să conștientizeze impactul pe care îl are asupra mediului. În esență primul răspuns la această problema a fost grija pentru sănătatea proprie. Noile abordări în arhitectura urmăreau reorganizarea orașelor;s-au căutat noi soluții de separare a zonelor poluante de zonele locuibile. Conștientizarea problemei a dus la implicarea tuturor sectoarelor industriale. În arhitectură, chiar și marele arhitect Frank Lloyd Wright susține că omenirea are nevoie de o conexiune cu natura: „să construim case care să readuca în preajma omului elementele naturii dătătoare de viață și deschizătoare de orizonturi. Aceasta înseamna, o arhitectura care să pornească de la natura

sitului și echivalează cu primul pas important spre asigurarea unei arhitecturi demne căci în concordanța unei locuinte cu terenul ei simțim o potrivire pe care o numim frumusete.”

În America probabil cea mai importantă mișcare pentru sustenabilitate a fost lansată de președintele Teddy Rosevelt care a realizat, în prima jumătate a secolului XX un sistem de parcuri naționale, păstrat și dezvoltat și în zilele noastre.

Spre sfârșitul secolului XX, cuvântul „sustenabil” ( și de asemenea sustenabilitate ) a pătruns în subconștientul arhitecților și a devenit o preocupare esențiala în special în discursul de arhitectura. Termenul propriu zis de sustenabil apare prima dattă cu Conferința Mondială Asupra Mediului la Rio De Janeiro,din anul 1992, în cadrul căreia este disputat conceptul, care implică stabilirea unui echilibru între creșterea economică și protecția mediului și găsirea de resurse alternative. Tot atunci apare și termenul de dezvltare durabilă.

1.2. PROVOCAREA PREZENTULUI

În anii 1990-1991, Institutul American de Arhitectură înființează Comitetul de Protecție a Mediului. Scopul acestuia este cercetarea și întelegerea impactului construcțiilor asupra naturii. Pe lângă consumul de energie al unei clădiri, cercetătorii au studiat atât proprietățile materialelor cât și noi modalități de conservare a resurselor. În 1996 apare și prima documentație al acestui Comitet, în care se prezintă detaliat ciclul materialelor în natură, și diferite inițiative privind reducerea consumului, în general. Procuparea pentru conservare a dus mai departe la cercetări cu privire la sănătatea omului și productivitatea acestuia într-o cladire. Câțiva ani mai târziu apare și primul sistem de evaluare al impactului unei construcții asupra mediului. Fiecare construcție primea un calificativ de la 1 la 4, stabilind astfel dacă cladirea este sau nu sustenabilă. Acest sistem de evaluare întărește încrederea în principiile de sustenabilitate și devine din ce în ce mai definitoriu în procesul de creație. În anii 1998 și 1999 se alătură acestui concept și nume sonore ale arhitecturii precum Richard Rogers și Renzo Piano. Astfel conceptul proiectare durabilă devine la începutul mileniului III un necesar obligatoriu. Primul deceniu al secolului 21 arată deci promițător. Până în 2003 aproximativ 4% din construcțiile Statelor Unite respectau rating-ul oferit de sistemul LEED ( Leadership In Energy and Emviromental Design ). Fig.3

În concluzie, putem sugera că istoria arhitecturii sustenabile este, în realitate, o istorie a arhitecturii de la originile sale până în zilele noastre. Avem însă acum un corp de teorie și practică acumulată de-a lungul timpului, care ne oferă o sursă importantă pentru relizările proiectelor ce urmează. De la o astfel de înțelegere putem merge mai departe cu o mai mare certitudine.

În acest deceniu, toată lumea adoptă principiul „Green” în special din motive economice și nu pentru că se simt obligați moral față de natură să facă acest lucru. Indiferent de motivul ales, faptul că lumea înțelege și adoptă principiul, concluzionăm că după 40 de ani de încercări , omenirea a ajuns să înțeleagă dece e important să respectăm natura.

1.2.1 PRINCIPII DE SUSTENABILITATE

„Un criteriu de sustenabilitate presupune că, la un nivel minim, generațiile viitoare nu ar putea să trăiască mai rău decât generațiile actuale.” Afirmația este cât se poate de adevărată. În condițiile în care de mai bine de un secol consumăm resursele planetei, fără a fi preocupați de ceea ce urmează, conservarea a ceea ce încă mai există este cel mai important principiu al tuturor domeniilor, de la arhitectură, la botanică, industrie, etc.

„Sustenabilitatea nu presupune reducerea calității viteții, dar presupune o schimbare majoră a mentalitatății omului” .Dezvoltarea durabilă trebuie să ofere o alternativă mai bună la arhitectura tradițională. Există deasemenea un set de principi

generale ce pot fi aplicate în toate domeniile, însă studiul de față face referire doar la procesul de creație al arhitecturii.

Cu prilejul conferinței intitulate Expo 2000 din Hannover, Germania, William McDonough Architects, redactează documentația „Hannover Principles” cu scopul de a realiza un set de principii generale de sustenabilitate. Următorul pasaj este un rezumat al documentației, ce ilustrează pe scurt eseța celor 9 paragrafe:

natura și umanitatea trebuie să coexiste într-un mediu sănătos și echilibrat

recunoașterea interdependenței; elementele create de mâna omului interacționeză și depind de lumea naturală cu implicații la diferite nivele;

respectarea relației dintre social și material; toate aspectele legate de așezări umane, inclusiv comunitate, locuință, industrie și comerț în ceea ce privesc conexiunile existente și evoluția acestora

asumarea responsabilității față de consecințele proiectării defectuoase, asupra condiției umane; viabilitatea sistemelor naturale și dreptul lor de a co-exista.

realizarea obiectelor cu imapct redus asupra mediului, utilizabile pe un termen îndelungat; viitorul nu are nevoie de produse ce necesită întreținerea suplimentară sau mai rău, produe ce reprezintă un potențial pericol ecologic

eliminarea conceptului de risipă; reevaluarea și optimizarea procesului de reciclare

utilizarea energiilor naturale; precum și natura , omul trebuie să învețe să utilizeze energia solară; utilizarea acestei energii eficient în condiții de siguranță pentru utilizare responsabilă

înțelegerea limitărilor în priectare; nici o creație umana nu durează o veșnicie și nici nu poate să rezolve toate problemele; tratarea mediului ca un model sau mentor și nu ca o incoveniență ce trebuie depășită

căutarea imbunătățirii permanente; incurajarea schimbului de cunoștințe între colegi, coordonatori, etc. și restabilirea relației dintre procesele naturale și activitatea umană.

După o scurtă parcurgere se poate observa cu ușurință că, cele 9 principii generalizează defapt sustenabilitatea ca fiind o schimbare a modului de viață. Subiectele fac referire la interpretarea relației om-natură, resurse naturale, cultura, arhitectura și situl, proiectarea construcțiilor, managementul energiilor, resursele de apă, reciclarea deșeurilor, administrarea și eficientizarea proceselor de producție. Produsul rezultat din îmbinarea acestor elemente ar trebui să demonstreze respectul pentru mediile locale, regionale sau/și mondiale.

1.2.2 ABORDAREA TEORETICĂ A PROCESULUI DE PROIECTARE DURABILĂ

Probabil că cel mai important pas în procesul de concepție arhitecturală este înțelegerea nevoilor tuturor beneficiarilor; în arhitectura sustenabilă beneficiarul unui proiect, este atât omul, cât și cultura locului, amplasamentul, natura, sursele de energii disponibile, peisajul, etc.. „În cele mai multe locuri, mediul este mai alterat decât pare la prima vedere. Eroziunea solului, poluarea apei, ploile acide și alți poluanți industriali dăunează sănătata naturii, și de aceea este absolut vital să restabilim echilibrul ecosistemelelor.” Filosofia din spatele acestui citat este că arhitectura are nevoie de abordări menite nu doar să protejeaze mediul înconjurător, ci totodată să ajute la restabilirea echilibrului în natură.

Intervenția arhitectului într-o zonă trebuie să aibă un impact minim asupra peisajului, permitând naturii să se adapteze intervenției. La o scară mult mai mare, una din principalele probleme ecologice este dată de marile îndinderi de zone industriale care nu permit ecosistemului să se adapteze. Poate că o rezolvare ar fi reducerea întinderilor și fragmentarea lor, permițând peisajului natural să domine și totodată să se dezvolte, înglobând astfel alterările produse de om. Pe de altă parte o problemă lafel de importantă este conservarea și protejarea biodiversității. Activitatea de a construi în sine, este o oportunitate de a scote în evidență frumusețile naturii și de aceea proiectul de arihtectură trebuie să cuprindă și să protejeze fauna și flora locală. Pe lângă integrarea unei clădiri în peisajul natural, o importanță lafel de mare trebuie să o primească și exteriorul, prin amenajările peisagere în așa fel ca ansamblul să rezoneze cu comunitatea locală, indiferent de natura clădirii proiectate. ,

Mentalitatea actuală impulsionează omul să construiască acolo unde terenul este liber de construcții. Acest lucru face ca zonele deja construite să fie abandonate, fiind necesară astfel o nouă intervenție asupra cadrului natural. Această mentalitate trebuie schimbată; acolo unde natura a fost deja periclitată, omul este obligat să reutilizeze acest spațiu, cu scopul evident de a încerca să restabilească echilibrul în natură. În imaginile alăturate, Ghidul, folosit ca inspirație al acestui pasaj, ilustrează câteva abordări ce fac referire la procesul de proiectare și construcție. fig. 4 Din ilustrațiile alăturate se pot extrage indicațiile generale de intervenție asupra unui sit. Acestea fac referire la limitarea modificărilor masvie ale reliefului, materialele necesare construirii nu trebuie să fie depozitate la fața locului, sursele de energie trebuie să poate fi asigurate din cele existente ( ex. panouri fotovoltaice ), integrarea clădirilor mici printre vegetație, asigurarea mijloacelor de captare a apei din precipitații, orientarea clădirii pe direcția vântului pentru ventilație, folosirea materialelor reflectorizante pentru evitarea supraîncălzirii interiorului. Ghidul ilustrează de asemenea și o suită de principii generale utilizabile în ariile priectării durabile. Suita de principii face referire la evitarea construirii pe terenurile accidentate, păstrarea vegetației existente pe cât posibil ( chiar și în amenajările peisagere ), valorificarea perspectivelor din și spre clădire, densitatea privind noile construcții într-un mediu, climatul, limitarea poluării fonice prin izolarea

străzilor și autostrăzilor cu perdele de vegetație, iluminatul stradal ( acesta se poate baza pe utilizarea colectoarelor fotovltaice ), limitarea utilizării luminii artificiale ( doar acolo unde este absolut necesar ), limitarea accesului auto ( în special unde zonele amenajate sunt destinate recreerii ), utilizarea materialelor locale.

1.3 SALVAREA VIITORULUI

„În Europa de astăzi, tot mai multe clădiri sunt priectate să asigure un confort optim și totodată urmăresc să ofere un echilibru între acest confort și conservarea resurselor naturale ale ecosistemeleor.” Problema apare deocamdată acolo unde arhitectura de calitate întâlnește arhitectura sustenabilă. O arhitectură de calitate înseamnă ani de istorie și studii, exemple, încercări, biblioteci, teorii, și mai ales dedicare. Arhitectura verde, chiar dacă este un concept apărut de aproximativ 40 de ani, abia în mileniul III începe să își facă simțită prezența și să fie implementat. Ca orice nouă abordare, o arhitectură sustenabilă necesită motivație, și devotament atât din partea arhitecților cât și din partea tuturor celorlalte ramuri ale domeniului construcții. Toate părțile implicate au nevoie să regândească astfel procesul de a construi. Este o muncă ce necesită înainte de toate, timp. După cum afimă și arhitectul francez Dominique Gauzin-Muller, tot mai multe clădiri sunt construite sub titlul de sustenabil. Construcția sustenabilă este astfel un necesar al secolului 21, însă nu poate fi suficientă în reducerea emisiilor de CO2 și în conservarea energiilor rămase.

1.3.1 ARHITECTURA „VERDE” PENTRU VIITOR

Revista britanică de specialitate Kinnarps, relatează într-unul din articolele sale viziunea arhitecturii de mâine. Probabil că cea mai importantă afirmație care poate fi regăsită în acest articol ar fi o reinterpretare a binecunoscutei fraze: „forms follow function” ( forma urmează funcțiunea ) și anume era arhitecturii verde ar putea da naștere afirmației „form must follow evolution” ( forma trebuie să urmeze evoluția ). Totodată revista vorbește de mijloacele tehnice și funcționale care ne permit realizarea unor construcții capabile să fie reprogramate. Astfel ar face posibilă reorganizarea unei clădiri de fiecare dată când limitările inițiale impuse prin proiectare nu mai fac față cerințelor de exploatare. În acest articol se prezintă de asemena lucrările expuse în cadrul museului din Louisiana. Expoziția denumită „Arhitectura Verde a Viitorului” ( Green Architecture for the Future ) prezintă diferite proiecte concept cu privire la arhitectura sustenabilă ce ar putea să apară în viitorul apropriat. Clădirile înalte ale

viitorului vor avea fațadele îmbrăcate în mușchi cu rolul de a purifica aerul, sisteme climatizare bazate pe energia solară, culori ce își modifică nuanțele în funcție de sezon, etaje intermediare îmbrăcate în vegetație și arbori permițând apariția micro-climatelor în interiorul clădirilor. Arhitectura este văzută astfel „ca o mașinărie vie, orașele ca noi structuri, clădiri super-inteligente menite nu numai să se întrețină singure ci și să contribuie la ecosistemul și biodiversitatea locului.”

Cap. III: SPAȚIUL NATURAL ȘI OBIECTUL DE ARHITECTURĂ

Arhitectura este „interdependeța de mediul natural; întreaga umanitate este inderdependentă social, cultural și economic; în acest context, sustenabilitatea are nevoie de parteneriat, echitate și echilibru între toate părțile”

În consecință, arhitectura reprezintă tipul de abordare care nu afectează negativ relațiile dintre ecosisteme, sau care chiar le îmbunătățește. Prin însăși definiția ei pe plan european sau internațional, profesia de arhitect presupune, în primul rând responsabilitate: față de mediu, față de societate, față de economie, dar mai ales responabilă față de utlizatorii clădirii proiectate.

2.1 PROIECTAREA ÎN RAPORT CU CONTEXTUL

Terminologia figurativă a cuvântului context face referire la o condiție, o circumstanță sau, la un ansamblu de circumstanțe care însoțesc un eveniment. În arhitectură contextul este dat de „locul ce înconjoară viitoarea intervenție, cu tot ceea ce îl caracterizează în mod semnificativ – ca fundament al proiectului de arhitectură” Astfel putem spune că locul, cuprinde mult mai mult decît o simplă bucată de pământ. Termenul de context curpinde astfel elemente fizice, culturale, social-politice și tehnico-

economice ale unui sit. Conform defniției de mai sus contextul este cel care dictează proiectul de arhitectură; astfel că arhitectul are obligația de a cerceta și analiza toate condițiile unui sit înainte de a începe proiectarea propriu-zisă. Prin această analiză, el poate înțelege astfel cum funcționează natura și mediul înconjurător. Așadar, putem spune că arhitectura sustenabilă nu face decât să reinterpreteze această analiză și să ofere noi soluții cu privire la încadrarea unei clădiri în context, cu scopul de a cnserva și proteja natura.

Arhitectura sustenabilă presupune dependența, în primul rând de locul și clima zonei, în care o construcție va fi utilizată. Am putea deci sintetiza adaptabilitatea unei construcții prin intermediul factorilor climatici. Se cere astfel analizarea macroclimatului, mezoclimatului, microclimatului.

Macroclimatul presupune utilizarea și exploatarea caracteristicilor climei locale din fiecare regiune: accesul, orientarea, captarea energiie solare, recuperarea căldurii prin diferite mijloace, etc.

Mezoclimatul se referă la sistemul de ciruculație al aerului, determinat de mai mulți factori, cei mai importanți fiind absorția solară și capacitatea termică a suprafeței pământului. Funcție de topografia locului pot exista zone umbrite sau zone expuse solar – brize de vale sau de munte – zone cu intensă circulație a aerului, mai ales în vecinătatea unui mare lac, unde există diferențe de circulație a curenților termici, datorită capacității diferite de absorție solară a celor doua medii: apă și soluri. De exemplu apa are un albedo ( coeficient de reflecție a razelor solare ) de aproximativ 2%, absorbind toată energia, dar datorită evaporării și a masei termice există un efect de răcorire spre deosebire de sol, care datoită căldurii face aerul să se ridice ( curenți termic ), iar la suprafață rămâne o presiune scăzută spre care se îndreaptă aerul de la suprafața apei. Noaptea, procedeul este exact invers, suprafața solului se răcește, dar nu și suprafața apei.

Microclimatul este influențat în cea mai mare măsura de topografia terenului învecinat, de umbrirea cauzată de clădirile învecinate sau chiar de obiectul nou propus. Pozționarea clădirii în funcție de orientarea soarelui poate oferi de asemenea, o șansă de exploatare a potențialului energetic al unei construcții ( energii regenerabile ). Totodataă curenții de aer pot să ofere un potențial de regleare al microclimatului.

2.1.2 FORMĂ, FUNCȚIUNE ȘI ENERGIE

„Forma clădirii are un rol important în construcția economică energetic.” Aspectul general al unei construcții poate să aibă un potențial privind conservarea de energie. După cum prezintă lucrarea, Manualul Arhitectului, anvelopa clădirii este cea care se află în contact direct cu mediul extern, favorizând și totodată defavorizând utilizarea energiilor. Aceeași documentație subliniază că „forma spre care ar trebui să se tindă este cubul sa cazul ideal, semisfera”, pentru a minimaliza suprafața exterioară de contact. Defapt arhitectura sustenabilă reia acest principiu și crează noi teorii privind

forma pe care o construcție poate să o primească, raportată la tehnologiile de captare și conservare a energiei. Ca exemplu, o clădirea orientată spre Sud, având o fațadă în întregime vitrată va reduce potențialul de conservare a energiei prin supraîncălzirea spațiului interior, fapt ce va necesita utilizarea aparatelor de răcire al climatului. O abordare înteresantă al biroului de arhitectură B.I.G. Group, referitoare la o construcție de birouri privind modificarea formei exterioare a clădirii prin înclinarea fațadei raportată la necesarul de lumină pentru diferite nivele ale construcției. Arhitectul Bjarke Ingles explică filosofia din spatele gândirii sale cu privire la construcții mai eficiente. Subliniază astfel că era tehnologică a oferit răspunsuri la necesitățile oamenilor fără a mai pretinde arhitecturii să le rezolve ( lumina artificială, aer condiționat,etc. ). Acest lucru a permis formei arhitecturale să ignore calitățile naturii, rezultând în realizarea unor construcții masive, și dreptunghiulare, mari consumatoare de energie. Soluția abordată, de a înclina fațata are ca scop să reducă suprafața de expunere a fațadei spre soare. Forma finală, o clădire în „zig-zag” ( din declarația arhitectului ), este astfel dicatată de condițiile naturii. Fig. 18

Există nenumărate exemple de acest tip care demonstrează importanța formei în noile aboradări de arhitectură. Deasemena și circulația aerului poate să influențeze aspectul unei construcții. Fig. 19

„Forma și spațiul nu sunt un scop în sine, ci un mijloc de a rezlva o problemă în raport cu un set de condiții cu privirea la funcțiunea, scopul și contextul clădirii.”

2.1 MATERIALE DE CONSTRUCȚII SUSTENABILE

„Clădirile sunt răspunzătoare de o șesime din consumul de apă, de un sfert din consumul de lemn și de două cincimi din consumul gobal de materiale și de energie” ( Roodman and Lenssen, 1995)

Un produs durabil este acel produs care oferă beneficii sociale și economice, și totodată ajută la protejarea mediului și a sănătății omului în întregul ciclu de viață al acestuia, de la extracția de materie primă până la eliminarea finală a acestuia.

Așadar, un material sustenabil sau o sursă sustenabilă este un produs al căreri producție este susținută de natură, pe un termen nelimitat. Există nenumărate materiale de acest tip dintre care amintim lemnul, probabil că și cel mai des utilizat, argila, inul, pluta, bambusul, calcarul sau piatra. „În general un material de construcție obținut local poate fi considerat sustenabil.”

2.1.1 LEMNUL ÎN DEZVOLTAREA SUSTENABILĂ

”Lemnul este un material sustenabil extrordinar. Acesta oferă construcții cu o rezistență ridicată în timp fără a epuiza resursele planetei.” Copacii, ca materie primă se dezvoltă și în cele mai dure condiții de climat și totodată purifică aerul prin procesul lor de fotosinteză ( în medie pentru un metru cub de aer, un singur copac absoarbe o tonă de dioxid de carbon – aerul poluat ce duce la la efectul de încălzire gobală – și eliberează de 3 ori mai mult oxigen). Se poate spune deci, că lemnul ar putea reprezenta cea mai bună alternativă când vine vorba de alegerea materialului de construcție. Bineînțeles, obținerea lemnului presupune distrugerea pădurilor. Acest lucru ar duce dinou la dezechilibrarea relației om-natură și de aceea procesul de restabilire a acestui echilibru presupune replantarea copacilor tăiați.

De asemenea lemnul este un material de construcție rezistent în timp ( aproximativ 50 de ani ) și necesită un consum redus de energie privind activitatea de întreținere a acestuia. Lemnul este de asemenea reciclabil, aspect foarte important privind circuitul materialelor în natură.

2.1.2 PIATRA – CEL MAI VECHI MATERIAL SUSTENABIL

Universitatea din Columbia ( USGS ), a realizat un studiu prin care a calculat disponibilitatea rocii pe întreaga planetă. Prin măsurarea întinderii continentelor, în comparație cu suprafața ocupată de oceane, și înmulțirea acestei suprafețe cu adâncimea pământului cercetătorii din cadrul Universității au putut realiza un calcul al potențialului resurselor de piatră disponibille la ora actuală. În același timp extracția de piatră la ora actuală, se încadrează undeva la 1.39 milioane de tone/an ceea ce dovedește că pământul poate să ofere surse de rocă pentru încă 850 de milioane de ani, neluând în considerare faptul că natura produce în continuare aceste resurse necondționat.

Un at aspect deosebit al acestui material este datorat denisității mari ai pietrei. După cum bine se știe densitatea mare a unui material oferă foarte bune proprietăți termice și o conductivitate termică scăzută. Alte aspecte pozitive ce merită amintite sunt: rezistența în timp, posiblitatea reciclării, piatra se poate modela prin utilizarea apei ( mai exact a jetului de apă – apa poate fi reciclată ), deci impactul asupra mediului în producție este aproape de 0, se găsește aproape oriunde, deci nevoia de a transporta materialul este scăzută, rezidurile rezultate din producție pot fi reutilizate în amenajări peisagere sau ca agregate ale unor alte materiale.

Piatra este deja cu mult înaintea celor mai multe materiale din punct de vedere ecologic. Pe deasupra, reprezintă un sector industrial în continuă creștere, deci putem

afirma că utilizarea pietrei a fost ( încă din preistoic ) și va fi unul din cele mai bune materiale sustenabile.

2.1.3 STICLA: INOVAȚII ȘI DESCOPERIRI

Cu toate că deocamdată procedeul de obținere a sticlei nu este 100% sustenabil ( necesitatea furnalelor – consum mare de energii ), noile procese tehnologice încearcă dezvoltarea obținerii acestui material într-o manieră mai ecologică. Pe de altă parte sticla în sine este un material sustenabil datorită posibilităților de reciclare ( o bucată de sticlă se poate recicla în proporție de 50-80% ) și a rezidurilor foarte puține rezultate în procesul tehnologic. Foarte importantă de asemenea este și materia primă folosită în obținerea acesteia, și anume nisipul și cuarțul ( existente aproape în orice colț al planetei ).

În multe din domeniile de aplicabilitate sticla poate ajuta la conservarea energiei prin producerea panourilo fotovoltaice, a turbinelor eoliene și a multor alte componenete ale domeniului.

Datorită posibilității de reciclare, cantități considerabile de materie primă sunt conservate. Deasemenea procedeul de reciclare ajută la reducerea consumului de energie prin necesitatea unei temperaturi mai scăzute în acest proces. În concluzie, procedeul de topire al unei bucăți de sticlă are nevoie de mai puțina energie calorică.

În arhitectură, sticla are o importanță majoră deoarece oferă posibilitatea proiectanților să realizeze suprafețe mari vitrate pentru a furniza necesarul de lumină în interiorul clădirilor, sporind confortul și condițiile de trai ale omului. Studiile au demonstrat că sticla în construcții, pe lângă toate beneficiile acesteia contribuie și la sănătatea ocupanților unei clădiri.

2.2 INOVAȚII ȘI TEHNOLOGII – SISTEME DE ENERGII ALTERNATIVE

„Arhitectura este în general concepută, proiectată și realizată ca răspuns al unui set de condiții. Aceste condiții pot fi strict funcționale în natură, dar pot să varieze în funcție de mediul politic, social și economic.”

De cele mai multe ori deciziile pe care le ia un arhitect cu privire la proiectarea unei construcții pot să afecteze mediul înconjurător prin alegerea materialelor care, prin procesul lor tehnologic consumă mari cantități de energie. La acest proces se adaugă consumul rezultat din activitatea de transport al acestora cât și risipa de energie rezultată apoi din exploatarea clădirii.

2.2.1 RADIAȚIA SOLARĂ CA ENERGIE REGENERABILĂ

Prin termenul sisteme solare pasive se înțelege o interacțiune între radiația soarelui și clădirea vizată.„Înaintea introducerii boilerelor și a sistemelor de distribuție a încălzirii cum sunt radiatoarele sau aerotermele, forma primară de control al climatului în interiorul unei clădiri a fost prin intermediul arhitecturii solare pasive.” Fig. 22 În urma studiilor ce privesc impactul soarelui asupra unei clădiri s-a constatat că materialele utilizate pot reflecta, transmite sau absorbi radiația solară. Acest lucru a venit în ajutorul arhitecților și proiectanților în vederea realizării și mai ales alegerii materialelor unei construcții. De-a lungul timpului acest principiu a dus la realizarea clădirilor raportate la lumina soarelui. Ca exemplu, putem analiza clădirile vechi din sudul Europei, unde de exemplu, ferestrele au prevăzute obloane la exterior cu scopul de a reduce încălzirea, vara și de a reține căldura în interior, iarna.

Insuficiența resurselor energetice disponibile face necesară căutarea de noi alternative privind obținerea confortului climatic in interiorul unei construcții. Noile descoperiri reinterpretează principiul de energie pasivă, transformând radiația solară într-o energie activă prin realizarea unor panouri fotovoltaice și solare. Conversia luminii solare este un principiu destul de vechi, ce apare în anii 1960, odată cu necesitatea alimentării cu energie electrică a aparaturii instalate pe sateliți și alte nave cosmice. Necesarul de conservare face ca în mileniul III, energia solară să devină o alternativă viabilă la energiile convenționale existente până atunci. În construcții această sursă de energie devine una dintre cele mai de succes alternative la energiile convenționale de până acum.

În contrast cu energia solară pasivă, energia solară activă nu se bazează pe climatul interior. Colectorul, în cazul de față fiind panoul fotovoltaic preia radiația solară și o transformă printr-un proces tehnologic în energie electrică. Un principiu atât de simplu ar putea deveni unul dintre cele mai esențiale alternative la problemele actuale privind energiile alternative.

2.2.2 VENTILAREA CONSTRUCȚIILOR

Circuitul aerului într-o clădirea a devenit o preocupare majoră în domeniu. Curenții de aer pot influența decisiv climatul interior și mai ales consumul de energie prin utilizarea echipamentelor de climatizare, mari consumatoare de energie, pentru răcirea sau încălzirea spațiului interior. În același timp schimbul de aer, este determinat în principal de funcțiunea clădriii și numărul de ocupanți al acesteia și va influența la rândul lui calitatea aerului, un factor foarte important pentru sănătatea omului.

Acest principiu permite arhitectului să gândească o construcție sustenabilă, prin amplasarea acesteia în funcție de mezoclimatul specific zonei, minimalizând astfel necesitatea utilizării echipamentelor de climatizare și permițând totodată aerisirea regulată a microclimatului.

„Ventilarea naturală este un schimb, necondiționat, de aer într-un spațiu interior fără a fi condiționat de sistemele electrice de recirculare a aerului.” Acest proces este influențat de macroclimat ( acțiunea vântului ) sau de microclimat ( curenții termici ). Figura alăturatăFig. 24 ilustrează cele două tipuri de ventilare și exemplifică ( în ultima ilustrație ) traseul pe care ar trebui să îl urmeze vântul și curenții termici într-o clădire. Acest circuit trebuie condiționat, în vederea minimalizării pierderile de căldură, prin amplasarea gurilor de aerisire și eliminare a curenților termici în partea superioară a unei încăperi și a elementelor ce permit ventilarea prin vânt la partea inferioară.

2.2.3 APLICAȚII TEHNOLOGICE – CONSTRUCȚII INTELIGENTE

„Materialele de azi și noile tehnologii asociate acestora prezintă arhitecturii oportunitatea să își deschidă porțile.”

Una dintre cele mai relevante construcții ce reușeșste să îmbine arhitectura și totodată să ofere ocupanților un mediu de studiu propice, este clădirea Universității Tehnice Nanyang din Singapore proiectată de biroul de arhitectură CPG Consultants. Amplasamentul oferă un peisaj natural, în cadrul căruia arhitecții au primit provocarea de a realiza o construcție care să se raporteze la contextul dat. Filosofia din spatele proiectului a fost creearea unei „clădiri-inexistente” care să permită ecosistemului să se dezvolte în continuare. Elementul cheie al conceptului este „transparența și conectivitatea”, sau mai exact legătura spațiului interior cu mediul exterior. Forma clădirii reușește să preia tipologia terenului, ba chiar mai mult, prin acoperișul înierbat realizează o legătură continua a peisajului natural. Același sentiment de continuitate se regăsește și in interior, unde spațiile au fost delimitate, pe cât posibil, doar prin pereți vitrați, permițând interacțiunea ocupanților cu exteriorul.

Fațada, tratată în întregime cu sticlă, permite ochiului să interacționeze cu activitatea desfășurată în interiorul clădirii încă de la depărtare, subliniind încă odată legătura clădirii cu peisajul cultural. Din punct de vedere tehnologic, construcția a fost prevăzută cu materiale performante, precum sticla reflectorizantă, ce permite luminii naturale să pătrundă în încăperi, și totodată reține radiațiile solare diminuând supraîncălzirea interiorului. Tratarea acoperișului în întregime cu vegetație , pe lângă aspectele vizuale, oferă în același timp reducerea temperaturii în clădire și totodată posibilitatea colectării apei rezultată din precipitații și reutilizarea acesteia pentru irigații. Linia curbă a acoperișului se distinge față de tipologia construcțiilor din zonă și creează o limită aproape inexistentă între peisaj și clădire. Cele două corpuri organice ale acesteia marginalizează o curte interioară scufundată, oferind studenților un spațiu de interacțiune în timpul pauzelor.

Cap. IV: ECOSISTEMUL APELOR TERMALE: STUDIU DE CAZ

”Nu avem dreptul să distrugem ceea ce nu noi am creeat”

4.1 REZERVAȚIA NATURALĂ PÂRÂUL PEȚA

Zona studiată este amplasată în cadrul teritoriul administrativ al județului Bihor. Acest județ este recunoscut la nivel național, înca din anii perioadei comuniste pentru apele termale bicarbonate, sulfate, calcice, sodice, silicoase și oligometalice din zona orașului reședință Oradea. Datorită acestei pânze freatice aici s-a dezvoltat cu precădere turismul balnear, acea parte a turismului în care motivația destinației este păstrarea sau redobîndirea sănatății, folosit de o largă categorie de turiști în mod regulat. Deși ar trebui considerat un fenomen benefic din punct de vedere economic, dezvoltarea turismului, pune în pericol singura Rezervație Naturală din Europa de Nuferi Termali, plantă ce mai poate fi întalnită doar pe continentul African, pe cursul Deltei Nilului.

„Apele termale sunt caracterizate de temperaturi destul de ridicate și stabile, cu variații nesemnificative pe parcursul anului. Regimul termic cvasiconstant a produs modificări în metabolismul organismelor care s-au adaptat acestor locuri, în sensul că

ele au devenit dependente de apele calde, în afara cărora ele nu pot să supraviețuiască ( nufărul termal, roșioara termală, melcul termal și câteva specii de insecte ).”

4.1.1 SCURT ISTORIC STAȚIUNEA BĂILE 1 MAI

Datele istorice relatează apariția stațiunii în anul 1249 sub denumirea Terra Hewyo ( în traducere liberă Terra Hewyo = ape calde ). Documentele precizează totodată și prezența Pârâului Peța, prin specificarea unei mori de apă ce funcționa atât vara cât și iarna ( Pe Pârâul Peța, la 200 de pași spre Nord, se învârt roțile morii” ) . Acest fenomen era datorat temperaturilor ridicate ale cursului de apă. Neobișnuit este faptul până în 1552 datele cu privire la această așezare au dispărut în totalitate. Abia în 1773 localitatea apare ca așezare pe hărțile geografice cu ocazia întocmirii schițelor topografice ale zonei.

Cel de-al doilea război mondial din anul 1940 produce o schimbare dramatică a regiunii. „Dupa declanșarea de către Germania hitleristă a războiului împotriva Poloniei la 1 septembrie 1939 și declanșarea celui de al doilea război mondial, guvernul hortist și-a amplificat acțiunile împotriva României pentru cotropirea Transilvaniei, reușind ca la 26 iunie 1940 în urma unor note ultimative cu sprijinul Germaniei naziste și al Italiei fasciste, să smulgă din trupul țării partea de nord-vest a Romaniei, a Ardealului și să o anexeze Ungariei horthyste. Perioada celor 4 ani de ocupație horthysto-fascista a acestui teritoriu românesc a cunoscut o cruntă teroare, violențe si realițăti dramatice. În această perioada de ocupare a căzut victimă și satul Haieu, granița trecînd pe la marginea satului, prin Dealul "Cremanarului" și "Hudra Brady" ( actual cunoscut ca avenul de la Betfia, grota fiind în aceea vreme folosită ca depozit de muniții de către germani )” .

Perioada de după războiul mondial înregistrează o dezvoltare în zona Oradea-Sînmartin, în special a stațiunilor Baile Felix și Băile 1 Mai. Primele baze de tratament s-au construit aici prin anii 1950 – 1960, devenind o destinație turistică preferată de populația României. Legătura directă a localității Băile Felix cu drumul național a permis dezvoltarea mai rapidă a stațiunii în comparație cu Băile 1 mai. Noua dezvoltare și mai ales reducerea considerabila a debitului ( dispare unul din canalele Păraului Peța ) permite amplasarea în anul 1978 a Strandului Venus pe partea stanga a drumului, favorizând astfel și dezvoltarea acestei așezări.

4.1.1 REZERVAȚIA DE NUFERI TERMALI ÎN PERICOL

Specia de Nufăr Termal, denumită și Nymphaea Thermalis în termeni biologici, a fost descoperită de botanistul P. Kitaibel în anul 1789. Aceasă descoperire a devenit în anul 1931, la propunerea academicianului Alexandru Borza, monument al naturii. În urma cercetărilor s-a dovedit că durata de viață a plantei este de aproxmativ 9 luni, din

martie până în noiembrie, iar apoi trece printr-o perioadă de odihnă de 4 luni, pe timpul sezonului rece.

Democrația de după anii comunismului a lăsat la voia întamplării problema din Baile 1 mai. Astfel ajungem la situația dramatică din iarna anului 2012-2013, sezon în care, datorită temperaturii scăzute a apelor înregistrată în primăvara lui 2012 ar putea determina dispariția speciei de nufăr termal și a unei specii de pești protejate denumită Roșioara lui Racovită.

Au existat probleme cu privire la debitul apei înca din anul 1974 ( când se înregistrează prima scădere sesizabilă ) și pierderi de temperatură înregistrată in 1980, însa până în 1990 s-a supravegheat îndeaproape consumul de apă geotermală, limitandu-se exploatarea. Perioada de după 1990 permite dezvoltarea necontrolată a turismului, principala cauză a situatiei actuale. În acea perioada s-au construit necontrolat pensiuni și hoteluri ce îsi alimentează piscinele și sistemele de încălzire cu ape geotermale, determinând in anul 2011 secarea parțială a izvorului principal ce alimentează lacul cu nuferi. S-a intervenit cu pomparea mecanică a apei termale dintr-un foraj realizat în apropiere și cu realizarea unui dig de beton care să nu permită pierderi prin infiltrări necontrolate. Astfel unicul habitaclu natural cu specii de peste 2,5 milioane de ani din Europa este pe cale de dispariție.

Chiar dacă rezervația de nuferi este unică în Romania și nu numai, ea nu reprezintă nici pe departe un punct forte al stațiunii, fiind ignorată aproape în totalitate de administrațiile locale. Deși s-au tras nenumărate semnale de alarmă cu privre la starea critică în care se află rezervația ( nivelul apei din lac este foarte redus ), organele de control și administratia locala au dat vina pe lipsa precipitațiilor și încălzirea globală. Inițial custodia ariei protejate apartinea Academiei Române, fiind trecută apoi in administrația diferitelor instituții ( Gradina Botanica din Cluj, Primăria Sânmartin,etc. ), în prezent custodele rezervației fiind desemnat Muzeul Țării Crișurilor. Noua administrație a încercat luarea unor măsuri de protecție precum îngrădirea zonei, curățarea gunoaielor și chiar realizarea unor acvarii în cadrul muzeului cu speciile protejate, în cazul în care lacul ar seca în totalitate ( in 13 dec. 2011 se constată că izvorul principal al lacului are debit aproape inexistent ).

Astfel se constată necesitatea supravegherii îndeaproape al ecosistemului de la Baile 1 mai. Chiar dacă Universitatea din Oradea, prin Facultatea de Biologie a deschis o secție de cercetare biologica în acest scop, în cadrul Grădinii Botanice din Oradea, lipsa echipamentului, a spatiului necesar și mai ales distanța considerabilă fac ca protejarea rezervației să fie foarte dificilă. Totodata, Agenția Pentru Protecția Mediului cu reprezentanți ai Gărzii de Mediu, Agenției Naționale de Resurse Minerale și Administrația Bazinală Crișuri întampina aceeași problemă: lipsa spațiului de desfășurare a cercetării și a personalului calificat.

4.2 ECOTURISMUL

„Turismul, a 3 mare industrie din lume, cu un venit anual de 100 bilioane de dolari este unul din cele mai importante fenomene al prezentului care poate să ridice nivelul economic al unei regiuni” . Problema apare atunci când această ramură economică suprimă obiectul care a dezvoltat inițial activitatea în sine. Mai exact, ca exemplu, poluarea aerului, a apei și a ecosistemelor este rezultatul neexploatării corespunzătoare a regiunii. De asemenea prin dezvoltarea confortului și mai ales a calităților serviciilor asigurate în zonele turistice, s-au înregistrat consumuri mari de energie.

Particularizat, în cazul de față, activitatea de turism a dezvoltat stațiunea Băile 1 mai în defavoarea protejării naturii. Rezervația de nuferi ar putea fi salvată și prin dezvoltarea altor ramuri ale turismului, ca de exemplu, ecoturismul. Ecoturismul este o experiență a călatoriei care pune în lumină natura, contribuind la conservarea ecosistemelor, respectînd integritatea comunității gazdă. În cazul de față aceasta ar putea să incorporeze activități de observare a vietuițoarelor în habitaclul lor natural.

Totodată, pe plan local ecoturismul are o importantă componentă educațională, fiind șansa de a învăța cultura locala și respectul pentru natura și, în același timp mai înseamnă angajarea personalului pe plan local și implicarea localnicilor în luarea deciziilor.

4.2 SIT, CONTEXT, ABORDĂRI: SALVAREA UNEI SITUAȚII CRITICE

Pentru început doresc să reamintesc afirmația autorităților locale cu privire la motivul principal care a dus la situația critică de astăzi, a lacului: „exploatarea necontrolată a apelor termale din Stațiunea Băile 1 Mai a dus la secarea principalului izvor ce alimentează laculul cu nuferi”. În urma analizei detaliate, din punct de vedere urbanistic, a zonei ilustrate în imaginea de mai sus Fig. 30, am constatat că afirmația s-ar putea să fie cât se poate de adevărată. În imediata vecinătate a lacului există un Spital de recuperare, o unitate de jandarmerie și o unitate a I.S.U Crișana. Însă dacă aruncăm o privire asupra întregului ansamblu putem observa că Pârâul Peța ocupă un areal foarte mic în acest context urbanistic. Învecinat de o sumedenie de construcții cu funcțiuni ce nu își găsesc locul în acest peisaj, lacul cu nuferi este suprimat de fondul construit. Evident că acest lucru a dus la crearea unui dezechilibru în peisajul cultural al acestei zone. Aminteam în capitolul I că intervenția omului într-un peisaj natural trebuie să fie cît mai mică, permițând naturii să se adapteze modificărilor și să încerce să coexiste cu ea.

În cazul de față eșecul este datorat în special nesupravegherii modalității de construire în zonă, sau mai rău, autorizării construcțiilor fără a ține cont de necesitășile naturii. Nu îcape îndoială, faptul că zona a fost lăsată la voia întâmplării și că lacul, încadrat dealtfel de Agenția de Mediu în arealul zonelor protejate ale Bihorului, a devenit doar un obstacol în dezvoltarea turistică și economică a stațiunii. Am putea vorbi la nesfârșit de cauzele acestei situații critice, însă scopul lucrării este de a încerca revitalizarea unui ecosistem aflat într-o situație dramatică.

Concret, din punct de vedere urbanistic, prima abordare a fost impunerea unei limite, de cel puțin 100 de m stînga, dreapta cursului de apă și 50m în jurul lacului care să reglementeze interzicerea forajelor și a săpăturilor pe această întindere. Implicit acest lucru împiedică și ridicarea oricărui tip de construcții, indiferent de natura ei. O altă abordare a fost transformarea ansamblului cuprins de imaginea în discuție, într-un parc cu destinația de zonă de recreere. În ajutorul acestei decizii vine și proiectul „Muzeul Satului Transilvănean” propus de autoritățile locale în vecinătatea clădirii cazinoului ( Muzeul este marcat cu culoarea maro, iar cazinoul, nefuncțional din păcate, este poziționat în stânga muzeului ). Remarcabil este, în același timp, prezența Strandului Cu Valuri, o construcție cu o importantă valoare istorică. Acesta deține primul motor care produce valuri într-un bazin de înot din Europa, produs de inginerii austrieci. Deja se poate observa că zona are o foarte mare importanță istorică.

Prin transformarea ansamblului într-un parc, urmăresc limitarea accesului auto, ( din păcate prezența unității de pompieri I.S.U. Crișana- poziționată lângă situl propus, marcat cu culoarea roșie, impiedică restricționarea în totalitate a accesului auto ) permițând trecerea pe drumul propus, doar autovehiculelor pompierilor, și eventual autovehiculelor de mentenanță a viitorului centru de cercetări propus. Acest lucru impune rezolvarea unei parcări de aproximativ 100 de locuri, inclusiv autocare, lângă

actualul cazinou și realizarea unui punct info care să ofere posibilitatea închirierii bicicletelor. Prin această atitudine, peisajul natural își recâștigă o parte din drepturi.

În continuare, alegerea sitului, în vederea proiectării centrului de cercetare a reprezentat o provocare. Contextul actual este dictat în general de o pădure de stejari, inclusă de asemenea într-un proiect de protecție a mediului denumit Zona Protejată a Stejarilor Seculari. Scopul principal al proiectului este protejarea naturii și de aceea intervenția în aceste zone nici nu poate fi luată în considerare. Amplasamentul actual este defapt o proprietate a municipalității locale și are funcțiunea de servicii generale. În trecut, aici existau 4 depozite ale I.S.U. Crișana, clădiri abandonate în prezent. Alegerea acestui sit a devenit imediat oportună datorită principiului de sustenabilitate amintit într-unul din capitolele precedente. Acesta face referire la alegerile arhitectului și evident ale beneficiarului cu privire la reutilizarea terenurilor abandonate.

O primă problemă a acestui sit era inaccesibilitatea. Realizarea unui singur acces nu satisfăcea nevoile funcționale ale obiectului de arhitectură propus. Astfel că s-au reglementat două legături, una auto, lângă unitatea de pompieri și una pietonală menită să lege traseele pietonale deja existente cu lacul.

După cum am observat și în studiul istoric a centrelor de cercetare, acestea au rolul de a conserva biodiversitățile și de a încerca dezvltarea acestora prin diferite experimente. Conceptul arhitectural este rezultatul unor abordări privind funționalitatea clădirii, gabaritul acesteia, scopul și materialitatea. Ilustrația de mai sus prezintă o schemă conceptuală a propunerii arhitecturale. Din contextul actual, lacul este cel mai important element care influențează abordarea conceptuală. Dacă lacul este elementul cheie și accesul pe sit este limitat de pădurile de stejari din zonă nu rămâne decât să concluzionăm că noua construcție va avea două deschideri, una spre lac și una spre clădirea de pompieri. Aceste accese vor prelua pe deoparte turiștii aflați în vizită în zona lacului și pe de altă parte cercetătorii și persoanele implicate în proces.

Un alt element cheie este stabilirea funcțiunilor oferite de acest complex. În urma analizei istorice realizate la începutul acestei lucrări teoretice, am concluzionat că prezența unei sere menite să coordoneze întreaga activitate de cercetare era obligatorie. Clădirea va avea 3 funcțiuni majore; cercetarea , asigurarea unui spațiu destinat conferințelor din domeniu și totodată a unei cazări de mici dimensiuni și nu în ultimul rând va deservi ca spațiu de relaxare și cunoaștere pentru turiștii aflați în zonă. Concret, clădirea va dispune de spații pentru:

Cercetarea si supravegherea ecosistemului :

Administrație: secretariat, birou administrator/IT, contabilitate, birou resurse umane, birou reprezentanți . ale agențiilor implicate în poretcția mediului

Laboratoare cu vestiare: Laboratoare de : fiziologia plantelor, fitopatologie, microscopie, entomologie, ecologie, pedologie – edafologie, ihtiologie, laboratoare de teste; camere de prelucrare a datelor cameră balanțe, sală ședinte, arhivă , birouri director/secretariat stiintific, sere de studiu

Organizarea de conferinte pe teme de protectie a mediului :

Sala de conferințe ( aproximativ 120 pers. )

Modul cazare 9 ( aproximativ 25 de persoane pentru cercetătorii celorlalte centre de cercetare din România )

zona de recepție: cu acces din exterior, din zona de cercetare cât și din restaurant

Spatiul vizitatorilor:

Spații expoziționale

Sera centrală, pusă la dispoziția cercetătorilor cât și a vizitatorilor

Restaurant aproximativ 100 de locuri

Punct info + garderobă

Magazin suveniruri

Acest centru are menirea de a salva situația lacului și a ecosistemului din stațiunea Băile 1 mai. De aceea implementarea principiilor de sustenabilitate prezentate în capitolul II presupun realizarea unei construcții ecologice, cu un consum redus de energie, în general cu un impact redus asupra mediului înconjurător. De aceea alegerea materialelor structurale precum lemnul lamelar, a sticlei reflectorizante și a pietrei naturale au fost o abordare obligatorie. Cu același scop, de realizare a unei construcții sustenabile implementarea tehnologiilor noi privind energiile alternative, s-a propus acoperirea învelitorii cu panouri fotovoltaice pe partea Sudică a clădirii și realizarea unui flux de aer privind ventilarea naturală prin intermediul unor trape de aerisire dispuse în acoperișul construcției.

CONCLUZII

Lucrarea teoretică de față are ca scop prezentarea unor perspective asupra viitorului în ceea ce înseamnă arhitectura și protejarea naturii, cu tot ce implică ea. După ce mai bine de un secol, omenirea a consumat aproape toate resursele planetei, ne întoarcem în trecut să studiem premizele acestui fapt concret, încercând să salvăm ce ne-a mai rămas. Chiar dacă în cele mai multe cazuri, semnalul de alarmă a fost tras prea târziu, rămâne totuși oportunitatea conservării a ceea ce mai există. Tehnologia descoperită de-al lungul civilizației a distrus natura într-un mod nevoit, însă poate astăzi să ne ajute să descoperim noi modalități de prevenire a degradării și mai tare a planetei.

În cazul de față propunerea unui centru de cercetare adiacent unei Rezervații Naturale poate să restabilească echilibrul unui ecosistem aflat într-o situație critică. Conform principiilor de dezvoltare durabilă, o zonă protejată și mai ales o Rezervație Naturală trebuie în același timp conservată, însă și promovată.

BIBLIOGRAFIE

WEBGRAFIE