Centrele de Putere Militara din Zona de Interes Strategic a Romaniei Si a Impactului Acestora Asupra Mediului Operational Est European
CUPRINS
Pagină albă-
INTRODUCERE
Evoluțiile mediului internațional de securitate, la început de secol și de mileniu, au modificat radical percepția asupra amenințărilor la adresa securității est-europene și globale, fapt concretizat prin reexaminarea unei largi liste de preocupări, determinînd factorii de decizie politică și analiștii avizați să afirme că „ lumea s-a schimbat” , că este necesară o temeinică cooperare, prin care să se mobilizeze, într-o concepție unitară, resursele necesare combaterii amenințărilor neconvenționale și a dorinței unor actori est-europeni de expansiune cu orice preț.
Amenințările care în urmă cu un deceniu erau considerate, cvasi-unanim, speculații deplasate sau ipoteze analitice cu probabilitate redusă de materializare au devenit realități în prezent. Lumea civilizată a declarat război terorismului și celorlalte amenințări, încercând, totodată, să identifice răspunsuri la întrebări de genul: „Cum definim inamicul?”, „Care este scopul războiului și strategia adecvată ce trebuie adoptată?”.
După șocul produs de tragedia din 11.09.2001, imaginile încă neclare începeau să prindă contur: civilizația se confruntă cu amenințări neconvenționale, asimetrice, total diferite de cele tradiționale. Practic, toate continentele și regiunile se confruntă cu astfel de amenințări, ele devenind, cu adevărat, o problemă globală.
Una dintre cele mai virulente amenințări privește dorința de expansiune prin menținerea unor stări de tensiune la limita granițelor dintre state. Ea se află tot mai mult în atenția opiniei publice, a guvernelor naționale și a organizațiilor internaționale. Reprezentând, fără îndoială, o provocare fără precedent, la început de mileniu și în primă eră a globalizării și avansului tehnologic, există o tendință în creștere de a considera acest fenomen ca pe o amenințare la adresa securității și ordinii generale, naționale și internaționale. În aceste condiții, tot mai multe state și organizații internaționale fac publică dorința eficientizării managementului cooperării internaționale pentru combaterea acestui tip de amenințări prin operaționalizarea unei platforme colaborative care să facă posibilă detensionarea relațiilor dintre statele vecine.
Așadar, demersul subsumat acestui raport de cercetare urmărește, ca în baza unei analize aprofundate, să identifice, să fundamenteze și să formuleze direcțiile și modalitățile de optimizare a managementului cooperării internaționale în vederea combaterii amenințării neconvenționale, cu precădere a celor ce sunt specifice zonelor transfrontaliere.
Structurarea lucrării, în cele două capitole, fiecare cuprinzând evidențieri ale stadiului cunoașterii în domeniul aprofundat, dar într-o mai mare măsură rezultatele cercetării proprii, a avut în vedere realizarea unui demers logic, coerent și unitar, suficient de cuprinzător și lămuritor pentru a elucida subiectul abordat și analizat.
În conținutul lucrării s-a simțit nevoia de ordonare, sistematizare și grupare a cunoștințelor referitoare la fiecare subiect abordat, deoarece din studiul unui vast material documentar au reieșit suficiente controverse și teorii care să nu facă posibil startul în demersul elaborării unor concluzii proprii, fără unele clarificări preliminare.
Pornind de la ceea ce este, deja recunoscut ca fiind fundamente științifice, în conținutul lucrării sunt reflectate căutările întreprinse pentru a „desțeleni” câmpul din realitate care subsumează subiectul integrat titlului temei raportului de cercetare. Demersul a pornit de la cunoscut spre necunoscut, de la cert spre incert, urmărind ca la finalul fiecărei analize probele să fie clare, cunoscute și certe.
Toate aceste clarificări au constituit fundamentele identificării și formulării unor soluții originale și viabile, destinate analizei mediului operațional contemporan și a Zonei de Interes Strategic a României, sub impactul riscurilor și amenințărilor neconvenționale generate de evoluția situației din ,,arcul de insecuritate” est-european.
CAPITOLUL 1
AMENINȚĂRI LA ADRESA STABILITĂȚII MEDIULUI OPERAȚIONAL DIN ZONA DE INTERES STRATEGIC A ROMÂNIEI, SPECIFICĂ ARCULUI DE INSECURITATE EST-EUROPEAN
Demersul nostru științific debutează cu prezentarea unor aspecte generale privind mediul operațional contemporan specific Zonei de Interes Strategic a României, în contextual deteriorării stabilității spațiului est-european și apariției unei zone de instabilitate la limita de est a continentului european, zonă generată de ambițiile unor actori zonali privind controlul și repartiția resurselor energetice, precum și dorința Rusiei de menținere a conflictului ruso-ucrainean și de a extinde tensiunile transfrontaliere în arcul de insecuritate est-european.
1.1. Aspecte generale privind mediul operațional contemporan
Mediul operațional contemporan, în care acționează forțele militare, este complex, dinamic și incert, iar acesta nu poate fi definit decât în raport și împreună cu elementele sale componente. Fiecare din aceste elemente va avea o bază de referință comună tuturor operațiilor militare, dar și caracteristici și detalii specifice pentru fiecare tip de campanie militară. De asemenea, mediul operațional va avea unele elemente specifice teatrului de operații, relativ stabile cum ar fi populația locală și cultura ei, și, elemente cu o mobilitate accentuată, prin prezența în teatrul de operații a diferitelor agenții și organizații. Mediul operațional (MO) poate fi descris ca fiind „o combinație de condiții, circumstanțe, influențe, caracteristici și actori care influențează modul de întrebuințare a forțelor și deciziile comandanților (și ale actorilor civili)”.
Complexitatea operațiilor militare postconflict desfășurate într-un teatru de operații (TO) solicită comandanților precum și statelor majore ale acestora să înțeleagă modul în care operează atât organizațiile internaționale cât și cele non guvernamentale (OI/ONG) pentru realizarea unui mediu de securitate stabil.
Înțelegerea complexității și relațiilor între elementele mediului operațional este fundamentală pentru desfășurarea operațiilor postconflict. Este necesar să se conștientizeze că mediul operațional este foarte dinamic, interconectat și se adaptează constant la schimbări. Acesta poate fi modelat deliberat sau neintenționat de factorii externi și asigură condiții favorabile pentru dezvoltarea activităților nedorite/ subversive dacă nu este ținut sub control.
Analiștii militari contemporani consideră mediul operațional ca fiind împărțit în șase domenii: politic, uman, fizic, de securitate, informațional și economic. Prin evaluarea mediului operațional se pot identifica condițiile în care se dezvoltă instabilitatea din care rezultă amenințările asimetrice. Oricum, în practică, toate aceste domenii sunt interconectate dinamic. Toate aspectele mediului operațional necesită o atenție specială în cadrul procesului de estimare astfel încât comandanții militari să poată maximiza înțelegerea operațională și să influențeze factorii cu impact asupra strategiei unei abordări cuprinzătoare. Este foarte important să se înțeleagă că aceste domenii sunt formate, conduse și influențate de ființe umane, atât individuali cât și grupuri (guvern etc.) cunoscuți sub denumirea generică de actori.
1) Mediul politic diferă în mod semnificativ de la o regiune la alta iar dificultățile în desfășurarea operațiilor în orice mediu sunt unice pentru fiecare situație. De exemplu, presiunea politică a guvernului unei națiuni gazdă poate lua forma unor lupte politice interne, tensiuni politice regionale, probleme religioase, ideologice, tradiționale sau culturale.
Structurile militare participante la operații multinaționale postconflict trebuie să înțeleagă mediul politic și modul de percepție al populației din aceste zone pentru a plasa acțiunile militare într-un context strategic. O acțiune îndreptată împotriva unui stat sau a unei regiuni poate genera reacții în alte părți ale lumii. Înțelegerea acestor legături potențiale va ajuta comandantul și statul său major să aprecieze implicațiile acțiunilor militare în zona de interes a unității. Mandatul și legitimitatea sunt esențiale în păstrarea coeziunii, deoarece fără aceste două principii importante, o structură multinațională nu se poate bucura de sprijinul națiunii gazdă și al comunității internaționale iar acest lucru va eroda inevitabil nivelul de sprijin al populației țărilor contribuitoare cu trupe.
Sincopa politică și chiar intervenția în problemele militare este o realitate, ceea ce înseamnă că virtual, toate activitățile militare fac subiectul atenției grupurilor ostile și a suporterilor acestora. Deciziile și acțiunile, rar afectează un singur nivel al operației militare; de exemplu, o acțiune la nivel tactic poate genera un efect pozitiv sau negativ la nivel strategic. Având în vedere acești factori, un comandant va trebui să fie bine informat asupra evoluțiilor politice și să fie gata de schimbări rapide într-o situație politică care poate avea consecințe serioase pentru forțele militare.
2) Mediul uman cuprinde grupuri și actori potențiali, inclusiv adversarul, pe care forțele militare vor trebui să le înțeleagă și/sau să le influențeze în cazul în care trebuie să opereze eficient și să sprijine națiunea gazdă în obținerea succesului. În același timp, adversarii vor căuta să-și exercite influența prin acțiuni publice letale sau non-letale, propagandă, folosirea mijloacelor media internaționale și alte mijloace adecvate pentru a domina populația locală și a o folosi în scopul lor.
Din categoria grupurilor fac parte alianțe potențiale care se pot forma sau schimba rapid în timpul desfășurării unei operații sau campanii. Toți actorii au potențialul de a influența cursul evenimentelor într-un mod pozitiv sau negativ. Comandantul se va strădui să înțeleagă întregul spectru de actori, motivațiile lor, aspirațiile, interesele și relațiile dintre ei. Influența fiecărui actor trebuie înțeleasă împreună cu parametrii în cadrul cărora operează. În particular, este necesar să cunoaștem care este gradul de realizare a controlului și coordonării ce poate fi atins, cooperarea dintre civili și militari și nivelele cerute.
Autoritățile civile ale națiunii gazdă. Suveranitatea națiunii gazdă reprezintă una din problemele cele mai dificile pentru un comandant în timpul operațiilor postconflict atât în privința forțelor altor state cât și națiunea gazdă. Adesea, în afară de practicile uzitate pe timpul exercitării comenzii, unui comandant i se cere abilitate în coordonare, comunicare și consens acolo unde sensibilitățile politice trebuie identificate, înțelese și administrate. Protejarea populației și promovarea autorității guvernului națiunii gazdă sunt două lucruri esențiale în cadrul operațiilor postconflict, iar comandanții trebuie să fie conștienți de efectele subminării acestor două obiective primare. În particular acest lucru poate reprezenta o provocare în cazul în care națiunea gazdă este incapabilă să asigure protecția și serviciile de bază pentru populație iar imaginea generală asupra guvernului este de incompetență sau corupție.
Problemele legale trebuie să fie tratate și rezolvate cu atenție deoarece ele pot împiedica dezvoltarea relațiilor importante cu personalul și organizațiile cheie și pot afecta legitimitatea forței implicate în operațiile militare multinaționale. O atenție deosebită va trebui acordată acestor probleme în cadrul următoarelor zone de interes: controlul securității din porturi și aeroporturi; bazele militare; tranzitul granițelor; colectarea și diseminarea informațiilor; protecția forțelor de securitate; jurisdicția asupra membrilor forțelor proprii și forțelor multinaționale; locația și accesul; operații atât în apele interioare cât și în marea teritorială; dreptul de survol; sistemul de transport și regulile legale asociate; activitățile polițienești și de justiție – identificare, reținere, arestare, judecare și condamnare; impunerea respectării legii conflictului armat și legii drepturilor omului precum și punerea sub acuzare și condamnarea criminalilor de război și a criminalilor împotriva umanității; acordurile cu privire la statutul forțelor (SOFAs).
Comandantul trebuie să ia în considerare toate aspectele legate de CIMIC pentru a crea procedurile de coordonare. Acestea pot fi constituirea de comitete sau asigurarea ofițerilor de legătură, pentru facilitarea cooperării și creșterea încrederii în autoritățile națiunii gazdă ai cărei reprezentanți trebuie să ocupe funcții importante pentru a asigura dezvoltarea autorității legii națiunii gazdă. Aceste organizații pot facilita operațiile prin reducerea neînțelegerilor și a punctelor sensibile în timp ce sunt eliminate toate impedimentele. Problemele naționale pot fi rezolvate în mod oficial cu națiunea gazdă prin încheierea de acorduri tehnice pentru dezvoltarea SOFAs existente sau recent stabilite. În multe cazuri, organizațiile de asistență pentru securitate, ONG și OI ce posedă cunoștințe locale detaliate au contribuit la stabilirea unor relații pozitive și constructive cu națiunea gazdă. Construirea relațiilor cere timp dar, în timp ce încrederea poate fi inspirată, tolerarea unei prezențe a Alianței poate descrește dacă nu sunt luate alte măsuri sau măsurile luate nu se dovedesc eficiente.
Coordonarea și sprijinul trebuie stabilite până la nivel de sate și cartiere. Comandanții și statele lor majore trebuie să cunoască structurile politice și sociale din zona lor de operații. Pe timpul eforturilor de stabilizare și reconstrucție, autoritatea guvernului la nivel național poate fi slabă sau poate lipsi în totalitate la nivel regional sau local. Comandanții trebuie să stabilească legături între guvernul central și autoritățile locale și să încerce să evite să devină un înlocuitor pe termen lung al autorităților națiunii gazdă. Eforturile de la vârful guvernului trebuie unite cu eforturile locale.
Organizațiile internaționale (OI) sunt organizații create printr-un acord oficial (tratat) între două sau mai multe guverne. Acestea se pot stabili la nivel global, regional sau funcțional în scopuri larg definite sau chiar punctuale și sunt formate pentru protejarea și promovarea intereselor naționale împărtășite de statele membre. Cel mai notabil exemplu este Organizația Națiunilor Unite (ONU).
Organizațiile regionale cum ar fi Organizația Statelor Americane și Uniunea Europeană (UE) sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), pot fi implicate în anumite forme de operații de stabilitate.
Organizația Națiunilor Unite în special are multe agenții subordonate și afiliate ce sunt active în întreaga lume. În funcție de situație și de nevoile națiunii gazdă, ONU poate fi reprezentată de: Oficiul pentru Coordonarea Ajutorului Umanitar; Departamentul Operațiilor de Menținere a Păcii; Programul Alimentar Mondial; Înaltul Comisar ONU pentru Refugiați; Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului; Programul ONU de Dezvoltare.
Comandanții trebuie să se asigure că legăturile, coordonarea și colaborarea cu OI sunt în concordanță, acolo unde este posibil, cu scopurile strategice ale operațiilor postconflict, deoarece OI nu reprezintă actori subordonați. Totuși aceștia trebuie incluși în procesul de planificare a campaniei.
Oportunitățile de a beneficia de asistența activă a OI reprezintă un avantaj pe scena internațională iar eforturile acestora de a coopera nu trebuie trecute cu vederea. În cadrul interacțiunii cu alți actori, forțele proprii vor continua să acționeze în concordanță cu implementarea Planului de Acțiune al Abordării Cuprinzătoare.
Guvernele de alianță și coaliție – guvernele statelor aliate sau ale statelor participante la o coaliție pot avea reprezentanți în zona de operații. Aceștia pot contribui la unitatea de scop și unitatea de efort a efortului campaniei sau operației, în concordanță cu prioritățile, interesele și constrângerile naționale. De aceea, este importantă stabilirea imediată de către comandantul din zona de operație a legăturii/contactului cu aceștia.
Organizațiile non-guvernamentale (ONG) sunt organizații constituite în mod legal diferit față de agențiile ONU și organizațiile internaționale. „ONG” este un termen oficial utilizat în Articolul 71 al Cartei ONU pentru a descrie o mare varietate de organizații non-profit motivate de valori umanitare și religioase care sunt în general independente față de guverne, ONU sau sectorul comercial. Termenul „ONG” cuprinde un grup variat de interese incluzând mii de organizații diferite ca mărime, maturitate, experiență, calitate și misiuni. ONG-urile sunt folosite din ce în ce mai mult de donatorii naționali și internaționali ca agenții eficiente și non-politice în orice tip de campanie. Cu cât ONG cuprinde mai multe resurse și personal cu atât mai mare este abilitatea acesteia de a contribui la soluționarea favorabilă a unei situații de criză sau conflict prin sprijinul acordat comunităților afectate de conflict.
Sarcinile ONG-urilor sunt foarte variate: de la cele de atenuarea sărăciei până la acordarea serviciilor de sănătate în comunitățile afectate de conflicte. O misiune ONG este guvernată în general de valorile sau principiile care le guvernează activitatea și care pot fi exprimate în termenii drepturilor omului accentuând ideea că activitatea lor promovează dreptul la viață, hrană, apă și libertatea exprimării.
Multitudinea de ONG-uri în aria de operații semnifică faptul că și coordonarea și cooperarea sunt tot mai complicate și necesită tot mai mult timp pentru a fi rezolvate. În prima fază a crizei, unele ONG-uri vor forma un tip de rețea umbrelă sau consorțiu. Pe măsură ce criza escaladează iar numărul ONG-uri și a donatorilor se va mări, proporțional cu acestea va crește și nevoia unei mai bune coordonări, bazată pe cerințele de responsabilitate și implicarea donatorilor. Acest lucru se poate transforma într-o competiție pentru fonduri și resurse care poate afecta relațiile și provoca fricțiuni. Nevoia de a contracara aceste tensiuni accentuează nevoia de contacte regulate și comunicare la toate nivelurile într-o manieră cât mai cuprinzătoare.
Între ONG-uri și forțele militare pot exista tensiuni inerente datorită neînțelegerilor organizaționale, a diferențelor culturale, a imparțialității, intereselor și agendei diferite ale acestora. În general, ONG-urile vor încerca să ofere sprijin imparțial populației locale, dar pot oferi, în mod neintenționat, sprijin material și insurgenților. Pentru prevenirea acestui ultim aspect, forțele participante la operațiile postconflict trebuie să mențină un nivel ridicat al controlului rețelei de transport utilizată de ONG-uri. Utilizarea unei abordări cooperante va dezvolta capacitatea forțelor participante la operațiile postconflict de a înțelege ONG-urile, precum și înțelegerea reciprocă, schimburile de informații și coordonarea activităților dintre cele două părți. Totuși, unele ONG-uri, prin natura lor, nu vor dori să fie văzute împreună cu forțele militare sau să fie percepute ca și cooperante cu acestea. Comandanții trebuie să înțeleagă poziția acestora și să stabilească măsuri de armonizare a activităților printr-o terță parte cum ar fi ONU.
Organizațiile comerciale – corporațiile multinaționale aflate sub contract cu guvernele pe care le sprijină se implică adesea în activități de reconstrucție, dezvoltare economică și guvernare. Aceste corporații sunt sau pot deveni parte a redezvoltării statului și trebuie să se implice în planul general de dezvoltare al națiunii gazdă. Comandanții militari trebuie să cunoască ce companii sunt prezente în aria de operații a acestora și unde își desfășoară activitatea. De asemenea există companii care oferă expertiză în domeniile legate de guvernare, economie, educație și alte aspecte civile. Prin asigurarea capabilităților similare cu cele ale ONG-urilor, aceste firme obțin contracte prin agențiile guvernamentale.
Companiile private de securitate – creșterea amenințărilor din partea insurgenților și/sau ale elementelor criminale împotriva actorilor civili au creat o cerere pentru companii de securitate private. Aceste companii pot sprijini OI, ONG, corporațiile multinaționale, media sau pe oricine este gata să plătească pentru protecție. Standardele privind recrutarea personalului pentru companiile de securitate private sunt foarte diverse, de la foști membrii ai forțelor speciale cu un înalt nivel de instruire până la personal necalificat. Personalul de securitate contractual va fi dotat cu echipament și armament în funcție de cerințele misiunilor de îndeplinit. Acest lucru poate crea confuzie între ei și forțele militare. Trebuie emise directive ce oferă instrucțiuni de coordonare privind asigurarea facilităților ce includ acordarea ajutorului medical, diseminarea informațiilor, coordonarea operațiilor etc. Acest lucru va necesita adaptarea procedurilor militare.
Media – pentru o informare corectă și prevenirea analizării și interpretării eronate sau tendențioase a acțiunilor militare, comandanții trebuie să se asigure că există o coordonare adecvată cu structura/ofițerul de informare și relații publice pentru a menține bune relații cu media și a nu compromite operațiile curente si viitoare. Totodată trebuie să transmită îndrumări pentru această activitate și să stabilească măsuri de control pentru activitățile de relații publice.
Comandanții trebuie să planifice activitățile de informare și relații publice și să ia în considerare introducerea reprezentanților mediei acolo unde este aplicabil, să desfășoare conferințe de presă regulate și să investească timp și resurse pentru dezvoltarea unei relații benefice pentru ambele părți. Este foarte important în cadrul COIN să se înțeleagă faptul că media poate fi un factor foarte important în influențarea operațiilor prin modelarea opiniei publice asupra imaginii adversarilor. Toate informațiile publice trebuie să fie precise, oportune și coordonate cu mesajele cheie ale operațiilor informaționale.
3) Mediul fizic – provocările operațiilor în orice mediu fizic sunt diferite iar geografia și clima fiecărui mediu influențează desfășurarea și natura operațiilor militare. Membrii structurilor neregulate și adversarii înțeleg faptul că un teren deschis și nepopulat favorizează o forță militară modernă cu capabilități de recunoaștere și de manevră și cu arme precise și vor încerca să reducă aceste avantaje adoptând „linii interioare” care favorizează interdicția de operare a sistemelor de armament. Acest lucru se manifestă prin operarea în zone închise sau urbane printre civili. Zonele urbane sunt terenul cel mai propice și oferă adversarului capacități de compensare a capabilităților militare convenționale și de operare cu succes atât pe plan local cât și prin utilizarea facilităților internaționale de media plasate, în mod normal, în aceste zone.
a) Extinderea zonelor urbane – în cele mai multe orașe în curs de dezvoltare, zonele sărace se extind mult mai repede decât orașul ca întreg. În aceste zone, operațiile pot fi mai dificile din cauza populației în tranzit și a infrastructurii temporare. Condițiile de trai din zonele urbane vor provoca rivalități de lungă durată și pot genera instabilități politice viitoare. Comandantul trebuie să fie conștient de posibilitatea ca operațiile în zonele urbane pot genera daune colaterale precum și o posibila pierdere a acordului populației.
b) Clima și modelul climateric sezonier – forțele proprii pot acționa în toate anotimpurile, ziua și noaptea. Schimbarea condițiilor vremii poate îngreuna toate condițiile de observare și mișcare, deci va mări riscurile și va încuraja simplificarea activității militare. Adversarul va monitoriza răspunsurile la variațiile de climă și vor căuta să profite de orice slăbiciune pentru a sprijini populația locală în activitățile economice desfășurate pe plan local sau pentru a-și planifica acțiunile ofensive.
c) Infrastructura – resursele naturale și infrastructura fac parte din mediul fizic și variază semnificativ de la o regiune la alta și de la un stat la altul. Infrastructura de transport poate afecta deplasarea și provoacă efecte ce pot fi folosite de ambele părți. Alte infrastructuri naționale sau regionale pot fi utilizate demonstrând astfel capabilitățile ofensive sau pentru a obține astfel un efect psihologic asupra populației. Resursele naturale pot fi și ele accesate și folosite ilicit în scopul finanțării activităților asimetrice. Infrastructura existentă a națiunii gazdă, care face posibilă desfășurarea activităților zilnice, va sprijini eforturile națiunii gazdă și ale forței multinaționale de a câștiga sprijinul populației locale. Dacă infrastructura este vulnerabilă și atacată, va fi mult mai greu să se obțină acordul populației locale și să se mențină legitimitatea acțiunilor.
Comandanții trebuie să înțeleagă că o infrastructură precară a națiunii gazdă duce la vulnerabilitate și la o presiune asupra forțelor deoarece sprijinul pentru reconstrucție și dezvoltare poate fi complicat și consumator de resurse. Comandanții trebuie să înțeleagă că nu este misiunea lor să reconstruiască țara, ci să ajute la restabilirea serviciilor de bază și să contribuie la procesul de reconstrucție prin stabilirea și păstrarea unui mediu sigur și stabil. Pe termen scurt, proiectele cu impact imediat pot fi benefice dar comandanții trebuie să se asigure că aceste eforturi sprijină abordarea cuprinzătoare a întregului proces de reconstrucție. Dacă un asemenea program nu există, comandanții trebuie să genereze cel puțin un program în cadrul abordării cuprinzătoare.
4) Mediul de securitate – elementul cheie al mediului de securitate îl reprezintă acea parte compusă din indivizii și instituțiile responsabile de siguranța și securitatea populației și a națiunii gazdă. Acesta include adesea forțele militare și paramilitare sprijinite de stat, poliția locală și națională, sistemul de justiție și cel corecțional, forțele de securitate de frontieră și de coastă precum și companiile de securitate private angajate de stat. Sectorul de securitate reprezintă baza unei guvernări eficiente, legitime cât și potențialul statului pentru o viabilitate durabilă.
Nu toate forțele armate au același nivel de profesionalism ca și forțele proprii. Mai mult decât atât, acele forțe armate nu respectă întotdeauna legile internaționale și Convențiile și Protocoalele de la Geneva. Acțiunile elementelor armate pot îngreuna angajamentele inițiale cu populația locală deoarece este practic imposibil să faci diferența între o uniformă și alta. Unii dintre actorii cheie în cadrul mediului de securitate sunt descriși în continuare:
a) Forțele militare străine sunt elementele militare ale altor națiuni care influențează și operează în interiorul granițelor națiunii gazdă și care pot fi favorabile sau ostile forțelor proprii. Aceste forțe sunt prezente datorită cererii de intervenție sau asistență sau pentru executarea unor acțiuni militare agresive;
b) Forțele alianței – o forță sub comandă NATO acționând sub un mandat ONU poate fi constituită pentru a răspunde operațiilor din întregul spectru al conflictelor. Obiectivele Alianței vor fi urmărite și realizate de forțele armate ale două sau mai multor națiuni care acționează împreună și urmăresc realizarea stării finale dorite. Operațiile sub comandă NATO pot implica un număr mare de forțe militare cu capabilități diferite, fiecare reprezentând propriile sale interese naționale și cu o posibilă experiență limitată în relațiile cu celelalte. Restricțiile naționale pot avea o influență semnificativă asupra planificării și executării operațiilor sub comandă NATO;
c) Personalul militar al ambasadelor – multe ambasade sau reprezentanții unor înalți comisari ONU au personal militar. Acest personal are diverse responsabilități: de la misiuni ceremoniale până la dezvoltarea relațiilor militare bilaterale;
d) Consilierii militari de pe lângă națiunea gazdă sunt militari profesioniști ai altor țări care acordă asistență conform acordurilor bilaterale;
e) Forțele de securitate ale națiunii gazdă sunt acele forțe create, organizate, instruite și susținute de către națiunea gazdă pentru asigurarea protecției împotriva amenințărilor externe și pentru menținerea securității și stabilității în țară. Aceste forțe pot include categoriile de forțe armate cum ar fi forțele terestre, marina, pușcașii marini, paza de coastă sau aviația cât și personalul de informații interne, poliția și jandarmeria, poliția de frontieră sau inspectorii vamali. Forțele paramilitare pot fi și ele prezente, ele putând fi considerate ca făcând parte sau nu din sectorul de securitate al națiunii gazdă. Aceste forțe de securitate, de obicei, răspund de securitatea internă și se concentrează pe protejarea unui anumit segment al populației sau regiuni. În funcție de împrejurări, reformele sectorului de securitate pot duce la o securitate pe termen lung, stabilitate, legitimitate și autoritatea legii;
f) Foști membrii ai forțele militare ale națiunii gazdă – în situația de post conflict precum și a unui stat fragil, națiunea gazdă poate să desfășoare activități de dezarmare, demobilizare și reintegrare (DDR) pentru unele forțe de securitate. DDR are în vedere în special foștii insurgenți care au dezertat sau au fost amnistiați și/sau reconciliați. De asemenea, DDR poate avea în vedere forțele paramilitare care pot reprezenta o provocare de lungă durată la adresa suveranității guvernului națiunii gazdă. În funcție de organizarea și sprijinul dat eforturilor DDR, este posibil ca fostele cadre militare să-și fi păstrat uniformele, armele și echipamentul. Ce este mai important este faptul că aceștia pot considera că au fost nedreptățiți de către guvernul actual al națiunii gazdă sau de către alte segmente ale populației.
5) Mediul informațional – o mass-media globalizată și înmulțirea surselor de informare oferă o transparență inevitabilă tuturor activităților desfășurate în timpul operațiilor militare. Rapoartele acțiunilor militare sunt disponibile celor ce au Internet, televizoare, radio sau pe rețele globale de informare, iar aceste informații pot fi utilizate foarte eficient de către adversari. În cadrul mediului informațional, forțele participante la operații postconflict vor folosi activitățile de informare într-un cadru larg utilizând mesajele aprobate. Acesta va permite forțelor participante la operațiile postconflict să păstreze consecvența și să dirijeze modul de înțelegere a evenimentelor specifice de către public. Adversarii și susținătorii acestora vor exploata greșelile militare și vor folosi propaganda și dezinformarea pentru a convinge populația locală să sprijine cauza lor subminând astfel guvernul națiunii gazdă și autoritățile militare din zonă. Dacă adversarul preia inițiativa în activitățile de informare publică, acest lucru va crea dificultăți semnificative comandanților în desfășurarea operațiilor și sprijinirea populației. De aceea este necesar ca răspunsul militar public să fie precis, de încredere, la timp și conform cu informațiile primite.
Chiar dacă adversarii nu sunt susținători ai libertății presei, ei se vor folosi de aceasta pentru atingerea scopurilor proprii. Forțele proprii vor trebui să cunoască acest lucru și să se asigure că acțiunile lor vor rezista la atacurile intense si detaliate ale mediei. Chiar și cea mai atent planificată și bine desfășurată operație poate fi transformată într-un eveniment negativ de către adversar dacă media este de partea lui.
Internetul asigură răspândirea largă a doctrinelor sau materialelor religioase, politice și culturale, unele dintre ele extremiste ce au ca scop recrutarea de indivizi fanatici și devotați din întreaga lume sau din apropierea teatrului de operații. Internetul asigură accesul facil la informații tehnice despre funcționarea și utilizarea armamentului precum și la publicații tehnice militare.
Accesul la tehnologia modernă de comunicații a mărit capacitatea și flexibilitatea adversarului pentru activitățile asimetrice. Dar acest aspect face vulnerabile aceste activități deoarece tehnologia modernă permite forțelor proprii să localizeze și să monitorizeze activități adversarilor. Trebuie avut în vedere însă că în zonele urbane mai puțin dezvoltate, până și sistemele de armament primare, cum ar fi dispozitivele explozive improvizate, sunt eficiente pentru adversari. Informațiile tehnice pentru dezvoltarea sistemelor de armament ieftine și eficiente sunt disponibile și permit insurgenților să dezvolte și să adapteze resursele împotriva activităților forțelor proprii.
6) Mediul economic – statele pot trece de la o stare de stabilitate la una de instabilitate în funcție de schimbările condițiilor economice sau politice. Influențele externe pot afecta direct capacitatea de dezvoltare economică a unui stat și, în funcție de natura influenței, acestea pot mări competiția cu alte state din regiune. În cadrul unui stat sau regiune vor exista diferențe economice între bogați și săraci, diferențe care pot provoca tensiuni ce pot da naștere la amenințări serioase la adresa stabilității. Competiția globală, regională sau interstatală pentru resursele naturale pot da naștere unor fricțiuni. Întreruperea furnizării resurselor naturale sau a produselor comerciale de către un stat poate genera un conflict regional. Aceasta poate avea și alte consecințe directe, inclusiv incapacitatea unui stat de a gestiona problemele din agricultură sau industrie rezultând pierderi în comerț și creșterea ratei de șomaj. Statele ale căror economii depind de o materie primă sau de o resursă pot fi afectate major atunci când intervin schimbări în ritmul de aprovizionare, de preț sau nu există ofertă pe piețele globale.
Cunoașterea mediului economic local crează condițiile favorabile pentru acțiuni care să ducă la descreșterea tensiunilor. Există o legătură directă între eficiența operațiilor de securitate și promovarea stabilității, reducerea criminalității, răspândirea efectelor economice pozitive și creșterea stării generale de siguranță. Efectele acestor acțiuni trebuie dezvoltate prin influențarea audienței țintă. Influențele economice externe pot avea un impact destabilizator dar pot și ajuta la dezvoltarea și susținerea unui stat. Succesul operațiilor poate depinde mai mult de îmbunătățirea condițiilor economice locale sau naționale decât de puterea militară folosită pentru asigurarea securității unui statului.
Experiențele recente au demonstrat eficacitatea utilizării banilor pentru câștigarea sprijinului popular și atingerea obiectivelor structurilor militare care participă la operații postconflict, însă gestionarea fondurilor financiare trebuie realizată de către eșalonul superior prin intermediul unor măsuri stricte de responsabilizare, capabile să asigure utilizarea corectă a banilor. Atunci când banii sunt folosiți în mod corect, având permanent în atenție starea finală dorită, aceștia pot fi un mijloc eficient în mobilizarea sprijinului public pentru cauza forțelor care execută operații postconflict, în detrimentul forțelor insurgente.
Varietatea elementelor și multitudinea de actori implicați, conferă mediului operațional un caracter deosebit de complex. Dacă la aceasta mai adăugam și dimensiunea operațională, care-i întregește imaginea cu o componentă dinamică, vom avea tabloul complet al acestuia.
Sprijinirea inițierii dezvoltării economice și a programelor de investiții publice constă în punerea în aplicare a inițiativelor de a oferi noi locuri de muncă, crearea oportunităților de angajare pentru persoanele de toate vârstele și sexele, evaluarea și stabilirea necesarului de forță de muncă pe categorii ocupaționale deficitare, evaluarea sectoarelor pieței pentru determinarea cerințelor de forță de muncă și plata muncii normate, implementarea proiectelor de lucrări publice.
În concluzie, evoluțiile și mutațiile ce se produc la nivelul mediului operațional pot să determine scăderea sau, dimpotrivă, creșterea nivelului violenței, ceea ce va duce la poziționarea crizei, într-un sens sau altul de-a lungul spectrului conflictului și deasemenea să contribuie în mod fundamental la soluționarea sau reizbucnirea conflictului.
1.2. Zona de Interes Strategic (ZIS) a României, în contextul amplificării instabilității din arcul de insecuritate est-european
Specific misiunilor primite, în procesul de planificare a unei operații de răspuns la crize sunt stabilite mai multe zone (de interes strategic, de influență, de operații întrunite, de operații, de responsabilitate, teatrul de operații etc.) definite prin parametrii de timp, scop, zonă geografică etc.
Zona de interes strategic (ZIS) este zona/mediul în care se urmărește promovarea/realizarea intereselor naționale, inclusiv a celor de securitate, în care se planifică și desfășoară acțiuni și misiuni diplomatice, economice, culturale, militare etc., care vizează îndeplinirea obiectivelor politicii de apărare. Aceasta include și celelalte zone – zona de influență, zona de operații, zona de responsabilitate și zonele adiacente acestora, așa cum este prezentat în Anexa nr.1.
La nivel strategic, SMG are responsabilitatea de a monitoriza ZIS din afara teritoriului național și de a analiza instabilitățile regionale, capabilitățile militare și problemele transnaționale cu potențiale implicații militare, în scopul evaluării riscurilor potențiale și a amenințărilor la adresa intereselor naționale de securitate.
Zonele de interes strategic se stabilesc în funcție de situația geo-politică globală și regională și sunt aprobate de către CSAT. În funcție de modificarea priorităților de informații sau a cerințelor de elaborare/dezvoltare a bazelor documentare, periodic aceste zone sunt revizuite în sensul identificării următoarelor posibile riscuri sau amenințări: amenințări sau acte de agresiune armată; proliferarea și dislocarea de arme de distrugere în masă; terorismul/extremismul internațional; instabilitatea provocată de statele instabile sau conflictele înghețate; dezastre umanitare sau naturale/de mediu; securitatea resurselor vitale; criminalitatea transfrontalieră.
Elaborarea unei perspective sistemice asupra zonelor de interes strategic are la bază analiza situației din ZIS, atât din perspectivă sistemică, orientată pe potențialii adversari, actorii aliați sau neutri, cât și din perspectiva potențialelor riscuri sau amenințări la adresa securității naționale. Informațiile despre actorii statali și non-statali din ZIS, permit o analiză din perspectivă sistemică a următoarelor sisteme active:
– sistemele politice – grupări de actori, persoane, organizații sau instituții statale sau nestatale, care exercită autoritate sau conduc entități, prin aplicarea unor forme variate de putere politică sau de influență.
– sistemele militare – forțele armate, echipamentele și sistemele de echipamente militare, infrastructura specifică, pregătite și susținute pentru îndeplinirea și protejarea obiectivelor de securitate.
– sistemele economice – suma totală a sistemelor de cercetare, exploatare, producție, distribuție și consum a tuturor bunurilor și serviciilor unei țări sau organizații.
– sistemele sociale – rețeaua integrată a instituțiilor sociale, culturale, confesionale etc., care sprijină dezvoltarea personalității indivizilor și realizarea speranțelor și scopurilor de viață ale acestora.
– sistemele de infrastructură – facilitățile de bază, serviciile și instalațiile necesare pentru traiul indivizilor, funcționarea comunităților, organizațiilor sau societății.
– sistemele de informații – infrastructura specifică, sistemele de organizare, personalul și componentele care colectează, procesează, stochează, transmit, diseminează, operează și gestionează informații.
Dezvoltarea perspectivei sistemice permite identificarea în cadrul fiecărui sistem, liderii, organizațiile, facilitățile și modul în care interacționează acestea cu alte elemente ale sistemelor din cadrul zonei de interes strategic/spațiului de angajare. Prin analiza sistemică se elaborează modele de rețele ale diferitelor sisteme, în scopul vizualizării și înțelegerii legăturilor și influențelor exercitate între sisteme și între elementele sistemelor. Perspectiva sistemică vine în sprijinul înțelegerii de detaliu a următoarelor elemente: istoricul situației și evenimentele determinante; principalii actori statali/ nestatali și relațiile lor principale; principalii factori PMESII care influențează situația; personalitățile, organizațiile, facilitățile și elemente principale; deficitul de date și informații.
Pe baza analizei sistemice inițiale, se stabilește cerințele de informații critice necesare pentru elaborarea evaluării strategice a situației de criză. Efortul activității se va concentra pe înțelegerea amplorii, scopului și perioadei de manifestare a riscurilor sau amenințărilor la adresa intereselor naționale de securitate, ulterior pe estimarea modului în care poate fi influențată o astfel de situație, prin mijloace militare sau nemilitare. Pe baza analizei cerințelor de informații critice se vor identifica și cerințele de informații prioritare pentru zona de interes strategic, ca bază pentru procesul de culegere și management.
Este posibil ca o serie de entități internaționale să fie deja angajate în ZIS. Aceste entități pot constitui surse de date și informații despre zonă, referitoare la infrastructura logistică, de transporturi și comunicații. În acest sens, trebuie să se analizeze care sunt aceste entități, rolul, capabilitățile și dispunerea acestora, să stabilească mecanismul de schimb de informații cu relevanță operațională. Pe lângă cerințele de informații de interes militar, se mai pot solicita date și informații referitoare la: stabilitatea economic; asistență umanitară; infrastructură și bunăstare socială; securitate; guvernare și participarea la guvernare; justiție si reconciliere etc.
Pentru gestionarea bazei documentare a ZIS, în cadrul sistemului de management va fi desemnat un responsabil în managementul informațiilor/bazei documentare. Acesta va facilita accesul comunității de interes, prin rețeaua militară clasificată, la baza de documentare. În acest sens, se asigură un singur punct de intrare pentru toate informațiile sau link-urile de informații din baza documentară. Astfel, managerul bazei documentare strategice, trebuie să să aibe în vedere și următoarele responsabilități:
– elaborarea și diseminarea produselor, datelor și informațiilor despre ZIS;
– diseminarea informațiilor geo-spațiale și despre infrastructură;
– identificarea și stabilirea celor mai autorizate surse de informații;
– valorificarea evaluărilor organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale;
– identificarea și stabilirea cerințelor de informații referitoare la domeniile în care nu există suficientă expertiză;
– validarea informațiilor din baza documentară.
În vederea elaborării bazei documentare, cel mai important rol în acest sens îl joacă structura funcțională pe domeniul informațiilor, care poate solicita date și informații suplimentare despre ZIS, în scopul dezvoltării bazei documentare. Structurile funcționale de la care se așteaptă o contribuție majoră la elaborarea/dezvoltarea și menținerea bazei documentare, datorită unicității surselor de informații sunt:
– structurile de informații militare care pot să asigure următoarele produse de informații militare: rezumate informative, rapoarte informative, evaluări informative, indici și avertizări, informații și date de referință, date geo-spațiale, date hidro-meteorologice, fotograme, imagini video și baze de date cu caracteristicile potențialelor ținte;
– structurile cu atribuții pe linia comunicării strategice – diplomație publică, informare și relații publice, operații informaționale, operații psihologice – care asigură informații și evaluări despre mediul de informare: comunicarea guvernamentală, publică, civilă, media etc.
– structurile de sprijin care asigură informații, documente de referință referitoare la resursele logistice și de infrastructură: aeroporturi, porturi, gări, căi de comunicații, rețele de distribuția energiei, transporturi, carburanți, capacitate industrială, capacități medico-sanitare, la starea sanitar epidemiologică și probleme de mediu, precum boli endemice, infecțioase/contagioase, amenințări pentru sănătate specifice mediului, pericole industriale.
– structurile CIMIC care asigură informații și evaluări referitoare la factorii sociali, politici, culturali, religioși, economici, de mediu, umanitari și despre activitățile entităților din zonă.
În funcție de caracteristicile zonei și a mediului operațional, se pot identifica și valorifica surse de expertiză în domeniu, suplimentare care pot contribui la o mai bună cunoaștere și înțelegere a ZIS. Organizațiile internaționale, guvernamentale și non-guvernamentale angajate în ZIS, precum și organizațiile comerciale și instituțiile academice care studiază zona respectivă pot reprezenta surse suplimentare.
Analiza sistemelor din ZIS se realizează în funcșie de complexitatea unei situații este dată de numărul și structura sistemelor implicate și de modul în care se interacționează. Dacă libertatea de acțiune a elementelor sistemelor este mare, atunci între aceste elemente se stabilesc legături multiple, care conferă gradul de complexitate al acestora. La aceasta concură și sistemele adaptive complexe, reprezentate în special de actorii nestatali, care își adaptează comportamentul în interacțiune cu alte sisteme sau în funcție de schimbările mediului operațional.
În cadrul analizei sistemelor sunt examinați potențialii adversari, actorii aliați și neutri, ca sisteme complexe. Pentru a le înțelege comportamentul adaptiv, vor fi analizate capabilitățile și interacțiunile acestora în mediul operațional, pentru a le determina punctele tari, punctele slabe, vulnerabilitățile și elementele caracteristice, inclusiv posibilitățile de influențare a acestora. Analiza cuprinde patru faze:
* Faza 1 – realizează identificarea, revizuirea și actualizarea datelor referitoare la fiecare sistem. Acest proces trebuie să identifice elementele importante ale sistemului care-i asigură funcționarea și care pot duce la identificarea centrelor de greutate. Prin examinarea interdependențelor interne și externe sistemului, trebuie să se identifice acele elemente esențiale care îi amplifică sau diminuează puterea.
* Faza 2 – analizează compunerea subsistemelor, pentru a identifica cele mai influențabile elemente și relații, în scopul stabilirii calităților și comportamentului acestora. Influența este pozitivă atunci când aceasta consolidează puterea sistemului și negativă atunci când aceasta creează o slăbiciune.
* Faza 3 – determină vulnerabilitățile sistemului și adaptabilitățile pe timpul interacțiunii cu alte sisteme. Se analizează modul în care se comportă și se adaptează sistemul în interacțiune cu alte sisteme. Identificarea punctelor tari, a celor slabe și analiza vulnerabilităților sistemului va scoate în evidență vulnerabilitățile acestuia și modul în care acestea pot fi exploatate, va sprijini analiza centrelor de greutate și a procesului de identificare a punctelor/ /condițiilor decisive pe durata evaluării strategice și a fazelor de planificare.
* Faza 4 – determinarea elementelor și influențelor critice care dau vulnerabilitate sistemului – se identifică elementele asociate cu vulnerabilitățile sistemului. Analiza personalităților, organizațiilor, facilităților principale, asociate cu subsistemele vulnerabile, trebuie să scoată în evidență modul în care acestea pot fi influențate prin acțiuni, care pot crea efectul dorit asupra sistemului sau subsistemului.
În procesul de cunoaștere și înțelegere a ZIS, nucleul de planificare a operațiilor de răspuns la crize se bazează pe colaborarea cu experții militari în informații și cadrele specializate ale structurilor de învățământ superior, care analizează modul în care au fost înțelese informațiile despre potențialii adversarii și actori care interacționează în ZIS, pentru a obține o viziune comună asupra comportamentului, capabilităților actorilor importanți, precum și a posibilităților de influențare a acestora prin intermediul elementelor vulnerabile.
Prin analiza sistemelor se realizează o mai bună înțelegere a potențialilor adversari și actori, care interacționează în ZIS, având în vedere următoarele aspecte: – starea curentă a sistemelor actorului principal; elementele/subsistemele esențiale ale fiecărui actor; punctele tari, punctele slabe, și elementele specifice ale sistemului; vulnerabilitățile și elementele critice ale sistemului și influențele prin care se pot crea aceste vulnerabilități; argumentele principale cu privire la posibilitatea de influențare a elementelor critice ale sistemului și relațiilor dintre acestea.
Pentru cunoașterea situației și avertizarea oportună a colaboratorilor, distribuirea informațiilor și a documentarelor din bazele de documentare specifice ZIS se realizează numai acelor colaboratori care se regăsesc în rețeaua națională clasificată sau în rețeaua dedicată operației, după o analiză atentă a sistemelor care interacționează în mediul operațional, a informațiile deținute, pentru a permite structurilor subordonate și celor cu care se cooperează accesul la aceste date, în vederea obținerii/menținerii imaginii comune a operației întrunite. Aceste informații se referă la: date enciclopedice despre țările și actorii nestatali din ZIS; evaluările primite de la entitățile civile; produsele de analiză a sistemelor.
Monitorizarea ZIS se execută de către o echipă de supraveghere, care va identifica schimbările din situația curentă și implicațiile acestora asupra securității naționale. Monitorizarea presupune analizarea rapoartelor și evaluărilor structurilor naționale de informații, NATO, UE, dezvoltărilor de pe scena politică internațională și națională, a evenimentelor transmise prin mass-media etc.
Pe baza înțelegerii situației sistemelor din ZIS, echipa de supraveghere determină modificările survenite la nivelul sistemelor și a relațiilor acestora cu alte sisteme, care pot influența situația generală. Cererile de informații suplimentare se fac numai prin intermediul rețelei specifice bazei de documentare.
Zona de influență – ZI este zona geografică din ZIS, în care se poate acționa asupra actorilor și sistemelor, pentru influențarea comportamentului sau acțiunilor acestora în scopul obținerii stării finale dorite. La nivel operativ, zona de influență este zona geografică în care un comandant își planifică întrebuințarea forțelor și mijloacelor aflate sub comanda sau controlul său, în scopul influențării directe a campaniei/operației.
Teatrul de operații – TO reprezintă ,,partea din teritoriul statelor beligerante, delimitată de elemenete geografice caracteristice pe care se desfășoară operațiile militare”, o zonă operațională, definită de către comandantul strategic, pentru conducerea sau sprijinul specific al operațiilor militare în una sau mai multe zone de operații întrunite. Teatrele de operații au dimensiuni semnificative, cuprinde, de regulă, una sau mai multe direcții de acțiune, obiective militare și civile de mare importanță, care să permită operații în adâncime și pe perioade mari de timp. Raza mare de lovire a armamentelor, posibilitățile aproape nelimitate ale categoriilor de forțe armate fac ca dimensiunile teatrelor de operații să fie unele relative.
La baza determinărilor privind dimensiunile teatrelor de acțiuni stau ipotezele posibile de desfășurare a conflictelor, analizate încă din timp de pace, în corelație cu următorii factori:
– natura, valoarea și posibilitățile probabile ale forțelor ce vor fi angajate în operații;
– scopurile urmărite;
– amploarea probabilă a acțiunilor (adâncime, ritm, etc.)
– elemente geografice semnificative (munți, fluvii, mări interioare, litoral maritim);
– capabilitățile principalelor mijloace de luptă de a fi angajate la și de la distanță.
Acest ultim factor a produs modificări de substanță de-a lungul timpului asupra dimensiunilor teatrelor de acțiuni. Tipologia teatrelor de operații este stabilită în funcție de: importanță din punct de vedere militar, economic, politic a zonei: principale și secundare; caracteristicile georagfice: în teatre terestre, maritime sau mixte; așezarea pe continente: în teatre continentale sau intercontinentale.
Tot mai frecvent se confundă teatrul de operații cu teatrul de război, în condițiile în care primul este rezultatul unei analize anticipate, iar cel de-al doilea al unei stări de fapt. Definindu-l, teatrul de război include totalitatea teritoriilor statelor angajate într-un război, incluzând spațiul terestru, aerian și maritim al acestora. În raport cu amploarea și durata războiului, teatrul de război poate include unul sau mai multe teatre de operații (de exemplu: cel de-al Doilea Război Mondial). În cadrul teatrului de operații (război) se regăsesc zone de operații, direcții și obiective de nivel strategic, operativ și tactic.
Zona de operații întrunite – ZOI este zona geografică, temporar stabilită, în care comandantul de nivel operativ planifică, execută și evaluează o operație întrunită sau o misiune specifică la nivel operativ. Zona de operații întrunită și parametrii săi definitorii – timp, scopul misiunii și zona geografică sunt probabili sau specifici misiunii și sunt în mod normal asociați cu operațiile grupării de forțe întrunite.
Zona de operații – ZO este zona geografică din cadrul zonei de operații întrunite, care permite comandantului componentei să-și îndeplinească misiunile și să realizeze protecția forțelor.
Zona de responsabilitate – ZR este zona geografică repartizată, din cadrul zonei de operații, în care un comandant răspunde de supravegherea și angajarea adversarului cu forțe și mijloace.
Zona de operații militare reprezintă o porțiune din teritoriu, delimitată geografic, dispunând de anumite resurse umane și economice, în care se duc acțiuni militare cu caracter de omogenitate și relativă independență de către o mare unitate sau de una ori mai multe unități. În cadrul zonei de operații se circumscriu două sau mai multe direcții operative. Direcția indică orientarea și sensul ducerii unei acțiuni de luptă prin stabilirea unor repere caracteristice care definesc linia de urmat. Spre exemplificare, direcția strategică este concretizată de axul unei fîșii de teren cu toate elementele sale fizico-geografice, economice și social-politice, care cuprinde o parte importantă a T.O. și permite desfășurarea operațiilor de către eșaloanele strategice. Prin extensie, direcția operativă definește axul unei fîșii de teren, care cuprinde elemente fizico-geografice importante, obiective de însemnătate deosebită și care poate favoriza desfășurarea acțiunilor militare de către o mare unitate operativă. Iar direcția tactică presupune materilizarea axului unei fâșii de teren, de regulă în lungul unei comunicații rutiere sau al unui comportament unitar de teren (una sau mai multe văi ori creste), pe care pot acționa forțe până la o mare unitate tactică. De regulă, unei direcții strategice i se circumscriu mai multe direcții operative și tactice.
Prin aliniament se înțelege ,,…linia imaginară sau fâșia reală rezultată din reunirea mai multor detalii de planimetrie și nivelment din teren, care prezintă interes pentru acțiunile trupelor”. În mod frecvent noțiunea de aliniament este folosită pentru a marca linia de dispunere a forțelor de apărare, în ofensivă, precum și de a materializa limitele obiectivelor cucerite, menținute, ocupate pe timpul pregătirii sau derulării operațiilor militare la toate nivelurile. Aliniamentul strategic este definit de elemente georgafice importante. El marchează începutul sau terminarea operațiilor strategice. Aliniamentul operativ este definit de elemente geografice caracteristice, care marchează începutul, sfârșitul sau etapele operațiilor operative. Aliniamentul tactic este acela care corespunde, în general, cu liniile caracateristice din teren pe care le ocupă în mod succesiv unitățile sau marile unități pe timpul ducerii luptei.
Raionul, la modul general, reprezintă porțiunea de teren în care se dispun forțele și mijloacele în vederea îndeplinirii unei misiuni sau în care execută lucrări ori se desfășoară acțiuni de luptă. Raionul de apărare este zona delimitată prin trei puncte distincte, care trebuie menținute de structurile militare prin acțiunea conjugată a tuturor elementelor de dispozitiv, pe care le întrebuințează potrivit unei concepții. Raionul de desantare este zona din teritoriul inamicului în care este parașutat, debarcat desantul aerian propriu. Raionul de concentrare reprezintă suprafața pe care se grupează trupele înainte de începerea unei acțiuni de luptă.
Obiectivele sunt elemente distincte în cadrul planului operațiilor, materializate prin raioane, aliniamente, puncte din teren, care trebuie cucerite sau apărate, ori ținte reprezentând forțe și mijloace ale inamicului, care fac obiectul tragerilor cu diferite categorii de armament. După importanța lor, obiectivele pot fi strategice, operative și tactice. Obiectivele de importanță strategică (operativă, tactică) sunt zone, raioane, puncte din teren, care prezintă interes din punct de vedere militar, cum ar fi: noduri de comunicații, localități, centre industriale, porturi, raioane fortificate etc.
1.3. Amenințări la adresa stabilității mediului operațional est – european
Evoluțiile înregistrate în ultimii ani, în arcul de securitate est-european au scos la iveală faptul că sistemul strategic regional traversează din nou o perioadă foarte dificilă. Dacă pentru o bună perioadă de timp, mai ales după războaiele din fosta Iugoslavie, Europa părea a intra într-o eră de stabilitate, consolidare economică și o relativă prosperitate, acțiunile violente din Ucraina și nu numai, au demonstrat că, în realitate, sistemul nu este atât de solid.
Astfel, anul 2014 a început cu o serie de evenimente regionale care au surprins prin rapiditatea derulării, având un impact internațional deosebit, spectrul unui nou ,,Război Rece’’ devenind tot mai amenințător. Proteste populare extreme, politici statale controversate, atitudini naționalist-extremiste, intervenții militare ilegale, încălcarea teritoriului unor state sunt doar o parte din amenințările și vulnerabilitățile care se manifestă tot mai des în spațiul european, cu precădere în zona estică a acestuia. Repere conceptuale și detalii cu privire la riscuri și amenințări în Anexa nr 2.
Criza politică din Bosnia-Herțegovina (BIH), divergențele cu privire la statutul Kosovo, relația conflictuală dintre mișcarea secesionistă albaneză și autoritățile din Serbia, „conflictele înghețate” din Transnistria, Abhazia, Cecenia, Osetia de Sud, Nagorno – Karabah și situația actuală din Ucraina confirmă faptul că stabilitatea europeană este relativă, fiind condiționată strict de interesele și/sau acțiunile marilor puteri.
La toată această arhitectură de securitate în perpetuă mișcare, se adaugă proximitatea Europei de zona Orientului Mijlociu, areal care a cunoscut odată cu apariția fenomenului ,,Primăvara Arabă” o volatilitate extremă și care a culminat cu apariția auto-declaratului Stat Islamic din Irak și Levant.
Dacă momentul 11 septembrie 2001, reprezintă debutul procesului de extindere a insecurității la nivel global, criza politică și confruntările militare din Ucraina vin să confirme, cel puțin pentru statele din estul Europei, că acest proces este unul în derulare. Pe acest fond, starea de pace se deteriorează, agresiunea și violența se amplifică și, ca urmare, apar noi riscuri, amenințări și vulnerabilități la adresa entităților statale.
În contextul fenomenului de globalizare, influența acestuia asupra mediului de securitate contemporan este evidentă, aceasta fiind nu doar sursa unor noi oportunități pentru statele lumii, dar și geneza unor noi riscuri și amenințări. La nivel regional, în Europa încă persistă și au tendința de a spori în intensitate, diferite stări de tensiune și situații conflictuale determinate de vechi dispute și/sau nostalgia apartenenței la foste organizări statale.
Ca principal jucător în această zonă a globului, intențiile vădite ale F.Ruse sunt de a îndepărta cât mai mult Europa de SUA și de refacere, în măsura posibilităților, a zonelor de influență ale fostei Uniuni Sovietice. Totuși, Rusia înțelege că, pe termen lung, interesele europene coincid cu cele americane, iar Europa va urma SUA, chiar dacă o va face de la distanță, America fiind apreciată de cele mai multe state europene ca un garant al securității și al stabilității.
În prezent, SUA consideră Europa ca fiind un veritabil furnizor de securitate, atât prin intermediul statelor memebre NATO, cât și prin structurile europene de securitate, iar, în acest sens, unul din obiectivele de bază urmărit de americani este acela de modernizare a Alianței pentru a putea răspunde corespunzător riscurilor și amenințărilor actuale. Astfel, intențiile de perspectivă ale SUA sunt de amplificare a rolului Europei ca partener în multe dintre aspectele politicii sale externe. Ca atare, America așteaptă o implicare mai mare a Europei atât în regiunea Asia – Pacific, direcție apreciată de SUA că ar contribui la reducerea influenței Chinei, venind, astfel, în sprijinul intereselor americane în zonă, dar și în zone ca Orientul Mijlociu și Nordul Africii, unde focarele de instabilitate se accentuează sau, în cel mai bun caz, se derulează în zone delimitate geografic. În acest context, din atitudinea Administrației OBAMA rezultă că Europa nu mai constituie o responsabilitate pentru SUA, în sensul de a fi ajutată permanent, ci este privită mai degrabă ca un partener de dialog și cooperare în abordarea amenințărilor și preocupărilor comune, existente pe glob.
Complementar, recalibrarea amenințării teroriste la nivel global, generează noi riscuri și temeri, precum și reacții pe măsură din partea Occidentului. După mai mult de 13 ani de la atentatul împotriva ,,Turnurilor gemene” din New York, timp în care SUA au purtat o acerbă campanie pusă sub titlul de ,,Război global împotriva terorismului” asistăm, în prezent, la o redefinire a acestei acțiuni, a obiectivelor, țintelor, strategiilor și tacticilor sale operaționale, sub numele de ,,Război împotriva jihadismului’’.
Majoritatea confruntărilor nu sunt reprezentate de lupte între state; ele sunt conflicte asimetrice, hibride, duse de luptători fără o apartenență evidentă la un stat, conflicte pentru care statele occidentale, se pare că nu sunt pregătite și care ar trebui să ridice întregii Comunități Internaționale, mari semne de întrebare referitoare la modul în care trebuie abordate.
Stabilitatea și securitatea în spațiul european, dar mai ales în arcul de insecuritate estic, depind exclusiv de deciziile politico-militar la nivel înalt ale statelor din regiune. Fundamentarea acestor decizii pe analize raționale ale evenimentelor, menținerea unei percepții corecte a contextului regional, a balanței de forțe și evoluțiilor pe termen lung, coroborate cu respectarea acordurile internaționale și angajamentele asumate și evitarea influențelor de ordin naționalist sau extremist religios, se constituie ca repere esențiale pentru realizarea și menținerea unei arhitecturi de securitate stabile și eficiente în regiune.
De la începutul crizei din Ucraina, Administrația Obama a încercat să urmeze o cale de mijloc în răspunsul său la intențiile agresive ale F.Ruse. Pe de o parte, demersurile diplomatice și economice întreprinse au vizat atât „pedepsirea” F.Ruse pentru invadarea Crimeii, dar și reasigurarea statelor aliate de angajamentul Washingtonului față de securitatea acestora. Pe de altă parte, sancțiunile economice impuse și exercițiile militare desfășurate ulterior au fost gândite astfel încât să evite a-l provoca pe președintele rus, Vladimir PUTIN, să întreprindă o nouă agresiune și să extindă confruntarea cu SUA.
Analiștii politici și militari, apreciază că, în esență, SUA nu se pot lăsa antrenate deliberat, nici măcar strict teoretic, într-un conflict militar cu Rusia, logica inițierii unui conflict deschis între SUA și Rusia în zilele noastre fiind exclusă de la sine. În plus, evoluția duală a Ucrainei, care a oscilat permanent în politica sa externă, între Occident și F.Rusă, nu a constituit o motivație suficientă pentru o reacție de răspuns mai dură. Cu toate acestea, este clar că, fără un angajament de substanță al SUA în Europa, în contrapartidă la intențiile agresive ale Rusiei, situația poate oricând degenera într-un conflict regional care ar avea un impact direct inclusiv la adresa României, stat membru NATO și vecin al Ucrainei.
Totuși, în situația dată, SUA au preferat să acționeze mai degrabă prin intermediul unor formate multilaterale (NATO, UE ca organizație, unele state europene) decât pe relație bilaterală, această abordare având o eficiență redusă, dată fiind lipsa de greutate a demersurilor diplomatice întreprinse la nivelul statelor europene, sub influența intereselor divergente ale acestora.
Separat de toate acestea, la momentul respectiv, se conturase o dilemă care urma să genereze întrebări suplimentare. Statele est-europene, a căror securitate depinde de garanțiile americane, au urmărit de-a lungul timpului cum Washingtonul a declarat că Asia este mai importantă decât Europa, au observat cum președintele Siriei ignoră „linia roșie” trasată de B.Obama în privința utilizării armelor chimice și au perceput retragerile din Irak și Afganistan drept reflecții ale atitudinii manifestate de publicul american care nu mai dorea implicarea în diverse războaie. Ca atare, statele aliate NATO din Europa Centrală și de Est au avut preocupări justificate în domeniul securității, întrebându-se dacă SUA ar risca un război cu F.Rusă pentru a le sprijini.
Starea de securitate – insecuritate se poate defini în urma analizei vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor. În cazul Europei de Est, reticența europenilor în ceea ce privește promovarea puterii militare coincide cu profilarea unui arc de instabilitate tot mai mare de-a lungul zonelor estice și sudice ale Europei, această tendință fiind evidentă chiar și anterior crizei ucrainene. În acest context imprevizibil, Ucraina alimentează o stare de insecuritate zonală ce tinde să se extindă la fel de periculos atât spre est, cât și spre vest, având în aceste momente, rolul de actor manipulat în configurarea viitoare a mediului de insecuritate europeană. Situația din Ucraina este în prezent o sursă gravă de insecuritate care alimentează și escaladează un conflict zonal ce poate avea consecințe dezastruoase pentru toate țările din Europa de Est, inclusiv pentru stabilitatea economică și politică a Uniunii Europene.
Pe măsură ce starea conflictuală dintre F.Rusă și Occident a evoluat, statele baltice și Polonia au fost cele mai categorice în contestarea acțiunilor F.Ruse în fosta periferie sovietică. De precizat că, F.Rusă are o influență semnificativă în zona baltică, unde există minorități ruse considerabile, iar în exclava Kaliningrad și în Belarus, zone învecinate cu Polonia, Moscova are o prezență militară foarte bine conturată. În acest context, pe tot parcursul anului 2014, țările în discuție au solicitat un răspuns ferm din partea Occidentului și, separat, un angajament mai concret al NATO dedicat protecției lor, în cadrul procesului de apărare colectivă, în cazul unei posibile agresiuni militare ruse. Din nefericire, toate aceste acțiuni și reacții se constuie în tot atâtea riscuri și amenințări la adresa complexului de securitate, oricum instabil, existent în zona de est a Europei.
Prin prisma modului în care zona de influență a NATO și a UE avansează teritorial și politic spre est, spre zona considerată de influență a F.Ruse, se va discuta despre instabilitate și insecuritate și mai mare în viitor, deoarece acest proces este perceput de Rusia drept o amenințare la adresa independenței și suveranității acestei puteri aflată în refacere de forță politică, economică și militară. Pe acest fond, starea de pace se poate altera în orice moment, iar agresiunea armată și violența amplificată pot genera noi riscuri și vulnerabilități pe scena politico-militară europeană.
,,Rotiță’’ a complexului de securitate est-european, Republica Moldova, la fel ca Ucraina și alte state din estul Europei, este parte a competiției geostrategice dintre Bruxelles și Moscova, F.Rusă fiind ferm hotărâtă să nu permită Chișinăului să părăsească sfera sa de influență. Drept consecință a procesului de extindere spre est a Uniunii Europene și NATO, frontiera vestică a R.Moldova a devenit frontiera de est a comunității statelor Euro-Atlantice.
În esență, relevanța internațională a Republicii Moldova este conferită de interferența a doi factori, și anume: importanța geo-strategică pentru Rusia (cea mai avansată bază militară spre vest, mai ales din perspectiva vecinătății strategice cu UE și NATO) și relevanța pentru Europa (sursă de riscuri asimetrice la adresa securității europene și zonă-tampon cu Rusia). Astfel, vulnerabilitatea R.Moldova ca stat în tranziție, pe de o parte, și sindromul post-imperial al politicii F.Ruse în așa-numita “vecinătate apropiată”, pe de altă parte, creează condiții suficiente pentru un mediu de securitate instabil, generator de riscuri la adresa comunității europene.
Spre deosebire de situația inițială din Ucraina, F.Rusă are deja o bază de sprijin în R.Moldova, respectiv Autoproclamata Republică Transnistreană (ART), o zonă aflată pe malul estic al râului Nistru, care este din punct de vedere politic total dependentă de Moscova și care, depune de mulți ani eforturi în direcția secesiunii față de R.Moldova.
Aceasta și, în plus, regiunea Unitatea Teritorială Autonomă (UTA) Găgăuzia (zonă din sud-estul R.Moldova, locuită de 200.000 de persoane care vorbesc o limbă turcică, comunitate care s-a orientat tot mai mult către F.Rusă) reprezintă principalele surse de pericol potențial la adresa stabilității regionale. Chiar dacă în timp, guvernul de la Chișinău a reacționat prin adoptarea unei poziții dure față de comunitatea găgăuză, acest fapt poate afecta și mai mult starea de fapt, iar Chișinăul s-ar putea confrunta oricând cu o mișcare separatistă de amploare.
De reținut faptul că, în cadrul unui referendum desfășurat în februarie 2014, 97,2% din minoritatea găgăuză a votat împotriva stabilirii unor relații mai apropiate între R.Moldova și UE și 98,4% s-au declarat în favoarea integrării R.Moldova în Uniunea Vamală eurasiatică, condusă de F.Rusă. Astfel, în contextul unui conflict înghețat în ART și al sprijinului F.Ruse pentru UTA Găgăuzia, stabilitatea R.Moldova în viitor este un subiect fierbinte, în discuție, cu amendamentul că UE nu-și mai poate permite să fie luată prin surprindere, ca și în cazul Ucrainei.
Ținând cont de cele două ,,cazuri” prezentate, Ucraina și R.Moldova, putem afirma că echilibrul politico-strategic est european este profund afectat, iar premisele de consolidare par destul de îndepărtate în timp.
După natura intrinsecă și modul lor de afirmare, pot fi apreciate ca potențiale riscuri și amenințări la adresa securității și stabilității regionale, specifice zonei de est a Europei, următoarele aspecte (detalii în Anexa nr. 3):
a. De natură teroristă: amplificarea activității rețelelor/grupărilor teroriste, organizarea și executarea de atacuri teroriste în principalele centre urbane europene; intensificarea acțiunilor teroriste îndreptate împotriva democrațiilor de tip occidental, punctuale sau de amploare, asupra unor ținte apreciate ca fiind de mare valoare, cu puternic impact mediatic; proliferarea acțiunilor punitive sau de răzbunare împotriva celor care au declanșat campanii antiteroriste și/sau a țărilor care fac parte din coaliții antiteroriste; revenirea în țările de origine din Europa a luptătorilor pregătiți în diferite tabere de instruire, aparținând unor organizații teroriste și propagarea în mijlocul comunității a ideilor Jihadului împotriva SUA și aliaților acestora; decizia luptătorilor aparținând unor grupări extremist-teroriste de a alege continentul european ca zonă de refugiu și refacere; recrudescența extremismului de dreapta, a naționalismului, xenofobiei și revizionismului, coroborate cu sentimentele antisemite comune acestor mișcări; acțiuni de natură teroristă în spațiul cybernetic, în vederea creării unor perturbații grave în sistemele de comunicații, afectarea/distrugerea sistemelor de comandă/ control, a sistemelor bancare, virusarea bazelor de date, crearea unei stări de haos în sistemele de informații; pericolul apariției terorismului reieșit din criminalizarea vieții și/sau nemulțumirile sociale, politice sau etnice.
b. De natură militară: existența unor conflicte armate de mică/mare intensitate, de tip convențional sau hibrid, aflate în fază latentă, în pragul escaladării sau în derulare; intensificarea activităților militare în estul continentului european și în bazinul Mării Negre; persistenta formațiunilor paramilitare, care propagă idei extremist-separatiste; posibila reactivare a unor focare latente de conflict, de natură etnică, religioasă, ideologică; migrația de specialiști/experți militari/luptători în/din zone în conflict, prin racolare sau din considerente economice; iminența reactivării conflictelor de tip ,,înghețat”.
c. De natură economică: perpetuarea dificultăților interne, de natură economică, financiară și socială, coroborate cu administrarea deficitară a resurselor publice; existența și intensificarea fenomenelor de corupție; aplicarea greoaie a reformelor instituționale și structurale; activități ilegale în domeniul economiei (evaziuni vamale, fiscale, economie subterană); potențialitatea apariției unor evenimente imprevizibile ca inundații, cutremure, accidente ecologice etc. cu escaladare până la afectarea statului de drept și ordinii publice.
d. De natură socială: sărăcirea populației și defavorizarea socială, pe fondul existenței unui procent mic de cetățeni extrem de bogați în cadrul societății, în detrimentul majorității acesteia; fenomenul migrației ilegale, pe fondul pauperizării excesive sau a unor conflicte prelungite din țările de origine, ca sursă de sprijin pentru organizațiile extremiste-teroriste; scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului; diferențe mari de dezvoltare între statele membre UE, respectiv între regiuni ale aceleiași țări
e. De natură crimă organizată: răspândirea fenomenului de crimă organizată; intensificarea traficului ilegal de armament, muniții și materiale sensibile având ca destinație zonele aflate în conflict; traficul de droguri, persoane și/sau contrabanda de mărfuri ilicitae. Acestea sunt doar o parte din amenințările și riscurile cu care se confruntă Europa începutului de mileniu trei. Pe fondul vulnerabilităților evidente și cunoscute, existente în cadrul arhitecturii de securitate est-europene, doar o politică fermă și coerentă, dedicată și pe termen lung, a statelor care sunt în măsură să ia decizii în acest sens, poate constitui un curs de acțiune acceptabil și eficient pentru stabilizarea regiunii.
În contextul evaluării riscurilor și amenințărilor emergente în spațiul est-european, o pagină aparte a fost deschisă de noua doctrină militară a F.Ruse, unul dintre demersurile întreprinse în 2014 de președintele rus, Vladimir Putin.
Teoretic, doctrina militară este un document oficial privind apărarea națională a unui stat. Evenimentul Ucraina conferă însă, noii doctrine ruse o altă semnificație. Noua abordare a doctrinei militare a F.Ruse reliefează foarte clar faptul că, deși Occidentul nu este în mod oficial un adversar, aceasta este un competitor puternic și, totodată, sursa majorității riscurilor și amenințărilor militare la adresa Rusiei.
În opinia Moscovei, pe fondul instabilității economice și politice (crizele și mișcările sociale) balanța globală se poate schimba oricând în favoarea centrelor de putere emergente, iar acest mod de gândire poate degenera într-o escaladare a intereselor opuse și rivalităților privind valorile și modelele de dezvoltare.
Privită în oglindă, reacția occidentală poate fi de aceeași natură și, ca atare, abordarea rusă se poate constitui ca o nouă sursă de amenințări și riscuri pentru interesele și acțiunile vestului, în general și, țările est-europene, în particular.
Criza ucraineană și blocajul ulterior dintre F.Rusă și Occident au fost rezultatul unei ciocniri între două imperative geopolitice: cel al F.Ruse de a menține o zonă-tampon în fosta sa periferie sovietică, în particular în Ucraina, pentru a se simți în siguranță și a-și proiecta puterea și cel al SUA de a preveni ascensiunea unui hegemon în Eurasia. Efectele impasului generat de conflictul din Ucraina între F.Rusă și Occident vor continua, probabil, să se extindă în fosta periferie sovietică.
În ceea ce privește reacțiile Occidentului, deși apreciate ca fiind necesare pentru a contracara acțiunile ruse în Ucraina, sancțiunile la adresa F.Ruse sunt precum un cuțit cu două tăișuri. Un colaps al economiei rusești ar fi resimțit atât la nivelul întregii economii europene cât și în restul statelor din fostul spațiu sovietic, cu implicații și vulnerabilități directe în domeniul securității. Iar, Occidentul și UE, în speță, deși extrem de vocale în combaterea acțiunilor ruse, nu-și permit împingerea unui stat, care are în dotare arme nucleare, de mărimea și puterea F.Ruse, spre un colaps general. Astfel, atât V. Putin cât și Occidentul vor trebui să găsească o soluție viabilă la dilemele provocate de evenimentele din Ucraina-2014, pentru a evita o criză de securitate mai mare.
Practic, nu doar integritatea teritorială a unui stat mare precum Ucraina – sau chiar R.Moldova, un stat mai redus ca suprafață – este miza în prezent. Conflictul ucrainean are în fapt, o semnificație mult mai largă, transcede granițele naționale și face referire mai degrabă, la apărarea de către UE și Occident a unui sistem bazat pe economia de piață, valorile unei prese libere, respectarea drepturilor omului și a celor civile și, în special, pe separarea statului și a societății.
Din punct de vedere geostrategic, există specialiști în domeniu care apreciază că, foarte probabil, lumea se găsește în pragul unui nou Război Rece, în forma conflictului clasic dintre Rusia și Statele Unite, dar la care apare ca element de noutate Uniunea Europeană, interesată de extindere politică și economică.
Riscurile, amenințările, provocările și tensiunile de orice natură fac parte din dinamica vieții planetare, există și vor exista mereu. În majoritatea cazurilor, acestea sunt greu de prognozat dar, mai ales, de dezamorsat. Cu toate acestea, procesul de analiză, cunoaștere și corectare a lor este absolut necesar și trebuie să preocupe în cel mai înalt grad comunitatea internațională, în ansamblu.
Riscurilor și amenințărilor care se manifestă în arcul de insecuritate est-european nu li se pot găsi, deocamdată, soluții de contracarare eficiente și pragmatice. Rezolvările vor apare, probabil, în măsura în care va exista voința de diagnosticare corectă a surselor de instabilitate și recunoașterea atentă și laborioasă a caracteristicilor mediului contemporan de securitate, în contextul tendinței generale spre o lume multipolară.
CAPITOLUL 2
ASPECTE GENERALE PRIVIND MANIFESTAREA VECTORILOR DE PUTERE LA LIMITA ESTICĂ A CONTINENTULUI EUROPEAN
În cea de-a doua etapă cercetării noastre vom detalia conceptul de putere, în contextul afirmării teoriei echilibrului de putere, vom prezenta puterea militară ca vector important al menținerii echilibrului de putere și vom analiza unele centre de putere militară care se manifestă la limita estică a continentului european, în contextul adâncirii crizei ruso-ucrainiene în arcul de insecuritate est-european.
2.1. Echilibrul de putere – interes major al marilor puteri contemporane
Echilibrul puterii este, în esență, o modalitate de menținere a stabilității și funcționalității în cadrul unui sistem compus din mai multe unități autonome.
În lumea contemporană, echilibrul de putere se caracterizează printr-o dinamică continuă, ce suferă noi mutații și care oscilează permanent între continuitate și schimbare. Analizele geopolitice actuale au ca principal scop evidențierea și explicarea raporturilor de forțe și a rivalităților dintre marile puteri, în încercarea acestora de a controla diverse teritorii. Ierarhia puterilor, fie ele la nivel regional, fie la nivel global, se modifică continuu și, ca atare, pe lângă tradiționalele centre de putere, altele noi își fac apariția, toate fiind dornice de afirmare și de participare activă la deciziile globale. Toate această efervescență vine și confirmă caracteristica de multipolaritate a noii lumi.
Astfel, secolul XXI surprinde statele lumii confruntându-se cu probleme economice, politice, militare, geopolitice și geostrategice de mare complexitate, toate acestea generând schimbări profunde în ordinea și ierarhia mondială, caracteristici care vor determina noi abordări ale ecuațiilor de putere la nivel global, pentru următoarele decenii.
Emergența impetuoasă a Chinei, problemele de ordin structural și/sau conceptual cu care se confruntă Uniunea Europeană, politica externă ezitantă a SUA și rebalansarea interesului american spre zona Asia – Pacific, criza economică care a dereglat întregul sistem mondial, dar mai ales noua conjunctură geopolitică europeană generată de intențiile agresive ale F.Ruse în regiune au generat o redimensionare a echilibrului de putere și o nouă arhitectură a centrelor de putere pe scena internațională.
În particular, preluarea controlului de către F.Rusă a Peninsulei Crimeea și susținerea instabilității în estul Ucrainei constituie cea mai puternică acțiune de contestare a ordinii mondiale de la sfârșitul Războiului Rece, reliefând natura tendunțelor revizioniste ale Moscovei, bazate pe puterea clasică, de tip militar, subsumată intențiilor de reafirmare a statutului său de mare putere globală. În acest context, anexarea Peninsulei Crimeea a generat o nouă valoare strategică a F.Ruse, proiectată în mod deosebit în bazinul Mării Negre și zonele limitrofe acestuia. Din punct de vedere pur militar, peninsula constituie un un punct strategic ideal care asigură condițiile necesare și suficiente pentru proiecția puterii militare ruse și/sau amenințărilor de natură militară (convenționale și hibride) asupra statelor din regiune, precum și a întregului flanc sud-estic al NATO.
În plus, starea de haos creată de Primăvara Arabă și apariția agresivă a Statului Islamic din Irak și Siria au suplimentat nivelul general de insecuritate și au generat noi riscuri și amenințări la nivel global.
Criza economico-financiară mondială care a apărut în 2007 și ale cărei efecte încă se resimt, a reprezentat un moment de cumpănă în confirmarea ierarhiilor de putere și a determinat o reașezare a centrelor de putere pe glob. În prezent, China tinde să devină o putere în relațiile internaționale, India se manifestă tot mai pregnant ca actor global semnificativ, F.Rusă reapare ca vector internațional de forță, iar Brazilia devine polul de putere al continentului sud-american.
Noile evoluții economice ale secolului XXI, transformările determinate de difuzia și tranziția puterii în anumite zone ale globului, emergența unor noi poli de putere versus declinul relativ al puterilor tradiționale și asumarea a noi responsabilități de către acestea în cadrul sistemului internațional, deplasarea centrului de greutate al activității economice din zona transatlantică înspre regiunea Asia – Pacific, redistribuirea puterii (îndeosebi a vectorilor militar și economic) și perspectivele de viitor în ceea ce privește repoziționarea în ierarhia puterii sunt doar câteva din reperele esențiale ale acestui secol.
Cu toate acestea, în esență, nimic nu este nou. Practic, totul este doar reinventat. Egalitatea de putere este o condiție improbabilă. Chiar dacă această stare este obținută la un anumit moment, însăși echilibrul respectiv generează noi dezechilibre. Definirea unei lumi multipolare reprezintă un proces complex, de lungă durată, iar găsirea unui numitor comun care să așeze ecuațiile de putere într-o formă general acceptată nu este totdeauna o problemă ușor de rezolvat. Tendința neurovegetativă a condiției umane spre contradicție și stabilirea de ierarhii vor determina întotdeauna condiții necesare și suficiente care să ducă spre apariția de noi conflicte.
În lumea contemporană, interesele marilor puteri converg spre situații de echilibru, în general, ca urmare a unor interese comune, conjuncturale, de moment, dar care, în final, difuzează în situații antagonice, care generează noi redimensionări ale puterii și duce la apariția a diverse formate de alianțe politico-militare. Practic, teoria tradițională a echilibrului puterii, în studiul relațiilor internaționale, se referă la intențiile statelor de a se angaja permanent în competiții pentru putere, care dau naștere la sisteme internaționale caracterizate de echilibru și/sau dezechilibru.
În analiza relațiilor dintre marile puteri, interesul geopolitic joacă un rol semnificativ, acesta fiind definit ca o sumă de valori și/sau opțiuni politice, economice, securitate, socio-culturale, religioase sau de altă natură, utilizată pentru proiecția puterii și obținerea influenței în diverse alte regiuni pe glob. Concentrarea concomitentă asupra unei regiuni geostrategice a intereselor mai multor actori internaționali, în scopul transformării acesteia într-o zonă de interes și ulterior, în sferă de influență, duce inevitabil la o concurență acerbă între marile centre de putere mondială. În final, aceste procese concurențiale se răsfrîng asupra relațiilor dintre marile puteri și, nu în ultimul rând, asupra statelor din regiunea respectivă și influențează atît sistemul de securitate internațional, cît și pe cel regional.
Cu toate aceste interese antagonice, analiștii contemporani apreaciază că procesul de globalizare va face mai mult decât improbabilă apariția unei situații de război la nivelul marilor centre de putere. În schimb, conform acestor teoreticieni, această stare va genera o emergență a riscurilor și amenințărilor de tip asimetric, respectiv a terorismului, crimei organizate, traficului ilegal cu armament și muniții, narco-terorismului, precum și proliferarea acțiunilor violente din partea actorilor non-statali, care vizează destabilizarea guvernelor în baza unor motivații arbitrar alese, de ordin etnic și/sau religios.
Astfel, pentru soluționarea problemelor internaționale de importanță majoră este necesar efortul conjugat al principalelor puteri, niciuna nefiind în stare să impună o rezolvare unilaterală a situației. În plus, dacă o putere majoră dorește să se afirme ca principalul actor în sistem, astfel de acțiuni vor declanșa reacția celorlalte puteri majore, cu scopul de a preveni acest scenariu. Deseori, această modalitate de asigurare a ordinii este asociată cu balanța de putere, acesta fiind practic și modelul care a dominat politica europeană timp de mai multe secole.
Principalele probleme cu care omenirea se confruntă în acest moment sunt cele legate de diminuarea rapidă a resurselor globale, concomitent cu o creștere demografică semnificativă, toate acestea, în condițiile unui mediu înconjurător evident destabilizat.
În acest context, se poate aprecia că aceste aspecte vor genera noi luări de poziție, care se vor finaliza cu noi alianțe politico-militare și care vor determina noi ierarhii în ecuațiile de putere viitoare. Ocuparea unui loc cât mai avantajos în noua ordine mondială va fi determinat de interese, de capacitatea de afirmare ca pol de putere, mai ales de natură militară, de accesul la informații și știința utilizării acestora, de potețialul tehnologic și, nu în ultimul rând, de inteligența dovedită în exprimarea alegerilor corecte și a deciziilor adecvate.
Echilibrul puterii este un concept utilizat frecvent în istoria relațiilor internaționale și a fost studiat și conceptualizat sub diverse forme de o multitudine de specialiști în domeniu.
În linii generale, din perspectivă acțională, sunt acceptate două variante:
a. opoziția directă – în care două puteri se confruntă reciproc;
b. competiția – care presupune existența unei terțe părți, aceasta fiind, de regulă, obiectul/scopul procesului (statele A și B sunt în competiție, unul cu altul, pentru statul C).
Conform acestor teorii, teoria echilibrului sau balanței de putere presupune existența a două aspecte de bază: în primul rând, se referă la strategia promovată de un stat în cadrul politicii sale externe și de securitate în raport cu cea a altui stat, strategie adoptată sub aspectul echilibrului intern (capacitatea de apărare și de atac), respectiv al situației externe (participarea statului la alianțe politico-militare potențatoare de securitate); în al doilea rând, echilibrul de putere face referire la existența concretă a ecuației de putere la nivel global, în vigoare la momentul discuției.
Deși termenul de balanță presupune existența a două elemente care sunt evaluate și care generează un rezultat fără echivoc, în relațiile internaționale studiul balanței de putere se realizează între două, trei sau mai multe state și/sau alianțe politico-militare. Forma intrinsecă de balanță a puterii este data de existența a două entități (state sau grupări de state) care, prin mijloace politico – militare, economice sau de altă natură, de regulă, coercitivă, adoptă o strategie care să împiedice cealaltă parte să devină suverană. Evoluțiile balanței simple de putere sunt determinate de forța intrinsecă a fiecărui element component de a nu rămâne în urmă, în raport cu celălalt. Un exemplu elocvent în acest sens este cazul Războiului Rece și felul în care acesta a generat situații conflictuale de-a lungul a mai mult de cincizeci de ani.
Forma mai complexă a balanței de putere este dată de existența unei ,,balanțe” cu trei (sau chiar mai multe) entități, în care una dintre ele încearcă să le împiedice pe oricare dintre celelalte două, să atingă starea de control în raport cu celelalte, nu doar prin sporirea propriei sale forțe, ci și prin ralierea cu indiferent care este mai slabă din celelalte două. În timp ce o balanță simplă a puterii implică, în mod necesar, egalitate în putere, o balanță complexă necesită un studiu mult mai elaborat.
În final, paradigma echilibrului de putere poate fi definită în termenii unui efort direcționat al statelor lumii de a interzice atingerea statutului de hegemon de către un singur stat. Astfel, ori de câte ori un stat își sporea puterea și devenea amenințător, celelalte state se coalizau, creând alianțe de contrabalansare și subminând ambițiile hegemonice ale statului puternic. Echilibrul, care exprima starea de pace, se realiza prin diferite mijloace, de la război la diplomație, în timp ce dezechilibrul conducea aproape sigur la crize și conflicte. Această teorie, practic, a fost cauză și efect, atât pentru constituirea alianțelor, dar și sursă de conflict pentru toate războaiele care le-a cunoscut omenirea de-a lungul istoriei sale.
În mod tradițional, balanța de putere între marile puteri a fost păstrată și perpetuată prin împărțirea și absorbția puterilor mai mici. Din perspectiva unui stat mai slab, acest sistem apare ca un principiu brutal de funcționare a echilibrului de putere. Privită din partea cealaltă, logica aceasta devine una pertinentă, dar numai dacă prin aplicarea ei, efectul obținut este păstrarea ordinii mondiale și prevenirea conflictelor. În principiu, menținerea ordinii în societatea contemporană trebuie să aibă ca punct de plecare dezvoltarea între state a intereselor comune, pentru prelevarea scopurilor elementare ale vieții sociale.
În teoria complexă a echilibrului de putere, poziția de putere dominantă, ocupată de oricare dintre statele aflate în competiție, devine irelevantă în situația în care statele aflate pe trepte inferioare consideră oportun, în funcție de interesele de moment, crearea unor combinații de putere care, de regulă, sunt letale pentru oponentul lor, indiferent de capacitatea militară a acaestuia.
În secolul actual, putem distinge o balanță generală de putere, care se formează mai ales la nivel regional, în funcție de realitățile politico-militare existente în diverse zone ale globului, dar mai ales, care se conturează prin absența unei puteri dominate în sistemul internațional de relații.
Analiștii contemporani apreciză că actuala politică externă promovată de președintele Barack Obama a generat o veritabilă degringoladă la nivel mondial, acesta fiind adeptul necondiționat al conceptului de smart power în promovarea sistemului de relații internaționale, respectiv de a permite gestionarea stărilor conflictuale la nivel regional de către cei care sunt implicați în mod direct în rezolvarea conflictului și, eventual, corectarea modului de rezolvare prin soluții eficiente și general acceptate de marile puteri. În viziunea sa, sistemul de relații internaționale trebuie să se bazeze pe principii, nu pe putere, respectiv pe reguli, nu pe interese.
În prezent, Rusia condusă de Vladimir Putin pretinde o nouă pozitie de putere militară și economică, nu doar în spațiul eurasiatic, dar și la nivel mondial. Deși nu mai asistăm la o lume bipolară, starea antagonică dintre cei doi mari poli, SUA și F.Rusă se resimte acum, precum odinioară. În plus, orientarea clară a președintelui Putin către inițierea de alianțe economice și militare cu China, India sau Iran, în detrimentul acceptării Occidentului ca partener de dialog, generează noi riscuri și amenințări pe plan mondial. Totuși, nu trebuie făcută greșeala de a confunda acceptul puterii dominante de a relaționa de pe poziții de eglitate cu oricine. În esență, puterile care formează balanța dominantă participă direct la controlul și direcționarea formelor de manifestare a tuturor ecuațiilor de putere de la nivel regional. Un exemplu în acest sens, este și conflictul din Ucraina, care a generat o stare gravă de instabilitate la nivelul continentului european, dar care nu este gestionat de țările medii ale Europei, cuvântul cel mai greu avându-l tot marile puteri ale lumii, respectiv SUA, Germania și/sau Franța.
Păstrarea echilibrului de putere în sistemul internațional presupune acceptarea pluralității de puteri care interacționează, precum și existența unui sistem universal al diplomației care să ofere mijloacele necesare schimbului onest de informații pentru a permite obținerea intereselor commune. O astfel de concepție implică posibilitatea de colaborare între state pentru promovarea unui set de valori comune, general acceptate.
O dezvoltare a curentului realist, neorealismul argumentează că, în sistemul internațional actual, puterea nu mai este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea păcii și securității. Însă întrucât nici natura umană, nici sistemul internațional nu au cunoscut schimbări de esență, balanța de putere rămâne un obiectiv prioritar al politicii externe practicate de către state. În general, acumularea de putere din partea unui stat stimulează o contra-reacție din partea celorlalte state, care automat acționează pentru formarea de alianțe în contrapartidă și/sau pentru investiții majore în programe de înarmare cu scopul protecției proprii. În esență, echilibrul de putere nu trebuie să asigure neapărat starea de pace, ci, mai degrabă, funcționalitatea sistemului, respectiv gestionarea eficientă a stărilor inevitabile de conflictualitate care apar în domeniul relațiilor dintre entitățile componente.
Noile abordări în domeniul teoriilor echilibrului de putere nu mai fac referire la acumularea de putere sau la potențialul exclusiv militar al unui stat. În prezent, se apreciază că echilibrul puterii rezidă mai degrabă din echilibrul amenințărilor și/sau al intențiilor de agresiune existente din partea unor actori statali sau non-statali. Percepția amenințărilor, fie regionale, fie la nivel global, determină apariția unor variabile în baza cărora un stat sau o alianță de state iau decizii și reacționează într-un anumit mod. Practic, urmare a acestor variabile sunt generate alianțe politico-militare și programele de înarmare care duc, în final, la o escaladare violentă a stării de pace. Astfel spus, reacția violentă nu este adresată statului/statelor percepute ca fiind puternic/e, ci acelora care sunt percepute ca potențial agresive și care își exprimă aceste intenții în mod vădit.
Aceste teorii pivotează în jurul dinamicii de securitate, mai degraba regionale decât globale, iar concluzia care se impune este că, în prezent, statele sunt mai preocupate de amenințările care sunt percepute la nivel subsistemic decât la nivel global. În actualul sistem internațional, principala caracteristică a balanței de putere este aceea că ea nu mai este una sistemică, ci una a subsistemelor.
Cultura strategică regională a cooperării pentru gestionarea securității și anularea logicii echilibrului este rezultatul formării ideatice a unei comunități. Aceasta a fost inițial concepută în spiritul Războiului Rece, în termenii echilibrului amenințării, ca măsură de contrapondere la provocarea politico-militară și ideologică a blocului comunist în contra-partidă cu teoriile occidentale.
Echilibrul puterii devine astfel subiect de teorie ca fenomen local și scoate în evidență importanța mult mai mare a acestuia, generată de interpretările subiective pe care statele le acordă amenințărilor de securitate, îndeosebi dacă sunt privite prin prisma factorilor de natură etnico-religioasă. În final, principala provocare a statului – superputere este legată de succesul în a controla mediul politic și a influența preferințele celorlalți actori, iar preponderența puterii sale ar putea fi percepută acceptabilă și legitimă dacă obiectivele propuse ar fi urmărite în cadre de acțiune multilaterale. În acest context, actorii participanți ar percepe faptul că sunt consultați, iar interesele lor sunt luate în calcul, generând reacții binevoitoare la adresa statului mai puternic.
Noua paradigmă a echilibrului poate oferi, în plus, răspunsuri plauzibile față de absența unui trend global de echilibru, în paralel cu recurența unor echilibre în plan regional. Reconceptualizarea echilibrului pe baza variabilei percepției amenințării și refocalizarea pe dinamica proceselor de securitate regională sunt concepte cu care se lucrează în mod curent. În plus, acest tip de abordări vin în sprijinul teoriei smart power și, totodată, confirmă faptul că relațiile de securitate și amenințările potențiale între state au o continuitate istorică, inclusiv din perspectiva formării ecuațiilor de putere.
2.2. Detalierea conceptului de putere, în contextul afirmării
teoriei balanței de putere
Privită prin prisma rolului pe care îl deține în ansamblul vieții sociale, puterea constituie un atribut social în afara căruia nu poate exista activitate umană ordonată, fiind caracteristică oricărei comunități umane, indiferent de dimensiunile ei, atât la scară națională, cât și la scară internațională. Dintotdeauna, accederea la putere, sub orice formă, a constituit un obiectiv prioritar al activității omului. Fie individual, în calitate de lider alfa, fie acționând la nivel de grup de persoane, oamenii au încercat prin diverse forme și mijloace să domine în societate, ca factori de putere, în relațiile cu semenii lor, impunând-și scopurile și interesele particulare, chiar dacă se confruntă cu opoziție sau rezisten.
Puterea este parte integrantă a tuturor sistemelor sociale care au existat de-a lungul istoriei. Ca atare, această formă de manifestare a relațiilor interumane poate fi, în același timp neutră, dar și acționabilă, apariția și exercitarea ei depinzând strict de calitatea și încărcătura umană a fenomenului social.
În funcție de domeniul în care acționează, puterea se manifestă sub forme diferite, generând putere politică, economică, militară, tehnologică, etc. În final, dacă acceptăm puterea ca element de organizare și reglare a vieții sociale, aceasta este cea care fixează scopurile activității umane și mijloacele necesare realizării obiectivelor propuse sau urmărite. Practic, puterea stabilește ordinea socială, care, la rândul ei, generează putere, astfel încât, cele două elemente ajung să se condiționeze reciproc și să determine funcționarea de ansamblu a statului, atît la nivel național, cât și în relațiile internaționale.
Relațiile interumane manifestate la nivel de clase sociale, rase, etnii, religii, sexe, națiuni și/sau alte organizări sociale sunt influențate permanent de modificările ce survin ca urmare a evoluției resurselor, populației, tehnologiei, culturii etc. În marea majoritate a situațiilor, aceste modificări de transpun în conflicte/contradicții care dau naștere la noi redistribuiri ale ecuațiilor de putere.
Un element definitoriu al puterii este resursa, indiferent de forma acesteia. Combinarea inteligentă a resurselor la dispoziție, cu cele obținute de-a lungul procesului de realizare a superiorității și obținere a supremației asupra adversarului, precum și cantitatea și calitatea acestora, au condiționat întodeauna obținerea succesului.
Definirea conceptului de putere a fost, în general, o sarcină extrem de dificilă, datorită caracterului său multidimensional, cu sensuri multiple și, în general, destul de eluzive. Ca atare, de-a lungul timpului au apărut o multitudine de opinii teoritizate despre definiția puterii și/sau cuantificarea acesteia.
Puterea poate fi doar punitivă, prin implicarea forței fizice, cu scopul de a impune și deține dominația, determinată de accesul diferențiat la resursele fundamentale ale societății sau producția și distribuția acestora, resurse atât în sensul propriu al materiilor prime, bogăției, tehnologiei, etc., dar și în sens figurativ, precum cunoașterea, știința, cultura, religia, etc.
Conceptul de putere incumbă o complexitate dificil de cuprins și de definit în ansamblul său. Termenul derivă din latinescul potestas, iar literatura de specialitate ne oferă o multitudine de accepțiuni ale conceptului. În viziune sociologică, puterea însemnă capacitatea cuiva de a-și impune voința în cadrul unei relații sociale, în ciuda oricărei rezistențe întâmpinate și indiferent de factorii care determină această capacitate.
Pornind de la Platon și Aristotel, continuând cu Sun Tze, Confucius, Machiavelli, Thomas Hobbes sau alte zeci de autori prestigioși care au abordat, fiecare din perspectiva și sub influența vremurilor în care au trăit, diversele aspecte și forme ale puterii, încă nu există o teorie care să ofere o soluție clară și viabilă conceptului de putere.
Majoritatea celor care au studiat conceptul de putere au fost de acord că, în principiu, acesta ar putea avea două componente de bază, de la care se poate iniția un studiu suficient de pertinent de măsurare a puterii, respectiv puterea potențială și puterea exercitată.
În general, puterea potențială rezultă dintr-un cumul de diferite resurse la dispoziție, fiind un concept clar, intuitiv și mai ușor de cuantificat și care are toate condițiile esențiale de realizare. Aceasta poate include dimensiunea politică, militară, economică, socială, psihologică, religioasă, etc. a unui stat, toate acestea folosite cumulat având ca rezultat final capacitatea sau potențialul acelui stat de a se ierarhiza în raport cu altul.
Separat, puterea exercitată este mult mai dificil de cuprins într-un model teoretic, aceasta fiind în fapt, rezultanta mai multor categorii de factori, cum ar fi: resursele de putere potențială, capacitatea statului de a le transforma în în putere, contextul politic, militar, economic sau de altă natură cînd se manifestă puterea, situația subiectului asupra căruia se acționează etc. Astfel, puterea exercitată este în fapt, un element extrem de volatil, care poate face mereu obiectul contestării, care determină o reînnoire continuă și o afirmare constantă a relațiilor de putere. În final, puterea reală se poate defini ca fiind exercitarea efectivă a constrângerii, în baza resurselor la dipoziție, subsumată unei conduceri ferme și unei strategii corespunzătoare. Astfel, cuantificarea puterii se poate realiza atunci când este utilizată, în funcție de efectele obținute.
În esență, puterea desemnează o relație asimetrică de control, noțiunea de putere fiind definită drept capacitatea unui actor (statal sau non-statal, individ sau grup) de a ajunge la rezultatele urmărite prin prisma intereselor proprii și de a produce acțiuni eficiente în sprijinul personal. Astfel, dacă abordăm această relație asimetrică prin prisma relațiilor internaționale care se statuează sine quo non între state, atunci conceptul de putere definește practic, capacitatea unui stat de a influența sau controla alte state, acțiune care, în final, determină stabilirea unei ierarhii și dă naștere la puteri regionale, mari puteri sau superputeri.
Conceptul de hard power are o lungă istorie, fiind de regulă, evaluat în termeni de capabilități militare. De exemplu, Machiavelli în ,,Principele” spunea: ,,apreciez că un principe este autoritar doar atunci cînd, indiferent de necesarul de bani sau trupe, este în măsură să adune în jurul său o forță armată eficientă și suficientă și să lupte împotriva oricui ar dori să-l atace; consider, de asemenea, că cei care au nevoie de protecția altora, sunt aceia care nu sunt în stare să se opună unui advesar pe câmpul e bătălie”. În continuare, Machiavelli statua: ,,principiile de bază pentru existența oricărui stat sunt legile și forța armată de calitate superioară”.
Hobbes în ,,Leviathan” extindea conceptul de putere adăugând la capacitatea de constrângere a unui actor nu doar forța armată, dar și vectorii economic și finaciar, care vin să întărească modelul de exercitare a puterii. De asemenea, o întreagă suită de teoreticieni realiști vin să sprijine descrierea conceptului de putere din perspectiva termenului de hard power. Astfel, Hans Morgenthau scoate în evidență utilitatea folosirii forței coercitive în procesul de impunere a puterii politice: ,,în domeniul politicii internaționale, utilizarea forței armate ca amenințare sau intimidare reprezintă cel mai important factor care potențează puterea politică a unei națiuni”.
În spijinul acestei teoreme vine și Henry Kissinger care numește puterea ca fiind forța unei națiuni de a-și impune voința asupra alteia sau de a se împotrivi presiunii exercitate asupra sa de altcineva, Max Weber care o vede ca șansa unui actor politic de a-și impune voința sa asupra altui actor politic sau Walter S. Jones pentru care puterea este capacitatea unui actor internațional de a-și folosi resursele tangibile și intangibile în așa fel încât să influențeze rezultatele relațiilor internaționale spre propriul beneficiu.
În același spirit, Kurt Campbell și Michael O’Hanlon, autorii ,,Hard power: The New Politics of National Security” definesc conceptul hard power ca: ,,necesitatea utilizării puterii militare pentru atingerea și securizarea intereselor vitale naționale, prin dislocarea forțelor terestre, folosirea resurselor navale și a muniției de înaltă precizie”.
Profesor la Universitatea Harvard, Joseph S. Nye Jr. este unul dintre cei mai renumiți teoreticieni contemporani ai relațiilor internaționale, fiind totodată, printre autorii care au încercat să formuleze un cadru care să permită teoretizarea rolului puterii în politica internațională. În plus, acesta vine și nuanțează termenul hard power, adăugând o ușoară notă de comfort, prin acceptarea faptului că nu doar constrângerea este esențială, dar și compensația acordată pentru acceptarea situației în relațiile internaționale. Astfel, el apreciază puterea ca fiind ,,abilititatea de a folosi factorii economic și militar ca elemente de recompensă și/sau pedeapsă pentru a determina pe altcineva să-ți urmeze voința”.
Perspectiva devoltată de adepții realismului subliniază ca definitorii pentru afirmarea puterii, elementele cuantificabile ale unui actor statal, cum ar fi: dispunerea geografică, dimensiunea populației, accesul la resurse naturale, dezvoltarea industrială, capabilitățile militare, tehnologia la dispoziție etc.
Spre deosebire de aceștia, Joseph Nye Jr. scoate în evidență și teoria soft power, care sugerează că un actor poate obține ceea ce dorește nu doar prin constrângere și forță, ci prin împărtășirea unor valori care pot deveni comune în măsura în care se dovedesc eficiente și sunt admirate și dorite de celălalt actor. Astfel, cultura, politica externă, situația internă, etc. promovate adecvat pe scena internațională, alături de diplomație și negocieri, pot deveni valori-țintă și pentru alte entități statale, antagonice într-o primă fază.
Puterea hard se bazează pe intervenția militară, diplomația coercitivă și sancțiunile economice și utilizează resurse energetice tangibile, cum ar fi forțele armate sau mijloacele economice. În schimb, puterea soft derivă din capacitatea de convingere, de atracție și de emulație și este fundamentată pe resurse intangibile, cum ar fi cultura, tradiția, istoria.
În general, termenul de putere internațională, precum și diversele modele care au influențat dezvoltarea mediului internațional de-a lungul istoriei au fost generate de potențialitatea apariției unui vid de putere în reglementarea relațiilor intenaționale și/sau ca urmare a absenței unui lider mondial care să dețină capacitatea necesară pentru a stabili regulile jocului pe scena internațională. Adiacent acestui aspect, alianțele politico-militare au constituit pasul următor în procesul de modelare a lumii și cumulare a puterii, de regulă de natură militară, cu scopul de a impune asupra adversarului modul propriu de acțiune.
De-a lungul istoriei s-au remarcat trei modele de putere care sunt recunoscute de toți analiștii în domeniu:
– modelul unipolar – unde există o singură forță/putere dominantă (istoria a păstra câteva denumiri consacrate, în acest sens: „pax romana”, „pax britanica”, „pax americana”);
– modelul bipolar – cel mai elocvent exemplu este reprezentat de apariția celor două alianțe politico-militare din perioada de după cel de-al doilea război mondial, respectiv NATO vs. Tratatul de la Varșovia;
– modelul multipolar – care presupune un anumit echilibru de forțe și în care centrele de putere dominante generează acest echilibru și, totodată, nu permit vreunuia dintre partenri să devină lider suprem.
Joseph Nye Jr. sugerează că forța rămâne un instrument determinant în politica internaționațională, iar dimensiunea resurselor militare va rămâne reperul de bază în procesul de structurare a politicii mondiale. Totuși, complementar domeniului militar, în epoca contemporană, un nou element se prevalează cu însemnătate sporită și anume factorul economic. Cu toate acestea, Nye Jr. apreciază că nu trebuie generalizată exclusivitatea capacități potențatoare a puterii economice, deoarece în secolul XXI este tot mai greu ca statele să-și exercite exclusiv această putere, îndeosebi datorită difuziei puterii economice către actorii non-statali, respectiv corporațiile transnaționale, care limitează semnificativ capacitatea statului de exercitare completă a instrumentelor sale economice. Efectul globalizării și transcederea granițelor naționale își spune din cuvântul și determină noi confruntări pentru accederea la putere pe plan mondial.
Într-o lume în care numărul companiilor multinationale este în continuă creștere și în care cyber-spațiul devine o rutină, puterea tinde să capete valențe pluri-dimensionale și determină totodată, limitarea acțiunii factorilor de natură militară sau economică în ecuația formării termenilor de putere.
În contextul prezentat mai sus, J. Nye Jr. propune un nou concept și anume, acela de „putere inteligentă”. „Lumea nu este nici unipolară, nici multipolară și nici haotică – ci toate trei în același timp” susține Joseph S. Nye. Jr. În general, el definește puterea soft ca ,,abilitatea de a influența pe alții pentru a obține rezultatele dorite”, iar puterea hard ca ,,putere coercitivă exercitată prin stimulente sau amenințări”. Ca atare, smart power reprezintă o combinație pragmatică, eficientă și suficientă între soft power și hard power, care permite impunerea interselor naționale, inclusiv în consens cu un potențial oponent.
În ultimă instanță, în lumea contemporană, eficacitatea abordărilor de tip hard sau soft de putere depinde hotărâtor de disponibilitatea resurselor energetice. Statele mari, cum ar fi SUA, China sau Rusia, sunt capabile să susțină financiar forțe armate mari sau să impună presiuni economice la adresa altor state. Pentru statele mai mici, aceste instrumente tradiționale de hard power sunt mai greu de obținut, astfel încât aceste state sunt predispuse spre angajarea puterii soft în relațiile cu ceilalți actori.
În final, forma cea mai viabilă de putere, se impune a fi smart power, care reprezintă o combinație eficientă și suficientă între constrîngere și convingere, cu grade diferite de aplicabilitate, mai ales că, în prezent, principala provocare a liderilor mondiali nu mai este neapărat exercitarea puterii asupra altora, ci realizarea de coaliții acționabile, care să permită rezolvarea unor probleme colective. Astfel, conceptul de putere inteligentă trebuie studiat ca un continuum între soft și hard, ca o abordare care subliniază necesitatea unui status militar puternic, dar care investește masiv în alianțe, parteneriate și instituții și care încearcă să stabilească un diagnostic corect al urgențelor curente și să le vindece.
Ultima decadă a cunoscut o amplificare a toriilor conform cărora puterea americană, prezentă după finalul războiului rece, peste tot pe glob, se află într-o perioadă de declin evident, similar cu decăderea cunoscută de imperiile roman și britanic de-a lungul istoriei. În fapt, situația ilustrează mai mult decât elocvent faptul că puterea depinde întodeauna de context și nicio națiune nu poate exista sau acționa singură, fără sprijinul celor din jurul său.
Realitățile contemporane au numeroase implicații asupra modalităților de exercitare a puterii. Tranziția puterii între state și difuzia puterii dinspre actorii statali către actorii non-statali reprezintă contextul în care trebuie conceptualizată puterea în secolul XXI. Înțelegerea evoluției mediului operațional în continuă transformare și adaptarea permanentă la realitățile momentului sunt repere esențiale pentru manifestarea puterii și redimensionarea centrelor actuale de putere de pe glob.
În context, acceptând ideea că puterea este o relație asimetrică între indivizi, grupuri, organizații, state etc., iar exercitarea ei este strâns legată de intențiile, nevoile, valorile sau interesele acestora, precum și de distribuția inegală a resurselor, competiția pentru putere reprezintă principiul fundamental al politicii internaționale, și poate duce inevitabil, inclusiv la tensiuni, crize și conflicte între actorii acestei scene dinamice.
În concluzie, pentru a înțelege conceptul de putere în toată complexitatea sa este necesară o abordare polivalentă a acestuia, studiul pe toate dimensiunile sale de manifestare: politică, economică, umană, culturală, tehnologico-informațională și militară. În cele ce urmează, vom pune accent pe dimensiunea militară a puterii.
2.3. Puterea militară, vector important al menținerii echilibrului de putere
De-a lungul istoriei omenirii, manifestarea entităților statale ca puteri cu vocație globală a avut ca bază de pornire, existența și exercitarea puterii militare. Această strategie a dat naștere tuturor imperiilor, fiind instrumentul prin care un stat a reușit să-și impună voința și interesele proprii în raport cu oponenții săi.
În mediul operațional contemporan, ideea potențării unei forțe militare de dimensiuni uriașe începe să piardă teren, în condițiile în care vectorul economic, în special cel de natură energetică, devine tot mai important în statuarea relațiilor internaționale.Totuși, deși forța militară este tot mai contestată în politica mondială, amenințarea utilizării acesteia încă își menține calitatea de impunere a dreptului de veto, acest aspect fiind parte integrantă din strategiile multor state și fiind des utilizată pentru deblocarea unor situații strategice, având totodată, un rol esențial în configurarea mediului de securitate la nivel global sau regional. Ca atare, studiul vectorului militar al puterii este esențial pentru stabilirea ierarhiei internaționale atât a statelor cu valențe de mari puteri, dar și pentru evaluarea și cuantificarea ecuațiilor de putere la nivel regional. Puterea unei Alianțe trebuie înțeleasă ca un cumul ale componentelor puterii statelor membre. Astfel, NATO este o putere militară rezultată din însumarea vectorilor militari ale statelor care formează organizația, iar în completarea acestora vin aspectele legate de asigurarea compatibilității armatelor, în termeni de formă, cantitate și calitate.
În general, puterea militară este rezultanta cumulată a capacității militare a statului, această capacitate fiind evaluată prin prisma cantității și calității capabilităților militare avute la dispoziție, dar și de strategiile adoptate de stat pentru a acționa agresiv, cu scopul de a apăra sau promova prin forță, interesele naționale proprii, în raport cu alți actori internaționali.
Potențialul militar al statului poate fi cuantificat printr-o serie de factori care, subsumați, concură cumulativ la definirea capacității de exercitare a forței militare.
În general, acești factori se referă, dar nu numai, la următoarele domenii:
– populația existentă, aptă și specializată pentru folosirea în ducerea acțiunilor militare;
– infrastructura specifică, necesară pentru pregătire, antrenare, dislocare și refacere;
– existența, viabilitatea și potențialul industriei de apărare;
– cantitatea și calitatea armamentului și tehnicii militare;
– existența și eficiența instituțiile de cercetare – dezvoltare în domeniul apărării;
– actualitatea și eficiența legilor, regulamentelor, doctrinelor și strategiilor militare;
– existența și asigurarea corespunzătoare a sprijinului financiar și logistic;
– gradul de participare a statului în alianțe politico – militare, destinate asigurării propriei securități și/sau a aliaților acceptați.
Evident că, factorii prezentați anterior nu sunt singurii care trebuie analizați și utilizați în concepția apărării unui stat. Ei se pot completa cu orice alte elemente suplimentare, apreciate de stat ca fiind necesare, pentru apărarea sau promovarea intereselor proprii, în funcție de nevoile și obiectivele specifice ale statului respectiv.
Alături de capacitatea statului stat de a-și defini și utiliza potențialul său militar, politicile adoptate în domeniul apărării, dar și strategiile de punere a acestora în realitate și de promovare a intereselor naționale redau, în fapt, dimensiunea corectă a puterii militare. În plus, pentru obținerea succesului, ca finalitate a acțiunii militare, indiferent de nivelul abordat, strategic, operativ sau tactic, toate aceste elemente trebuie coroborate cu transformările și modernizările structurale și tehnice existente pe plan mondial și menținerea ritmului cu noutățile apărute pe plan internațional în domeniul apărării. Ca un corolar, calitatea actului de comandă – control, moralul, coeziunea și voința trupelor, participă decisiv la creșterea gradului de îndeplinire cu succes a misiunilor.
În prezent, apelul la utilizarea forței armate este apreciat ca fiind o soluție de ultimă instanță, acțiunile de diplomație, respectiv diplomație militară, fiind instrumentul agreat în soluționarea situațiilor conflictuale. Cu toate acestea, majoritatea statelor insistă în extinderea cercetărilor în domeniile apărării, reducerea timpului de reacție la factori agresivi, interni sau externi, creșterea capacității de proiecție și susținere a forțelor înafara frontierelor naționale, toate fiind orientate pentru atingerea pragului de descurajare a unui potențial adversar și impunerea intereselor naționale în raport cu un posibil oponent.
Secolul XXI s-a remarcat prin impunerea unor multitudini de concepte noi în domeniul militar și al apărării. Avantajul tehnologic, lovituri preventive, supremația informațională și războiul bazat pe rețea, forțele expediționare și mijloacele supertehnologizate constituie doar o parte din aspectele ce caracterizează puterea militară a acestei perioade. În plus, vectorul militar nuclear reprezintă una dintre cele mai importante componente ale puterii militare actuale, fiind totodată factor de descurajare, garanție de securitate și formă finală de impunere a puterii la nivel mondial. În prezent, capacitatea nucleară a căpătat valențe și semnificații noi, iar strategia bazată pe amenințarea distrugerii nucleare reciproce nu mai este atât de des utilizată în dialogul dintre marile puteri. Totuși, deși se depun eforturi intense de interzicere, reducere și limitare a arsenalelor nucleare, componenta nucleară a puterii militare continuă să constituie elementul primordial al acesteia.
Începutul de secol scoate în evidență noi forme și concepte de ducerea a conflictelor militare. Ca atare, fenomenul militar modern începe să capete o nouă fizionomie. În prezent conceptul de putere militară are un înțeles mult mai extins, deoarece forța utilizată în conflictele clasice, care implicau lupta directă, trebuie să răspundă și amenințărilor asimetrice, atacurilor teroriste, cibernetice, informaționale, crimă organizată etc.
Perfecționarea sistemelor de armament cu mare putere distructivă, în măsură să acționeze și să execute lovituri de amploare în toate cele patru medii clasice de confruntare, să lovească obiective la distanțe foarte mari, în timp scurt și cu precizie mare, în orice condiții de anotimp și stare a vremii sunt definitorii, dar nu sunt finale.
Conflictul militar modern începe să se întoarcă spre origini, unde forțe armate regulate, antrenate și pregătite în acest scop, sunt nevoite să interacționeze cu un inamic care folosește în confruntare populația locală, înarmată și pregătită în grabă și care eludează formele tradiționale de ducere a războiului, utilizează Dispozitive Explozive Improvizate realizate din combinații chimice de îngrășăminte agricole și execută atacuri punctuale, de scurtă durată, cu forțe reduse și care dispar, ulterior, în familiarilitatea câmpului de luptă propriu. În conflictele viitoare, așa cum arată experiențele din Irak, Afganistan, Siria, Libia etc., oponenți cu capabilități mult sub potențialul și performanțele forțelor armate moderne devin mult mai inventivi și generează o nouă categorie de riscuri, de tip hibrid, prin combinarea voinței populare cu ideologia impusă pe fond religios. Astfel, acțiunile neconvenționale, ambuscadele, atacurile tip gherillă și acțiuni asimetrice devin metode favorite care afectează uneori decisiv sistemul de acțiune militar bazat pe reguli militare și proceduri standard de operae pe câmpul de luptă.
La nivel strategic, războiul hibrid este apreciat fiind o strategie militară care îmbină răboiul convențional, neconvențional și cel cibernetic. În plus, prin combinarea operațiunilor kinetice cu eforturile subversive, agresorul poate obține succesul acțiunilor sale. Confruntarea armată modernă acumulează un aspect tot mai integrator, câmpul de luptă fiind caracterizat de noi dimensiuni și trăsături ce se regăsesc în fronturi discontinui, rapiditate în planificarea și dislocarea forțelor, lovirea concomitentă a obiectivelor, atât la contact cât și în adâncime, utilizarea tuturor forțelor și mijloacelor existente pe teritoriul unui stat, civile sau militare, dar, cel mai important aspect, trecerea de la concretețea lumii materiale, a armelor de tot felul, la capabilitatea agresivă oferită de spațiul virtual, cibernetic. Tehnologia contemporană a creat o nouă dimensiune a războiului și anume cea a ciber-atacurilor, prin care o entitate, statală sau non-statală, poate provoca daune materiale enorme, fără ca vreo forță armată să se deplaseze efectiv pe teritoriul altui stat.
Războiul hibrid nu este o noutate și nu va genera sfârșitul războiului tradițional sau convențional. Totuși, reinventarea lui în condițiile câmpului de luptă modern va determina complicații mult mai mari tocmai prin modernitatea de care beneficiază aplicarea vechilor stratageme de epuizare a adversarului.
În contextul celor prezentate mai sus, se apreciză că viitoarele conflicte se vor derula în medii preponderent urbane, locuite, unde eficiența capabilităților de ordin tehnic ale armatelor regulate se reduce, iar forțele oponente vor deține avantajul executării de acțiuni de tip asimetric și/sau hibrid. Folosirea populației civile ca scut, utilizarea tacticilor de tipul ,,lovește și fugi’’, exploatarea neloială a sistemului regulilor de angajare a forței și a legislației internaționale privind ducerea războiului de forțele armate moderne, impunerea dogmelor religioase ca justificare a acțiunilor violente sunt doar o parte din formele de manifestare ale conflictelor viitorului. Conflictul militar modern va rămâne caracterizat de operații neregulate, violente sau non-violente, desfășurate pe o perioade extinse de timp, menite să asigure în primul rând controlul asupra populațiilor locale și, ulterior, reconstucția statului, în general, în termenii acceptați de actorul principal participant la conflict.
Indiferent de forma de manifestare ca instrument de coerciție sau convingere, puterea militară depinde decisiv de puterea economico-financiară a statului respectiv. Dezvoltarea și implementarea instrumentelor necesare manifestării forței militare necesită resurse financiare importante, resurse de care unii dispun, iar alții nu, și care dau dimensiunea reală a prăpăstiei tehnologice între statele lumii. În același context, vin în completare resursele naturale, care prin cantitatea și calitatea lor pot asigura nevoile primare ale statului, dar și necesarul de matarie primă pentru dezvoltarea capabilităților în domeniul apărării.
Puterea militară rămâne importantă deoarece determină, în final, ierarhiile mondiale. E adevărat că, în multe împrejurări, forța militară este tot mai dificil și mai costisitor de utilizat de către state. Dar faptul că puterea militară nu este întotdeauna suficientă în rezolvarea unor situații specifice, nu înseamnă că ea și-a pierdut capacitatea de a contura orizonturi de așteptare și de a prefigura calcule politice.
Aplicarea noilor tehnologii, coroborate cu doctrinele și strategiile adecvate, sunt elemente de chintesență ale puterii militare ce va defini viitorul. Acestea vor defini, la rândul lor, formele de ducere și conducere a acțiunilor militare, inclusiv în condițiile apariției noilor aspecte referitoare la acțiuni hibride, asimetrice și despre spațiul cibernetic.
Deși perioada Războiului Rece s-a terminat, omenirea este încă departe de momentul în care puterea militară și eforturile de dezvoltare și tehnologizare excesivă a acesteia se vor fi încheiat. Instrumentul militar este folosit în continuare sub diferite forme și cu alte scopuri decât în trecut și joacă un rol important în politica internațională. Războaiele clasice, în care mase mari de oameni și tehnică de luptă se ciocneau în mod direct, au fost înlocuite cu cele asimetrice, în care se folosesc mijloace și tehnici neconvenționale (atacuri teroriste, agresiuni asupra sistemelor informatice, acțiuni sinucigașe, răpiri de persoane) ce au un puternic impact psihologic asupra opiniei publice.
Tendința de a aborda puterea militară contemporană în termenii resurselor care stau la baza comportamentului hard power, agresiv-coercitiv, de amenințare cu forța al unui stat, va trece treptat spre o abordare de tip smart power, în sensul folosirii instrumentelor diplomației și tratativelor. Analiza formelor de manifestare a puterii militare în epoca contemporană relevă faptul că aceasta tinde să fie folosită în termeni de constituire a alianțelor de natură politică – militară, în măsură să ofere suficientă putere de intimidare și decurajare, pentru a orienta acorii regionali implicați în conflict spre o rezolvare la nivel local a diferendelor. În situația în care situația degenerează, tendința este de limitare și aplicare de sancțiuni, statului sau statelor implicate.
O asemenea utilizare necoercitivă a instrumentului militar poate constitui o importantă sursă pentru angajarea comportamentului smart power în scopul prevenirii conflictelor și care să urmărească la nivel strategic, stabilirea agendelor internaționale comune, convingerea altor guverne și atragerea sprijinului la nivel de politică mondială.
2.4. Centrele de putere militară cu manifestare activă în
arcul de insecuritate est-european
Căderea comunismului într-o anume parte a lumii (Europa și Eurasia sovietică) și, respectiv, sfârșitul Războiului Rece au fost fenomene care au generat o reașezare a relațiilor/centrelor de putere în întreaga lume. Perioada de timp care s-a scurs ulterior a adus însă dezvoltări neconforme cu previziunile inițiale. Printre multe alte evenimente, se remarcă îndeosebi recrudescența terorismului extremism islamic, încetinirea ritmului dezvoltării Rusiei și regăsirea treptată a unui nou ritm de evoluție, trecerea la dominația unipolară a lumii, ponderea crescândă a organismelor suprastatale, emergența unor noi centre de putere concurente (Uniunea Europeană, China, India etc.).
În particular, după sfârșitul Războiului Rece, spațiul euroatlantic a fost marcat, din punct de vedere al securității, de dinamica pe care au cunoscut-o NATO și Uniunea Europeană, majoritatea statelor cuprinse în acest areal fiind membre ale celor două cadre instituționale. Ambele organizații au dezvoltat și implementat de-a lungul timpului conceptul de „management al crizelor”, punându-și astfel amprenta asupra viziunilor individuale ale actorilor statali care le sunt membri sau parteneri.
Astăzi, globalizarea și integrarea regională constituie două procese interdependente caracterizate prin complexitate, pluridimensionalitate și dinamism. Ambele au efecte atât benefice, cât și nedorite pentru statele lumii și cetățenii acestora. În timp ce unele state, de regulă, cele dezvoltate economic și puternice, prin puterea lor militară, politică și demografică, prin resursele lor umane, naturale, financiare și teritoriale însemnate beneficiază din plin de consecințele favorabile ale globalizării și integrării regionale, altele, îndeosebi țările în curs de dezvoltare, ce au o forță economică, militară, demografică și resurse naturale relativ modeste, cunosc efectele nedorite ale celor două procese. Fiecare dintre aceste state acționează diferit în direcția atingerii intereselor naționale.
Deși apreciate ca fiind stabilizate și cu o probabilitate aproape nulă de a cunoaște un alt conflict armat, statele europene continuă să reprezinte provocări de securitate și să aducă în fața organizațiilor internaționale noi crize de gestionat.
Criza politică din Bosnia-Herțegovina (BIH), divergențele cu privire la statutul Kosovo, relația conflictuală dintre mișcarea secesionistă albaneză și autoritățile din Serbia, conflictul ,,înghețat” transnistrean și situația actuală din Ucraina confirmă faptul că stabilitatea europeană este relativă, fiind condiționată strict de interesele și/sau acțiunile marilor puteri.
Ca principal jucător în această zonă a globului, intențiile F.Ruse sunt de a îndepărta cât mai mult Europa de SUA. Totuși, Rusia înțelege că, pe termen lung, Europa va urma SUA, chiar dacă o va face de la distanță, America fiind apreciată de cele mai multe state europene ca un garant al securității și al stabilității lor.
În paralel, SUA consideră că Europa a devenit un veritabil furnizor de securitate, atât prin intermediul NATO, cât și prin utilizarea propriilor structuri de securitate. Astfel, principalul obiectiv urmărit de autoritățile americane este acela de a accentua procesul de modernizare a Alianței Nord – Atlantice cu scopul declarat ca aceasta să fie în măsură să acționeze corespunzător riscurilor și amenințărilor specifice noului mediu operațional european. Suplimentar, intențiile de perspectivă ale SUA sunt de amplificare a rolului Europei ca partener în multe dintre aspectele politicii sale externe.
Ca atare, America așteaptă o implicare mai mare a Europei atât în regiunea Asia – Pacific, direcție apreciată de SUA că ar contribui la reducerea influenței Chinei, venind, astfel, în sprijinul intereselor americane în zonă, dar și în zone ca Orientul Mijlociu și Nordul Africii, unde focarele de instabilitate se accentuează sau, în cel mai bun caz, se derulează în zone delimitate geografic. În acest context, din atitudinea Administrației Obama rezultă fără dubiu că Europa nu mai constituie o sarcină pentru SUA, în sensul de a fi ajutată permanent, ci este privită mai degrabă, ca un partener de dialog și cooperare în abordarea amenințărilor și preocupărilor comune, existente pe glob.
În conjunctura definită de summit-ul NATO din Marea Britanie (Wales, septembrie 2014) și urmare a schimbărilor negative, rapide, în derulare în mediul de securitate transatlantic, precum și în perspectiva summit-ului NATO care va fi găzduit de Polonia (Varșovia, iulie 2016), reprezentanții politici și militari ai Alianței consideră ca o necesitate sine quo non adaptarea imediată a organizației la noile realități ale mediului operațional european.
Aspectele principale discutate de oficialii NATO fac referire la: mediul instabil de securitate transatlantic care este caracterizat de un conflict interstatal intens, desfășurat în imediata vecinătate a granițelor Alianței; amenințările cu utilizarea forței armate și acțiunile de intimidare desfășurate de F.Rusă la adresa vecinilor săi, inclusiv state membre ale NATO și UE; instabilitatea continuă înregistrată în regiunea Nordului Africii și a Orientului Mijlociu; domeniile războiului hibrid și a securității cibernetice; agenda de solidaritate și responsabilitate adoptată la Summit-ul de la Wales și onorarea acestora.
Ca urmare, se impune cu necesitate adoptarea unui nou Concept Strategic, cât și adaptarea/transformarea funcțiilor de bază ale Alianței ca instrumente esențiale de potențare a investițiilor, întărirea eficienței operaționale, rezilienței strategice și capacității de răspuns.
Principalele direcții de acțiune, apreciate ca fiind de importanță deosebită pentru Alianță, sunt: alerta strategică, implicând o reformă continuă în domeniul culegerii și schimbului de informații; capacitatea și viteza de reacție; dislocarea forțelor NATO ca factor de descurajare, pilon central al strategiei Alianței; întărirea parteneriatelor NATO, printr-o strategie mai coerentă de angajare înaintată a vecinilor strategici aflați la granițele de est și de sud ale organizației, în complementaritate și parteneriat cu Uniunea Europeană, ca unificator și multiplicator de forță; rolul viitor al SUA și Canada în Europa; fermitatea aliaților europeni de a-și asuma o parte mai mare din sarcinile defensive ale Alianței, în zonele proprii de responsabilitate.
Cel mai important eveniment al scenei europene din ultima perioadă, al doilea ca anvergură, după conflictul din Balcanii de Vest, din anii '90, anexarea Crimeei de către F.Rusă și conflictul militar din estul Ucrainei, au determinat o modificare extremă a mediului operațional european, spectrul unui nou Război Rece devenind tot mai real. Discuțiile privind cursul de acțiune cel mai probabil pentru gestionarea relațiilor cu F.Rusă au generat și vor continua să genereze fricțiuni în interiorul Uniunii Europene, diferențele de opinie referitoare la relaxarea sau extinderea/suplimentarea sancțiunilor împotriva Moscovei fiind foarte mari.
Având în vedere poziționarea geografică a Ucrainei, la granița dintre F.Rusă și statele membre ale NATO și Uniunii Europene, acțiunile executate de F.Rusă, bazate pe modelul conceptual al puterii de tip hard power, au generat în Europa cea mai mare criză de securitate de la încheierea Războiului Rece, au afectat în mod esențial echilibrul geostrategic regional est-european și au determinat o reașezare a centrelor de putere politico-militare din Europa.
Statele din Europa de Est au o importanță strategică deosebită pentru F.Rusă, determinată îndeosebi de poziționarea geografică la frontierele de est ale Uniunii Europene și NATO, în imediata vecinătate a F.Ruse. În acest context, ca urmare a provocărilor de ordin geopolitic și a temerilor privind creșterea influenței puterii ruse, apreciată ca neprielnică intereselor proprii, toate aceste state au optat pentru varianta Occidentului și au dezvoltat, în timp, puternice relații politice și în sectorul apărării cu instituțiile occidentale.
Inclusiv România, țară cu deschidere la Marea Neagră și care se învecinează cu R.Moldova, un fost stat sovietic, afectat de o regiune separatistă susținută puternic de F.Rusă, este un stat de frontieră care, în trecut, a oscilat între centrele de putere reprezentate de F.Rusă și Occident, alegerea finală fiind alinierea la instituțiile politice și militare occidentale. În raport cu acestea, țările aflate în zona Europei Centrale, incluzând Ungaria, Slovacia și Cehia au imperative strategice diferite de cele ale statelor vecine de la periferia rusă și sunt mult mai deschise față de posibilitatea consolidării relațiilor cu F.Rusă.
Pentru punerea în practică a intențiilor sale, de reafirmare pe scena puterii din Europa, președintele Putin a mizat, îndeosebi, pe relațiile speciale ale F.Ruse cu Germania, pe modelul politico-militar generat de menținerea liniei directoare a politicii externe a SUA privind neimplicarea în crizele locale și stimularea participării regionale la soluționarea acestora, precum și pe precedentul creat anterior, în anul 2008, referitor la reacția mai degrabă simbolică a Occidentului vis-a-vis de intervenția forțelor armate ruse în Georgia.
În noul context operațional, statele est-europene, a căror securitate depinde în mare măsură de garanțiile americane și care au urmărit de-a lungul timpului cum Washingtonul a declarat că Asia este mai importantă decât Europa, au observat cum președintele Siriei ignoră „linia roșie” trasată de B.Obama în privința utilizării armelor chimice și au perceput retragerile din Irak și Afganistan drept reflecții ale atitudinii manifestate de publicul american care nu mai dorea implicarea în diverse războaie, au avut temeri justificate în domeniul securității, întrebându-se dacă SUA ar risca un război cu F.Rusă pentru a le sprijini. În acest sens trebuie precizat că realitatea istorică a demonstrat fără dubii că, fără un angajament de substanță al SUA în Europa, în contrapartidă la intențiile agresive ale Rusiei, situația de securitate poate degenera oricând într-un conflict regional de amploare.
În final, liderii NATO/SUA au convenit în cadrul summit-ului desfășurat în perioada 04-05.09.2014 la Newport, Țara Galilor, asupra unui Plan pentru asigurarea protecției statelor membre de la frontiera estică a Alianței și a unui angajament de a schimba direcția descendentă a nivelului cheltuielilor în domeniul apărării, respectiv menținerea acestora la un nivel minim de 2% din produsul intern brut al țărilor membre.
Practic, Summit-ul a vizat reafirmarea rolului esențial al Alianței Nord – Atlantice în asigurarea stabilității și securității colective, rol care derivă în principal din solidaritatea, coeziunea și indivizibilitatea securității membrilor săi și care presupune îndeplinirea celor trei misiuni de bază prevăzute în Conceptul Strategic al NATO (2010), respectiv apărarea colectivă, gestionarea crizelor și cooperarea în domeniul securității. Principalele state care au fost favorabile acestor abordări au fost SUA, Polonia, Marea Britanie, Franța, Turcia, țările baltice și România, în timp ce Canada, Italia, Germania, Danemarca, Olanda și Portugalia au considerat că accentul trebuie pus pe creșterea eficienței utilizării bugetului apărării. În plus, oficialii germani au declarat că nu vor spori semnificativ cheltuielile alocate apărării, argumentând că Germania rămâne „al doilea cel mai important stat din cadrul NATO raportat la cheltuielile nete” pentru apărare (Germania alocă apărării 1,3% din PIB).
Concluziile privind întărirea flancului estic al NATO, atât printr-o prezență navală, aeriană și terestră consolidată, cât și prin organizarea unor exerciții militare semnificative în această zonă au generat reacții imediate din partea reprezentanților F.Ruse, care au apreciat deciziile NATO drept o „încălcare a Actului Fondator al Consiliului NATO – F.Rusă”, acțiune care va genera „riscuri majore la adresa mediului de securitate regional”.
Între timp, având în vedere că această criză ucraineană a determinat o reacție din partea NATO, este posibil ca V.Putin să fi realizat ceea ce nu au reușit SUA în eforturi constante, depuse de-a lungul mai multor ani, respectiv un angajament mai ferm din partea statelor europene de a-și spori cheltuielile alocate apărării.
În urma intervenției militare ruse în Crimeea, SUA au suspendat, începând cu martie 2014, toate legăturile militare cu F.Rusă. De asemenea, în luna mai 2014, SUA au anunțat retragerea din programul de cooperare nucleară Cooperative Threat Reduction destinat asigurării securității locațiilor nucleare rusești, depozitare ale unor rezerve de plutoniu și uraniu înalt îmbogățit. În plus, SUA au lansat Inițiativa de Reasigurare a Europei, al cărei obiectiv este asigurarea, prin rotirea periodică, pe termen nedeterminat, a unei prezențe semnificative aeriene, terestre și navale în zona Europei Centrale și de Est, în sprijinul acțiunilor de descurajare a F.Ruse prin Planul de Creștere a Capacității Operaționale a NATO (Readiness Action Plan).
De la începutul crizei din Ucraina, Administrația Obama a încercat să urmeze o cale de mijloc în răspunsul său la intențiile agresive ale F.Ruse, prin utilizarea așa-numitului concept de putere de tip smart power. Pe de o parte, demersurile diplomatice și economice întreprinse au vizat atât „pedepsirea” F.Ruse pentru invadarea Crimeii, dar și reasigurarea statelor aliate de angajamentul Washingtonului față de securitatea acestora. Pe de altă parte, sancțiunile economice impuse și exercițiile militare desfășurate ulterior au fost gândite astfel încât să evite provocarea directă a președintelui Vladimir Putin cu scopul de a evita apariția unui potențial conflict între F.Rusă și SUA. În speța în discuție, SUA au preferat să acționeze mai degrabă prin intermediul unor formate multilaterale (NATO, Uniunea Europeană ca organizație, unele state europene) decât pe relație bilaterală. Totuși, această abordare a avut o eficiență redusă, dată fiind lipsa de greutate a demersurilor diplomatice întreprinse la nivelul statelor europene, sub influența intereselor divergente ale acestora.
Astfel, printre inițiativele regionale agreate de oficialii americani se numără:
sporirea prezenței militare americane în Marea Neagră, prin programe de instruire și exerciții multinaționale, destinate creșterii și îmbunătățirii interoperabilității, derulate în comun cu forțe aparținând României, Bulgariei, Ucrainei și Georgiei;
creșterea contribuției Infanteriei Marine americane la Forța Rotațională din Marea Neagră, în scopul derulării de exerciții cu aliați și parteneri din regiune;
pre-poziționarea de tehnică, inclusiv blindate, alte vehicule, precum și materiale de sprijin logistic în Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, România și Bulgaria.
În esență, SUA, chiar dacă este catalogată ca fiind o superputere militară, nu se pot lăsa antrenate deliberat, nici măcar strict teoretic, într-un conflict militar deschis cu Rusia, logica inițierii unui război între SUA și Rusia în zilele noastre fiind exclusă de la sine. În plus, evoluția duală a Ucrainei, a cărei politică externă a oscilat permanent între Occident și F.Rusă, nu a constituit un motiv suficient pentru a declanșa o reacție de răspuns mai dură la apariția conflictului.
Indiferent de evoluția situației, se poate aprecia că atitudinea ponderată a SUA față de F.Rusă se va menține, cel puțin din două motive relevante: linia directoare a politicii externe promovată de Administrația Obama – dezangajarea din conflictele moștenite și ne-angajarea în altele noi; respectiv, apropierea finalului de mandat, perioadă în care președintele Obama nu mai poate modifica semnificativ direcțiile politicii externe americane.
Criza inițială din Ucraina a constituit o mare oportunitate pentru F. Rusă de a se reafirma ca un pol principal de putere politico-militar în extremitatea estică a continentului european. Suplimentar, folosind influența pe care o are în regiune, mai ales în domeniul energetic, F.Rusă a acționat pentru a obține sprijinul unor state membre ale Europei Centrale în sensul acceptării relaxării sancțiunilor la adresa sa și, separat, pentru a reduce sprijinul acordat de acestea către statul ucrainean. Astfel, cum este cazul Slovaciei și Ungariei, Moscova a exercitat presiuni constante asupra acestora, la diferite niveluri, pentru a limita inversarea fluxului de gaze naturale către Ucraina.
Deși F.Rusă este conștientă de faptul că statele central-europene sunt actori secundari pe scena politico-militară europeană, neavând suficientă greutate pentru a bloca/relaxa singure sancțiunile impuse, autoritățile ruse apreciază că o atitudine comună a acestora, exploatată prin prisma nevoilor energetice și/sau a divergențelor de opinie din interiorul Uniunii Europene pe diferite alte subiecte fierbinți (v. cazul Grecia, Cipru, etc.) pot contribui la amânarea sau relaxarea viitoarelor măsuri punitive la adresa statului rus. În fapt, majoritatea țărilor central și est-europene sunt adepte consacrate ale strategiei de tip soft power, dată fiind poziționarea acestora în cadrul ierarhiei politico-militare europene contemporane.
Problematica ucraineană a determinat, fără dubiu, o reașezare a balanței de putere la nivelul regiunii est-europene, în particular, respectiv al continentului european, în general și, pe cale de consecință, o redimensionare a potențialului militar în zonă, cu implicarea principalilor actori regionali, dar mai ales prin prisma garanțiilor de securitate ale SUA vis-a-vis de spațiul european.
Încă de la începutul crizei din Ucraina, pentru a contracara acțiunile ruse din periferia fostului Imperiu sovietic, România, Polonia și statele baltice au depus eforturi constante în vederea consolidării prezenței NATO/SUA de-a lungul frontierei estice a Alianței, în contrast cu atitudinea adoptată de state precum Ungaria, Slovacia și Cehia, care, inițial, au fost reticente la inițiativele creșterii prezenței militare a NATO/SUA pe teritoriul național sau în alte țări din limita estică a Alianței.
În contextul în care divergențele dintre F.Rusă și Occident cu privire la problematica ucraineană continuă, România, Polonia și statele baltice vor avea un rol din ce în ce mai important în evoluția reașezării ecuației europene de putere, îndeosebi în ceea ce privește componenta militară a acesteia. În acest sens, trebuie amintit că, F.Rusă deține o influență semnificativă în limita statelor baltice și Poloniei, atât prin minorități ruse consistente care există în țările baltice, dar și prin prezența militară rusă din Belarus și enclava Kaliningrad, regiuni învecinate cu Polonia. Deși o incursiune militară rusă pe teritoriile naționale ale acestor state este destul de improbabilă, dată fiind atitudinea agresivă a F.Ruse, aceasta nu trebuie exclusă în totalitate.
În cursul anului 2014, toate aceste state au solicitat ca NATO să-și ia un angajament mai ferm față de apărarea lor colectivă, pentru a împiedica posibilitatea transformării lor în linii de front în cazul unei posibile agresiuni militare ruse. Separat de propaganda lor la nivelul Uniunii Europene și NATO, aceste state au depus eforturi substanțiale, individuale și regionale, pentru a reduce influența F.Ruse, în special în domeniul resurselor energetice și sprijinul Ucrainei în relația cu Occidentul. Diversificarea energetică pentru reducerea dependenței de aprovizionările ruse cu hidrocarburi a fost scopul principal vizat de aceste eforturi.
Deși NATO nu a acceptat înființarea unei baze militare permanente pe teritoriul acestora, SUA și statele membre ale NATO au crescut numărul și intensitatea exercițiilor militare în regiune și au fost de acord cu o rotație semi-permanentă a forțelor. Statele baltice, în special, beneficiază de un angajament din partea NATO cu privire la securitatea aeriană, care consolidează operațiile aeriene și funcționează ca un mecanism care declanșează implicarea unei forțe mai mari în caz de conflict.
Polonia și statele baltice speră că această prezență consolidată a NATO va încuraja Ucraina să se apropie mai mult de blocul de securitate. Într-o anume măsură, Ucraina a acționat deja în această direcție. NATO și în special SUA, au oferit sprijin logistic limitat și echipamente militare neletale forțelor de securitate ucrainene în lupta lor împotriva separatiștilor pro-ruși. La rândul său, Ucraina a anulat o lege în baza căreia Ucraina trebuia să rămână nealiniată, oferind posibilitatea obținerii în viitor a calității de membru al NATO.
Suplimentar, statele baltice și-au intensificat în mod considerabil cooperarea militară cu Ucraina. Astfel, Lituania a furnizat muniții forțelor armate ucrainene, iar Polonia a lansat o serie de discuții pe marginea posibilității comercializării de armament către Ucraina. În plus, începând cu anul 2015, ambasada Lituaniei la Kiev a devenit punctul de contact dintre Ucraina și NATO. Separat, Letonia, care deține președinția rotativă a Uniunii Europene în primele șase luni ale anului 2015, a anunțat ca prioritate absolută a diplomației letone, consolidarea relațiilor de apropiere între Uniunea Europeană, pe de o parte și Ucraina, R.Moldova, Georgia și Belarus, pe de altă parte.
Totuși, trebuie reamintit că Polonia și statele baltice sunt actori de mică anvergură, care nu pot direcționa politica generală a blocului european în gestionarea relațiilor acestuia cu F.Rusă. În plus, multe state europene sunt îngrijorate în privința extinderii în exterior a efectelor crizei economice curente din F.Rusă, generată ca urmare a sancțiunilor impuse. În cele din urmă, tot principalele puteri occidentale, cum ar fi SUA și Germania, vor determina evoluția crizei dintre Occident și F.Rusă.
Criza ucraineană a scos în evidență, odată în plus, reacțiile antagonice specifice liderilor europeni, care, în loc să gestioneze problemele legate de redimensionarea puterii militare europene și strategia de urmat în această conjunctură, au preferat să lase NATO să le asigure securitatea, cu o contribuție proprie minimă.
Vulnerabilitățile Protocoalelor Minsk I și II (septembrie 2014, respectiv martie 2015), acorduri de încetare a focului care au fost permanent subminate, reprezintă alte exemple al lipsei de disponibilitate politică din partea Europei. Deși se prezintă ca un centru de putere acționabil pe continent, organizația Uniunii Europene a cultivat o atitudine mai mult decât pasivă în toate convorbirile care au generat aceste înțelegeri.
În fapt, formatul „NORMANDIA” a eclipsat Uniunea Europeană, a marginalizat Polonia și a exclus SUA, situație care a convenit în mod deosebit, F.Ruse. Deși se apreciază că formatele de negociere cu puțini participanți sunt cu siguranță mai eficiente decât cele cu mulți actori, în situația în speță, prezența Uniunii Europene și SUA ar fi semnalat coagularea unui front de putere care ar fi discutat de pe alți parametri de forță cu statul rus.
Apreciat ca fiind cel mai redutabil actor de pe scena de putere politico-militară europeană, Germania a abordat, în general, o strategie duală în problematica ucraineană, strategie care a urmărit, pe de-o parte, să mențină deschise canalele proprii de comunicare cu Moscova și ne-escaladare a crizei, dar totodată, susținerea aplicării de presiuni asupra F.Ruse pentru implementarea deplină a prevederilor Acordurilor I și II de la Minsk. Astfel, după anexarea Peninsulei Crimeea și dezvoltarea conflictului militar ucrainean, pe fondul adoptării sancțiunilor economice și suspendării participării F.RUSE la reuniunile „G8”, dialogul politic dintre Berlin și Moscova a devenit mult mai restrictiv, acesta limitându-se doar la o serie de discuții negocieri, realizate fie bilateral, fie în format „NORMANDIA”.
Separat, în plan militar, oficialii germani au trecut progresiv de la dezacordul privind dislocarea de forțe NATO suplimentare în estul Europei, destinate descurajării conflictului, până la decizia de suspendare a cooperării militare cu F.Rusă, aceasta incluzând încetarea acordării de licențe de export pentru unele categorii de armament și echipamente germane către beneficiarii ruși, precum și încetarea programului de instruire a militarilor ruși prin intermediul Centrului de Instruire de la Mulino (regiunea Nijnîi Novgorod).
În continuare, spre deosebire de alți actori internaționali de forță (SUA, Marea Britanie) care susțin radicalizarea măsurilor împotriva Moscovei, Germania se menține pe linia prestabilită, mizând în continuare pe efectul combinat al diplomației și sancțiunilor economico-financiare, instrumente ale smart power. În acest sens trebuie subliniat faptul că, la fel ca majoritatea statelor europene, și Germania este prinsă într-un sistem de interese reciproce cu F.RUSĂ, îndeosebi, în domeniul managementului resurselor energetice, situație care vine în sprijinul ideii că stabilitatea continentului european nu poate fi asigurată eludând statutul și interesele F.Ruse ca pol de putere politico-militară.
Suplimentar, poziția de actor cu greutate a F.Ruse în majoritatea dosarelor internaționale (dosarul sirian, conflictul din IRAK, relațiile Israel-Palestina, dosarul nuclear iranian, etc.) îi conferă Moscovei un spațiu de manevră suficient în negocierile cu Occidentul și face imposibilă izolarea totală a F.Ruse, indiferent atitudinea agresivă a acesteia. Ca atare, în pofida pierderilor de natură economică importante, Germania este nevoită să sprijine sancțiunile economice la adresa F.Ruse, menținând-și opinia că acestea sunt mai eficiente decât o reacție militară corespunzătoare.
Alături de Germania, Franța, un alt centru de putere europeană, cu pretenții de lider mondial, a solicitat Moscovei încetarea acordării de asistență militară separatiștilor pro-ruși, susținând integritatea teritorială a statului ucrainean și nerecunoscând anexarea Peninsulei Crimeea de către F.Rusă. Totodată, Franța s-a aliniat poziției statelor membre NATO/UE privind sancțiunile impuse F.Ruse prin suspendarea cooperării militare, interzicerea acordării vizelor și controlul conturilor bancare pentru anumite persoane. Înghețarea cooperării militare dintre cele două state pe fondul crizei ucrainene a condus atât la anularea aplicațiilor de stat major și exercițiilor militare comune planificate în perioada 2015-2016, cât și la sistarea tranzacțiilor aferente domeniului industriei de apărare.
În viziunea Parisului, menținerea unui dialog politic cu Moscova la cel mai înalt nivel (format bilateral/multilateral) constituie o condiție sine qua non pentru soluționarea cât mai rapidă a crizei din Ucraina. Adeptă a conceptului de smart power în relația cu Rusia, Franța continuă să susțină dezvoltarea conexiunilor istorice, economice și culturale particulare pe care le are cu F.Rusă, încercând să o implice în procesul de generare de soluții viabile, dar fără a o antagoniza.
În contextul în care Europa continuă dezbaterea privind menținerea sau diminuarea regimului sancțiunilor împotriva F.Ruse, politica de forță a Moscovei se derulează nestingherită. În plus, F.Rusă nu numai că a revenit la tactica utilizată în perioada Războiului Rece de a trimite în mod neanunțat avioane în spațiul aerian al statelor baltice și în zona Mării Nordului, dar a și formulat amenințări voalate privind utilizarea de armament nuclear împotriva unor state precum Danemarca.
În esență, mediul operațional european actual demonstrează fără echivoc modul în care instrumentele puterii, îndeosebi cele de natură militară și economică, se manifestă în redimensionarea și reașezarea centrelor de putere politico-militară în spațiul european, în general, respectiv, în arcul de insecuritate est-european, în particular. O combinație eficientă și suficientă între abordările de tip soft power și hard power, adoptate de actorii internaționali și regionali implicați în contextul de securitate existent, pentru a obține echilibrul de putere potențat de strategia de tip smart power, poate constitui o posibilă rezolvare a ecuației de putere europeană.
2.5. Tipologia misiunilor în condițiile viitorului mediu operațional, generat de specificul riscurilor și amenințărilor neconvenționale
Viitoarele conflicte militare vor continua să fie una dintre expresiile violente ale conflictualității politice, economice și sociale. Nici un conflict militar, oricât de neînsemnat, în orice parte a globului, nu va mai putea fi privit și tratat ca un fapt izolat, ca o chestiune care-i privește exclusiv pe cei implicați direct. Fiecare dintre aceste conflicte va impune din ce în ce mai mult, pentru rezolvarea sa, o soluție globală, ceea ce presupune implicarea comunității internaționale. Războaiele și conflictele militare se vor desfășura deopotrivă în văzul lumii, sub atenta supraveghere a camerelor de luat vederi, a senzorilor amplasați peste tot și în ascuns, adică în spectrul cibernetic, psihologic și informațional, folosindu-se la maximum rețelele de tot felul și arma informației.
Dintre principalele caracteristici ale conflictelor militare actuale și viitoare, care pot influența gândirea strategică, în opinia noastră, fac parte următoarele:
– cauzalitatea complexă, rezultată îndeosebi din incompatibilitatea existentă între sistemele politice dictatoriale sau autocratice și cele democratice;
– amprenta pusă asupra viitoarelor conflicte militare și decalajele imense dintre țările bogate și cele sărace, dintre civilizația hight-tech – I.T. și civilizațiile tradiționale;
– efectul diferențelor tehnologice; intensitatea diferită, de la violența extremă a atentatelor teroriste la strategiile de îndiguire, la cele de dominare sau la cele de impunere a unui anumit tip de comportament;
– permanenta amenințare NRBC;
– disimetria și asimetria; predominanța strategiilor de alianță și de coaliție;
– omniprezența binomului acțiune-reacție;
– prevenția și caracterul preemtiv sau represiv;
– responsabilitatea internațională;
– creșterea rolului cooperării și colaborării;
– implicarea unui nou tip de binom terorism-contraterorism;
– imprevizibilitatea.
Acestor caracteristici li se adaugă și altele, cum ar fi flexibilitatea și confuzia, caracterul indirect, extremismul politic și religios etc. Deasemenea, “războiul va purta, fără îndoială, amprenta evoluțiilor și complexității problemelor societății omenești. Decalajele economice și tehnologice, cel puțin pe termen mediu, se vor menține și chiar se vor accentua, în anumite zone ale planetei va continua explozia demografică, agresiunea asupra mediului se va intensifica, iar războiul geofizic va deveni din ce în ce mai mult din amenințare realitate”.
Conflictele militare își au cauzele în conflictele de interese, în bătălia pentru putere, care înseamnă bătălie pentru resurse, piețe și influență. Cele mai multe dintre conflictele militare actuale nu diferă, ca tipologie, de cele care însoțesc lumea de la apariția ei. Omenirea se luptă în continuare pentru putere, frontiere, resurse, piețe și influență. Așadar, tipologia conflictelor actuale și, cu siguranță, viitoare, are următoarea configurație: conflicte militare frontaliere sau teritoriale; conflicte militare religioase; conflicte militare interetnice; conflicte militare cu suport economic; războaie de gherilă; terorism și acțiuni militare împotriva terorismului. Aceste tipuri de conflicte militare au un suport tehnologic diversificat, de la primitivismul atacurilor cu arme albe la folosirea mașinilor capcană și a încărcăturilor explozive plastice, până la amenințarea NRBC și chiar la folosirea unor componente ale acestora, la întrebuințarea sistemelor de arme de mare precizie și a rețelelor de comandă, control, comunicații, computere, inteligență, informații, supraveghere și recunoaștere (C4ISR) și a altor elemente virtuale adiacente acestor sisteme.
În prezent, tot mai mult se vorbește de „războiul modern de generația IV”, război caracterizat de asimetrii în domeniile obiectivelor, metodelor și mijloacelor utilizate de adversari. Accentul în acest caz se pune mai ales pe folosirea în propriul interes a schimbărilor ce au loc în mediile politice, sociale și economice. Totuși, cu toate schimbările determinate de RMA, în mod deosebit de efectele noilor tehnologii asupra modului de ducere a acțiunilor de luptă, în aspectul noului tip de război (strategic, politic, operațional) un fapt de necontestat este menținerea unui grad ridicat de daune colaterale produse societății civile (pierderi de vieți omenești, infrastructuri și sisteme economice distruse, scăderea capabilității economice) toate cu un puternic impact politic asupra combatanților.
Tehnologia de ultimă oră oferă cert avantaje strategice dar în aceeași măsură oferă surse de vulnerabilitate. Din punct de vedere tactic, noul război presupune utilizarea actorilor necombatanți ca factori decisivi ai acțiunilor respective. Din această perspectivă, noile doctrine ale RMA vor trebui să reconsidere poziția forțelor militare pentru a face față nu atât provocărilor din partea adversarului cât evitarea manipulării actorilor non-combatanți ca generator de forță pentru adversar și trecerea lor în poziția de „inevitabile daune colaterale”.
Un alt element important al noului război îl reprezintă utilizarea sau potențiala utilizare a armelor de distrugere în masă, în mod deosebit cu referire la cele care nu conțin surse nucleare: „bombe umane” explozibile, bacteriologice sau informaționale.
În viitor conflictele militare nu dispar, deci nu dispare caracterul armat, violent al acestora. În aceste conflicte pot fi sau nu pot fi angajate însă și forțe militare, paramilitare sau militarizate. Perioada pe care o parcurgem, la început de secol și mileniu, se caracterizează, pe de o parte, prin profesionalizarea armatelor, perfecționarea sistemelor de arme, apariția și dezvoltarea rețelelor reale și virtuale și, pe de altă parte, prin diversificarea conflictelor, prin estomparea diferenței între conflictele militare și nonmilitare, prin intensificarea acțiunilor teroriste și a celor din ciberspațiu.
După cum se observă, în realitatea contemporană, statele acționează din ce în ce mai mult împreună în coaliții și alianțe, pentru rezolvarea și prin forță, atunci când este cazul, a unor diferende care afectează comunitatea internațională, împotriva unor rețele ce amenință valorile democratice, structurile economice, culturale și informaționale care sunt tot mai globalizate, configurând viitorul economic și social al planetei. În tot acest timp, marea violență va continua să-și aibă cauzele în vulnerabilitățile și amenințările non-statale, care vin din decalajele economice foarte mari între regiuni geografice, din proliferarea sărăciei, din extremismul etnic și religios, din zona rețelelor de traficanți sau a crimei organizate.
Societatea de tip informațional, în care se poate spune că ne găsim deja, cunoaște noi vulnerabilități, iar răul degajă în aceste condiții noi amenințări:
* amenințări ce țin de fizionomia ciberspațiului și a spațiului virtual;
* amenințări din spectrul tehnologiei înalte și tehnologiei informației;
* amenințări care sunt produse de experimentele și acțiunile desfășurate în ionosferă și în Cosmos;
* amenințări rezultate din proliferarea în continuare a armelor de distrugere în masă, a mijloacelor radiologice, chimice, biologice;
* amenințări care vin din dezvoltarea rețelelor teroriste, a fundamentalismului religios, rețelelor de traficanți, crimei organizate și economiei subterane;
* amenințări cauzate de decalajele economice;
* amenințări provenind din spațiul asimetric;
* amenințări genetice.
Noul tip de război va fi din punctul de vedere al confruntării armate, o variantă modificată a războiului clasic, bine cunoscut, stat contra stat, armată contra armată. Cel puțin pentru următoarele două-trei decenii, el se conturează ca un război asimetric, dus în rețele, în forme din cele mai complexe și mai neașteptate, înscrise într-un spectru foarte larg de acțiuni și reacții, într-un spațiu multidimensional, definite între altele de confruntarea în plan informațional, cibernetic, psihologic, mediatic, cosmic, cultural, genetic, geofizic, domenii care se adaugă celor clasice: politic, militar, economic, diplomatic.
Confruntarea în plan informațional va fi, fără îndoială, una continuă și acerbă. Acest lucru nu este nou. Manipularea informației s-a efectuat întotdeauna, de la Sun Tzu încoace. Ceea ce este nou, se referă la predominanța informațională, la capacitatea senzorilor de informație de a ține sub supraveghere întreaga planetă, de a vedea absolut totul, din măruntaiele planetei până în profunzimile Cosmosului. Confruntarea în plan informațional este, deopotrivă, fizică, pentru că se vizează distrugerea senzorilor de informație și a canalelor de comunicație ale adversarului, și în același timp, în spațiul virtual, pentru că vizează supremația informațională. Cine stăpânește informația stăpânește totul. Voința nu se poate impune decât în condițiile în care s-a realizat supremația informațională. Astfel, alături de informațiile de natură militară, un rol deosebit î-l au “informațiile diplomatice, politice, economice, sociale, de infrastructură sau despre cultură”. Confruntarea în acest domeniu își are propriile principii, iar dintre acestea, cele mai importante sunt: principiul dominației informaționale, principiul protecției informaționale, principiul continuității informaționale, principiul IT.
Confruntarea cibernetică este strict legată de cea în plan informațional și reprezintă o formă concretă, particularizată a acesteia. Ea nu trebuie confundată cu acțiunea hackerilor, ci se compune dintr-un sistem de acțiuni care vizează îndeosebi perturbarea, prin toate mijloacele, a rețelelor informatice adverse, protecția celor proprii, dezinformarea adversarului și intoxicarea informațională a acestuia, orbirea lui. Principiile acestui tip de confruntare poate fi: principiul creării haosului informațional; principiul distrugerii surselor, rețelelor și purtătorilor de informații; principiul diversiunii informaționale; principiul manevrei informaționale.
Confruntarea în plan psihologic este o formă de confruntare care a avut un rol aparte în războaiele tuturor epocilor istorice, dar al cărui rol va fi considerabil mărit în războiul viitorului. Ea folosește strategii de influențare psihologică, de descurajare, înfricoșare, deturnare a atenției și diversiune și se duce prin media, prin rețele special create în acest sens, prin rețele deja existente, îndeosebi prin canale de televiziune și internet, dar și prin mijloace fizice, arme cu efect psihologic, muniții psihologice, substanțe care se întrebuințează în acest scop etc. Odată stabilită ținta, confruntarea în plan psihologic are un caracter permanent, și urmărește scopuri și obiective ce țin de descurajarea adversarului de înspăimântarea lui, vizând crearea unei stări de anxietate, de angoasă etc. Acțiunile psihologice specifice acestui tip de confruntare vizează toate domeniile vieții sociale ale adversarului, iar după începerea confruntării armate, ele se vor îndrepta mai ales asupra forțelor de luptă ale acestuia. O formă sau o componentă psihologică a războiului a existat din toate timpurile, dar adevărata confruntare psihologică a apărut odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, cu explozia canalelor și rețelelor de informații. Ea va atinge apogeul în societatea de tip informațional și va continua să producă efecte extrem de importante și greu de contracarat, dintre care cele mai importante sunt influențarea, anihilarea, descurajarea, deformarea informației și a realității, impresionarea, înspăimântarea, dominarea psihologică, schimbarea comportamentului, distrugerea.
Confruntarea mediatică, având o importantă componentă imagologică, este, alături de cea informațională (sau în cadrul acesteia), cea mai concretă formă de manifestare a continuității confruntării dintre adversari. N-ar trebui să fie așa, întrucât media nu sunt instrumente, mijloace sau forțe de război, ci purtători de informație, de adevăr. Totuși, se știe foarte bine că, războiul mediatic este deja o realitate a zilelor noastre. Mijloacele de informare în masă participă la acțiunile “psyops”, la manipularea și dezinformarea opiniei publice și chiar a factorilor de decizie, atât în timp de pace cât și în timp de război. Media se ocupă de absolut toate problemele, de la cele economice la cele militare, de la cele sociale la cele individuale. Nimic nu scapă, nimic nu rămâne în afara comentariilor și proiecției de imagine pe care o realizează aceste mijloace. În acest tip de confruntare operează principiul creării haosului informațional, principiul distrugerii surselor, rețelelor și purtătorilor de informații, principiul diversiunii informaționale, principiul manevrei informaționale.
Confruntarea în plan economic reprezintă în cadrul războiului viitorului o fază economică post-concurențială, manifestată prin trecerea unui prag în care concurența se transformă în criză și criza în conflict. Acest tip de confruntare nu este propriu doar războiului viitorului, fiind practic omniprezent, cel puțin în una din formele sau etapele sale, în războaiele cunoscute în istorie.
Arta războiului a lui Sun Tzu și Arthashastra a lui Kautilya, Codul lui Hammurrabbi și aproape toate doctrinele artei militare medievale, moderne și contemporane menționează aspecte ale acestui tip de confruntare. În timpul Războiului Rece, Statele Unite ale Americii au aplicat o strategie de îndiguire împotriva colosului sovietic, care este, în esența ei, o strategie a confruntării în plan economic dintre cele două superputeri militare. Acest tip de confruntare presupune un tip de beligeranță complex și strategii multiple. Cele mai multe dintre aceste strategii sunt indirecte, trec prin componenta politică și, mai ales, prin cea financiară și vizează cucerirea piețelor și dominația în spațiul resurselor. De fapt, toate marile bătălii ale lumii vor fi în viitor bătălii pentru resurse, în care adversarii apelează la principii dinamice, situate totdeauna la confluența de interese, care implică factorul politic și strategii pe termen lung. Între principiile acestui tip de confruntare, pe un loc central se situează principiul sinergiei economic-financiare, principiul flexibilității economice, principiul dominației și principiul high tech.
Confruntarea pentru utilizarea spațiului cosmic presupune o extindere nelimitată , verticală, în spațiul cosmic, a teatrelor de confruntare și a mijloacelor de confruntare în plan informațional, mediatic și militar. În Cosmos sunt amplasați senzori de informație, sisteme de informație – supraveghere – recunoaștere, sisteme GPS și alte mijloace care facilitează folosirea nelimitată a acestui spațiu în confruntarea planetară, dar și în cooperarea planetară. Deocamdată, rețelele teroriste, crima organizată și structurile antidemocratice nu au acces în acest spațiu. De aici nu rezultă însă că astfel de forțe nu vor putea folosi spațiul cosmic în bătălia pentru putere. Numărul țărilor care vor avea acces în spațiul cosmic va crește continuu, interesele se vor diversifica, posibilitățile de acțiune informațională, psihologică, geofizică și militară se vor amplifica. Această perspectivă are cel puțin două implicații contradictorii și, în același timp, complementare: creșterea vulnerabilităților societății viitoare pe de o parte, și descurajarea războiului pe de altă parte.
Confruntarea în plan cultural nu este în acest caz o confruntare în sens distructiv a valorilor, întrucât valorile nu intră niciodată în conflict. Departe de a reprezenta ceea ce Sammuel P. Huntington definea ca război al civilizațiilor, componenta culturală a războiului viitorului trebuie privită mai degrabă ca o confruntare pe piața culturală, dar care are și alte aspecte oarecum diferite de politica producției culturale. Aceasta vizează dominanța culturală, adică punerea arbitrară a valorilor în opoziție și crearea unor ierarhii și unor suporturi care să justifice alte acțiuni. Acest tip de confruntare este folosit din ce în ce mai mult ca expresie a conflictului etnic sau religios, a intoleranței etnice și religioase, a extremismului și fundamentalismului, care sunt forme ale războiului asimetric.
Componenta geofizică a confruntării pare ceva de domeniul iraționalului, dar trebuie să acceptăm că războiul are o mare încărcătură de iraționalitate. Ea constă într-un sistem de acțiuni care vizează provocarea unor calamități și catastrofe cu influențe nocive asupra mediului de viață al oamenilor, localităților, terenurilor agricole, sistemelor de comunicații, în scopul realizării unor obiective importante, între care se situează și distrugerea potențialului și resurselor adversarului. Formele ei concrete ar putea fi provocarea unor fenomene (ploi torențiale, uragane, grindină, avalanșe etc.) care să afecteze grav teritoriul inamicului și, mai ales, acele spații în care se află elemente ale industriei de război, sisteme de arme, îndeosebi strategice, depozite și resurse.
Domeniile de confruntare ale războiului viitorului vor fi, desigur, mult mai numeroase. Nu confruntarea armată – care va fi din ce în ce mai mult pusă sub control și mai restrânsă – se profilează ca fiind cea mai periculoasă, ci noile tipuri de confruntări, în general, diversificate, intempestive, surprinzătoare și asimetrice, din care nu lipsește, desigur, un anumit tip de confruntare armată.
Confruntarea purtată prin mijloace militare pare a fi din ce în ce mai mult adiacentă acestor tipuri de confruntare, ultima soluție sau o soluție complementară. Dacă derularea unui astfel de război va avea loc în teatre de operații (și ele flexibile și din ce în ce mai greu de diferențiat, de localizat și de izolat), acțiunile și presiunile prin mijloace militare, desfășurate și exercitate de comunitatea internațională, vor deveni omniprezente și omnipotente. Într-o perspectivă optimistă, în viitor armatele vor sluji din ce în ce mai mult voința comunității, vor apăra binele omenirii. Ele vor fi forța cu care se va acționa, la nevoie împotriva structurilor violente care amenință stabilitatea, democrația și progresul, indiferent unde s-ar afla acestea. Deocamdată însă în prezent și în viitorul imediat, tema războiului, cu particularitățile sale care derivă din evoluția relațiilor sociale și dintre state, este dominată de găsirea unei strategii globale de combatere a terorismului, care a devenit, prin violența care îl caracterizează, una dintre cele mai grave amenințări ale acestui început de secol la adresa ordinii globale, a civilizației însăși, făcând și mai fragilă securitatea pe internațională.
Nimic nu poate sugera mai bine nocivitatea și violența specifice fenomenului terorist decât realitatea, așa cum conturează ea dimensiunile și consecințele acestui adevărat flagel al unei lumi care se pretinde totuși a fi civilizată. America, Europa, Asia, Africa, practic toate continentele sunt zguduite din ce în ce mai des, de acte teroriste de o cruzime inimaginabilă. Fenomenul este deosebit de periculos, în contextul actualei situații internaționale el devenind o prezență cvasi-cotidiană. Aproape zilnic, presa scrisă, radiourile și televiziunile informează despre o mulțime de acțiuni extremist-teroriste care răspândesc insecuritate, spaimă și groază și tulbură profund viața normală a societății, sfidând ordinea de drept internă și internațională. Totodată, intensificarea acțiunilor teroriste pe teritoriul altor state decât al celor cărora le aparțin grupările și organizațiile în cauză, cât și creșterea numărului acțiunilor acestora asupra unor obiective de interes internațional (aeroporturi, porturi, linii aeriene, maritime și feroviare, sedii ale unor organisme internaționale, reprezentanțe și agenții străine, obiective turistice etc.) atestă o accentuare a tendinței de globalizare a fenomenului.
Întreaga omenire a fost pusă pe gânduri, organizațiile internaționale cu vocație în materie de securitate sunt în alertă, combaterea terorismului devenind o prioritate de gradul zero, vorbindu-se deja despre războiul antiterorist ca despre o necesitate care trebuie să coalizeze voințe, energii și resurse materiale și care trebuie dus în cadrul unei strategii globale. Preocuparea este pe deplin întemeiată, pentru că și acțiunile teroriste sunt din ce în ce mai ample, mai violente și mai lipsite de scrupule în privința alegerii țintelor. Ne aflăm, așadar în plin război pentru stăvilirea terorii, un război care tinde să înlocuiască în bună măsură vechea confruntare armată dintre state sau grupări de state, orice strategie de luptă împotriva terorismului trebuie să pornească de la înțelegerea motivelor.
Astfel, în opinia noastră războiul viitorului, pentru care tot mai des folosim sintagma războiul modern, se poate rezuma la trei forme de manifestare: războiul asimetric, războiul global împotriva terorismului și războiul împotriva insurgenței (Anexa nr.4). Această perspectivă nu înseamnă că epoca războaielor a luat sfârșit. “Anii 80 au demonstrat deja, prin intermediul războiului anglo-argentinian din 1983 și a celui dintre Iran și Irak (1980-1988) sau cele din Balcani după 1990, că războaiele care nu au nimic comun cu confruntarea dintre superputerile globale sunt o posibilitate permanentă”.
Acțiunea militară a fost dintotdeauna supusă unor profunde transformări exprimate de cele mai multe ori prin efectele produse de mutațiile intervenite în relațiile internaționale și implicit de evoluția complexă a mediului operațional. Practic, tendința actuală este ca acțiunile militare să urmărească menținerea sau reabilitarea păcii și securității internaționale fiind determinat caracterul multinațional și interaliat al acestora. Astăzi, în configurarea mediului operațional sunt implicate și segmente sociale, organizații multinaționale, societatea civilă, structuri media comparativ cu opinia de exclusivitate favorabilă desfășurării acțiunilor militare. Ca urmare, planificarea acțiunilor militare trebuie să ia în calcul elemente care în trecut nu aveau relevanță sau erau ignorate din motive de eficiență, și anume: reducerea pierderilor inutile provocate adversarului și eliminarea pierderilor proprii; protejarea obiectivelor economice, sociale, culturale și de infrastructură ale adversarului; protecția trupelor proprii; nevoia de stabilizare post-conflict a mediului de confruntare; luarea în calcul a reacției opiniei publice interne și internaționale; estimarea dezvoltărilor economice post-conflict; impactul dominației informaționale în spațiul de luptă; concentrarea efectelor acțiunii asupra adversarului și nu a acțiunii propriu-zise.
Din această perspectivă, principalele acțiuni militare desfășurate în ultimii ani sunt următoarele: acțiuni militare pentru secesiune, deci pentru dezmembrarea unor țări (Iugoslavia, Republica Moldova, încercarea Ceceniei de a se desprinde de Federația Rusă); acțiuni militare pentru cucerirea puterii politice (Afganistan, Angola, Somalia); acțiuni militare pentru disputarea și anexarea unor teritorii (Irak, Etiopia, Eritreea); acțiuni militare pentru impunerea unor interese, a unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU sau pentru obligarea părților aflate în conflict să înceteze ostilitățile și să se așeze la masa tratativelor (bombardamentele NATO din Bosnia și Herțegovina, acțiunile SUA și Marii Britanii împotriva Irakului, bombardarea Iugoslaviei); acțiuni ale forțelor militare aliate împotriva terorismului (Irak, Afganistan); acțiunile militare post-conflict. Acestea sunt doar câteva tipuri de acțiuni militare care, probabil, se vor desfășura și în viitor și care au configurat mediul operațional al secolului XXI.
Misiunile forțelor în actualul mediu operațional sunt deosebit de complexe datorită multitudinii de variabile, precum și a opțiunilor ce pot fi luate în considerare. În această ecuație, un rol deosebit de important îl reprezintă principiul prevenției care are mai multe forme de exprimare și de materializare și se concretizează în: recurgerea la modalități non-violente politice, diplomatice și de altă natură pentru rezolvarea diferendului; folosirea presiunilor politice, economice și militare; embargoul, boicotul și blocada; îndiguirea (politică, diplomatică, economică și militară); amenințarea cu folosirea forței; actiunea militară demonstrativă; lovitura preventivă.
De aceea, clasificarea misiunilor armatei s-a făcut cu scopul de a facilita înțelegerea dinamicii acestora, printre criteriile utilizaze fiind și următoarele:
* După conținutul misiunilor: misiuni generale (garantarea suveranității, independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației sociale); misiuni speciale (garantarea democrației constituționale, misiuni în afara frontierelor țării, acolo unde o cer interesele naționale, obligațiile asumate prin tratate și convenții internaționale); misiuni ocazionale (sprijinul populației în situații de dezastre, catastrofe ecologice etc.);
* După natura misiunilor: misiuni militare (apărarea teritoriului împotriva unei agresiuni, participarea la apărarea colectivă în cadrul alianței, contribuția militară în vederea menținerii păcii și stabilității internaționale); misiuni nonmilitare (umanitare, de observare, de reconstrucție, diplomația militară);
* După modul de executare: misiuni independente; misiuni în cadrul unor coaliții internaționale;
* După caracterul misiunilor: misiuni tradiționale; misiuni noi (apărarea colectivă, misiuni în sprijinul păcii, umanitare, lupta împotriva terorismului);
* După criteriul „organizația sub egida căreia se execută misiunile”: misiuni sub egida ONU; misiuni conduse de NATO; misiuni sub egida OSCE; misiuni în cadrul unei coaliții multinaționale;
* După condițiile de înfăptuire a misiunilor: misiuni la pace; misiuni în situații de criză; misiuni în timp de război.
Din aceste considerente, misiunile organizației militare în condițiile noului mediu operațional sunt într-o continuă evoluție și au, în opinia noastră, următoarea configurație: misiuni pentru menținerea ordinii publice; protecția populației civile; protecția principalelor obiective, economice, sociale, culturale, administrative sau de infrastructură; refacerea infrastructurii teritoriale; prevenirea și descurajarea atacurilor armate; gestionarea situațiilor de criză; executerea de operații de stabilitate; controlul global al spațiului terestru, aerian și maritim; managamentului refugiaților și reconstruirea comunității; deminarea și asanarea muniției neexplodate; combaterea terorismului; controlul armamentelor; evacuarea necombatanților; sprijinul operațiilor antidrog; impunerea de sancțiuni; operații de pace (prevenirea conflictului, realizarea, construcția, menținerea și impunerea păcii); demonstrația de forță; operații de sprijin intern (operații de salvare în caz de calamități naturale și dezastre; sprijinul managementului consecințelor accidentelor CBRN; operații umanitare externe (operații de salvare-evacuare în caz de calamități; sprijinul managementului consecințelor accidentelor nucleare; asistența comunității).
Având în vedere aceste misiuni și probabil și altele, care nu au fost evaluate în această analiză, apreciem că forțele armate vor desfășura în viitor noi tipuri de operații dintre care cele mai semnificative considerăm că sunt următoarele: operații de răspuns la crize; operații informaționale; operații speciale; operații antiteroriste; operații contrateroriste; operații multinaționale întrunite; operații integrate; operații combinate; operații psihologice; operații de pace; operații mediatice; operații de descurajare sau de limitare a conflictului armat; operații de impunere a voinței comunității internaționale; operații de dezinformare. Toate aceste tipuri de operații și multe altele – unele pe care încă nici nu putem să ni le imaginăm – se caracterizează prin complexitete, flexibilitate și intensitate diferențiată și nu mai pot fi încadrate în scheme, doctrine sau strategii.
Evidențiind dinamica acestor misiuni în cadrul noului mediu operațional se poate crea perspectiva proiecției de structuri de forțe ale armatei, definirea coordonatelor și parametrii reformei organismului militar, direcția și sensul evoluției instituției militare, precum și natura, conținutul și volumul măsurilor economice, militare, politice și juridice necesare exigențelor impuse de calitatea de membru al Alianței sau Coaliției de Forțe.
pagina albă
CONSIDERAȚII FINALE
Astăzi, comunitatea internațională nu mai este confruntată cu acele crize ce au un grad ridicat de predictibilitate și, prin urmare, care pot fi gestionate, ci cu un proces permanent de identificare a unor soluții de abordare eficientă a noilor amenințări. Asistăm la globalizarea amenințărilor ai căror vectori purtători nu mai sunt doar vectorii statali, ci și grupuri sau chiar indivizi organizați în rețele internaționale, foarte dificil de controlat, care pot fi prezenți și pot lovi oriunde pe mapamond.
Analiza mediului regional de securitate (Europa de Est) scoate în evidență importanța beneficilor unor abordări comune a riscurilor de securitate, efectele unei cooperări transfrontaliere multiplicând șansele de succes, comparativ cu politicile singulariste, necalibrate într-un proces participativ mai larg.
Contracararea amenințărilor la adresa securității în Europa de Est presupune solidaritate politică și voință fermă de a acționa în comun în lupta împotriva tuturor structurilor teroriste și ale crimei organizate.
Proximitatea geografică a României, față de zonele în care amenințările neconvenționale și-au făcut simțită prezența, impune participarea activă a statului român la procesul cooperării internaționale pentru a combate eficient acest tip de amenințări care îi afectează securitatea națională.
Combaterea amenințărilor care afectează securitatea țărilor din regiune va fi dificilă, atâta timp cât vor exista diferențe de ordin legislativ între state, în ceea ce privește securizarea frontierelor, lacune în aplicarea cadrului juridic din domeniul contra-terorist și al combaterii criminalității transfrontaliere.
Cooperarea internațională aste cu atât mai necesară cu cât abordarea în format multilateral impune o coerență în formularea strategiilor, eficientizarea structurilor de securitate existente și eliminarea constructivă a divergențelor de opinie.
Studiul factorilor de risc privind evoluția fenomenului infracțional transfrontalier reprezintă o problematică complexă, care trebuie să ia în considerare o multitudine de elemente generale, de ordin geografic, politic, economic și social și o serie de elemente specifice, corespunzătoare zonei și populației care o ocupă.
Orice potențial eveniment în domeniul infracționalității transfrontaliere, produs în zona de responsabilitate, are la bază unul sau mai multe elemente generale, din cele enumerate mai sus și o serie de cauze particulare, derivate din elemente specifice.
Perspectiva optimistă asupra noii arhitecturi de securitate în Europa de Est este însoțită de apariția în prim planul securității internaționale a așa – numitelor riscuri neconvenționale – terorismul internațional, extinderea instabilității generate de conflicte inter-etnice și religioase, migrația ilegală și infracționalitatea organizată, care nu pot fi combătute decât prin cooperare internațională.
Obligația de cooperare se institue ca una din obligațiile inerente pricipiului bunei vecinătăți. Aceasta își dovedește necesitatea prin faptul că infracțiuni de amploare au efecte transnaționale; delictele contemporane cum sunt cele privind traficul de droguri, crima organizată, traficul de ființe umane și altele, condamnate prin documente O.N.U., afectează în mod direct statele și nu numai pe cele învecinate ci și pe cele din spații geografice îndepărtate.
Buna-vecinătate este o condiție de bază pentru menținerea securității în spațiul transfrontalier. Ea se manifestă în continuare, resimțită ca o necesitate a statelor, în vechile forme, dar și în altele noi, precum și în alte direcții decât cele clasice. Astfel, ea se dezvoltă plenar, dinspre statele integrate înspre aspirantele la integrare, în diverse forme și modalități: asistență în diverse domenii, diferite programe, etc.
Se poate spune că, buna vecinătate ca și concept politic este o condiție de bază, ca spațiu al securității în drumul spre integrare și, totodată, spre progresul omenirii, iar ca principiu în continuă evoluție reprezintă o necesitate a comunității internaționale, care va trebui să-l consacre ca atare, să-i dea valențele cerute de acest început de mileniu și să-l aplice nu numai la nivelul relațiilor dintre vecini apropiați est–euroopeni ci, de asemenea, la nivelul întregului mediu global.
LISTA CU ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE
1. Legi, ordonanțe, hotărâri, regulamente, strategii, directive, decizii, convenții:
*** Acordul Schengen de la 14 iunie 1985
*** Catalogul Schengen, Controlul frontierelor externe, Extrădarea și readmisia: Cele mai bune practici și recomandări
*** Manualul Schengen de Cooperare Polițienească Transfrontalieră
*** Decizia Comitetului Executiv Schengen SCH/COM-EX(94)6rev și SCH/Gem-Handb (93)15 (confidențial)
*** Convenția de aplicare a Acordului Schengen între Guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, adoptată la Schengen în 1990
*** Rezoluția nr. 1147, Criminalitatea afacerilor – o amenințare pentru Europa 1998;
*** Decizia Comitetului Executiv Schengen din 28 aprilie 1999 privind îmbunătățirea cooperării polițienești în vederea prevenirii și descoperirii infracțiunilor (publicat în OJL 239 din 22.09.2000)
*** Decizia 2008//616/JAI din 23 iunie 2008 privind punerea în aplicare a Deciziei 2008/615/JAI și Decizia 2008/617/JAI din 23 iunie 2008 privind îmbunătățirea cooperării dintre unitățile speciale de intervenție ale Statelor Membre ale Uniunii Europene în situații de criză
*** Decizia 2008/615/JAI din 23 iunie 2008 privind intensificarea cooperării transfrontaliere în vederea combaterii terorismului și a criminalității transfrontaliere
*** Hotărârea Guvernului nr. 1.127/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 672 din 30.09.2008
*** Hotărârea Guvernului nr. 715/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 594 din 7.08.2008 a fost aprobat Planul indicativ Facilitatea Schengen 2007–2009 pentru asigurarea finanțării acordate României de UE
*** Hotărârea nr. 1.540 din 25 noiembrie 2008 pentru aprobarea Strategiei naționale privind aderarea la spațiul Schengen pentru perioada 2008-2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 832 din 10 decembrie 2008, data intrării în vigoare 10/12/2008
*** Hotărârii Guvernului nr. 926/2008 privind confecționarea și punerea în circulație a colantului uniform de viză cu modificările operate prin Hotărârea Guvernului nr. 102/ 2009, Monitorul Oficial Nr. 103 din 19 februarie 2009
*** Regulamentului (CE) 856/2008 din 24 iulie 2008 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1683/95 din 29 mai 1995 de instituire a unui model uniform pentru vize, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 10 3
*** Strategia națională de aderare la spațiul Schengen 2008-2011, din 25 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 832 din 10 decembrie 2008
*** Planul de acțiune Schengen 2008
*** Hotărârea de Guvern nr. 500/2009 pentru implementarea sistemului de transmitere a datelor despre pasageri în aeroporturi, publicată în Monitorul Oficial 300 din 2009
*** Hotărârea de Guvern. nr. 791/2009 privind condițiile pentru certificarea aeroporturilor civile internaționale sau deschise traficului aerian internațional, publicată
în Monitorul Oficial nr. 521 din 29 iulie 2009
*** Raportul General FRONTEX – 2012
*** Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a
Tratatului de instituire a Comunității Europene.
*** Hotărârea Guvernului Nr. 1040 din 13 octombrie 2010 pentru aprobarea Strategiei naționale de ordine publică 2010 – 2013
*** Hotărârea Guvernului nr. 278 /2010 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 715/2008 privind aprobarea Planului indicativ Facilitatea Schengen 2007-2009 pentru asigurarea finanțării acordate României de către UE
*** Proiectul Hotărârii de Guvern pentru aprobarea Strategia națională de management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2010-2012, Capitolul I – Introducere, Secțiunea II – Caracteristici și tendințe ale fenomenului infracțional transfrontalier, aln. 2
*** Com (2010) 673 – Strategia de securitate internă a UE în acțiune: cinci pași către o Europă mai sigură
*** Doc 5842/2010 al Consiliului – Strategia de securitate internă a UE: către un model european de securitate
*** Analiza activităților desfășurate la nivelul P.F.R. în anul 2012
*** A 2020 Vision for the Black Sea Region – A Report by the Commission on the Black Sea
*** Manualul practic comun pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen).
2. Lucrări de autori:
Antoniu George, Pop Marina, Daneș Ștefan, Codul penal pe înțelesul tuturor, Editura Politică, București, 1970
Bălăceanu Ion, Factori de risc ce pot afecta interesele României. Spațiul terestru în contextul aderării țării la structurile europene și euroatlantice, Editura U.N.Ap. „Carol I”, București 2007
Bălăceanu Ion, Martin Iulian, Dragomirescu Valentin, Interacțiunea strategiilor în conflictele armate moderne, volumul I, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010
BîrleVasile, Evaziunea fiscală și corupția în sistemul fiscal, Editura Casei Corpului Didactic, Baia Mare, 2003
Ciutacu C., Analiza contextului socioeconomic la nivel regional. Studii de caz, Editura ETFONR, 2000
Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner 2006
Cristian Eduard, Ștefan, Ligia Teodora Pintilie, Cooperarea internațională judiciară și polițienească, Editura. SITECH, Craiova, 2007
Cusson M., Creștere și descreștere a crimei, P.U.F., Paris, 1990
Diaconu Nicoleta, Andruș Cătălin, Velișcu Viorel, Fundamentele juridice ale dreptului Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2008
Duculescu Victor, Duculescu Georgeta, Justiția europeană. Mecanisme. Deziderate și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2002
Frunzeti Teodor și Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2011. Enciclopedie politică și militară, Editura CTEA, București, 2011
Grigore Geamănu, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Editura Academiei Române, București, 1977
Herseni T., Sociologie și etica, Editura Științifică, București, 1968;
Iacob Adrian, Drăghici C-tin. Victor, Cooperarea polițienească internațională, ed. Tritonic, București, 2006
Ignet Ion, Uniunea Europeană. De la Piața Comună la moneda unică, Editura
Economică, București, 2002
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001
Mateiaș Florin, Armonizarea managementului poliției de frontieră române cu cel al structurilor similare din unele state ale uniunii europene, București 2008.
Mădulărescu Emilia, Traficul de influență: studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, București, 2006
Merton R. K. și Lazarsfeld P. F. (eds.). Continuities în social research: Studies în the scope and method of “The American Soldier” Glencoe IL: Free Press.
Miga Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 1998
Michael Johnston, Corupția și formele sale: bogăție, putere și democrație, Editura Polirom, Iași, 2007
Mihăilă Marian, Suciu Carmen, Stan Dan, Drept internațional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2002
Mihăilă Marian, Dan Stan, Carmen Suciu, Drept instituțional comunitar, ediția a III-a revăzută și adăugită, editura Eftimie Murgu, Reșița, 2007.
Mihăilă Marian, Elemente de drept internațional public, ediția a II-a revizuită și adăugită, EdituraEftimie Murgu Reșița, 2009.
Miron Dumitru, Păun Laura, Dima Alina, Băjenaru Violeta, Săvoiu Ovidiu, Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001
Muraru Ioan, Tănăsescu Simina, Iancu Gheorghe, Deaconu Ștefan, Cuc Mihai, Cetățenia europeană, Editura All Beck, București, 2003
Neagu Aurel, Frontiera de stat a României în condițiile integrării europene,Tipografia Ministerului Administrației și Internelor, București, 2005
Suceavă Ion, Coman Florian, Criminalitatea și organizațiile internaționale, Romcart exim, București, 1997
Parlagi Anton, Profiroiu Marius, Crai Eugen, Etică și corupție în administrația publică, Editura economică, București, 1999
Ristei Mihaiela, Senic Nenad, Corruption And European Integration: Comparative Study Of Romania And Slovenia, Department of Political Science Western Michigan University, 2007
Stoica V., Alexandru M. – Metode de fundamentare a deciziilor, Editura AISM, București, 1998
3. Publicații naționale și internaționale recunoscute:
Revista Frontiera nr.6-7/2007, Revistă editată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, București, 2007
Andruș Cătălin, Fundamentele juridice ale relațiilor României cu Uniunea Europeană, în volum Organizația bazată pe cunoaștere, a-XIII-a ediție, Sesiunea științifică cu participare internațională 22-25 noiembrie 2007, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2007
George Soros la Conferința ONUprivind Finanțarea Dezvoltării, Monterrey, Mexic, 18 martie 2002 – Finanțarea furnizării bunurilor publice la scară globală
Picca G., Aspecte internaționale ale evoluției criminalității, Revistă Internațională de Criminologie și Poliție Tehnică, nr. 2, 1994
Studii de impact, nr. 5, Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European din România, 2004
Impact of migration on social structures, Geneva, 1988
4. Internet
*** http://www.schengen.mira.gov.ro/) site-ul oficial al Guvernului României dedicat aderării la Spațiul Schengen
*** www.europa.eu
*** www.politiadefrontiera.ro
*** www.frontex.europa.eu.
*** http://www.politiadefrontiera.ro
*** http://www.igpr.ro/ccpi.htm
*** http://www.interpol.int
*** http://www.europol.europa.eu
*** www.schengen.mira.gov.ro/info.htm
*** http://www.diplomatie.be/EN/travel/visa/faqDetail.asp?TEXTID=40151
*** http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l33020.htm
LISTA ANEXELOR
Anexa nr. 1 Delimitarea generică a zonelor în cadrul procesului de planificare a
operațiilor de răspuns la crize
Anexa nr. 2 Riscuri versus amenințări – delimitări conceptuale
Anexa nr. 3 Tipologia riscurilor și amenințărilor asimetrice
Anexa nr. 4 Formele de manifestare a războiului modern
Anexa nr.1
DELIMITAREA GENERICĂ A ZONELOR ÎN CADRUL PROCESULUI DE PLANIFICARE A OPERAȚIILOR DE RĂSPUNS LA CRIZE
Sursa: Manualul de planificare a operațiilor, SMG-65, 2011, p.32
Anexa nr. 2
RISCURI VERSUS AMENINȚĂRI – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Sursa: proprie, prin consultarea unor lucrări de specialitate.
Anexa nr. 3
TIPOLOGIA RISCURILOR ȘI AMENINȚĂRILOR ASIMETRICE
Sursa: proprie, prin consultarea unor lucrări de specialitate
Anexa nr.4
FORMELE DE MANIFESTARE A RĂZBOIULUI MODERN
Sursă: Realizată de autor în urma studiului bibliografic
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Centrele de Putere Militara din Zona de Interes Strategic a Romaniei Si a Impactului Acestora Asupra Mediului Operational Est European (ID: 111333)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.