CENTRE DE PRODUCŢIE, ATELIERE ŞI INSTALAŢII DE OLĂRIT [308215]

CUPRINS

STRUCTURA LUCRĂRII 13

INTRODUCERE 16

TEMĂ, OBIECTIVE, METODE, SURSE 18

Capitolul I. CADRUL NATURAL. STADIUL CERCETĂRILOR 26

1. Geografia provinciei și resursele minerale 26

2. Stadiul cercetărilor asupra artizanatului în provinciile romane – o evaluare 27

3. Stadiul cercetărilor asupra vieții economice și aspectele privind producția locală în provincie 28

a) Producția metalurgică 29

b) Producția materialului vitric 30

c) Producția ceramică 31

d) Prelucrarea pietrei și marmurei 39

e) [anonimizat], textilele, prelucrarea pieilor și a lemnului 40

Capitolul II. PRELUCRAREA METALELOR 41

A. RESURSELE METALIFERE ÎN PROVINCIE 42

B. CENTRE DE REDUCERE ȘI PRELUCRARE A METALELOR, ATELIERE ȘI INSTALAȚII 45

1. Cuptoare pentru reducerea minereului 45

2. Ateliere pentru prelucrarea metalelor 47

a) [anonimizat] 47

b) Limes-ul danubian 48

c) Sectorul interior al provinciei 51

3. Tipare, matrițe și modele 56

Tiparele 57

Matrițe 59

Modele 60

4. Rebuturi și piese în curs de prelucrare 60

5. Creuzete 62

6. Unelte 63

7. Depozite 66

8. Dovezi epigrafice ale prezenței artizanilor în provincie 68

C. [anonimizat], [anonimizat] 70

1. Organizarea producției 70

Atelierele din mediul militar 70

Atelierele din mediul civil 72

Artizani itineranți 72

2. Obținerea și prelucrarea aurului și argintului 73

3. Metalurgia fierului 75

4. Metalurgia bronzului 78

5. Metalurgia plumbului 81

D. PLANIMETRIA ATELIERELOR 85

Capitolul III. PRODUCȚIA MATERIALULUI VITRIC 88

1. TEHNICA DE PRODUCȚIE A MATERIALULUI VITRIC 88

Tehnicile de producție 89

Instalația 89

2. [anonimizat] 92

a) [anonimizat] 92

b) Limes-ul danubian 92

c) Sectorul interior al provinciei 96

3. TIPOLOGIA MATERIALELOR 97

4. PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE DE FABRICARE A STICLEI 100

Capitolul IV. PRODUCȚIA CERAMICĂ 103

IV.1. [anonimizat] 106

1. Tehnica de construcție a instalațiilor moesice pentru producția ceramică 106

Elementele constitutive ale cuptorului 107

2. [anonimizat] 111

a) [anonimizat] 111

b) Limes-ul danubian 113

c) Sectorul interior al provinciei 118

3. Tipologia cuptoarelor moesice 129

3.1. Cuptoare circulare/ovale 130

3.2. Cuptoare rectangulare 131

4. Ustensile folosite în producția ceramică 132

4.1. Roata olarului 132

4.2. Ustensile folosite pentru fabricarea și decorarea ceramicii 134

4.3. Separatoare / Suporți pentru vasele din cuptor 138

5. Tipologia produselor de origine locală 139

A. AMFORELE 139

1. Metode folosite pentru stabilirea originii amforelor 139

2. Atelierele de producție a amforelor 140

a) [anonimizat] (moesice) 141

B. CERAMICA DE MASĂ 144

1. Terra sigillata locală 144

2. Ceramica decorată cu barbotină 145

3. Ceramica ștampilată 146

4. Ceramica glazurată 147

5. Ceramica cu pereții fini 147

C. VASE CU DESTINAȚIE SPECIALĂ 147

1. Thuribula/turabulum/thymia(ma)terium 147

2. Paterae 149

3. Vase cu decor în relief 149

3.1. Vase cu figuri umane („Face-pots wares”) 150

3.2. Vase antropomorfe („Head-pots wares”) 151

4. Vase de toaletă (unguentaria) 151

D. CERAMICA UZUALĂ 152

1. Vasa escaria 152

1.1. Farfurii – catinus / platouri 152

1.2. Boluri / castroane – acetabula / paropsis 153

2. Vasa po(ta)toria 153

2.1. Ulcioare – lagoena / oenochoe / urceolus 154

2.2. Căni/cănițe, cupe, cratere 154

2.3. Pahare 155

3. Vasa conquina(to)ria 155

3.1. Oale – aulla/ollae, cratițe și alte recipiente pentru pregătirea alimentelor 155

3.2. Capace – (co)opercula 157

4. Mortaria – pelves 157

E. VASE PENTRU DEPOZITAT 158

F. CERAMICA CU CAOLIN (LDKW – Lower Danube Kaolin Ware) 160

G. OPAIȚELE 161

1. Atelierele moesice de producție a opaițelor 161

a) Litoralul vest-pontic 161

b) Limes-ul danubian 163

c) Sectorul interior al provinciei 166

2. Arhetipuri (Patrize) și tipare 167

3. Imitații locale după opaițele de tip „Firmalampen” 168

H. COROPLASTICA / PLASTICA DIN LUT 171

1. Atelierele moesice de producție a teracotelor 172

a) Litoralul vest-pontic 172

b) Limes-ul danubian 173

c) Sectorul interior al provinciei 174

2. Procesul de producție și varietatea produselor 177

2.1. Tehnicile de producție 177

2.2. Tipologia produselor coroplasticii moesice 178

Statuetele 178

Măști comice, baze/socluri 179

Plachete votive 179

I. PRODUCȚIA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE 179

Centrele de producție, ateliere și instalații 181

a) Limes-ul danubian 181

b) Sectorul interior al provinciei 184

IV.2. TIPOLOGIA INSTALAȚIILOR ȘI PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE PENTRU ARDEREA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE 197

IV.3. PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE 198

IV.4. ORGANIZAREA PRODUCȚIEI, ETAPELE ȘI TIPOLOGIA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE 199

1. Organizarea producției 199

2. Etapele procesului de producție 205

3. Tipologia materialelor 206

IV.5. ATELIERE ȘI CENTRE DE PRODUCȚIE ATESTATE PRIN ȘTAMPILE 209

1. Figlinae militare 209

A. Legio 212

B. Classis 213

C. Auxilia 213

2. Figlinae imperiale 214

3. Figlinae privatae 214

Capitolul V. PRELUCRAREA PIETREI ȘI MARMUREI 222

1. Cariere și ateliere de prelucrare a pietrei și marmurei 222

a) Litoralul vest-pontic 222

b) Limes-ul danubian 225

c. Sectorul interior al provinciei 230

2. Evidența epigrafică și iconografică a atelierelor de prelucrare a pietrei și marmurei 233

a) Sculptores 233

b) Lapicizi 234

c) Surse iconografice 236

3. Procedee tehnice și organizarea producției 236

4. Producția varului 238

Capitolul VI. PRELUCRAREA OSULUI ȘI CORNULUI, PRODUCȚIA GLIPTICĂ, TEXTILELE, PRELUCRAREA PIEILOR ȘI A LEMNULUI 240

1. Prelucrarea osului și cornului 240

1.1. Ateliere 242

a) Litoralul vest-pontic 242

b) Limes-ul danubian 243

c) Sectorul interior al provinciei 245

2. Tehnologia prelucrării 246

2. Producția gliptică 248

1. Ateliere pentru prelucrarea pietrelor semiprețioase 249

2. Tehnologia prelucrării pietrelor semiprețioase 249

3. Textilele și prelucrarea pieilor 251

4. Prelucrarea lemnului 254

Capitolul VII. CONSIDERAȚII FINALE 256

SUPPLEMENTUM EPIGRAPHICUM 277

I. FIGLINUM OPUS 277

II. TOREUTES, FABRI FERRARII 287

III. LAPIDARII ET SCULPTORES 289

ABSTRACT 293

Introduction 293

The Structure Of The Work 295

ANEXE 298

ILUSTRAȚII 299

ABREVIERI 300

ENCICLOPEDII, DICȚIONARE 300

CORPORA 300

PERIODICE ȘI COLECȚII 300

ABREVIERI ALE UNOR INSTITUȚII 305

BIBLIOGRAFIE 306

CONTENT 365

ABREVIERI 300

ENCICLOPEDII, DICȚIONARE 300

CORPORA 300

PERIODICE ȘI COLECȚII 300

ABREVIERI ALE UNOR INSTITUȚII 305

BIBLIOGRAFIE 306

de tradus in lb engleza

CONTENT

STRUCTURA LUCRĂRII 6

INTRODUCERE 9

TEMĂ, OBIECTIVE, METODE, SURSE 11

Capitolul I. CADRUL NATURAL. STADIUL CERCETĂRILOR 19

1. Geografia provinciei și resursele minerale 19

2. Stadiul cercetărilor asupra artizanatului în provinciile romane – o evaluare 20

3. Stadiul cercetărilor asupra vieții economice și aspectele privind producția locală în provincie 21

a) Producția metalurgică 22

b) Producția materialului vitric 23

c) Producția ceramică 24

d) Prelucrarea pietrei și marmurei 32

e) Prelucrarea osului și cornului, producția gliptică, textilele, prelucrarea pieilor și a lemnului 33

Capitolul II. PRELUCRAREA METALELOR 35

A. RESURSELE METALIFERE ÎN PROVINCIE 36

B. CENTRE DE REDUCERE ȘI PRELUCRARE A METALELOR, ATELIERE ȘI INSTALAȚII 39

1. Cuptoare pentru reducerea minereului 39

2. Ateliere pentru prelucrarea metalelor 41

a) Litoralul vest-pontic 41

b) Limes-ul danubian 42

c) Sectorul interior al provinciei 45

3. Tipare, matrițe și modele 50

Tiparele 51

Matrițe 53

Modele 54

4. Rebuturi și piese în curs de prelucrare 54

5. Creuzete 56

6. Unelte 57

7. Depozite 60

8. Dovezi epigrafice ale prezenței artizanilor în provincie 62

C. ASPECTE PRIVIND ORGANIZAREA PRODUCȚIEI, OBȚINEREA ȘI PRELUCRAREA METALELOR PREȚIOASE, METALURGIA FIERULUI, BRONZULUI ȘI PLUMBULUI ÎN MOESIA INFERIOR 64

1. Organizarea producției 64

Atelierele din mediul militar 64

Atelierele din mediul civil 66

Artizani itineranți 66

2. Obținerea și prelucrarea aurului și argintului 67

3. Metalurgia fierului 69

4. Metalurgia bronzului 72

5. Metalurgia plumbului 75

D. PLANIMETRIA ATELIERELOR 79

Capitolul III. PRODUCȚIA MATERIALULUI VITRIC 83

1. TEHNICA DE PRODUCȚIE A MATERIALULUI VITRIC 83

Tehnicile de producție 84

Instalația 84

2. CENTRELE DE PRODUCȚIE, ATELIERE ȘI INSTALAȚII 86

a) Litoralul vest-pontic 87

b) Limes-ul danubian 87

c) Sectorul interior al provinciei 91

3. TIPOLOGIA MATERIALELOR 92

4. PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE DE FABRICARE A STICLEI 95

Capitolul IV. PRODUCȚIA CERAMICĂ 98

IV.1. CENTRELE DE PRODUCȚIE, ATELIERE ȘI INSTALAȚII PENTRU PRODUCȚIA CERAMICĂ 101

1. Tehnica de construcție a instalațiilor moesice pentru producția ceramică 101

Elementele constitutive ale cuptorului 102

2. Centrele de producție, ateliere și instalații de olărit 106

a) Litoralul vest-pontic 106

b) Limes-ul danubian 108

c) Sectorul interior al provinciei 113

3. Tipologia cuptoarelor moesice 124

3.1. Cuptoare circulare/ovale 125

3.2. Cuptoare rectangulare 126

4. Ustensile folosite în producția ceramică 127

4.1. Roata olarului 127

4.2. Ustensile folosite pentru fabricarea și decorarea ceramicii 129

4.3. Separatoare / Suporți pentru vasele din cuptor 134

5. Tipologia produselor de origine locală 135

A. AMFORELE 135

1. Metode folosite pentru stabilirea originii amforelor 135

2. Atelierele de producție a amforelor 136

a) Atelierele vest-pontice (moesice) 137

B. CERAMICA DE MASĂ 139

1. Terra sigillata locală 140

2. Ceramica decorată cu barbotină 141

3. Ceramica ștampilată 142

4. Ceramica glazurată 142

5. Ceramica cu pereții fini 142

C. VASE CU DESTINAȚIE SPECIALĂ 143

1. Thuribula/turabulum/thymia(ma)terium 143

2. Paterae 144

3. Vase cu decor în relief 145

3.1. Vase cu figuri umane („Face-pots wares”) 146

3.2. Vase antropomorfe („Head-pots wares”) 147

4. Vase de toaletă (unguentaria) 147

D. CERAMICA UZUALĂ 147

1. Vasa escaria 147

1.1. Farfurii – catinus / platouri 148

1.2. Boluri / castroane – acetabula / paropsis 148

2. Vasa po(ta)toria 149

2.1. Ulcioare – lagoena / oenochoe / urceolus 149

2.2. Căni/cănițe, cupe, cratere 150

2.3. Pahare 150

3. Vasa conquina(to)ria 151

3.1. Oale – aulla/ollae, cratițe și alte recipiente pentru pregătirea alimentelor 151

3.2. Capace – (co)opercula 152

4. Mortaria – pelves 153

E. VASE PENTRU DEPOZITAT 153

F. CERAMICA CU CAOLIN (LDKW – Lower Danube Kaolin Ware) 156

G. OPAIȚELE 156

1. Atelierele moesice de producție a opaițelor 157

a) Litoralul vest-pontic 157

b) Limes-ul danubian 159

c) Sectorul interior al provinciei 162

2. Arhetipuri (Patrize) și tipare 163

3. Imitații locale după opaițele de tip „Firmalampen” 164

H. COROPLASTICA / PLASTICA DIN LUT 167

1. Atelierele moesice de producție a teracotelor 168

a) Litoralul vest-pontic 168

b) Limes-ul danubian 169

c) Sectorul interior al provinciei 170

2. Procesul de producție și varietatea produselor 173

2.1. Tehnicile de producție 173

2.2. Tipologia produselor coroplasticii moesice 174

Statuetele 174

Măști comice, baze/socluri 174

Plachete votive 175

I. PRODUCȚIA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE 175

Centrele de producție, ateliere și instalații 177

a) Limes-ul danubian 177

b) Sectorul interior al provinciei 180

IV.2. TIPOLOGIA INSTALAȚIILOR ȘI PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE PENTRU ARDEREA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE 193

IV.3. PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE 194

IV.4. ORGANIZAREA PRODUCȚIEI, ETAPELE ȘI TIPOLOGIA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE 195

1. Organizarea producției 195

2. Etapele procesului de producție 201

3. Tipologia materialelor 202

IV.5. ATELIERE ȘI CENTRE DE PRODUCȚIE ATESTATE PRIN ȘTAMPILE 206

1. Figlinae militare 206

A. Legio 208

B. Classis 210

C. Auxilia 210

2. Figlinae imperiale 211

3. Figlinae privatae 211

Capitolul V. PRELUCRAREA PIETREI ȘI MARMUREI 219

1. Cariere și ateliere de prelucrare a pietrei și marmurei 219

a) Litoralul vest-pontic 219

b) Limes-ul danubian 222

c. Sectorul interior al provinciei 227

2. Evidența epigrafică și iconografică a atelierelor de prelucrare a pietrei și marmurei 230

a) Sculptores 230

b) Lapicizi 231

c) Surse iconografice 233

3. Procedee tehnice și organizarea producției 233

4. Producția varului 235

Capitolul VI. PRELUCRAREA OSULUI ȘI CORNULUI, PRODUCȚIA GLIPTICĂ, TEXTILELE, PRELUCRAREA PIEILOR ȘI A LEMNULUI 237

1. Prelucrarea osului și cornului 237

1.1. Ateliere 239

a) Litoralul vest-pontic 239

b) Limes-ul danubian 240

c) Sectorul interior al provinciei 242

2. Tehnologia prelucrării 243

2. Producția gliptică 245

1. Ateliere pentru prelucrarea pietrelor semiprețioase 246

2. Tehnologia prelucrării pietrelor semiprețioase 246

3. Textilele și prelucrarea pieilor 248

4. Prelucrarea lemnului 250

Capitolul VII. CONSIDERAȚII FINALE 253

SUPPLEMENTUM EPIGRAPHICUM 345

I. FIGLINUM OPUS 345

II. TOREUTES, FABRI FERRARII 355

III. LAPIDARII ET SCULPTORES 357

ANEXE 361

ABSTRACT 362

ILUSTRAȚII 368

ABREVIERI 280

ENCICLOPEDII, DICȚIONARE 280

CORPORA 280

PERIODICE ȘI COLECȚII 280

ABREVIERI ALE UNOR INSTITUȚII 285

BIBLIOGRAFIE 286

STRUCTURA LUCRĂRII

Am structurat informația în cinci capitole fiecare dedicat unui aspect particular al producției officinae-lor locale din perioada Principatului. Acestea sunt precedate de Introducere și de un capitol introductiv (Capitolul I) dedicat geografiei, stadiului cercetărilor asupra artizanatului, economiei în Moesia Inferior și în provinciile romane, în general. Ultimul capitol (Capitolul VII) cuprinde considerațiile finale asupra artizanatului moesic.

Prelucrarea metalelor constituie subiectul Capitolului II al lucrării de față și este un excurs amplu concentrat asupra unui spectru larg de probleme care vizează centrele metalurgice moesice, organizarea și planimetria atelierelor, prelucrarea diferitelor metale. Am ales structurarea acestui capitol într-o serie de părți distincte, pentru a facilita înțelegerea artizanatului metalelor în Moesia și pentru a organiza informația, în multe cazuri extrem de disparată sau opacă. După o parte introductivă în care am prezentat stadiul cercetărilor și resursele metalifere în provincie am analizat centrele de reducere și prelucrare a metalelor din perspectivă arheologică. O atenție particulară a fost acordată atelierelor documentate și instalațiilor (cuptoare) folosite în procesul metalurgic, alături de un bogat instrumentum folosit în producție. Într-o primă fază am prezentat atelierele considerate ca fiind sigure, adică acele puncte pentru care deținem informații complexe privind prelucrarea, produsele obținute, topografia și planimetria instalațiilor. În cadrul acestei prime abordări am început cu prezentarea și analizarea dovezilor privind reducerea minereurilor metalifere în provincie, continuare firească a subcapitolului dedicat surselor de aprovizionare, menționat anterior. În următoarele subcapitole am adunat dovezi disparate privind prelucrarea metalelor pentru a proba prezența acestui meșteșug în diverse zone ale spațiului moesic. Astfel, am prezentat tiparele și modelele folosite în procesul de producție, piesele nefinisate, în curs de fabricare și rebuturile, creuzetele și, acolo unde a fost posibil, uneltele folosite în cadrul atelierelor. În continuare, a urmat o analiză a depozitelor de unelte și obiecte din metal, fie tezaurizate, fie destinate (re)topirii și, în sfârșit, sursele epigrafice care atestă prezența unor artizani (fabri ferarii, toreutes, χαρκεύς) sau negustori cu produse din metal în spațiul provinciei.

Capitolul III abordează aspectele privind centrele de producție a sticlei. Structura acestuia a fost fost organizată sub forma unui eseu ce urmărește liniile directoare ale capitolului precedent: după un scurt istoric al cercetărilor sunt prezentate metodele și tehnicile folosite, continuate de analiza centrelor de producție, ateliere și instalații. Comparațiile ample cu situația atelierelor nord-pontice, gallice și rhenane au fost continuate de o serie de considerații succinte privind elementele de planimetrie ale atelierelor înregistrate în provincie, numărul cuptoarelor folosite în cadrul acestora, distribuția spațiului interior. Obiectivele principale ale acestui capitol sunt înscrise unor probleme care vizează apariția atelierelor, distribuția lor în teritoriu, condițiile în care s-au format, produsele fabricate, elementele de cronologie, raportul dintre producția locală și obiectele din „import”, caracteristicile tehnice ale instalațiilor, similitudini și diferențieri între instalațiile moesice și cele din restul provinciilor.

Capitolul IV dedicat producției ceramicii este cel mai amplu datorită unor factori specifici dintre care am aminti numai imensa cantitate de material descoperită în provincie și atenția de care s-a bucurat categoria menționată în ultimele decenii, perioadă de numeroase acumulări în acest complex domeniu al civilizației romane. Primul subcapitol constituie un repertoriu extins al centrelor de producție moesice. Partea introductivă este formată dintr-o prezentare succintă a stadiului cercetărilor privind instalațiile de ardere a ceramicii în Imperiu și în provincie, urmată de reliefarea elementelor structurale ale cuptoarelor. Partea a treia prezintă repertoriul propriu-zis al centrelor de producție, împreună cu o serie de date privind localizarea, contextul arheologic al descoperirilor, elemente de cronologie și produsele finite, completate de o Anexă care are rolul de a sintetiza informația. Ultima parte din acest subcapitol reprezintă o încercare de clasificare a cuptoarelor descoperite în Moesia Inferior.

Următoarele subcapitole sunt dedicate produselor ceramice specifice atelierelor Moesiei inferior – amforele, ceramica fină, ceramica uzuală, lucernele, plastica din lut și producția materialelor de construcție. Există puține dovezi ale unei producții de amfore locale. Până în prezent cunoaștem câteva tipuri din așa-numitele „amfore de masă” produse în centrele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup și la Pet Mogili, cu o difuziune zonală. În subcapitolul referitor la ceramica fină am analizat produsele locale de terra sigillata, ceramica cu barbotină, ceramica ștampilată, glazurată, cu pereții fini dar și o serie de vase specifice – unguentaria și vasele de cult – „Schlangengefäße” sau thuribula. Pe baza tiparelor descoperite în siturile provinciei și a formelor specifice atelierelor locale am stabilit o serie de centre de producție pentru tipurile în discuție. Am urmărit același tipar în subcapitolul dedicat ceramicii uzuale în care am inclus unele forme aparținând ceramicii fine discutate aici sub raportul funcționalității, dar și vasele pentru gătit (vasa conquinatoria) sau depozitare. În ceea ce privește lucernele locale am urmărit producția acestora pe centre și ateliere și mai puțin pe tipuri. Una dintre direcțiile de cercetare a avut în vedere discutarea descoperirilor de tipare; imitațiile după produsele de tip „Firmalampen” încheie seria produselor ceramice locale.

Arta modelării statuetelor din lut ars constituie subiectul unui alt subcapitol. După o scurtă trecere în revistă a surselor literare antice am prezentat centrele de producție, în particular pe baza descoperirilor de tipare. Răspândirea acestor deliciae fictiles folosite în lararia, ca ex-voto-uri sau în viața de zi cu zi relevă importanța teracotelor, alternativă mai ieftină la costisitoarele statuete din bronz sau argint. Producția și organizarea internă a atelierelor sunt analizate din perspectiva relațiilor cu centrele mai bine documentate din Thracia și Dacia iar tipurile de produse moesice au fost înfățișate pe scurt. Contextele descoperirilor relevă persistența tradițiilor elenistice în cadrul producției, marea varietate a produselor, dar și decăderea graduală a producției în epoca romană în comparație cu înfloritorul artizanat elenistic.

Pe parcursul unui alt subcapitol dedicat producției materialelor de construcție, atenția noastră s-a focalizat în primul rând asupra instalațiilor pentru arderea acestora descoperite până în prezent pe teritoriul provinciei. Totodată, o atenție egală a fost acordată tipologiei materialelor, ștampilelor întâlnite pe produsele moesice și s-a încercat, pe baza analogiilor oferite de alte provincii romane, aprofundarea mecanismelor comerciale și ale organizării producției. În afară de cele două ramuri certe ale modului de producție (militar, respectiv civil) în cazul a centrelor de la Butovo și Horia am încercat atribuirea producției, cu argumente credem noi justificate, figlinae-lor unor antreprenori civili, implicați în furnizarea de materiale pentru unitățile militare. Produsele cu ștampilele unităților militare moesice au fost cartate pe baza descoperirilor, iar absența unor unități bine cunoscute se datorează faptului că am luat în considerare numai cărămizile făcând abstracție de alte documente epigrafice. Din punct de vedere cronologic, observăm un decalaj important între ștampilele aflate pe cele mai timpurii tegulae descoperite pe limes-ul danubian datate în a doua jumătate a secolului I p.Chr. și instalațiile documentate arheologic, majoritatea încadrate larg, în lipsa unui context mai sigur, în secolele II–III p.Chr. Această situație este datorată datorată absenței cuptoarelor anterioare primelor decade ale secolului II p.Chr., fapt datorat în mare măsură distrugerilor survenite în perioadele următoare.

În Capitolul V dedicat prelucrării pietrei și a marmurei accentul a fost pus pe zonele de exploatare antică a materialelor și asupra comerțului cu asemenea produse. Întrucât carierele sigure din provincie sunt relativ reduse numeric, datorită modificărilor peisajului antic prin continuarea excavațiilor în perioadele ulterioare, am recurs la ajutorul cercetărilor interdisciplinare care ne-au furnizat dovezi importante, mai ales în cazul orașului Novae/Svishtov. În paralel, am extins analiza noastră și asupra documentelor epigrafice, lucru care ne-a îngăduit identificarea a 11 lapicides și a cinci sculptores.

Pe parcursul Capitolului VI am grupat informațiile privind prelucrarea osului și cornului, a lemnului, producția gliptică, textilele și prelucrarea pieilor, aspecte ale artizanatului moesic pentru care deținem informații lacunare. Textilele și pielăria, materiale perisabile, sunt extrem de sensibile la trecerea timpului și sunt mai greu de reconstituit pe cale arheologică, mai ales în condițiile climatului de la Dunărea Inferioară. Toate aceste deficiențe se regăsesc în bibliografia redusă avută la dispoziție. Pentru prelucrarea osului și cornului am reconstituit procedeele tehnice, în mare comune și producției gliptice. În ambele cazuri, centrele documentate cu o producție de acest gen se află situate atât în mediul militar, cât și în contexte civile.

Un plus de informație este oferit de un Supplementum epigraphicum care ne-a îngăduit surprinderea unor aspecte particulare ale artizanatului moesic. Datele cuprinse în acesta, deja comentate în text, au rolul de a structura informația și de a oferi o viziune de ansamblu cititorului asupra persoanelor angrenate în activitatea productivă. Cu mențiunea că există riscuri inevitabile în atribuirea ștampilelor exclusiv producătorilor am semnalat posibilitățile largi de interpretare privind originea personalului implicat în producția artizanală moesică, într-unul sau mai multe domenii productive, a unor aspecte privind religia și, într-un singur caz, apartenența la o grupare asociativă (collegium).

Lucrarea este încheiată de Ilustrații care includ hărți, fotografii și planșe la care se fac trimiteri în text.

*

* *

Încercarea noastră s-a vrut o reconstituire veridică a unui peisaj istoric căruia i s-a acordat insuficientă atenție și, până la un punct, ignorat sistematic în istoriografia românească și bulgară. Deși în multe cazuri sunt extrem de spectaculoase, dovezile privind structurile productive antice sunt, de asemenea, dificil de interpretat, iar frecvența redusă a descoperirilor de acest tip le condamnă la statutul de „descoperiri excepționale”, fapt ce conduce inevitabil la crearea unor probleme greu de rezolvat. Tocmai în rezolvarea, măcar în parte, a acestor necunoscute constă obiectivul primordial al prezentului studiu.

INTRODUCERE

Această lucrare reprezintă o versiune revizuită a tezei de doctorat susținută de către autor în cadrul Facultății de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Pe parcursul ei am urmărit tratarea aspectelor producției locale în provincia Moesia Inferior acoperind cronologic intervalul cuprins între formarea provinciei și introducerea Dominatului în timpul lui Diocletian. Demersul nostru pornește de la o necesitate practică: stabilirea activităților meșteșugărești și cuantumul producției locale în provincia romană Moesia Inferior.

Pentru spațiul provinciei dispunem de numeroase lucrări de specialitate care au introdus în circuitul științific un material arheologic deosebit de bogat referitor la civilizația romană și la aspectele economice din această regiune periferică a Imperiului Roman. Totuși, trebuie subliniat faptul că nu a existat o încercare de identificare a produselor realizate pe plan local, în officinae din centrele urbane sau în teritoriul acestora, la nivelul întregii provincii, sau o delimitare tipologică a produselor realizate local și reliefarea importanței acestora în cadrul economiei regionale.

Cadrul geografic aferent investigației noastre este unitar și se înscrie arealului delimitat geografic de Pontus Euxinus, Haemus Mons și Danubius. Pentru teritoriul care ne interesează, această perioadă este marcată de numeroase transformări politice, economice și în planul vieții spirituale, în urma procesului de implementare și consolidare a civilizației romane în zona Dunării de Jos.

Din perspectivă proprie, am înțeles și am urmărit producția locală ca suma tuturor aspectelor referitoare la centrele meșteșugărești, organizarea internă a atelierelor, elementele de planimetrie și topografie ale instalațiilor productive, distribuția acestora pe teritoriul provinciei, spectrul obiectelor finite și difuziunea acestora. Astfel, am considerat că studiul asupra artizanatului antic este unul dintre domeniile în care ultimele cercetări și interpretări pot contribui la elucidarea unor fenomene economice mai puțin cunoscute ale istorie romane.

Din păcate, datorită publicării insuficiente a cercetărilor întreprinse de arheologii români și bulgari în veacul anterior, nu am putut aborda toate aspectele propuse inițial. S-a creat, astfel, o tensiune între diferitele capitole și subcapitole, inerentă unei abordări de acest fel, datorată în parte și varietății materialelor analizate. Pentru alte aspecte ale artizanatului în provincie (e.g. activitatea constructivă, mozaicurile) discuția era mult prea largă și ar fi necesitat o abordare în cardul unei lucrări separate. Acolo unde a fost posibil am încercat să depășim limitele unei simple analize de ansamblu asupra problemelor și să rezolvăm, măcar în parte, numeroasele semne de întrebare pe care le-au ridicat aspectele analizate. Nimic nu a influențat mai mult în sens negativ această lucrare decât absența unor studii pe multe dintre materiale arheologice din provincie rămase, încă, într-un stadiu incipient. Tot la capitolul minusuri legate de cercetare poate fi amintit și accesul dificil la materiale, uneori chiar la cele publicate, din considerente prea numeroase pentru a fi amintite aici.

*

* *

Odată cu demararea acestui proiect, pe parcursul anilor am beneficiat de sfaturile și ajutorul unor distinși colegi din țară și de peste hotare. Motivele sunt variate și se datorează mai ales spectrului larg de materiale analizate – ceramică, metal, sticlă, os și corn, gliptică, textile și pielărie – care au necesitat un schimb constant de idei și, în unele cazuri, explicații detaliate asupra aspectelor privind producția locală. Ampla listă bibliografică care cuprinde o gamă variată de studii și lucrări de specialitate a putut fi adunată datorită ajutorului oferit cu generozitate de o serie de specialiști din țară și străinătate. Nu în ultimul rând, extinderea demersului nostru asupra teritoriului întregii provincii și depășirea granițelor țării a determinat o serie de contacte cu cercetătorii bulgari, cu rol deosebit de important în formularea ideilor care stau la baza acestui studiu.

Un gând de recunoștință de îndreaptă către Prof. univ. dr. Octavian Bounegru, Prof. univ. dr. Lucrețiu Mihailescu-Bîrliba, Lect. univ. dr. Simina Stanc, dr. Dan Aparaschivei (Iași) și, dr. Viorica Rusu-Bolindeț (Cluj-Napoca). Mulțumiri calde se îndreaptă către dr. Costel Chiriac, dr. Lucian Munteanu, dr. Alexander Rubel (Iași), dr. Ștefan Honcu, dr. Sever-Petru Boțan. Dr. George Bilavschi și dr. Adrian Adamescu (Galați) pentru sprijinul acordat.

Pentru ultimele descoperiri și interpretări arheologice din Dobrogea sudică și mai ales pentru cele dintr-un sit emblematic pentru Moesia – Durostorum – am primit sprijinul domnului Dan Elefterescu (Călărași), un excelent cunoscător al antichităților locale.

Lista bibliografică a lucrării de față ar fi cu siguranță mai scurtă și lipsită de unele titluri esențiale dacă nu am fi primit sprijinul domnilor dr. Sever P. Boțan (Iași), Prof. univ. dr. Bernd Päffgen, dr. Martina Pauli, drd. Max Fiedelring, (München) și dr. Christian Miks (Mainz) care ne-au furnizat cu generozitate numeroase titluri. Accesul la o serie de materiale din depozitele MINA Constanța mi-a fost oferit cu generozitate de către dr. Radu Petcu, Dr. Gabriel Talmațchi și dr. Gabriel Custurea.

Pe parcursul unui stagiu de cercetare derulat la Sofia am beneficiat de sfaturile Prof. univ. Dr. Kostadin Rabadjiev pentru care îi mulțumesc (Sofia). Mulțumiri deosebite merită asistența acordată de către Prof. univ. dr. Lyudmil F. Vagalinski (NAIM-BAS, Sofia). Elina Mirčeva, MA, dr. Valeri Yotov și Prof. Alexander Minčev (Varna) au fost interlocutori plini de idei și generoși cu informațiile inedite. Datorită încrederii lor am avut rara posibilitate de a studia complet colecția de artefacte dedicate producției locale din Odessos și hinterlandul său, alături de accesul la impresionanta bibliotecă a Muzeului. Mulțumită sprijinului doamnelor Darina Mirčeva, Dimitrinei Enčeva și a dr. Dobri Dobre (Kavarna) am avut acces la colecția Muzeului din Kavarna și, în particular, la materialul arheologic descoperit la Bizone și în așezările romane târzii de la Bjala și Yalata. Sprijinul oferit de dr. Yoto Yotov (Dobrich/Burgas) mi-a permis cunoașterea materialului din depozitele muzeului menționat și observații asupra materialului din necropola de la Kragulevo și nu numai. Un gând de recunoștință se îndreaptă către dr. Alexander Harizanov (Sofia) pentru sprijinul bibliografic oferit și discuțiile privind caracteristicile tipologice ale cuptoarelor moesice.

Mulțumiri speciale merită și ajutorul primit de la Prof. univ. dr. Piotr Dyczek, dr. Martin Lemke, dr. Krzysztof Domzalski, drd. Karolina Trusz (Varșovia) constând în bibliografie recentă și informații oferite cu generozitate privind cercetările expediției poloneze la Novae. Colaborarea cu Prof. univ. dr. Maurizio Buora (Udine) s-a concretizat într-o serie de articole comune, dar și în împărtășirea experienței domniei sale de mai mult de 40 de ani în domeniul metalurgiei, sticlăriei și materialelor de construcție antice din nordul Italiei. Aprofundarea problemelor privind producția materialului tegular, organizarea atelierelor și bibliografia recentă asupra subiectului nu ar fi fost posibilă fără sprijinul dr. Renate Kurzman (Dublin) și a dr. Peter Warry (Reading).

La Tulcea am primit un ajutor important de la doamnele Adina Ailincăi, Camelia Geanbai, Camelia Kaim (ICEM). Discuțiile cu Dr. Florin Topoleanu (Tulcea) mi-au permis aprofundarea unor aspecte referitoare la ceramica romană și romano-bizantină și accesul la descoperirile arheologice mai vechi din nordul Dobrogei.

Nu în ultimul rând, îmi face deosebită plăcere să amintesc sprijinul necondiționat al prietenilor dr. Marian Mocanu, dr. Dorel Paraschiv (Tulcea) în multe aspecte legate de activitatea științifică, pentru discuțiile și sfaturile acordate, modalitățile concrete de abordare a subiectului, sprijinul metodologic și completarea bibliografiei necesare demersului nostru.

Sfaturile și ajutorul oferit de către cercetătorii amintiți au fost un factor important în eliminarea multor greșeli, iar abordarea critică și excelenta cunoaștere a istoriei și arheologiei provinciale romane de către aceștia ne-au permis să ne revizuim unele dintre opiniile exprimate inițial. În final, rezultatele obținute sunt, în totalitate, responsabilitatea autorului.

TEMĂ, OBIECTIVE, METODE, SURSE

a) Tema

Cercetarea artizanatului în Moesia Inferior, chiar dacă în premieră pentru provincie, nu poate face abstracție de liniile directoare stabilite în câmpul acestui aspect particular al economiei romane în diferite regiuni ale Imperiului. Trebuie subliniat faptul că, dacă economia romană este deja de aproximativ șapte decenii câmpul de bătălie între curentele „modernist”, respectiv „primitivist” referitoare la caracteristicile acesteia, subiectul este reflectat prea puțin în abordările privind artizanatul în provincii. Ca o remarcă introductivă am atrage atenția asupra fragilității datelor în ceea ce privește producția locală. Aspectul a fost, în general, eludat sau discutat succint, situație care se reflectă în rarele studii care au abordat tema. Importanța analizei producției de origine locală în contextul mai larg, al studierii economiei romane, nu poate fi neglijată.

Limitele cronologice și spațiale ale lucrării sunt caracteristici definitorii ale studiului de față care necesită o explicare concretă. Ne-am propus abordarea artizanatului pe întreg teritoriul provinciei Moesia Inferior ― [Harta 1] în intervalul dintre a doua jumătate a secolului I p.Chr. și până la sfârșitul secolului III p.Chr., atunci când modelul politic și organizatoric al Principatului este părăsit în favoarea Dominatului. Schimbarea, politică prin excelență, resimțită mai puțin în provincii, a avut un impact minim în planul artizanatului local. Odată cu raidurile gotice din a doua jumătate a secolului IV p.Chr. va fi atins un moment de răscruce în linia evolutivă a producției locale prin distrugerile provocate așezărilor și întreruperea activității unor centre care au avut ateliere înfloritoare.

Depășirea cadrului teritorial al segmentului românesc al Dobrogei și extinderea analizei noastre în limitele provinciei romane Moesia Inferior (nordul Bulgariei) a amplificat atât bibliografia folosită, cât și posibilitățile de interpretare. Limitarea la teritoriul Dobrogei, mult folosită în trecut, dar și mai recent, însemna o abordare segmentară ce implică riscuri la nivel interpretativ. Așadar, pe aceste considerente am urmărit explicarea activităților meșteșugărești între Gurile Dunării, în nord, Haemus Mons în sud, Pontus Euxinus la vest și râul Ciabrus spre vest.

În același timp, secvența cronologică a fost extinsă pe alocuri dincolo de „granița” secolelor III/IV p.Chr., mai ales în acele cazuri particulare care implicau instalații datate general, în perioada romană târzie. A fost un proces necesar și în cazul subcapitolelor dedicate instalațiilor de ardere a ceramicii care păstrează caracteristici comune unor perioade cronologice ample.

Am subliniat cu varii ocazii influența largă a aspectelor vizând economia romană asupra cercetării civilizației romane în ultimele decenii și implicațiile profunde pe care le are studierea artizanatului în urmărirea proceselor economice dezvoltate în Antichitate. La fel cum în cazul schimbărilor sociale, factorii politici, economici și culturali sunt prioritari și dominanți, în cazul stabilirii originii artefactelor și modurilor de producție este necesară o analiză atentă a istoriei evenimențiale în perioada propusă, a politicii demografice duse de autorități (fondări ale unor noi orașe, colonizări ale unor grupuri etnice/dislocări de populații).

b) Obiective

Obiectivele urmărite pe parcursul lucrării constituie un argument și o pledoarie totodată, în favoarea concentrării eforturilor specialiștilor asupra materialului arheologic, singurul în măsură să contribuie de o manieră hotărâtoare la progrese importante și constante în domeniul producției regionale în Imperiul Roman.

Realizarea unei analize de detaliu asupra artizanatului în Moesia Inferior este tributară unei largi varietăți de surse și posibilități de interpretare. Tratarea tuturor acestora aspecte și corelarea lor cu situațiile existente în provinciile romane este obiectivul primordial al încercării noastre. Dintre subiectele pe care am considerat absolut necesar să le tratăm în paginile de față, cele privind centrele de producție, varietatea produselor și cronologia atelierelor sunt cele mai importante.

Într-o anumită măsură, încercarea noastră a depășit cadrul strict arheologic și, acolo unde a fost posibil, am încercat să corelăm structurile productive antice cu situații mai apropiate de timpul nostru. Un exemplu sugestiv ar fi translarea situației acelor eluzivi artizani itineranți și paralela oferită de situația din perioada pre-industrială din multe părți ale Europei. Din aceeași perspectivă am încercat să abordăm și unele procedee ieșite din „canoanele” autorilor antici sau în afara viziunii comune de până acum. Un exemplu sugestiv în acest sens ar fi ralierea (cu toată reținerea datorată modelului teoretic propus) la ipoteza lui J.P. Adam privind producția cărămizilor în afara unei instalații (cuptor) propriu-zise.

Obiectivul final al studiului de față nu a fost cel de a încerca o prezentare sistematică, pe baze tipologice, a materialului arheologic de origine moesică. Această încercare ar depăși posibilitățile unei singure lucrări prin multitudinea evaluărilor necesare unui asemenea demers și datorită spectrului larg al descoperirilor. Obiectivul primordial a fost, stabilirea centrelor de producție, mediul în care au fost dezvoltate, cronologia și caracteristicile principale ale materialelor produse.

Difuziunea produselor reprezintă, din punct de vedere metodologic, dificultatea majoră în realizarea demersului nostru. Este evident, în contextul actual al cercetărilor arheologice, că principalul obstacol rezidă în lipsa studiilor de sinteză, extinse la nivelul întregii provincii, asupra materialelor arheologice. Dintre cele patru aspecte caracteristice difuziunii propuse de noi (locală, regională, intra-regională și inter-provincială) am putut surprinde în rare cazuri unele dovezi concludente privind răspândirea unor produse, în particular forme ceramice. În cele mai multe cazuri, însă, informațiile sunt insuficiente pentru realizarea tabloului general al difuziunii produselor aparținând officinae-lor moesice.

În ultimele decenii s-au făcut pași importanți în lămurirea unor aspecte controversate din domeniul producției romane, dar suntem încă departe de elucidarea tuturor aspectelor mai puțin cunoscute. Faptul că nu toate posibilitățile de interpretare au fost epuizate este un minus pentru lucrarea de față și autor, dar am încercat să avizăm cititorul acolo unde demersul nostru nu s-a concretizat într-o formă care să permită o serie de considerații de factură finală sau măcar preliminară. Asupra acestor chestiuni numai publicarea vechilor cercetări, introducerea de noi materiale în circuitul științific și fluxul constant de idei rezultat în urma noilor cercetări arheologice pot avea o influență covârșitoare. Nu avem nici o îndoială că aceasta este calea de urmat și sperăm că multe dintre aspectele abia atinse în studiul de față vor fi aprofundate pe măsura dezvoltării de noi cercetări arheologice. Altfel spus, utilitatea lucrării prezente ar fi certă dacă ar permite altor cercetători aprofundarea unor capitole specifice și ar constitui punctul de pornire al unor noi sinteze asupra subiectului și al unor aspecte complementare acestuia.

c) Metode

Adaptarea și complementaritatea trebuie să fie elementele definitorii ale metodelor folosite în cazul unui demers precum cel propus în paginile următoare. Nu în ultimul rând, metodele trebuie să fie compatibile și să conducă în final la o viziune de ansamblu coerentă asupra artizanatului la Dunărea Inferioară. Abordările propuse sunt comune arheologiei și vizează în primul rând analiza comparativă care poate fi folosită la stabilirea influențelor care au stat la baza apariției și evoluției unor materiale arheologice variate sau pentru stabilirea caracteristicilor care conduc la ideea originii comune a unor produse. În cazul ceramicii este cunoscută influența exercitată de centrele gallice și renane asupra ceramicii imitată în atelierele moesice. Nu în ultimul rând, se poate menționa faptul că unele caracteristici stilistice comune au condus, inclusiv în Moesia, mai ales în domeniul istoriei artei, la stabilirea unor centre de producție pentru o gamă variată de produse: stele, sculptură majoră, bronzuri figurate, etc. În descrierea ceramicii am aplicat metoda comparativă pentru reliefarea particularităților urmărind analogiile cu vasele de proveniență nord-pontică, microasiatică și din provinciile vestice ale Imperiului. Metoda a fost necesară pentru stabilirea influențelor asupra ceramicii locale, dar și pentru înțelegerea originii unor forme ceramice precum „Pontic sigillata”, apărută în contextul penetrației produselor atelierelor italice în Bazinul pontic.

Posibilitățile de interpretare a rezultatelor cercetărilor arheologice folosite în lucrarea de față depind și de aplicarea corectă a metodei statistică și a metodei cantitativă, utile pentru observarea concentrației de material arheologic de factură similară sau apropiată într-o anumită regiune. Analiza unor cazuri particulare cu densități masive de obiecte cu asemenea caracteristici poate contribui la individualizarea cu succes a unor ateliere/centre de producție.

Cartarea punctelor cu descoperiri este o metodă complementară celor amintite mai sus și reprezintă o posibilitate care poate oferi o serie de date interesante referitoare la repartiția geografică la nivelul orașului, teritoriului acestuia sau provinciei, a activităților meșteșugărești, varietății acestora și aprofundarea relației dintre centrul urban și teritoriul acestuia.

d) Surse

În condițiilor acumulărilor științifice actuale, o problemă complexă, cum este aceea a artizanatului antic, nu poate fi abordată într-un mod minimalist și lăsată pe seama unei singure categorii de surse. Astfel, am ales o îmbinare a mai multor varietăți distincte, potențiale dovezi în elucidarea unor aspecte mai puțin cunoscute din domeniul supus analizei noastre. Pe această linie, am avut în vedere asigurarea interdisciplinarității acestui studiu, asigurată prin utilizarea unor categorii diverse de surse:

ș Sursele arheologice primează fiind cele mai numeroase și importante pentru realizarea unei imagini coerente a producției locale la nivelul provinciei (producția locală a ceramicii, obiectelor din metal, sticlă, os, corn și a unora mai puțin cunoscute, precum producția textilă și de pielărie sau prelucrarea lemnului). Rezultatele obținute în urma analizei întreprinse sunt inegale din punct de vedere al consistenței datorită parcimoniei, în numeroase cazuri, a informațiilor pe care le-am avut la dispoziție.

ș Dintre sursele de ordin arheologic folosite, am încercat să ne axăm pe cercetările arheologice propriu-zise și să folosim la maximum rezultatele acestora; accentul a căzut, firește, asupra artefactelor, în cazul cărora am urmărit aspecte precum caracteristicile morfologice care conduc spre un anumit grup/regiune/curent artistic.

ș Din aceeași categorie a surselor arheologice am încercat, în măsura posibilităților, corelarea datelor obținute în urma cercetărilor terestre cu informațiile oferite de arheologia nautică, un domeniu în plină expansiune în ultimele decenii. Această abordare a fost necesară pentru lămurirea unor aspecte privind difuziunea unor tipuri de produse în provinciile romane. Astfel, am încercat să stabilim unele relații între situația producției în Moesia Inferior și modul de obținere și desfacere pe căile maritime și fluviale ale unor produse (ceramică, marmură, materiale de construcție).

ș Sursele de ordin epigrafic au completat cu succes dovezile arheologice datorită informațiilor oferite privind existența unor artizani în provincie. Pe baza acestora am putut adăuga unele centre de producție necunoscute până în prezent sau în care nu au fost desfășurate cercetări arheologice. Nu în ultimul rând, merită remarcată contribuția extrem de importantă a epigrafiei la înțelegerea organizării artizanilor antici în collegia, posibilitate restrânsă, totuși, în provincia danubiană.

ș În paralel cu documentele oferite de arheologie am folosit – acolo unde am dispus de informații și situații care puteau fi extrapolate la Moesia – și sursele literare antice. Din păcate, acestea sunt opace în numeroase cazuri sau extrem de succinte atunci când prezintă procedee tehnice (fabricarea ceramicii, carierele și mineritul, activitatea metalurgică, procedeele de fabricare a sticlei) sau alte aspecte funcționale ale atelierelor antice.

ș Informațiile de ordin iconografic ne-au oferit informații interesante prin reprezentări de unelte pe monumentele funerare, procedee tehnice înfățișate pe diferite produse sau divinități protectoare ale unor collegia. Deși rare pe ansamblu, descoperirile amintite ne-au permis aprofundarea posibilităților tehnice ale romanilor, înțelegerea modului de producție ale instalațiilor antice, distribuția spațiului interior al atelierelor și planimetria acestora. Nu în ultimul rând, apariția unor divinități protectoare ale unor meserii (e.g. relieful lui Hercules saxanus din cariera de la Cernavodă, statuetele lui Vulcanus de pe limes-ul raetic) sunt un argument în favoarea unor nuclee productive situate în apropierea locului de descoperire al pieselor.

ș Analizele fizico-chimice au fost folosite (acolo unde am avut posibilitatea) în scopul stabilirii unor ateliere/centre de producție pe baza comparației între compoziția chimică a unor obiecte, mai ales din ceramică sau a structurii diferitelor roci care au fost folosite pentru stelele funerare, aediculae sau sarcofage. Rolul determinant al abordărilor fizico-chimice în stabilirea originii artefactelor a fost subliniat în numeroase rânduri, dar aplicabilitatea acestora, în lipsa unui program extins la scara provinciei, este redus. Cele câteva analize metalografice aplicate pe materialele din provincie nu oferă informații deosebite, deoarece sunt limitate cantitativ.

ș O sursă importantă în studierea artizanatului moesic ne-a fost oferită de contribuțiile privind istoria tehnologiei antice, originea și dezvoltarea procedeelor folosite în diferite ramuri ale producției. Subiectul poate părea la prima vedere limitat și prea puțin interesant în condițiile în care se poate observa un tradiționalism accentuat, păstrat secole de-a rândul în cazul a numeroase meșteșuguri. Cu toate acestea, subtilele schimbări în timp ale unor procedee și predilecția unor zone pentru anumite metode pot constitui circumstanțe hotărâtoare în stabilirea originii și cronologiei unor produse.

*

* *

Indiferent de metoda folosită, posibilitățile de interpretare au rămas tributare, în ultimă instanță, calității documentației și categoriilor de surse pe care le-am folosit. Sursele arheologice primează și a fost nevoie de o structurare a evidențelor în favoarea producției, în funcție de relevanța lor, în procesul documentării atelierelor locale.

I. Cuptoarele

Acestea sunt principalele „documente” arheologice care pot demonstra, dincolo de orice dubiu, prezența unor ateliere de producție a ceramicii, coroplasticii, pentru reducerea sau prelucrarea metalelor și a materialului vitric. Fără a devansa discuțiile din paginile următoare, dorim să subliniem persistența tradițiilor anterioare în ceea ce privește structura internă a instalațiilor romane. Acesta este unul dintre motivele pentru care este dificil să realizăm o diferențiere cronologică între cuptoare pe baza caracteristicilor constructive.

Totodată, se cuvine menționat faptul că în Moesia Inferior sunt întâlnite instalațiile tipice lumii romane, cu planuri rectangulare, circulare, ovale, în formă de stea sau eliptice. Așadar, nu se poate vorbi de un decalaj tehnologic între această provincie periferică și centrele occidentale, mai bine cunoscute. Există, totuși, un dezechilibru între cele două zone geografice în ceea ce privește dimensiunile și frecvența atelierelor, o situație datorată întrucâtva și cercetărilor arheologice, mai numeroase în provinciile vestice. Centrele de la Butovo, Hotnitsa și Pavlikeni constituie o pledoarie în favoarea acestei afirmații.

În cazul producției sticlei putem aprecia că instalațiile sunt mai simple și au dimensiuni sensibil reduse, în conformitate cu necesitățile procesului tehnologic axat pe prelucrarea sticlei brute și obținerea produselor finite. Această afirmație este valabilă, desigur, numai în cazul atelierelor secundare, deoarece lipsesc dovezile privind existența unor ateliere primare.

Cuptoarele pentru arderea ceramicii și, în special cele folosite pentru arderea materialelor de construcție, au dimensiuni sensibil mai mari. În Moesia am identificat o serie de situri în care au fost cercetate arheologic instalații de arderea a materialului tegular, dar există informații suplimentare privind existența altor cuptoare, insuficient documentate sau doar reperate în teren, precum General Praporgescu (comuna Cerna, județul Tulcea).

În categoria instalațiilor pentru reducerea și prelucrarea metalului pot fi surprinse, din punct de vedere funcțional și mai puțin din punct de vedere al caracteristicilor morfologice, trei variante principale: – cuptoare de îmbogățire a minereului (sau cuptoare de „prăjire”), cuptoare pentru reducerea minereului și cuptoarele-forje pentru prelucrarea nucleului brut obținut în urma reducerii.

II. Tipare și modele

Descoperirile de tipare sau modele, mai rare în provincie, constituie tot atâtea dovezi concrete în sprijinul producției locale datorită funcționalității inechivocă a acestora. Au fost folosite în producția ceramicii, în particular terra sigillata, a coroplasticii și a obiectelor din metal prin metoda „à cire perdue” sau a „formei pierdute”. Modelele pentru o serie de obiecte din metal sunt realizate în majoritate din plumb fără să cunoaștem cu siguranță motivul. Printre explicațiile posibile se impune cea care are în vedere ușurința de turnare și finisare a obiectelor.

III. Rebuturile, deșeurile și produsele semi-finite („Halbfabrikate”)

Acestea sunt un alt element important în definirea producției unor ateliere. Contribuția acestora la rafinarea cronologiei unor tipuri este importantă în condițiile în care descoperirea lor frecventă în contexte închise (gropi menajere) permite o datare strânsă.

IV. Depozitele

Acestea constau de obicei din produse similare sau eterogene grupate spre a fi vândute sau refolosite. În cazul obiectelor din metal, în multe cazuri acestea sunt fragmentare sau au evidente deficiențe și sunt destinate retopirii, datorită costurilor mari de obținere a metalului în lumea antică. În general, descoperirea acestor depozite pledează în favoarea unei producții locale deși, în unele cazuri, se poate invoca și funcția intermediară (de tranzit) a depozitului, obiectele putând fi comercializate mai departe.

V. Documentele iconografice

Au un rol important în lămurirea planimetriei atelierelor prin reprezentările acestora, a inventarului folosit în producție și a varietății obiectelor produse. Importanța acestor documente „vizuale” – basoreliefuri, statuete, bronzuri figurate, reprezentări pe sarcofage, opaițe sau alte tipuri de suport – la nuanțarea informațiilor privind producția antică și nu numai, a fost subliniată în repetate rânduri. În provincie am aminti numai exemplul de la Marcianopolis unde, pe un sarcofag, erau reprezentate o serie de unelte care au fost corelate cu activitatea unor pietrari, în opinia lui A. Angelov, sau bronzieri/aurari în opinia noastră.

Documentele iconografice care pot fi aduse în sprijinul prezenței unor pietrari și lapicizi antici în Moesia Inferior se reduc la reprezentarea lui Hercules saxanus din cariera de la Cernavodă, reprezentare a cărei cronologie și chiar valențele spirituale au fost contestate recent. Pe această cale se pot aprofunda și o serie de aspecte privind tehnologia antică. Unul dintre exemple este posibilitatea reconstituirii sistemelor de construcție ale acoperișului antic după unele sarcofage, deși în sprijinul acestei metode se poate apela direct la descoperirile arheologice precum cele de la Paestum sau Herculaneum unde s-au păstrat in situ acoperișurile la unele dintre clădiri.

VI. Semnăturile artizanilor

Numele unor artizani sunt ceva mai bine reprezentate în provincia Moesia Inferior. Cei mai numeroși sunt lapicizii care semnează o serie de monumente sau sunt amintiți în incripțiile descoperite la Capidava, Seimeni, Vadu, Vâlcele, Callatis, Ulpia Oescus, Kunino (în regio Montanensium). Sculptorii sunt mai rari, pe măsura meșteșugului lor, iar distribuția în teritoriu se reduce la marile centre precum Callatis, Montana, Novae, cu o singură excepție, cea a lui Φοίβος Νικομδεύς care semnează un relief descoperit în peștera „La Adam”, de la Gura Dobrogei.

Documentele epigrafice care menționează bronzieri (toreutes, χαρκεύς) sau populații al căror nume este asociat cu mineritul sunt mai rare, fără ca această situație să constituie un caz specific Moesiei. Câteva inscripții prezintă informații prețioase despre o serie de artizani cărora li s-a perpetuat numele peste veacuri. Este cazul lui Dôrion, χαρκεύς Kρήτης ce activa la Callatis, a lui Valerius, un χαρκεύς menționat pe o inscripție descoperită la Pliska sau a unui Pudentinus, argentarius la Montana. Bessi, mineri prin excelență, sunt menționați în izvoarele literare [Ovidius, Trist. III, 10, 5] sau în cele epigrafice, în vici Quintionis și Ulmetum. Semnăturile sunt mai frecvente pe vesela din bronz pe care numele unor producători sunt incizate prin inscripții punctiforme, în formă abreviată. Un exemplu clasic în acest sens ne este oferit de descoperirea fortuită de la Dervent unde unul dintre vasele descoperite avea inscripția M. Vlpivs Eufrates fecit in Circo Flaminio, dovadă grăitoare a relațiilor comerciale dintre provincie și Urbs.

Ștampilele au o contribuție majoră în procesul de amplasare teritorială a figlinae-lor pentru producția materialelor de construcție. În ultimă instanță, acestea reprezintă singura soluție viabilă, alături de analizele petrologice, care poate fi folosită în definirea unor aspecte geografice, cantitative și cronologice în cadrul producției romane de materiale de construcție. Potențialul lor în clarificarea unor probleme economice și prosopografice a fost sesizat demult, odată cu includerea mai multor mii de ștampile în CIL XV, dar și în numeroasele studii ulterioare dedicate ștampilelor de pe materiale, emblematice fiind cele care discutau situația din Urbs și împrejurimi.

În multe cazuri, ștampilele au clarificat unele chestiuni obscure, dar în mare, modul de comercializare și difuziune a produselor unui anumit atelier rămâne încă un subiect dificil de elucidat și, în final, un subiect de speculații. Este cazul provinciei Moesia Inferior unde informațiile sunt în numeroase cazuri criptice iar cercetarea prezintă multe lacune, în special la nivelul prezentării rezultatelor, rămase în multe cazuri inedite. La Topolog, caracteristicile pastei cărămizilor, tegulelor și olanelor sunt asemănătoare dar ne aflăm în prezența unei instalații care a funcționat probabil, un timp scurt iar materialul a fost adunat din aceeași zonă redusă – cuptorul, respectiv depozitul și groapa de rebuturi. În schimb la Horia, în vechiul lot provenit din cercetările lui V.H. Baumann, prezentat sumar de autor și, ulterior, de Emilia Doruțiu-Boilă, am remarcat o uniformitate clară a pastei și texturii tegulelor, deși materialele par să provină din două sau chiar trei ateliere distincte.

VII. Uneltele

Uneltele specifice anumitor meserii sunt mai bine documentate în cazul artizanatului metalelor și în cel al pietrarilor. În acest ultim caz, am aminti două unelte descoperite la Marcianopolis. Creuzetele pentru turnatul metalelor și al sticlei constau în vase de dimensiuni mici și medii, cu gură largă și buza prevăzută cu un sistem de scurgere. Temperaturile ridicate și metalul topit datorită căldurii extreme a fuzionat cu pereții vasului, rezultând astfel un tip de glazură groasă. În provincie au fost descoperite fragmente aparținând unor astfel de recipiente la Novae/Svishtov, Nicopolis ad Istrum/Nikjup, Durostorum – Ostrov-Ferma 4. Sigillia sunt instrumentele folosite pentru ornamentarea ceramicii și sunt cunoscute exemplare în diferite situri ale provinciei. Au forme diverse și au fost realizate din diferite materiale (bronz, os, piatră, lut).

VIII. Analizele fizico-chimice (metalografice, petrografice)

Analizele asupra produselor din diferite situri și compararea datelor astfel obținute cu cele din regiuni diferite sunt soluții viabile în delimitarea produselor specifice unei regiuni, respectiv atelierelor locale, cu mențiunea că ar trebuie extinse la nivel de provincie și nu doar la obiectele descoperite în unele situri. Din păcate, în cazul metalului, datorită topirilor succesive și amestecului frecvent de obiecte cu origine diferită apar în multe cazuri discrepanțe care dovedesc limitele acestei metode. Noi elemente, precum analiza atentă a descoperirilor arheologice din metal, sticlă, cartarea și extinderea cunoștințelor prin studierea geologiei provinciei pot fi complementare analizelor metalografice și pot deschide noi direcții în stabilirea zonelor de reducere și prelucrare a minereurilor. Un bun exemplu de analiză petrografică în provincie este furnizat de cercetările interdisciplinare asupra carierei de la Hotnitsa care au permis observații asupra produselor și ariei de distribuție a materialului litic în nord-estul provincie, pe linia Dunării, la Nicopolis ad Istrum, Novae, Pavlikeni, Iatrus și poate mai departe.

IX. Analiza stilistică

Analiza stilistică și unitatea de formă care poate fi surprinsă în rândul unor produse poate conduce spre delimitarea unor ateliere locale. Metoda este perfectibilă și implică uneori riscuri serioase. În general, există tendința de a atribui atelierelor locale produsele de o calitate inferioară, fără valoare artistică sau cu defecte, ignorând evidența care atestă asemenea produse și în arii cu tradiție în fabricarea unor produse de o calitate excelentă.

O anumită unitate de formă sesizată la nivelul unor materiale cu origine diferită se poate explica prin diferite moduri. În afară de imitații ale unor produse ajunse pe căile comerciale din atelierele de origine situate în provincii îndepărtate sau mobilității persoanelor, unul dintre factorii deosebit de importanți în vehicularea produselor și ideilor a fost armata romană care deținea în cadrul aparatului auxiliar și artizani, de la zidari sau tâmplari, la bronzieri și fierari, conduși de un praefectus fabrum. Caracteristicile comune pieselor dintr-o anumită regiune constituie un argument suplimentar în definirea unor ateliere locale și în procesul de analiză a diseminării producției acestora. Neajunsurile acestei metode sunt valabile în cazul tuturor metodelor formale care implică subiectivismul cercetătorului.

Nu în ultimul rând, circulația modelelor și tendința generalizată în perioada romană de preluare și adaptare a unor modele de largă circulație în epocă îngreunează delimitarea pe baze tipologice și iconografice a produselor comune unei anumite regiuni. În practică, sunt dificil de surprins toate elementele care demonstrează fără dubiu producția, spre exemplu, a unei officina vitraria (materialul primar, rebuturi și/sau produse în curs de prelucrare și, în sfârșit, produse finite), cu atât mai mult cu cât în zona danubiană dispunem de informații mai complete pentru atelierele din perioada medievală timpurie, precum cele de la Pliska sau Preslav, în funcțiune în secolele IX-X p.Chr. Tot în categoria produselor comune unor arii largi putem menționa trei figurine (crepundia) destinate ritualurilor funerare descoperite într-o serie de morminte de epocă romană din zona necropolei tracice de la Kragulevo [Dobrich], cu analogii apropiate la Tomis.

Calea analizei stilistice a fost urmată recent și în domeniul monumentelor arhitecturale, dar rezultatele nu au condus la o diferențiere concretă a produselor locale de cele din import decât în rare cazuri. Atelierele locale apar începând cu a doua jumătate a secolului I p.Chr. și sunt plasate în mediul militar.

X. Evoluția caracteristicilor morfologice

Această abordare a dovedit că evoluția caracteristicilor morfologice a constituit un indice în favoarea stabilirii cronologiei și/sau atelierelor pentru o serie de materiale arheologice. Astfel, plecând de la o analiză atentă și comparată asupra tegulelor și cărămizilor din diferite situri sau regiuni, cercetători precum M. Jeremić sau M. Feugère au susținut diferite metode și criterii referitoare la evoluția dimensiunilor acestora. Studiind tegulae-le din aproape 40 de situri, ultimul autor amintit a sesizat o descreștere a dimensiunilor în timp, începând cu perioada augustană, când dimensiunile sunt cele mai mari, pentru ca până în secolul VI p.Chr. să scadă constant. Recent, pentru același tip de material de construcție descoperit în Britannia a fost propus ca element de diferențiere tipologică și martor al evoluției temporale forma marginilor și modul de decupare a acestora.

Din punctul nostru de vedere, variațiile înregistrate în evoluția dimensiunilor tegulae-lor și cărămizilor romane constituie „abateri” de la canonul vitruvian datorate în mare măsură artizanilor și exigențelor de construcție înregistrate în diferite provincii. Nu poate fi exclusă și perpetuarea unor procedee și dimensiuni „normale” pentru regiunile cărora le aparțineau soldații și meșteșugarii care realizau materialele, diferite de la o zonă la alta. Important de subliniat este faptul că orice schemă sau histogramă realizată pe baza informațiilor dintr-o regiune anume și impusă ca tipar general pentru evoluția dimensiunilor materialelor de construcție romane nu este relevantă, deoarece nu ține cont de particularitățile locale.

Capitolul I. CADRUL NATURAL. STADIUL CERCETĂRILOR

1. Geografia provinciei și resursele minerale

Cadrul geografic aferent investigației noastre este unitar și se înscrie arealului determinat geografic de Pontus Euxinus, Haemus Mons și Danubius. Pentru teritoriile care ne interesează, această perioadă este marcată de numeroase transformări politice, economice și în planul vieții spirituale, în urma procesului de implementare și consolidare a civilizației romane. Caracterizarea geo-morfologică a regiunii este extrem de necesară pentru înțelegerea factorilor care și-au lăsat amprenta asupra zonelor de producție și au favorizat apariția și dezvoltarea artizanatului local.

Geomorfologia. Relieful major al provinciei este divizat între masivele Munților Stara Planina (Haemus Mons) și depresiunea Dunării de Jos, o zonă fertilă și joasă situată între munții amintiți și lanțul Carpaților. Altitudinile în această parte sunt reduse și variază între 200-300 m. Ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră prezintă micro-forme diverse; structura geologică este de o mare diversitate și oferă premisele unor bogate resurse pentru comunitățile umane. Cursurile de apă își au originea în Munții Balcani (una dintre excepții este Iskăr care izvorăște din Munții Rila) sau în podișul Dobrogei centrale și au văile orientate fie de la sud spre nord, fie spre de la vest spre est. Râuri precum Vit, Lom, Osam, Iskăr, Jantra, Ogosta au creat în sud vaste platouri pe care a fost favorizând apariția și dezvoltarea așezărilor. În nord, cursurile unor râuri precum Taița, Telița sau Slavele străbat podișurile dobrogene formate din diferite roci dure și calcar. Munții Balcani se întind în provincie pe o distanță de 550 km și o lățime de 50 km ocupând practic întreg sectorul sudic. Văi adânci și trecători lungi fac legătura cu zonele mai joase ale Thraciei. Dintre acestea amintim Berkovitsa și Petrohan (1420 m), Teteven, Trojan și Shipka (1200 m).

Dobrogea este formată din platoul central, cu o serie de râuri care se varsă spre Dunăre, platoul estic și câmpia litorală, o fâșie îngustă de-a lungul coastei. Platforma Dobrogei de Sud este alcătuită din concrețiuni granitice și cristaline, fracturate; peste acestea s-au depus sedimente siluriene (argile, cuarțite), devoniene (gresii, marnocalcare), jurasice (calcare), cretacice (calcare, marnocalcare, gresii, conglomerate, etc.) și sarmațiene (marne, nisipuri, calcare, lacustre). Platforma Dobrogei centrale sau Podișul Casimcei are același fundament de șisturi cristaline mezo-metamorfice (micașisturi, amfibloite, cuarțite). Relieful este mai înalt și este format în partea superioară o pătură sedimentară din roci jurasice, în particular calcare, cretacice (pietrișuri) și sarmațiene (pietrișuri, nisipuri).

Spre nord sunt întâlnite patru arii geografice distincte: podișul Casimcei, Munții Măcinului, ultimele urme ale Munților Hercinici, podișul Niculițelului și cel al Babadagului. Delta Dunării este un teritoriu al schimbărilor și evoluției rapide a geomorfologiei, cu bălți, insule nisipoase și canale în continuă formare. Dealurile Tulcei înaintează adânc în Deltă unde peninsula Dunavățului este una dintre formele de relief majore, datorită formațiunilor triasice, gresii și cuarțite. Marele complex lagunar Razim-Sinoe-Golovița este ultima mărturie a marelui golf Halmyris.

Resursele sunt extrem de diverse și constau într-o gamă largă de minereuri de fier, argentifere, minereuri complexe, de baritină, roci pentru construcție întâlnite în toată provincia (fosforite, dolomite, diatomit, șisturi verzi, cuarțit, calcare) sau caolin. Aurul se află în zăcăminte de adâncime sau sub formă sedimentară în torenții din partea montană a provinciei, în sectorul sud-vestic. Vegetația era abundentă datorită climatului mai cald și umed în Antichitate. Solurile deosebit de bogate în câmpia joasă dunăreană permiteau cultivarea în bune condiții a unei varietăți de plante necesare alimentației.

Clima aparține sectorului temperat-continental cu influențe maritime în zonele de coastă și pe o fâșie interioară de-a lungul acestora. Regimul climatic general se caracterizează prin perioade de vară fierbinți, cu precipitații sărace sau medii și prin ierni nu prea reci, cu viscole și perioade de încălzire. Vânturile sunt puternice, în special în partea nord-estică iar ploile mult mai bogate spre vest, mai ales în zonele premontane și în câmpia Dunării.

2. Stadiul cercetărilor asupra artizanatului în provinciile romane
– o evaluare

Înainte de a începe prezentarea capitolelor constitutive ale lucrării este necesar să revedem o parte dintre studiile care au făcut posibilă finalizarea acestei lucrări asupra artizanatului moesic. Lucrările asupra producției locale au cumulat aspecte privitoare la instalațiile de producție și materialele produse din perspectivă arheologică și epigrafică în consens cu informațiile furnizate de izvoarele literare antice și cu ajutorul suplimentar oferit de arheologia experimentală și de studiile interdisciplinare.

Cercetările de sinteză asupra artizanatului în provinciile romane se poate spune că au început odată cu apariția lucrării lui M.I. Rostovtseff care a acordat în lucrarea sa asupra economiei romane un loc aparte activităților meșteșugărești. O importanță aparte prezintă lucrarea semnată de Helen Jefferson Loane asupra producției și comerțului Romei în perioada 50 a.Chr. – 200 p.Chr., tocmai în perioada marilor prefaceri și acumulări în evoluția societății romane. Progresul tehnologic în lumea antică a fost amplu dezbătut de M.I Finley în cele două articole publicate în „The Economic History Review” urmate de contribuțiile semnate de D.W. Reece, D. Lee și completările ulterioare aduse de K. Greene. Teza lui Finley care susținea un imobilism pregnant al tehnologiei antice cu repercusiuni directe asupra economiei romane aflate într-un blocaj ireversibil a găsit adepți și inamici. Dincolo de aceste modele teoretice propuse de autorii citați, contribuțiile lui H. Hodges, J.G. Landels, K.D. White și cele mai recente ale Serafinei Cuomo au analizat aspecte variate ale universului tehnologic greco-roman urmărind originea și evoluția unor procedee folosite în agricultură, cariere, meșteșugirile domestice, exploatarea resurselor de apă, inginerie și construcții, transport terestru și maritim, procesarea hranei, a textilelor, pielăriei, progresele în arta războiului și unele tehnologii sensibile, precum instrumentele de calcul a timpului, operațiunilor matematice, inventivitatea, etc. Același scop a fost atins printr-o serie de volume colective care au avut rolul de a oferi puncte de vedere diverse și de a acoperi o gamă mai largă de probleme.

Alison Burford pe baza complementarității surselor oferite de arheologie, epigrafie, a interpretărilor izvoarelor literare antice și iconografice a prezentat sintetic rolul artizanilor în societatea greacă și romană în variate ipostaze: ca artizani, membri ai societății sau relația artizan-patron și conceptele teoretice privind producția în Antichitatea clasică. Pe aceeași linie se înscrie volumul editat de J.C. Béal și J.C. Goyon unde sunt analizate fenomenele economice și sociale care au influențat producția meșteșugărească în provinciile vestice ale Imperiului, Italia, zona nord-pontică și în Egipt, rolul artizanilor în societatea romană, topografia și impactul activităților artizanale în evoluția unor orașe precum Trier, Bavay, Lyon, Tours, Pompeii. J. Ziomecki a abordat problema reprezentării artizanilor în perioada greacă prin analizarea reprezentărilor activităților productive pe vasele attice.

Atenția de care s-au bucurat diferitele aspecte ale artizanatului antic în ultimii ani s-a concretizat într-o serie numeroasă de studii și manifestări dedicate acestui subiect. M. Polfer remarca că la nivelul discuțiilor privind artizanatul în lumea romană există un dezechilibru în cadrul cercetărilor contemporane: problemele legate de distribuția teritorială a produselor sunt mult mai frecvent analizate decât activitățile artizanale propriu-zise. Fără îndoială, impulsionarea studiilor asupra artizanatului în lumea romană a avut la bază crearea în anul 1999 a proiectului CRAFTS – Structures, implantation et rôle économique de l’artisanat antique en Italie et dans les Provinces occidentales de l’Empire romaine – apărut în urma congresului organizat în anul 1999 la Erpeldange. Lucrările lui M. Polfer dedicate artizanatului din Gallia Belgica, cele ale sau ale Doinei Benea pentru Dacia au contribuit la o mai bună înțelegere a producției locale în dezvoltarea economică a lumii romane prin sublinierea particularităților și interdependenței intra și inter-regionale.

3. Stadiul cercetărilor asupra vieții economice și aspectele
privind producția locală în provincie

Viața economică, aspectele privind agricultura, comerțul, producția locală și importurile au constituit studii sau capitole în diferite lucrări dedicate arheologiei clasice în Moesia Inferior. Lucrările și studiile semnate de V. Pârvan, J. Weiss, V. Velkov, B. Gerov, R. Vulpe, E. Condurachi, R. Florescu, Al. Suceveanu, Ljuba Ognenova-Marinova, O. Bounegru, Margarita Tačeva au contribuit la aprofundarea problemelor legate de viața și evoluția economică a provinciei. M. Rostovtseff în lucrarea sa asupra vieții economice și sociale a Imperiului Roman inserează o scurtă prezentare și asupra vieții economice în Moesia Inferior și Thracia. Poate cea mai importanta contribuție monografica care tratează exclusiv acest subiect este semnată de Al. Suceveanu care analizează fenomenele care au stat la baza evoluției economice a sectorului de nord-est al provinciei. Autorul dedică în economia lucrării, un capitol special artizanatului pe care nu-l poate delimita, la nivelul informației de atunci, de produsele de import preferând să-l trateze alături de comerț.

Lucrările dedicate acestui subiect în provincia danubiano-pontică sunt reduse. Abia în ultimii ani pot fi notate o serie de lucrări care, alături de subiecte mai largi, au aprofundat, într-o anumită măsură, subiectul artizanatului moesic. Astfel, Mihaela Iacob a abordat relativ recent „producția locală de mărfuri” în cadrul unei lucrări care analizează rolul și locul provinciei în cadrul economiei Imperiului Roman. Pe parcursul unui capitol, autoarea a analizează succint producția ceramică, a materialelor de construcție, prelucrarea metalelor și fabricarea obiectelor din sticlă prin prisma unei bibliografii extinse.

Armata romană ca factor important în transformarea provinciei prin apariția și dezvoltarea producției atelierelor militare și a comerțului inter-provincial a fost analizată de către M. Duch. Producția ceramicii necesară trupelor cantonate în provincie, alături de cea a materialelor de construcție, producția sticlăriei, metalelor și a artizanatului textilelor au modelat imaginea unei interacțiuni complexe între producția atelierelor militare și a interconectivității acestora cu atelierele civile. Producția locală va compensa și, în multe cazuri, va înlocui importurile de produse necesare armatei romane, dar apariția atelierelor provinciale, în cele mai multe cazuri, apare mai târziu, în primele două decenii ale secolului II p.Chr. Recent, Agnieszka Tomas a discutat succint producția locală cu privire specială asupra orașului Novae și a regiunii apropiate. La sfârșitul acestei scurte introduceri putem afirmă, încă odată, că producția locală moesică a fost atinsă sectorial și secvențial, nevoia unei abordări unitare fiind evidentă. Istoriografia specifică fiecărui meșteșug va fi prezentată în rândurile următoare.

a) Producția metalurgică

În Moesia Inferior a fost mult timp eludată de numeroase lucrări de specialitate sau ignorată, o reacție care are la bază lipsa informațiilor privind prelucrarea metalelor în multe situri ale provinciei sau, atunci când informațiile existau, publicarea de multe ori succintă a acestora. Despre resursele minerale și exploatarea lor în provincie s-a scris puțin, iar baza ne este oferită de studiile semnate de E. Zah și Al. Suceveanu în Dobrogea, G. Alexandrov în aria Montanei.

Prezentarea rezultatelor cercetărilor asupra metalurgiei antice pe coasta vestică și în nordul Pontului se datorează Stanislawei Kołkówna și lui Michail Yu. Treister. Velizar Velkov a publicat importantul depozit de tipare din punctul „Izvora”, lângă Montana, a cărui discuție va fi reluată peste mai multe decenii de Ljuba Ognenova-Marinova. Tot un depozit, dar de data aceasta de matrițe pentru fabricarea plachetelor votive în tehnica „au repoussé”, a permis lui V.P. Vasilev discuții privind aceste descoperiri în Moesia și Thracia, alături de rolul funcțional al modelelor. La Novae, două depozite de materiale din bronz cu diferite funcționalități și caracteristici eterogene l-au condus pe T. Sarnowski spre ideea refolosirii metalului și mai ales bronzului în provincie, la fel ca într-o lungă serie de fabricae din mediul militar. Exemplul de la Novae este singurul atestat la ora actuală în mediul militar din provincie. Cercetările din ultimele decenii în situri precum Nicopolis ad Istrum sau Ostrov-Ferma 4, în teritoriul anticului Durostorum, au condus la înmulțirea considerabilă a informațiilor privind prelucrarea metalelor în provincie. Astfel, în siturile menționate au fost identificate creuzete, urme ale activităților legate de reducere minereului sau rafinarea „bureților” de fier, piese în curs de fabricare și rebuturi.

O mențiune specială merită instalațiile pentru reducerea minereului de la Telița și posibil Ulmetum; primele sunt cele mai complexe din provinciile danubiene iar mărimea sugerează o officina de dimensiuni mari, alături de prezența unor zăcăminte feroase importante, încă insuficient documentate în teren. Alte cuptoare, de data aceasta folosite ca forje pentru prelucrarea fierului au fost cercetate la Histria și aparțineau unui atelier cu o organizare complexă, în care este documentată prelucrarea fierului, bronzului și într-o oarecare măsură, a metalelor prețioase. O nouă etapă a fost depășită odată cu publicarea foarte recent a depozitelor de unelte romane și romano-bizantine de pe teritoriul Bulgariei. Fibulele din provincie au fost publicate într-o serie de lucrări, dar abia odată cu lucrarea Evgeniei Genčeva dispunem de o imagine de ansamblu asupra acestor artefacte în sudul provinciei.

În nord, pe segmentul Dobrogei românești, fibulele au fost prezentate atât într-o serie de monografii dedicate unor situri arheologice cât și în cadrul unor articole. Bronzurile figurate au fost printre primele categorii intrate în circuitul științific odată cu monografiile realizate de Ljuba Ognenova-Marinova și M. Irimia. Că subiectul a fost tratat inegal și segmentat, granițele politice actuale fiind linia de demarcație între cercetătorii români și bulgari s-a văzut în decursul anilor, odată cu publicarea unor noi piese, fapt ce a condus la sporirea considerabilă a numărului acestora în raport cu primele prezentări datorate cercetătorilor amintiți. Astfel, în ultimul timp P. Georgiev aprecia că numărul total al bronzurilor moesice s-ar ridica la 600 de piese fără să fie clar dacă cercetătorul bulgar a luat în calcul și bronzurile din nord-estul provinciei, din sectorul românesc al provinciei. Originea pieselor a fost studiată de G. Simion, P. Georgiev și de către autorul acestor rânduri, dar este încă dificil să ne pronunțam definitiv asupra acestui aspect, datorită mobilității artizanilor și „caietelor de modele” care asigurau difuziunea unor tipuri pe spații vaste.

b) Producția materialului vitric

Răspândirea uniformă și deplină a produselor din sticlă la scara întregului Imperiu constituie o dovadă concludentă a excelentelor rute și legăturilor comerciale în lumea romană. Numărul mare al recipientelor gallice nu i-au permis, totuși, lui M. Jean stabilirea unui criteriu sigur de datare sau o tipologie cursivă a pieselor, lucru care se va întâmpla, măcar parțial, abia cu apariția lucrării Clasinei Isings. Mult timp neglijată, amintită sumar în paginile unor monografii de sit sau articole de prezentare ale cercetărilor arheologice, sticlăria moesică nu a beneficiat de o prezentare unitară. Excepțiile sunt puține și merită cu atât mai mult semnalate. De o mare importanță a fost descoperirea unui atelier complet la Oescus, cercetat de Gergana Kabakčieva.

În aceeași măsură, cercetările de la Novae au prilejuit definirea celui mai important punct de producție a sticlei, în particular pentru perioada romano-bizantină, fără a exclude însă, și perioada anterioară. Pe litoralul vest-pontic, M. Bucovală a prezentat sticlăria descoperită în cursul cercetărilor de salvare efectuate cu prilejul lucrărilor edilitare din aria anticului Tomis, în diferite rânduri. Pe aceeași linie, Al. Minčev a alcătuit un corpus al tipurilor reprezentative, cuprinzând paharele și cupele, ceștile, cănile și „buteliile” descoperite pe litoralul pontic, în special în contextele funerare, la Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos, Messembria și Apollonia Pontica. În nordul Dobrogei, sticlăria romană a fost prezentată în special în contextul decoperirilor funerare din necropola tumulară a orașului Noviodunum și a teritoriului său, de la Carsium dar și din contextele târzii de la Topraichioi sau mai spre sud, precum la Iatrus. Recent, un lot reprezentativ pentru descoperirile nord-moesice a fost prezentat pe larg în contextul materialului vitric din provincie și din exteriorul acesteia.

c) Producția ceramică

Studiile asupra ceramicii au constituit unul dintre principalele obiective în direcția reconstituirii fenomenului economic în Antichitatea clasică greco-romană. De la observațiile primare asupra unor categorii funcționale, care vizau mai ales inscripțiile păstrate pe amfore dipinti, tituli picti, graffiti – sau numele acelor favtores pe ceramica de tip terra sigillata, ulterior, au apărut primele studii consacrate ceramicii, analizată din punct de vedere tipologic, în relație cu alte categorii de materiale dar și sub aspectul producției. Acesta din urmă este, probabil, cel mai dificil de stabilit, de multe ori formele ceramice fiind preluate și răspândite pe arii extrem de largi, pentru a mai putea constitui un vector determinant în atribuirea produselor unei anumite zone. Pe linia Dunării, amintim studiile de sinteză semnate de A. Opaiț și Fl. Topoleanu despre ceramica descoperită Halmyris.

La Noviodunum/Isaccea primele mențiuni ale unor obiecte ceramice se datorează lui Gh. Ștefan care în urma unor periegheze în zona carierei lui M. Flamm de la Isaccea, publică și o serie de opaițe. Cercetările de salvare din anii ’50 și ’70 au îmbogățit considerabil datele despre structura și topografia cetății dar ceramica romană continuă să rămână un material „adiacent”, neilustrat și în certă inferioritate în comparație cu cea medievală, mai bine analizată. În același timp, au avut loc cercetări în marea necropolă tumulară a cetății, au fost prezentate vase achiziționate de la localnici și din alte tone extramurane ale orașului. Începutul cercetărilor sistematice la Noviodunum în 1995 a adus și o schimbare la nivelul modului de prezentare a ceramicii; au fost prezentate importurile de terra sigillata și imitațiile locale (provinciale), opaițele și o sinteză privind ceramica locală pe baza descoperirilor din centru și teritoriu, care va fi discutată în capitolele ulterioare.

Telița a fost intens cercetată, împreună cu zonele învecinate; pentru ceramica descoperită amintim studiile publicate de V.H. Baumann asupra producției din officina de pe Valea Morilor, în punctul „La Pod” și cea descoperită la Frecăței, cu importante concluzii privind producția locală în nordul provinciei. Castrul roman de la Arrubium/Măcin, necercetat arheologic, a furnizat o serie de vase ceramice, din periegheze sau săpături de salvare, publicate relativ recent, în timp ce Troesmis/Turcoaia, unde au avut loc importante cercetări cu caracter de salvare în anul 1977, a beneficiat de publicarea in extenso a ceramicii romane timpurii, deosebit de importantă pentru zona nord-vestică a limes-ului provinciei. De la Beroe/Piatra Frecăței, majoritatea ceramicii publicată până în prezent provine din marea necropolă a așezării, în timp ce noile cercetări de după 1998 nu au condus la prezentarea într-o măsură mai mare a obiectelor ceramice descoperite. Cercetările de la Carsium/Hârșova, efectuate cu ocazia unor salvări, au condus la publicarea unor materiale într-o manieră diferită; astfel, dacă ceramica romană din zona necropolei tumulare a fost prezentată, importantele descoperiri din necropola plană a așezării sunt în continuare, inedite. Separat, au fost publicate o serie de materiale ceramice din aria așezării civile pe strada Revoluției și din teritoriul orașului, la Ghindărești. Din zona instalației portuare antice de la Capidava/Topalu și din „Sectorul V” au fost publicate unele loturi ceramice din cercetările mai vechi; recent, situl danubian a beneficiat de publicarea monografică a ceramicii de secol VI descoperită în „Corpul de gardă”. La Durostorum/Silistra, informațiile cele mai numeroase provin din teritoriul orașului, din așezarea civilă din zona Ostrov – Ferma 4. Dacă în zona extramurană a orașului există puține informații privind ceramica, mai ales pentru perioada romano-bizantină, la Ostrov există suficiente dovezi pentru a documenta una dintre cele mai intense activități de producție ceramică din Moesia Inferior. Aceste ateliere, prezentate în diferite ocazii, au fost descoperite pe malul Dunării, spre limita exterioară a așezării.

B. Böttger a publicat de-a lungul a patru decenii ceramica târzie dar, și o serie de vase de perioadă romană timpurie, descoperită la Iatrus/Krivina; ulterior, ceramica descoperită aici a fost publicată de S. Conrad . Cercetările de la Novae, Oescus și Montana au condus la o mai bună cunoaștere a ceramicii romane în regiune. În zona litoralului vest-pontic și în regiunile interioare ale acestuia, în orașe precum Histria, Tomis, Tropaeum Traiani, Marcianopolis, Odessos avem atestat un material ceramic variat ca factură, cronologie și arii de producție. Pentru Nicopolis ad Istrum/Nikjup și teritoriul său, în primul rând centrele de producție de la Pavlikeni, Pavlikeni – Vărbovski livadi, Butovo, Hotnitsa și Bjala Čerkva, dispunem de informații interesante privind producția locală și ariile de difuziune ale produselor.

Nu putem încheia această scurtă privire de ansamblu fără a menționa câteva lucrări de sinteză care au adunat materialul ceramic la nivelul întregii provincii sau doar a unor părți ale acesteia, cu profunde implicații asupra cunoștințelor noastre privind tipologia produselor, importurile și produsele officinae-lor provinciale. Un catalog al lucernelor din Muzeul Constanța poate fi considerat unul dintre studiile care au deschis drumul în studierea acestor obiecte în spațiul provinciei Moesia Inferior. Au urmat studiile Mariei Čičikova pentru opaițele de tip „Firmalampen” descoperite pe limes-ul danubian pentru ca în anul 1986, C. Iconomu să își susțină teza de doctorat dedicată opaițelor descoperite la Dunărea de Jos.

În afară de folosirea unei bibliografii complete pentru perioada respectivă, acestei lucrări trebuie să-i fie recunoscute meritele în stabilirea unei tipologii unitare pentru nord-estul provinciei, amplele analogii cu produsele din provinciile orientale și occidentale dar și, lucru deosebit de important pentru demersul nostru, realizarea, în premieră, a unui capitol fluent dedicat produselor locale. Metodologia stabilită este cu siguranță, în lipsa analizelor de pastă la scară mare, cea mai sigură posibilitate care poate fi folosită și în prezent. La scurt timp, această lucrare a fost urmată de cea a lui G. Kuzmanov pentru lucernele descoperite în Bulgaria iar mai recent, de monografiile dedicate orașelor Tanais și Chersones sau zonei pontice, în general.

A. Opaiț realizează una dintre cele mai complete monografii dedicată ceramicii unei provincii romane târzii; referirile sale ample la materiale edite și inedite din zona Dunării de Jos și analogiile cu restul Imperiului au impus această lucrare ca una de referință pentru ceramica târzie. Menționarea în cadrul studiului nostru nu este lipsită de importanță dacă avem în vedere analiza riguroasă a tipurilor ceramice de secol IV p.Chr. dar și conexiunile și urmărirea liniilor evolutive ale acestora din perioada timpurie. Deosebit de importante sunt discuțiile vizând materialul amforic din provincie și concluziile despre evoluția singurului tip de amforă mai bine atestat din punctul de vedere al producție în zona moesică – amforele de masă. În anul 2001 apare ediția în limba engleză a cărții lui P. Dyczek despre amforele din zona Dunării de jos cu privire specială asupra tipologiei – 38 de tipuri. Dacă lucrarea este un „manual” datorită modului de prezentare a materialului, structurii și bibliografiei, extrem de cuprinzătoare și adusă „la zi”, studiul lui Dyczek trebuie privit cu rezerve atunci când stabilește atestarea anumitor tipuri de amfore în provincie. Există numeroase tipuri încadrate greșit, cu arii de circulație zonale, atestate numai în anumite regiuni și înscrise provinciei Moesia, deși nu sunt ilustrate. Ultima sinteză dedicată amforelor din regiune se datorează lui D. Paraschiv.

Între dovezile privind producția coroplastică în Moesia Inferior merită amintite două descoperiri importante, aceea a unui atelier pentru asemenea produse în curtea hanului Stamatopol, rămas din păcate inedit cu excepția unei scurte mențiuni a lui V. Canarache, alături de o variantă redusă a lui Monte Testaccio din Roma, cu vase și teracote fragmentare, nu departe de punctul menționat anterior. Dacă se are în vedere că ambele zone se află în zona de extra muros a cetății, la o distanță redusă unul de celălalt și în apropiere de un al treilea în care au fost semnalate alte statuete rebutate, atunci se poate avansa ideea existenței în această zonă a unui complex artizanal orientat spre producția ceramică, în particular a teracotelor, în perioada elenistică. Din păcate pentru perioada care ne interesează, dovezile sunt mult mai rare, atât în acest oraș, cât și pe litoralul Pontic. În aceeași arie mai semnalăm două tipare descoperite la Tomis.

Unul dintre centrele pentru care producția locală nu poate fi pusă la îndoială este așezarea de la Ostrov – Ferma 4, din teritoriul orașului Durostorum, pentru care avem documentate produse finite alături de o serie de tipare, întregi sau fragmentare. O producție importantă sub aspectul intensității a fost înregistrată în centrele nicopolitane – Butovo și Pavlikeni fără să avem însă suficiente informații privind condițiile descoperirilor, planimetria atelierelor, producția sau specializarea unor officinae în această direcție.

Statuetele descoperite la Nicopolis ad Istrum au făcut obiectul unui studiu recent fără sa cunoaștem însă, exemple de tipare. La Histria sunt cunoscute o serie de figurine descoperite în decursul timpului, dar pentru epoca romană depozitul din punctul „Pescărie”, cu cele aproximativ 200 de piese întregi și fragmentare este emblematic.. Pe linia Dunării, statuete din teracota sunt menționate la Niculițel, Garvăn, Troesmis, Cerna sau Bărboși dar fără să cunoaștem existența vreunui tipar sau descoperiri într-un context care să permită definirea unei producții locale sigure.

Situația este mult diferită în zona nord Pontică unde au fost publicate in extenso teracotele din colecțiile unor muzee sau situri. În acest context trebuie semnalate contribuțiile semnate de M.M. Kobylina pentru Pantikapeum și Phanagoria, sau cele realizate de G.D. Šelov pentru Chersonesos, E.I. Levi pentru Olbia, I.B. Kleiman pentru Tyras, Berezan și Yalta, de I.D. P.F. Silanteva, I.D. Marčenko sau M.M. Kobylina pentru noile descoperiri de la Pantikapeum sau de I.D. Marčenko, T.M. Arsen’eva, A.K. Sorokina, I.L. Grač, A.K. Korovina, M.M. Kobylina, I.T. Kruglikova și Y.S. Krustkol pentru nordul Mării Negre, în general. Absența unei monografii dedicată teracotelor romane în provincie a fost suplinită recent prin susținerea în cadrul Universității din București a unei teze de doctorat cu acest subiect.

În spațiul vecin Moesiei Inferior, în provinciile Dacia și Thracia descoperirile privind elementele producției locale sunt mai bine documentate. Tiparele de la Apulum și Drobeta atrăgeau de timpuriu atenția lui V. Christescu în monografia sa dedicată vieții economice în Dacia cu mențiunea că autorul amintea încă de atunci faptul că centrele de producție ceramică în general dezvoltă în paralel și o producție adiacentă de coroplastică. Ulterior, tiparele pentru statuetele produse în centrele Daciei au fost reanalizate de N. Gudea în contextul mai larg al producției ceramice ca vector al vieții economice în provincie în timp ce importantul centru de la Romula și producția sa de figurine împreună cu instrumentele folosite (tipare) au fost publicate în ultimii ani. Descoperirile arheologice au fost prezentate recent, într-o sinteză dedicată producției de terracottae în Dacia.

Tot în ultimii ani, două mari centre au fost identificate în Thracia, la Philipopolis și Heracleea Sintica. În cadrul atelierului de la Philippopolis a fost surprinsă o organizare complexă, cu o serie de anexe cu rol special în fiecare dintre etapele procesului de fabricare: bazinul pentru pregătirea lutului, zona pentru modelarea și uscarea produselor alături de un cuptor; producția implica o gamă variată de materiale, de la ceramică de uz comun, la ceramică rituală și cu figuri aplicate în relief dar și lucernae sau terracottae. Atelierul de la Heracleea Sintica se remarcă însă, prin orientarea producției strict în direcția realizărilor coroplastice de o diversitate și calitate deosebite; repertoriul reprezentărilor este larg, de la măști tragice sau comice la statuete grotești, reprezentări dionisiace, satyri și reliefuri votive.

Bibliografia de specialitate referitoare la materialele de construcție, producția acestora și zonele de difuziune, fără a fi bogată, ne oferă un tablou viu al acestei „industrii”; sintezele dedicate atelierelor din Britannia, Italia, Gallia sau Pannonia (în particular Sirmium) ne-au oferit importante dovezi privind organizarea și producția materialelor de construcții. Atelierele din Dacia au fost integrate circuitului științific odată cu publicarea cuptorului de la Sarmizegetusa deși, anterior, au fost prezentate ștampile pe cărămizi și tegulae din descoperirile mai vechi. Pe aceeași linie, D. Tudor alcătuia un repertoriu al ștampilelor din Oltenia menționând cu această ocazie și cele două cuptoare cercetate până atunci la Sucidava. În același timp sunt cercetate noi instalații la Orheiul Bistriței, Micia, Sarmizegetusa și, în paralel, sunt publicate materialele cu ștampilă din situri sau din colecțiile unor muzee sau diferite instrumente folosite în procesul de producție. Publicarea in extenso a ștampilelor a permis și o sinteză recentă dedicată atelierelor particulare.

Instalațiile moesice sunt relativ numeroase dar, în ceea ce privește metodele aplicate în cercetarea lor, asistăm la o varietate de procedee cu directe repercusiuni asupra calității prezentării și interpretării rezultatelor. Pentru un grup important de cuptoare deținem informații suficiente privind forma, produsele, cronologia, dar în numeroase alte cazuri, scurte mențiuni ne prezintă un tablou informațional redus. Cunoștințele privind modul de organizare locală și regională, piețele de desfacere, informațiile despre domini și personalul implicat în procesul de producție sunt slab reprezentate, de multe ori opace, cel puțin în cazul zonei în discuție; o soluție pentru clarificarea unor aspecte rămâne, în continuare, raportarea la situațiile existente în alte provincii și documentele epigrafice, corelate cu informațiile din izvoarele antice.

Reținem astfel, pe scurt, instalațiile cercetate la Novae (Švištov), în teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum – Bjala Čerkva, Butovo, Hotnitsa și Pavlikeni –, Guslar – „Glinata” (Tervel), Gorsko Ablanovo (Tărgovishte), Madara (Šhumen), Durostorum – Ostrov „Ferma 4”, Rasova (Constanța), Horia, Telița – „Livada maicilor”, „Mamia”, „Amza” –, Topolog – „Stejarul lui Dobrică” (Tulcea), Olbia (Oceakov). Cuptoare de epocă romano-bizantină au fost cercetate la Dunărea de Jos în situri precum Telița – „Valea Morilor”, Oltina, Tomis, Ulmetum, Voivoda iar altele sunt cunoscute în nordul Pontului, la Chersonesos și în restul Crimeei. De la începutul secolului IV p.Chr. încep să funcționeze și cele trei cuptoare excelent păstrate de la Kramolin (oblast Loveč). Situarea fortificației pe drumul dintre Melta și Nicopolis ad Istrum, nu departe de Butovo, Pavlikeni sau Hotnița se reflectă în dimensiunile și tehnica de construcție a instalațiilor, două cu perete median și 8 pereți laterali iar al treilea cu perete median și 12 pereți laterali.

Majoritatea studiilor dedicate producției de materialelor de construcție din spațiul moesic au avut în vedere, în special, aspectele privind figlinae-le militare pe baza mărcilor cu numele legiunilor și a trupelor auxiliare staționate în provincie. Rezultatele furnizate de cercetările arheologice – lateres, tegulae, imbrices, tubuli – au fost corelate cu informațiile istorice și epigrafice în relevarea ariilor de dispersie a trupelor și, implicit, în stabilirea atelierelor. Acest din urmă factor a contat mai puțin, în procesul de studiere a ștampilelor accentul fiind pus pe interpretarea temporală a mișcărilor de trupe intra provinciam și definirea sferelor de influență. Mărturiile epigrafice oferite de aceste materiale au permis formarea unei tipologii, în special pentru produsele cu ștampila Legio XI Claudia, în acord cu marea varietate a ștampilelor în diferite orizonturi cronologice.

Observații importante în demersul clasificării materialelor tegulare cu ștampile din diferite centre moesice au fost făcute într-o numeroasă serie de rapoarte arheologice sau monografii care au dedicat măcar câteva pagini acestui subiect; numărul mare și posibilitatea unor scăpări de ordin bibliografic, alături de spațiul redus care este alocat acestui capitol în cadrul lucrării de față, ne împiedică să le amintim exhaustiv. Oricum, este suficient, credem, să menționăm frecvența deosebită a ștampilelor, în special pe zona de limes danubian și în nord-vestul Pontului, adică în ariile cu o concentrare masivă de trupe și așezări fortificate.

Pași importanți în direcția alcătuirii unei tipologii și diferențierii cronologice a variantelor ștampilelor au fost parcurși odată cu studiile Margaritei Tačeva asupra ștampilelor cu sigla legiunii I Italica din Muzeul de la Șviștov, în contextul mai larg al descoperirilor de până atunci pe teritoriul Bulgariei. Contribuțiile Zlatozarei Morfova au avut în vedere atât ștampilele cu numele legiunilor cât și atelierele private în Bulgaria de nord și pe litoralul Mării Negre; au fost strânse mărturiile oferite de ștampilele de pe materialele de construcții în diferite centre ale provinciei și propuse, uneori în premieră, restituiri ale numelor producătorilor. R. Ivanov a prezentat, cu diferite ocazii, în special producția centrelor situate pe limes-ul danubian (nordul Bulgariei) cu privire specială asupra ștampilelor figlinae-lor militare. În lumina descoperirilor arheologice, autorul a consemnat ștampilele descoperite la Oescus (cu ștampila Legio I Italica și Legio XI Claudia) dar și în marile centre de la Novae, Nicopolis ad Istrum sau Durostorum.

Atenția de care s-au bucurat aceste așezări este dovedită de reluarea de către același autor într-o monografie – ulterior republicată împreună cu P. Donevski sub forma unui studiu – a informațiilor privind materialele de construcții în totalitatea lor, de la cărămizi și tegulae, până la tesserae pentru pavimente, tuburi de apeduct și mosoare („bobine”) de zidărie. Noi informații privind activitatea atelierelor tegulare au apărut constant, pe măsura dezvoltării cercetărilor arheologice și în strânsă legătură cu proiectele edilitare; această afirmație se aplică mai ales în cazul orașului Tomis și, la un anumit nivel, este simptomatică pentru starea de fapt în numeroase alte centre din Dobrogea și nordul Bulgariei. Tocmai profundele modificări urbanistice din „metropola Pontului” au permis lui A. Rădulescu o serie de articole în care au fost prezentate primele sinteze privind activitatea figlinae-lor nord-moesice.

Dacă instalațiile destinate producției le vom discuta separat, merită semnalate studiile autorului privind ștampilele flotei moesice folosite la hypocaustum-ul de la Noviodunum, sau cele din diferite zone dobrogene cu ștampilele cohors I Sugambrorum, cohors I Cilicium, cohors II Mattiacorum sau ale Legio I Italica și Legio XI Claudia. Importanța ștampilelor cu marca Legio XI Claudia a atras, după cum era de așteptat, atenția de timpuriu asupra orașului Durostorum și a zonei învecinate. În acest context, primelor articole semnate de V. Culică, le-a urmat un studiu în două părți, deosebit de important datorită faptului că realiza prima tipologie completă, rămasă valabilă până astăzi, a mărcilor legiunii pe materialele de construcție de la Durostorum – Ostrov / Ferma 4 în relație cu descoperirile de la Dunărea inferioară. Necesitatea unui studiu „stratigrafic” asupra ștampilelor legiunii a fost dovedită prin abordarea de către M. Zahariade a etapelor și modului prin care s-a făcut deplasarea acesteia de la Vindobona în Moesia; nu au fost neglijate, desigur, caracteristicile petrologice și dispunerea literelor în cartuș. Aria de răspândire și tipologia ștampilelor Legio V Macedonica dar și corespondența cu produsele purtând marca Legio XI Claudia au fost prezentate analitic de către Emilia Doruțiu-Boilă. Pentru contextul general al problemelor privind organizarea limes-ului, A. Petre a făcut importante precizări în legătură cu tipologia ștampilelor flotei moesice și cele ale Legio V Macedonica în aria danubiană, încercând și o etapizare a evoluției sistemului de fortificații.

Ca un element de noutate, autorul a grupat ștampilele cu marca legiunii amintite în funcție de locul de staționare urmărind evoluția literelor și abrevierile folosite. Într-o primă abordare sintetică a armatei romane din Dobrogea, A. Aricescu a prezentat succint câteva date privind materialul tegular cu ștampila classis Flavia Moesica, demers ce va fi continuat, peste ani, de către O. Bounegru și M. Zahariade în excelenta monografie dedicată flotei moesice. Cercetări arheologice în centre precum Carsium, perieghezele pe linia Dunării și cercetări de intensitate diferită în așezările rurale nord-dobrogene au contribuit la augmentarea cunoștințelor relative la prezența efectivelor unor trupe în arealele menționate, dar și cu implicații profunde privind producția. În comparație cu anumite centre, mult mai bine cunoscută este situația materialelor de construcție – cu ștampilă sau fără – la Novae, unde prezența legiunii I Italica și-a lăsat adânc amprenta.

După articolele de început ale Violetei Bojilova, T. Sarnowski realizează prima abordare sistematică a întregului lot de materiale cu ștampilă rezultate în urma intenselor excavații bulgaro-polone. În același timp, reputatul cercetător polonez propune și o tipologie unitară pentru produsele discutate fără a lăsa la o parte aspectele tehnice, mai ales cele privind formatul diferitelor materiale și contextele descoperirilor extrem de importante datorită posibilității de stabilire (sau rafinare) a cronologie acestora. Merită amintită și contribuția la alcătuirea unui repertoriu al varietății ornamentale și motivelor decorative pe materialele de construcție de la Novae, cu atât mai important cu cât multe dintre acestea se regăsesc în numeroase alte centre urbane sau rurale din provincie. Marea majoritate a ștampilelor sunt, desigur, militare, în timp ce atelierele civile sunt mai puțin reprezentate. Campaniile de cercetări efectuate în zona termelor legionare au permis lui A. Biernacki să prezinte o mare varietate de materiale de construcție – lateres, tegulae, imbrices, tubuli, tubae –, dintre care unele cu ștampilă; pe baza descrierilor furnizate de Vitruvius și analogiilor, autorul a reconstituit, cu succes, funcționalitatea pieselor prezentate, a stabilit dimensiunile dar și abaterile de la „canonul” vitruvian.

Din preocupările autorului nu au lipsit numeroasele ștampile descoperite in aceeași zonă și publicate cu diferite ocazii. Etapele descoperirilor s-au succedat rapid, astfel că au fost adăugate noi variante la tipologia inițială a ștampilelor de la Novae. Sub aspectul producției, prima încercare de sinteză asupra acestui aspect prezintă numeroase lipsuri mai ales că situația anunțată în titlu se reflectă prea puțin în text; astfel, în loc de Moesia Inferior este prezentată producția materialului tegular în colțul sud-vestic al provinciei, partea de nord și, respectiv nord-est lipsind cu desăvârșire, situație reflectată și în lista bibliografică care însoțește articolul, prea puțin relevantă în condițiile vastității subiectului abordat. Informații suplimentare, chiar dacă uneori lacunare, întâlnim și în lucrarea lui V. Velkov dedicată meseriilor atestate pe documentele din Thracia și Moesia sau în cea dedicată de Małgorzata Biernacka-Lubańska fortificațiilor romane și bizantine timpurii din același areal. În contextul mai larg al cercetării sistemului de apărare din zona nord-vest pontică, nu puteau fi excluse din atenția cercetătorilor materialul tegular din zona amintită, și mai ales cel din Crimeea. Astfel, T. Sarnowski a propus o tipologie pentru ștampilele descoperite în centrele militare de la Balaklava, Charax, Chersonesos, pe dealul Kazackaya și două așezări civile, Alma Kermen și „Farmhouse no. 227”. Nu în ultimul rând, am dori să menționăm două lucrări a căror apariție editorială a contribuit la cunoașterea situației în ansamblu a materialelor ștampilate la nivelul provinciei. Astfel, lucrarea de sinteză privind fortificațiile din Moesia Inferior prezenta și situația materialelor ștampilate împreună cu informațiile disponibile privind locul descoperirii, unitățile menționate și cadrul istoric general al evoluției așezării în care au fost descoperite. Nu întâmplător, în același an au fost prezentate materialele ștampilate și activitatea trupelor moesice la nord de Dunăre.

Câțiva ani mai târziu N. Gudea relua ideea unei prezentări mai largi a sistemului de fortificații al aceleiași provincii, de această dată cu mai multe detalii și importante referințe privind ștampilele pe materialul tegular moesic, uneori singurele în măsură să ofere informații despre un anume sit. De numele profesorului clujean se leagă re-evaluarea și o nouă abordare sub aspect tipologic a ștampilelor cu sigla legiunii I Italica.

În sfârșit, credem că nu ar fi lipsită de interes în cadrul demersului de față amintirea studiului Stefkăi Angelova în legătură cu tipologia și prezentarea evoluției dimensiunilor materialelor de construcție din secolele IV-X p.Chr. din aria nord-bulgară.

d) Prelucrarea pietrei și marmurei

Carierele și exploatările de piatră antice în general, au făcut obiectul câtorva studii ale unor autori români și bulgari. În paralel, în părțile introductive ale unor monografii dedicate unor situri s-a încercat rezolvarea, destul de vag, a problemelor ridicate de aprovizionarea cu piatră și marmură. Lipsa unor indicii substanțiale în această privință se reflectă și în lucrarea Angelinei Dworakowska privind carierele din provinciile romane. Carierele din provincie care au făcut obiectul unor studii separate sunt puține; pot fi menționate cele de la Cernavodă, Medgidia și Hotnitsa. Informațiile au fost completate în mod semnificativ prin apariția unui articol de sinteză pentru Thracia și sudul Moesiei în timp ce zona nord-dobrogeană a fost prezentată în monografia dedicată artei sculpturale din această zonă. Elementele arhitecturale, curentele artistice și influențele exercitate asupra diferitelor școli și ateliere au fost prezentate recent, într-o monografie dedicată sudului provinciei. Merită semnalate, de asemenea, încercările de sistematizare a cunoștințelor aplicate în provincie de către arhitecții romani.

Atelierele sculpturale provinciale sunt dificil de argumentat și argumentele de ordin arheologic ne ajută prea puțin în acest demers; piesele în curs de prelucrare sunt relativ rare iar exemplele care pot fi citate se reduc în special la două orașe – Odessos și Tomis, ambele splendid reprezentate în nișa monumentelor de artă. S. Conrad a prezentat monografic monumentele funerare din provincie în timp ce Zaharia Covacef a analizat curentele artistice din provincie în raport cu numeroasele exponente ale acestora – sculpturile. În nordul Dobrogei, sarcofagele și sculpturile descoperite în centre urbane precum Noviodunum dar și în diferite alte puncte au fost analizate interdisciplinar, cu importante repercusiuni asupra definirii centrelor exportatoare și înțelegerii mecanismelor legăturilor comerciale în perioada Principatului.

e) Prelucrarea osului și cornului, producția gliptică, textilele, prelucrarea pieilor
și a lemnului

Cercetările referitoare la prelucrarea materiilor dure animale (osul, cornul) sau cele incluse universului ocupațional casnic (textilele și pielăria) au beneficiat de puțină atenție din partea cercetătorilor români sau bulgari. Abia în ultimele decenii s-au făcut progrese datorită publicării colecțiilor de os și corn prelucrat descoperite în unele situri moesice. În acest context merită amintită activitatea de pionierat a unor specialiști precum Pavlina Vladkova, D. Elefterescu sau
C. Beldiman. Până în prezent dispunem de o serie de date care atestă prezența unor ateliere pentru prelucrarea osului și cornului în epoca romană timpurie la Durostorum, Histria, Novae și, posibil, la Bizone și Argamum. În Moesia, obiectele din os au fost prezentate în paginile unor monografii dedicate cercetărilor arheologice din unele situri sau în rapoarte arheologice, unele mici excepții constituind regula iar nu excepția. Este cazul obiectelor din os descoperite la Durostorum, prezentate într-un prim articol, amplu, a unui catalog dedicat obiectelor din os și corn descoperite pe siturile din zona nordică a Dobrogei, dar și a sintezelor Pavlinei Vladkova pentru teritoriul Bulgariei. Obiectele din fildeș sunt mai rare în provincie și nu deținem dovezi privind prelucrarea acestui material.

Dificil de reconstituit în granițele provinciei este și activitatea acelor cavatores gemmarum, artiști care au depășit statutul de simpli artizani și care gravau pietrele semiprețioase, pietre ornamentale pentru o multitudine de obiecte de podoabă. Subiectele variate reprezentate pe intaliile și cameele din provincie, cunoașterea la perfecțiune a subiectelor mitologice, repertoriul scenelor și finețea execuției relevă gradul înalt de specializare a maeștrilor romani. Purtate ca talismane, ca sigilii sau accesorii ale unor bijuterii rafinate, răspândirea uniformă în toate straturile lumii romane a facilitat și determinat apariția a numeroase centre producătoare. Dacă în Dacia cunoaștem o serie de ateliere la Romula sau Porolissum în Moesia cunoștințele noastre sunt disipate în masa mare de informații privind artefactele din epoca Principatului. În sudul provinciei, activitatea Alexandrei Dimitrova-Milčeva ne-a facilitat încă din anii ’80 imaginea de ansamblu asupra glipticii descoperite în siturile Novae, Oescus, Durostorum, între jumătatea secolului I și a doua jumătate a secolului III p.Chr. În siturile din nord-estul provinciei progresele au fost mai lente, dar se poate aduce în discuție ca un argument justificativ numărul mult mai mic al acestor piese în comparație cu centrele sudice.

Capitolul II. PRELUCRAREA METALELOR

Printre numeroasele aspecte ale civilizației romane, exploatarea metalelor și prelucrarea acestora ocupă un loc de prim rang, deoarece au stat la baza economiei și progresului tehnologic al lumii antice. Domeniile de aplicabilitate a produselor sunt prea numeroase pentru a putea fi amintite.

Dacă privim, comparativ, volumul publicațiilor privind exploatările metalifere și prelucrarea metalelor din cele două Moesiae observăm o situație net favorabilă provinciei Moesia Superior. Importantele resurse și exploatările de mari dimensiuni, precum cele de la Kosmaj (notă), nu justifică, credem, complet această stare de fapt. Motivul pare a fi de altă natură și trebuie, mai curând, căutat în raritatea descoperirilor și în ignorarea, până la un anumit punct, studierii producției metalurgice în provincie.

În provinciile romane, datorăm avansul informațional privind siderurgia și metalurgia antică unor cercetători precum R.F. Tylecote, R. Pleiner sau J.F. Healy. Cunoștințele romanilor în domeniul metalurgiei erau vaste, dar reconstituirea tuturor proceselor este dificilă. Pasajele lui Plinius referitoare la metalurgia antică sunt inegale ca valoare, unele contestabile (și contestate) dar, dincolo de acest aspect, ele constituie surse prețioase în lămurirea unor aspecte obscure ale metalurgiei antice. Viața cotidiană în minele antice și în interiorul atelierelor metalurgice era extrem de dificilă, iar pedeapsa „cu mâna” constituia una dintre cele mai aspre condamnări (damnati ad opus metalla). În ceea ce privește impactul mineritului și metalurgiei în cadrul economiei romane, R. Fleming amintea faptul că nivelul de poluare în troposferă, analizat în calota Groenlandei sau în turbăriile din Britannia relevă faptul că în primele patru secole p.Chr. acesta era extrem de ridicat, iar în cazul poluării datorată cuprului este mai ridicat chiar în comparație cu revoluția industrială din secolul XIX.

Am ales structurarea acestui capitol într-o serie de subcapitole distincte, pentru a facilita înțelegerea fenomenului metalurgic și pentru a structura informația, în multe cazuri extrem de disparată. Într-o primă fază vom prezenta atelierele considerate ca fiind sigure ― [Harta_] – acele puncte pentru care deținem informații complexe privind prelucrarea, produsele obținute, topografia și planimetria instalațiilor. În cadrul acestei prime abordări, vom începe cu prezentarea și analizarea dovezilor privind reducerea minereurilor metalifere în provincie, continuare firească a subcapitolului dedicat surselor de aprovizionare menționat anterior.

În următoarele subcapitole am adunat dovezi disparate privind prelucrarea metalelor pentru a statua prezenta acestui meșteșug în diverse zone ale spațiului moesic. Astfel, vor fi prezentate tiparele și modelele folosite în procesul de producție, piesele nefinisate și rebuturile, rezultate inerente ale acestui proces, creuzetele și, acolo unde este posibil, uneltele folosite în cadrul atelierelor grupate sub denumirea generică de instrumenta, altele decât cele amintite anterior, depozitele de unelte și obiecte din metal, fie tezaurizate, fie destinate (re)topirii și, în sfârșit, sursele epigrafice care atestă prezența unor artizani (fabri ferarii, toreutes, χαρκεύς) sau negustori cu produse din metal în spațiul danubiano-ponto-balcanic.

A. RESURSELE METALIFERE ÎN PROVINCIE

Și astăzi, din păcate, la aproape 50 de ani de la apariție, cunoștințele noastre privind depozitele metalifere și dovezile privind exploatarea acestora în nordul Moesiei, pe teritoriul Dobrogei românești, sunt tributare articolului lui E. Zah. Într-un preambul, autorul atrăgea atenția asupra faptului că regiunea nord-moesică nu prezintă interes din punct de vedere al bogăției minerale pentru industria și pentru standardele actuale, dar în antichitate putea fi considerată o regiune atractivă din punct de vedere al mărimii depozitelor. Totuși, în ceea ce privește cronologia propusă de autor pentru datele de exploatare a zăcămintelor aceasta trebuie privită cu reținere, în contextul absenței analizelor magnetometrice și în lumina cercetărilor ulterioare studiului amintit. În acest sens amintim exemplul de la Telița, unde depozitele locale erau corelate cu prezența unor comunități rurale din secolele II-I a.Chr.. Cu toate acestea, tabloul prezentat de autorul amintit pentru regiunea dobrogeană prezintă o mare importanță în stabilirea dispersiei depozitelor feroase și pentru atestarea acestui meșteșug în spațiul danubiano-pontic:

„Punctele despre care avem certitudinea că au reprezentat centrele unei industrii siderurgice primitive în Dobrogea veche sunt următoarele: Dervent (sec. IX-VIII î.e.n.), Păcuiul lui Soare (sec. X și sec. XIV e.n.), Capidava (sec. X e.n.), Ulmetum (sec. III e.n.), Troesmis-Iglița (sec. II-III e.n.), Dinogetia (sec. X-XII e.n.), Telița (sec. II-I î.e.n.), Babadag (sec. IX-VI î.e.n.) și Histria (III-II î.e.n.)”.

La acestea se pot adăuga noi puncte, precum valea Casimcei (județul Tulcea), o zonă cu un mare potențial în furnizarea unor minereuri feroase, întrucât au fost observate numeroase filoane pe văile din această regiune sau depozitele de minereuri reperate recent la Palazu Mare (județul Constanța) și cele, mai bine cunoscute, de la Iulia – Dealul Consul (Izvoarele, județul Tulcea).

Extinderea cercetărilor arheologice în ultimele decenii a condus la îmbogățirea cunoștințelor privind depozitele de minereuri dobrogene și exploatarea acestora în perioada antică. Lupe din fier cu greutatea între 0,5-3 kg au fost descoperite pe malul Dunării, în zona Sucidavei (Izvoarele, fostă Pîrjoaia, comuna Lipnița, județul Constanța) în contexte care ne îndreptățesc să credem că ar putea dovedi reducerea minereului și în perioada romană. Un alt centru pentru reducerea minereului, dar de perioadă Latène, a fost identificat la Satu Nou – „Valea lui Voicu”. În ambele zone minereurile pot fi exploatate din concrețiunile și crustele care au în compoziție diferiți oxizi de fier, cel mai probabil având origine sedimentară, asemănătoare situației din zona Floriile – Adâncata.

Am remarcat și faptul că două dintre punctele care sunt amintite în prezentarea succintă a centrelor siderurgice – Ulmetum/Pantelimonu de Sus și vicus Quintionis, alături de Histria/Istria – au fost rediscutate în același an într-un articol pe tema populației tracice a bessilor și atestările prezenței acestora pe teritoriul Dobrogei. Minereu de origine sedimentară a fost descoperit și la Histria, în vechile cercetări, locul de origine a minereului fiind situat la vest de vicus Quintionis. O mențiune aparte merită acest ultim punct, considerat locul de extragere a minereului, în timp ce reducerea se făcea în proximitatea orașului, într-un loc neprecizat. De ce apare această diviziune a etapelor în condițiile în care este cunoscut faptul că se tinde spre reducerea minereurilor cât mai aproape de locul de extracție? Fără a putea răspunde în mod satisfăcător la această întrebare, ne raliem ideii conform căreia acești mineri antici se ocupau nu numai cu extragerea metalelor prețioase (aur și argint), dar și cu extracția fierului. În plus, dacă avem în vedere faptul că Vegetius le lăuda iscusința în exploatarea minereului prin galerii ne putem întreba unde se aflau amplasate aceste zăcăminte în Dobrogea, zonă în care nu cunoaștem altă mină în afară de cea de la Altân-Tepe, iar prezența galeriilor antice aici este puțin probabilă.

Dintre punctele de importanță deosebită în economia lucrării de față, Ulmetum și Telița sunt bine documentate. Cercetările lui Vasile Pârvan în primul centru amintit au scos la iveală cantități mari de zgură metalică alături de obiecte din metal, rod al unor artizani care exploatau zăcămintele metalifere. Telița este un centru care, alături de datele obținute din așezarea Latène clasică, a furnizat dovezi indiscutabile privind reducerea minereului metalifer în epoca Principatului, officina descoperită aici fiind, în stadiul actual al cercetărilor, cea mai importantă din provincie.

În același timp, merită semnalată prelungirea dovezilor privind activitatea metalurgică la Histria/Istria, înscrise până nu demult secolelor III-II a.Chr. Placa cu șisturi majoritare și loess care se află în raza cetății nu poate întreține activitățile metalurgice; rolul de a furniza mineral a revenit zonei meridionale a lacului Zmeica unde au fost identificate mase lenticulare de minereu de fier bogat, prins în depozitele sedimentare de suprafață, într-o zonă care, nu întâmplător, a fost atribuită populației sud tracice a bessilor.

Pentru Troesmis/Turcoaia, precizări suplimentare sunt dificil de făcut; după toate aparențele sursa de aprovizionare se afla în structura geologică a zonei din imediata vecinătate a așezării unde au fost reperate unele filoane. Amintită în relație cu așezarea hallstattiană de la Babadag, mina de la Altân-Tepe, aflată în exploatare până recent, este considerată principalul furnizor de cupru din regiunea nord-dobrogeană. Fierul se află, totuși, în depozite lenticulare sedimentare, ca material adiacent și mai mult decât atât, a fost situat la suprafață, sub forma unor blocuri de limonit și hematit roșu cu o concentrație ridicată, cuprinsă între 54 și 60 % fiind foarte ușor de prelucrat. Pentru Dobrogea s-a afirmat că proximitatea zăcămintelor a constituit una dintre condițiile pentru apariția centrelor metalurgice în condițiile în care se aprecia că minereul parcurgea de la locul de extragere până la locul de prelucrare o distanță cuprinsă între unu și cinci kilometri și, doar în cazuri excepționale, 10-15 km.

În aria nord-pontică avem suficiente dovezi încât să presupunem o aprovizionare din zăcămintele locale, din interiorul teritoriului, în special în Peninsula Crimeea dar și pe calea schimburilor. Imaginea instalațiilor de producție olbiene este reprezentată prin cele două ateliere de prelucrare a metalului publicate. Din punct de vedere topografic, ambele au apărut în partea centrală a citadelei cercetate la începutul și spre mijlocul secolului XX. Un atelier a fost cercetat în vechile săpături ale lui B. Farmakovskii în anul 1906, în timp ce al doilea a fost descoperit în campaniile din 1951/1952 ale lui F.M. Știtel’man.

Primul cuptor, semicircular în plan, a fost descoperit într-o încăpere din care s-au păstrat trei segmente de zid; fundația camerei de ardere a fost construită din tegulae așezate pe pietre, iar elevația din cărămizi dispuse semisferic s-a păstrat pe o înălțime de 0,50 m. Praefurnium-ul a fost distrus. Materialul arheologic nu este specificat.

Al doilea atelier de prelucrare a metalului se afla într-o încăpere semi-îngropată cu dimensiunile de 2,9 x 2,6 m și pereții interiori dublați de un strat gros de lutuială. În nord-vestul încăperii a fost descoperită o structură păstrată parțial care constituia resturile unui cuptor, împreună cu multă zgură și cenușă. Din aceeași zonă a fost recuperată o turtă de metal cu masa de 4,7 kg, iar în partea de sud-vest a încăperii au fost descoperite numeroase unelte din fier și bronz folosite în diferitele stadii ale prelucrării metalelor sau produse finite: cuțite, piroane, tipare fragmentare, împungătoare, oase de animale cu urme de prelucrare, țigle cu zgură care demonstrează implicare lor în procesul tehnologic, bucăți de zgură din fier și siliciu, cărbuni și trei nicovale, una pătrată în plan iar celelalte două de formă dreptunghiulară. O semnalare aparte merită o serie de statuete din lut schematizate, caracterizate drept „primitive” descoperite în atelier și în jurul acestuia, în diferite stadii de conservare, care reprezintă o imagine elocventă a unei imaginații artistice și tehnice de factură locală. Podeaua atelierului prezenta numeroase depresiuni care au fost nivelate și umplute în timp cu resturi rezultate în urma producției și diverse sedimente. Datarea a oscilat între secolul III p.Chr. și secolul următor. Inițial, a fost propus secolul IV p.Chr., dar Valentina Krapivina, pe baza materialului arheologic descoperit în acest context, a datat întregul complex nu mai târziu de secolul III p.Chr. și începutul secolului următor. O serie de amfore descoperite în zona instalației, cu torți supraînălțate și gâtul îngust, se datează din a doua jumătate a secolului III și până la începutul secolului IV p.Chr.

În fine, o ultimă instalație mai puțin sigură însă, este atestată pe sectorul „ИГЧ” unde, în zona fundațiilor unui edificiu notat cu sigla „ИГЧ-4” a fost descoperită o vatră cu dimensiunea de 0,58 x 0,65 m împreună cu o mare cantitate de zgură metalică împreună cu silicați. O mențiune aparte merită cele peste 100 de piese descoperite aici, dar care nu au fost prezentate. Și acest atelier a funcționat la începutul secolului III p.Chr. fără să aflăm mai multe informații despre situația sau contextul acestei importante descoperiri.

Așadar, dispunem de imaginea generală a zonelor cu suficiente resurse metalifere propice apariției și dezvoltării obținerii și prelucrării metalelor în provincie. Din acest punct de vedere, zona nordică a provinciei este mult mai bine reprezentată în comparație cu aria sudică. Proximitatea Munților Balcani și apropierea de districtele miniere din Moesia Superior rezolvă, măcar parțial, problema aprovizionării centrelor sud-moesice, în aceeași măsură în care fluviul Dunărea a facilitat, în unele cazuri, transportul minereului sau mai curând al turtelor și lingourilor de metal, pentru care dispunem de unele dovezi [Pl. 1].

Regio Montanensium avea importante zăcăminte de minereuri diverse exploatate, după toate aparențele, intensiv. De altfel, una dintre premisele dezvoltării acestui centru rezidă în atenția acordată de autoritățile romane unui teritoriu bogat în metale prețioase, în particular aur. Metalul nobil se afla în filoane și în depozitele sedimentare din râul Ogosta, iar exploatarea sa a fost, cu siguranță, sub strictul control al statului. Acumulări de metal prețios sunt observate și astăzi în aria amintită, în zona satelor Dalgi Dei, Kotenowzi, sub formă aluvionară mai ales în râul Slatiza. Acestea se adaugă depozitelor cunoscute pe râurile Iskăr, Arda, Struma, Mesta și Matitsa. Pentru exploatarea resurselor de metal prețios a fost acordată o atenție deosebită din partea autorităților romane organizării orașului și teritoriului, poate în aceeași măsură pentru care avem dovezi și la Kraku lu Jordan, în metalla Pincensia. Complementar acestei evidențe, mai dispunem de mențiunea unei officina, a unui argentarius, alături de un atelier metalurgic situat într-una din vilele din apropierea Montanei.

Minereuri plumbifere/argentifere în zona pe care o discutăm se află în Balcani, Sakar și Rhodopes, spre sud. În stadiul actual al cunoștințelor estimarea producției locale și a cuantumului metalului „importat” este o încercare sortită, de la început, eșecului. Aparent, pe baza unor descoperiri de la Novae și în relație cu situația din Dacia, putem presupune schimburi comerciale frecvente între cele două Moesiae, și la acest capitol al schimburilor. Datorită lui
S. Dušanić dispunem de importante date privind mineritul în Moesia Superior și nu numai, din punct de vedere arheologic și epigrafic. Pe drept cuvânt, res metallica a fost considerată „the backbone of the Roman economy in the territory of present-day Serbia”.

B. CENTRE DE REDUCERE ȘI PRELUCRARE A METALELOR, ATELIERE
ȘI INSTALAȚII

1. Cuptoare pentru reducerea minereului

Telița – „Izvorul Maicilor”, județul Tulcea ― [Pl. 2]

Cuptoarele pentru redus minereul din acest punct constituie singurele dovezi indiscutabile ale acestei activități în Moesia Inferior. Zona este bine cunoscută în literatura de specialitate datorită așezării rurale din punctul „Amza” și centrului de olărit din secolul IV p.Chr. descoperit la „Valea Morilor”, punctul „Hogea”. Primele cuptoare au fost descoperite în anul 1978, în acest punct situat la 2 km NV de Telița și au fost în număr de 6; în anul următor a mai fost descoperit un alt cuptor, astfel încât, numărul total al instalațiilor se ridică la șapte exemplare amplasate pe firul unei văi naturale creată de scurgerea torenților. Așadar, și aici ca în alte numeroase cazuri, au fost folosite locurile prielnice, care facilitau aceste construcții amplasate de regulă, în malurile unor văi. Punctele de aprovizionare cu materie primă se aflau chiar în apropierea atelierelor, numeroase urme în masivul de diabaze pledând în acest sens.

Din informațiile prezentate de autorul cercetărilor pe care îl vom cita în continuare, cuptoarele de la Telița sunt instalații masive, formate din cuvă, un canal pentru depuneri și gură de tiraj. Șase din cele șapte instalații au formă aproximativ comună: cuva ovală și păstrată pe înălțimi variabile – 2,25 m (C3), 2,90 m (C4), 3 m (C5), 2,95 m (C5); diametrele sunt cuprinse între 2,95 m (C4, C5), 3,25 m (C3), 3,75 (C2) iar pereții cuvelor prezintă urme ale unor refaceri sau întăriri în urma arderilor repetate. Straturile de lipituri succesive constituie o bună dovadă în acest sens. Canalele de scurgere sunt construite solid, din pietre, sunt puternic vitrificate, iar gurile de evacuare sunt apărate uneori (în cazul C4) de câte un zid din piatră sau sunt boltite precum în cazul aceluiași cuptor. Cuptorul nr. 2 era discutat în detaliu de V.H. Baumann, deoarece prezintă unele „deviații” de la tipologia instalațiilor specifice pentru officina de la Telița și din punct de vedere al dimensiunilor (Hcuvă = 3 m; dcuvă = 3,75 m) iar canalul de scurgere și gura de evacuare au fost construite din cărămidă. Analiza atentă a situației stratigrafice a permis observația că instalația a fost folosită de patru ori înainte de a fi abandonată. O construcție adiacentă plasată în peretele de nord al cuptorului nr. 2 a fost interpretată ca o dovadă a funcționalității unei forje pentru prelucrarea metalului primar.

O interesantă descoperire în cuva aceluiași cuptor ar putea contribui la lămurirea unei întrebări deosebit de importante: pentru cine a funcționat această instalație? O cărămidă cu o ștampilă dreptunghiulară C L F M ne-ar putea răspunde, cu titlul de ipoteză, la această întrebare. Exemplul moesic nu este unic în ceea ce privește implicarea trupelor în siderurgia antică, dacă ar fi să menționăm numai exemplul oferit de Classis Britannica la Weald (Sussex). Pe de altă parte, cercetările din Britannia au demonstrat faptul că producția fierului (reducerea și prelucrarea acestuia) în diferite situri a fost, în multe cazuri, una dintre „industriile” dintr-o așezare. Concomitent cu aceasta au fost descoperite dovezi privind practicarea agriculturii, a producției materialelor de construcție, ceramicii, a varului sau prelucrarea metalelor neferoase.

Cronologia atelierului nu ridică probleme; o monedă de la Severus Alexander, o cataramă circulară din bronz (sau „Peannular brooch”?), și un element de închidere de la o lorica constituie dovezi puternice în favoarea încadrării activității atelierului între a doua jumătate a secolului II p.Chr. și mijlocul secolului III p.Chr.

Caracteristicile constructive ale instalațiilor de la Telița le înscrie în rândul cuptoarelor care folosesc o metodă puțin complicată pentru reducerea minereului – vatră deschisă, cuvă adânc săpată ținând cont de avantajele oferite de teren (pantă, curenți de aer), cu tirajul natural („Windofen”), cu numeroase analogii în vestul și centrul Europei. Reducerea se făcea cu ajutorul mangalului și a unui fondant, în timp ce un tiraj natural sau indus era folosit continuu. În unele cazuri sunt prevăzute orificii de tiraj în pereții cuvelor, fapt care este, se pare, neatestat la Telița. Folosirea suflantelor este totuși, documentată printr-un mic fragment. În funcție de etapele procesului (îmbogățirea minereului prin prăjire, reducerea și prelucrarea nucleului primar într-o forjă) pentru instalațiile de la Telița au fost propuse diferite întrebuințări în timpul acestui proces, fapt care relevă existența aici a unui atelier complex, care folosește toate metodele cunoscute. Instalații de prăjire au fost considerate cuptoarele nr. 2 și 3, în timp ce cuptoarele nr. 1 și 4 au redus minereul, iar cuptorul nr. 5 este o forjă pentru prelucrarea nucleului obținut în urma reducerii. Cuptorul nr. 2 este cel mai complex din acest grup, iar lui i-a fost atribuită o funcționalitate combinată: instalația adosată avea rolul de pregătire a minerului prin prăjire, iar în urma acestei etape, produsul rezultat era transferat în cuva principală unde operația de reducere își urma cursul firesc. Ipoteza este interesantă, dar ne putem întreba totuși de ce în cadrul unei officina bine organizată ca aceasta și în condițiile în care se cunoaște faptul că prăjirea minereului aglomerează cantitatea de fier în compoziție nu au fost toate instalațiile prevăzute cu astfel de construcții adosate?

Deosebit de importantă este și discuția privind apartenența acestei officina. Lipsa unor zăcăminte apreciabile în provincie ne îndeamnă să ne abținem de la atribuirea exploatării acestor minereuri cu o compoziție slabă de metal unor procuratores metallorum, implicit conductores ferrarium precum cei menționați în Dacia. Mai probabil, această activitate se afla în mâna unor artizani aflați sub un control militar sau având legături cu mediul militar, lucru explicabil dacă avem în vedere cărămida cu ștampila flotei moesice descoperită în interiorul cuptorului numărul 2. Chiar dacă cuptoarele aparțin unei villa amplasată la 250 m nord de officina, nu sunt cunoscute detaliile privind proprietarul acesteia și modul de distribuție a metalului rezultat. În lipsa unor date suplimentare, ipoteza noastră rămâne valabilă. Un alt atelier care prelucra și metalul descoperit în așezarea de la Telița – „Amza” a fost înscris unui orizont cronologic din secolele II-III p.Chr. Cu toate acestea, considerăm, însă, că argumentele propuse de autor privind existenta acestuia sunt nesatisfăcătoare, în lipsa unor deșeuri, creuzete și alte instrumente de lucru.

Ulmetum/Pantelimonul de Sus, județul Constanța

Prezența unor depozite de minereu de fier de o bogăție medie în apropierea fortificației, alături de un cuptor descoperit în cursul unei periegheze și, din păcate, necercetat, ne permit să introducem această așezare printre rarele puncte în care s-au desfășurat activități metalurgice. În studiul său privind depozitele de minereuri feroase din Dobrogea, E. Zah descria succint o instalație observată în profilul malului unui pârâu. Cuptorul avea o „căptușeală interioară formată dintr-un material refractar monolit cu o grosime de circa 25 centimetri” și a fost atribuit operațiilor de topire a fierului, în jurul său fiind descoperită zgură și o lupă din fier. În apropierea cetății se află o serie de formațiuni geologice care pot furniza minereu de fier, dar mai bogate sunt o serie de zăcăminte situate la circa 1 km. Reținem și mențiunea autorului care aprecia că o dezvoltare a metalurgiei în această zonă nu putea subzista numai din zăcămintele locale și era nevoie de aducerea minereului de la distanțe mai mari, cuprinse între 12-15 kilometri.

2. Ateliere pentru prelucrarea metalelor

a) Litoralul vest-pontic

Histria/Istria, județul Constanța ― [Pl. 3]

Anticipate deja, de unele descoperiri care dovedeau existența unei puternice activități meșteșugărești în acest oraș în epoca romană, abia cercetările din ultimul deceniu în aria extramurană a așezării au condus la descoperirea unor ateliere importante în economia lucrării de față. În secțiunea Est-Vest începută între anii 1949-1952 și continuată începând cu 2001, în extremitatea vestică a acesteia (o suprafață de 15 x 3 m) au fost descoperite 16 cuptoare dezafectate. Din punct de vedere topografic „sectorul este plasat la 50 m nord de latura nordică a basilicii extra muros și la 4 m nord de colțul nord-vestic al „Casei Pârvan” iar rezultatele primelor patru campanii au condus la nuanțarea stratigrafiei, cronologiei și planimetriei platoului extramuran histrian. Cronologic, cele 16 cuptoare descoperite fac parte din al șaptelea nivel de locuire din zonă, nivel care poate fi atribuit, în opinia autorilor cercetării, unui cartier meșteșugăresc din fazele I A-B datate între 30/20 a.Chr – 100 p.Chr. și 100-170 p.Chr. fără a dispune de o cronologie mai „strânsă”.

În cazul ambelor datări propuse reținem aspectul deosebit de important că aceste instalații se încadrează în intervalul cronologic al demersului nostru, precizare importantă dacă ne gândim la raritatea unor astfel de descoperiri în provincie. Prezența unui cuptor era sugerată încă din timpul raportului preliminar care menționa și o cantitate mare de zgură de fier împreună cu un strat masiv de arsură. Mai mult, din cele prezentate atunci se profila un atelier (sau ateliere) complex, cu o gamă diversificată de produse incluzând prelucrarea osului și producția ceramică. Dimensiunile cuptoarelor sunt diferite, de la caz la caz; diametrele sunt cuprinse între 1,10 – 2,85 m cu elevația pereților din lut. În timpul funcționării cuptoarele au avut două sau chiar trei faze, iar dezafectarea a survenit în urma construirii unui edificiu impozant. Ulterior construirii acestuia, cuptoarele au fost transformate în gropi menajere. Caracteristicile morfologice sunt mai bine sesizate în cazul celei mai mari instalații păstrate (C 8) care prezenta trei faze de funcționare și o refacere (diametrul = 2,85). Baza cuptoarelor era formată dintr-un strat de lut galben, iar pereții au fost realizați din chirpici cu grosimea cuprinsă între 20-50 cm.

Materialele arheologice descoperite în zona instalațiilor nu lasă loc unor dubii în privința funcționalității lor; alături de obiecte în curs de prelucrare sau finite, zgură metalică, deșeuri din metal topit și blocuri de minereu în stare brută au mai fost descoperite trei creuzete fragmentare cu urme de bronz topit. Autorii studiului remarcau faptul că unul dintre acestea putea fi folosit la producția unor obiecte din metale prețioase, datorită faptului că este mai scund, o ipoteză care, în opinia noastră, mai trebuie verificată.

Planimetria atelierului nu este cunoscută datorită relocării spațiului și deranjării nivelurilor anterioare în următoarea fază constructivă. Un mic fragment din ceea ce pare o compartimentare sau chiar un perete exterior al atelierului a fost sesizată în cazul cuptorului nr. 8, delimitat spre nord de acest zid. Pe de altă parte, trebuie remarcate oasele în curs de prelucrare, în special ace, o dovadă firavă totuși, a unei producții cu siguranță mult mai diversificată.

b) Limes-ul danubian

Novae/Svishtov, obștina Svishtov, oblast Veliko Tarnovo

În acest centru dovezile privind metalurgia locală sunt complexe și însumează atât tipare cât și unelte, obiecte în curs de fabricație, dar și un depozit destinat reciclării. Dintre tiparele și modelele descoperite la Novae pot fi amintite trei piese care ne interesează în economia lucrării de față: două matrițe și un model din plumb.

Prima dintre matrițe este o plachetă dreptunghiulară cu mâner având reprezentată o panteră în relief, în plin salt, cu detaliile corpului sumar redate (NAIM Sofia, inv. 2130). Nu este singura reprezentare a animalului redat de obicei în calitate de acolit al lui Dionysos descoperită la Novae/Svishtov; tot de aici provine și o statuetă din bronz descoperită în condiții necunoscute. O matriță din plumb descoperită, de asemenea în condiții necunoscute, îl reprezintă pe Hercules în negativ cu părul scurt și cârlionțat, din păcate neilustrată.

Modelul (patrize) din plumb al unui iepure (L = 3,8 cm) a fost descoperit, de asemenea pe parcursul cercetărilor arheologice din acest sit și este important pe două planuri: în primul rând contribuie la înmulțirea informațiilor privind dovezile referitoare la metalurgia locală și în al doilea rând ne oferă date noi cu privire la producția accesoriilor vestimentare, în cazul de față fibule. Calitatea desenului prezentat de autoare nu lasă loc pentru interpretări; după toate aparențele, avem de-a face cu reprezentarea unui iepure în mișcare (salt?), iar modelul realizat din plumb avea rolul de a permite obținerea unor tipare într-un atelier al orașului în secolul II p.Chr.

Anterior, o scurtă mențiune amintea o serie de tipare pentru obiecte din metal inedite aflate în Muzeul din Svishtov. Pe baze stilistice s-au delimitat produsele atelierelor locale, printre care piese de mobilier din bronz. O asemenea piesă cu reprezentarea Dianei a fost corelată cu o serie de produse similare și a fost atribuit atelierelor locale.

Descoperirea a două creuzete, primul în zona valetudinarium-ului și al doilea în vestul orașului constituie un argument în plus privind prelucrarea locală a metalelor dar deosebit de important este depozitul de piese din bronz având terminus ante quem anii 316/317 și terminus post quem 207/211. În sprijinul datării acestuia pledează și un fragment dintr-o statuie din bronz care nu se poate încadra mai târziu de începutul secolului III p.Chr. Caracteristicile și maniera de redare amintesc de statuile cu reprezentarea lui Geta, iar urmele de damnatio memoriae întăresc această opinie. Depozitul amintit cuprinde materiale eterogene – phalere, aplice, litere din bronz (de la inscripții?), elemente de echipament, piroane, dar și fragmente de statuarei majoră din bronz, alături de o cantitate mare de monede. Descoperirile sunt o dovadă a procesării bronzului în acest centru, orientat pe reparații ale echipamentului militar, iar materialele, în ciuda eterogenității lor, conduc spre mediul militar. Eterogenitatea pieselor sugerează un depozit destinat retopirii, în condițiile existenței într-o așezare de talia orașului Novae a unor ateliere pentru producție și reparații minore.

Situația își găsește analogii numeroase în contextele militare unde aprovizionarea cu arme și echipament militar se realiza dintr-o serie de mari ateliere sub controlul statului. Totuși, necesitatea frecventă de reparații minore ale pieselor de armament și echipament militar întăresc ipoteza existenței în sediile de legiuni (și nu numai) a unor ateliere pentru asemenea operațiuni. În aceste condiții, prezența unui depozit destinat topirii este o situație cu numeroase analogii și restul provinciilor romane. Analiza riguroasă întreprinsă de T. Sarnowski nu lasă loc pentru dubii; depozitul de la Novae/Svishtov a avut ca scop aprovizionarea cu materie primă a atelierelor locale pentru reparații necesare trupelor din garnizoană și pentru completarea necesarului de piese minore de echipament militar. Stocarea acestora în aeraria demonstrează concludent această aserțiune, precum și implicarea activă a statului, prin intermediul autorităților militare locale, în acest proces de „reciclare”, întâlnit și în alte zone. Analiza întreprinsă în Britannia a demonstrat amploarea acestei activități de reciclare începând cu sfârșitul secolului IV p.Chr., atunci când atelierele cu tradiție în producția metalurgică își încetează, în mare, activitatea. Ulterior, sursele primare de aprovizionare cu metal (fier, aliaj de bronz, plumb) devin așezările și monumentele romane la care s-au folosit cantități importante de metal, iar acest proces se va întinde pe tot parcursul perioadei post-romane.

Faptul că o bună parte din metalul antic, în special bronzul, era refolosit a devenit truism. În ceea ce privește scara la care se făcea această „reciclare” un exemplu este edificator pentru această situație. În anul 1992, în largul portului Brindisi a fost descoperită o epavă care conținea numeroase piese din bronz, în special statuarie majoră de factură estică, probabil greacă și microasiatică din secolele IV a.Chr – III p.Chr. Toate aceste piese erau destinate spre a fi retopite în unele ateliere italice, situate probabil în Campania. Este o dovadă că aceste piese distruse, dezafectate, puteau fi aduse de la mari distanțe în zone în care exista cu siguranță o producție locală în stare să reutilizeze materialul.

Prelucrarea locală a bronzului este dovedită, alături de numeroasele piese amintite anterior, și de un lingou provenit din metalla Tricornensia, localizată în districtul minier cu centrul la Kosmaj, în Moesia Superior. Acesta a fost descoperit în nivelul ulterior distrugerii valetudinarium-ului, într-un context datat în a doua jumătate a secolului III p.Chr., iar restituirea ștampilei a permis identificarea locului de origine cu importante implicații asupra aprofundării relațiilor economice la Dunărea de Jos: metalla Tr(icorniensia) o(fficina) p(rima) sau p(lumbata).

La începutul perioadei bizantine și, ulterior, prelucrarea metalelor la Novae este dovedită prin descoperirile din sectorul X (situat pe locul fostului scamnum tribunorum). În aripa sudică a marelui edificiu ridicat după distrugerea nivelelor romane timpurii au fost descoperite patru cuptoare pentru arderea ceramicii și unul pentru prelucrarea bronzului.

Durostorum – Ostrov-Ferma 4, județul Constanța

În așezarea rurală de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 au fost descoperite toate elementele care definesc producția locală a obiectelor din metal, cu excepția cuptoarelor. Cu toate acestea, dovezi ale prelucrării metalelor abundă ― [Pl. 23-26] și au fost identificate într-o serie de complexe (gropi menajere) situate la periferia așezării, spre malul înalt al falezei. Sub acțiunea valurilor Dunării are loc un puternic proces de eroziune a malurilor, iar în urma cercetărilor de salvare efectuate de D. Elefterescu au fost descoperite majoritatea elementelor care permit identificarea activităților metalurgice: piese în curs de fabricație, tipare și rebuturi. Mai puțin cunoscută este situația din municipium unde cercetătorii bulgari nu menționează existența unor ateliere locale. Dintre piesele prezentate cu diferite ocazii, nici una nu poate fi încadrată în categoria produselor fabricate local. În schimb produsele locale sunt de o mare varietate și au funcții multiple, de la obiecte de uz cotidian, până la unele cu caracter votiv.

Atelierelor locale le-au fost atribuite o serie de bronzuri figurate de valori artistice diferite, de la piese de o calitate excelentă, la produse caracterizate prin rigiditate sau schematism accentuat. Influența tradițiilor elenistice în cadrul toreuticii locale a fost remarcată împreună cu factura locală a unora dintre produse. În paralel, s-a observat o diferențiere calitativă în rândul descoperirilor și inegalitatea de factură artistică a pieselor care a determinat prudență în ceea ce privește zonele de producție. În cadrul loturilor prezentate sunt piese de statuarie majoră, fragmente și piese întregi de statuete votive, piese de mobilier, închizători de casete, piese de echipament.

Din câte cunoaștem, nu există dovezi în direcția realizării statuariei (minore sau majore) iar pe baza tiparelor, pieselor în curs de fabricare, rebuturilor și deșeurilor se poate afirma că producția atelierelor locale a fost orientată în direcția acoperirii nevoilor cotidiene ale comunității locale cu piese vestimentare (fibule, catarame, aplice de curea) și de echipament (aplice de harnașament, anouri) în secolele II-III p.Chr.. Din păcate nu sunt atestate atelierele propriu-zise, toate piesele fiind descoperite în complexele menajere de la periferia așezării sau în timpul cercetărilor, dar fără să dispunem de informații care să demonstreze existența unui atelier. Tot aici a fost descoperit și un tipar complet, cu ambele valve, folosite pentru turnarea unui banal anou, probabil o piesă de harnașament sau echipament. O serie de creuzete sunt cunoscute aici în cercetările mai vechi sau recente, toate descoperite într-o serie de gropi menajere sau în urma perieghezelor întreprinse pe plaja Dunării. Deosebit de interesante sunt o serie de obiecte miniaturale din plumb în formă de măsuțe – mensa tripes – cu partea superioară bogat ornamentată cu motive geometrice. Funcționalitatea acestora este incertă, dar se poate avansa ipoteza folosirii lor ca jucării, eventual donativa. În aceeași categorie pot fi incluse o țintă din bronz păstrând încă bavurile, o tablă din bronz cu marginile suprapuse și o bară din același metal, pregătită pentru a fi prelucrată, asemănătoare exemplarelor descoperite la Odessos/Varna și împrejurimi.

Rachelu, județul Tulcea

Cunoștințele noastre despre acest punct de interes arheologic sunt limitate la o serie de observații generale. În anul 1990 au fost efectuate cercetări arheologice de salvare pe traseul unei conducte de gaz și cu această ocazie au fost descoperite materiale din perioadele elenistică și romană timpurie. În perioada Principatului așezarea rurală se afla în teritoriul orașului Noviodunum. Prelucrarea locală a metalelor este demonstrată de o descoperire deosebită, un cuptor complet, de dimensiuni reduse și formă de dom realizat din chirpici, încă inedit. După toate aparențele, a fost folosit pentru prelucrarea metalului și nu pentru reducerea acestuia.

c) Sectorul interior al provinciei

Montana – „Villa nr. 3”, oblast Montana

Ramurile economice atestate în regio Montanensium sunt variate; printre cele caracteristice unui centru important, a cărui economie era bazată pe exploatarea minereurilor aurifere, se numără și prelucrarea metalelor. Aceasta include, desigur, și reducerea acestora.

Dintre descoperirile arheologice referitoare la atelierele de prelucrare a metalelor, cea mai importantă dovadă care ne-a reținut atenția se află in vila numărul 3 din teritoriul Montanei. Această villa este o unitate economică tipic romană, gravitând pe două planuri; într-unul dintre acestea se află locuința stăpânului, o construcție de dimensiuni mari, cu absidă și din materiale de bună calitate. În apropierea ei, despărțite printr-o poartă și un zid solid, au fost descoperite mai multe edificii, unul dintre acestea fiind un atelier pentru prelucrarea metalelor. Alături, au fost cercetate thermae și unele segmente din necropolă în care a fost descoperit și un mausoleum. Locuințele administratorului (villicus), ale lucrătorilor și sclavilor demonstrează că o parte a producției era orientată în direcția tradițională pentru societățile rurale – agricultura – dar segmentul „industrial” atestă importanța metalurgiei în această zonă bogată în resurse minerale.

Apariția așezării se înscrie perioadei de sfârșit a secolului II – începutul secolului III p.Chr. iar evoluția sa a fost curmată de invaziile gotice din 378. Analiza topografică și planimetrică a edificiilor relevă existența unei villa suburbana, parte integrantă a sistemului de implantații rurale din zona orașului Montana, zonă în care la distanțe scurte (5-6 km) se află alte două vile impozante (nr. 1 și 2) cu funcții agricole, dar și în domeniul producției ceramice.

Dintre anexele cercetate, una dintre acestea a aparținut unui atelier pentru prelucrarea metalului. Este o construcție de dimensiuni reduse (3×4 m) construită din blochete mici, cu un canal în interior și un cuptor folosit la încălzirea și prelucrarea turtelor din fier și bronz. Contrar opiniei autorului care vedea în acest atelier o funcție economică duală a villa-ei (în agricultură și prelucrarea metalelor), descoperirea prezentată este mai curând un atelier de subzistență, folosit pentru reparații și nevoile stricte ale comunității restrânse care gravita în jurul stăpânului vilei. Mențiunea unor vase din metal descoperite în apropiere nu reprezintă neapărat o dovadă în favoarea unei producții pe plan local al acestor obiecte.

Din cele prezentate de G. Alexandrov rezultă că piesele sunt în majoritatea lor destinate nevoilor cotidiene ale comunității: diferite scoabe, belciuge, lanțuri cu zale, un element de structură internă a unui car și doar câteva obiecte care sunt de accesorii vestimentare – catarame și butoni). Singurele tipare prezentate de autor au fost folosite la fabricarea unor obiecte care, după toate aparențele, sunt asemănătoare scoabelor; un alt tipar fragmentar a fost folosit pentru turnarea unor obiecte circulare, poate aplice.

Un interesant medalion ceramic a fost prezentat pentru prima dată de I. Velkov în contextul publicării unei descoperiri fortuite făcută în zona Montanei (numită atunci Ferdinand) în anul 1883. Pe acesta erau reprezentate în relief motive vegetale, alături de imaginea lui Dionyssos și a panterei, membru al thiassos-ului său. Discuția a fost reluată după aproape jumătate de secol de către Ljuba Ognenova-Marinova care a demonstrat că un tipar asemănător având aceleași dimensiuni (8,5×9 cm) a fost descoperit într-un loc necunoscut de pe teritoriul Bulgariei și se află în colecțiile Muzeului Național din Budapesta. Interesantă este opinia autoarei care a arătat că medalionul în cauză a fost turnat din aliaj de cupru (bronz antic), operațiune la care a fost folosit un tipar identic cu cel descoperit la Montana – „Izvora”, din argilă și cu imaginea în negativ (concavă). Pe baza acestor dovezi putem considera că cele două medalioane ceramice descoperite aveau funcția de tipare pentru realizarea pieselor de harnașament din bronz decorate cu motive dionysiace.

În contextul în care medalioanele au fost descoperite împreună cu o serie de sigillia și tipare ceramice pentru realizarea unor tablete ceramice votive cu reprezentări ale unor divinități, toate aparținând atelierului unui plastes imaginarius, implicațiile descoperirii sunt profunde. Avem astfel, încă odată, demonstrată legătura directă dintre producția ceramică și cea de toreutică, ambele inspirate (și uneori realizate!) dintr-o serie de ateliere ale unor artizani care creau modele transpuse în piatră sau ceramică pentru a fi folosite la realizarea unor produse din lut sau metal.

Creuzete sunt, de asemenea, prezente în descoperirile din oraș și împrejurimi. În general, descoperirile care pot ilustra activitatea atelierelor unor plastes sau cele pentru fabricarea tiparelor sunt rare în lumea romană. Din câte cunoaștem se pot aminti atelierele de la Gussage All Saints (Britannia) și Alesia, în Gallia. O altă posibilă dovadă în favoarea prelucrării metalelor și a reducerii acestora vine din partea izvoarelor epigrafice care menționează o officina.

Nicopolis ad Istrum/Nikijup, oblast Veliko Tărnovo

În urma cercetărilor bulgaro-britanice în acest oraș se avansa existența unor ateliere de prelucrare a metalelor, în special pe baza unor cantități de zgură. O descoperire făcută în zona bazilicii civile va demonstra, dincolo de orice îndoială, prezența unor ateliere metalurgice în la începutul evoluției orașului. În urma unui sondaj efectuat în acest sector a fost descoperită o groapă menajeră care conținea, în afară de ceramică și sticlă, și o serie de obiecte din metal, rebuturi, creuzete, cărbuni, cenușă și zgură. În acest context au fost descoperite mai multe creuzete fragmentare care au prilejuit o serie de observații interesante privind tehnologia producției. Vasele au fost realizate din pastă refractară modelată cu mâna; în unele cazuri au fost observate refaceri în urma distrugerilor provocate de căldura intensă. Recipientele au corpul înalt sau jos și plat, pereții groși, iar pe baza unei piese se poate observa un strat exterior mai gros, stratul de anvelopare, întâlnit și în cazul unui alt creuzet descoperit tot la Nicopolis ad Istrum/Nikjup și Durostorum – Ostrov-Ferma 4.

Urmele de metal topit de pe pereții vaselor atestă prelucrarea bronzului. În ceea ce privește metalurgia fierului există dovezi în acest sens, dar nu este cunoscută locația atelierului care, după toate indiciile, funcționa undeva, în zona intramurană a orașului. Complexitatea activităților metalurgice derulate în oraș este reliefată și de descoperirea unor instrumente (gură fragmentară de foale), de tipare și deșeuri rezultate în urma producției, însă starea fragmentară a tiparelor face dificilă orice încercare de observații amănunțite asupra obiectele care erau produse. Din același depozit au fost recuperate cantități de zgură metalică și urme de minereu de fier. Toate acestea sunt dovezi concludente ale funcționării unuia sau mai multor ateliere în prima fază din evoluția orașului, în primul sfert al secolului II p.Chr.. În săpăturile misiunii britanice în acest oraș au mai fost descoperite două creuzete întregi, asemănătoare celor prezentate anterior, dar încadrate cronologic în perioada romano-bizantină (450-600 p.Chr.). O mențiune aparte merită unul dintre acestea care are corpul jos și buza prevăzută cu un „cioc” pentru scurgerea mai precisă a lichidului. Sursele epigrafice nu aduc mai multe lămuriri în privința atelierelor locale; deși artizanatul a fost analizat pe baza surselor epigrafice, bronzierii nu sunt atestați.

În teritoriul orașului s-a avansat ipoteza existenței unor ateliere importante la Pavlikeni, funcționarea acestora fiind pusă pe seama nevoii de a acoperi necesitățile locuitorilor din centrul de olărie antic. În favoarea acestei afirmații ar pleda și descoperirea a două tipare din lut pentru opaițe purtând numele lui PRISCUS, un cunoscut producător italic al lucernelor din bronz. Mai mult, o lampă fragmentară a fost realizată cu ajutorul unui tipar asemănător.

Contrar opiniei autoarei, am pleda mai curând pentru o imitație a opaițelor din bronz, fapt larg răspândit în secolele I-III p.Chr., atunci când o serie de produse de toreutică devin modele pentru „industria” ceramică. Astfel, tiparele cu marca PRISCUS sunt de fapt amprente după un opaiț original și nu au legătură cu producția toreutică. În schimb, în aria atelierelor ceramice din așezare sunt menționate obiecte din bronz, (printre care și fibule) sau chiar matrițe din lut pentru turnarea tabletelor votive pentru a fi închinate în sanctuarele unor divinități adorate în regiune.

Marcianopolis/Devnija, oblast Varna

Din câte cunoaștem la Marcianopolis nu există creuzete, unelte sau urme ale unor cuptoare pentru prelucrarea metalelor. O dovadă indirectă ne este oferită de un sarcofag descoperit în anul 1967 în punctul „Carskoto”. Cele două femei înmormântate în a doua jumătate a secolului III p.Chr. au fost considerate, pe baza reprezentării unui târnăcop, membrele unei familii locale de pietrari. La o analiză mai atentă se poate observa că un ciocan poate fi apropiat și de uneltele bronzierilor și de cele folosite de aurari. În sprijinul acestei ipoteze menționăm inventarul bogat compus din trei cercei din aur, un inel din același metal, un colier din mărgele din sticlă descoperite în sarcofag și prezența unui simbol pe pereții sarcofagului care ne duce cu gândul la poansoanele pentru decorarea cu motive florale a vaselor realizate din metalelor prețioase. Un alt simbol toreutic mai sigur este sub forma unei măști tragice și poate fi considerat un poanson pentru ornamentarea plachetelor și altor piese iar pe o altă latură este reprezentată o unealtă care pare să fi fost folosită pentru debitarea tablei sau pentru realizarea unor modele liniare ― [Pl. 19/1-2]. Orașul mai este menționat și ca unul dintre centrele care dețin fabricae pentru scutaria et armorum în perioada târzie, alături de Ratiaria/Archar și Thessalonik.

Provadija, oblast Varna

Așezarea actuală se află situată pe drumul dintre Odessos și Marcianopolis astfel încât, într-unul dintre aceste centre ar trebui localizat atelierul căruia i-a aparținut o matriță-model asemănătoare celor descoperite în aria orașului Abritus. Piesa de la Provadija a fost considerată de asemenea, o matriță folosită într-un atelier de bronzier, probabil din Marcianopolis/Devnija, la realizarea plachetelor din de metal prețios cu destinație de ofrande votive în templele unor divinități diferite. Descoperirea ei în biserica Sf. Nicolai din Provadija arată o refolosire a sa prin asocierea cu Sf. Maria. Placheta este de formă dreptunghiulară, ușor trapezoidală, cu marginile rotunjite; pe una din fețe are reprezentarea unei divinități feminine, cu un kalathos scurt, ornamentat cu linii verticale, cu un medalion masiv la gît, întreaga compoziție fiind delimitată de un șir dublu ornamental în formă de funie, la fel ca în cazul matriței cu numele ˇΕπειρος descoperită la Abritus/Razgrad.

Curentul artistic sub influența căruia a fost realizată matrița de la Provadija este, la fel ca în cazul pieselor de la Abritus/Razgrad înscrise în aceeași grupă, de origine microasiatică, iar pătrunderea sa pe litoralul vest-pontic nu poate surprinde, dacă avem în vedere legăturile tradiționale ale acestui spațiu, mobilitatea negustorilor și traficul de mărfuri orientale care penetrează piața moesică în epoca Principatului.

Opaka, oblast Tărgovishte

Din zona acestei așezări provine o plachetă trapezoidală cu reprezentarea unei divinități feminine, cu un colier având un pandantiv în formă de lunula, brățări la mâini, brațele redate nerealist (mult mai mici în comparație cu bustul). Apartenența piesei la seria matrițelor de tip Abritus nu poate fi discutată, dar trebuie să atragem atenția asupra faptului că în zona localității Opaka s-a aflat cu siguranță un atelier important. În favoarea acestei ipoteze pledează o cantitate însemnată de bronzuri figurate și diferite piese din metal descoperite în decursul timpului. Calitatea artistică a unora dintre acestea este deosebită și se poate observa, alături de produsele locale, prezența unor produse de import, ofrande votive pentru sanctuarul unei divinități importante.

Abritus/Razgrad, oblast Razgrad

În apropierea orașului au fost descoperite la începutul secolului XX 17 plachete cu rolul de „matrițe” sau „modele” în producția toreutică ― [Pl. 7] . Fără îndoială că au aparținut unui atelier important pentru prelucrarea metalului, atelier care a funcționat undeva, în apropierea centrului antic. Aceste unelte necesare în procesul de producție au fost îngropate cu ocazia unui pericol iminent. Originea pieselor este diversă, lotul fiind eterogen, lucru demonstrat și de inscripțiile punctiforme descoperite pe unele dintre piese.

Aceste piese au fost studiate prin prisma informațiilor de ordin religios furnizate în urma analizei iconografice și prin ineditul stilistic și artistic pe care îl prezentau. Abia studiile lui V.P. Vasilev au adus în discuție funcționalitatea acestor piese în relație cu munca bronzierilor din atelierele moesice. Detaliile stilistice și tehnice ale pieselor în discuție l-au condus pe autor spre ipoteza folosirii lor ca „matrițe”, de fapt modele (patrize), pentru realizarea unor reliefuri din foi subțiri din metal prin martelare, în secolele II-III p.Chr. În sprijinul acestui argument autorul citat a adus în discuție o serie de finisări neterminate, observabile în diferite zone ale plachetelor, la nivelul figurilor divinităților sau al elementelor de arhitectură sesizabile în compoziția artistică a acestor piese. În plus, în cadrul seriei de matrițe prezentate, două piese au rol decorativ înfățișând un vultur și o frunză de acant, lucru interesant dacă avem în vedere faptul că pe unele tablete votive se pot observa urmele mai multor „modele” care au fost folosite în tehnica „au repoussé”. În acest sens se poate cita un exemplu oferit de același autor în cazul unei plachete votive de la Ratiaria care prezintă trei personaje încadrate în câte o aedicula, la realizarea cărora s-au folosit trei modele tratate în maniere artistice diferite. Exemplare cu aceeași funcționalitate au mai fost descoperite și în alte provincii, la Philippopolis/Plovdiv în Thracia și la Napoca/Cluj-Napoca, în Dacia.

Influența microasiatică asupra „modelelor” din sud-estul provinciei nu poate fi negată și este evident că aceasta s-a exercitat fie indirect, prin intermediul comerțului cu tipare și modele, fie direct, datorită colonizării sau mobilității artizanilor. În primul caz se pot invoca și alte exemple, unele venite din arii îndepărtate, dacă ar fi să amintim cele două modele de opaițe tipic egiptene descoperite în două mari orașe-porturi – Callatis și în hinterlandul Odessos-ului. În cel de al doilea caz ne putem rezuma la opinia exprimată cu diferite ocazii de A. Poulter privind intensa colonizare cu elemente micro-asiatice a orașelor Nicopolis ad Istrum sau Marcianopolis. În acest context nu este dificil să ne imaginăm și colonizarea unor artizani, printre care și bronzieri.

În linii generale, putem fi de acord cu ipoteza lansată de V.P. Vasilev conform căruia, obiectele nefinisate nu pot fi considerate produse destinate vânzării, cu atât mai puțin unele cu defecte vizibile. Din păcate, aceasta este perspectiva noastră după două milenii.

Catalogul plachetelor descoperite la Abritus:

1. Plachetă dreptunghiulară delimitată în partea superioară și în cea inferioară cu un model în formă de frânghie, cu reprezentarea unui călăreț cu trăsături clasicizante, purtând chiton și un mic chlamys, iar în mâna dreaptă un rhyton. Sol și Luna, împreună cu păsări, un berbec, un taur alături de o ara și un personaj cu un topor în ipostază sacrificială, întregesc această imagine. IM Razgrad, inv. 163.

2. Plachetă în formă de aedicula reprezentând un personaj călare, cu un rhyton în mâna dreaptă, chiton și chlamys, flancat de două personaje feminine; în partea inferioară se află un șarpe și un taur care urmează a fi sacrificat de un personaj cu un topor. Ceea ce suprinde în comparație cu piesa anterioară este atenția acordată detaliilor arhitectonice. IM Razgrad, inv. 154.

3. Plachetă dreptunghiulară cu reprezentarea schematizată a unui călăreț cu un rhyton în mâna dreaptă, acompaniat de un personaj fabulos, un om cu cap de pasăre. IM Razgrad, inv. 155.

4. Plachetă dreptunghiulară cu reprezentarea lui Zeus și a Herei acompaniați de vultur, respectiv păun, cu sceptrul în mâna stângă și patera în mâna dreaptă. Și în acest caz a fost acordată o atenție sporită realizării decorului. IM Razgrad, inv. 160.

5. Plachetă în formă de aedicula cu reprezentarea zeiței Artemis în picioare, cu un hymation și chiton, cu sceptrul în mâna stângă și patera în mâna dreaptă, flancată de doi câini. Detaliile arhitectonice sunt redate cu acuratețe. IM Razgrad, inv. 156.

6. Plachetă în formă de aedicula cu reprezentarea lui Hercules în schema „clasică”, în picioare, cu măciuca în dreapta și blana leului din Nemeea în stânga. În partea inferioară sunt ilustrate merele din grădina Hesperidelor și mistrețul, întreaga compoziție fiind încadrată de coloane frumos redate. IM Razgrad, inv. 157.

7. Placă (medalion) circulară cu reprezentarea lui Hercules în picioare, cu măciuca în dreapta și blana leului din Nemeea în stânga, piciorul stâng ușor flexat. Întreaga compoziție este încadrată de un motiv în formă de frânghie. IM Razgrad, inv. 771.

8. Plachetă dreptunghiulară cu reprezentarea unei divinități feminine, cu un kalathos înalt pe cap și bogat ornamentat cu motive vegetale și geometrice, purtând două lunulae, cercei și palmele deschise. Pe flancuri are două șnururi de care atârnă doi clopoței în partea dreaptă, iar în stânga un instrument muzical. IM Razgrad, inv. 159.

9. Plachetă dreptunghiulară cu reprezentarea unei divinități feminine, cu un triplu kalathos, purtând brățări și palmele în aceeași poziție ca divinitatea prezentată anterior. În planul inferior al plachetei se află un pește. IM Razgrad, inv. 158.

10. Plachetă dreptunghiulară cu reprezentarea unei divinități feminine similară piesei anterioare. Diferențe notabile se pot observa numai la nivelul expresiei și în absența peștelui din planul inferior. La gât divinitatea poartă o lunula, la mâini brățări, iar faldurile veșmântului sunt, de asemenea, ușor diferite față de numărul 9. IM Razgrad, inv. 161.

11. Plachetă dreptunghiulară cu reprezentarea unei divinități feminine, cu un kalathos scurt ornamentat cu linii verticale, cu un medalion masiv la gît. Pe flancuri sunt reprezentate o rozetă și un fluier frigian, întreaga compoziție fiind delimitată de șiruri ornamentale în formă de funie. Pe spatele piesei se află o inscripție punctiformă ΕΠΕΙΡΟС. IM Razgrad, inv. 162. O matriță asemănătoare a fost descoperită în biserica Sf. Nicolai din Provadija.

12. Plachetă dreptunghiulară cu partea superioară rotunjită, cu reprezentarea unei divinități feminine, cu o pieptănătură complicată, un colier masiv la gât și brățări la mâini. IM Razgrad, inv. 164.

13. Plachetă dreptunghiulară cu reprezentarea unei divinități feminine, cu un kalathos evazat și cercei; pe flancuri clopoței și timpane? IM Razgrad, inv. 770. Este asemănătoare unei descoperiri de la Ševlievo aflată în Muzeul din Nova Zagora.

14. Plachetă dreptunghiulară cu un mâner și reprezentarea zeiței Mâ așezată, cu lancea în mâna dreaptă, armură și coroană radială pe cap. În planul superior stânga se află un vultur, iar la picioarele zeiței un câine. Sprijinite de tron se află două scuturi rotunde. Pe spatele matriței sunt incizate literele B și S, iar mai jos inscripția TE RVF în ligatură. IM Razgrad, inv. 769.

Krăvenik – oblast Veliko Tărnovo

Plachetă în formă de aedicula cu reprezentarea lui Hermes în picioare, cu stângul ușor flexat, caduceul în mâna stângă și bursa în dreapta, un chlamys înfățurat pe mâna stângă; la picioarele zeului sunt redați berbecul și cocoșul, binecunoscuții acoliți ai divinității. Corpul este frumos redat, capul fără atenție la detaliile de expresie, iar elementele arhitecturale sunt prezentate sumar.

3. Tipare, matrițe și modele

Tehnica de realizare a diferitelor obiecte din metal a rămas neschimbată timp de secole și a avut la bază două procedee: prelucrarea la rece sau la cald și turnarea. Prima a fost folosită ab initio deoarece este extrem de simplă și presupune încălzirea prealabilă a metalului și/sau baterea acestuia până prinde forma dorită, urmată de operațiuni conexe precum pilirea, tăierea etc. O altă posibilitate de realizare a obiectelor consta în tehnica „au repoussé”.

Turnarea este o metodă mai complexă, care permite realizarea unor piese variate, de o calitate ridicată. În cadrul ei se disting două variante, metoda „à ciré perdue” și metoda formei pierdute. Prima constă în realizarea unui model/prototip/arhetip din lut, piatră sau aliaj de bronz, compus din două valve, după care se turna în ceară produsul, în fiecare din cele două valve. Turnarea cu această metodă se putea realiza „în plin” sau „în gol”, în funcție de interiorul gol sau plin al obiectului. Modelul din ceară, după eventualele coctări și după finisare, era introdus pe un pat din lut plastic și omogen care era ulterior acoperit complet în lut; după uscare și ardere în cuptor, ceara era recuperată prin încălzire și scurgerea ei prin orificiile special lăsate. La sfârșit tiparul era spart, iar produsele supuse unor operațiuni pentru îndepărtarea bavurilor și finisare. Calitățile tiparelor antice sunt mult sub randamentul celor folosite astăzi; spre exemplu, folosirea aproape exclusiv a lutului în formarea unor tipare avea drept rezultat imediat împiedicarea evacuării apei sau gazelor rezultate în timpul turnării metalului în formă, cu repercusiuni asupra calității produsului. Statuetele se turnau de obicei, din bucăți, în tipare bivalve sau multivalve. În general, tiparele univalve se foloseau pentru piese plate, cu una dintre fețe lisă, în timp ce doar cealaltă era în relief.

Folosirea modelelor din metal implică direct metoda „formei pierdute”. Din această categorie fac parte obiecte diverse al căror rol consta în asigurarea unui arhetip după care se imprima un tipar urmând apoi să fie produsă o întreagă serie de obiecte. Obiectul–model este imprimat până la jumătate în lut, iar deasupra se apăsa o altă bucată de lut moale, ulterior ambele fețe ale tiparului rezultat fiind lipite, lăsat un orificiu de turnare și arse. Urma turnarea metalului din creuzet, iar după răcirea treptată a tiparului acesta era îndepărtat, iar piesa recuperată era supusă unor operații de finisare. Astfel poate fi explicată prezența unor modele din materiale diferite, care au fost folosite la transmiterea unor tipuri de obiecte larg răspândite în epocă.

În Austria, la Carnuntum, Neusiedl am See și Loretto sunt menționate modele pentru obiecte diferite ca funcționalitate, ceea ce demonstrează răspândirea metodei: fibule („Scheibenfibeln” și „Pferdefibeln”), pentru care modelele din plumb sunt folosite cu predilecție, un inel, o aplică de cataramă și o cheie. În sfârșit, ne putem întreba care a fost rațiunea folosirii acestor modele când se putea folosi direct obiectul ca atare care putea fi imprimat direct, fără intermediere? Una dintre posibilele explicații rezidă în contracția suferită de metal în momentul răcii, fapt ce conduce, după un timp, la o micșorare sesizabilă a obiectului. S-a observat, de altfel, că modelele sunt ușor mărite față de obiectele turnate, probabil tocmai pentru a preîntâmpina contracția rezultată în urma răcirii. O altă opinie considera modelele din plumb simple probe de turnare pe care se intervenea pentru ajustări ale designului, iar pe cele din materiale perisabile drept „mostre de prezentare comercială”. În opinia noastră cele trei ipoteze sunt plauzibile, modelele fiind folosite atât ca prototipuri, cât și ca probe de turnare sau obiecte de prezentare, fără a fi nevoie să delimităm fiecare dintre funcționalitățile enumerate.

Tiparele

Tiparele descoperite în așezările romane sunt dovezi indiscutabile ale producției unor ateliere locale. Materialele din care au fost realizate sunt lutul, piatra sau bronzul. În perioada elenistică, tiparele nord-pontice sunt uneori realizate din torțile unor amfore. Mai ales în cazul celor din piatră, producția este mai mică datorită faptului că un atelier nu dispunea de îndeajuns de multe piese la fel cum era cazul celor din lut, mai puțin pretențioase. Uneori sunt folosite materiale simple, de uz cotidian, precum fragmente de lateres sau chiar de tegulae. În general, în perioada romană tiparele sunt realizate dintr-o argilă cu un conținut ridicat de nisip fin realizată intenționat și amestecată cu un degresant mineral. Astfel de exemplare sunt cunoscute la Aventicum/Avenches-En Selley și prezintă caracteristici refractare combinate cu un grad ridicat de porozitate necesar evacuării gazelor în timpul turnării.

Descoperirile moesice sunt rare în comparație cu alte provincii, dar sub raport tehnic și al varietății întâlnim aceleași tipuri: monovalve, bivalve sau multivalve, ultimele extrem de rare. La acestea se pot adăuga tiparele descoperite la Histria, dar acestea sunt datate în perioada elenistică. Două valve provenind de la două tipare diferite au fost descoperite în atelierul din villa numărul 3 de la Montana, dar piesele produse prin intermediul lor sunt dificil de reconstituit ― [Pl. 19/8]. Din punctul „Izvora”, acolo unde se presupune existența singurului atelier cunoscut în provincie al unui plastes imaginarius, în timpul cercetărilor din secolul XIX a fost descoperit un interesant medalion ceramic cu simboluri dionisiace, folosit la turnarea unor piese circulare pentru harnașament (aplice).

La Durostorum – Ostrov-Ferma 4 deținem informații in extenso asupra tiparelor folosite în atelierele locale, inclusiv un tipar bivalv întreg. Acesta este un banal anou (verigă de harnașament?), dar este important deoarece reprezintă o dovadă concludentă a metodei tehnice folosită. Alte trei tipare au fost folosite pentru turnarea unor butoni decorativi. Două dintre acestea provin din complexul G41C, o groapă de extracție a lutului umplută ulterior cu resturi menajere provenind de la un atelier care prelucra bronzul, dar și obiectele din os, în primele trei sferturi ale secolului II p.Chr.. Semnalăm existența în cadrul aceluiași complex a unor materiale eterogene din punct de vedere al materialului (aliaj de cupru sau „bronz antic”, os, ceramică) și în ceea ce privește stadiul finalizării. Astfel, piese finalizate dar pregătite pentru topire (aplică, bust-aplică cu reprezentarea zeului Marte) au fost descoperite asociate cu ace de cusut întregi sau fragmentare, ace de păr din bronz, auriscapulae, fragmente de creuzete și piese din os care par rebutate sau pregătite pentru a fi lucrate. Cel de al treilea fragment provine dintr-un alt complex (G10), de asemenea o groapă de extracție a lutului în care a mai fost descoperită valva unui tipar folosit pentru producția fibulelor. Varietatea obiectelor din metal produse de atelierele locale poate fi îmbogățită de prezența a șapte tipare care au fost folosite, cu siguranță, pentru producerea fibulelor – unul din rarele exemple moesice de acest fel. Deși nu toate fragmentelor au putut fi atribuite unui anume tip, caracteristicile unora sunt apropiate fibulelor puternic profilate („kräftig profilierte Fibeln”), respectiv fibulelor cu genunchi („Kniefibeln”). Astfel, unul dintre tipare care păstrează numai portagrafa și un mic segment din picior este caracteristic fibulelor puternic profilate având analogii în Dacia, la Gilău, de unde provine un tipar similar și în Pannonia, la  Brigetio/Szony unde un asemenea tipar a fost descoperit în atelierele aparținând de Legio I Adiutrix. Alte exemplare pot fi încadrate în aceeași formă, în timp ce unul dintre tiparele fragmentare poate fi atribuit producției fibulelor cu genunchi. Ateliere locale produc în secolele II-III p.Chr. o gamă variată de accesorii vestimentare, piese de echipament și instrumente cotidiene. Alături de tiparele descrise anterior pot fi amintite unele folosite pentru turnatul unor aplice decorative de formă diversă, pandantive, verigi, butoni ornamentali, cu analogii în mediul militar din provinciile danubiene ― [Pl. 9/1-3; 10].

Tipare inedite erau menționate pe scurt și la Novae, în Muzeul din Svishtov, fără să beneficiem însă de informații mai ample. Un tipar din piatră pentru oglinzi (din plumb?) se află în depozitele Muzeului de Arheologie din Varna (inv. 1110635) și provine din zona orașului Abritus. Fragmente de la o serie de tipare au fost descoperite și în sondajul executat în aria Bazilicii civile de la Nicopolis ad Istrum, dar starea fragmentară face dificilă orice încercare de observație amănunțită asupra obiectelor care erau produse.

În nordul Pontului au fost descoperite tipare la Tyras (tipare pentru bijuterii), Pantikapeum și Chersonesos (tipare pentru bijuterii și oglinzi din plumb), iar la Tanais, pe Don, sunt cunoscute cinci piese pentru fabricarea pandantivelor, pandantivelor-oglindă și cataramelor de secol II-III p.Chr. O serie de tipare de epocă romană timpurie au fost descoperite in timpul campaniei anului 1940 la Olbia: o piesă pentru lunulae și pandantive globulare, două tipare pentru pandantive în formă de amforă și unul pentru piese de echipament circulare. Perpetuarea tradițiilor elenistice până târziu, la începutul epocii romane, este demonstrată prin descoperirea în necropola scitică de la Ust-Alma, în Crimeea, a unui tipar (patrix) folosit în a doua jumătate a secolului I și începutul secolului următor. Piesa a servit la realizarea unor phalerae sau plăci circulare de cataramă, dar motivul decorativ este clar arhaic și poate fi urmărit până în secolul V a.Chr.. Unui asemenea tipar (sau mai bine spus matriță) i se pot atribui o serie de capace pentru pixide (pyxis) de epocă romană timpurie, printre care și unul descoperit în necropola tumulară de la Noviodunum.

Matrițe

Orașul Abritus a oferit un număr însemnat de plachete din bronz cu rol de model (matrițe), descoperite din păcate în afara unui context stratigrafic sigur ― [Pl. 7]. Funcționalitatea pieselor consta în folosirea lor drept model pentru imprimarea, prin martelare, a imaginilor în relief pe foițe din bronz. Dacă avem în vedere faptul că plachetele sunt din bronz, folosirea unor foițe din plumb, metal mai maleabil, nu poate fi exclusă. Foița, ușor încălzită, era suprapusă peste plachetă și cu ajutorul unor lovituri medii se imprimau imaginile în tehnica „au repoussé”. Noul produs era finisat, unele sectoare necesitau retușări, rafinarea expresiilor personajelor sau definirea unor elemente arhitecturale. Avantajele acestei tehnici constau în simplitatea și, totodată, în finețea execuției, iar specializarea cerută era minimă. În plus, productivitatea metodei era ridicată, lucru necesar mai ales dacă atelierul era situat în zona unui sanctuar. Un alt avantaj consta în posibilitatea oferită artizanului de a realiza compoziții diferite, prin îmbinarea unor matrițe de la care se copiau anumite scene sau personaje, lucru atestat pe unele plachete votive care dovedesc folosirea mai multor plachete-model.

Pentru răspândirea acestei metode în provincie, dar și în Thracia sau Dacia, pledează o serie de matrițe asemănătoare descoperite la Nova Zagora, Philippopolis sau Napoca. Alte plachete-matrițe au fost descoperite la Kravenik (oblast Veliko Tărnovo) , Provadija (oblast Varna) și la Opaka (oblast Tărgovishte) , toate lucrate în stilul pieselor de la Abritus. Piesa de la Provadija a fost descoperită în interiorul unei bazilici, astfel încât s-a emis ipoteza că a fost refolosită după instaurarea creștinismului prin asimilarea imaginii divinității păgâne inițiale cu Sf. Maria. Analogii apropiate pentru divinitatea feminină reprezentată pe placheta-matriță nr. 14 de la Abritus și o dovadă în plus privind comerțul cu asemenea matrițe ne oferă și un exemplar descoperit la Gradishte, în teritoriul orașului Nicopolis. Deși fragmentară, placheta în discuție este de aceeași factură cu cea menționată anterior, pieptănătura este similară, iar pe cap are același tip de coroană, eventual corona muralis? Ca un argument suplimentar putem remarca chenarul reprezentat sub forma aceluiași motiv în formă de frânghie. O plachetă dreptunghiulară cu mâner având reprezentată o panteră în relief, în plin salt, cu detaliile corpului sumar redate, a fost descoperită la Novae, unde mai avem atestată și o matriță din plumb cu imaginea lui Hercules.

Fără îndoială, una dintre cele mai interesante descoperiri a fost făcută la Chersones unde a fost descoperită o matriță asemănătoare exemplarelor din aria danubiano-balcanică, pentru care M. Yu. Treister presupunea, pe drept cuvânt, o origine sud-moesică sau direct microasiatică Motivul decorativ constă în reprezentarea lui Dionysos încadrat într-o aedicula. Dacă menționăm faptul că autorul considera că matrița provine din vecinătatea unui sanctuar, atunci avem o situație similară celei de la Montana – „Izvora”.

Modele

Dintre modelele cunoscute în provincie se poate cita, cu siguranță, doar un exemplar descoperit la Novae. Modelul este realizat din plumb și era folosit la realizarea tiparelor pentru fibulele zoomorfe („Tierfibeln”) în secolul II p.Chr.. Dacă avem în vedere răspândirea acestora în mediul militar de pe limes-ul raetic, prezența unui model la Novae, sediu de legiune, nu poate să surprindă. Gama largă de obiecte pentru care erau folosite modele sau așa-numitele „lead-trial pieces” includea și obiecte din echipamentul militar standard. Folosirea modelelor din plumb se va prelungi mult, până în Evul Mediu, după cum ne atestă o descoperire fortuită din zona Preslav.

4. Rebuturi și piese în curs de prelucrare

Din categoria pieselor în curs de prelucrare și a celor rebutate cunoaștem o serie de exemplare la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, la Provadija, oblast Varna. Cele mai consistente dovezi sunt furnizate de cercetările în așezarea de la Ostrov-Ferma 4, unde mărturiile privind prelucrarea metalelor abundă, într-o serie de complexe (gropi menajere) situate la periferia așezării, spre malul înalt al falezei. În cadrul produselor locale pot fi incluse o țintă din bronz păstrând încă bavurile, o tablă din bronz cu marginile suprapuse și o bară din același metal, pregătită pentru a fi prelucrată, asemănătoare exemplarelor descoperite la Odessos și împrejurimi. Alături de exemplele precedente putem aminti și un exemplu rar de fibulă zoomorfă „Tierfibel” descoperită pe plaja Dunării în dreptul așezării de la Ostrov. Această piesă caracteristică secolului II p.Chr. are forma unui cal la păscut și a fost abandonată fără a fi finisată; are bavurile neîndepărtate, iar sistemul de prindere nu a fost finalizat.

În colecțiile Muzeului Arheologic din Varna se află o interesantă cataramă cu volute („peltaförmige Schnalle”) ― [Pl. 8/2], cu inel în formă de „D” și placă fixă de formă triunghiulară care este datată pe limes-ul raetic între 150-200 p.Chr.. Piesa este din bronz și a fost abandonată fără să fi fost finisată, după ce a fost scoasă din tipar. Bavurile laterale nu sunt îndepărtate, iar câmpul interior unde se afla zona de prindere a acului și partea liberă din câmpul plăcii de prindere sunt obturate de un strat mai subțire de bronz – un defect vizibil de fabricație arătând clar că nu s-a folosit metoda cerii pierdute. Artizanul a considerat în acest caz că piesa poate fi aruncată (sau reciclată), un proces mai simplu în comparație cu debitarea câmpului interior. Un alt exemplar, de asemenea neterminat, a fost descoperit la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 sau la Sucidava/Izvoarele, într-un context necunoscut. Tot dintr-un context militar provine o altă cataramă asemănătoare în curs de prelucrare descoperită la Brigetio/Szőny în castrul Legio I Adiutrix. Pentru răspândirea acestui tip pledează și o descoperire similară de la Carnuntum care are aceeași formă și este, de asemenea, un rebut. Considerăm că tipul ca atare reprezintă o piesă de echipament militar, aserțiune ilustrată perfect prin marea răspândire în lumea romană, exemplare similare fiind cunoscute și la Tamuda, în Mauretania Tingitana.

În colecțiile aceluiași muzeu se mai află o serie de fibule în curs de prelucrare, tipuri comune în secolele II-III p.Chr. ― [Pl. 9/4-8]. Un interesant exemplar este o fibulă (inv. 119343) de tip „fibulă cu genunchi” („Kniefibeln”) care, deși a fost extrasă din tipar, nu are terminată zona resortului, placa care îl acoperea fiind sudată; zona portagrafei este de asemenea neterminată. Tot în grupa rebuturilor poate fi inclusă o fibulă de tip norico-pannonic cu două nodozități – Almgren 236-237/Cociș 11; prezintă urme puternice de arsură secundară iar corpul este grosolan, necizelat, iar zona de prindere a resortului nu a fost lucrată. Fibula merită amintită în condițiile în care acestea apar rar în afara ariei lor de origine (Noricum și Pannonia) și chiar în Dacia sunt cunoscute doar 25 de exemplare datate în perioada domniei Împăratului Traian. Din tipul „Ankerfibeln” tot la Odessos sunt cunoscute două exemplare (inedite, Muzeul de Arheologie din Varna, inv. 119350, 119390) în curs de prelucrare (sau rebuturi), cu placa superioară neterminată, arcul diform, resortul și piciorul neterminat. Alte două fragmente sub forma unor bare din bronz și o ștanță rectangulară se află în colecțiile aceleiași instituții și aparțin inventarului unui atelier local ― [Pl. 8/1,3-6].

Dintre piesele de uz cotidian amintim o cheie de deget descoperită într-un loc necunoscut din nord-estul provinciei (Dobrogea). Această piesă comună este importantă în economia lucrării de față, întrucât inelul nu a fost traforat, bavurile nu au fost îndepărtate iar partea activă nu a fost traforată pentru a realiza protuberanțele care deschid mecanismul de închidere. Deși au fost folosite un timp îndelungat, această cheie poate fi datată în secolele II-IV p.Chr..

5. Creuzete

Recipientele în care era încălzit metalul beneficiau de un tratament aparte în cadrul instrumentarului atelierelor. Cele mai vechi creuzete cunoscute datează de la începutul mileniului III a.Chr. Realizate din piatră sau lut cu diverse compoziții, creuzetele trebuiau să reziste temperaturilor ridicate, dar trebuie să acceptăm o rată ridicată a înlocuirii acestora în urma acțiunii conjugate a focului asupra pereților exteriori și a metalului asupra celor interiori. Mențiunile antice amintesc creuzete realizate din diverse materiale într-o manieră îngrijită. Homer menționa un tip de creuzet specific numit χόανος, numit la Diodor – κεράμεος iar Plinius amintea un tip de creuzet specific Hispaniei – tasconium.

În epoca romană forma este diversă, iar R.F. Tylecote înregistra unele exemplare în formă de „D”, conice sau semisferice. Evoluția morfologică a creuzetelor este dificil de urmărit, dar se poate presupune că forma generală a fost influențată de necesitatea manevrării în timpul topirii materialului și de realizarea unor pereți care să fie suficient de rezistenți și să permită în același timp și trecerea căldurii. Originea și forma vaselor este extrem de veche, iar pe unele basoreliefuri egiptene avem reprezentări ale acestora. În afară de funcția de topire a metalului există o serie de exemple în Cipru în care recipientele erau folosite direct la îmbogățirea cuprului cu arsenic pentru crearea unui aliaj. La Augusta Raurica/Augst-Kaiseraugst este cunoscută o numeroasă serie de creuzete descoperite în contexte romane timpurii folosite în fabricae pentru producerea unei varietăți de obiecte din metal. Analizele arheometrice atente au permis identificarea, în cazul unui fragment ceramic descoperit la Virosidvm/Bainbridge, în Britannia, folosirii acestuia în cadrul procesului de cupelație, probabil pentru obținerea argintului.

Putem menționa o discordanță între informațiile antice și descoperirile moesice care demonstrează faptul că pentru realizarea creuzetelor locale a fost acordată o atenție minimă. Mai mult, la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 există cazuri de ceramică comună, de uz cotidian (ceașcă), transformată în creuzet doar prin simpla lipire pe pereții exteriori a unui strat consistent de lut cu mult nisip în compoziție ― [Pl. 4/2-8; 11]. O serie de creuzete sunt cunoscute aici provenite din cercetările întreprinse de D. Elefterescu, toate descoperite într-o serie de gropi menajere. Trei dintre acestea sunt vase fragmentare, cu baza și pereții din pastă groasă, două dintre ele având urme de zgură de bronz în interior. Unele exemplare fragmentare prezintă la exterior un strat protector de lut (strat de „anvelopare”) de care aminteam anterior, pentru a rezista șocului termic și a mări durata de viață a piesei. Forma este conică, pereții groși și prezintă numeroase fisuri rezultate în urma temperaturilor înalte. În unele cazuri sunt vizibile urme de metal în interior. În final, putem susține ipoteza propusă de D. Elefterescu conform căruia creuzetele descoperite la Ostrov-Ferma 4 au fost produse în atelierele locale. În ceea ce privește diviziunea acestora pe baza caracteristicilor pastei în trei grupe, aceasta se datorează existenței mai multor producători, deși aceste diferențe pot fi datorate diverselor șarje. Tot în nord-estul provinciei, la Histria, au fost descoperite trei creuzete fragmentare cu urme de bronz topit. Autorii remarcau faptul că unul dintre acestea putea fi folosit la producția unor obiecte din metale prețioase datorită faptului că este mai scund.

Creuzetele sunt bine reprezentate la Montana și în așezările rurale din teritoriul orașului, în particular în inventarul descoperit în villa nr. 3. Analiza exemplarelor ilustrate ne conduce însă la concluzii diferite. Dintre cele șapte recipiente ilustrate de autor, împreună cu două capace, sunt întâlnite piese conice, mai înalte, sub formă de cupe cu dimensiuni reduse sau joase având formă dreptunghiulară. Informațiile sunt inconsistente și în ceea ce privește orașul Novae unde sunt amintite două creuzete – primul în zona valetudinarium-ului și al doilea în vestul orașului. Acestea constituie un argument suplimentar privind prelucrarea locală a metalelor.

Mult mai numeroase și elaborate sunt informațiile privind exemplarele descoperite la Nicopolis ad Istrum ― [Pl. 6]. În sondajul efectuat în zona „Bazilicii civile” au fost descoperite și o serie de fragmente de creuzete. Aceste instrumente au fost realizate din pastă refractară modelată cu mâna, iar unele prezintă refaceri în urma distrugerilor provocate de căldura intensă. Recipientele au corpul înalt sau jos și plat, pereții groși, iar pe baza unei piese se poate observa un strat exterior mai gros – stratul de anvelopare – întâlnit și în cazul unui alt creuzet descoperit în aceeași așezare.

Creuzete din fier sunt cunoscute la Augustae/Hârlec și Pernik. Deosebite sub raportul condițiilor descoperirii, formei și pastei sunt un grup de creuzete de la Odessos ― [Pl. 4/1; 5]. Descoperite în anul 1957 într-o zonă din imediata apropiere a incintei orașului, creuzetele au fost atribuite unui atelier pentru prelucrarea metalelor care a funcționat în perioada romană târzie. Dimensiunile sunt reduse înălțimea variind între 4 și 9 cm, forma generală biconică sau globulară, pereții foarte groși, gura îngustă și pasta fină, cu mult nisip în compoziție. Similar este și un exemplar de la Abritus, o dovadă probabilă a unui comerț intra-provincial cu asemenea obiecte. Structura internă cu pereții groși, baza plată și diametrul maxim în zona de joncțiune a gâtului cu corpul este specific și unor exemplare din epoca bronzului sau de la începutul epocii elenistice. Am remarca faptul că gâtul îngust și gura răsfrântă spre exterior pare să fie gândită tocmai pentru a permite manevrarea în cuptor cu ajutorul unui clește. În zona nord-Pontică au fost descoperite cinci creuzete din epoca Principatului, la Chersones.

6. Unelte

Prelucrarea metalului în officinae-le antice necesita o serie de unelte specifice. Fără a fi extrem de diversificat, acest instrumentum era adaptat unor funcții necesare în timpul procesului de fabricare, de la manevrarea creuzetelor în cuptor, până la operațiuni specifice precum baterea, tăierea, pilirea, martelare, etc. Forma uneltelor antice s-a perpetuat, în linii generale, până astăzi; în ateliere exista o gamă largă de clești de diferite dimensiuni, foarfece, ciocane, nicovale și dălți, obiecte pentru stampat, etc. ― [Pl. 1/3-5]. Valoarea acestora în cadrul producției antice este sugerată de tezaurizarea lor frecventă în perioadele nesigure, atunci când erau îngropate cu gândul de a fi recuperate ulterior. În plus, un aport important la problema lămuririi aspectelor privind forma și varietatea instrumentelor antice l-a adus analiza iconografică, în particular a monumentelor funerare, în unele cazuri adevărate declarații simbolice ale ocupației defuncților. Din multe puncte de vedere W. Gaitsch a deschis drumul studierii uneltelor romane folosite în ateliere, la operațiuni de prelucrare a unor materiale diverse: metal, lemn sau în agricultură. Autorul a studiat aspecte diverse, de la operațiunile în care erau folosite, la metodele de producție ale fierarilor antici, izvoarele literare cu informații despre ars ferraria, iconografie și a reușit prezentarea unei tipologii coerente.

Instrumentele, dar și atelierele în general, alături de tehnologia folosită, au constituit obiectul unor congrese internaționale. Unul dintre acestea a avut loc în 1991 la Saint-Germain-en-Laye și a fost dedicat prelucrării aurului dar și atelierelor de orfevrărie, în general. Studierea uneltelor antice a permis, în unele cazuri, delimitarea unor ateliere antice și a adus noi contribuții la studierea varietății și cronologiei instrumentarului pentru prelucrarea metalului. La Bibracte este înregistrată o numeroasă serie de ciocane, ciocane de forjă, clești, nicovale, pile, dălți, punctatoare/poansoane, toate dovezi ale metalurgiei gallice. Informațiile iconografice au fost prezentate de Hélène Guiraud cu privire specială asupra Galliei, unde sunt întâlnite o serie de monumente cu reprezentări ale unor artizani și ale uneltelor specifice muncii lor. Demersul va fi continuat de J.-M. Demarolle, care a reușit analiza exhaustivă a iconografiei lapidare cu referire la descoperirile din Gallia Belgica. R. Pohanka s-a concentrat asupra reprezentărilor de unelte agricole pe stelele funerare din Noricum și Pannonia în timp ce A. Busuladžić a realizat un catalog al uneltelor antice, inclusiv cele folosite la prelucrarea metalelor, descoperite în Bosnia-Herzegovina (sudul provinciei Pannonia). Ca o reflectare a importanței uneltelor folosite de artizanii antici, W. Manning a dedicat primele capitole ale corpus-ului instrumentelor din fier din colecțiile British Museum tocmai uneltelor folosite de bronzierii și fierarii antici, alături de cele ale tâmplarilor, sculptorilor și pietrarilor. Cercetările arheologice la Aventicum/Avenches-En Selley au condus la descoperirea unui atelier din secolele I-II p.Chr. pentru prelucrarea fierului și bronzului în care au fost descoperit un lingou din fier, alături de un fragment de quarțit folosit drept polizor, o piatră de ascuțit, poansoane și diverse debris-uri provenite în urma activităților metalurgice.

Pentru Dacia deținem date importante în cazul atelierului de la Drobeta, din Piața Ghica, unde au fost descoperite instrumente diversificate dintr-un atelier de plumbarius care prelucra și bronzul. Acestea sunt reprezentate printr-o lingură pentru turnat metalul cu un orificiu central, o nicovală, trei dălți și un creuzet de dimensiuni mai mari.

Instrumentarul specific atelierelor unor bronzieri, aurari sau argintari din epoca romană este rar la Dunărea Inferioară. Situația este inexplicabilă dacă ne gândim la numeroasele instrumente folosite în toreutica tracică și scitică, excelent reprezentată prin descoperirile din zona Varnei, Shumenului, Dobrichului sau în Vratsa și Montana. Un studiu general a discutat uneltele folosite în toreutica antică, dar marea majoritate a pieselor repertoriate aparțin epocii grecești clasice și elenistice. Perioadei romane îi corespund o serie de ciocane descoperite în cadrul cercetărilor de la Chersones sau Durostorum, cu dimensiuni reduse și gaură de înmănușare ovală.

În provincie, uneltele din fier folosite în agricultură sau ateliere au fost analizate cu predilecție în contextul descoperirii unor depozite. Unul dintre marile depozite balcanice a fost descoperit la Angelarii, oblast Dobrich, și cuprinde aproximativ 50 de obiecte variate, cu un total de 89 kg de fier: nicovale, clești, dălți, foarfece, piroane, târnăcoape, unelte de tâmplărie și agricultură. Ceramica descoperită în zona depozitului și cele șase monede au permis datarea complexului în secolul IV p.Chr., cândva între anii 368-378, în condițiile distrugerilor provocate de invazia gotică sfârșită prin dezastrul de la Adrianopol.

În acest context merită discutat un alt mare depozit descoperit la Moșneni, în teritoriul callatidei. Descoperit în anul 1949, depozitul amintit este mult mai mic în comparație cu cel de la Angelarii și ilustrează valoarea uneltelor agricole, întrucât cele opt piese ale depozitului constau dintr-o seceră, o coasă, o cazma, o sapă, o săpăligă și trei brăzdare, ascunse în secolele II-III p.Chr., fără să beneficiem de o datare mai strânsă. Discutabilă este atribuirea depozitului unei villa în lipsa unor cercetări arheologice în perimetrul descoperirii.

Recent, întreaga problematică a uneltelor antice de pe teritoriul Bulgariei a fost prezentată într-o teză de doctorat de către I.D. Čolakov. Pentru instrumentele de prelucrare a metalului, autorul prezintă o tipologie și un repertoriu al descoperirilor. Este meritul cercetătorului bulgar de a fi acoperit o lacună în cercetarea artizanatului de epocă romană în sudul provinciei. Cleștii (forcepis) au fost împărțiți în patru tipuri (dintre care primele două tipuri sunt datate în secolele I-IV p.Chr.) și sunt cunoscuți în provincie prin descoperirile de secol IV p.Chr. de la Angelarii și printr-o serie de exemplare descoperite la Abritus și Mezdra.

În depozitul de secol III p.Chr. de la Novae au fost descoperite și diferite instrumente folosite în atelierele de prelucrare a metalului, în particular a bronzului. Alături de fragmente de tablă din bronz cu urme ale decupajelor sunt ilustrate două dălți și trei punctatoare folosite la ornamentarea obiectelor.

Două tipuri de nicovale sunt cunoscute în provincie, primul tip printr-o nicovală de la Augustae, iar al doilea tip datorită exemplarului de la Abritus, dar numai primul este din perioada Principatului. O gură de foale fragmentară a fost descoperită în complexul din sondajul din „Bazilica civilă” de la Nicopolis ad Istrum. O piesă similară este cunoscută și la Montana. Orientarea economiei orașului și a regiunii sale spre exploatarea și prelucrarea metalelor este ilustrată, printre alte descoperiri, și de instrumentele descoperite în centrul urban și în vila nr. 3 din teritoriul acestuia. În afară de cele două tipare menționate anterior, dispunem de un instrumentar destul de variat folosit în atelierele pentru prelucrarea metalelor: diferite punctatoare pentru realizarea ornamentației produselor, o daltă și o nicovală de dimensiuni reduse, dălți de dimensiuni mai mari pentru debitarea foilor de tablă și un cârlig în bandă torsionată folosit poate pentru suspendarea unui creuzet de dimensiuni mai mari. Uneltele pentru prelucrarea metalului de la Montana alcătuiesc un grup omogen, care ilustrează toate aspectele procesului. Sunt atestate tipare, dălți de diferite dimensiuni, punctatoare și foarfeci – pe scurt, întregul necesar al unui atelier antic și o ilustrare veridică a instrumentarului folosit în officinae ferraria moesice.

7. Depozite

Distribuția, încadrarea cronologică, împrejurările și contextul depunerii erau principalele aspecte urmărite de W. Manning într-un articol, de acum devenit clasic, asupra tezaurelor de obiecte din fier descoperite pe teritoriul Britanniei. Toate acestea sunt aspecte importante, dar motivul depunerii prevalează, datorită necesității înțelegerii mecanismelor care au condus la eliminarea din circuitul productiv a unor cantități mari de metal. În acest sens, depozitul descoperit în Britannia la Inchtuthil (Perths), într-o fabrica, este extrem de important prin cantitatea enormă de metal – cuie și 12 roți din metal – totalizând aproximativ 12 tone. Explicația îngropării sale la sfârșitul secolului I p.Chr. când nu exista nici un pericol imediat în zona respectivă se poate explica, în opinia autorului, printr-un surplus care nu mai era necesar activității cotidiene de producție.

Persistă, totuși, întrebarea de ce au fost scoase din circulație cantități mari de metal? Pentru a răspunde s-au găsit trei soluții: a) pentru a scăpa de o cantitate de material nedorit care a fost aruncat (o explicație pe care o considerăm nesatisfăcătoare); b) pentru a păstra uneltele și metalul în general, în perioadele de insecuritate generală sau personală; c) depozitele respective au caracter votiv.

Depozite sunt cunoscute și în Moesia Inferior, mai ales în partea de sud a provinciei. În nord, în teritoriul Dobrogei românești, mai important este tezaurul amintit mai sus, la Moșneni, teritoriul callatidei, care cuprinde, totuși, doar opt unelte agricole. Pe teritoriul Bulgariei, o analiză recentă a adunat 66 de depozite cuprinzând un instrumentar variat. Dintre acestea, în aria care ne interesează, merită semnalate depozitul de la Angelarii (oblast Dobrich), cu instrumente aparținând atât atelierelor de făurărie, cât și uneltelor agricole. Alte depozite sunt cunoscute la Radingrad, Topchii, Lipnik și Abritus (oblast Razgrad), la Mirovtsi, Belokopitovo și Voivoda (oblast Shumen) și în aria Montanei. Instrumentarul din depozite este compus din uneltele folosite în diferite ateliere de prelucrare a metalului, în unele cazuri din atelierele de textile și pielărie, dar marea majoritate sunt unelte agricole. Momentul îngropării acestor tezaure a coincis în zona Dunării de Jos cu perioadele de insecuritate accentuată – raidurile germanice de la mijlocul secolului III p.Chr., invaziile gotice din a doua jumătate a secolului IV p.Chr. sau cea hunică, spre mijlocul secolului V p.Chr. și, în sfârșit, atacurile avaro-slave de la sfârșitul secolului VI p.Chr. și începutul secolului VII p.Chr. Locul depunerii relevă o uniformitate a răspândirii atelierelor, atât în mediul urban, cât și în așezările rurale, iar contextul diferă de la caz la caz: sunt folosite dolia, simple gropi sau recipiente din metal de dimensiuni mai mari.

În cadrul demersului întreprins de noi, o serie de informații vin să susțină existența unor depozite concepute cu scopul ca piesele respective să fie retopite. Contextul descoperirilor de acest gen este în strânsă legătură cu atelierele de bronzieri sau fierari, iar exemplele întâlnite în Imperiu, fără a fi numeroase, sunt sugestive pentru situația de care aminteam. Un atelier de la Blicquy, în Gallia Belgica, descoperit în anul 1986, prezenta un inventar bogat: alături de un cuptor au mai fost descoperite piese rebutate, creuzete, instrumente din fier necesare diferitelor etape în prelucrarea metalelor. Nu departe de cuptor, într-o casetă din lemn acoperită cu o piatră plată, se aflau o serie de obiecte rebutate, depuse spre a fi retopite. Atelierul se afla în apropierea unei villa și a funcționat în a doua jumătate a secolului III p.Chr.

La Industria, datorită amplasării orașului pe râul Po, adevărată axă comercială, în paralel cu produsele de import au fost remarcate și bronzuri figurate de producție locală. În Moesia Inferior situații asemănătoare pot fi amintite în cazurile orașelor Montana, Nicopolis ad Istrum și Novae. La Nicopolis, colectarea metalului în nivelurile târzii ale orașului este un fapt demonstrat, dar alături de aceasta sunt înregistrate cantități importante de metal depuse în gropi menajere din nivelurile timpurii, lucru care demonstrează faptul că retopirea metalului era o activitate complementară pentru metalurgia locală aprovizionată prin reducerea minereului și prin importurile de lingouri.

Dintre exemplele moesice, cel mai clar depozit destinat retopirii a fost descoperit la Novae. Depozitul de bronzuri având terminus ante quem anii 316/317 și terminus post quem 207/211 era compus din materiale eterogene – phalere, aplice, litere din bronz, elemente de echipament, cuie, dar și fragmente de statuarie majorădin bronz, alături de o cantitate mare de monede. În sprijinul datării depozitului pledează și un fragment dintr-o statuie din bronz care nu se poate data mai târziu de începutul secolului III p.Chr. Caracteristicile și maniera de redare amintesc de statuile cu reprezentarea lui Geta, iar urmele de damnatio memoriae întăresc această opinie. T. Sarnowski consideră această descoperire o dovadă a procesării bronzului în acest centru, în direcția reparării echipamentului militar și a statuilor, iar materialul descoperit, în ciuda eterogenității sale, conduce spre mediul militar. Numeroase rebuturi, deșeuri, un model din plumb pentru fibule și un lingou din același material, provenit din metalla Tricornensia, localizată în districtul minier cu centrul la Kosmaj, în Moesia Superior sunt alte dovezi în sprijinul refolosirii metalului în centrul danubian. Situația își găsește analogii numeroase în contextele militare, unde aprovizionarea cu arme se face dintr-o serie de mari ateliere sub controlul statului, dar reparațiile și operațiunile minore presupun existența în sediile de legiuni (și nu numai) a unor ateliere. În aceste condiții, prezența unui depozit destinat topirii este o situație cu numeroase analogii în provinciile romane.

Analiza riguroasă întreprinsă de cercetătorul polonez nu lasă loc pentru dubii; depozitul de la Novae a avut ca scop aprovizionarea cu materie primă a atelierelor locale pentru reparații necesare trupelor din garnizoană și pentru completarea necesarului de piese minore de echipament militar. Stocarea acestora în aeraria demonstrează concludent această aserțiune, precum și implicarea activă a statului prin intermediul autorităților militare locale în acest proces de „reciclare”, întâlnit și în alte zone. Spre exemplu la Cáceres este documentată aceeași situație de „reciclare” a metalului vechi prin intermediul colectării și retopirii acestuia spre a acoperi măcar o parte din nevoile atelierelor militare locale. Refolosirea pieselor vechi este atestată și în atelierele din Dacia, de la Napoca, Tibiscum, Potaissa, Buciumi și Gherla, ipoteză în sprijinul căreia pledează și absența lingourilor în inventarul acestora. Desigur, piesele menționate datorită importanței sunt mai greu de „uitat”, dar argumentul poate fi folosit în sprijinul reciclării bronzului antic. Existența activității de colectare, depozitare și reciclare a bronzului nu este specifică exclusiv mediului militar; o villa de la Arconciel (lângă Fribourg) dispunea în secolul II p.Chr. de un asemenea depozit în care așteptau să fie refolosite, alături de marmură de bună calitate, și o serie de obiecte din bronz.

Indiferent de natura concluziilor noastre, trebuie avut în vedere și faptul că, în anumite regiuni, metalul nu era deosebit de scump sau greu de procurat, dar organizarea diferitelor etape ale producției implica un imens efort uman și o foarte bună administrație. In acest sens este destul să amintim depozitul compus din cuie din fier și alte resturi din fabrica de la Inchtuthil, cu o greutate de 12 tone, care a fost părăsit.

8. Dovezi epigrafice ale prezenței artizanilor în provincie

Prezența populației sud-tracice a bessilor în nord-estul provinciei, în aria orașului Histria și în împrejurimile orașului Tomis, este un lucru acceptat în lumina inscripțiilor care îi menționează și a informațiilor oferite de Ovidius [Trist. III, 10, 5; IV, 1, 67]. Una din ramurile poporului trac, bessii ocupau în mileniul I a.Chr. regiuni întinse, dar se concentrau mai ales pe cursul superior al râului Maritsa, în vestul Munților Rhodopi, în împrejurimile orașului Philippopolis având una dintre așezările importante în satul actual Sinitovo (Pazardzik) – antica Bessapara.

Prezența populațiilor sud-tracice în Dobrogea a fost explicată în diferite contexte, dar toate punctele de vedere se reduc la următorul aspect: indiferent dacă au fost colonizați datorită necesității prezenței în nordul Moesiei a unor populații fidele lor, romanii au avut cu siguranță în vedere reputația de excelenți minieri a bessilor. Colonizarea acestora în împrejurimile Histriei, în vicus Quintionis și mențiunea privind prezența lor la Ulmetum concordă în chip fericit cu știrile privind apariția în așezările menționate a unor urme privind exploatarea fierului. Deși cunoscuți ca mineri pricepuți care scoteau aurul și argintul, datorită faptului că Dobrogea este săracă în asemenea metale ne îndeamnă să urmăm ipoteza propusă de Al. Suceveanu și E. Zah conform căreia bessi din zona nord-est moesică exploatau mai curând fierul. În încheiere, nu putem să nu ne întrebăm, totuși, care erau posibilitățile reale de exploatare a resurselor metalifere în împrejurimile orașelor Histria și Ulmetum, întrucât cel de al doilea autor amintit lasă să se întrevadă mai curând sărăcia acestora, decât bogăția filoanelor. Informațiile privind prezența bessilor în nordul Dobrogei pot fi legate de prezența în regiunea menționată a unor resurse mult mai bogate, mai ales în împrejurimile zăcămintelor de la Altân-Tepe și Iulia-Consul.

Informațiile epigrafice privind existența fierarilor și bronzierilor romani în provincie ne oferă date interesante pentru o serie de situri, dar pe ansamblu sunt relativ sărace și nu ne oferă posibilități largi de interpretare ― [Harta__]. O mențiune complexă provine de la Callatis, unde o inscripție a fost ridicată pentru Δωρίων, χαρκεύς Kρήτης. Stela a fost descoperită în sectorul de est al necropolei timpurii a orașului Callatis și menționează pe Dôrion, bronzier cretan, armurier al callatienilor. S-a remarcat faptul că expresia χαρκεύς Φαβρικάρεις este un pleonasm corespunzător expresiei faber fabricalis în latină. Traducerea cuvântului Φαβρικάρεις prin armurier ar atesta pentru prima dată în regiunea moesică numele unui asemenea artizan și reprezintă, totodată, o dovadă interesantă în favoare mobilității meșteșugarilor la mari distanțe de locul de origine, în acest caz insula Creta. Nu este singura atestare în provincie a unui χαρκεύς, după cum o demonstrează inscripția fragmentară descoperită în fundația turnului de nord a fortificației de la Pliska. Din acest important monument aflăm numele unui Valerius, de asemenea χαρκεύς, dar pentru care este dificil să ne pronunțăm în legătură cu amplasarea atelierului, dacă avem în vedere numeroasele materiale antice aduse la Pliska în perioada medievală timpurie. La Tomis, pe o stelă descoperită la 29 august 1866, datată în epoca Severilor găsim mențiunea, singulară în provincie, a unui aurar numit Pontianus – Ποντια[νòς…χρυσοχόος care a ridicat o stelă pentru sine și pentru Psaampathi.

Trei dintre plachetele descoperite în împrejurimile orașului Abritus poartă numele producătorilor sau ale proprietarilor în formă abreviată, incizate punctiform. Dintre numele care au putut fi restituite amintim: ˇΕπειρος, ’Aρτ(ί)π(ο)υ și Terentius (Tertius?) Rufus. Aceștia sunt bronzieri sau aurari, iar din punct de vedere onomastic reprezintă elemente orientale, un latin și, posibil, un trac – Artip. În opinia noastră numele aparțin toreuților care au creat plachetele-model, întrucât nici unul nu mai este menționat pe alte piese din depozitul amintit. Analiza stilistică și comparativă a pieselor din tezaurul prezentat demonstrează convingător originea diversă a pieselor, curentele artistice diferite care au influențat producerea lor, lucru demonstrat și de onomastica orientală, latină sau tracă, care reiese din numele menționate în scurte inscripții pe corpul matrițelor.

Prezența unui argentarius în teritoriul orașului Montana este dovedită de inscripția de pe un altar votiv din marmură descoperit în vila nr. 1. Altarul a fost dedicat de Pudentinus, centurion în Legio I Italica la începutul secolului III p.Chr. divinităților adorate fervent în acest centru – Diana și Apollo. În același timp, mențiunea într-o inscripție a unei officina în aceeași zonă sugerează existența unui atelier pentru prelucrarea metalelor.

Nu în ultimul rând merită semnalat faptul că dovezile epigrafice din provincie susțin informațiile arheologice și cele oferite de mitologia greco-romană privind implicarea exclusivă a bărbaților în producția și prelucrarea metalelor. Deși această viziune a fost contestată în unele cazuri, acestea constituie excepția iar nu regula. Pe de altă parte, două monumente funerare descoperite în teritoriul orașului Flavia Solva/Leibnitz (în Noricum) prezintă fierarii alături de soțiile acestora. Acest aspect este comun în cadrul iconografiei acestor stelai care au rolul de a evidenția meseria defunctului și nu implică în mod necesar practicarea meșteșugului de către alți membri ai familiei. Totuși, o Auelia Vernilla de la Salona/Solin lucrează într-o officina plumbaria alături de soțul și fiica sa, dar în acest caz ea se ocupa mai curând cu vânzarea produselor finite, decât cu procesul productiv propriu-zis.

C. ASPECTE PRIVIND ORGANIZAREA PRODUCȚIEI, OBȚINEREA ȘI PRELUCRAREA METALELOR PREȚIOASE, METALURGIA FIERULUI, BRONZULUI ȘI PLUMBULUI
ÎN MOESIA INFERIOR

1. Organizarea producției

Spațiul de dimensiuni mici necesar operațiunilor de prelucrare a metalelor, mărimea redusă a cuptoarelor și importanța economică a metalului care determina colectarea cu grijă a tuturor resturilor sunt aspecte care trebuie luate în considerare atunci când studiem problema producției metalurgice antice. Inclusiv prezența acelor atât de eluzivi bronzieri itineranți presupune o dezafectare a instalațiilor după realizarea lucrării și plecarea în alte zone. În ceea ce privește piesele de dimensiuni reduse, mai puțin complexe, nu era necesara construirea unui cuptor; acesta putea fi substituit printr-o simplă amenajare cu creuzetele expuse la foc și oxigenul.

În aceste condiții, nu putem fi decât de acord cu remarca lui S. Cociș privind dificultatea identificărilor urmelor metalurgice în Dacia. Situația este chiar mai puțin cunoscută în Moesia, unde abia în ultimele două decenii s-au înregistrat progrese în direcția cercetării acestui aspect al artizanatului antic. Datorită unor descoperiri mai vechi sau mai noi, alături de analiza comparativă oferită de instalațiile similare din restul provinciilor romane, suntem astăzi în măsură să prezentăm o serie de considerații preliminare asupra atelierelor siderurgice și metalurgice moesice.

Atelierele din mediul militar

Fabricae sunt unități productive relativ bine cunoscute în mediul militar. Este meritul lui
R. McMullen și H. von Petrikovits, care au reușit o prezentare sintetică a edificiilor aparținând unor asemenea ateliere. Această unitate productivă grupa toate activitățile de întreținere, reparații și producție necesare unei legiuni, de la obiecte din metal la cărămizi și ceramică. În general este cunoscut faptul că legiunile aveau în aparatul auxiliar și diferiți artizani, de la zidari sau tâmplari, la bronzieri și fierari. De altfel, o inscripție punctiformă pe baza unui bust din bronz descoperit la Carnuntum menționează un Quintus T., bronzier al Legio XV Apollinaris. Identificarea unor fabricae în cadrul planimetriei castrelor nu a fost un lucru facil; s-au avut în vedere concentrările de unelte, modele și tipare, rebuturi și deșeuri, împreună cu sursele literare și epigrafice.

Y. Le Bohec a prezentat succint situația atelierelor legiunilor: „In the permanent fortresses there was a workshop (fabrica) manages by a master (magister), producing both weapons and bricks. He was assisted by an optio and a doctor”. Pe de altă parte, R. McMullen nuanța situația atelierelor militare; în viziunea sa fabrii funcționau sub supravegherea unui optio care raporta direct către praefectus castrorum, fără intermedierea unui praefectus fabrum sau praepositus fabricarum.

Exemplul unei fabrica din castrul de la Inchtuthil este clasic: clădirea este de dimensiuni mari (60×54 m), avea o curte interioară spațioasă, un cuptor, iar din interiorul unei gropi (sau depozit?) au fost recuperate circa 12 tone de cuie și deșeuri metalifere. În urma analizei comparative a construcției s-au stabilit două tipuri principale: a). „Hallentyp” în care au fost încadrate cele de la Novaesium, Vindonissa, Vetera, Noviomagus, Inchtuthil, Bonna, Carnuntum și Lambaesis; b). „Basartyp” cu exemple cunoscute la Haltern, Isca, Lauriacum și Oberstimm. Chiar și prezența mai multor elemente care ar pleda în favoarea existenței unui asemenea atelier în diferite castre nu asigură identificarea fără discuții a unui edificiu dedicat acestor activități. Un exemplu concludent în acest sens vine de la Valkenburg, unde un edificiu a fost identificat timp de un deceniu cu o fabrica, pentru a fi ulterior reîncadrat ca praetorium.

Producția echipamentului militar în aceste ateliere nu a fost unanim acceptată. Unii autori au pledat pentru o descentralizare a producției în perioada Principatului când, în opinia acestora, aprovizionarea era lăsată în seama atelierelor provinciale și regionale, ori chiar direct, în seama armurierilor trupei. În sprijinul acestui argument pledează și descoperirile frecvente de tipare și „Halbfabrikate” din zona provinciilor Raetia și Noricum. Un alt exemplu care ilustrează perfect situația menționată este inscripția lui T. Iulius Agilis, gladiarius, pe o plachetă votivă de la Vindonissa. Deoarece a fost descoperită în acceași zonă cu alte ex voto-uri ale unor soldați se aprecia că personajul amintit ar fi chiar un artizan al unităților cantonate aici. Într-o altă viziune, atelierele legiunilor desfășurau activități limitate la reparații, în timp ce aprovizionarea în masă cu echipament militar era lăsată în seama atelierelor de stat. Practic, ipoteza devansează situația menționată în Notitia Dignitatum privind marile ateliere de stat pentru producția armelor și centralizarea acesteia.

În Moesia, inscripțiile pe armamentul din dotarea trupelor sunt reduse, după știința noastră, la o tăbliță de „identificare” în formă de tabula ansata descoperită la Ibida, cu numele lui Valerius din centuria lui Aponius. În perioada dominatului, fabricae sunt menționate în zona danubiană la Marcianopolis și Ratiaria, în primul caz pentru producția scuturilor și armurilor – scutaria et armorum. Nu departe de Marcianopolis, la Provadija, a fost descoperită o cataramă de tip militar datată în secolul III p.Chr. ― [Pl. 8/2] astfel încât, ne putem întreba dacă reforma lui Diocletian nu a statuat de fapt o stare de fapt demult cunoscută, iar unele centre aveau o tradiție îndelungată în producția armamentului și accesoriilor de echipament militar.

Rolul unităților militare în vehicularea unor piese de echipament cu originea în arii mult depărtate față de locul de proveniență a fost de multe ori subestimat. În condițiile în care discutăm de piese limitate la folosirea în cadrul armatei, calea schimburilor comerciale trebuie eliminată, măcar parțial, din discuție. În acest caz, principalul factor care contribuie la diseminarea unor piese de echipament militar, dar mai ales accesorii vestimentare și piese de echipament, rămâne mobilitatea trupelor. Pe această cale se poate explica prezența unor accesorii vestimentare cu email în nordul Pontului. La Tanais, pe Don, nu poate fi exclusă copierea acestora în atelierele locale ale orașului. Pe seama prezenței unor trupe din Legio XI Claudia au fost puse o serie de piese de echipament, inclusiv fibule emailate descoperite în necropola de la Zavetnoe, lângă Alma-Kermen, unde se crede că staționa o unitate militară moesică.

Atelierele din mediul civil

Sursele iconografice ne oferă informații importante în recrearea ambientului unui atelier antic. Officina are una sau două încăperi, una fiind zona de lucru, iar cealaltă aria de prezentare și vânzare. Pe panoplii sunt înfățișate numeroase unelte folosite în cadrul atelierului sau fabricate aici, printre care cleștii (forceps), ciocane (malleus). Nicovala și cuptorul sunt elementele centrale ale atelierului în care activau de obicei două persoane – producătorul și un ucenic. Stela funerară descoperită la Beligna (păstrată în Muzeul din Aquileia), frescele din catacomba Domitillei din Roma și diferite bronzuri figurate sunt documente utile pentru înțelegerea modului de funcționare a unui atelier antic.

În Moesia, atelierele din mediul civil au funcționat în centrele urbane, în vici și villae dar departajarea acestora în condițiile prezentării în cele mai multe cazuri extrem de succintă a informațiilor arheologice, este dificilă. Dacă depozitele de bronzuri destinate retopirii de la Novae pledează în favoarea unui atelier militar, la Montana, în villa nr. 3 se poate statuta prezența unui atelier care deservea proprietatea respectivă. Nu este sigur nici caracterul așezării de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, cu implicații directe asupra înțelegerii caracterului producției așezării. Distanța de numai 3 km între așezare și municipium ne conduce spre ipoteza unei producții rurale care era orientată și spre acoperirea, măcar parțial, a nevoilor centrului urban din apropiere.

La nivelul cunoștințelor de care dispunem în momentul actual se poate aprecia că atelierele din mediul civil sunt documentate la Montana – „Izvora”, Abritus, Odessos, Provadija, Novae, Durostorum – Ostrov-Ferma 4, dar în cele mai multe cazuri informațiile sunt mult prea succinte pentru a permite considerații mai largi asupra acestui fenomen.

Artizani itineranți

S-a afirmat, ce-i drept cu titlul de ipoteză, că o parte din activitatea metalurgică din așezarea de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 s-ar datora implicării unor artizani itineranți. Ideea nu este nouă și ne permitem să o dezvoltăm pe larg de îndată, întrucât subiectul ni se pare unul dintre cele mai opace din universul organizării productive antice.

Activitatea meșteșugarilor itineranți a fost încetățenită în literatura de specialitate prin analogie cu situația întâlnită în secolul trecut pe arii largi din Europa când diferiți meșteri „migrau” în căutare de noi debușee pentru mărfurile lor, iar dispariția acestora s-a datorat impactului producției industriale în lumea satelor; activitatea acestora este dificil de urmărit datorită faptului că la plecare se înlăturau urmele efemere ale trecerii lor: cuptorul era dezafectat, uneltele strânse iar rebuturile sau deșeurile din metal rezultate în urma prelucrării materialelor erau recuperate cu grijă spre a fi reciclate. În aceste circumstanțe este dificil, dacă nu imposibil, să se urmărească activitatea acestora.

Micii negustori din zona Dunării de Jos au fost analizați, pe baza documentelor epigrafice, de către O. Bounegru, singura abordare sintetică a acestui subiect, abia amintit în numeroase lucrări. Autorul distinge în cadrul acestora două grupuri, a comercianților sau negustorilor (κάπηλοι) și pe aceea a producătorilor-vânzători. Ultimul grup este mai important în contextul discuției de față. În câteva cazuri dispunem și de numele unor asemenea artizani care își distribuie direct produsele realizate tot de ei sau de alți producători, în acest caz ei acționând în calitate de intermediari: Autolykos din Serdica, un χαλκοτόπος sau χαλκεύς, la fel ca Asklepiades din același oraș din Thracia sau Valerius menționat pe o inscripție de la Pliska. Dôrion – un bronzier cretan – menționat pe o inscripție descoperită la Callatis poate fi asociat micilor negustori-producători, dar în toate cazurile amintite nu este sigur faptul că acești mici producători pot fi incluși în grupa artizanilor „itineranți”.

Figura 1. Schema reducerii minereului și producției obiectelor din metal

Figure 1. Scheme of ore reduction and maetalworking

2. Obținerea și prelucrarea aurului și argintului

Informațiile privind obținerea și prelucrarea aurului și argintului în provincie sunt, în general, sărace. Zăcămintele argentifere și aurifere moesice se concentrează mai ales în colțul sud-vestic al provinciei, mai multe asemenea depozite fiind situate pe valea râului Ogosta, în teritoriul orașului Montana. Depozitele, în special cele aurifere, erau de natură sedimentară și aluvionară și se concentrau, la fel ca și astăzi, în zona satelor Dalgi Dei, Kotenowzi și în râul Slatiza. Alte depozite aurifere mai sunt cunoscute pe încă din preistorie pe râurile Iskăr, Arda, Struma, Mesta și Matitsa. Atenția acordată de autoritățile romane orașului Montana și dezvoltarea rapidă a așezării în epoca romană s-au datorat tocmai importanței depozitelor aurifere și necesității exploatării lor în contextul economiei provinciei. În teritoriul orașului au fost descoperite 18 așezări fortificate al căror scop era acela de a proteja depozitele de minereu aurifer destinat exploatării. S-a afirmat că unul din centrele principale pentru prelucrarea metalelor prețioase din zona Balcanilor a fost Ratiaria, opinie întărită și de numeroasele obiecte din aur și argint descoperite în oraș și în necropolele sale. Deși indirecte, aceste dovezi constituie un argument în favoarea acestei ipoteze. Situată nu departe de Montana, Ratiaria a fost unul dintre marile centre ale Moesiei Superior iar prosperitatea sa s-a datorat atât exploatării resurselor din teritoriu, funcției de oraș-port la Dunăre cât și atelierelor metalurgice spre care se îndrepta o parte din metalul prețios exploatat în minele Montanei.

Aurul se află în două tipuri de zăcăminte, cele aluvionare și cele epigenetice, formate prin sedimentarea treptată. Primele rezultă din erodarea zăcămintelor sedimentare. Exploatarea minereului se făcea fie în galerii, fie prin spălarea nisipului purtat de torenții de munte. Regiunile mai bogate în aur din Imperiu erau Hispania și Dacia. Argintul antic era exploatat cu precădere din galenă (PbS) printr-o serie de procedee de rafinare etapizate: mai întâi minereul era încălzit până când argintul intra în compoziția plumbului, urma o etapă intermediară – oxidarea – prin care se separa argintul și eventual aurul de plumb (cupelarea). Faimoase erau minele de la Laurion, exploatate din perioada minoică, dar romanii vor deschide altele noi, în Hispania sau Britannia. Justine Bayley a alcătuit o serie de categorii de descoperiri care constituie dovezi în sprijinul existenței în situri a metalurgiei neferoase creuzetele, tiparele, tiparele pentru lingouri, lingourile, obiecte în curs de prelucrare, deșeuri, picături, instrumente (ciocane, filiere, punctatoare, dăltițe), modele pentru tipare. Din păcate, descoperirile moesice se rezumă de multe ori numai la una dintre dovezile enunțate de cercetătoarea britanică.

Fără îndoială, fabricarea podoabelor a ocupat un loc de frunte în cadrul prelucrării metalelor prețioase, dar urmele lăsate de bijutierii antici (aurarii, aurifices, argentarii fabri) sunt reduse. Situația este atipică și în ceea ce privește alte aspecte ale producției, folosite cu succes în definirea metalurgiei bronzului și plumbului; datorită valorii materialului, rebuturile, piesele în curs de prelucrare sau eventualele picături de metal prețios scurse din creuzete au fost adunate cu grijă și refolosite. Caracteristicile obiectelor de podoabă în provincie păstrează maniera de lucru tipic romană chiar și la începutul epocii romano-bizantine. Tehnica folosită pentru realizarea obiectelor din metalele prețioase este prelucrarea la cald batere sau prin turnare iar pentru realizarea decorației se foloseau tehnicile „au repoussé”, tragerea, traforarea în opus interrasile, alături de ajurare, filigranare, granulare, emailarea millefiori sau niello. Bijuteriile din necropola de la Noviodunum sunt deosebite sub raport stilistic și artistic, dar zonele de producție rămân incerte. Un exemplu sugestiv este o fibulă, unică din câte cunoaștem, în cadrul descoperirilor din provinciile romane. Aceasta este sub forma unui ogar de vânătoare, surprins în plin salt și are caracteristici apropiate de cele ale ogarilor aflați pe patrix-ul din necropola de la Ust-Alma, în Peninsula Crimeea. Fibulele romane în formă de câini nu sunt rarități în provinciile romane dacă ar fi să amintim numai concentrația de asemenea reprezentări la Carnuntum (Pannonia Superior), dar exemplarul de la Noviodunum prezintă caracteristici unice: este realizat din aur, iar reprezentarea este o dovadă sugestivă a naturalismului de tradiție elenistică care și-a lăsat amprenta asupra artei romane în epoca Principatului.

S-a remarcat asemănarea dintre o serie de bijuterii descoperite la Ratiaria și exemplare din Crimea (Chersones), Viminacium (Moesia Superior) sau Intercisa (Pannonia) ceea ce a condus spre ipoteza originii comune a acestor piese. Ipoteza nu este lipsită de controverse, dar în acest caz s-a subliniat că orașul de origine ar putea fi Ratiaria, difuziunea produselor fiind facilitată de Dunăre. În sfârșit, amintim și matrițele din bronz de la Abritus, Provadija, Opaka, Gradishte destinate plachetelor votive confecționate „au repousée” deoarece s-a considerat că, în unele cazuri, aceste ex votot-uri erau realizate din metale prețioase.

În cadrul dovezilor epigrafice, prelucrarea ambelor metale nobile – aurul și argintul – este ilustrată prin două mențiuni – primul metal datorită unei inscripții descoperite la Tomis, iar cel de al doilea printr-un document descoperit într-o villa din apropiere de Kalimantsi, în teritoriul orașului Montana. În epoca severică, Pontianus ridică un monument funerar pentru sine și Psaampathi, dar menționează și ocupația sa de aurar – χρυσοχόος – exercitată, probabil, în „metropola Pontului”. În aceeași măsură și Pudentinus, a cărui inscripție funerară a fost descoperită în villa menționată anterior, este argentarius, deci un bijutier, iar numele său ne duce cu gândul la un alt Resius Pudens, primiscrinius officinae nostrae la Montana, aproximativ în același interval cronologic. Ipoteza Ludmilei Ruseva-Slokoska privind calitatea lui Pudentinus de bijutier în sensul larg, de artizan al metalelor nobile este susținută și de epitaful bronzierului de la Gabbari (Alexandria) care menționa faptul că defunctul prelucra aurul, argintul și alte metale. Collegia de bijutieri sau, într-un sens larg, de argintari sau aurari nu sunt cunoscute în provincie, unde avem atestat doar un collegium fabrorum la Oescus.

Dovezile iconografice sunt reduse la un singur exemplu – un sarcofag descoperit la Marcianopolis. Dacă luăm în considerație inventarul bogat descoperit în interiorul sarcofagului, compus din mai multe obiecte din aur și reprezentarea pe pereții sarcofagului a unui ciocan de bronzier/aurar, alături de două poansoane pentru decorarea obiectelor din metal prețios și a veselei din bronz, atunci cele două femei descoperite în interior aparțineau nu unei familii de pietrari, cum presupunea A. Angelov, dar unei familii de bijutieri cu un statut important în oraș.

3. Metalurgia fierului

Importanța metalurgiei fierului în cadrul civilizațiilor antice și utilitatea largă a acestui metal în toate aspectele vieții materiale antice este de la sine înțeleasă. În epoca romană fierul este omniprezent în toate contextele arheologice, iar numeroasele cuptoare de reducție și forje descoperite, alături de importantele cantități de zgură recuperate în cadrul cercetărilor pe diferite situri susțin datele pricind reducerea și prelucrarea acestui metal. Prelucrarea minereurilor a fost învăluită în mister iar procedeele ca atare aveau o aură mistică pentru greci și alte popoare fiind coordonate de daimones. Atenția acordată de sursele antice exploatării minereurilor feroase și reducerii acestora era remarcată, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, de H. Bauerman. Sursele de minereu de fier (ferrariae) nu sunt o descoperire a lumii romane ― [Pl. 1/1]; majoritatea depozitelor au fost exploatate mult înaintea romanilor. În Britannia, minereul local era folosit dinainte de cucerirea romană, iar bretonii erau mineri excelenți, menționați de altfel, în izvoarele antice. Se poate spune că venirea romanilor în diferite regiuni care dispuneau de minereuri feroase a condus la amplificarea extragerii minereurilor, mărirea ritmului de lucru și a cantității de minereu exploatat și prelucrat.

Evaluarea prețului acestui metal de bază al societății romane nu este întotdeauna ușoară. L. Bray a încercat o analiză a fluctuației prețului fierului folosit în perioada romană în Britannia pe baza Tabula Vindolandenses unde apare o mențiune succintă (tab. nr. 183) privind prețul fierului la începutul secolului II p.Chr., respectiv 1.1 denarii pentru un kilogram de metal cu mențiunea că nu este sigură forma în care a fost livrat către Ascanius metalul, respectiv gradul de rafinare al acestuia.

În ceea ce privește tehnologia producției, pe scurt, minereul, în special pirite, oxizi și carbonați era obținut, ulterior zdrobit cu ajutorul unui ciocan sau într-o moară acționată cu forța mâinilor (μύλοι) ― [Pl. 1/2] și era sortat manual, eventual spălat înainte de a fi introdus în cuptor. Cuptorul era o instalație simplă care putea fi o groapă circular/ovală (așa-numitul „bowl-furnace”), cu dom sau „horn” („shaft-furnace”), dar punctul de topire al fierului este extrem de ridicat (1536 oC) ceea ce a creat incertitudini în legătură cu posibilitățile cuptoarelor antice de a atinge această temperatură. În stare naturală, sub formă de oxid, fierul putea fi redus la o temperatură mai joasă, de 800 oC. Reziduurile și minereul de fier se concentrau sub formă de „slag”, iar prin topiri și bateri succesive se obținea fierul brut. Călirea era o etapă finală care trebuia să păstreze cementita prin încălziri și răciri succesive.

Procesarea minereului era complexă iar metodele și pașii urmați au rămas neschimbați până în Evul Mediu, când au apărut procedee mai complicate, folosite pentru fabricarea oțelului. Cuptoarele medievale, cel puțin în secolele XIII-XIV, sunt asemănătoare celor antice – cu groapă simplă în care se depozita cărbunele iar deasupra minereul, focul fiind alimentat cu ajutorul foalelor fie cuptorul de formă cilindrică, cu horn, cameră de combustie circulară și tiraj natural. Zonele cu bogate zăcăminte de minereu de fier erau răspândite în întreaga Europă, dar de o mare importanță pentru Roma erau cele din Noricum – ferrum Noricum –, dovadă și intensele legături întreținute cu negustorii din Italia.

Fierarii – fabri ferarrii – au lăsat puține dovezi epigrafice ale prezenței lor în lumea romană iar documentele mai cuprinzătoare sunt rare. În inscripțiile funerare apar o serie de artizani care sunt specializați strict în producția unui singur obiect, precum …făuritor de săbii, de scuturi, de seceri, de piroane sau diferite piese de armament ofensiv sau defensiv (cassidarii, parmularii, gladiarii, spatharii, etc.).

Un exemplu cât se poate de sugestiv împotriva acestei idei este oferit de altarul lui L. Cornelius Atimetus care ne prezintă atelierul său, compus din două încăperi – una în care avea loc procesul de producție și alta care era folosită pentru expunerea și vânzarea obiectelor. Dar gama uneltelor produse în atelierul său este mult mai variată, de la instrumente variate la unelte agricole. Imaginea atelierului mic, compus dintr-o încăpere sau două este viabilă, dacă ne gândim la numeroasele tabernae de pe străzile din Pompei care sunt de fapt anexe ale caselor artizanilor.

Imaginea acestei îndeletniciri în provincia danubiană este departe de coerența informațiilor din alte zone ale Imperiului. Lipsește, în particular, o analiză spațială a atelierelor, dar pentru aceasta este nevoie de un număr însemnat de descoperiri. Analiza descoperirilor de acest fel din Britannia (East Midlands) a arătat că atelierele de fierărie se concentrează în zona aglomerărilor urbane mici. Alte descoperiri au fost făcute în zone rurale unde au fost delimitate două modele productive: primul era bazat pe desfacerea producției în orașele din împrejurimi, precum cazul așezării Lynch Farm Site 2 situat în proximitatea orașului Durobrivae/Water Newton (Cambridgeshire). Alte descoperiri din zonele rurale indică o producție domestică sau, mai curând, activități conexe metalurgiei fierului. Altfel spus, reducerea și prelucrarea fierului era realizată în scopul acoperirii nevoilor locale iar instalația folosită (cuptorul, forja) erau utilizate și în cadrul altor procese metalurgice (prelucrarea altor metale, reparații, etc.).

Comerțul cu fier era dezvoltat în lumea romană, aserțiune susținută de numeroasele descoperiri de epave în bazinul mediteraneean care aveau la bord bare din acest metal. Rutele pentru comerțul cu metale erau cunoscute încă din epoca bronzului iar în perioada romană se poate presupune numai amplificarea acestor schimburi. Cercetările arheologice subacvatice întreprinse de-a lungul coastei Carmel (Israel) au condus la descoperirea a șase epave care transportau semi-produse din fier destinate activităților militare și civile ale cruciaților. Această descoperire documentează o tradiție remarcabilă a unui comerț la mare distanță cu fier în stare brută necesar zonelor cu o producție metaliferă redusă.

Exploatarea fierului într-o provincie se afla în grija unor procuratores ferrariarum, conductores sau societas. Deși nu dispunem de vreun exemplu în Moesia Inferior, nu departe de provincie, în Dalmatia, o inscripție menționează un Nicomachus, proc(uratoris) Aug(usti) n(ostri), alături de sclavul imperial Marcus, vilicus officinae ferrariae.

În Moesia datele referitoare la planimetria atelierelor de fierărie (officinae ferrariae) sunt sărace, deși obiectele din acest metal sunt întâlnite în toate aspectele vieții cotidiene, de la arme, la uneltele agricole, de multe ori descoperite în depozite. Un caz deosebit este cel al cuptoarelor de la Telița – „Izvorul Maicilor” cu dimensiuni deosebit de mari. Una dintre explicațiile posibile pentru aceste dimensiuni are în vedere, după cum remarca și autorul cercetărilor, adaptarea la minereul sărac din regiune, dar nu poate explica de ce nu s-a apelat la minereul din zona Iulia-Consul situat nu foarte departe și de o calitate superioară. Din păcate, cuptorul menționat la Ulmetum nu a fost cercetat astfel încât, până în prezent, numai centrul de la Telița este singurul atelier sigur pentru reducerea minereului din provincie. Dintre atelierele documentate, cel descoperit în anexele vilei nr. 3 de la Montana este și unul dintre cele mai complete, întrucât în interiorul său au fost surprinse, atât detalii legate de planimetrie, cât și cele privind instrumentarul și produsele folosite. Dimensiunile sunt reduse (3×4 m) ceea ce ne conduce spre ipoteza că descoperirea prezentată este, mai curând, un atelier de subzistență/reparații. În afară de prelucrarea bronzului se fabricau, probabil, uneltele din fier necesare în agricultură și erau executate reparațiile. Mai concludente sunt atelierele de la Olbia ― [Pl. 8/7], cu o producție importantă cantitativ și variată morfologic. La Tyras sunt menționate două cuptoare pentru reducerea minereului de fier de origine nord-pontică.

Nu în ultimul rând, s-a remarcat faptul că instrumentele pentru prelucrarea metalului au fost descoperite de multe ori în depozite situate, probabil, nu departe de locul în care se aflau atelierele. Mai mult, în cadrul descoperirilor de pe teritoriul Bulgariei s-a observat că jumătate dintre uneltele descoperite provin din așezări mici, mediul militar sau marile centre contribuind prea puțin la această statistică. De altfel, a fost subliniat faptul că instrumentarul folosit la prelucrarea metalelor, inclusiv a fierului, nu este extrem de variat. În afara forjei, nicovala, ciocanele de diferite mărimi și cleștii constituie uneltele necesare activității.

4. Metalurgia bronzului

Dezvoltarea metalurgiei bronzului datorează enorm artizanilor greci care au descoperit că un procent ridicat de zinc permite o maleabilitate mai mare a aliajului și un punct de topire mai scăzut. Romanii vor rafina procesul obținerii cuprului, începând cu „prăjirea” pentru înlăturarea arsenicului și antimoniului, două topiri succesive cu ajutorul cărbunelui în cuptor pentru înlăturarea impurităților și o ultimă topire cu un flux puternic de aer. Materia primă moesică era asigurată datorită depozitelor de cupru de la Altân Tepe dar și cele situate spre sud, în aria Munților Balcani. Ponderea folosirii bronzului a fost ridicată în provincie, pe măsura răspândirii obiectelor din acest metal. Amprenta sa poate fi observată în numărul ridicat al datelor privind prelucrarea sa între metalele folosite în provincie. Dacă prelucrarea bronzului este dovedită arheologic, obținerea metalului rămâne neilustrată prin descoperiri pe teritoriul provinciei unde, din câte cunoaștem, nu au fost descoperite lingouri din acest metal. Cuprul nativ apare destul de rar în zăcăminte; din această cauză, baza exploatării în antichitate a constituit-o minereurile de oxizi și sulfați de cupru aflate însă, la adâncimi destul de mari.

Minereul era tratat într-un mod simplu pentru îndepărtarea rezidurilor, în special cele de siliciu: era sfărâmat cu ciocanele, eventual în mori, iar ulterior spălat sub jet de apă pentru a fi îndepărtate resturile mai grele; era ulterior uscat și urma reducerea în cuptor cu ajutorul cărbunilor; în urma topirii la 1100 oC, metalul se scurgea la baza cuptorului; la suprafața acestuia se forma o masă metaliferă cu o consistență vitrică care rezulta din combinarea siliciului cu natronul (zgura). Mai dificilă era prelucrarea sulfatului de cupru care trebuia mai întâi „prăjit” și abia apoi urma reducerea precum în cazul prezentat mai sus. Pentru producția bronzului (aliaj de cupru) s-au folosit diverse compoziții de-a lungul vremii, de la aliajul având 90% cupru și 10% staniu la speculum care avea o compoziție de 70% cupru și 30% staniu. Alama conținea 90-70% cupru și între 10-30% zinc. În cantități variabile se aflau în aliajele antice și antimoniu sau arsenic cu efect asupra rezistenței aliajului. Plumbul ocupa locul al treilea în aliajele de cupru, de obicei binare, așa cum le numea H. Hodges; proporția sa era importantă, până la 10% sau chiar mai mult, iar rezultatul era o maleabilitate ridicată a aliajului final; efectul plumbului facilita și fluiditatea aliajului în momentul turnării.

Lingoul obținut era ulterior debitat și topit într-un creuzet, apoi urma operațiunea de turnare în tipar, discutată anterior. O altă posibilitate este prelucrarea prin batere. Cuptoarele în care se executau operațiunile de prelucrare rămân necunoscute în majoritatea siturilor din provincie în care avem dovezi în favoarea producției locale a bronzului. Una dintre explicațiile posibile rezidă în ușurința cu care se putea prelucra metalul odată obținut, dar și în caracterul, de multe ori sezonier, al acestei activități. Produsele obținute puteau fi foi subțiri, perfecte pentru fabricarea vaselor, fire cu diferite grosimi pentru inele, zale și obiecte de podoabă.

Posibilitățile de ornamentare a obiectelor sunt multiple; în afară de tehnica discutată „au repoussé”, oarecum înrudită este și ornamentarea prin incizii realizate cu diferite obiecte care lăsau o gamă largă de semne în funcție de designul dorit. Gravarea presupunea îndepărtarea unui strat de metal pentru realizarea decorului dorit și era realizată cu o categorie specială de dăltițe. Încrustarea presupunea baterea sau topirea unui metal diferit pe suprafața care trebuia ornamentată, precum în cazul argintului, de multe ori încrustat cu niello, un sulfat metalic. Raritatea acestui procedeu este reflectată în provincie prin descoperirea, din câte cunoaștem a unui singur obiect, o fibulă de la Argamum apropiată de tipul Jobst 12 A/Cociș 19A6A1A-B având o serie de analogii în Pannonia, în contexte datate în secolul II p.Chr. Granularea, filigranarea, zincarea sau fațetarea sunt tehnici des întâlnite în rândul produselor din bronz de epocă romană datorită finisărilor de multe ori spectaculoase rezultate în urma acestor procedee.

Acoperirea necesarului de accesorii vestimentare, unelte, piese de echipament militar, piese de harnașament, veselă, instrumente chirurgicale, bronzuri figurate ― [Pl. 12-13] și o gamă mult prea largă de obiecte de uz cotidian pentru a putea fi amintită exhaustiv, a determinat apariția în mediul civil și militar al atelierelor pentru prelucrarea bronzului.

În paralel cu atelierele „statice” a fost definită – mai curând pe baze etnoarheologice – și o producție peripatetică, în cadrul căreia artizanul era producător și comerciant itinerant, fapt comun în lumea antică. Elementul de noutate era oferit de faptul că se considera că se lucra la comandă, în cursul unui anumit circuit spațial. Altfel spus, activitatea acestor artizani itineranți se desfășura la periferia așezărilor, era limitată temporal și orientată spre reparații sau/și producția unor obiecte simple, care nu cereau organizarea unui circuit economic complex. Așa cum apreciam cu altă ocazie, este extrem de dificil de făcut o demarcație între atelierele mici, de la periferia așezărilor și activitatea artizanilor itineranți. Problema este cu siguranță departe de o rezolvare satisfăcătoare, iar soluția propusă de S. Cociș și acceptată de Doina Benea, și anume simpla prezență a unor creuzete, fără alte elemente ajutătoare, este discutabilă.

Tehnica cea mai răspândită în prelucrarea bronzului era turnarea, mai ales cea „à cire perdue”. Întrucât am discutat procedeele tehnice pentru prelucrarea metalelor, am dori să insistăm asupra unora dintre tehnicile folosite la ornamentarea obiectelor din bronz: incizarea, ștanțarea, ajurarea, emailarea, etc.. Dintre acestea, emailarea, tehnică curentă în epoca Principatului, este atestată prin rare exemple în Moesia.

Tehnica emailului a fost inițial o descoperire „barbară”. Ibolya Sellye și K. Exner prezentau în perioada interbelică singura mărturie antică privind originea emailului, datorată lui Philostratus din Lemnos (secolul III p.Chr.) care atribuia meșteșugul „barbarilor din insula din Ocean”, poate celții din Britannia și locuitorii de pe coasta vestică a Galliei. Această artă de ornamentare s-a răspândit pe spații vaste, produsele unor officinae fiind întâlnite din Peninsula Scandinavă până în Caucaz, nordul Africii sau pe Eufrat. În sens strict tehnic, emailul este o pastă vitrică, iar emailarea cuprindea trei etape: prepararea pastei, umplerea casetelor pe diferite obiecte și uscarea preliminară, arderea pieselor și operațiunea de răcire lentă (annealing), la fel ca în cazul obiectelor din sticlă. În unele cazuri este folosită și ornamentarea în tehnica millefiori, originară din Egipt unde era folosită la fabricarea vaselor de sticlă. Dintre atelierele din Imperiu, importante sunt officinae-le de la Bibracte sau din villa Anthée (Namur). Așezarea de la Morville/Anthée-Bois-des-Dames a fost considerată un veritabil „village de mineurs”, o idee ce presupune automat existența mai multor operațiuni metalurgice și siderurgice conexe: reducerea minereurilor, prelucrarea lor și realizarea unei game variate de produse din bronz și fier, inclusiv cu email.

Printre fibulele cu email se numără o fibulă de tip „Exner – Gruppe II/15” descoperită în teritoriul orașului Durostorum și alte două de la Pîrjoaia (Izvoarele), antica Sucidava moesica. În aria ultimului oraș amintit a fost descoperită, în condiții necunoscute, o fibulă emailată în formă de panteră. În Moesia, fibule geometrice emailate au fost descoperite la Novae și Todorovo (Silistra). O serie interesantă de fibule emailate inedite se află în colecțiile Muzeului din Constanța. Piesele, cu locul descoperirii necunoscut, sunt deosebite deoarece atestă prezența în zona Dunării de Jos a unor tipuri de fibule răspândite în Gallia, Germania și Pannonia – fibule simetrice, zoomorfe, disc, cu email policrom și manieră de execuție diversă. În aria nord-vest și nord-pontică, fibulele emailate ajung pe calea schimburilor comerciale. Prezența lor atât de departe de atelierele producătoare se datorează mobilității negustorilor în perioada Principatului și mișcărilor de trupe.

Dovezile moesice privind prelucrarea bronzului provin din mai toate punctele pentru care dispunem de date care atestă prezența unor operațiuni metalurgice. Dacă o parte dintre acestea sunt dovezi indirecte, precum uneltele sau matrițele de la Abritus, în alte zone avem date concrete: picături de bronz topit, creuzete cu urme de bronz, obiecte în curs de prelucrare sau rebuturi – (Durostorum – Ostrov-Ferma 4, Novae, Nicopolis ad Istrum, Odessos, Provadija, Montana).

Așadar, în Moesia Inferior dispunem de date mult reduse în comparație cu alte provincii, precum Dacia sau Pannonia. Mai bine cunoscute, din punct de vedere al produselor obținute și planimetriei, sunt atelierele din Dacia, de la Dierna, Tibisicum, Cășeiu, în timp ce la Porolissum, Buciumi, Ilișua, Gilău, Micia, Apulum, Potaissa, Gherla, Copăceni și Slăveni au fost descoperite numai rebuturi, deșeuri, creuzete, modele și tipare fără a fi cunoscute elemente de planimetrie ale atelierelor.

Unul dintre cele mai importante și complete ateliere pentru prelucrarea bronzului a fost descoperit la Napoca/Cluj-Napoca. O structură din lemn cu dimensiunile 7,5 x 8 m adăpostea un atelier a cărui principală producție era orientată spre realizarea fibulelor. Un număr de șase cuptoare, peste 30.000 de fragmente de tipare, aproape 500 de fragmente de creuzete, 20 de fibule în curs de prelucrare și diferite instrumente folosite în procesul de producție sunt dovezi elocvente ale unuia dintre cele mai bine cunoscute ateliere din perioada Principatului. Tipurile produse sunt comune în Dacia: puternic profilate („Kräftig profilierte”), cu nodozități duble („Doppelknopffbeln”), cu aripioare („Flügelfibeln”), cu genunchi („Kniefibeln”), ancoră („Ankerfibeln”) și zoomorfe („Tierfibeln”) iar cronologia atelierului a fost atribuită primei faze din evoluția orașului, după 106 și până în 120 p.Chr. Analizele fizico-chimice preliminare asupra unui eșantion redus la 17 exemplare a demonstrat existența a trei tipuri de aliaje, rezultatul a trei surse de aprovizionare (sau a retopirii unor piese cu origine diversă). Atelierele locale s-au dezvoltat pe fondul tradițiilor din perioada dacică și vor funcționa și după retragerea aureliană aprovizionate fiind de minereurile reduse în cuptoare precum cele de la Fizeș sau Șoșdea.

În Pannonia au fost reperate 15 situri în care există dovezi privind metalurgia locală și prezența unor officinae al căror obiect de activitate viza prelucrarea bronzului. Atelierele catalogate sunt eșalonate în intervalul dintre secolul I și secolul V p.Chr. iar dimensiunile sunt în general reduse; majoritatea atelierelor timpurii provin în special din mediul militar, iar produsele vizau acoperirea nevoilor imediate ale militarilor dar și al sectorului civil.

5. Metalurgia plumbului

Datorită punctului de topire scăzut, maleabilității sale și al rezistenței la coroziune, plumbul a fost folosit intensiv în viața cotidiană a romanilor. Procedeul de extracție nu este deosebit de complicat iar minereurile sunt întâlnite în numeroase regiuni și din abundență. Întrucât se întâlnește extrem de rar în stare nativă, cea mai comună posibilitate de reducere este cea din galenă (PbS) prin încălzirea acesteia chiar la un foc cu o valoare calorică de 800o C și, ca un avantaj suplimentar, nu necesită operațiuni preliminare, precum îmbogățirea prin „prăjire”. Punctul de topire este printre cele mai scăzute situându-se la 327,4o C.

În Moesia Inferior nu dispunem de suficiente date privind extracția plumbului și a metalelor, în general, dar în provincia vecină, Moesia Superior, plumbul se afla în cantități apreciabile. În Grecia, minele de la Laurion au continuat și chiar accelerat exploatarea în epoca romană pentru a menține pasul cu cererea din ce în ce mai mare de plumb în infrastructura romană, dar în paralel apar noi mine în regiuni mai îndepărtate, precum Britannia sau Hispania. Minele din Britannia erau îndeajuns de importante, încât Plinius (NH. XXXIV, 164) să le menționeze în contextul unei discuții privind producția și cererea de plumb în lumea romană.

Pașii următori extracției sunt aceeași ca în cazul altor metale: officinae plumbaria se aflau în apropiere minelor, așa cum atestă descoperirile din nord-vestul Hispaniei și nu numai, iar aici aveau loc etapele de procesare; minereul era zdrobit în mori, spălat și ulterior topit în cuptoare, apoi urma cupelația și turnarea în lingouri cu ștampile – massae plumbeae – pentru detectarea provenienței și asigurarea calității. Circulația lingourilor din plumb și aria lor de difuziune constituie mărturii interesante atât asupra legăturilor comerciale antice, cât și pentru delimitarea marilor centre siderugice. Și în această direcție este de ajuns să menționăm numai cazul lingourilor descoperite la Valle Ponti având originea în Illyricum, epava flaviană de la Saintes-Maries-de-la-Mer 1 (Bouches-du-Rhône) în care au fost descoperite 99 de lingouri produse în atelierele din Baetica, numărul mare de bare de plumb (72 de exemplare) descoperite în epava din perioada lui Augustus de la Rena Maiore (Aglientu, prov. Sassari, Sardinia) având origine sud-galică și alte descoperiri similare.

Varietatea obiectelor la realizarea cărora era folosit plumbul este diversă, de la obiecte cotidiene, precum conductele de apă – fistulae plumbariae – la produse cu caracter magic, precum tabellae defixionum sau religios-votive, printre care statuetele diferitelor divinități și reliefurile dedicate în sanctuare de către adoratorii acestora au ocupat un loc important. Fistuale erau de o importanță deosebită pentru magistrații romani și pentru stat în general, întrucât erau folosite masiv în transportul și distribuția apei în orașe. Avantajele prelucrării facile au impus plumbul ca material de bază în realizarea conductelor. Pe baza descoperirilor de la Roma se poate extrapola situația întâlnită în Urbs: deși numele magistraților însărcinați cu aprovizionarea și mentenanța apeductelor apar frecvent pe conducte, producția lor era atribuită unor antreprenori civili, iar cei 700 de sclavi imperiali amintiți de Frontinus care aveau în grijă sistemul de apeducte al orașului erau însărcinați, mai curând, cu întreținerea, eventual reparațiile, și nu cu realizarea propriu-zisă a conductelor. Despre beneficiile acestei „afaceri” ne putem face o imagine dacă avem în vedere faptul că unele conducte poartă numele unor liberți imperiali. Din păcate, informațiile arheologice privind atelierele de producție ale componentelor hidraulice necesare infrastructurii romane sunt reduse. Descoperirile de la Aventicum/Avenches, Herculanum și Pompeii relevă, însă, amplitudinea acestei „industrii” și importanța ei în viața cotidiană a romanilor.

O serie de reliefuri din plumb, bine executate, de o manieră uniformă, au fost dedicate cavalerilor danubieni, iar atelierul s-a aflat în proximitatea orașului Viminacium, în Moesia Superior. Producția acestuia, atât cât lasă să se întrevadă descoperirile, era diversificată și includea statuete (i.e. Venus pudica), oglinzi și accesorii vestimentare. O importanță aparte a avut-o plumbul și datorită folosirii sale în fabricarea unor sarcofage și urne sau acelor plumbata/ martiobarbula sau a proiectilelor comune pentru praștie – glandes plumbeae. Plumbatae sunt întâlnite și la Dunărea de Jos, spre exemplul la Halmyris.

Prezența unor officinae în Dacia a fost demult sesizată, inițial datorită descoperirilor de oglinzi din plumb de la Sucidava și Drobeta. Ulterior, numărul dovezilor privind prelucrarea acestui metal s-au înmulțit astfel încât, dispunem la ora actuală de o serie de dovezi privind centrele producătoare sigure din provincie. La acestea se adaugă și faptul că rezervele de plumb în minereurile cuprifere și argentifere din aria sud-vestică a provinciei, la Moldova Nouă și în Banatul meridional, sunt importante și asigurau pe deplin aprovizionarea atelierelor locale. În pofida acestor evidențe, în Dacia a existat, în paralel, un import din minele Moesiei Superior, de la metalla Ulpiana, așa cum demonstrează descoperirile de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Atelierele cunoscute până în prezent nu lasă să se întrevadă cu siguranță dacă prelucrarea plumbului se făcea separat sau în cadrul acelorași ateliere care lucrau bronzul și fierul. Officinae sunt atestate la Drobeta, Apulum, Dierna, Sucidava, Gîrla Mare iar la Tibiscum, în secolul III p.Chr., plumbul în asociere cu bucăți de bronz și fier au fost depozitate într-un recipient ceramic pentru a fi refolosite.

Ipoteza unor ateliere orientate strict în domeniul prelucrării plumbului nu poate fi susținută în totalitate. În acest caz am considera, mai curând, că un artizan era specializat în prelucrarea unor metale diferite. Metalurgia bronzului și plumbului este asemănătoare și numai fabricarea conductelor din acest material ar presupune existența unor meșteri specializați, dar nu și ateliere, în condițiile în care țevile erau turnate pe loc.

În Moesia Inferior dovezile privind prelucrarea plumbului sunt reduse deși la sud de Dunăre există dovezi privind producția și distribuția acestuia pe arii vaste. Datele pe care le deținem privind activitatea artizanală la Argamum (Capul Dolojman, Jurilovca, județul Tulcea) ― [Pl. 14/1-3] și chiar studiile asupra descoperirilor arheologice făcute în aproape jumătate de secol în sit sunt extrem de sărace. Pe baza unor descoperiri din sectorul „Extra muros” se poate avansa existența unei activități de prelucrare a plumbului. Piesele au fost descoperite în același context și constau într-un obiect conic cu ambele capete deschise, neregulate, cel inferior fiind rupt și două deșeuri cu formă neregulată, asemănătoare unor „picături” care se scurg din creuzete, asemănătoare celor descoperite într-un atelier de la Drobeta.

Așezarea rurală de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 a fost un centru prolific în ceea ce privește prelucrarea locală a plumbului ― [Pl. 14/4-7; 15-6]. Interesant de remarcat este și gama largă a produselor atestate, unele în premieră în zona Dunării de jos. În acest sens amintim trei obiecte miniaturale (cu rol votiv?) și o altă piesă care a fost considerată piesă de cult. Rolul votiv al unor statuete descoperite în decursul anilor în faleza Dunării nu poate fi negat, la fel și caracterul lor local. Reprezentările divinităților sunt comune Moesiei: 3 statuete ale Dianei, 4 ale zeiței Venus, unele în ipostaza anadyomene, un grup statuar, socluri de statuete și mai multe capete fragmentare ale unor personaje dificil de identificat. Producția este însă atribuită acelor meșteșugari itineranți, ale căror urme sunt atât de dificil de urmărit. În legătură cu acest aspect trebuie făcute câteva observații în condițiile în care nu există, sub raport metodologic, o diferențiere clară între atelierele „stabile” și cele ale unor meșteșugari itineranți și, în opinia noastră nici nu se va putea realiza mai ales că nu cunoaștem caracteristicile legate de activitatea acestora din urmă. Mai curând, în cazul așezării de la Ostrov-Ferma 4 avem de-a face cu ateliere metalurgice dezvoltate datorită proximității castrului Legio XI Claudia. Chiar și producția ceramică masivă pledează în favoarea unui centru care a dezvoltat o gamă largă de produse realizate în ateliere orientate spre prelucrarea unor materiale diverse (lut, os și metale). O conductă fragmentară din plumb este înregistrată și la Horia, pe nivelul de secol II p.Chr. al unei villa iar în centrul de olărit de secol IV p.Chr. de la Valea Morilor – „Hogea”, un calup din plumb a fost interpretat drept nicovală.

Dovezile oferite de către arheologia experimentală pledează, însă, în favoarea unei producții extrem de facile a acestor obiecte votive sau decorative. Astfel, tiparul amintit mai sus, descoperit la Brigetio a permis realizarea unei replici care l-au condus pe D. Bartus la următoarele concluzii: a). producția statuetelor din plumb era extrem de ieftină, consuma puțin timp și necesita un echipament redus; b). nu era necesară o experiență deosebită în arta prelucrării metalelor dacă existau tiparele și materialul brut; c). aceste figurine puteau fi realizate în orice atelier, întrucât necesitau o specializare redusă.

La Novae, în afară de datele privind atelierele locale de bronzieri, este atestată și prelucrarea locală a plumbului. Un model din plumb al unei fibule în formă de iepure ne oferă date noi în direcția definirii unor centre de producție pentru piesele de echipament, insuficient cunoscute în provincie. Din cele 300 de obiecte din plumb descoperite la Novae în decursul anilor, 89 au fost analizate din punct de vedere fizico-chimic, cu interesante repercusiuni asupra înțelegerii a surselor de aprovizionare ale orașului cu materie primă. Gama funcțională a pieselor este variată: plăci cu diferite funcționalități, conducte pentru apă, elemente folosite în construcții sau în statuaria majoră. În paralel cu analizele interdisciplinare, analiza epigrafică a unui lingou din plumb a demonstrat că acesta a fost turnat la sfârșitul secolului IV p.Chr. la (metalla) Tricorn(i)sensia o(fficina) p(rima) sau p(lumbaria), o mină situată în importantul district minier Kosmaj, în Moesia Superior, sub supravegherea unui Caius. Sursele de material par să provină din patru zone de exploatare, printre care și cele din teritoriul orașului sau din apropiere sa, în perioada timpurie, pentru ca în secolul IV și mai ales spre sfârșitul acestuia, să li se alăture altele noi cum ar fi cele provenite de la Kosmaj, în Moesia Superior, din importantul district minier cu centrul la Stojnik (Demessus). Analizele au demonstrat faptul că plumbul provenit de la Kosmaj a fost folosit la realizarea conductelor pentru aprovizionarea cu apă a orașului, fapt care explică și greutatea mare a lingoului provenit din minele Moesiei Superior (73 kg). Dacă corelăm această importantă descoperire cu numeroasele urme arheologice ale prelucrării plumbului ne putem face o imagine de ansamblu asupra metalurgiei locale. Se impune totuși, prudență, în condițiile în care chiar și în prezența acestor dovezi nu se poate susține faptul că toate obiectele din plumb au fost prelucrate în atelierele locale. Exemplul unor oglinzi din plumb este edificator în acest sens. În același timp, mai multe officinae plumbariae din oraș aprovizionau și teritoriul după cum sugerează descoperirile dintr-o villa de lângă Vardim, la 5 km est de Novae. Rețeaua pentru aducțiunea apei în oraș și în teritoriul acestuia folosea și conducte din plumb. În sprijinul acestei afirmații se poate aminti un tronson descoperit în aria așa-numitei „villa suburbana” și cele din situate în proximitatea principia, întru-totul asemănătoare ca tehnologie exemplarelor din Italia sau celor descoperite în alte provincii.

Două bare din plumb de dimensiuni reduse au fost descoperite în săpăturile de la Odessos fără să cunoaștem mai multe detalii; forma sugerează că erau pregătite pentru a fi topite și prelucrate. Seria descoperirilor moesice este completată de numeroasele ancore din plumb descoperite în largul Capului Čirakman (Kavarna), dar acestea nu pot fi încadrate cronologic, cu siguranță, în epoca romană.

Nu în ultimul rând, am dori să discutăm o interesantă problemă de economie antică, și anume prezența la distanțe extrem de mari de zona de origine a unor lingouri de metal. Situația este comună în Imperiu, dar apariția la Zlatar (oblast Shumen) a două lingouri din plumb cu ștampila minelor hispanice ridică întrebări, mai ales dacă avem în vedere existența unor minereuri de origine locală sau proximitatea acelor metalla plumbaria din Moesia Superior. În tot cazul, este o descoperire importantă care îndeamnă la reținere atunci când discutăm distanțele sau sursele de aprovizionare cu metal antic.

Analizele fizico-chimice efectuate la Augusta Raurica/Augst-Kaiseraugst au demonstrat faptul că obiectele realizate din plumb folosite au la bază minereul produs în zone îndepărtate de locul descoperirii. Astfel, în secolele I-II p.Chr. afluxul de material provenea din exploatările de dimensiuni mari situate în Hispania sau Britannia, cu un aport redus al minelor regionale. Ulterior, în perioada romană târzie, datorită insecurității și, probabil, unor sincope în ceea ce privește exploatarea, plumbul este retopit. Nu departe de Augst, la Aventicum/Avenches-En Selley s-a remarcat aceeași activitate de recuperare și refolosire a plumbului spre finalul orizontului roman atunci când, datorită factorilor externi, sunt întrerupte legăturile tradiționale cu marile centre furnizoare de lingouri din plumb.

D. PLANIMETRIA ATELIERELOR

Atelierele, așa cum am văzut în cazul vilei nr. 3 de la Montana sunt simple, anexe de dimensiuni reduse care, de cele mai multe ori, dispuneau de un spațiu minimal și de un instrumentar redus: a). cuptorul propriu-zis, uneori ori o simplă vatră deschisă dotată cu foale; b). uneltele necesare prelucrării (clești, ciocane, dălți); c). nicovala și d). tiparele. Ultimele, sunt în număr mare deoarece metodele de turnare antice presupun (cele ale „cerii pierdute”, respectiv „formei pierdute”), în majoritatea cazurilor, aruncarea tiparului după recuperarea obiectului semi-finit. O descoperire importantă vine de la Napoca unde în atelierul de fibule, o simplă anexă sau „baracă” în care funcționau trei cuptoare a fost descoperit un adevărat „covor”, cum numea autorul miile de fragmente de tipare aruncate după recuperarea obiectelor. Informațiile privind planimetria atelierelor moesice sunt, mai curând, fragile; acest lucru reise în mod clar din rarele date de care dispunem. În urma analizei întreprinse constatăm că majoritatea informațiilor privind obținerea și prelucrarea metalelor provin dintr-o serie de descoperiri fortuite sau din cercetări publicate la un nivel nesatisfăcător. Acest fapt este mai pregnant în sectorul nord-estic al provinciei.

Pe baza rarelor dovezi arheologice de care dispunem, se poate admite că atelierele moesice pentru prelucrarea metalului aveau dimensiuni reduse, dar gama variată a obiectelor recuperate din ele (Montana, Durostorum, Nicopolis ad Istrum) demonstrează faptul că exista o diversificare a producției. Se poate afirma că atelierele din zonele rurale erau orientate în special spre producția uneltelor agricole, a reparațiilor, dar în același timp produceau și o gamă largă de obiecte de uz cotidian. Operațiunile metalurgice sunt documentate într-o serie de villae; în afară de exemplul vilei nr. 3 de la Montana amintim și centrul de reducere a minereului de fier de la Telița – „Izvorul Maicilor” situat nu departe de o asemenea structură de locuire antică. Atelierele din centrele urbane sau din apropierea acestora dețineau o pondere importantă în producția unor obiecte de o calitate mai ridicată, unele cu valențe artistice, rod al mobilității artizanilor, circulației mărfurilor și vehiculării ideilor. În această categorie poate fi inclusă și așezarea de la Ostrov-Ferma 4, cu un pronunțat caracter meșteșugăresc.

Atelierele militare constituie o categorie de nuclee productive greu de reconstituit. Cel mai aproape de imaginea unui asemenea atelier ne aflăm la Novae, dar depozitele de bronzuri descoperite în aria principiei sunt destul de greu de corelat cu prezența în teren a unei officina sau fabrica. În aceeași măsură rămâne fără indicii topografice și situația dispunerii atelierelor în cadrul planului urbanistic al orașelor moesice. O serie de informații, dar de dată mai târzie ne sunt oferite de o descoperire de la Odessos unde a funcționat în secolele IV-VI p.Chr. un atelier metalurgic în spațiul extramuran din apropierea zidului de incintă. Dacă descoperirile relative la prelucrarea metalelor din așezarea de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 sunt printre cele mai consistente din provincie, nu este mai puțin adevărat faptul că contribuția acestor piese la cunoașterea planimetriei și topografiei atelierelor moesice este minimă. Descoperite la periferia așezării, într-o serie de complexe (gropi menajere) din secolele II-III p.Chr., creuzetele, tiparele, piesele în curs de fabricare atestă prezența unor ateliere cu o gamă variată de producție, dar a căror organizare nu poate fi sesizată.

Din perspectiva topografică, o serie de analogii cu alte provincii romane, unde atelierele locale sunt bine reprezentate, ne facilitează înțelegerea organizării oficinelor moesice. Informații complete deținem în cazul topografiei atelierelor de la Poetovio (Putj, nord-estul Sloveniei) unde, deși s-a observat o răspândire vastă a atelierelor de ceramică, sticlă, prelucrarea metalelor sau pietrei, dar și tendința concentrării tuturor acestor activități în estul orașului, într-un cartier artizanal. Și la Poetovio/Ptuj fabricarea ceramicii și a materialeor de construcție prevalează în cadrul descoperirilor, urmate de atelierele pietrarilor, de cele pentru prelucrarea sticlei și de atelierele metalurgice. Ultimele sunt amplasate la Spondnja Hajdina, în zona orașului Celeia/Celje, iar în cadrul inventarului acestora sunt menționate creuzete, tipare din lut și piatră, lingouri, alături de produse în curs de prelucrare, precum catarame timpurii și fibule în formă de navă și de tip norico-pannonic. Pe de altă parte, la Magdalensberg, în Noricum, un atelier pentru prelucrarea aurului era compus din 19 cuptoare reduse ca dimensiuni; unul dintre acestea a fost realizat pe o bază formată din tegulae pe care a fost construit cuptorul propriu-zis.

Sursa de aprovizionare cu vase (creuzete) pentru topirea metalului au fost, cu siguranță, atelierele ceramice locale care cunosc o dezvoltare maximă în secolele II-III p.Chr. Un atelier metalurgic de dimensiuni apreciabile a funcționat într-un cartier situat pe partea dreaptă a râului Drava – vicus Fortunae. Urme ale prelucrării metalelor sunt atestate și la Vindobona, în canabae legionis. M. Gschwind alcătuia un repertoriu cu 22 de puncte în care au fost descoperite urme ale prelucrării metalului situate în mediul militar de pe limes-ul raetic. În urma analizei privind activitatea metalurgică a rezultat că producția era concentrată în vici, în care artizanii locali lucrau și pentru a suplini necesitățile unităților militare în timp ce existența atelierelor militare este mai puțin evidentă.

Fără îndoială că T. Frank are dreptate atunci când afirmă că în cadrul comerțului cu obiecte din metal mare parte a producției era fieful unor ateliere mici, iar fierarii/bronzierii/plumbarii erau proprietarii (și în multe cazuri chiar lucrătorii) unor ateliere reduse care activau în cadrul a ceea ce el numește „small-shop system”. Această viziune are la bază situația de la Pompei și Ostia împletită cu studierea atentă a surselor iconografice. Rezultă astfel, că activitatea artizanilor care prelucrau metalul în epoca Principatului se înscrie atelierului format dintr-o cameră, deservit de un patron împreună cu un ajutor/ucenic care produc și comercializează unul sau mai multe tipuri de obiecte cu diferite funcționalități. Este o opinie adaptată descoperirilor din Italia, dar care nu exclude marile ateliere, cu o producție masivă destinată armatei sau comerțului pe arii largi precum cele de la Arretium sau Puteoli, ultimul oraș fiind și furnizorul „oficial” al armatei romane.

În ceea ce privește modul de vânzare al obiectelor finite, acest „small-shop” este dificil de identificat arheologic. Pe baza observațiilor realizate în bazarul contemporan din Izmir,
D. Schwarcz identificat un tip de atelier specializat atât în producția, cât și în vânzarea unor vase din metal. Un alt atelier mai mic era specializat în vânzarea unor produse, dar și în executarea unor operațiuni minore, respectiv reparații, în timp ce un mic atelier era extrem de specializat în ceea ce privește gama obiectelor produse: aceasta realiza felinare bogat decorate dar în număr redus, preferând calitatea în detrimentul varietății și cantității.

Un anumit aspect rămâne în continuare nelămurit: unele inscripții funerare menționează o serie de artizani care sunt specializați strict în producția unui singur produs „sword-makers, sickle-makers, helmet-makers, shield-makers”, dar acest lucru considerăm că este posibil numai în condițiile existenței unei concurențe acerbe și a unei piețe de desfacere cu o cerere îndeajuns de mare încât să permită unui atelier să lucreze numai un anumit produs. În comunitățile reduse numeric și economic considerăm că fierarul sau bronzierul trebuia să acopere întreaga gamă de produse cerute pe piața locală. O dovadă în acest sens este și inscripția funerară amintită anterior, în care Dôrion se prezintă χαλκεύς, armurier al callatienilor fără a se insista asupra unui anumit produs. Cât privește specializarea strictă în direcția prelucrării unui singur metal, această concepție trebuie înlăturată. Mai corectă este ideea unei specializări a artizanilor antici care prelucrau o varietate de metale, iar epitaful bronzierului din necropola de la Gabbari, lângă Alexandria este sugestiv în acest sens prin menționarea faptului că defunctul prelucra aurul, argintul și alte metale.

Capitolul III. PRODUCȚIA MATERIALULUI VITRIC

Integrarea spațiului danubian și a litoralului vest-pontic în orbis romanus a atras după sine și circulația pe scară largă a materialului vitric; primii pași au fost făcuți încă din perioada elenistică prin superbele vase din necropolele orașelor grecești și din teritoriul controlat de conducătorii locali, dar abia descoperirea revoluționarului procedeu de suflare a sticlei va permite trecerea obiectelor realizate din acest material din sfera produselor „de lux” în ambianța ternă și lipsită de fast a cotidianului. Această evoluție petrecută pe „scara socială” a determinat o adevărată „explozie” a comerțului cu material vitric în întreg Imperiul Roman constituind, în același timp, o extraordinară șansă pentru arheologie, datorită cantității impresionante de vitrum în siturile din perioada Principatului și, ulterior, în perioada romană târzie.

1. TEHNICA DE PRODUCȚIE A MATERIALULUI VITRIC

Caracteristicile tehnologice și metodologice legate de producția materialului vitric au alcătuit preambulul a numeroase lucrări dedicate fenomenului, mai vechi sau mai recente. În condițiile dezvoltării analizelor fizico-chimice și al aportului masiv al științelor exacte în arheologie în ultimele decenii prezentarea pe larg a subiectului este un lucru de la sine înțeles. Abundența datelor și a informațiilor privind partea tehnologică ne îndeamnă să nu insistăm asupra unor lucruri care au devenit aproape truisme; totuși, scurte considerații sunt necesare în condițiile în care lucrarea noastră urmărește în particular relevarea aspectelor specifice activității meșteșugărești.

Apariția sticlei suflate în epoca lui Augustus este învăluită în legendă iar ecoul descoperirii se întrevede în informațiile oferite de autori precum Plinius [NH, VI, XXXVI, 195]; utilitatea cotidiană a vaselor se reflectă în mențiunile din epigramele lui Martial. Într-o anumită măsură, procedeele antice ca atare au rămas mult timp necunoscute și numai informațiile furnizate de Theophilus (secolele X-XI p.Chr.) au constituit mult timp baza cunoștințelor privind acel „chaîne opératoire”. Materialul numit în antichitate vitrum reprezintă un amestec ale cărui proporții variază dar care, în linii generale, a rămas neschimbat în timp; așadar, este format dintr-o serie de oxizi de siliciu care alcătuiesc baza (un nisip deosebit, bogat în cuarț și întâlnit în anumite zone precum râurile Belus din Syria sau Volturnus în Italia), baze alcaline pentru omogenizare (soda/natron sau nitrum) și var nestins pentru mărirea durității, alături de diferiți oxizi pentru obținerea unei anumite culori și alți compuși reziduali. F. Schuler remarca pe bună dreptate complexitatea chimică a sticlei antice dar și faptul că rezultatul final se datora materialelor brute care erau folosite. Descoperirea sticlei este plasată în secolele XVI-XV a.Chr. în „semiluna fertilă” dintre Tigru și Eufrat de unde se va răspândi în zona levantină și în nordul Africii, atelierele egiptene cunoscând o dezvoltare extraordinară. Din zona mesopotamică s-au păstrat informații cu instrucțiuni privind fabricarea sticlei și procedeele care trebuiau urmate pentru producția materialului; mai mult, sunt specificate procedee diferite în funcție de culoarea sau tipul de sticlă – uknu-merku – dorit.

Tehnicile de producție

Tehnicile anterioare suflării au constat în presarea în forme, turnarea în tipar din metal, lut sau piatră, șlefuirea la rece sau tăierea unui bloc de sticlă („cold-cutting”), modelarea pe un nucleu/miez („core-forming”); procedeul care va revoluționa acest material – suflarea – a fost, probabil, o invenție siriană de la mijlocul secolului I a.Chr.. Așadar, a existat o gamă redusă de tehnici de-a lungul a două milenii, ceea ce plasează acest meșteșug în rândul procedeelor tradiționale și extrem de conservatoare de-a lungul timpului. Alături de tehnicile principale amintite pentru realizarea produselor finale erau folosite diverse procedee – diferite benzi utilizate la ornamentare, sticla marmorată, millefiori, decorația cu dippinti, incizată, în relief, „cameo-glass”, de tip diatreta, aplicații din pastile colorate, etc., pentru a enumera numai o parte din repertoriul motivelor decorative. Spectrul cromatic era extrem de variat încât este dificil de amintit toate combinațiile, dovezi ale deplinei măiestrii a artizanilor antici.

Instalația

Instalația unde se desfășurau etapele de bază ale procesului era, desigur, cuptorul; cunoștințele noastre despre acesta se datorează cercetărilor arheologice din ultima jumătate de secol pe când din scrierile autorilor antici nu transpare nici o mențiune despre aceste instalații sau instrumentarul necesar. Despre evoluția rapidă a cunoștințelor privind cuptoarele pentru producția și prelucrarea sticlei ne putem face o idee dacă am menționa numai faptul că marele cunoscător al sticlăriei antice, D.B. Harden, nu cunoștea acum mai bine de jumătate de secol decât puține exemplare atestate arheologic. R.J. Charleston atrăgea și el atenția asupra acestui fapt astfel încât, paradoxal, singura posibilitate de a obține o reprezentare cât mai fidelă a unui cuptor de sticlă din perioada romană a fost oferită, decenii la rând, de către celebrele opaițe datate în secolul I p.Chr. cu reprezentarea atelierelor de sticlărie descoperite la Asseria/Podgrade, în Croația, Prati di Monestirolo (Ferrara) și cel descoperit în vecinătatea unei villa de lângă Spodnje Škofije (Koper, în Slovenia) ― [Pl. 17]. Pentru reconstituirea unui atelier tipic lumii romane un rol aparte îl ocupă analogiile cu instalațiile medievale, mai bine documentate, și cu cele contemporane, tehnologia fiind, așa cum spuneam, de un conservatorism remarcabil.

Din datele pe care le-au furnizat izvoarele arheologice împreună cu cele iconografice și prin comparația cu instalații similare contemporane, cuptorul antic era realizat din cărămizi (lateres) și, datorită diverselor faze prin care trebuia trecută sticla până să fie suflată (calcinarea, „coacerea” în vase – creuzete și prelucrarea directă a produsului), atelierul antic trebuie abordat ca un complex de cuptoare, fiecare detașat unei singure sau mai multor operațiuni. Forma este diversă, circulară, ovală, rectangulară și, conform opaițelor amintite mai sus, cuptorul era format dintr-o cameră inferioară (camera de ardere) cu o „gură de foc” necesară alimentării și o cameră superioară care comunică cu cea inferioară și permite topirea sticlei în creuzet; prin intermediul țevii de suflat se lua sticlă topită din creuzet și începea astfel, procesul de fabricare a vasului ― [Pl. 18/1-2]. În cazul eliminării creuzetului, folosit se pare, mai mult în vestul Imperiului, cuptorul putea fi redus la o simplă zonă deschisă, deasupra căreia se prelucra blocul de sticlă prin intermediul țevii de suflat, în directă legătură cu flacăra. La fel ca în cazul cuptoarelor care ardeau materiale ceramice, o atenție importantă a fost acordată căptușirii pereților cu un strat gros de lut care acționa datorită nisipului din compoziție, ca un strat refractar. Nu trebuie uitat faptul că odată fabricat obiectul din sticlă se impunea răcirea treptată, graduală, pentru a evita răcirile bruște care conduc invariabil la fisuri și fracturi în masa de sticlă. Ca o consecință a faptului că procesul de răcire graduală dura un timp îndelungat iar instalația care trebuia să îndeplinească misiunea aduna în interior produsele unei întregi zile, aceasta trebuia să fie de dimensiuni apreciabile, în multe cazuri mai mare decât cuptoarele folosite în producție.

Pentru perioada medievală, un manuscris de la începutul secolului XI prezintă un cuptor care în partea superioară avea un acoperiș în două ape sub care erau așezate la răcire graduală vasele abia suflate, rezolvându-se astfel, problema cuptorului de răcire treptată. Structura internă era asigurată de obicei, printr-un pilon central așa cum este cazul instalațiilor de la Tibiscum/Jupa. Treptat, tirajul vertical a fost înlocuit cu cel orizontal, importantă inovație tehnică care permite distribuirea egală a căldurii și facilitează procesul de topire uniformă a sticlei. O dovadă remarcabilă o reprezintă reconstituirea unui cuptor de la Poetovio/Ptuj, unde spațiul instalației era divizat între o suprafață semicirculară cu acoperiș având poate un dom, în care se ardea combustibilul și o altă zonă, despărțită de prima printr-un mic zid, unde se afla creuzetul cu sticlă topită și în care se lucra, totodată, obiectul ― [Pl. 18/2].

Răspândirea acestui model în lumea romană este confirmată și de atelierele de la Hambach Forst, la vest de Köln, unde cuptoarele circulare (de tip „Hambach”) au un mod de construcție asemănător, dar cu o elevație mai înaltă ― [Pl. 18/3-4]. La Augustodunum/Autun cele patru cuptoare dintr-un atelier aveau formă rectangulară cu o structură semicirculară la una dintre extremități ceea ce a condus la ipoteza că instalațiile erau folosite fie pentru procesul de răcire treptată a produselor, fie în procesul de obținere a sticlei, în prima fază a acesteia („fritta”) sau în faza secundară, de lingou. În ceea ce privește atestarea acestui meșteșug în provinciile romane este de ajuns să menționăm faptul că în Gallia numai spre mijlocul și în cea de a doua jumătate a secolului I p.Chr. activau 30 de officinae iar la Roma avem atestat un vicus vitrarius în Regio I și o altă informație se referă la un porticus inter vitrarios.

Durata de funcționare a instalațiilor era destul de redusă, faze diferite fiind surprinse în numeroase ateliere din provinciile romane. Dimensiunile cuptoarelor variază de la caz la caz; la Aventicum/Avenches, două cuptoare circulare construite din tegulae și imbrices care prezentau două faze diferite de evoluție aveau un diametru intern cuprins între 0,50-0,60 m în timp ce diametrul instalațiilor de la Oescus/Gigen variază între 1,10 și 1,33 m. Un cuptor de dimensiuni reduse a fost descoperit la Aix-en-Provence și avea un diametru de 0,45 m. Cuptoarele circulare de la Tibiscum/Jupa au un diametru interior la fel cu cel amintit anterior (0,45-0,50 m), iar cel semicircular are un diametru de 0,65 m. Dimensiuni apropiate regăsim și la cuptoarele circulare descoperite în atelierul de la Montée de la Bute (Lyon), unde diametrul este cuprins între 0,40 și 0,60 m; ceva mai mari (0,60 și 0,90 m) sunt cele două cuptoare circulare din atelierul de la Subsistances (Lyon), ale celor trei instalații de aceeași formă din atelierul de la Cesson-Sévigné; cu un diametru interior de 1,60 m, un cuptor de la Evreux este printre cele mai mari instalații atestate.

Situația lucrătorilor – vitrarii – nu este cunoscută în provincie; nu a fost descoperit nici un document epigrafic care să ateste un vitrarius și, pe ansamblu, există relativ puține documente de acest fel chiar în zone considerate fiefuri tradiționale ale acestora (Egipt sau zona syro-palestiniană). Totuși, la Caesarea, în Mauretania, avem mențiunea unui uitriarius – Anta – care a activat cel mai târziu în timpul lui Traian. Statutul lor în Imperiu pare să fie ridicat, poate chiar deasupra altor profesii dacă ne gândim la scutirile de taxe din perioada romană târzie. Și în ceea ce privește calificarea internă există diferențieri – vitrarii și diatretarii.

Se poate aprecia că numărul artizanilor specializați în fabricarea produselor din material vitric în provincie a fost redus în comparație cu alte meserii mai puțin specializate, lucru dovedit și de scutirea acestora de la plata de munera în perioada romano-bizantină [Codex Justin. 10, 64, 1]. Nu în ultimul rând, dacă avem în vedere conexiunile economice tradiționale ale spațiului vest-pontic, nu ar fi exclus ca o bună parte din meșterii care activau în atelierele locale, în particular cei din coloniile grecești de pe litoral, să fi avut o origine orientală, lucru sugerat deja de Teresa Stawiarska. Pe de altă parte nu poate fi exclusă ab initio mobilitatea acestora; aceștia, al fel ca alți meșteșugari, precum bronzierii, puteau practica ca artizani itineranți, în particular în faza incipientă a provinciei.

În cadrul unui atelier exista un instrumentum variat și necesar, de la indispensabila țeavă de suflat, până la scaunele sticlarilor, reprezentate pe opaițele amintite, dar și un număr de foarfece, cuțite, creuzete și diferite alte instrumente. Urme de material vitric provenit de la țevile de suflat au fost descoperite la Nicopolis ad Istrum însă în contexte post-medievale; țevile suflante ca atare nu sunt atestate dar, în vecinătatea provinciei Moesia, la Tibiscum/Jupa s-a păstrat un fragment de tub suflant din fier cu o plăcuță dreptunghiulară la un capăt, dovadă elocventă a prelucrării sticlei aici la mijlocul secolului II p.Chr. Tiparele sunt puțin cunoscute în zona pontică, dacă ar fi să menționăm doar exemplarul folosit pentru „Facettenschliffgläser” din atelierul din secolele II-III p.Chr. descoperit la Tanais. Creuzetele sunt numai în puține cazuri vase specializate, produse într-un scop precis; de fapt, așa cum s-a arătat în diferite cazuri, acestea sunt vase uzuale, cotidiene, al căror exterior a fost suplimentar întărit prin căptușirea cu un strat de lut.

2. CENTRELE DE PRODUCȚIE, ATELIERE ȘI INSTALAȚII

a) Litoralul vest-pontic

Tomis/Constanța, județul Constanța

Prezența unui unui atelier secundar de fabricare a sticlei se impune de la sine dacă avem în vedere dezvoltarea economică a „,metropolei Pontului”, circulația mărfurilor care ar fi favorizat „importurile” de material vitric brut și splendida sticlărie descoperită în particular, în necropolele orașului. În ceea ce privește existența atelierelor primare de sticlă situația este oarecum clară având în vedere faptul că zona Pontului nu este amintită de Plinius printre regiunile care furnizau natron; în ceea ce privește atelierele secundare, prezența acestora a fost propusă acum patru decenii de M. Bucovală. Pe de altă parte, M. Gramatopol considera sigură prezența unor ateliere de fabricare a sticlei în marele centru vest-pontic pe baza maselor de sticlă brută apărute în zona „Poșta Veche” și a unui cuptor cercetat parțial lângă palatul episcopal. Datele amintite au fost prezentate succint de M. Bucovală, iar datarea a fost eludată.

În decursul anilor, noi informații de ordin arheologic au apărut însă, fără a schimba semnificativ nivelul cunoștințelor; astfel, cercetările efectuate pe Strada Sulmona nr. 7 (în estul peninsulei orașului) au condus la descoperirea a trei niveluri de locuire cu numeroase materiale arheologice datate din perioada elenistică până în epoca romano-bizantină; printre acestea sunt semnalate pe scurt numeroase fragmente de material vitric, inclusiv „câteva bucăți de masă sticloasă pură […], de culoare verzuie, dovadă pentru o activitate meșteșugărească specifică […]”. Datarea este vagă (perioada romană târzie), astfel că nu ne putem pronunța nici asupra intervalului cronologic căruia i se poate atribui descoperirea din centrul vechi al orașului și nici dacă constituie o dovadă indiscutabilă a existenței unei officina vitraria. În altă ordine de idei, la fel ca în cazul multor alte produse, vase din sticlă de calitate mediocră sau slabă au fost atribuite unor ateliere locale deși trebuie subliniat că acesta nu este un criteriu de departajare a originii materialelor.

Ulterior, în zona străzii Ecaterina Varga au fost observate materiale vitrice similare cu cele amintite de M. Bucovală. Din păcate, nu dispunem de date suplimentare privind structura, planimetria sau produsele fabricate în acest prezumtiv atelier. În sfârșit, cercetările arheologice de salvare impuse de extraordinara dezvoltare edilitară din zona „Peninsulei” orașului modern au prilejuit cercetarea a cinci cuptoare pentru prelucrarea sticlei atribuite cronologic secolului II p.Chr.

b) Limes-ul danubian

Oescus/Gigen, obștina Gulyansti, oblast Pleven ― [Pl. 19/1]

Atelierul de la Oescus a fost prezentat acum mult timp și nu greșim dacă afirmăm că reprezintă unul dintre cele mai bine cunoscute și complexe instalații de producție moesice în ciuda faptului că nu este ilustrat. A fost cercetat de către Gergana Kabakčieva în cursul campaniei din anul 1984 în partea de sud-est a orașului. Șase cuptoare realizate din cărămizi legate între ele cu argilă refractară formau atelierul propriu-zis, trei având formă ovală și trei rectangulară ultimele fiind probabil „tank furnaces”. Starea de conservare parțială a permis observații variabile în ceea ce privește structura cuptoarelor; după toate aparențele, înălțimea acestora era peste 50 cm iar cuptorul nr. 1 (de formă ovală) avea următoarele dimensiuni: 1,23 x 1 x 0,20-0,32 m; o formă și dimensiuni asemănătoare sunt menționate și pentru următoarele cuptoare (nr. 2-3) care produceau brățări și „perle” de sticlă în timp ce nr. 1 fabrica în special o formă comună de pahare. Celelalte trei cuptoare de formă rectangulară au fost descoperite în apropiere, spre sud, și au fost construite din cărămizi pătrate având dimensiunile de 1,10 x 1,33 x 0,20 m. Un canal din cărămizi rectangulare orientat N-S avea o funcție necunoscută în cadrul producției. Un aspect important, în strânsă conexiune cu tehnologia antică și gruparea instalațiilor în cadrul aceluiași atelier îl constituie asocierea cuptoarelor ovale cu cele rectangulare în interiorul aceluiași complex. Menționată în izvoarele medievale, această asociere era în legătură, fără îndoială, cu o serie de procedee tehnice necesare diferitelor etape ale producției.

Monedele descoperite demonstrează un interval îndelungat de funcționare a atelierului. Deși nu au fost surprinse reparații, aceasta este tributară, probabil, unor perturbări ale contextului arheologic și modului în care s-au desfășurat cercetările arheologice. Din punct de vedere al datării, cele mai timpurii monede sunt emise în timpul lui Aurelianus (270-275 p.Chr.) iar cele mai târzii sunt din 365 p.Chr. În aceste condiții, funcționarea a fost înscrisă intervalului dintre ultimul sfert al secolului III și prima jumătate a secolului IV p.Chr. Ulterior, pe baza unor noi observații și a încadrării cronologice ale unor opaițe, atelierul a fost datat în perioada domniei lui Hadrian, datare care pare verosimilă având în vedere situația economică de la începutul secolului II p.Chr., perioadă în care în regiune predomină importurile din ariile microasiatică și nord-italică dar încep să se dezvolte și atelierele locale.

Novae/Svištov, oblast Veliko Târnovo

Existența unor ateliere de fabricare a sticlei în orașul sediu al legiunii I Italica nu este la fel de problematică ca în cazul altor centre moesice. Cercetările efectuate de către misiunea poloneză în ultimele decenii au oferit suficiente dovezi privind prelucrarea materialului vitric și producția unor forme locale, în diferite orizonturi cronologice. Nu în ultimul rând, orașul iese în evidență prin varietatea formelor și numărul de cuptoare cercetate aparținând mai multor complexe meșteșugărești. Mențiunile sunt variate din punct de vedere al informațiilor, de la cele sumare, la unele mai complexe, extrem de utile în cadrul demersului nostru. Astfel, cu ocazia publicării cupelor cu picior și unguentariilor de la Novae, Galina Dankova le considera grosso modo importuri, deși amintea sumar că în oraș a fost postulată prezența unor ateliere. Studiile anterioare dedicate fragmentelor vitrice precizau că anumite loturi de vase și fragmente de sticlă brută constituiau produse ale atelierelor locale. Publicarea unor noi loturi de vase și tratarea monografică a sticlăriei din întreg situl au completat tabloul producției locale. Cercetările arheologice din teren au condus la descoperirea a două cuptoare în sectorul X (în zona reședinței episcopale – Ha XVII, squares 128, 148) datate la mijlocul secolului IV p.Chr. sau spre sfârșitul acestuia și începutul secolului următor; un alt cuptor a fost cercetat în zona unde a fost situată principia. Ceea ce ni se pare de asemenea important în economia lucrării de față sunt informațiile privind descoperirile de sticlă brută, probe de turnare, vase fragmentare deformate și rebutate, dovezi indiscutabile ale unei producții locale ale cărei origini trebuie căutate în a doua jumătate a secolului II p.Chr. și care a continuat până la abandonarea orașului.

Două dintre cuptoarele amintite sunt din cărămizi și au formă circulară cu următoarele dimensiuni: 2,31×1,66 m, respectiv 1,05×0,90 m; ultimul cuptor a fost considerat o instalație mai specială, folosită pentru răcirea lentă a produselor finite în vederea sporirii rezistenței la fracturi și șocuri mecanice. Un cuptor rectangular care funcționa, împreună cu cel pentru răcirea lentă a materialului, în cadrul unei adevărate officina vitraria era de dimensiuni ceva mai mari (2×0,90 m), avea formă rectangulară cu două camere, una pentru combustie și cealaltă pentru prelucrarea sticlei. Cele trei cuptoare sunt datate între începutul secolului IV p.Chr. și mijlocul/sfârșitul aceluiași secol. În prima jumătate a secolului IV p.Chr au fost datate alte trei cuptoare descoperite în zona Bazilicii episcopale.

Mențiuni deosebit de importante ca substanță și informații oferite, chiar dacă în afara intervalului cronologic al demersului de față, au apărut odată cu cercetările din aria centrală a orașului (scamnum tribunorum). Distrugerile din a doua jumătate a secolului III p.Chr. au determinat la Novae, la fel ca în multe alte centre danubiene, refaceri masive și continuarea evoluției spațiului urban. Astfel, pe locul vechiului scamnum tribunorum a fost ridicat în timpul lui Constantin I un complex de edificii cu rol economic, prevăzut cu o curte interioară, săli vaste, un edificiu termal și zone considerate tabernae, care și-au desfășurat existența până în timpul lui Valentinian I, când întreg complexul a fost distrus în urma unui incendiu. Ulterior, într-o formă mai modestă, zone din acest impresionant edificiu au continuat să funcționeze, inclusiv un atelier de producție a materialului vitric, situat spre intrarea sudică a edificiului. Una dintre rarele complexe moesice pentru care deținem informații detaliate, atelierul consta dintr-o încăpere aproape pătrată, cu colțurile rotunjite, iar pe podea au fost descoperite, alături de lemne calcinate și cărbuni, o importantă cantitate de sticlă reziduală; în același timp au fost menționate numeroase oase de animale prelucrate sau în curs de prelucrare astfel încât nu se poate înțelege atribuirea funcționalității sale strict producției vitrice și excluderea celei de prelucrare a osului, cu atât mai mult cu cât un astfel de atelier este atestat la o distanță scurtă spre sud. Din punct de vedere cronologic, atelierul cercetat pe locul fostului scamnum tribunorum a funcționat în a doua jumătate a secolului IV p.Chr., distrugerea sa fiind atribuită raidurilor hunice de la începutul secolului următor ― [Pl. 20].

Un alt fapt interesant de semnalat este diviziunea evidentă a spațiului, în sensul existenței unei pregătiri a producției într-o încăpere și topirea masei vitrice într-un cuptor care se afla în apropiere. Avem astfel documentată aceeași situație întâlnită în atelierele ceramice de la Butovo sau Pavlikeni unde planimetria edificiilor se prezenta în numeroase cazuri sub forma unei încăperi sau două cu rol în pregătirea lutului și, eventual, în formarea vaselor crude în timp ce, cuptoarele se aflau în apropiere, grupate în jurul unei platforme comune („de încărcare”) care le deservea.

Următoarele informații in extenso de care dispunem privind producția locală de sticlărie provin din „Sectorul IV” al orașului, unde a fost cercetat un atelier pentru sticlă ridicat pe locul fostului valetudinarium, transformat ulterior, alături de edificiile din vecinătate, în așa-numita „Portico Building”. Un cuptor semi-deschis, păstrat fragmentar (două segmente semicirculare cu diametrul exterior de 3 m și cel interior de 1,7 m) a fost descoperit împreună cu o groapă menajeră de formă rectangulară din care au fost recuperați cărbuni, creuzete din lut și fragmente de sticlă. Instalația avea o formă de „dom” și a fost distrusă, împreună cu un horreum, datorită unui incendiu violent. În încăperea vecină cu instalația menționată a fost cercetată o structură diferită, formată din două rânduri paralele de blocuri de piatră dintre care au fost recuperate fragmente de sticlă, cenușă și alte piese. Dacă autorul opina în favoarea unui alt cuptor, forma generală ne face să ne îndoim de această ipoteză; morfologia simplificată și menționarea unei plăci de marmură folosită poate pentru a forma vasele prin suflare ne conduce spre ideea că structura amintită era o zonă intermediară de prelucrare a sticlei și/sau altor materiale precum bronzul. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dintre blochete a fost recuperat un inel din bronz cu o piatră din sticlă aurită, însă fără analogii în rândul fragmentelor vitrice recuperate dintre resturile atelierului. Datarea complexului a fost inițial stabilită în al treilea deceniu al secolului IV p.Chr. pentru ca ulterior să fie mult nuanțată; astfel, pe baza monedelor emisiuni Aurelianus și Claudius II, activitatea de început a acestuia este plasată în perioada post 280 iar încetarea, bruscă după toate aparențele, spre mijlocul secolului IV p.Chr. ― [Pl. 21].

Durostorum – Ostrov-Ferma 4, județul Constanța

Producția unor ateliere locale nu poate fi exclusă complet din discuție nici în cazul centrului de la Ostrov-Ferma 4, în teritoriul anticului Durostorum. Din informațiile furnizate cu amabilitate de dl. D. Elefterescu, există unele dovezi în acest sens deși, până în prezent, nu a fost descoperită vreo instalație/atelier. Astfel, pe parcursul cercetărilor în „Sectorul MDJC” – zona de atelierelor ceramice din care au fost cercetate numeroase cuptoare pentru ceramică și materiale de construcție – au fost descoperite numeroase fragmente reziduale de pastă vitrică rezultate, probabil, în urma activității unor ateliere secundare locale.

Tot pentru o producție locală pledează și descoperirea a 17 exemplare de pahare cu corpul decorat geometric în relief, probabil o variantă a tipului Isings 21. Deși indirecte, aceste dovezi susțin existența unor meșteri sticlari în așezarea rurală de la Ostrov-Ferma 4 poate începând cu a doua jumătate a secolului II p.Chr., atunci când activitatea celorlalte ateliere locale este în plin avânt. Recenta prezentare a descoperirilor de sticlă din așezare relevă legăturile comerciale pe scară largă și o gamă extrem de variată de produse [Fig. 2]originare în atelierele orientale, occidentale și nord-pontice. Totuși, credem că aplicarea pe scară largă a analizelor fizico-chimice asupra unor produse atribuite pe baze morfologice unor ateliere din afara provinciei ar putea modifica cunoștințele privind varietatea materialului vitric local.

Figura 2. Pahar cu decor geometric descoperit la Durostorum – Ostrov-Ferma 4

Figure 2. Geometric decorated glass discovered at Durostorum – Ostrov-Ferma 4

[după / after BOȚAN, ELEFTERESCU 2018, pl. 16/7a-b]

c) Sectorul interior al provinciei

Montana/Montana, oblast Montana

Orașul și teritoriul său nu contribuie, din păcate, cu nimic substanțial la tabloul producției de material vitric în provincie. Totuși, acest centru a dezvoltat o producție locală a obiectelor din sticlă; în acest sens este suficient să amintim o serie de bucăți de sticlă brută (aproximativ 4 exemplare de formă neregulată, similare unor „blocuri” ce urmau a fi topite), de culoare verzuie, ilustrate de G. Aleksandrov și prezentate extrem de sumar ca aparținând secolelor II-III p.Chr.

Nicopolis ad Istrum/Nikijup, oblast Veliko Tărnovo

În pofida excelentei prezentări a rezultatelor cercetărilor britanice la Nicopolis, dovezile fabricării și prelucrării materialului vitric sunt firave. Realitățile arheologice din teren se prezintă sub forma unor mici fragmente ale unor reziduuri vitrice rămase în urma manipulării creuzetelor, segmente cilindrice care provin de la extremitatea tuburilor de suflat („moils”), și „picături” scurse de pe unelte. Urme ale unor cuptoare nu au fost descoperite, dar este menționat un fragment de tegula cu urme de sticlă topită, poate o urmă a unei asemenea instalații dar din afara perioadei în discuție. În sfârșit, majoritatea dovezilor provin din perioada romană târzie și din perioada medievală târzie dar, chiar și în stadiul actual al cunoștințelor, putem afirma că producția sticlei la Nicopolis ad Istrum în perioada Principatului a făcut parte din spectrul artizanatului local.

Exceptând orașele pentru care avem identificate ateliere sigure de producție a sticlei mai sunt atestate o serie de centre în care dovezile sunt incidentale și constau într-unul sau două elemente (urme nesigure ale unor cuptoare, sticlă brută sau topită, vase cu urme de sticlă topită, etc.). Este cazul unor centre importante precum Nicopolis ad Istrum, Tomis, Durostorum sau Montana sau, pentru perioada romano-bizantină – secolele IV-VI p.Chr. – (L)Ibida, Noviodunum și Odessos.

3. TIPOLOGIA MATERIALELOR

Produsele caracteristice atelierelor provinciei sunt dificil de argumentat și delimitat deși dispunem de o serie de informații în acest sens. Astfel, la Novae/Svishtov, în atelierul descoperit pe „sectorul IV” au fost recuperate 24 de fragmente, aparținând unor forme variate. De la început trebuie subliniat faptul că atelierul pare să facă parte dintr-un complex polivalent, care fabrica diferite forme vitrice și prelucra în același timp, și metalul, poate chiar metale prețioase. Formele vitrice produse aparțin unor: lămpi din sticlă transparentă de secol II-III p.Chr., farfurii Isings 97 din a doua jumătate a secolului III p.Chr., cupe Isings 111, boluri Isings 106 datate în secolul IV p.Chr., flacoanele Isings 103 de secol III-IV p.Chr. În paralel cu această producție de forme uzuale se produceau piese de podoabă după cum atestă descoperirea unei geme din sticlă și a două brățări; o altă descoperire importantă constă în câteva fragmente de sticlă pentru geamuri. De altfel, fragmentele de geamuri descoperite pe diferite situri moesice au fost considerate, inclusiv recent, de producție locală, unul dintre argumentele în favoarea acestei ipoteze fiind dificultatea transportării acestora la mari distanțe. Pe de altă parte, exemplul încărcăturii epavei Ouest Embiez 1 a demonstrat că panourile de geam plate sau oculi puteau fi transportate pe căile maritime la distanțe apreciabile.

În privița atelierului de la Oescus, din informațiile pe care le deținem, producția era destul de variată și a fost orientată spre o întreagă gamă de pahare cu baza joasă sau mai înaltă, din sticlă de culoare verde-albastră, cupe și boluri din sticlă cu nuanțe cromatice diferite, brățări semicirculare în secțiune și partea superioară lisă sau ondulată dar și spre o serie de „perle” (mărgele) sferoidale. La Alma Kermen se consideră că atelierul local ― [Pl. 19/2]producea în special vase, poate chiar din tipul cu corpul fațetat, dar dacă destinația sa era să deservească trupe moesice, atunci gama produselor era cu siguranță mai variată deoarece armata a fost un factor important care a impulsionat producția de sticlărie antică în vestul Imperiului dar și în partea sa orientală.

Figura 3. Unguentaria „candlestick type” și „bell-shaped type”descoperite în necropola tumulară de la Noviodunum/Isaccea – posibilă producție locală moesică (Tomis?) din secolul II p.Chr.

Figure 3. Unguentaria of „candlestick type” and „bell-shaped type”discovered in the mound necropoleis from Noviodunum – a possible local Moesian production (Tomis?) from the 2nd century AD

[după/after BOȚAN, PARASCHIV, NUȚU 2010, fig. 1/9-10, 3/15]

Sticlăria de la Tomis a beneficiat de o atenție aparte, pe deplin justificată de varietatea formelor și valoarea artistică a unora ilustrând practic toate marile ateliere ale antichității clasice. În pofida tratării monografice a sticlăriei descoperită aici, informații privind formele locale sunt minime, în condițiile standardizării formelor în lumea romană. Odată cu prezentarea vaselor de sticlă de la Iader/Zadar, în Dalmatia, S. Gluščević argumenta existența a cel puțin unui atelier local în condițiile în care neglija faptul că orașul se află nu departe de Asseria/Podgrade unde a apărut un opaiț ilustrând tocmai activitatea unui astfel de atelier. Totuși, discuția este importantă pentru demersul nostru datorită menționării unei forme comune orașelor Iader/Zadar și Tomis/Constanța, aproximativ în aceeași perioadă (mijlocul secolului II p.Chr.). Aceste „bell-shaped flasks”, o serie numeroasă de flacoane înalte cu corpul larg, în formă de clopot, din categoria unguentaria, sunt bine documentate și în necropolele tomitane, exemplare similare fiind întâlnite în nordul Dobrogei, în necropola orașului Noviodunum/Isaccea ― [Fig. 3] și în teritoriul acestuia, la Poșta. Mici diferențe între forma generală a recipientelor moesice și a celor produse în atelierele dalmate, alături de situarea descoperirilor pe litoral sau Dunăre, deci în zone predilecte pentru comerțul la distanță, ne obligă să privim cu suspiciune identitatea zonelor de producție a „tipului Zadar” (sau „Zadar – Tomis”). Oricum, ambele forme par să fie produsul unor ateliere locale, dalmate, respectiv moesice, din secolul II p.Chr.

Transportul sticlei în stare brută, acea „coeur du verre”, nu mai poate fi pusă la îndoială, în condițiile în care descoperirile de la Novae/Svishtov, Tomis/Constanța sau Montana/Montana constituie dovezi grăitoare în acest sens. Mai mult, materialele din epavele descoperite în Marea Mediterană indică fără dubii un intens comerț cu sticlă în formă brută din atelierele primare situate în Egipt și în zona syro-palestiniană spre zona nord-mediteranee, alături de transportul unor cantități variabile de produse finite sau sticlă destinată reciclării între diverse regiuni ale Imperiului. Pe de altă parte intensitatea acestui comerț cu sticlă în formă brută, alături de produse finite, poate fi bănuită dacă avem în vedere cazul epavei Ouest Embiez 1 descoperită în anul 1993 lângă Insula Embiez din Golful Sanary, departamentul Var, Franța. Cantitatea de sticlă în formă brută pe care o transporta inițial epava a fost estimată la aproape 18 tone; peste 1800 de vase din sticlă și panouri de geam, inclusiv oculi, constituiau încărcătura adițională a acestui vas de dimensiuni medii scufundat între sfârșitul secolului II și începutul secolului III p.Chr. .

Este adevărat că nu avem date privind un comerț cu natron, apanajul atelierelor primare, dar soda putea fi obținută pe plan local, eventual dintr-o serie de plante; situația nu este singulară dacă avem în vedere mențiunea acelei plante numite naga din tăblițele assiriene; totodată, apelul la plante diferite a fost o soluție larg răspândită odată cu apusul lumii romane și ruperea legăturilor Europei occidentale cu Orientul. Pe de altă parte să nu uităm mențiunea lui Plinius conform căruia la Philippi exista nitrum, chiar dacă de o calitate inferioară celei din Asia Mică sau Egipt [NH, XXXI, 107], sau atelierul de la Tibiscum/Jupa, unde a fost cercetat un cuptor care producea „turte”, deci lingouri de sticlă destinate comerțului regional și, de ce nu, inter-regional. În plus, exista oricând posibilitatea reciclării fragmentelor de material vitric, după cum lasă să se întrevadă și informațiile din izvoarele literare antice. Atelierele erau masate în adevărate cartiere, destinate producerii unor materiale variate. Aceasta este situația chiar la Tibiscum/Jupa unde spectrul larg al producției grupează ateliere ceramice, alături de ateliere de producere a sticlei și prelucrare a metalelor. Un alt exemplu vine din Britannia unde, la Castor – Water Newton, în secolul XVIII a fost menționat un creuzet cu urme de sticlă descoperit într-un cuptor, în zonă fiind atestate și cuptoare pentru arderea ceramicii. Aceeași situație o întâlnim și la Vieux, anticul Aregenua, unde sunt menționate în cadrul aceluiași complex două cuptoare, unul de tegulae și altul pentru sticlă, ambele distruse în jurul anului 270 p.Chr..

În completare, se poate aminti o contribuție relativ recentă care considera că în secolele II-III p.Chr., odată cu dezvoltarea atelierelor locale, marile orașe aveau o producție proprie pornind de la originale produse în particular în centrele microasiatice. Oricât de interesantă ar fi această ipoteză, până când nu vor fi descoperite noi dovezi este prematur să acceptăm cele enunțate mai sus.

Transportul produselor din sticlă era dificil dacă ne raportăm la fragilitatea acestora; pe această linie se poate emite ipoteza unei producții concentrată în plan regional, eventual în centrele administrativ-teritoriale, care își distribuie produsele finite în teritoriul subordonat. Raționamentul poate fi dus mai departe în sensul statuării unui comerț la distanță, axat pe produse de o calitate deosebită, produse în puține centre aflate la distanțe mari de zona de distribuție și cerute supra-regional.

4. PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE DE FABRICARE A STICLEI

Pe baza analizei atelierelor din Imperiu, corelată cu situația din provincia în Moesia ― [Harta ___], se poate afirma ca o regulă quasi-generală, că acestea se aflau situate în afara zidurilor sau la periferia așezărilor. Odată cu apariția perioadelor de insecuritate accentuată, cel puțin pe limes-ul danubian, de la sfârșitul secolului III și în secolul IV p.Chr. amplasarea atelierelor în interiorul fortificațiilor, la adăpostul zidurilor sau în imediata apropiere a acestora, devine o regulă. A fost o politică coerentă, de protejare a unor instalații de producție necesare (în cazul atelierelor de reparații pentru metal considerată chiar strategică) sau o întâmplare în condițiile comasării populației în limita spațiului urban, fenomen tipic perioadei romane târzii? Dacă răspunsul la această întrebare nu poate fi dat cu siguranță, menționăm situațiile de la Novae/Svishtov și Oescus/Gigen pentru care avem suficiente date în favoarea avansării unor date de planimetrie și topografie.

Planimetria atelierelor este simplă, spațiul interior fiind folosit la maximum, un exemplu strălucit de ergonomie antică. Tradiția a jucat un rol important în fixarea cuptoarelor în zona extremităților atelierelor, lipite de un zid. Este cazul cuptorului din sectorul IV de la Novae; măsura avea în vedere conservarea termică și motivele expuse mai sus privind organizarea interioară, un aspect care nu va fi neglijat nici în perioada medievală. Pe de altă parte, orice amplasare de acest gen va anula posibilitatea unei zone largi de lucru în jurul cuptorului, prin crearea unui „unghi mort”. Un atelier de la Aix-en-Provence a evidențiat compartimentarea zonei imediate a cuptorului în spații radiale prin intermediul unor tegulae peste care se puteau așeza plăci de piatră numite „marmure” care erau folosite la rularea și fabricarea sticlei, lucru întărit datorită informațiilor oferite de miniaturile din manuscrisele medievale. Pe de altă parte, Marianne Stern a arătat că, în pofida extraordinarei dezvoltări a „industriei” de sticlărie antică, în comparație cu alte activități similare, aceasta nu a dezvoltat ateliere de dimensiuni comparabile cu cele pentru terra sigillata.

În ambele situații moesice, bine documentate, la Oescus și Novae, cuptoarele se află situate intra muros situație întâlnită și la Autun/Augustodunum. Probabil aceeași situație este întâlnită și la Alma-Kermen, în Crimeea, deși informațiile sunt destul de lacunare ― [Pl. 19/2]. Atelierul cercetat aici dispunea de două cuptoare care funcționau în tandem, între a doua jumătate a secolului II p.Chr. și a doua jumătate a secolului III p.Chr. Primul dintre cuptoare era de formă circulară și gura de alimentare a camerei inferioare în formă de dom; al doilea cuptor al atelierului are dimensiuni mai mari și este de formă rectangulară cu gura de alimentare boltită. Dovezi complementare privind producția constau în fragmente de material vitric topit, mici fragmente reziduale sau rebutate. Specializarea atelierului este dificil de stabilit dar Nina Sorokina considera, printre alte elemente, că atelierul producea și cupe sau pahare cu corpul fațetat, larg difuzate în zona Pontului. Una dintre caracteristicile atelierului de la Alma Kermen rezidă în faptul că producția deservea nevoile soldaților din detașamentele moesice ale Legio XI Claudia cantonați aici. Un alt atelier este presupus a fi existat la Komarovo, pe Nistru, unde au fost descoperite printre alte materiale (rebuturi, fritta, instrumentar din metal, etc.) și trei tipare cu figuri în relief.

În alte zone întâlnim atelierele grupate în jurul unor villae sau în hinterlandul unor orașe importante (precum cazul atelierelor descoperite la Hambach, în teritoriul orașului Colonia Claudia Ara Agrippinensium/Köln. Pentru Novae/Svishtov, planimetria atelierelor este documentată cu mai multă acuratețe; interesant de subliniat ar fi gruparea atelierelor spre începutul epocii romano-bizantine în complexe artizanale înscrise unor edificii de dimensiuni mari sau grupate în „cartiere” meșteșugărești. Acestea cuprind edificii grupate sau un singur complex de dimensiuni mari, construit uneori pe ruinele sau prin transformarea unui edificiu public din perioada anterioară. Interesant de subliniat este faptul că situația amintită mai sus este caracteristică atât provinciilor vestice cât și zonei microasiatice, la Anemurium/Anamur, în Cilicia, spre exemplu unde, într-o palaestra cu un edificiu de la mijlocul secolului III p.Chr., în cursul unui secol după o perioadă de decădere economică și insecuritate, apar ateliere cu ocupații variate precum producția varului, a vaselor ceramice și lămpilor sau mori pentru măcinarea grânelor.

Cunoștințe nesigure avem și în cazul atelierului sau atelierelor din Tomis despre care oricum informațiile sunt dificil de evaluat; pentru atelierul documentat prin cuptorul observat în zona străzii Ecaterina Varga avem suficiente date să considerăm că se afla în intra muros în perioada Principatului, în proximitatea incintei.

Cuptorul semicircular de la Novae/Svishtov (deși denumirea poate fi mai curând „semi-deschis”) își găsește numeroase analogii în lumea romană. După toate aparențele avem de-a face cu o instalație dedicată micii producții, care implică puține etape iar varietatea obiectelor finite depinde strict de virtuozitatea artizanului – vitrarius. Cu alte cuvinte, instalația amintită prelucra sticla în formă de lingouri. Aceeași formă o întâlnim și în cazul unui cuptor de la Tibiscum/Jupa care, probabil, avea o cupolă și o solă pentru susținerea creuzetului. Într-o anumită măsură, o analogie o constituie și cuptorul semicircular cu două faze de funcționare descoperit în pădurea Hambach la vest de Köln (notat „Hambach 500”) aparținând unei villa și datat în a doua jumătate a secolului I p.Chr.. În opinia noastră, nu este exclus ca forma în discuție, eventual, să derive din cuptoarele menajere, deschise, care în unele cazuri au fost transformate în instalații artizanale cu un minim de efort.

Instalația complexă descoperită la Oescus/Gigen și gruparea cuptoarelor ovale cu cele rectangulare nu este unică în cadrul descoperirilor. De la început trebuie subliniat că, în opinia majorității specialiștilor, cuptoarele de formă rectangulară aveau rolul de a răci gradual produsele. O paralelă pentru atelierul de la Oescus provine din sudul Crimeei, de la Alma Kermen unde în atelierul local funcționau un cuptor circular care făcea pandant cu unul de formă rectangulară. În Gallia, la Besançon un mare atelier situat pe malurile râului Doubs grupa șapte cuptoare circulare și două pătrate. Din cadrul complexelor de dimensiuni mari fac parte și atelierele de la Colonia Claudia Ara Agrippinensium/Köln – Eigelstein 14 și 35 unde au fost descoperite în diferite reprize peste 20 de cuptoare aparținând unui adevărat „cartier al vitrarilor”. În ambele sectoare sunt documentate atât cuptoare circulare cât și rectangulare funcționând în trei faze (perioada pre-claudiană, claudiană și flaviană sau ulterioară acesteia). Explicația oferită pentru gruparea cuptoarelor circulare cu cele rectangulare se poate aplica și atelierului de la Oescus unde cuptoarele circulare erau folosite în procesul de fabricare a vaselor (deci în procesul de prelucrare) iar cele rectangulare aveau rolul de producție a sticlei în prima formă a acesteia – „fritta”. Un aspect interesant îl constituie „canalele” care legau între ele cuptoarele de la Oescus; fără a fi pe deplin lămuriți opinăm că acest sistem era folosit la distribuirea căldurii, precum în cazul atelierului de la Avenches/Aventicum.

Obținerea sticlei și prelucrarea acesteia sunt etape comune ale aceluiași proces și considerăm că nu se poate face o diviziune a muncii, în sensul unei specializări diferite în cadrul aceluiași atelier; mai probabil, după cu aprecia T. Frank, artizanul care prelucra pasta era același (sau aceeași) cu cel care realiza formele finite. Dincolo de aceste aspecte, trebuie subliniat faptul că existența unor ateliere locale nu era dictată de prezența materiei brute, importată din regiunile cu ateliere primare, cu alte cuvinte zona moesică oferind suficiente materii prime care îndeplinesc cerințele de bază ale procesului tehnologic. Afirmația trebuie privită în contextul producției unei sticle de calitate inferioară, deoarece ne îndoim de posibilitatea realizării unor produse chiar și de o calitate medie sau „standard”, în accepțiunea generală a termenului. Dacă nisipul cuarțifer și varul obținut din piatră calcaroasă nu pot constitui un impediment, lipsa natronului (baza alcalină), indisolubil legată de producerea sticlei, condamnă producția la o serie de obiecte opace, cu numeroase bule de aer și relativ fragile. Una dintre soluțiile pe care le putem folosi pentru rezolvarea acestei dileme rezidă în posibilitatea existenței unei producții locale axată pe o serie de panouri de geam pentru ferestre și alte obiecte puțin pretențioase, materialul de bază fiind amestecat cu fragmente de sticlă reciclate, alături de sticla brută. Situația nu ar fi unică în condițiile în care o soluție ca aceasta a fost propusă în cazul atelierului de la Coppergate (York, în Britannia) iar analizele chimice asupra compoziției materialului vitric din unele situri romane târzii de la sud de Dunăre au demonstrat folosirea pe scară largă a reciclării.

Forma circulară predomină, dintre instalațiile moesice, cinci (Oescus: 3 ex., Tomis: 1?, Novae – scamnum tribunorum: 1 ex.) având această formă, trei sunt de formă rectangulară (Oescus: 3 ex.) iar într-un singur caz avem un cuptor semicircular (Novae – sector IV).

Graficul 1. Raportul statistic al cuptoarelor moesice pentru producția materialului vitric

Graficul 1. Raportul statistic al cuptoarelor moesice pentru producția materialului vitric

Aparent, dispunerea atelierelor în provincie nu a ținut cont de ușurința difuziunii produselor. Situarea acestora la periferia așezărilor, în multe cazuri la adăpostul incintei, ilustrează pentru perioada de început a epocii romano-bizantine un proces larg răspândit care viza, întâmplător sau nu, concentrarea producției artizanale în anumite zone din considerente legate de fiscalitate, pentru protecție sau în virtutea tradiției.

Capitolul IV. PRODUCȚIA CERAMICĂ

În ultimele decenii putem constata apariția unor numeroase studii care au introdus în circuitul științific un bogat material arheologic referitor la civilizația romană și aspectele economice în provincie pe parcursul primelor trei secole ale erei creștine. Totuși, trebuie subliniat, că nu a existat o încercare la nivelul întregii provincii de stabilire a produselor realizate local, în officinae-le aflate în centrele urbane sau din teritoriul acestora, delimitarea tipologică a produselor și importanța în cadrul economiei provinciei. În al treilea capitol al lucrării de față ne-am axat asupra producției ceramice în provincie; am structurat informația în mai multe subcapitole, fiecare dedicat unui aspect particular al producției ceramice moesice în perioada Principatului.

Primul subcapitol constituie un repertoriu extins al centrelor de producție moesice. Partea introductivă este formată dintr-o prezentare succintă a stadiului cercetărilor privind instalațiile de ardere a ceramicii în Imperiu și în provincie, urmată de reliefarea elementelor componente ale cuptoarelor. Partea a treia prezintă repertoriul propriu-zis al centrelor de producție, împreună cu o serie de date privind localizarea, contextul arheologic al descoperirilor, elemente de cronologie și produsele finite, completate de o Anexă care are rolul de a sintetiza informația. Ultima parte din acest subcapitol reprezintă o încercare de clasificare a cuptoarelor descoperite în Moesia Inferior. Am stabilit patru grupe principale de cuptoare, fiecare cu mai multe variante, pe baza formei focarului. Următoarele subcapitole sunt dedicate produselor ceramice specifice atelierelor Moesiei Inferior – amforele, ceramica fină, ceramica uzuală, lucernele și coroplastica.

Primele cercetări asupra cuptoarelor de producție a materialelor ceramice în Imperiul Roman au avut în vedere zona Galliei unde A. Blanchet și J. Dechelette au realizat un Corpus al atelierelor. Cu această ocazie, în afară de instalațiile reperate, au fost analizate descoperiri complementare, precum tiparele, rebuturile, caracteristicile tipologice și morfologice comune ale produselor.

Studiile lui P. Duhamel au contribuit la relansarea cercetărilor asupra producției ceramice în Gallia și în partea apuseană a lumii romane, în general. În câteva ocazii, autorul analizează cuptoarele din provincie și contribuie la realizarea unei scheme tipologice coerentă a instalațiilor, din Preistorie până în epoca romană. Pentru această ultimă perioadă autorul a înregistrat peste 2000 de cuptoare aparținând unui număr de 400 ateliere reperate sau cercetate sistematic în Gallia. Din punct de vedere tipologic, autorul distinge trei forme majore, comune lumii romane: grupa cuptoarelor circulare și semicirculare (grupa 1), grupa cuptoarelor rectangulare (grupa 2) și grupa cuptoarelor de formă alungită (grupa 3). Concomitent, H. Vertet analiza atelierele din centrul Galliei, atât din punct de vedere al morfologiei și tipologiei instalațiilor cât și din cel al produselor. Același autor publică câțiva ani mai târziu un nou articol privind ultimele cercetări asupra atelierelor din regiunea menționată. Lucrarea semnată de Francoise Le Ny tratează instalațiile de producție a materialelor de construcție, realizând un catalog detaliat, mai ales pentru studiul tehnologic, tipologic și cronologic al acestora în zona Galliei.

Fără îndoială, una dintre lucrările complete la nivelul informației și interpretării rezultatelor cercetărilor arheologice din Britannia aparține lui Vivien Swan. Excelent structurată, aceasta cuprinde informații variate privind istoricul cercetărilor asupra cuptoarelor în provincie, o tipologie detaliată, elemente de planimetrie a instalațiilor analizate din perioada Latène până în epoca romană. În paralel sunt caracterizate atelierele și grupurile de ateliere de care aparțin cuptoarele și instalațiile adiacente acestora (gropi de extracție a lutului, de rebuturi sau zonele de depozitare). O atenție deosebită a fost acordată în Britannia și cuptoarelor pentru materiale de construcție apărute îndată după cucerirea romană. În Italia instalațiile de ardere a ceramicii și materialelor de construcție au fost analizate în repetate rânduri de Ninina Cuomo di Caprio începând din perioada neolitică până în perioada romană târzie. A fost realizată o tipologie unitară a cuptoarelor divizate în două mari grupe în funcție de forma geometrică; aspectele privind terminologia de specialitate, caracteristicile constructive și un catalog al descoperirilor în regiunile italice completează studiul cercetătoarei menționate. În Hispania, J. Coll Conesa a analizat tehnicile de construcție, morfologia și evoluția instalațiilor în perioada romană în timp ce o serie de cercetători au publicat punctual unele ateliere ceramice și instalațiile aferente. În aceeași măsură au avansat și cercetările privind producția locală ceramică și au fost analizate cuptoarele în provinciile renane și de la Dunărea Mijlocie în puternic contrast cu stadiul cunoștințelor de regiunea Dunării de Jos.

Pentru zona circumpontică, mai bine documentate sunt atelierele din teritoriile orașelor Sinope și Heracleea Pontica. Spre sud, pe coasta microasiatică, amintim descoperirile importantelor ateliere pergameniene din valea Ketios, ateliere ce au prilejuit o serie de observații interesante privind structura și configurația în teren a instalațiilor elenistice și romane.

Nu putem încheia aceste rânduri introductive fără a menționa o serie de lucrări dedicate instalațiilor din regiunea danubiană, incursiune utilă în economia lucrării datorită imaginii de ansamblu oferită asupra fenomenului artizanal. În Dacia, mențiuni ale unor cuptoare și analiza generală a cărămidăriilor, dar și a ceramicii romane se regăsesc în lucrarea realizată de V. Christescu. Încă în perioada interbelică, O. Floca prezenta instalațiile pentru materiale de construcție de la Sarmizegetusa, cu o serie de completări ulterioare. Informații privind activitatea atelierelor ceramice dacice se regăsesc în lucrarea lui M. Macrea, împreună cu o listă enumerând principalele centre. Cuptoarele din Dacia sudică au fost prezentate de Gh. Popilian, în strânsă corelație cu produsele lor. Cele cinci tipuri stabilite pentru această zonă, cu numeroase analogii în restul provinciei, sunt prezentate în cadrul relațiilor cu instalații similare din Imperiu, urmărindu-se paralele cronologice. Complexele de cuptoare de la Micia sunt binecunoscute în literatura de specialitate. Considerații de ordin general, dar și un repertoriu al centrelor și instalațiilor ceramice provinciale au fost realizate de Doina Benea, Mariana Balaci Crânguș și Viorica Rusu-Bolindeț. Pe lângă informațiile mai vechi de care dispunem pentru Dacia, în ultimii ani a fost cercetat un important atelier la Colonia Aurelia Apulensis/Alba Iulia – Partoș iar producția locală a atelierelor Drobetei și teritoriului său a fost prezentată în contextul vieții economice a orașului.

Instalațiile din zona Moesiei Superior și Pannoniei Inferior au fost recent analizate pe centre de producție; au fost prezentate cuptoarele descoperite la Sirmium/Sremska Mitrovica, Cibalae/Vinkovci, Emona/Ljubljana, Diana/ Karataš, Viminacium/Kostolac și alte centre mai mici de pe teritoriul actual al Serbiei și din zona nord-vestică a Bulgariei.

Pe teritoriul Thraciei, instalații pentru arderea ceramicii au fost cercetate la Cabyle, Augusta Traiana/Stara Zagora, Serdica/Sofia, Sliven și Čatalka, în regiunea Stara Zagora. Instalațiile romane și bizantine de pe teritoriul Greciei au fost analizate recent de Eleni Hasaki și K. Raptis în timp ce cuptoarele pentru arderea ceramicii din Albania au fost analizate succint de E. Shehi, iar cele de pe coasta dalmată de Ana Konestra și Goranka Lipovac Vrkljan .

În Moesia Inferior, majoritatea informațiilor privind istalațiile de producție a ceramicii din provincie au apărut odată cu dezvoltarea cunoștințelor privind zona limes-ului danubian și a cercetărilor din hinterlandul unor orașe precum Novae/Svishtov și Durostorum/Silistra și teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup. Pornind de la o serie de complexe singulare, cercetate sumar și prezentate ca atare, la sfârșitul anilor 1960, în paralel cu începutul cercetărilor de salvare ale lui B. Sultov de la Pavlikeni, Hotnitsa și Bjala Čerkva apar studiile lui A. Rădulescu dedicate instalațiilor pentru producția materialelor de construcție din Dobrogea romano-bizantină (provincia Scythia). Peste mai mult de un deceniu R.K. Falkner reia, pe scurt, discuția privind centrele de producție din teritoriul orașului odată cu publicarea monografică a materialului ceramic descoperit pe parcursul cercetărilor arheologice bulgaro-britanice de la Nicopolis. Totuși, este meritul Pavlinei Vladkova care reia documentația lui B. Sultov privind atelierele ceramice din villa de la Pavlikeni – Vărbovski Livadi

O atenție deosebită este acordată cuptoarelor de pe limes, din Dobrogea, din situri precum Altinum/Oltina și Dinogetia/Garvăn, fără a omite cercetările de pe litoralul vest-pontic, de la Tomis/Constanța și Neptun sau din interior, la Ulmetum/Pantelimonul de Sus și Tropaeum Traiani/Adamclisi. Artizanatul și instalațiile descoperite la Histria/Istria erau semnalate de către Maria Coja într-un articol de sinteză publicat în anul 1962, în același an în care D. Vîlceanu prezenta două cuptoare izolate descoperite la Gura Canliei, la marginea platoului pe care a fost reperată o așezare romană fortificată. Ulterior, cunoștințele despre instalațiile moesice se îmbogățesc substanțial, odată cu cercetările din situri romane și romane târzii precum Argamum/Capul Dolojman, Jurilovca, Bărboși, Telița – „Mamia” și „Amza”, Horia, Rasova, Lesicheri II, Marcianopolis/Devnija, Montana/Montana, Altimir și Kalimantci, ambele situate în regio Montanensium, la Iatrus/Krivina, Leshnița, Pet Mogili, Asar Dere, Gouslar și Gorsko Ablanovo ― [Harta ____].

Studiile de sinteză privind producția ceramică în regiunea Dunării de Jos s-au lăsat îndelung așteptate. Abia recent au fost susținute două teze de doctorat, încă nepublicate, pentru ceramica de producție locală din spațiul cuprins între Dunăre și Munții Blacani și alta dedicată instalațiilor pentru arderea materialului ceramic de pe teritoriul Bulgariei, inclusiv zona sudică a provinciei Moesia Inferior. Cele două monografii reprezintă un pas înainte pentru studiul artizanatului în provincie datorită publicării unui numeros material inedit, analiza tipologică și cronologică întreprinsă la nivelul actual al cercetării și bibliografia completă privind spațiul investigat.

IV.1. CENTRELE DE PRODUCȚIE, ATELIERE ȘI INSTALAȚII PENTRU PRODUCȚIA CERAMICĂ

1. Tehnica de construcție a instalațiilor moesice pentru producția ceramică

Cercetarea cuptoarelor antice s-a concentrat, în general, pe patru direcții: a) studiul elementelor constitutive ale cuptoarelor; b) tipologia instalațiilor; c) cronologia acestora;
d) varietatea formelor produse.

Fără îndoială, unul dintre cele mai importante aspecte premergătoare realizării unui cuptor îl constituie alegerea locului. Printre obiectivele avute în vedere se numără următoarele: plasarea sa în apropierea așezărilor pentru un acces practic, în apropierea surselor de apă, a depozitului de lut și, nu în ultimul rând, în apropierea unei zone împădurite pentru un acces facil la combustibil. Așezarea acestora la periferia așezărilor avea și rolul practic de a controla focul în condițiile în care cantitatea de lemn în construcțiile antice era apreciabilă. Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere dispunerea acestuia în zone de unde se poate realiza distribuirea produselor pe arii cât mai largi. Din acest punct de vedere putem susține că ultimul aspect este complementar și tributar poziției geografice a așezărilor de care ține atelierul. Dacă avem în vedere aceste condiții putem explica, astfel, plasarea cuptoarelor la periferia așezărilor, în zona extramurană a centrelor urbane dar în proximitatea acestora, datorită necesității unui acces la instalații și din cauza rolului primar jucat de acestea – aprovizionarea locală sau distribuirea produselor pe zone mai largi.

Următoarea etapă o constituie amplasarea cuptorului în teren, de preferință într-o zonă înclinată, pentru facilitarea construcției propriu-zise. Camera focarului este, în majoritate cazurilor întâlnite în provincii, realizată prin excavarea unei gropi de formă diferită: circulară, ovală, eliptică sau rectangulară, cruțând sau nu, după caz, piloni sau ziduri interioare cruțate în pământul inițial. Desigur, există cazuri numeroase de cuptoare realizate prin excavarea completă și formarea focarului direct sub pământ, cu o serie de operații ulterioare: realizarea solei, a praefurnium-ului și lutuirea pereților interiori. În Moesia Inferior sunt atestate ambele moduri de construcție.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că unele studii recente au interpretat atelierul ca un centru al unei comunități, populația care le deservea gravitând în jurul acestora. Altfel spus, s-a observat în unele cazuri o grupare a caselor în jurul atelierului/atelierelor meșterii trăind împreună cu familiile acestora în proximitatea instalațiilor. O dovadă în plus a acestui stil de viață o reprezintă descoperirea unor morminte sumare ale unor nou-născuți înhumați sub pavimentul unor ateliere, precum cele de la Lezoux sau La Graufesenque.

Elementele constitutive ale cuptorului

Principalele elemente constitutive ale cuptorului sunt praefurnium-ul (canalul de alimentare), furnus (camera de combustie), opus suspensum (sola, eschara), camera de ardere, bolta și o serie de instalații adiacente: căi de acces și platforme de lucru, acoperișuri contra ploii și canale de drenaj ale apelor, gropile de extracție a lutului și gropile pentru rebuturi, depozitele pentru păstrarea temporară a produselor finite.

a) Praefurnium / canalul de alimentare.

Acest element constituie canalul, în multe cazuri boltit, prin care se realizează comunicarea cu camera de combustie. Forma și dimensiunile sunt variabile, în funcție de modul de realizare a cuptorului și a scopului pentru care a fost construit. Combustibilul este introdus treptat spre camera de combustie prin praefurnium, construit adesea din cărămizi sau chirpici, arși ulterior pentru suplimentarea rezistenței.

b) Furnus / camera de combustie

Este zona în care are loc combustia propriu-zisă; se află adesea, complet în pământ sau doar pe jumătate, pentru menținerea echilibrului termic. Forma coincide în unele cazuri cu forma solei dar există, de asemenea, cazuri în care este diferită. Podeaua este din pământ bătătorit, căptușită cu pietre sau cărămidă iar pereții sunt realizați de regulă, prin cruțarea pământului și straturi succesive de lutuire sau sunt căptușiți cu cărămizi. În pereți, pentru realizarea tirajului, sunt prevăzute o serie de orificii de tiraj.

c) Opus suspensum / sola, grătarul, eschara

Reprezintă placa perforată care permite pătrunderea aerului cald spre camera superioară a cuptorului. Forma variază, la fel ca modul de realizare. Materialele folosite în construcția solei sunt diverse: grinzi/olane, în unele cazuri prefabricate, dispuse radial sau în moduri mai complexe, înecate într-un strat de lut prevăzut cu orificii; fragmente de materiale de construcție aflate pe straturi succesive de lut și sprijinite pe împletituri din nuiele, etc. Orificiile sunt, în numeroase cazuri, conice în secțiune, cu deschiderea mai largă în sus, pentru tiraj, iar forma în plan este diversă: circulară, ovală, rectangulară sau trapezoidală.

d) Camera de ardere

Este camera superioară a cuptorului, zona „laboratorului” acestuia în care sunt arse materialele. Arderea materialului se realiza în două moduri: direct și indirect. Tipurile mai puțin pretențioase de ceramică și totalitatea materialelor de construcție utilizau primul procedeu. Căldura din camera de combustie urca prin orificiile solei spre camera superioară, realizarea unui echilibru termic având la bază observațiile vizuale (culoarea flăcărilor) și experiența olarului (mostre de ceramică luate în anumite etape ale arderii). În cadrul camerei indirecte, folosită spre exemplu în cazul produselor de tip terra sigillata, căldura din camera inferioară era dozată și trimisă în camera superioară cu ajutorul unor conducte – tubuli – orientați vertical, cu deschiderea în bolta cuptorului. În anumite cazuri, reverberația căldurii se realiza într-o cameră mijlocie, intermediară, prevăzută cu orificii laterale pentru dozarea gradațiilor termice. Pereții acestei camere sunt realizați din materiale diverse dar în toate cazurile sunt căptușiți cu straturi succesive din lut. Existența unor cuptoare supradimensionate pentru arderea ceramicii este atestată în particular la La Graufesenque unde instalația centrală care deservea mai mulți artizani avea 42 m2 și era operată de un meșter cu un grad înalt de specializare. Elisabeth Murphy sublinia necesitatea operării/supravegherii arderii ceramicii de către un personal calificat deoarece era condiționată de precaritatea acestui stadiu final din producția ceramică și, nu în ultimul rând, de costurile ridicate pe care le implica. Fiecare șarjă necesita o cantitate apreciabilă de lemn de diferite esențe locale dacă avem în vedere funcționarea cuptorului timp de opt-zece ore și menținerea unei temperaturi ridicate (800°-1000°C), uniformă și constantă.

e) Bolta

Reprezintă partea superioară a camerei de ardere și poate fi temporară sau fixă. Păstrată în rare cazuri, este realizată din împletituri de nuiele căptușite cu lut sau din diferite materiale de construcție dispuse în procedee variate, refăcută după fiecare șarjă. În peretele bolții erau prevăzute zone de încărcarea/scoaterea materialelor. Rolul acesteia era important în ultimă instanță datorită posibilității de regulator termic; prin acoperirea orificiilor exterioare se definea și modul de producție a ceramicii – reductor sau oxidant. Vivien Swan a propus patru tipuri de boltă, acestea fiind mai curând presupuse datorită păstrării fragmentare a acestora: a). boltă permanentă cu o singură deschidere; b). boltă temporară cu partea superioară deschisă; c). boltă permanentă cu partea superioară deschisă; d). boltă cu partea superioară realizată din elemente permanente și temporare.

D. Dawson & O. Kent au o abordare diferită. Astfel, cercetătorii amintiți au ales să analizeze o serie de cuptoare contemporane (din secolul XX) aflate încă în uz delimitând trei tipuri de boltă care putea fi folosită și în lumea romană: a). boltă permanentă; b). boltă cu plafon temporar; c). ziduri circulare. Pe baza acestor analize au reconstituit o serie de cuptoare la Bickley folosind aceeași substructură pentru a realiza trei tipuri de boltă: a). o boltă conică cu o singură deschidere în vârf; b). o boltă cu patru deschideri cu înălțime egală; c). o boltă cu un plafon temporar din țigle și fragmente ceramice. În urma acestor construcții experimentale s-a dovedit că toate trei funcționează foarte bine fiind tot atâtea soluții pentru reconstituirea bolților cuptoarelor provinciale romane.

f) Instalații adiționale

f.1. Bazinele pentru decantarea (levigarea) lutului. Evidența acestor bazine de decantare în provinciile romane este redusă. Cu toate acestea, dacă avem în vedere gradul ridicat de omogenitate a pastei ceramicii romane purificarea acesteia prin levigare este sigură. De altfel, procedeul este simplu si presupunea amestecarea lutului cu apă în bazine de forme diferite pentru a permite căderea impurităților la baza acestora. D.P.S. Peacock cita acum mai bine de trei decenii o serie de exemple de bazine pentru levigarea lutului din Britannia (Oxford, Nene Valley, Brockley Hill) dar și din zona continentală, unele de dimensiuni foarte mari, precum cel aparținând atelierului lui Perennius din Arretium/Arezzo care avea o capacitate de peste 10.000 galoane (=45460 litri). Bazine căptușite cu tencuială au fost descoperite și în atelierele de la Binyanei Ha’uma lângă Ierusalim unde au fost interpretate ca bazine de levigare.

f.2. Căile de acces și platformele de lucru. Acestea folosite în procesul de pregătire a șarjelor. Aceste amenajări secundare sunt rar descoperite deoarece presupun cercetarea unor arii vaste în jurul instalațiilor. În Moesia Inferior sunt mai bine cunoscute platformele de lucru din centrele nicopolitane unde au fost sesizate asemenea amenajări comune mai multor grupuri de cuptoare. Această situație este caracteristică probabil cuptoarelor aparținând aceluiași atelier, care foloseau spațiul în comun și deserveau o officina. Gruparea cuptoarelor în acest fel asigura, desigur, o productivitate sporită și un ritm rapid de încărcare alături de un efort redus. De asemenea, această organizare în comun a spațiului de lucru a fost sesizată în mai multe cazuri în atelierele complexe, în particular cele militare fiind mai bine documentate. Unul dintre cele mai bune exemple sunt atelierele legionare cercetate la Holt, în Britannia, unde instalația principală a atelierului era compusă din șase cuptoare rectangulare cărora a fost adosat un altul circular deservite de o singură platformă de alimentare. Alte „baterii” de cuptoare sunt cunoscute la Atena și Salonic, Noviomagus / Nijmegen-Holdeurn și Binyanei Ha’uma, Aelia Capitolina/ Ierusalim formată din opt cuptoare având diferite faze. Pe de altă parte atelierele ceramice de la Sagalassos relevă o situație diferită, cu instalațiile de ardere distribuite în diferite încăperi ale aceluiași atelier, fiecare fiind distinct.

f.3. Acoperișurile contra ploii și canale de drenaj ale apelor. Acestea sunt comune tuturor instalațiilor; sistemele de protecție ale cuptoarelor asigurau buna desfășurarea a activităților productive. Și acestea sunt rar reperate în urma investigațiilor arheologice; în centrele nicopolitane au fost descoperite în aria cuptoarelor, tegulae, cuie și fragmente de lut cu impresiuni de nuiele care dovedesc prezența unor acoperișuri deasupra instalațiilor. Alte descoperiri din Hispania vin să completeze documentarea arheologică a acoperișurilor de protecție ale instalațiilor. Așadar, putem presupune că acestea erau o necesitate în climatele umede și friguroase, precum cele de la Dunărea Inferioară.

f.4. Zone pentru rebuturi. Prin natura lor, operațiile destinate arderii ceramicii sunt sensibile și depind de numeroși factori; astfel, în timpul arderii pot apărea fisuri ale vaselor determinate de o temperatură excesivă sau dispunerii defectuoase a vaselor în interiorul camerei de ardere. Semnalări avem pentru centrele nicopolitane și pentru atelierele de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4.

f.5. Zone de extracție a lutului. Din punct de vedere topografic acestea se află situate în aria imediată a cuptoarelor pentru un acces facil deși, în unele cazuri, lutul putea fi adus de la distanțe scurte. Datorită fenomenului de eroziune aceste zone sunt dificil de stabilit. Totuși, la Hotnitsa, Pavlikeni și Butovo, B. Sultov menționează o serie de gropi de extracție a lutului, transformate cel mai adesea în gropi menajere în momentul dezafectării cuptoarelor din apropiere sau atunci când materia primă nu a mai corespuns calitativ necesităților producției. Astfel de gropi sunt semnalate și la Durostorum – Ostrov, refolosite ulterior și transformate în gropi menajere. La Holt, Grimes notează existența unui număr mare de asemenea gropi de extracție a lutului din păcate necercetate.

f.6. Încăperi cu destinație specială – uscătoare pentru produsele ceramice. În climatele umede zonele pentru uscarea produselor ceramice în vederea arderii ulterioare deveneau o necesitate. Rolul acestora era acela de a permite evaporarea excesului de apă din pasta vaselor care putea conduce la deteriorarea acestora în timpul arderii. Totuși, acestea au fost, în majoritate, ignorate în literatura de specialitate. W.F. Grimes identifică o asemenea amenajare la Holt – Castle Lyons, Denbighshire constând dintr-o încăpere prevăzută cu hypocaust adosată atelierului propriu-zis ― [Fig. 4]. D.P.S. Peacock sublinia faptul că aceste uscătoare apar în atelierele care funcționau de-a lungul întregului an și aveau o producție ceramică importantă. În Moesia Inferior, analiza întreprinsă de A. Harizanov a condus la identificarea unor zone pentru uscarea ceramicii la Montana, în vilele nr. 1 și 3, și în villa rustica de la Vărbovski livadi din proximitatea orașului Pavlikeni. Cele trei exemple aparțineau unor centre puternice de producție a ceramicii, în particular cel de la Vărbovski livadi remarcându-se prin numărul mare de cuptoare și varietatea formelor ceramice locale.

Figura 4. Uscător pentru produsele ceramice descoperit la Holt – Castle Lyons

Figure 4. Dryer for pottery products discovered at Holt – Castle Lyons

[adaptare după/adaptation after GRIMES 1930, fig. 14]

f. 7. Depozitele temporare. Sunt surprinse mai ales în cazul materialelor de construcție și a proiectilelor; exemplele sunt destul de numeroase, în situri precum Olbia, Pavlikeni, Butovo, Hotnitsa, Topolog, Telița – „La pod”, Telița – „Mamia”.

2. Centrele de producție, ateliere și instalații de olărit

a) Litoralul vest-pontic

Odessos/Varna, oblast Varna

Orașul roman, suprapus de clădirile Varnei moderne, a fost investigat arheologic încă din secolul XIX. Totuși, în ceea ce privește producția locală a atelierelor ceramice cele mai cuprinzătoare date au fost publicate acum mai bine de trei decenii, fără a fi amintite instalații de producție. Astfel, producția atelierelor ceramice locale în secolele I-III p.Chr. a fost definită pe baza rebuturilor ceramice descoperite pe parcursul cercetărilor arheologice de salvare. Pe baza acestora s-a definit producția ceramicii fine – platouri și farfurii, alături de opaițe – în secolele I-III p.Chr..

Argamum/Capul Doloșman, Jurilovca, județul Tulcea

Pentru epoca romană timpurie este semnalat, cu rezerve, un singur cuptor. A fost descoperit în timpul campaniei din anul 1970 în zona de nord-est a falezei și a fost atribuit, nesigur, epocii elenistice târzii sau romane timpurii. Forma acestuia este circulară iar praefurnium-ul este orientat spre est. Diametrul este de 1,50 m iar pereții se păstrează pe 0,50-0,60 m și au fost realizați prin cruțarea pământului excavat. Dimensiunile reduse îl consacră producției ceramice.

În acest centru cele mai timpurii instalații de ardere a ceramicii și materialelor de construcție sunt atestate prin numeroase straturi de pământ ars și datează din perioada de început a epocii elenistice. Planimetric, acestea se găsesc pe faleza înaltă a lacului, în capul promontoriului. Maria Coja interpretează aceste ateliere ca instalații de producere a ceramicii și/sau a materialelor de construcții iar din punct de vedere al poziționării stratigrafice ele suprapun o locuință din prima și parțial a doua jumătate a secolului IV a.Chr. În afară de aceste urme ale cuptoarelor antice au fost descoperiți suporți pentru sprijinirea vaselor în interiorul camerei de ardere dar și un tub de foale pentru menținerea curentului de aer. În zona promontoriului au mai fost reperate alte trei cuptoare aparținând secolelor IV-VI p.Chr. Primele două cuptoare au fost descoperite în Sectorul I și au fost construite cu blochete provenite de la edificii romane timpurii; ambele cuptoare au formă semicirculară alungită (potcoavă) cu praefurnium-ul orientat spre est și diametrele de 1-1,30 m.

La aproximativ 4 kilometri vest de Argamum, pe malul unui mic golf al lacului Razim, într-o zonă plină de stufăriș afectată de lucrări agricole și industriale a fost descoperită una dintre zonele meșteșugărești ale fortificației romane de la Capul Dolojman. În punctul „Zimbru”, în timpul unor cercetări arheologice de salvare realizate în anii 1973-1974 au fost descoperite mai multe cuptoare. Deși numărul estimat al cuptoarelor de la Zimbru de M. Coja este de 20-30, numai două astfel de instalații au putut fi cercetate datorită distrugerii celorlalte. Datarea cuptoarelor este una destul de relativă, intervalul propus între secolul IV-VI p.Chr. fiind prea larg. Un terminus ante quem este reprezentat de un mormânt conținând alături de un cuțit, o cataramă, două vârfuri de săgeți, și o cataramă de tip Pàpà specifică spațiului controlat de khaganatul avar. Acest mormânt suprapunea camera de ardere a cuptorului 1. De asemenea, la sud de fortificație, în imediata apropiere a incintei, într-o zonă adăpostită de vânturile nordice, a existat în perioada de sfârșit a epocii elenistice și romane un cartier meșteșugăresc. Aceste instalații au funcționat în legătură directă cu portul cetății aflat la sud de fortificație, într-un golf astăzi plin de stuf.

Histria/Istria, județul Constanța

Un cuptor circular a fost descoperit în zona extramurană, lângă „Poarta de vest” a cetății. A fost menționat pe scurt și datat cu monede Traian, Hadrian și Faustina. În principal, acest cuptor era folosit pentru producerea ceramicii fine și a opaițelor. Un al doilea cuptor este menționat succint, fără a fi descris.

Tomis/Constanța, județul Constanța

În zona orașului antic sunt semnalate grupuri de cuptoare de mari dimensiuni, ateliere cu o producție de „masă”, necesare dezvoltării „metropolei” Pontului; două asemenea ateliere au funcționat în sectorul de vest al orașului antic, sector delimitat de străzile „Traian” și „I. L. Caragiale”. Din cele șase cuptoare descoperite, trei sunt în incinta orașului iar trei în zona extramurană și au fost datate în a doua jumătate a secolului V p.Chr.. De asemenea, V. Canarache amintea o serie de cuptoare pentru materiale de construcții pe terasa din mijloc a „Edificiului cu Mozaic”; nu se cunoaște numărul acestor cuptoare de cărămidă dar autorul menționat publica fotografia unui cuptor pentru var din zona amintită mai sus. Analizând descoperirile, C. Iconomu ajunge la concluzia că aceste cuptoare, indiferent de rolul avut, sunt mai recente deoarece lipsea spațiul desfășurării activității unor ateliere în zona edificiului iar existența lor în perioada ulterioară este justificată de exploatarea pietrei de calcar a ruinelor antice.

Pentru perioada Principatului există puține mențiuni. Astfel, la est de sectorul Bazilicii Mari de la Tomis/Constanța au fost descoperite mai multe morminte datate în secolele I-II p.Chr. conținând mult material, suprapuse de cuptoare de ars ceramică. Vasele descoperite (șarje) sunt datate în secolul III p.Chr.. Topografic, aceste cuptoare (numărul nu este specificat) sunt situate la est de bazilica cercetată în perimetrul din zona străzilor „Mircea cel Bătrân”, „Negru Vodă”, „Ecaterina Varga” și „Dragoș Vodă”. Probabil, în aceeași zonă a mai fost cercetat sumar un depozit al unui cuptor care nu a putut fi identificat datorită clădirilor moderne din zonă. Două cuptoare pentru fabricarea, în special, a cănițelor de secol III p.Chr. folosite în cadrul ritualului funerar au fost cercetate la sfârșitul anilor ’80 dar nu au fost publicate.

b) Limes-ul danubian

Novae/Svishtov, oblast Veliko Târnovo

Sediu al Legio I Italica și unul dintre orașele importante ale Moesiei, orașul a beneficiat de o cercetare intensă, încă din anul 1960 în cadrul unui proiect de cooperare polono-bulgar. În aria orașului și în zona imediată a acestuia, spre malul Dunării, au fost descoperite instalații de producție a ceramicii și materialelor de construcție ― [Fig. 5-6]. Este, de asemenea, unul dintre puținele centre moesice pentru care a fost realizată o tipologice a cuptoarelor descoperite ― [Pl. 22. Recent, numărul instalațiilor pentru arderea produselor ceramice din teritoriul orașului a fost estimat la peste 35 dintre care 15 au fost investigate și majoritatea datate în perioada romană târzie și bizantină timpurie.

Recent, P. Dyczek a subliniat rolul important jucat de legionari în perioada incipientă a așezării în apariția și dezvoltarea atelierelor locale pentru arderea ceramicii. Acestea erau necesare atât pentru acoperirea nevoilor militarilor cu forme ceramice utilitare, pentru prepararea și servitul alimentelor, cât și pentru furnizarea imenselor cantități de materiale de construcție necesare efortului edilitar într-un sediu de legiune. Dacă mai târziu, odată cu prima jumătate a secolului II p.Chr. o bună parte din ceramica descoperită pe parcursul cercetărilor în oraș și în teritoriul acestuia va fi suplinită de atelierele de la Pavlikeni, Butovo și Hotnitsa, în prima etapă de dezvoltare a orașului atelierele legionare erau însărcinate cu furnizarea produselor ceramice de bază.

Figura 5 Planul orașului Novae/Svishtov cu amplasamentul cuptoarelor datate în secolele II-VI p.Chr.

Figure 5. Layout of the city of Novae with the location of the kilns dated back to the 2nd-6th centuries AD

[după/after BIERNACKI, KLENINA 2015, fig. 1]

Această afirmație este întărită și de paralele din alte provincii unde mediul militar a acoperit parțial nevoile de produse ceramice ale legiunilor. La Brigetio/Szőny, în Pannonia, atelierele militare s-au dezvoltat la est de oraș, pe malul Dunării, în secolele II-III p.Chr. și au produs o gamă variată de materiale de construcție și veselă ceramică, alături de obiecte din metal și sticlă. Vase de cult, ceramică de masă și utilitară au fost produse pe scară largă în atelierele Legio X Fretensis din proximitatea Ierusalimului, la Binyanei Ha’uma după anul 70 p.Chr.. Răspândirea limitată a formelor, unele bogat decorate cu motive care intrau în conflict cu religia iudaică, indică faptul că vesela ceramică din faza incipientă a atelierelor a fost realizată pentru nevoile militarilor și administrației romane de către artizani militari sau cu un background militar care au folosit propriile lor motive decorative, diferite de cele ale olarilor iudei, astfel încât ceramica produsă în aceste ateliere poate fi numită „legionary pottery”. De altfel activitatea figlinae-lor este dovedită și la York unde activau olari având conexiuni cu Legio VI Victrix. Care erau aceste conexiuni este dificil de răspuns. Totuși Vivien Swan avansează ipoteză că aceștia erau civili, sclavi, liberți sau immunes, autoare înclinând spre ultima ipoteză. În ceea ce privește situația existentă în Moesia Inferior aceasta trebuie nuanțată, întrucât nu putem vorbi de centre de producție orientate strict pe acoperirea nevoilor trupelor staționate în provincie. Chiar dacă unele ateliere din proximitatea centrelor de la Novae/Svishtov, Durostorum/Silistra, Troesmis/Turcoaia sau Noviodunum/Isaccea aveau o distribuție masivă în mediul militar, este cert că ceramica produsă la Butovo, Pavlikeni ajunge în cantități masive și în mediul civil dovadă fiind descoperirile din fermele romane din hinterlandul orașelor de pe limes.

Primele mențiuni privind instalațiile de la Novae au fost publicate în anul 1966 deși, o serie de cuptoare erau cunoscute încă din 1959. În vara acelui an, alunecările de teren pe valea răului Dermendere au condus la descoperirea unor cuptoare de ardere a materialelor de construcție, necercetate însă. În același an, la est de fortificație, au fost descoperite opt cuptoare. Dintre acestea, patru sunt de formă circulară cu un singur pilon de susținere de formă circulară – alungită („tongue-shape”, un sistem care împarte camera focarului în două) iar alte patru, folosite la arderea materialelor de construcție, sunt rectangulare, cu frontul rotunjit sau în formă de „stea”.

Figura 6. Planul orașului Novae/Svishtov cu amplasamentul cuptoarelor datate în secolele II-VI p.Chr.

Figure 6. Layout of the city of Novae with the location of the kilns dated back to the 2nd-6th centuries AD

[după/after TOMAS 2015, fig. 1]

Cuptoarele pentru arderea materialelor de construcție sunt bine reprezentate la Novae; au fost descoperite asemenea instalații la vest de incinta orașului, de formă ovală și pilon alungit – „tongue–shape”, de mari dimensiuni și datate în secolul IV p.Chr. Acest tip de cuptor are o funcționalitate diversă, de la arderea materialelor de construcție până la producția vaselor mari din ceramică.

Probabil, aceeași funcție polivalentă a avut-o un cuptor cercetat în anul 1966 în afara incintei, spre malul Dunării. Este de formă rectangulară cu colțurile rotunjite și praefurnium-ul alungit. Sola este susținută de un singur pilon-perete alungit cu lungimea de 1,80 m care împarte camera focarului în două părți egale. Pilonul masiv susținea sola așezată pe o boltă rotundă realizată cu ajutorul grinzilor. Partea din față (gura de alimentare) este dreptunghiulară cu frontul exterior deschis. Cuptorul a fost realizat prin excavarea solului viu în care a fost îngropată camera focarului, cu pereții lipiți cu lut și cărămizi. Sola a fost construită din materiale diferite: cărămizi, țigle, pietre mici lipite cu lut și perforată de orificii. În fața cuptorului au fost descoperite numeroase cărămizi și tegulae care reprezintă o parte dintr-o șarjă rebutată. Materialele arheologice descoperite sunt rare; la nivelul cuptorului lipsesc dar în umplutura sa (după dezafectare) au fost descoperite fragmente tipice secolelor III-IV p.Chr. Pentru secolul IV p.Chr. avem atestate cuptoare de ardere a vaselor ceramice în zona intra muros, în nordul forului orașului. Un atelier de mari dimensiuni a fost descoperit pe locul fostului scamnum tribunorum. Perioada de funcționare a acestuia coincide cu efortul constructiv din timpul lui Constantin I și grupează patru cuptoare pentru arderea ceramicii, alături de ateliere pentru producerea sticlei și prelucrarea bronzului, osului și cornului.

Două cuptoare din perioada Principatului, pentru arderea ceramicii, au fost descoperite în sectorul de sud al orașului distruse parțial de ridicarea porții ― [Pl. 23]. Ambele cuptoare sunt de formă circulară cu cameră dublă și perete median. Primul cuptor are diametrul de 2,10 m în timp ce al doilea are diametrul de 2,70 m. Cele două cuptoare sunt considerate instalații de producție a ceramicii, în zona acestora fiind descoperite fragmente de ceramică fină decorată „en barbotine” – majoritatea farfurii, boluri și cupe. Având în vedere elementele de topografie surprinse în teren, putem afirma că cele două cuptoare din sectorul estic al orașului Novae/Svishtov au funcționat în cadrul unei officinae, în secolele II-III p.Chr.

În sfârșit, trebuie menționată o descoperire recentă făcută la est de oraș, în aceeași zonă în care cercetările mai vechi semnalau existența unei officinae. În anul 2003, pe faleza înaltă a Dunării, a fost descoperit un atelier (cu trei cuptoare) de producție a ceramicii din care a putut fi cercetat mai bine doar un cuptor (C 2) de formă circulară sau ovală în care au apărut opt opaițe împreună cu fragmente de ceramică de bucătărie. În apropiere au mai fost descoperite trei opaițe care nu au fost arse, împreună cu alte vase de bucătărie și tegulae. C3 aparține aceluiași atelier iar din zona acestuia a fost recuperat un fragment de terra sigillata. Așadar, se pare că atelierul producea, în afară de opaițe, și vase de bucătărie, ceramică fină, materiale de construcție. Opaițele sunt datate în secolele III-IV p. Chr., cel mult până în prima jumătate a ultimului secol menționat, atunci când atelierul este părăsit în grabă. O dovada care sprijină aceasta încadrare cronologică sunt opaițele în curs de ardere descoperite lângă cuptorul numărul 2.

Orașul a beneficiat de-a lungul evoluției sale de aprovizionarea cu veselă ceramică din centrele de la Pavlikeni, Butovo și Hotnitsa, alături de importuri din zone mai îndepărtate. Producția locală a ceramicii începe masiv odată cu ultimul sfert al secolului III p.Chr., eveniment care a fost legat de aportul populației venită din Dacia. Perioada de maximă producție este considerată a doua jumătate a secolului IV p.Chr. când are loc o reorganizare economică și administrativă a întregii regiuni în urma invaziilor gotice. Nu întâmplător, majoritatea cuptoarelor cercetate la Novae/Svishtov și în proximitatea sa au fost datate în această perioadă iar activitatea acestora a fost prolifică dacă avem în vedere faptul că o serie de vase descoperite la Iatrus/Krivina au fost produse în două dintre atelierele novense.

Durostorum – Ostrov-Ferma 4, județul Constanța

Fără îndoială, instalațiile ceramice descoperite în acest punct din teritoriul orașului Durostorum reprezintă cele mai importante ateliere, alături de centrele nicopolitane, cercetate în Moesia. Instalațiile descoperite aici și menționate încă din anii ’1950 au beneficiat de prezentarea aproape exhaustivă a cercetărilor, atât din punctual de vedere al tipologiei instalațiilor cât și la nivelul produselor fabricate.

Primele mențiuni ale unor cuptoare în acest areal sunt făcute de către N. Anghelescu pentru ca ulterior, să fie prezentate numeroase alte cuptoare apărute pe faleza înaltă a Dunării dar și materialele produse aici. Gama acestora este variată, de la materiale de construcții – cărămizi, tegulae, imbrices – la ceramică fină, imitații de terra sigillata, capace pentru vesela de uz comun și opaițe. Amforele constituie o excepție deoarece nu este atestat un tip care să fi fost produs aici. Primele mențiuni au fost urmate de prezentarea unor cuptoare identificate ulterior, pentru ca în anul 2000 să apară primul studiu unitar al instalațiilor de la Ostrov-Ferma 4. Cu această ocazie, au fost prezentate și ilustrate, pe tipuri, 19 cuptoare descoperite în decursul anilor. Au fost alese doar acele complexe care au beneficiat de o minimă cercetare arheologică și păstrate în condiții mai bune. Autorii subliniau faptul că instalațiile prezentate reprezintă o mică parte din totalul cuptoarelor aflate la Ostrov, instalații care se pot urmări prin urmele deșeurilor de ardere și, în general, prin diferențele din configurația terenului. Studiul monografic dedicat atelierelor ceramice de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 aduce ca noutate, în capitolul dedicat tipologiei cuptoarelor, trei noi subcapitole care analizează tiparele, rebuturile și gropile pentru lut.

Din punct de vedere morfologic, cuptoarele locale au fost împărțite în două mari tipuri: I. cuptoare cu focarul rotund; II. cuptoare cu focarul dreptunghiular. Primei grupe, cea mai numeroasă, îi aparțin 14 cuptoare (C8 este încadrat probabil în același grup) în timp ce tipului II îi aparțin 4 cuptoare. Cuptoarele cercetate au fost descoperite pe terasa înaltă a Dunării, pe o lungime aproximată de 400 m; se observă o grupare a instalațiilor în partea de NE a sitului cu excepția C19 ― [Pl. 24-28.

Tipul I. Caracteristici morfologice: sunt cuptoare cu sola circulară realizate prin excavarea solului și lutuirea pereților astfel cruțați, ulterior arși până la vitrifiere. În toate cazurile, cuptoarele cu sola circulară descoperite la Durostorum au pilon central realizat prin cruțarea porțiunii mediane a cuptorului sau cu ajutorul cărămizilor. Camera de ardere era construită pe baza pilonului din cărămizi lipite cu lut, placa fiind prevăzută cu orificii. Bolta nu s-a păstrat decât pe porțiuni mici ceea ce demonstrează că era realizată, în majoritatea cazurilor, din cărămizi legate cu lut; poate fi bănuită o deschizătură în partea superioară pentru introducerea vaselor și realizarea tirajului.

Tipul II. Caracteristici morfologice: grupa a doua cuprinde cuptoare de formă dreptunghiulară, împărțite după tipul focarului, în trei variante (a-c). Majoritatea cuptoarelor de formă dreptunghiulară și dimensiuni mari sunt considerate instalații pentru arderea materialelor de construcție; presupunerea este valabilă și în cazul cuptoarelor de la Durostorum cu excepția C19 de formă rectangulară, dar folosit la arderea ceramicii și a C9 pentru care nu dispunem de informații.

Tipul IIa. Cuptoarele (C7, C10) sunt construite în pământul cruțat iar focarul are un singur canal median, boltit, care-l traversează; din el se ramifică cinci pereți laterali realizați din pământ cruțat. Sola este sprijinită pe canale și este realizată din straturi succesive de lut.

Tipul IIb. Cuptorul (C9) este dreptunghiular și prevăzut cu perete median din cărămizi iar focarul este împărțit de acesta în două culoare. Sola este din cărămizi peste care a fost aplicat lut.

Tipul IIc. Cuptor (C19) de formă dreptunghiulară cu pilon central realizat dintr-un tub de apeduct, din care pornesc grinzi de lut dispuse radial pentru susținerea solei. Acest cuptor identificat în februarie 1999 și cercetat în aprilie același an a oferit o cantitate apreciabilă de ceramică utilitară rebutată considerată o producție de început a unui meșter originar sau influențat de atelierele din Moesia Superior sau Pannonia Inferior.

Gura Canliei, comuna Lipnița, județul Constanța

În anul 1958, în urma inundațiilor Dunării urmate de retragerea apelor, la Gura Canliei au fost reperate două cuptoare. Pe o arie întinsă, situată în zona falezei Dunării și continuată pe un platou larg situat la circa 100 m spre sud, au apărut fragmente ceramice din prima și a doua epocă a fierului, perioada romană timpurie și târzie împreună cu ceramică bizantină timpurie.

Cele două cuptoare sunt circulare, cu sola de aceeași formă; la momentul descoperirii se păstrau porțiuni din bolta înaltă. Nu cunoaștem alte detalii constructive. Datarea este asigurată de numeroasele fragmente ceramice romane timpurii culese din zona acestor cuptoare (secolele II-III p.Chr.). Așezarea cărora aparțineau cele două cuptoare se afla la sud de acest punct, pe un platou și a fost deja menționată de P. Polonic care o considera „cetate romană de piatră”. Distrusă ulterior, urme ale acestei fortificații au fost descoperite în timpul lucrărilor agricole din 1958. Fără a putea verifica informațiile din articolul citat, putem să ne întrebăm daca nu cumva avem de a face cu o villa fortificată. Monedele descoperite în zonă sunt doi denari din argint de la L. Rutilius Flacus (77 a.Chr.) și Marcus Aurelius Caesar (156-157 p.Chr.). Ceramica descoperită în zona cuptoarelor aparține categoriei vasa escaria și vasa conquinatoria – în marea majoritate farfurii și boluri cu buza crestată și pereții arcuiți sau drepți – iar cronologic poate fi încadrată secolelor II-III p.Chr.

Bărboși, Galați, județul Galați

În așezarea civilă a castellum-ului este menționat un cuptor descoperit în zona unei locuințe de suprafață grupate într-un „cartier” în care au fost sesizate și elemente etnice dacice. Este singura dovadă, directă, privind producția locală a ceramicii alături de o serie de tipare și instrumente pentru fabricarea ceramicii descoperite în timpul cercetărilor arheologice sau întâmplător.

c) Sectorul interior al provinciei

Montana/Montana, oblast Montana – Regio Montanensium

Sunt menționate instalații pentru arderea ceramicii dar fără o descriere detaliată. În afară de rolul său important în cadrul mineritului provinciei, Montana avea cu siguranță și un important rol în producția ceramicii. Aici au fost descoperite o serie de tablete din lut, tipare folosite pentru realizarea plachetelor votive cu reprezentarea unor divinități. Unele cuptoare, împreună cu tipare și rebuturi ale unor vase, inclusiv imitații după terra sigillata, au fost descoperite în punctul Kaleto, lângă Mezdra, in teritoriul Montanei. Materialele au fost încadrate cronologic în secolul II p.Chr.

Cuptoare, din păcate prezentate sumar, au fost semnalate la Montana în zona vilei nr. 1, într-o zonă în care au fost cercetate de către G. Alexandrov alte două villae incluse de V. Dinchev în perioada B (170 p.Chr. – mijlocul secolului III p.Chr.) . Producția ceramică era inclusă în cadrul activităților productive ale acestui complex de villae care mai cuprindea și alte operațiuni productive precum prelucrarea bronzului și a pietrei. Cuptoarele semnalate făceau parte dintr-un complex care includea zone de depozitare-uscare ale vaselor, cuptoare cu diferite întrebuințări, gropi pentru prepararea lutului.

Din informațiile prezentate de G. Aleksandrov iese în evidență un complex productiv format din patru cuptoare grupate, aparținând vilei nr. 1, care au funcționat, având în vedere planul publicat, împreună. Acest complex grupează trei cuptoare circulare cu dimensiuni reduse (1,20 m); cuptoarele 3 și 4 împart un praefurnium comun, iar căldura trecea din camera de combustie a cuptorului 3 spre cuptorul 4. Această soluție tehnică indică faptul că cele două au funcționat sincron. Cuptorul numărul 3 prezintă un paraefurnium separat dar pare să funcționat odată cu celelalte două amintite anterior. Cuptorul numărul 1 este cel mai mare în diametru și se află în proximitatea celor trei cuptoare fără a fi lipit de acestea. Susținerea solei se realiza prin intermediul a ziduri radiale care pornesc din pereții camerei de combustie. Forma circulară și dimensiunile reduse indică faptul că aceste cuptoare erau folosite la fabricarea vaselor ceramice – probabil ceramică glazurată, dar și materiale de construcție ― [Pl. 29].

Numărul exact al cuptoarelor descoperite în complexele rurale din zona Montanei, tipul și produsele, nu sunt precizate (posibil un grup de nouă cuptoare, cercetate la nivelul anului 1981). În ceea ce privește datarea, poate fi avansat intervalul cuprins între secolele II – mijlocul secolului III p.Chr. Producția ceramică făcea parte din activitățile economice desfășurate și în vila nr. 3 unde erau produse materiale de construcție și au fost descoperite fragmente din roata olarului.

În Regio Montanensium, la Altimir „Horosanja” (obștina Byala Slatina, oblast Vratsa), B. Sultov menționează existența unui atelier de ceramică. Un cuptor de formă circulară cu pilon central și două camere a fost descoperit aici datat pe baza ceramicii și a monedelor în secolul IV p.Chr. Ulterior, cronologia acestuia a fost coborâtă fiind datat între de la mijlocul secolului II – începutul secolului III p.Chr..

În aceeași regiune, la Kalimantci au fost cercetate o serie de cuptoare fără a se specifica numărul exact. Din punct de vedere morfologic, cuptoarele cercetate aici sunt de formă circulară cu un singur pilon de susținere și camera de combustie împărțită în două segmente egale, prin intermediul unui zid median. Nu se cunosc alte amănunte privind produsele fabricate dar având în vedere forma circulară, putem presupune că acestea erau instalații de olărit din secolele II – III p.Chr.

Nicopolis ad Istrum/Nikjup, oblast Veliko Târnovo

În afară de cunoscutele centre din teritoriul orașului, în urma cercetărilor de teren și analizelor magnetometrice au fost delimitate trei noi centre de producție. Aceste ateliere, al căror număr de cuptoare nu a putut fi estimat, au fost descoperite în nordul localității Pavlikeni și în apropiere de Suhindol. Extrem de importantă este identificarea unui centru de producție cu un număr de cuptoare estimat la 21 situat la nord de orașul antic; totodată, nu lipsesc o serie de dovezi privind existența unor ateliere chiar în interiorul orașului sau în imediata apropiere a fortificațiilor, dovezi care constau într-o cantitate apreciabilă de rebuturi aparținând unor boluri cu buza înaltă și răsfrântă, din categoria ceramicii fine cu slip roșu, larg răspândite și în restul provinciei.

O serie de descoperiri anterioare demonstrau, încă de acum jumătate de secol, existența unor ateliere situate la nord-vest de oraș, în apropierea satului Nikjup, unde B. Sultov semnala existența urmelor unor cuptoare, rebuturi și a unui tipar de opaiț cu mai multe rostra cu analogii in descoperirile de la Butovo. Același autor demonstra, acum mai bine de 30 de ani, persistența tradițiilor Latène în cadrul centrelor din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum.

R.K. Falkner încearcă să stabilească începuturile producției în teritoriul orașului, să distingă tipurile de vase produse, cronologia acestora și sincronismul formelor, aspectele legate de metodologia cercetării asupra produselor ceramice. Astfel, la Nicopolis există o serie de diferențe în ceea ce privește succesiunea temporala a unor forme, fapt ce denotă diferențe cronologice între ateliere. La Hotnița, situată la șapte kilometri de oraș, pare să fi început producția mai târziu decât Pavlikeni, deoarece există suficiente dovezi privind prezența ceramicii cu firnis roșu în faza de început a orașului, ceramică care în primul centru citat este precedată de producerea celei gri. Din păcate, atelierele pentru arderea ceramicii și imediata vecinătate a orașului nu au fost cercetate. Așadar, nu cunoaștem structura, topografia sau numărul exact al cuptoarelor situate în atelierul de la nord de oraș.

Bjala Čerkva, obștina Pavlikeni, oblast Veliko Târnovo

În acest punct, cercetările arheologice s-au concentrat în zona drumului antic care pornea de la Novae spre Augusta Traiana și Byzantion. Inițial, a fost cercetat sanctuarul lui Dionyssos și, ulterior, un atelier de mari dimensiuni care a funcționat pe lângă o villa. Situarea acestui centru în vecinătatea drumului antic constituia un factor economic important, deoarece produsele erau distribuite pe o arie mai vastă.

Cercetarea s-a concentrat asupra unui atelier de dimensiuni mari în zona căruia au fost descoperite trei cuptoare folosite la producerea materialelor de construcție. O serie de fragmente descoperite în aria cuptoarelor demonstrează că o parte din producție era orientată spre ceramica fină de masă, fără a se specifica formele. De asemenea, forma și tipologia cuptoarelor nu este menționată de B. Sultov.

Butovo, obștina Pavlikeni, oblast Veliko Târnovo ― [Pl. 30-31.

Menționate pentru prima dată în literatura de specialitate de K. Škorpil, în 1905, ruinele romane de la Butovo și din împrejurimi au fost legate de existența acelui emporium Piritensiun, atestat în documente epigrafice. Așezat într-o vale fertilă, înconjurată de dealuri pe care a fost descoperită una dintre cele patru necropole (pe dealul Kalvaka), Butovo a beneficiat de un acces ușor la apele râului Lomja și la depozite de argilă de bună calitate. În aria satului actual au fost descoperite materiale de epocă Latène care demonstrează existența unei comunități tracice, continuată și în epoca romană. Tradițiile Latène s-au păstrat și într-o serie de materiale de epocă romană, inclusiv în cadrul ceramicii de producție locală.

Începuturile așezării romane de la Butovo sunt înscrise primelor decenii ale secolului II p.Chr. dar nu se cunoaște întinderea acesteia datorită suprapunerii clădirilor moderne peste ruinele antice. Cronologic, limita superioară a așezării se situează spre mijlocul sau a doua jumătate a secolului IV p.Chr., odată cu decăderea centrelor de producție din zona Nicopolisului, sub presiunea invaziilor gotice. Interesant de remarcat este faptul că, necropola cercetată pe dealul Kalvaka prezintă practic două orizonturi de înmormântări: în prima perioadă vasele folosite drept urne sunt produse în altă parte (la sfârșitul secolului I p.Chr.) în timp ce, în a doua perioadă, vasele sunt produse locale. În nordul satului actual au fost descoperite urmele așezării propriu-zise, inclusiv un zid de incintă; se pot observa la suprafața solului urme ale fundațiilor antice, împreună cu numeroase elemente arhitecturale. În estul satului se aflau masate atelierele așezării sau, ceea ce B. Sultov numea – cartierul atelierelor ceramice.

În total, în zona Butovo au fost cercetate numeroase cuptoare răspândite într-un perimetru delimitat spre est de actualul cimitir, spre nord de pantele dealului Kalvaka, iar spre vest de râul Lomja. Producția prolifică a acestora este oglindită de cantitatea impresionantă de vase și de tiparele pentru ceramică de masă, jucării și opaițe descoperite pe sit.

1. Cuptorul din vestul cartierului. În acest punct a fost descoperit un singur cuptor, de formă circulară cu un singur pilon de susținere și focarul realizat prin excavarea solului viu. Producția acestuia era axată pe fabricarea ceramicii fine și a „mosoarelor” de zidărie din care s-au descoperit numeroase exemplare.

2. Cuptoarele din nordul pieței. Patru cuptoare au fost descoperite în zona pieței satului actual. Două dintre ele foloseau o platformă de lucru comună, întreaga zonă fiind transformată ulterior în groapă menajeră. Nu sunt specificate produsele dar, în apropierea lor a fost descoperit un tipar din terracotta cu reprezentarea lui Venus Pudica. Alte două cuptoare din același nucleu, foloseau o altă platformă comună. Nu sunt specificate produsele descoperite. La începutul secolului III p.Chr., pe locul vechilor instalații este ridicat un atelier de prelucrarea metalului și lemnului.

3. Cuptoarele din estul pieței. În această zonă au fost descoperite trei cuptoare împreună cu o clădire de dimensiuni reduse de care aparțineau. Cuptoarele nu sunt descrise. În interiorul edificiului au fost descoperite fragmente de ceramică fină și un tipar cu reprezentarea Cybelei folosit pentru decorarea vaselor cu figuri în relief.

4. Cuptoarele din colțul sudic al pieței. Au fost descoperite șapte cuptoare dintre care a fost descris sumar doar un cuptor care avea sola sprijinită pe arcuri cu boltă, similar celor pentru arderea materialelor de construcție. Cuptorul descoperit aici era folosit totuși, la fabricarea vaselor de dimensiuni mari, lucru atestat de numeroase fragmente descoperite în interiorul și în jurul lui.

5. Cuptoarele din sudul pieței. Spre sud sunt atestate trei ateliere:

5.1. Primul atelier este situat la 50 m est de piață, pe malul râului Lomja și cuprinde un grup de cinci cuptoare grupate în jurul unei clădiri cu două camere. Cuptoarele sunt aranjate în jurul a două platforme pentru prelucrarea lutului și încărcarea vaselor. După dezafectarea unuia dintre cuptoare, camera de ardere și focarul au fost umplute cu rebuturi de ceramică fină, platouri și tipare. În aria acestui atelier au fost descoperite numeroase unelte pentru decorarea vaselor, inclusiv un poanson pentru decorarea plachetelor votive. Nu sunt descrise instalațiile.

5.2. Un singur cuptor rectangular, cu doi piloni de susținere a fost descoperit la 100 m sud de piață; atelierul de care aparținea era situat la est de cuptor. A fost folosit la producerea ceramicii cenușii, ceramicii de băut (oenochoe, imitație a exemplarelor din metal), tipar pentru opaițe. Un al doilea cuptor a fost descoperit la 40 m de primul; s-a păstrat doar focarul și a produs opaițe (a fost descoperit un tipar pentru opaițe cu două rostra) și tegulae în a doua jumătate a secolului II p.Chr.

5.3. Tot spre sud, spre pantele dealului Kalvaka a fost descoperit ultimul atelier cu cinci cuptoare, fără descriere, grupate în jurul platformelor. Au produs ceramică fină, cenușie, iar formele aparțin unor vase cu două torți, boluri semi-conice.

6. Cuptoarele din estul pieței. În această zonă au fost descoperite două nuclee; primul dintre acestea la 100 m est de piață iar al doilea la 200 m de piață. În aceeași zonă, au mai fost descoperite urme ale altor atelier în zona care pare să fie marginea de est a cartierului ceramic.

6.1. Șase cuptoare compun primul nucleu; sunt grupate în jurul unei platforme comune în timp ce, atelierul propriu-zis – o clădire de dimensiuni reduse – a fost descoperită la sud de acestea. După dezafectare, la fel ca alte cuptoare din zonă, au fost transformate în gropi menajere. Ceramica descoperită constă în vase fine, opaițe și terracotta, datate în prima jumătate a secolului III p.Chr..

6.2. Al doilea nucleu este format din două cuptoare; primul este de formă rectangulară cu doi piloni de susținere. Al doilea cuptor, a cărui formă nu este specificată, are un singur pilon de susținere și focarul îngropat. Ceramica descoperită în jurul lor este, mai ales, uzuală; unul dintre vase are incizat în pasta crudă un nume Aurelius List….

Hotnitsa, oblast Veliko Târnovo

Instalațiile pentru producerea ceramicii sunt situate în zona unui edificiu de mari dimensiuni aflat la 350 m este de izvorul Kaja Bunar, într-o zonă (Kashlata) în care materialele de epocă romană abundă. În zona satului sunt situate carierele de piatră ale Nicopolisului, inclusiv o mare așezare a pietrarilor. În aceeași zonă a mai fost cercetat și un cuptor din secolele IX-X p.Chr.

1. Atelierul. Edificiul cercetat în zona izvorului Kaja Bunar este un atelier de dimensiuni mari, lângă care au fost adosate trei încăperi cu rolul de prelucrare a lutului (decantoare) și în producerea vaselor crude. Într-una dintre încăperi a fost descoperită o platformă, tipică atelierelor din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum, relizată din pietre mici de râu. Urme de fier provenind de la o roată a olarului și un tipar pentru decorarea vaselor cu aplici în relief au fost descoperite pe această platformă. În camera de vest a edificiului a fost descoperită o importantă cantitate de ceramică uzuală, cenușie. În total, în zona atelierului, au fost descoperite 21 de cuptoare. Un singur cuptor a fost descoperit în interiorul edificiului, cu focarul realizat prin excavarea solului viu și care producea ceramică fină și tubuli de apeduct. Restul se aflau grupate în jurul unei platforme dar nu sunt specificate dimensiunile sau detaliile constructive.

2. Grupul de cuptoare de la est de atelier. La 25 m est de atelierul menționat a fost descoperit un al doilea grup de cuptoare grupate în jurul unei platforme comune. Fragmentele descoperite în jurul lor și în interiorul camerelor de ardere atestă producția ceramicii fine, amforelor cu torți plate, ulcioarelor, farfuriilor, cupelor și afumătorilor.

3. Cuptorul de la sud de atelier. Un singur cuptor a fost descoperit la 25 m sud de atelier; forma nu este specificată dar are un singur pilon de susținere iar sola este realizată din tegulae și imbrices dispuse radial și sprijinite pe pilon, cu un strat de lutuială.

4. Cuptoarele de la nord-vest de atelier. În cazul acestui grup nu sunt specificate atât dimensiunile și forma cât și numărul. Cuptoarele de aici au două faze; ulterior primei faze, când majoritatea lor a fost distrusă, în a doua, o parte din cuptoare au fost refăcute iar două dintre ele au fost transformate în platformă, respectiv groapă de lut.

5. Cuptorul de la vest de atelier. Acest cuptor a funcționat puțin fiind transformat după dezafectare în groapă menajeră; ceramica descoperită în interiorul lui este ceramică uzuală, cenușie; formele cele mai răspândite aparțin unor vase precum oalele, farfuriile și castroanele. Alte cuptoare sunt amintite sumar și nu au fost cercetate. Aria acestui atelier pare să fie mult mai mare decât zona cercetată dar împrejurimile nu au fost explorate sistematic.

Pavlikeni – Vărbovski livadi, oblast Veliko Târnovo

Centrul de olărit de la Vărbovski livadi a fost fondat pe locul unei așezări tracice ale cărei începuturi se situează la sfârșitul epocii bronzului; locuirea a continuat neîntrerupt până la începutul epocii romane. Zona a fost bine aleasă având pe lângă situarea strategică în apropierea a două centre importante – Novae și Nicopolis ad Istrum – și un acces facil la apele micului râu Vărbosko Dere și la depozitele de argilă de bună calitate din împrejurimi. Producția ceramică include ceramică de masă, ceramică de bucătărie, materiale de construcție și opaițe – materiale arse în cele aproape 50 de cuptoare identificate până în prezent ― [Pl. 32-33.

În evoluția centrului de la Pavlikeni, B. Sultov a delimitat patru etape de locuire.

1. În prima fază a funcționat un edificiu de dimensiuni mari aparținând unei villa; în apropierea corpului principal a funcționat un atelier de producere a cărămizilor, tegulelor și olanelor. La sud-vest de atelier a funcționat o groapă pentru extragerea lutului, transformată ulterior în groapă menajeră.

Au fost cercetate trei cuptoare pentru tegulae și unul destinat producerii de imbrices. Prima categorie de cuptoare au focarul realizat prin excavarea solului viu, cameră dublă și sola rectangulară. Cuptorul pentru imbrices este circular, cu o singură cameră și sola de aceeași formă sprijinită pe un singur pilon.

2. În a doua fază, în al doilea deceniu al secolului II p.Chr., apar noi anexe precum și cinci cuptoare pentru producția ceramicii împreună cu noi zone de prelucrare și de extragere a lutului. Cuptorul nr. 1 a fost descoperit împreună cu resturile ultimei șarje, boluri semi-conice și cupe decorate în relief; Cuptoarele nr. 3 și 4 au fost descoperite nu departe de primul, în zona unor anexe care au fost construite pentru alte cuptoare cu două camere și pilon central (nu sunt specificate alte detalii). În general, se observă o adaptabilitate la condițiile locului în realizarea cuptoarelor: amfore sau vase uzuale (urne) sunt folosite pe post de piloni, bine căptușite cu lut. Cuptorul nr. 5 a fost cercetate în zona vestică a complexului, într-o aripă apărut în timpul acestei faze. Era deservit de o platformă de lucru și avea două camere cu un pilon central. Pe platforma de lucru și în anexa adiacentă cuptorului – atelierul propriu zis – a fost descoperită o mare cantitate de ceramică fină și unelte pentru decorarea ceramicii.

3. O nouă etapă coincide cu perioada de domnie a lui Marcus Aurelius, perioadă în care sunt adăugate noi anexe și au loc, totodată, refaceri masive în topografia complexului de la Pavlikeni dar și o perioadă extrem de productivă. Vechile cuptoare sunt înglobate în fundațiile noilor clădiri, extinse în această etapă.

În zona veche a complexului funcționează în această etapă doar două cuptoare în cadrul unui atelier de dimensiuni reduse; în jurul lor au fost descoperite unelte pentru decorarea ceramicii și un tipar pentru opaițe.

La vest și sud-vest de acest complex funcționează mai multe ateliere pentru producția ceramicii în cadrul unor anexe datând din faza a doua cu 22 de cuptoare.

În cadrul primului atelier (atelierul de vest), inclus unui complex agricol (villa?) din al doilea deceniu al secolului II p.Chr., au funcționat două cuptoare pentru ceramică. Două anexe – atelierele propriu-zise – au fost cercetate, în interiorul lor fiind descoperite numeroase unelte pentru decorarea ceramicii împreună cu fragmente de ceramică fină.

În cadrul atelierului nr. 2, situat la sud-vest, au funcționat o serie de cuptoare pentru producția ceramicii. Sunt amintite doar două cuptoare cu pilonul oval-alungit (tongue-shape) considerate fornaculae.

Alte ateliere și cuptoare sunt menționate, pe scurt, la sud și sud-vest de zona rezidențială; cuptoarele au cameră dublă și un singur pilon de susținere. În această fază, centrul de la Pavlikeni producea în special forme precum farfurii, boluri, cupe înalte decorate în relief din care o parte au fost descoperite în umplutura unei gropi folosite la extragerea lutului. Sfârșitul acestei faze din evoluția centrului este pus în legătură cu invazia costobocilor de la sud de Dunăre din 170 p.Chr. și a distrugerilor masive cauzate de aceasta, surprinse arheologic în aria atelierelor și în zona rezidențială.

4. În perioada dintre sfârșitul secolului III – prima jumătate a secolului IV p.Chr., producția atelierelor de la Pavlikeni decade; formele fine sunt înlocuite de altele, mai grosiere, ceramica este în majoritate cenușie iar, spre mijlocul secolului IV p.Chr. apar „importurile”, în special de la Butovo. Sunt menționate unele refaceri ale edificiilor dar nu sunt atestate refaceri la cuptoare.

Pavlikeni – atelierele din nord-vestul localității, oblast Veliko Târnovo

Noi cercetări arheologice au fost determinate în ultimii ani de intervențiile edilitare din partea de nord-vest a orașului Pavlikeni, zonă în care B. Sultov susținea încă din anii 1960 existența unui alt nucleu de ateliere. Cercetările arheologice din anii 2015-2016 au definit și investigat parțial o serie de cuptoare pentru arderea vaselor ceramice similare celor de la Vărbovski Livadi alături de o serie de structuri de locuire și gropi menajere. Aceste cuptoare au fost grav afectate de intervențiile edilitare din zonă și, în unele cazuri, a fost surprinsă exclusiv amprenta lor. Mai mult, apariția și dezvoltarea atelierelor situate la nord-vest de Pavlikeni s-a datorat faptului că în această zonă a funcționat o statio ceea ce a impulsionat producția locală a ceramicii și difuziunea regională a acesteia între ultimul deceniu al secolului II și primele trei decade ale secolului III p.Chr..

Cercetările arheologice de salvare din iunie 2015 în nord-vestul localității au condus la descoperirea a 11 cuptoare aflate în diferite stadii de conservare ― [Fig. 7]. Deși majoritatea au fost afectate de intervențiile din perioada modernă și contemporană a fost posibilă identificarea caracteristicilor morfologice ale instalațiilor. Toate cuptoarele sunt circulare sau ovale, au un pilor central și un praefurnium îngust. Deși nu toate instalațiile au funcționat în aceeași perioadă, au fost observate reparații succesive și ridicarea unor noi cuptoare peste cele dezafectate sau transformarea celor scoase din uz în gropi menajere – o situație comună și în alte centre de producție a ceramicii.

Figura 7. Secțiune a cuptorului nr. 11/2015 și rebuturi ceramice

Figure 7. Cross-section of the pottery kiln no. 11/2015 and pottery wasters

[după/after CHAKAROV 2016, fig. 2-3]

Castellum Sostra, Lometz, Troyan, obștina Lovech

Un cuptor pentru arderea vaselor ceramice a fost cercetat în Kalugerskoto, în anii 2002 în extremitatea de sud-est a localității. Acesta are formă ovală cu dimensiunile de 2,30 x 1,55 m; sola se sprijinea pe un zid median realizat din cărămizi, o formă comună secolelor II-III p.Chr în zona nordică a provinciei Moesia Inferior. Datarea acestui cuptor a fost asigurată de un denar emis de Caracalla în 201-210 p.Chr.. Ceramica produsă se încadrează în grupa ceramicii utilitare formele fiind variate. Un alt cuptor de formă circular cu diametrul de 1 m a fost cercetat în zona de sud a praetorium-ului de la Sostra și a fost datat în secolul II p.Chr. și a fost folosit pentru producția veselei ceramice ― [Pl. 34/1-2].

Pliska – Asar dere, oblast Shumen

Un cuptor pentru arderea ceramicii utilitare a fost cercetat în zona orașului exterior al rezervației arheologice de la Pliska, pe malul stâng al Asar dere în campanii succesive, în 2010, 2014-2015. Cuptorul este de formă rectangulară prevăzut cu un pilon central circular. Cercetările arheologice în zona platformei de încărcare au condus la ideea că în această zonă, anterior construcției instalației, a existat un bazin pentru levigarea lutului. Pe baza ceramicii descoperite și a unei monede descoperite s-a avansat ideea că această instalație a funcționat în primul sfert al secolului II p.Chr..

Marcianopolis/Devnija, oblast Varna

La Devnija, cercetările arheologice efectuate pe locul vechii fundații traianee au condus la descoperirea unor numeroase vase ceramice care pot fi atribuite atelierelor locale. Deși nu sunt menționate rebuturi sau vase în curs de prelucrare, au fost descoperite tipare pentru plachete votive ― [Pl. 51/2] și opaițe dar și un numeros material ceramic unitar din punct de vedere al formei și compoziției pastei care a fost considerat de producție locală.

În afară de menționarea unui producător de opaițe – Agathopodus –, în timpul cercetărilor din anul 1975 au fost descoperite două cuptoare. Al doilea cuptor de la Marcianopolis îl amintim pe scurt deoarece iese, fără îndoială, din intervalul cronologic care interesează lucrarea de față. Este de formă rotundă cu sola sprijinită pe un pilon central, boltit, și perforată de orificii circulare. A fost datat pe baza monedelor descoperite în zona acestuia între a doua jumătate a secolului IV și secolul V p.Chr. Remarcăm totuși poziția acestuia cuptor la circa 120 m E de zidurile orașului, în aceeași zonă în care, în anul 1957, a fost descoperit depozitul de opaițe, imitații după tipul attic, cu marca lui Agathopodus. Avem dovada unei remarcabile continuități a officinae-lor marcianopolitane, refăcute după distrugerile din anul 378 p.Chr. în aceeași zonă, propice acestei activități prin situarea în apropierea orașului și datorită depozitelor de loess și apă din apropiere.

Primul cuptor este dreptunghiular cu sola așezată pe trei rânduri de piloni, câte șapte în rând. A fost descoperit la sud de incinta orașului și a fost datat post 378 p.Chr., anul marii invazii gotice. Menționăm acest cuptor deoarece, pe baza materialelor prezentate – ceramică cenușie și amfore de masă – nu este exclusă o datare mai timpurie, poate încă de la sfârșitul secolului III p.Chr. ― [Pl. 35.

Pet Mogili, oblast Šumen

În această localitate a fost cercetat un atelier de mari dimensiuni pentru producerea ceramicii ― [Pl. 36]. Au fost identificate cinci cuptoare de formă circulară cu pilon central. Au două camere de ardere realizate prin excavarea pământului, solele sunt realizate din straturi groase de lut cu orificii de formă pâlniformă pentru o mai bună conducere a căldurii și un tiraj ridicat.

În utilizarea acestui atelier se pot stabili două faze de funcționare deși, ceramica este de același tip. Astfel, diferitele faze se pot delimita prin însăși existența îndelungată a atelierului, din secolul II până în secolul IV p.Chr.. Atelierul a funcționat pe lângă o villa situată în apropierea cuptoarelor dar rămasă necercetată. În apropiere se află situată, de asemenea, o fortificație.

A fost descoperită o mare cantitate de ceramică, forme comune lumii romane dar pătrunse de influențe de tradiție locală, anterioare locuirii romane. Se remarcă o serie de rebuturi și instrumente pentru decorarea ceramicii. Dintre categorii ceramice produse aici menționăm ceramica de masă (farfurii de tip „pontic”, castroane), vase de bucătărie, căni și ulcioare și amfore de masă similare cu cele din centrele nicopolitane. Totuși, așa cum remarca B. Sultov, la Pet Mogili avem de a face cu o officina diferită față de cele de la Butovo și Pavlikeni, deoarece ceramica de aici este mai grosieră. Dealtfel, multe vase sunt arse reductor iar unele au impresiuni pe buză similare ceramicii de tradiție Latène.

Horia, comuna Horia, județul Tulcea

Villa de la Horia – „Muchea lui Găzaru” – a fost cercetată în campania din anul 1971 în cadrul unor săpături arheologice de salvare. Pe o terasă situată la sud-est de villa a fost descoperit un cuptor de formă ovală construit din cărămizi cu o platformă situată în fața lui, probabil locul de încărcare a șarjei. V.H. Baumann atribuia acest cuptor unei fullonica deși, în interiorul lui a fost descoperită o cantitate importantă de ceramică de tradiție Latène, un ulcior de secol II p.Chr., împreună cu numeroase tegulae cu ștampila Classis Flavia Moesica, recuperate din pavimentul aflat în fața cuptorului. Ar fi interesant de amintit în acest context descoperirile de tegulae și lateres având ștampila Legio I Italica la Bjala Čerkva ceea ce i-a determinat pe B. Gerov și P. Dyczek să avanseze – primul ideea prezenței unui contingent militar însărcinat cu producția materialelor de construcție, în timp ce al doilea înclina spre o relație contractuală între un producător civil și această unitate militară.

Telița – „Amza”, județul Tulcea

Zona Teliței constituie unul dintre cele mai bine documentate puncte din punctul de vedere al producției locale, moesice. Pe un teritoriu relativ restrâns, sunt atestate numeroase instalații pentru producția ceramicii, materialelor de construcție, reducerii minereului și a producției varului. În punctul „Amza” Tulcea, în nordul localității Telița, pe o terasă naturală, se află o întinsă așezare rurală romană. În anul 1987, în extremitatea nordică a așezării a fost descoperit un cuptor de formă ovală alungită și canale radiale. Parțial distrus, cuptorul de la Amza mai păstrează, totuși, o serie de detalii constructive; a fost realizat prin excavarea solului viu cu focarul de formă ovală cu patru piloni laterali păstrați in situ. Pilonii pornesc din peretele focarului și ca sprijin suplimentar pentru solă se mai păstrează urmele unor piloni situați în zona canalului central. Perioada de funcționare a instalației a cunoscut două faze; prima fază este datată de la sfârșitul secolului II și în secolul III p.Chr. și este documentată prin monede de la Aurelian, și Diocletian pentru ca funcționarea în a doua fază (secolul IV p.Chr.) să fie demonstrată de monedele emise de Maximin Daza, Constantius I, Constantius II și Iulian Apostatul.

Pentru secolul IV p.Chr. remarcăm centrul de olărit de la Telița – Valea Morilor „Hogea” – unul dintre cele mai importante și documentate centre din zona Dunării de Jos. Datarea celor trei cuptoare descoperite aici în timpul cercetărilor poate fi rediscutată, în sensul revizuirii unor descoperiri monetare sau pe baza unor forme ceramice. Totuși, în mare, descoperirile arheologice de aici sunt înscrise secolului IV p.Chr. deși, în zonă mai sunt semnalate cuptoare necercetate. Unui asemenea cuptor i-a aparținut, fără îndoială, și depozitul cercetat în anul 1962 de unde au fost recuperate numeroase tegulae și cărămizi, depozit datat pe baza unei monede și a unei aplice din bronz cu bustul zeului Marte în secolele II-III p.Chr..

Telița –„Mamia” – județul Tulcea

În acest punct de pe raza localității Telița, situată în antichitate în teritoriul orașului Noviodunum a fost descoperit un cuptor pentru ars proiectile din lut, cercetat în anul 1968 și 1980. Situat pe panta dealului „Rusului”, cuptorul are focarul ovoidal, realizat prin excavarea solului viu; praefurnium-ul este boltit și situat mai jos decât platforma camerei de ardere pentru difuzarea căldurii în condiții mai bune. Sola este realizată din cărămizi subțiri și țigle dispuse pe două rânduri, dublate de straturi multiple de lut bătătorit și este susținută de un pilon masiv, central. Din acest pilon pornesc radial spre pereții focarului grinzi de susținere; platforma solei este formată din patru grupuri de câte trei grinzi, străpunse de 67 de orificii. Pilonul este construit din materiale diverse precum cărămizi, țigle, chirpici sau fragmente de dolia.

Zona bogată a Teliței oferea suficiente resurse pentru apariția și dezvoltarea unor instalații de mari dimensiuni. Această remarcă este utilă în cadrul procesului de datare al cuptorului din punctul Mamia. Straturi succesive de lutuială, apariția unui nivel consistent de substanță vitroasă ca și eliminarea prin obturare a unor orificii pentru difuzarea căldurii în interiorul camerei de uscare, denotă o existență îndelungată a instalației. Se pare că, la un moment dat, cuptorul și-a schimbat funcționalitatea. Obturarea orificiilor, în special în zonele de lângă peretele camerei de ardere poate însemna trecerea de la producția ceramică unde temperatura trebuie să fie uniform distribuită, la producția materialelor de construcție sau proiectilelor, mai puțin pretențioase din acest punct de vedere. Oricum, cele două monede IMP MAXIMIANUS PF AUG descoperite în zona gurii de alimentare reprezintă mai curând momentul dezafectării cuptorului decât momentul începerii activității. Pentru o datare mai largă se pronunță și autorul cercetării arheologice. În același timp, trebuie subliniat faptul că în ultima sa fază de folosire acest cuptor producea proiectile. Nu credem că poate fi vorba de producția unor dolia într-o perioadă anterioară așa cum susține G. Simion dar nu poate fi exclusă producerea ceramicii de uz comun ― [Pl. 37/1.

*

* *

Olbia, Parutino, raion Oceakov

O serie de cuptoare sunt au fost cercetate la Olbia, în zona nord-vest pontică. În aria extarmurană a orașului antic au fost descoperite numeroase instalații pentru prelucrarea metalelor și arderea materialelor ceramice. Cuptoarele pentru arderea vaselor sunt grupate în două ateliere în zona așezării deschise și în sectorul de est al orașului ― [Pl. 37/2.

Din punct de vedere tipologic, instalațiile olbiene se grupează în două mari categorii: circulare cu pilon central și cameră dublă sau simplă și rectangulare cu unul sau doi piloni de susținere a solei.

Tipul I. Cuptoare circulare au fost cercetate în sectorul „И”, E3 și în zona „orașului de jos.”; această arie este considerată locul unor officinae încă din perioada elenistică târzie. S. Krijițkii presupunea chiar o continuitate din această perioadă dar Valentina Krapivina le datează ceva mai târziu, de la începutul secolului I sau începutul secolului II p.Chr.

Cuptoarele din E3 (C1 și C2) sunt parțial îngropate (focarul) pentru realizarea unui echilibru termic, au un pilon central realizat din cărămizi cu o lipitură groasă de lut. Pentru cuptorul din sectorul „И”, considerat a fi fost folosit la arderea materialelor de construcție deși, în zona lui a fost descoperită o groapă cu ceramică de la începutul secolului II p.Chr. Cuptorul din nord-vestul orașului (sectorul E3) este oval, cu pilon central și este datat în secolele I-II p.Chr.

Două ateliere au fost descoperite în zona „orașului de jos” al Olbiei, în zona așezării deschise. „Atelierul de vest” a funcționat cu un singur cuptor circular cu pilon central și a produs materiale de construcții dar și ceramică fină după cum atestă o serie de tipare descoperite în jur.

„Atelierul de est” este de dimensiuni mai mari și a funcționat cu trei cuptoare, două circulare și unul rectangular. Cuptoarele circulare sunt aproape distruse; din primul s-a păstrat doar focarul, plin cu cenușă și resturi de vase de uz comun, inclusiv zeci de capace, dovezi ale ultimei șarje. Al doilea cuptor circular este practic distrus dar, probabil era tot circular cu pilon central și a fost folosit la arderea ceramicii de uz comun.

Tipul II. Cuptoarele rectangulare sunt reprezentate la Olbia printr-un singur exemplar descoperit în „Atelierul de est” din zona „orașului de jos”. Are doi piloni aproximativ pătrați și frontul exterior al focarului are colțurile rotunjite. În urma cercetărilor, în focar, alături de urme ale solei, a fost identificată o importantă cantitate de materiale de construcții, și forme pregătite pentru ardere; o serie de fragmente de amfore (nu se specifică tipul) descoperite în aceeași zonă, demonstrează ca mai era folosit și la arderea recipientelor de transport. Deși numărul cuptoarelor cercetate până în prezent nu este prea mare, Chersonesos a avut o producție ceramică înfloritoare în perioada romană timpurie dovedită, în particular, pe baza analizelor fizico-chimice.

3. Tipologia cuptoarelor moesice

Până în prezent, pentru spațiul provinciei există un singur studiu de sinteză privind cuptoarele. J. Henning include în tipologia care acoperă spațiul de la Dunărea Mijlocie și de Jos, și instalațiile moesice descoperite până în momentul publicării. Alte informații succinte sunt incluse în Enciclopedia Arheologică. Așadar, din punct de vedere al tipologiei realizate, la baza unei încercări de sistematizare a tipologiei instalațiilor moesice stau monografiile dedicate centrelor nicopolitane și atelierelor de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4.

Pentru centrele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum, cele două mari categorii de cuptoare au fost stabilite după forma grătarului (solei): circulare și rectangulare ― [Pl. 30-31]. Una dintre obiecțiile care pot fi aduse acestui sistem tipologic îl reprezintă faptul că, în unele cazuri, forma focarului nu coincide neapărat cu forma solei; folosind acest sistem se elimină din discuție camera de combustie, unul dintre principalele compartimente ale instalației deoarece asigură suprastructura. La Durostorum – Ostrov-Ferma 4, sistemul care stă la baza tipologiei cuptoarelor este forma focarului – rotund sau rectangular ― [Pl. 24-26]. Novae/Svishtov a beneficiat de o abordare diferită ― [Pl. 22]; cuptoarele au fost împărțite după numărul de camere și subîmpărțite pe variante în funcție de forma camerei de combustie.

Ambele tipologii sunt strict zonale deoarece acoperă diversitatea morfologică în centrele pentru care au fost realizate. Astfel, apare necesitatea stabilirii unei tipologii unitare pentru întrega provincie, tipologie care să asigure încadrarea și corelarea descoperirilor. În acest sens, una dintre schemele tipologice complete este datorată lui P. Duhamel; autorul a luat în considerare atât forma cuptoarelor, cât și direcția și numărul canalelor, numărul camerelor și dimensiunile generale. Toate aceste elemente i-au permis stabilirea unor criterii pentru departajarea instalațiilor: numărul camerelor pe verticală (unic, cu o cameră de ardere sau/și cu alta intermediară); tirajul (orizontal și vertical); numărul gurilor de alimentare; forma și sistemul de susținere interior.

Analizând forma de bază a camerei de ardere cuptoarele pot fi divizate în trei grupuri mari – circulare/ovale, eliptice-alungite („pear-shaped”) respectiv cuptoare rectangulare. Eleni Hasaki remarca faptul că tipologia cuptoarelor devine mult mai complexă dacă alături de forma camerei de ardere sunt luate în considerație și alte elemente, în particular forma sistemului de susținere a grătarului. În ultimele decenii au apărut numeroase tipologii ale instalațiilor de ardere a ceramicii dintre care reținem pe cele ale lui J. Tremoleda pentru zona de nord-est a Cataluñiei (Hispania Citerior), J. Coll Conesa pentru teritoriul Hispaniei, pentru spațiul Greciei sau clasificări punctuale pentru centrele din provinciile nord-vestice (e.g. Mainz/Mogontiacum)

În stabilirea tipologiei cuptoarelor moesice din perioada secolelor I-III p.Chr. am avut în vedere forma camerei de combustie (focarului) iar pentru delimitarea variantelor, sistemele interioare de susținere a solei. Astfel, am delimitat două grupe principale: I. Cuptoare circulare sau ovale; II. Cuptoare rectangulare.

Nu în ultimul rând, menționăm faptul că am luat în discuție atât cuptoarele de fabricat ceramică cât și cele pentru arderea materialelor de construcție, din motive obiective: 1.) unele dintre cuptoarele amintite erau folosite la arderea ambelor categorii; 2.) există numeroase lacune de cercetare care nu permit o diferențiere clară, dacă unele instalații ardeau numai ceramică și uneori tegulae sau erau strict specializate pe o anumită categorie; 3.) în cazul a numeroase instalații nu deținem informații privind categoria de materiale produsă.

3.1. Cuptoare circulare/ovale

Reprezintă cea mai simplă și mai răspândită formă a cuptoarelor moesice și, în general romane, datorită simplității și modului de realizare extrem de simplu. Sunt, de asemenea, cele mai timpurii cuptoare, preferate deoarece asigurau distribuirea corectă și uniformă a aerului cald. Dimensiunile (diametrul) sunt reduse iar marea majoritate a cuptoarelor din tipul I au fost folosite la arderea vaselor ceramice. Focarul circular pare să fie utilizat cu predilecție la Dunărea Mijlocie și Inferioară în toată perioada romană. Descoperirile de la Sirmium/Sremska Mitrovica, Gomolava, Cibalae/Vinkovci, Viminacium/Kostolač constituie o dovadă în acest sens. În perioada romană aceste cuptoare cu focarul circular au fost în particular în primele secole p.Chr. Astfel au fost datate instalațiile cercetate la Cibalae/Vinkovci, în secolele II-IV p.Chr., în timp ce la Sirmium/Sremska Mitrovica aceste cuptoare sunt datate în secolele III-IV p.Chr.. În nordul Pontului un cuptor circular cu un pilon central realizat dintr-un bloc de calcar a fost folosit pentru producția coroplasticii. În Dacia cunoaștem numeroase exemplare folosite pentru arderea ceramicii. Centrul de la Micăsasa iese în evidență prin numărul mare de asemenea instalații descoperite grupate în nuclee de până la opt exemplare. Alte instalații pentru arderea vaselor având această formă au fost investigate la Cabyle, la nord de Karanovo, obștina Nova Zagora, oblast Sliven și au fost datate între mijlocul secolului III și al treilea sfert al secolului IV p.Chr..

Sistemul de susținerea a solei variază de la caz la caz. Astfel, unele instalații au un sistem de grinzi susținute pe nișe practicate în pereții focarului (tip Hasaki If) (Novae) în timp ce altele prezintă un pilon central (de formă circulară sau rectangulară) (tip Hasaki Ia), de altfel cel mai răspândit în provinciile romane, dar și în Moesia Inferior (Durostorum, Hotnitsa, Pavlikeni, Olbia). O variantă este reprezentată de înlocuirea pilonului plasat central cu un zid median (tip Hasaki Ib) care împărțea focarul în două segmente egale, sau prin așa-numita formă „tongue-shape” (Novae, Altimir, Pet Mogili).

Lăsând la o parte cuptoarele circulare, în Moesia Inferior întâlnim și cuptoare ovale/elipsoidale, cu diferite sisteme de susținere interioară. Dimensiunile acestora sunt mijlocii și mari, au sistem masiv pentru sprijinirea solei și au fost folosite, cu mici excepții, la fabricarea materialelor de construcție. Un cuptor cu oval descoperit la Chersonesos era specializat în producția teracotelor.

Numărul exact al cuptoarelor ovale din centrele nicopolitane nu este cunoscut în detaliu deși recunoaștem cuptoare incluse acestei variante în ilustrația realizată de B. Sultov pentru Butovo și Hotnitsa. Alte instalații ovale/elipsoidale cu pilon central și o cameră de ardere sunt atestate la Horia, Novae, Butovo și Hotnitsa. Altele păstrează forma dar au sistemul de susținere a grătarului printr-un număr variabil de pereți laterali (Topolog, Telița – Amza).

3.2. Cuptoare rectangulare

Această grupă include instalații ambivalente, folosite atât pentru arderea materialelor de construcție, cât și pentru arderea vaselor. Fără îndoială, primul tip are o poziție dominantă în repertoriul descoperirilor, celui de al doilea tip fiindu-i înscrise o serie de cuptoare „ușoare”, de dimensiuni medii, cu sistemul de susținere a solei format dintr-un pilon central – dovadă a greutății reduse pe care trebuiau să o susțină. În unele cazuri, același cuptor folosea atât la arderea materialelor de construcție cât și a ceramicii, dar mai curând a vaselor de dimensiuni mari.

II.a: cu susținere pe un sistem de grinzi cu capetele sprijinite în nișe prevăzute în pereții focarului.

II.b – cu pilon central:

III.b.1: rectangular cu pilon central.

III.b.2: cu marginile rotunjite și pilon central.

III.b.3: cu frontul opus praefurnium-ului rotunjit și pilon central.

III.c: cu doi sau mai mulți piloni de susținere.

III.d: cu pereți laterali, canal central, canale laterale, una sau două camere de combustie:

III.d.1: rectangular, cu număr variabil de pereți laterali, canal central și canale laterale.

III.d.2: rectangular, cu colțurile rotunjite, canal central și două camere de combustie.

III.e: cu zid median și număr variabil de pereți laterali.

III.f: cu boltă pentru susținerea solei:

III.f.1: cu boltă care pornește de pe un zid median și capetele în nișe prevăzute în pereții focarului.

III.f.2: cu boltă sprijinită pe piloni aflați în interiorul focarului și capetele în nișe prevăzute în pereții focarului.

Graficul 3. Raportul procentual al tipurilor de cuptoare de formă rectangulară

Graficul 3. The ration of the rectangular-shaped pottery kilns

4. Ustensile folosite în producția ceramică

4.1. Roata olarului

Este un truism afirmația că roata olarului a constituit principalul procedeu tehnologic de producție a vaselor ceramice în perioada romană. Cu toate acestea, asemenea artefacte au fost descoperite rar în provinciile romane. Pentru realizarea lor s-au folosit diverse roci bine șlefuite având diametrele cuprinse între șapte și nouă centimetri cu o gaură pentru fixarea unui ax sau pivot ― [Fig. 8].

Figura 8. Componenete ale roții olarului descoperite la Speicher

Figure 8. Parts of the pottery wheel discovered at Speicher

[după/after PEACOCK 1982, fig. 23]

Mai multe amenajări săpate în stânca nativă din complexul de la Binyanei Ha’uma, lângă Ierusalim, unde au fost interpretate ca locașuri care au servit pentru fixarea părții inferioare a roților olarilor. Acestea erau realizate din calcar local și erau de tip „pivot-and-socket wheels” sau „tour-toupie” fiind formate dintr-un disc cu partea superioară circulară – cu diametrul de 18,5 cm și grosimea de 8 cm – peste care se afla, probabil, un alt disc din lemn; partea inferioară a roții era de formă conică și era susținută de un soclu tot din calcar încastrat într-una din depresiunile săpate în stâncă descoperite în complex. Atelierele de la Scoppieto, în nordul Italiei, relevă o organizare similară; artizanii lucrau grupați în același spațiu unde au fost descoperite peste 20 de „stații de lucru” alături de bazine de levigare. În spațiul apropiat provinciei Moesia Inferior fragmente din roata olarului au fost descoperite la Apulum-Partoș într-un atelier datat în a doua jumătate a secolului II p.Chr..

În Moesia, unul dintre puținele exemple clare a fost descoperit în complexul de producție a ceramicii din villa rustica de la Pavlikeni – „Vărbovski livadi” ― [Fig. 9]. Această piesă constă în partea superioară a unei roți a olarului cu caneluri pentru fixarea produselor având un diametru (9,6 cm) care este similar cu cel al unor produse de tip „red slip” realizate în număr mare în acest centru în secolul II p.Chr.. În zona nord-Pontică, la Chersonesos, cercetările arheologice în sectorul vestic al orașului au condus la descoperirea unei baze circulare din bazalt cu diametrul de 8,3 cm și înălțimea de 4,2 cm. Orificiul central indică faptul că baza fost folosită pentru susținerea axului vertical al unei roți a olarului. Dacă avem în vedere faptul că în același context a fost descoperit și un tipar pentru terra sigillata Drag. 37 reiese că în această zonă a funcționat un atelier local de producția a ceramicii. Rarele elemente de producție descoperite se datorează afectării acestei zone a orașului de locuirea din perioada medio-bizantină. Alte fragmente de roata olarului au fost descoperite și în vila nr. 3 de la Montana.

Figura 8. Exemplu de roata olarului și disc atașat acesteia descoperite la Pavlikeni – Vărbovski livadi

Figure 8. Exemple of the pottery wheel and of the disk attached discovered at Pavlikeni – Vărbovski livadi

[după/after IVANOV 2016, fig. 1a-b]

Cu toate aceste exemple, trebuie remarcată raritatea ansamblelor care formau roata olarului, dacă avem în vedere cantitățile imense de artefacte arheologice din diverse provincii romane. O posibilă explicație a rarității acestora este aceea că o mare parte dintre roțile olarului erau realizate din lemn.

4.2. Ustensile folosite pentru fabricarea și decorarea ceramicii

Instrumentarul unui atelier consta într-o gamă variată de ustensile minore necesare producției. Tiparele și ștampilele erau folosite pe scară largă pentru producția vaselor cu decor în relief, a mânerelor diverselor forme ceramice și a unei mari varietăți de aplice. Alte unelte realizate din os, corn, ceramică, piatră sau metal erau destinate realizării decorului prin incizii, excizii care formau motive meandrice, geometrice sau vegetale. Cercetările întreprinse în atelierele de la Pavlikeni – Vărbovski livadi, Butovo, Montana și sporadic în alte așezări ale provinciei au demonstrat existența unei game variate de instrumente pentru producția ceramică, de la roata olarului la tipare pentru terra sigillata locală, statuete din teracotă și opaițe, piepteni din os și poansoane pentru realizarea decorului. În Dacia au fost descoperite o serie de instrumente pentru decorarea ceramicii la Micăsasa, Napoca/Cluj-Napoca, Apulum/Alba Iulia și în alte situri unde există dovezi ample privind producția ceramică.

Trebuie subliniat faptul că, cu excepția tiparelor și ustensilelor de ștampilat din ceramică sau metal, nu existau unelte cu un grad înalt de specializare care erau folosite exclusiv în producția vaselor. Mai curând, instrumentarul folosit implică adaptarea unor unelte simple (spatule cu toarta torsionată pentru mai multă rezistență, lamele din os realizate rudimentar, simple pietre de râu folosite la șlefuirea suprafețelor, ace din os pentru incizii, rotițe dințate pentru decorația „roulette” sau simple fragmente ceramice zimțate) sau realizarea acestora într-o manieră strict adaptată unei activități anume. Același inventar relativ redus tipologic este atestat și în atelierele de la Sagalassos unde a fost subliniat faptul că uneltele respective au fost create în locurile de producție și multe au fost fabricate din obiecte sau părți de obiecte care erau ieșite din uz.

Aceste instrumente vor fi folosite de-a lungul întregii perioade romane fiind descoperite și în complexele artizanale din perioada romană târzie și bizantină timpurie. Totuși, apariția unor instrumente complexe asociate în cadrul aceluiași context este mai rară. Un asemenea caz este cel al atelierelor ceramice de la El Mahrine situate la 45 kilometri vest de Cartagina, în Tunisia, unde de-a lungul cercetărilor au fost descoperite o serie întreagă de instrumente folosite la producția ceramicii, de la tipare la diferite unelte pentru finisarea vaselor.

a) tipare. Multe dintre tiparele folosite în producția ceramică preluau și adaptau motivele decorative ale vaselor din metal sau ale celor aflate pe vasele din pastă vitree. Tiparele erau folosite în particular în cazul vaselor terra sigillata dar și pentru o gamă extrem de variată de vase decorate cu figuri în relief. O consecință directă este multitudinea de motive decorative. Unul dintre cele mai bine păstrate exemplare moesice a fost descoperit la Novae/Svishtov și a fost folosit la producția bolurilor de tip Drag. 11 la începutul secolului II p.Chr. ― [Pl. 38/1. De la Melta/Lovech provine un alt tipar pentru boluri Drag. 37 bogat decorat cu motive vegetale și animale ― [Pl. 38/2. Printre descoperirile de la Montana se numără și o serie de tipare pentru tablete votive ― [Pl. 38/3.

La Butovo au fost descoperite numeroase tipare, printre care unul care era folosit la realizarea castroanelor decorate cu rozete pe margine. Alte tipare erau folosite la realizarea jucăriilor în atelierele locale. Desigur, cele mai numeroase tipare descoperite în provincie sunt cele pentru producția opaițelor care vor fi discutate în subcapitolul dedicat acestora.

Cercetarea atelierelor de la Pavlikeni – Vărbovski livadi au condus la descoperirea unei serii de tipare folosite în producția ceramică. Dintre acestea remarcăm existența unor tipare pentru producția tăblițelor votive cu reprezentarea Dianei (descoperită într-un context datat cu monedă Nerva), o serie de aplice folosite la decorarea vaselor cu figuri în relief (Silen, diverse personaje sau animale) și tipare pentru mânere de caserole ― [Pl. 39/1.

Unul dintre cele mai interesante piese folosite, probabil, în producția ceramică a fost descoperit într-un context necunoscut în zona extramurană a orașului Beroe/Piatra Frecăței, în zona situată între așezarea civilă și necropolă în anul 1978. Medalionul în discuție (10,1 cm în diametru) are decorul erotic în relief ceea ce îl include în categoria arhetipurilor (patrize) ― [Pl. 39/2 și se înscrie într-o numeroasă serie de asemenea piese folosite în producția ceramică dar, în unele cazuri, și pentru marcarea aluaturilor distribuite la anumite evenimente. Un tipar decorat cu scene erotice în pozitiv are aceeași formă de medalion (8,2 cm în diametru) și provine din atelierele de la Butovo. Acesta prezintă un cuplu în poziția de Venus pendula sau mulier equitans și a fost folosit, cu siguranță, pentru realizarea medalioanelor pe o serie de vase ― [Pl. 40/2. Chiar dacă această scenă nu a fost amintită de B. Sultov în repertoriul scenelor de gen descoperite la Butovo, motivele erotice nu sunt rare în centrele nicopolitane. Un vas descoperit la Pavlikeni prezintă un medalion cu o scenă erotică a tergo ― [Pl. 40/1 ceea ce constituie un argument în plus în favoarea existenței unei serii numeroase de vase locale decorate cu astfel de scene în Moesia Inferior. Dacă în Moesia Inferior numărul acestora nu este prea mare, în Dacia au fost repertoriate acum mai mult de două decenii 43 de asemenea exemplare descoperite în medii diverse din provincie – complexe meșteșugărești, case private, edificii publice și sanctuare.

La Bărboși nu există suficiente dovezi directe (cuptoare, rebuturi) pentru a susține fără dubii producția locală a ceramicii, dar într-un mormânt au fost descoperite o serie de tipare și un medalion ceramic care indică faptul că defunctul a fost unul dintre meșterii olari care au activat în acest cap de pod al provincie Moesia Inferior ― [Pl. 41.

Pe de altă parte, în așezarea de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 există suficiente dovezi privind producția locală a ceramicii. Alături de cuptoarele investigate, nu lipsesc și o serie de tipare folosite la realizarea mânerelor decorative ale unor platouri și caserole sau pentru fabricarea aplicelor pentru vasele cu decor în relief. Motivele decorative în cazul tiparelor pentru platouri și caserole sunt variate și constau în incizii dispuse pe margini, motive geometrice ― [Pl. 42 , vegetale și zoomorfe ― [Pl. 43. Un tipar pentru o statuetă-aplică cu reprezentarea unei divinități feminine (Ceres?) ― [Pl. 44, un bust reprezentându-l pe Dionyssos ― [Pl. 45 și alte piese cu reprezentarea thiassos-ului ― [Pl. 46-48/1 completează repertoriul tiparelor descoperite în atelierele ceramice locale. Realizarea vaselor cu decor în relief este dovedită și de un tipar fragmentar din care se mai păstrează un ornament decorativ în formă de frunză delimitat de un chenar dublu, triunghiular, cu ove în interior – o posibilă replică a unor motive larg răspândite pe sigillatele occidentale ― [Pl. 48/2. Remarcăm, pe de altă parte, absența tiparelor pentru statuetele din terracotta, deși pe parcursul investigațiilor arheologie la Ostrov-Ferma 4 au fost descoperite peste 500 de piese ceea ce plasează acest sit, din câte cunoaștem, pe primul loc în provincie.

b) instrumente pentru decorare. Utilizarea acestora pe scară largă este documentată prin numărul mare de vase decorate prin această metodă descoperite inclusiv în Moesia Inferior ― [Pl. 49-51/1a-f. Totodată, există numeroase exemplare în provinciile romane. Sigilla folosite pentru decorarea ceramicii sunt atestate și în Dacia, în particular la Micăsasa unde a fost evidențiat un repertoriu bogat de motive decorative, la Apulum/Alba Iulia, Napoca/Cluj-Napoca, Potaissa/Turda. Ștampile ceramice au fost descoperite și în atelierul de la Binyanei Ha’uma, unele cu ștampila Legio X Fretensis, deși nu a putut fi observată o relație directă între acestea și motivele decorative existente pe vasele produse.

Unul dintre cele mai interesante exemple de instrument folosit, probabil, pentru decorarea ceramicii provine de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 și constă într-un ac de păr cu capul mobil ― [Pl. 49/6. Piesa în sine este un banal ac de păr cu capul în formă de capsulă de mac și a fost tratat ca atare într-un articol care prezenta obiectele din os descoperite în această așezare. D. Elefterescu oferea, de altfel, o serie de analogii și încadra piesa în secolele II-III p.Chr., în timp ce primul autor care a publicat-o a propus o datare mai strânsă, în prima jumătate a secolului II p.Chr.. C. Mușețeanu a oferit o altă interpretare a acestei piese; astfel, datorită asemănării dintre capul crestat al acestui ac și unele motive decorative existente pe ceramică autorul a emis ipoteza că această piesă reprezintă un instrument pentru decorarea vaselor (poinçon). Mai mult, datorită faptului că piesa avea capul mobil, autorul amintit conchide că aceasta avea capul interschimbabil, motivul decorativ putând fi mai variat. În ciuda faptului că asocierea acestei piese cu poansoanele nu este indubitabilă, această ipoteză este atractivă în contextul producției locale a ceramicii la Ostrov.

Dintre ștampilele din lut cele mai numeroase exemplare descoperite în provincie provin din complexele producătoare de ceramică de la Pavlikeni și Butovo. Totuși, la Montana au fost descoperite o serie de poansoane din lut pentru realizarea decorului pe ceramica fină. Motivele decorative sunt variate, de la cele geometrice (spirale, meandre, cercuri, rozete, palmete) la motive vegetale (ciorchini de struguri, frunze) ― [Pl. 50/2. La Pavlikeni – Vărbovski livadi sunt cunoscute o serie de poansoane ceramice folosite pentru decorarea ceramicii. Motivele sunt variate, de la cele vegetale la planta pedis, rozete, geometrice (triunghiuri realizate din cercuri incizate, romburi, etc.) ― [Pl. 50/1. Tot în această categorie poate fi amintit și un poanson descoperit în același mormânt de la Bărboși ― [Pl. 49/1.

În categoria instrumentelor folosite la decorarea ceramicii poate fi introdus și baza unui castron din secolele II-III p.Chr. descoperit la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 care a fost tăiat pe lateral pentru a fi transformat într-o ustensilă folosită pentru realizarea unui decor asemănător celui realizat cu rotița ― [Fig. 9]. Fragmentul amintit a fost crestat pe lateral realizându-se astfel, o serie de dinți. Mai mult, parcă pentru a sublinia utilitatea acestui instrument improvizat, pe una dinte părți a fost incizat un nume, păstrat parțial – MA, poate chiar numele meșterului. Nu ar fi singurul exemplar marcat astfel, deoarece un tipar ceramic folosit la turnarea oglinzilor din bronz descoperit la Chersones prezenta o „semnătură” pe spatele său, probabil a meșterului care îl folosea. Analiza ustensilelor folosite în atelierele ceramice de la Sagalassos relevă faptul că o parte dintre acestea aveau înscrise numele artizanului ceea ce indică un fel de proprietate asupra unora dintre ele în condițiile în care mai mulți meșteri activau în aceeași încăpere.

Figura 9. Instrument pentru decorarea ceramicii de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4

Figure 9. Tool for decoration of pottery from Durostorum – Ostrov-Ferma 4

[©D. ELEFTERESCU]

Același rol îl avea și un instrument lamelar din os descoperit la Pavlikeni având lungimea de 13,5 cm și o formă trapezoidală cu părțile lungi active crestate pe mai mult de jumătate din lungime (baza lungă) și pe un sfert (baza scurtă) ― [Pl. 49/3]. Restul din părțile active nu sunt crestate – doar bine lustruite astfel încât, acest instrument putea fi folosit atât la realizarea decorului, cât și la finisarea pereților și a altor părți ale vaselor. Instrumentele realizate din os erau destul de răspândite având în vedere posibilitatea de prelucrare rapidă și înlocuirea acestora fără costuri. Capetele oaselor lungi de la păsări, precum barza, puteau fi decupate în diferite unghiuri servind la decorarea vaselor. Alte instrumente erau mai specializate, precum unul care amintește o spatulă pentru care s-a considerat că a fost folosită la realizarea decorului prezent pe buza afumătorilor.

Vasele decorate în tehnica barbotinei („en barbotine”) erau decorate prin intermediul unui recipient umplut cu pastă care era aplicată pe suprafața lisă. O componentă a acestui sistem constând, probabil, dintr-un mic sac și un tub cu diametrul mic prin intermediul căreia era aplicat lutul lichid a fost descoperit într-un atelier de la Pavlikeni. Acesta este partea terminală a acestui sistem – tubul prin care era aplicat lutul lichid pe pereții vasului și este realizat dintr-un aliaj de cupru; un capăt este rulat pentru a fixa sacul cu argilă lichidă iar celălalt are pereții interiori de formă pentagonală pentru a realiza uniform motivele decorative ― [Pl. 51/1a].

c) ustensile pentru finisare. Spatule, răzuitoare, pietre și fragmente de oase de animale folosite pentru finisaj apar în număr mare în inventarul atelierelor ceramice cercetate în provinciile romane. Tăierile fine, îndepărtarea surplusului de materiale și definirea formei finale implica folosirea unor spatule, cuțite sau lamele din metal sau os. Despre raritatea acestora comparativ cu restul descoperirilor din complexele productive romane amintește și W.F. Grimes care nota existența la Holt a unui număr mic de asemenea instrumente reduse la o serie de pietre de râu cu suprafețele lustruite două fragmente de os.

Alte ustensile destinate finisării și decorării au fost realizate din fragmente ceramice, inclusiv panse de amfore care au fost descoperite în contexte elenistice și romane. S. Handberg a prezentat un bogat inventar constând în asemenea unelte improvizate din diferite părți ale unor amfore de transport din perioada greacă clasică și elenistică descoperite în hinterlandul așezării fortificate de la Panskoye în nord-vestul Peninsulei Crimeea. Fragmentele de picior și pansele de amfore au fost folosite, în principal, pentru lustruirea ceramicii.

O rară dovadă a unei unui instrument folosit la finisarea bazelor vaselor provine din atelierele de la Pavlikeni – Vărbovski livadi și are lungimea de 11,5 cm. Forma sa sugerează faptul că a fost folosit la delimitarea formei finale a bazelor unor vase și, posibil, pentru realizarea unui decor cu incizii circulare ― [Pl. 51/1f].

Tot aici ar trebui adăugate sforile folosite la îndepărtarea finală a vaselor de pe discul de lemn care era dispus pe roata olarului. Unele vase descoperite la Binyanei Ha’uma mai păstrează, încă, urmele spiralate ale acestei operațiuni. Acestea sunt, de altfel, întâlnite pe scară largă în provinciile romane.

4.3. Separatoare / Suporți pentru vasele din cuptor

Separatoarele de diferite forme au fost folosite pentru asigurarea arderii fără pierderi a vaselor ceramice dar și pentru maximizarea spațiului existent în cuptor, astfel încât fiecare șarjă să producă un număr cât mai mare de vase. Sunt cunoscute o serie de variante morfologice – unele de formă circulară, cu talie medie, altele cu trei proeminențe („patte de coq”) sau având trei picioare (tripozi) cu o bază circulară. Alte forme mai simple având o formă semi-eliptică cu baza în unghi drept pentru a forma o buză au fost atestate în Agora Atenei, în nivelurile romane și bizantine.

Astfel de instrumentar folosit în cadrul procesului de producție al ceramicii a fost descoperit în numeroase contexte din provinciile romane. Forma diferită a acestor separatoare a fost asociată cu diverse tipuri ceramice. Astfel, descoperirea celor două tipuri într-un complex de la Pompei abandonat la mijlocul secolului I p.Chr. a fost interpretată diferit: separatoarele circulare au fost asociate cu formele închise (ollae) în timp ce separatoarele cu trei proeminențe („patte de coq” sau „three-legged stilts”) au fost asociate formelor deschise. Este remarcabilă persistența acestei forme care a fost folosită din perioada clasică până în epoca modernă în diferite spații geografice, inclusiv China antică. Cercetările din Agora Atenei au condus la descoperirea unor asemenea forme modelate cu mâna și datate în perioada Bizantină și post-Bizantină. În ceea ce privește tripozii de perioadă romană, unele exemplare bine păstrate au fost descoperite într-un atelier din Apulum/Alba Iulia. Alți suporți sunt cunoscuți în Grecia, în perioadele clasică și elenistică, forma fiind păstrată și în perioada romană. Aceștia au formă circulară fiind simple discuri; o variantă mai simplă a acestora o reprezintă separatoarele realizate sub forma unor pastile circulare din lut care aveau rolul de a împiedica vasele să adere unul la celălalt și de a permite circulația aerului cald între acestea.

5. Tipologia produselor de origine locală

A. AMFORELE

1. Metode folosite pentru stabilirea originii amforelor

Dovezile concrete folosite pentru stabilirea originii amforelor dintr-un sit sau regiune o reprezintă cuptoarele coroborate cu studiul atent al ștampilelor și înregistrarea cu acuratețe a informațiilor arheologice privind contextele în care au apărut, împreună cu detalii legate de caracteristicile pastei. Ideea a fost expusă de D.P.S. Peacock & D.F. Williams în studiul dedicat amforelor și rolul acestora în economia antică.

Sursele epigrafice folosite pentru stabilirea locului de producție al amforelor au fost discutate în numeroase cazuri pentru ca, în final, să nu existe un acord sau, mai bine spus, o situație care să poată fi extrapolată la nivelul Imperiului. De fapt, disputele referitoare la faptul dacă inscripțiile de pe amfore – dippinti, graffiti sau tituli picti – sunt dovezi ale producătorului de amfore sau al producătorului conținutului (dacă nu cumva sunt aceeași) pot fi curmate prin faptul că că există suficiente dovezi care demonstrează faptul că nu există o regulă precisă, iar situația diferă de la caz la caz, de la o regiune la alta. Există, desigur, cazuri în care dippinti indică zonele de producție: Arva, Leptis Minor, Hadrumentum. Alți proprietari sunt atestați pe baza izvoarelor literare și arheologice sau pe baza ambelor surse, precum L. Sestius din hinterlandul orașului Cosa. Regna vini a familiei Sestia din ager Cosanus este ceea ce Elizabeth Lyding Will numește „Empire of wine and pottery”, o forță economică fecundă care, pe parcursul a circa două secole (jumătatea secolului III a.Chr – mijlocul secolului I a.Chr.), va continua să exporte vin și să fabrice „ambalajele” destinate acestuia în atelierele care erau situate probabil la Cosa sau în zona orașului. Dacă aspectele privind acțiunile economice ale Sestilor cu D. Ahenobarbus mai pot fi discutate, nu este mai puțin importantă urmărirea evoluției atelierelor Sestilor care, alături de activitatea principală – aceea de producție a amforelor – produceau și opaițe și, probabil, alte forme ceramice.

În contextul discuției anterioare remarcăm faptul că singurul catalog cu dippinti din zona pontică a fost realizat pentru Tanais, deși regăsim o serie de informații utile în lucrarea lui P. Dyczek pentru numeroase tipuri de amfore regionale.

Analizele de pastă. Pentru zona pontică, analizele de pastă continuă să rămână un deziderat datorită costurilor ridicate și lipsei unei strategii unitare, care să urmărească obținerea de eșantioane la scară mare și corelarea acestora cu rezultatele din restul provinciilor romane. Analize de pastă pentru amforele descoperite în provincie au fost realizate de P. Dyczeck și incluse în lucrarea sa despre tipologia amforelor în Moesia. În afară de aceste analize și o serie de eșantioane pentru amforele descoperite la Novae, mai putem aminti analizele efectuate pentru atelierele ceramice de la Telița.

2. Atelierele de producție a amforelor

Problema atelierelor în lumea romană este extrem de dificil de rezolvat; s-a dezvoltat lent, pe măsura noilor descoperiri arheologice care au adus noi dovezi privind zonele, tehnicile de producție și ariile de difuziune ale produselor. Atelierele de producție a amforelor sunt chiar mai puțin cunoscute decât cele pentru alte tipuri de materiale. La nivelul anului 1986 erau repertoriate mai multe ateliere în particular în Italia și Spania. Pentru zona Franței erau doar amintite atelierele identificate de Fanette Laubenheimer, iar aria pontică era total neglijată. Aceste carențe au fost remediate de către autoarea menționată care a analizat tipologia și producția amforelor în Gallia în cadrul unor lucrări sau colocvii dedicate atelierelor și centrelor de producție. Bazele studierii producției amforelor italice au fost puse în anul 1972 în cadrul unui colocviu dedicat amforelor din regiune. Trebuie semnalate, de asemenea, lucrările care au vizat producția amforelor în diferite regiuni ale Imperiului, precum Tunisia și numeroasele cuptoare reperate pe coasta microasiatică unde prospecțiunile întreprinse de J.Y. Empereur și M. Picon au condus la inventarierea a circa 200 de cuptoare, majoritatea din păcate necercetate.

Începutul cercetărilor sistematice asupra amforelor din zona nord-pontică își au baza în lucrarea lui I.B. Zeest care stabilește pentru majoritatea celor 105 tipuri din clasificarea sa, zonele de producție pe baza atelierelor dar, mai ales, pe baza descoperirilor arheologice și concentrației de material de un anumit tip într-o regiune și pe baza analizelor de pastă. Descoperirile ulterioare infirmă unele dintre atribuirile regionale ale acestuia, prin stabilirea locurilor de producție în zonele egeene sau sud-pontice. Amforele atribuite de I.B. Zeest atelierelor din Phanagoria și Pantikapaeum au totuși o bază reală, alături de concentrări de material fiind descoperite și instalații de producție ale acestora, însă pentru perioada târzie. Astfel, pentru Panticapaeum/Kertch există mențiunea unei zone de ateliere ceramice în care a fost descoperit un cuptor pentru producția amforelor din perioada „protobizantină”, fără a fi menționate tipul (sau tipurile) de amfore produse; cuptoarele târzii de aici încep producția în secolele III-IV p.Chr..

Situația este diferită la Olbia, unde instalațiile de producere a ceramicii sunt mai bine atestate datorită celor nouă cuptoare descoperite în zonă. Deși numărul cuptoarelor olbiene este mare, raportat la media descoperirilor din celelalte orașe pontice, doar pentru un singur cuptor există dovezi ale producției amforelor. Acesta a fost descoperit în „orașul de jos”, așezarea civilă a Olbiei, și aparținea unui atelier care deținea o baterie de trei cuptoare – două circulare cu un singur pilon de susținere și unul dreptunghiular cu doi piloni de susținere. În camera de combustie a cuptorului dreptunghiular și în jurul acestuia a fost descoperită o mare cantitate de olane, alături de care au apărut și o serie de amfore fragmentare și suporți pentru sprijinirea acestora. Valentina Krapivina datează cuptorul în secolul I-III p.Chr. pentru a reduce, cu destulă probabilitate această perioadă, la intervalul dintre sfârșitul secolului II – prima jumătate a secolului III p.Chr..

În teritoriul orașului Sinope, deja considerat cel mai important producător de amfore din bazinul pontic, au fost descoperite mai multe cuptoare pentru producția amforelor la Çiftlik Köy, unde au fost identificate resturile unor cuptoare care produceau amfore și materiale de construcții. Un alt atelier a fost cercetat la Yali Plaj, structură productivă care pare a avea o evoluție îndelungată, din epoca greacă clasică până în epoca romană, atât pentru producția amforelor cât și a ceramicii de uz comun, pentru dolia și cărămizi. Demirci este un alt punct important pe harta zonelor de producție pontice. Situat la 14 km sud de Sinope, aici au funcționat patru cuptoare care fabricau mai ales amfore de tip „carotte”, datate cu monedă de la Teodosius II. Atelierele reperate în teren – cel puțin două – produceau, în afară de amfore, ceramică comună și dolia. La Alapli, în teritoriul orașului Heracleea Pontica/Ěregli au fost descoperite resturile unui atelier, constând într-un depozit de amfore de tip Zeest 64 și derivate mai târzii. Cuptoarele propriu-zise nu au fost identificate și nu cunoaștem forma acestora dar publicarea materialului de la Alapli a constituit un punct important în evoluția cunoștințelor privind atribuirea tipului de amforă „lebădă” zonei pontice și teritoriului orașului Heracleea, în particular.

a) Atelierele vest-pontice (moesice)

Pentru Moesia Inferior există puține situri în care sunt atestate ateliere de producție a amforelor. În general, pentru zona moesică, atribuirile regionale au fost făcute pe baza analizelor morfologice, a concentrărilor de material și analogiilor cu alte zone. Analizând descoperirile, constatăm o preponderență a tipurilor romano-bizantine, iar această afirmație are la baza producția în această perioadă a unui tip de amfore sigur local – amforele globulare cu fundul plat sau „de masă” – care, în secolul IV p.Chr., înlocuiesc unul dintre cele mai importante recipiente de producție moesică – ulciorul amforoidal. Centrele moesice, au fost discutate și în alte lucrări; o listă numai a celor romane timpurii este inutilă, fără prezentarea atelierelor din perioada cronologică următoare, datorită numărului extrem de redus de centre care au funcționat în prima perioadă și a faptului că majoritatea atelierelor timpurii continuă producția și în epoca romană târzie.

Marcianopolis/Devnija, oblast Varna

Cuptoarele descoperite aici au produs o gamă largă de ceramică și au avut, spre deosebire de alte centre moesice, o evoluție îndelungată, din secolul II până în secolul V p.Chr.. Un cuptor cercetat în anul 1975, la 120 m de oraș (în actuala localitate Devnija) a produs, printre alte tipuri ceramice, și amfore. Producția cuptorului este atribuită intervalului Constantius II – Arcadius. Amforele produse la Marcianopolis corespund tipului de amfore „de masă” din teritoriul nicopolitan, iar unele pot fi datate și mai devreme.

Un al doilea tip este similar amforelor de la Telița, cu care împarte, printre alte caracteristici tipologice, inclusiv torțile torsionate. Așadar, se pot distinge două perioade de funcționare ale cuptorului sau, mai bine spus ale atelierului, deoarece autorii atribuie cuptorul unui atelier meșteșugăresc al orașului, aflat nu departe de zidurile acestuia, unde a funcționat probabil, și officina unuia dintre puținii producători de opaițe moesici, atestat prin „semnătura” de pe produsele sale – AΓAΘΟΠΟΔΟΣ.

Teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum – Pavlikeni, Butovo, Hotnitsa

Cercetările din atelierele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum au permis definirea unui tip de amforă globulară, cu fundul plat, una sau două torți produse în intervalul dintre secolul II – IV p.Chr ― [Pl. 52]. Dacă tipurile Sultov 1-3 pot fi considerate ca aparținând unor amfore, tipul Sultov 4 este caracteristic mai curând, ulcioarelor. Amforele „de masă” nicopolitane au corpul rotund, conic spre baza plată și îngroșată, torțile ușor aplatizate, gâtul cilindric, buza îngroșată și evazată, lucru caracteristic amforelor de masă. Pasta este fină, acoperită în partea inferioară au superioară de o angobă compactă, pereții subțiri și bine arși. Înălțimea maximă este 58 cm. Producția masivă a acestui tip de amforă cu fundul plat, bine adaptat transportului terestru, a plecat de la necesitatea valorificării vinului local pe piața moesică. Nu este exclus ca unul din factorii importanți care au influențat producția acestora să fi fost necesitatea acoperirii rațiilor militare care erau, în majoritate, suplinite de producătorii locali. Astfel poate fi explicată și pondere importantă (67%) a amforelor de origine locală în cadrul materialului de acest tip descoperit la Novae/Svishtov.

Tipul Sultov 1 este răspândit la Nicopolis, Novae și în inventarele funerare din necropolele sudice ale Moesiei. A fost produs la Butovo, Hotnitsa și Pavlikeni, mai ales din a doua jumătate a secolului II p.Chr., prototipul fiind vasele din metal.

Tipul Sultov 2 cunoaște o difuziune locală și regională fiind atestate la Hotnitsa, Kalvaka (Butovo), Novae/Svishtov, Abritus/Razgrad, Koriten (Tolbuhin), Aleksandrovo, Măgliž (Kazanlăk), Sliven, Obručiste (Stara Zagora). Centrul de producție este Pavlikeni unde tipul apare în prima jumătate a secolului II p.Chr..

Tipul Sultov 2a este răspândit pe aceeași arie cu cea a tipului precedent, din care se pare că derivă. Este o formă mai târzie, de la începutul secolului III p.Chr., când începe să fie produsă în atelierele de la Butovo.

Tipul Sultov 3 sau așa-numita „amforă de Pavlikeni” este atestat în context funerar la Kalvaka (Butovo), iar B. Sultov consideră că reprezintă produsul atelierelor de la Pavlikeni și îl datează în secolul II p.Chr.

Tipul Sultov 4a-b, cu cele două variante ale sale, este atestat la Butovo, în teritoriul Nicopolisului și al orașului Novae/Svishtov, la Prisovo, și în nordul Dunării fiind datat între ultimele decenii ale secolului III p.Chr. și secolul IV p.Chr.

Tipul Sultov tip 4 similis, este o variantă neilustrată, din păcate, a tipului Sultov 4a-b atestată în context funerar, la Samovodene și Hotnitsa, iar centrul de producție trebuie căutat în teritoriul orașului Nicoplis ad Istrum/Nikjup; este datat la sfârșitul secolului III p.Chr. și în secolul IV p.Chr.

Pentru tipul Sultov 4a-b și Sultov 4 similis am oscilat dacă pot fi încadrate în categoria amforelor sau în cea a ulcioarelor. Forma generală, cu două torți, dar și marea varietate morfologică a amforelor așa numite „de masă” lasă liberă orice concluzie. Diverse centre având la bază tradițiile locale și adaptările după produsele de import, au creat sau (re)adaptat, în funcție de necesitățile locale – în care cererea a jucat cu siguranță un rol important – o mare varietate de forme ceramice, inclusiv amfore. Pentru varianta Sultov 4a-b și similis căruia i-am dat acest nume pe baza considerațiilor lui B. Sultov, credem că originea ar putea fi mai curând, în teritoriul orașului Novae/Svishtov sau chiar în atelierele din proximitatea acestui centru. Recent, au fost analizate o serie variată de ulcioare sferice și unguentaria din secolele II-III p.Chr. care ar fi putut constitui prototipurile pentru amforele Sultov 4.

Durostorum – Ostrov-Ferma 4

Atelierele din proximitatea sediului Legio XI Claudia au produs ulcioare amforoidale într-o cantitate impresionantă. Totuși, producția amforelor este nesigură, deși nu este exclusă fabricarea amforelor fracționare cu baza plată (amfore de masă).

Tot în contextul producției locale a amforelor de masă merită amintit centrul nord-dobrogean de la Telița – Valea Morilor situat în teritoriul orașului Noviodunum/Isaccea. Cele patru cuptoare descoperite sunt de formă circulară și au produs materiale de construcții, ceramică de bucătărie, vasa escaria, ulcioare, cănițe și opaițe. Cuptorul numărul 2, cercetat în 1985, este singurul care, în secolul IV p.Chr., produce două tipuri de amfore – două de transport și trei „de masă”, toate formele atribuite transportului vinului.

*

* *

Din categoria amforelor de transport de perioadă romană timpurie amintim tipurile Zeest 84-85, cu o răspândire masivă în zona Dunării de Jos. Pentru o producție moesică a acestor amfore s-a pronunțat și D. Paraschiv care, analizând pasta unor recipiente descoperite la Telița, le consideră locale și le datează în secolele II-III p.Chr.. Dintr-o variantă apropiată tipului Zeest 75 din secolele II-III a.Chr. este un fragment de mâner descoperit la Noviodunum/Isaccea, în nivelurile romano-bizantine purtând ștampila ΘEOΓΝHTOY / IΣTPIH (producătorul? Theognetos …din Istros ?).

Analizând descoperirile din provincie trebuie remarcată raritatea centrelor cărora li se poate atribui cu certitudine o producție a materialului amforic. Pentru perioada romano-bizantină, majoritatea tipurilor considerate locale au fost delimitate pe baza analogiilor de pastă și a concentrării amforelor de un anumit tip într-o regiune anume. Astfel, la Odessos/Varna, A. Minčev atribuia atelierelor locale trei tipuri de amfore, dintre care unul foarte important în economia lucrării de față, deoarece este datat în secolele III-IV p.Chr.

B. CERAMICA DE MASĂ

Important vector al relațiilor comerciale dar și un element complementar extrem de util în datarea contextelor arheologice, ceramica fină a beneficiat de o atenție deosebită. Numeroase monografii au fost dedicate centrelor de producție a ceramicii de tip terra sigillata (TS), sud-, central- și est-gallică, italică și pannonică, ceramicii cu pereții fini, glazurate sau decorată cu „ștampile” sau în tehnica barbotinei. Trebuie să insistăm asupra faptului că nu există o tratare coerentă și completă a tuturor acestor tipuri la nivelul provinciei Moesia Inferior. Majoritatea datelor se „pierd” în cadrul unor monografii de sit sau sunt sumar menționate în diferite articole. Analiza tuturor acestor forme este dificil de întreprins datorită materialului numeros și variat. Ne vom referi în continuare la o serie de tipuri ordonate din punct de vedere al frecvenței descoperirilor și importanței lor în cadrul producției locale: ceramica de tip terra sigillata, ceramica cu barbotină, ceramica ștampilată și glazurată și, în sfârșit, ceramica cu pereții fini.

1. Terra sigillata locală

În primul studiu de sinteză dedicat ceramicii de tip TS descoperită la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 ― [Pl. 53], C. Mușețeanu și D. Elefterescu atrăgeau atenția asupra rarelor încercări de abordare a subiectului în spațiul provinciei. Apariția monografiei Alexandrei Dimitreva-Milčeva a condus la cunoașterea locului de proveniență, ariei de distribuție și contextelor descoperirilor de tip TS, dar și a „ceramicii cu pereții fini”, în zona de sud a provinciei. Cercetările anterioare de la Troesmis/Turcoaia, din villae-le din zona Niculițelului și, mai nou, de la Noviodunum/Isaccea, au contribuit la imaginea de ansamblu asupra acestei varietăți ceramice. În paralel cu urmărirea importurilor și stabilirea ariilor de proveniență s-au făcut pași importanți în delimitarea producției în zona pontică.

Odată cu publicarea descoperirilor din atelierele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup și a celor de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 a devenit evidentă importanța acestor forme considerate mult timp exclusive importuri; pentru aria nord-vest-pontică multe decenii, studiile Tatianei Knipovitch au fost principalele sinteze pentru producția de sigillata pontică. În ultimul tip și în această zonă s-au făcut pași importanți în ceea ce privește producția diferitelor centre și ameliorarea cronologiei stabilită de cercetătoare rusă.

Atelierele locale de la Pavlikeni și Butovo au început, în prima parte a secolului II p.Chr., producția ceramicii de lux prin imitarea formelor TS de import, descoperită cu prevalență în nivelurile timpurii ale orașelor de pe limes. Cronologia a fost stabilită larg, între secolele II-IV p.Chr., deși momentul de vârf al producției se înregistrează în prima parte a secolului III p.Chr.. Pentru ambele centre, la fel ca în cazul atelierelor de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, platourile aparținând tipului Drag. 39 sunt principalele produse de import, imitate local. Aria de răspândire a ceramicii TS moesică este regională. Forme specifice sunt difuzate până în Thracia, în timp ce atelierele din Dacia sudică sunt influențate de centrele nicopolitane. Menționăm importantele cantități de TS moesică descoperite în zona nord-pontică, la Chersonesos, Kadўkovka, Olbia, fapt lesne de explicat atât prin existența unor intense legături comerciale, dar și datorită trupelor staționate în regiune. De altfel, studiul lui D. Zhuravlev a contribuit la o mai bună cunoaștere a ariei de difuziune a produselor moesice.

Repertoriul decorativ al atelierelor nicopolitane este vast și cuprinde peste 100 de motive cu analogii apropiate în zona Daciei. Mai puțin sigure sunt centrele de producție de la Capidava, Novae/Svisthov, Montana, Sexaginta Prista/Ruse, Ulpia Oescus/Gigen, unde au fost descoperite doar tipare. Un tipar de la Sexaginta Prista/Ruse imită forma Drag. 39, la fel ca un altul complet descoperit la Lukovit, pe Zlatna Panega, obștina Lukovit, oblast Loveč. La Butovo și Pavlikeni sunt menționate 13 tipare pentru ceramica TS aparținând tipului Drag. 39. Descoperirile de tipare, instrumente pentru decorat și caracteristicile pastei locale, cu mult caolin, sunt câteva dintre dovezile care demonstrează producția locală la Durostorum – Ostrov-Ferma 4. Influențele asupra acestui centru converg din mai multe zone; pe lângă produsele cu decorație specifică centrelor din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup poate fi sesizată influența atelierelor Olbiei și a celor sud-dacice. Argila caracteristică cuprinde două mari grupe: una alburie și cărămizie, fină, cu firnis maro, adaptată specificului materialelor locale; forma generală și decorația denotă influența directă a centrelor occidentale asupra atelierelor danubiene, cel puțin în faza incipientă, dar și importantul flux al comerțului cu tipare. Un platou Drag. 39, o cupă tip 33, o farfurie Drag. 36 și un bol de tip Drag. 37, descoperite în ultimul timp la Noviodunum/Isaccea, sunt considerate produse locale deși în acest centru nu sunt semnalări de cuptoare, tipare sau instrumente pentru decorarea ceramicii cu excepția unor patrițe și tipare pentru producția opaițelor. Pe de altă parte, un fragment din partea superioară a unui tipar denotă o producție locală a unor imitații de Drag. 37 la Chersonesos, poate pentru militarii din vexillatio Chersonessitana.

2. Ceramica decorată cu barbotină

Frecventă în siturile provinciei, ceramica „en barbotine” constituie unul dintre cele mai spectaculoase tipuri din punct de vedere al formei și decorației. De origine elenistică, răspândită ulterior în lumea romană, tehnica barbotinei constă în ornamente reliefate, realizate din lut fin aplicat pe suprafața încă udă a vasului cu ajutorul unor instrumente speciale. Există o diversitate considerabilă de vase pe care a fost aplicată această tehnică, inclusiv pe ceramică cu pereții fini; barbotina este prezentă pe cupe de forme diverse, boluri, platouri, cănițe, pahare și castroane.

În atelierele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup este bine reprezentată ― [Pl. 54], în timp ce, în partea nord estică a Moesiei Inferior a constituit mult timp o necunoscută. Un studiu semnat de O. Bounegru aduce în atenția noastră descoperirile mai vechi sau mai noi de la Callatis/Mangalia, Neptun, Tomis/Constanța, Histria/Istria, Enisala, Niculițel, Dinogetia/Garvăn, Bărboși, Troesmis/Turcoaia, Carsium/Hârșova . În ultima perioadă au fost publicate noi vase de la Beroe/Piatra Frecăței și Arrubium/Măcin, alături de o serie de piese inedite de la Aegyssus/Tulcea și Sabangia. „Importuri” nicopolitane în aria nordică a provinciei sunt semnalate în necropola tomitană, la Carsium/Hârșova, Beroe/Piatra Frecăței și Arrubium/Măcin, deși nu poate fi exclusă ipoteza unor importuri din arii mai îndepărtate, precum Baetica sau Gallia sudică.

Pentru restul descoperirilor nu avem date certe deși, în ceea ce privește răspândirea tipului pe litoralul vest-pontic, poate fi susținută influența atelierelor microasiatice. Dacă extrapolăm concluziile studiului menționat, putem afirma, cu rezervele de rigoare, existența a trei mari grupuri de ceramică barbotinată în Moesia inferior: pe litoral se face simțit aportul atelierelor microasiatice; în restul provinciei predomină produsele locale și importurile din provinciile occidentale. Pe limesul danubian nordic poate fi observată mai bine această situație, datorită produselor nicopolitane ajunse aici pe urmând comerțul intra-provincial pe Dunăre; aceleași produse ajung și la Novae/Svishtov și în nordul Thraciei.

Deși descoperirile ulterioare vor conduce cu siguranță la delimitarea unor noi puncte, în prezent avem atestate trei centre producătoare sigure: Durostorum – Ostrov-Ferma 4, Pavlikeni și Butovo. Dacă în primul centru producția este limitată cantitativ și stilistic, în ultimele două repertoriul motivelor și cantitățile de ceramică produse sunt masive. Motivele decorative din centrele nicopolitane se limitează la forme vegetale – frunze de iederă, conuri de pin și alte elemente stilizate, produse între a doua jumătate a secolului II și secolul III p.Chr.. Grupa ceramicii barbotinate descoperită la Carsium/Hârșova, în așezarea civilă și așezarea getică de epocă romană „La Moară”, are caracteristici deosebite atât față de cea produsă la Pavlikeni și Butovo, cât și de aceea a atelierelor de la Ostrov-Ferma 4. Altfel spus, influențată de produsele similare nicopolitane care ajung pe Dunăre, ceramica barbotinată de la Carsium reprezintă, se pare, produsul atelierelor locale.

3. Ceramica ștampilată

În această categorie sunt incluse forme diverse, având în comun decorația prin ștampilare in solea, planta pedis, motive geometrice, vegetale, toate mai mult sau mai puțin stilizate ― [Pl. 55]. Tipurile in solea și planta pedis sunt de origine microasiatică și reprezentau inițial mărci de olar; procedeul s-a extins ulterior în lumea romană. Ștampilarea ca tehnică de ornamentație a vaselor are origini atât în cadrul ceramicii autohtone danubiene de perioadă Latène, cât și în universul civilizației celtice. La Durostorum – Ostrov-Ferma 4 descoperirile sunt rare, tehnica fiind folosită ocazional ca motiv decorativ. Comună centrelor de la Pavlikeni, Butovo și Hotnitsa, ștampilarea este folosită ca tehnică adițională în ornamentarea vaselor. Important de menționat sunt poansoanele din lut descoperite aici, dar și la Montana. Alte tehnici folosite de olarii nicopolitani constau în decorul cu rotița dințată, întâlnit în toată zona nord-pontică și inciziile cu diferite obiecte. Folosire decorației realizată cu „coghwheel” este un element complementar și în cazul decorației „à estampille”.

4. Ceramica glazurată

Prezentă în marile ateliere de la Micăsasa și Ampelum, în Dacia, ceramica cu glazură (plombiferă) este rar întâlnită în Moesia Inferior în perioada romană timpurie. Cele câteva piese amintite în monografia dedicată atelierelor de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 ― [Pl. 56] susțin afirmația noastră. Nu se cunosc multe informații privind vasele cu glazură în centrele nicopolitane și nici în cazul descoperirilor de la Ostrov-Ferma 4 nu dispunem de multe dovezi în ceea ce privește producția locală. Una dintre cele două grupe delimitate aici ar putea susține identificarea unor forme locale, dar cu titlu de ipoteză.

5. Ceramica cu pereții fini

Apărută ca reacție la vasele din sticlă, pentru a le concura pe acestea din urmă, ceramica cu pereții fini cuprinde, în general, formele pentru servitul lichidelor: cupe, pahare și boluri. Aplicarea diferitelor tehnici decorative a condus la o analiză atentă a sistemului de ornamentație și mai puțin la asimilarea fenomenului răspândirii recipientelor de acest tip. În Moesia Inferior, pe sectorul sudic al provinciei, au fost delimitate 12 grupe de ceramică cu pereții fini, importuri din nordul Italiei și din Pannonia. Majoritatea descoperirilor se concentrează în nivelurile romane timpurii de la Ulpia Oescus/Gigen și Novae/Svishtov, fără să lipsească fragmente la Transmarisca/Tutrakan, Augustae/Harlec sau spre vest, de-a lungul limes-ului danubian, la Ratiaria/Archar și Bononia/Vidin în Moesia Superior. În atelierele nicopolitane există varii forme de vase care pot fi incluse în categoria „thin-wall wares” iar produse ale unor officinae locale sunt menționate la Bononia/Vidin și Novae/Svishtov.

C. VASE CU DESTINAȚIE SPECIALĂ

În această categorie specială de forme ceramice am introdus patru tipuri, atestate atât Moesia Inferior, cât și în restul provinciilor romane, desigur, cu o serie de particularități locale – thuribula, paterele, vase cu figuri în relief și vasele cu figuri umane – „Face-Pots Wares”. Scopul acestor vase nu este întrutotul sigur; spectrul interpretărilor este larg și de aceea credem că ar fi părea redundant și dificil să prezentăm toate ipotezele emise până în prezent în literatura de specialitate. Majoritatea aspectelor privind funcționalitatea, diferențele morfologice și cronologice ale exemplarelor moesice au fost discutate de B. Sultov, C. Mușețeanu și D. Elefterescu (vide infra) odată cu publicarea materialelor de la Butovo, Hotnitsa, Pavlikeni și Durostorum – Ostrov-Ferma 4. Pentru Dacia, lucrarea de bază rămâne sinteza dedicată de Gh. Popilian ceramicii din Oltenia completată cu analiza riguroasă a Vioricăi Rusu-Bolindeț asupra ceramicii descoperite la Napoca.

1. Thuribula/turabulum/thymia(ma)terium

Interpretate de W. Hilgers drept afumători, această categorie de vase a beneficiat de o serie de nuanțări ulterioare apariției studiului autorului amintit. Forma este simplă și elegantă; sunt vase de înălțimi mici și medii, cu picior zvelt și bază inelară, cu corpul tronconic, ornamentat, la fel ca și buza, cu o decorație din linii tăiate în diagonală formând „casete” ― [Pl. 57]. Variante locale prezintă traforări geometrice ale pereților sau doar simple orificii, piciorul are diferite forme sau poate să lipsească fiind înlocuit de o bază inelară, ceva mai înaltă. Morfologia generală le apropie de forme primare, descoperite în diferite părți ale Europei în perioade mai vechi; în acest context putem aminti și „fructierele” dacice.

Un studiu privind funcționalitatea acestor vase dar și aria de răspândire a fost realizat de V. Mihailescu-Bîrliba care analizează descoperirile de la Dunărea de Jos în comparație cu exemplarele similare din alte provincii. O trecere în revistă a teoriilor privind funcționalitatea acestei forme ceramice demonstrează, în opinia noastră, variațiile locale care au impus diferite opinii asupra tipului de vas. Fără îndoială, un aspect important îl constituie și contextul descoperirilor care a influențat în mod direct atribuirea funcțională a vaselor. Astfel, au fost considerate pe rând „afumători” – vase de cult, cu uz funerar și ceremonial –, vase de uz cotidian, folosite pentru încălzitul și iluminatul locuințelor, dar și recipiente de uz comun – „fruit-dishes”. Contextele descoperirilor demonstrează versatilitatea și ampla răspândire a tipului; Au fost descoperite în contexte militare și civile, așezări rurale și edificii publice orășenești, villae dar și în context funerar. Din Dacia au fost publicate numeroase exemplare, în timp ce în Moesia Inferior, numărul așezărilor în care au fost descoperite thuribula este dificil de apreciat. Astfel de exemplare sunt cunoscute la Bărboși, Troesmis/Turcoaia, Niculițel, Argamum/Capul Dolojman, Jurilovca – sectorul „Extra Muros”, Durostorum – Ostrov-Ferma 4, Novae/Svishtov, Butovo, Hotnitsa și Nicopolis ad Istrum/Nikjup. În ultimul oraș menționat sunt înregistrate numeroase descoperiri, multe fără arsură secundară, lucru întâlnit și în alte centre. În aceste condiții, devine legitima întrebarea lui R. Falkner dacă aceste vase pot fi considerate clasice „afumători”. Una dintre explicațiile posibile este aceea că vasele în discuție aveau și alte întrebuințări, enumerate mai sus, sau sunt produse locale și urmau să fie distribuite.

Producția locală a vaselor în discuție este atestată în provincie. Thuribula din centrele de la Butovo și Hotnitsa au fost împărțite în două variante funcționale: de uz comun și de uz funerar. Primul grup cuprinde vase fără picior și cu baza interioară prevăzută cu o proeminență (umbo). Al doilea grup cuprinde două variante: thuribula cu baza plată și thuribula cu picior svelt și baza inelară înaltă. Insistăm asupra tipologiei lui B. Sultov deoarece este completă și poate fi aplicată tuturor exemplarelor descoperite în provincie. Ultimul tip din clasificarea făcută pentru centrele nicopolitane este și cel mai răspândit în provincie, majoritatea exemplarelor înscriindu-se acestuia.

Atelierele de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 constituie unul dintre centrele de producție, dovadă o serie de rebuturi descoperite în complexul 18 (G18), datat la jumătatea secolului II p.Chr. Datarea vaselor de tip thuribula a fost stabilită între secolele I-IV p.Chr. cu o maximă în perioada secolelor II-III p.Chr., interval în care sunt datate majoritatea exemplarelor moesice.

În perioada ulterioară, tipul dispare, aserțiunea lui R. Falkner conform căruia, la Nicopolis circulația acestuia s-ar prelungi până în secolul VI p.Chr. fiind discutabilă. Probabil, în acest caz avem de a face cu exemplare scoase din context sau descoperite în pământul „rulat”. O serie de thuribula târzii, dar de forme diferite, sunt cunoscute prin descoperirile de la Capidava, Tropaeum Traiani/Adamclisi și Enisala, pe niveluri datate în secolele V-VI p.Chr. Nu în ultimul rând, semnalăm un vas cu trei picioare-suport, descoperit la Hotnitsa care, în opinia lui B. Sultov, avea rol cultual.

2. Paterae

Vase folosite în ritualurile funerare, paterae sunt rare pe teritoriul provinciei. Similaritatea de formă între acestea și caserole constituie, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care primele au fost incluse în cadrul ceramicii comune, în studiile statistice dedicate ceramicii din unele situri. Acestea vase au corpul mai jos și mânerul terminat printr-un motiv ornamental zoomorf sau antropomorf. Doar două piese fragmentare sunt ilustrate pentru Pavlikeni și Butovo, iar la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 au fost descoperite câteva exemplare, inclusiv un tipar pentru mânere, toate datate în secolele II-III p.Chr..

3. Vase cu decor în relief

Pe baza decorului aplicat, vasele din această categorie sunt considerate vase de cult, folosite la diferite ceremonii, în context funerar sau liturgic. Simboluri precum Sileni, șerpii, vița de vie, ciorchini și rozete, toate atestate în atelierele locale de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, în centrele nicopolitane și, posibil, la Troesmis, confirmă funcționalitatea acestui tip de vas, datat în secolele II-III p.Chr. răspândite în majoritatea provinciilor romane. Gillian Braithwite remarca, totuși, concentrarea acestora în zonele militarizate de pe Rhin și limes-ul danubian ― [Pl. 58-59].

Vasele decorate cu șerpi au fost asociate cu cultul unor divinități diverse, precum Mithras, Sabazius, Aesculapius și Dionysus-Liber dar, așa cu sublinia autoare citată anterior, nu erau folosite exclusiv într-unul din aceste cazuri și, deși unele au fost descoperite în locuințe, acestea erau destinate ritualurilor care aveau loc în contextele domestice. Asemenea vase au fost produse cu siguranță la Pavlikeni, Butovo, Hotnitsa și la Durostorum – Ostrov-Ferma 4. Difuziunea acestora produse a fost largă, în particular aceea a atelierelor nicopolitane, dovadă fiind un vas fragmentar descoperit la Aegyssus/Tulcea ― [Fig. 10] decorat în tehnica atelierelor de Pavlikeni. Probabil tot unui atelier situat în teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup îi poate fi atribuit și vasul de cult descoperit la Tomis/Constanța decorat cu figuri în relief (motive vegetale – ciorchini de struguri, măști ale lui Dionysos – Liber și șerpi) dar și un vas fragmentar descoperit în castrul de la Bărboși (Galați) decorat, de asemenea, cu șerpi, ștampile circulare și medalioane cu motive vegetale (ciorchini de struguri). Asemenea vase rituale au fost produse și de atelierele legionare, întrucât Mithras și alte divinități precum Serapis erau extrem de populare printre militari. Cercetările în atelierele ceramice ale Legio X Fretensis situate la 2 kilometri de Ierusalim au demonstrat producția locală a acestor vase rituale.

Așadar, producția moesică ale a acestor vase de cult este sigură și demonstrează răspândirea sincretismului religios, motivele decorative diverse demonstrând folosirea lor în cultul mai multor divinități.

Figura 10. Vas decorat cu figuri în relief („Schlangengefäße”) descoperit la Aegyssus

Figure 10. Relief decorated ware (‘Schlangengefäße’) discovered at Aegyssus

[ICEM Tulcea, inedit/unpublished]

3.1. Vase cu figuri umane („Face-pots wares”)

Aceste vase aparțin unei serii răspândită pe spații vaste. Funcționalitatea pare a fi una ambivalentă: sunt considerate atât vase de cult cât și urne funerare dar au fost descoperite exemplare și în locuințe, în contexte militare dar și civile. În ultima grupă încadrăm o serie de vase descoperite la Troesmis/Turcoaia, Durostorum/Silistra – Ostrov-Ferma 4, Novae/Svishtov, Oescus/Gigen în Moesia Inferior, Bononia/Vidin și Ratiaria/Archar, în Moesia Superior ― [Pl. 59].

Sunt vase lucrate la roată, de formă bitronconică, cu „măștile” aplicate separat și lucrate într-un stil „naiv” și limitat. Caracteristicile generale sunt comune tuturor descoperirilor menționate; modelele ornamentale diferă dar, și în acest caz, putem vorbi de o variație tipologică redusă. Măștile de tip „primitiv” prezintă o figură umană cu nas ascuțit sau mai gros, cu ochi mari, deschiși sau închiși precum în cazul vasului de la Bajkal, în apropiere de Oescus/Gigen. Acesta este asemănător cu un exemplar de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, cu excepția unor mici diferențe în redarea sprâncenelor, bărbii și ochilor, care sunt deschiși în cazul ultimului vas menționat. Simboluri apotropaice gen phalli apar mai rar; este cazul a două vase fragmentare descoperite la Novae/Svishtov. Analogii apropiate descoperirilor moesice se regăsesc în Britannia și Germania, unde sunt datate în secolele I-IV p.Chr..

Analizând descoperirile moesice, putem remarca cu ușurință că aceste vase au fost descoperite în toate cazurile în așezările situate pe limes-ul danubian; astfel, se poate propune, ca titlu de ipoteză, originea lor în mediul militar datorită unor „prototipuri” aduse de trupele venite aici; ulterior, vasele au fost copiate în atelierele locale, aceasta fiind una dintre explicațiile identității de formă și decor între exemplarul de la Oescus/Gigen și cel de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, ultimul fiind atribuit atelierelor locale pe baza caracteristicilor pastei.

3.2. Vase antropomorfe („Head-pots wares”)

Vasele în formă de capete umane se disting de restul ceramicii romane prin ineditul reprezentărilor, măiestrie artistică și apariția lor în contexte diverse. Originea acestor vase a fost legată de dezvoltarea extraordinară pe care a cunoscut-o prelucrarea materialului vitric la începutul epocii romane imperiale; vasele din sticlă în forme de capete umane vor influența apariția unor variante realizate din lut, cu un cost limitat și o producție înfloritoare în primele trei secole p.Chr. în centrele din zona Levantului.

Din punct de vedere numeric acestea reprezintă o minoritate în cadrul ceramicii moesice și, în general, nord- și vest-pontice. Cu mai bine de un deceniu în urmă Gillian Braithwaite a realizat un repertoriu al acestora în Imperiul Roman, inclusiv zona Pontului Euxinus. Astfel de vase sunt cunoscute la Olbia/Parutino, Callatis/Mangalia, Aegyssus/Tulcea, ultimul fiind cu siguranță un produs al atelierelor ateniene de la Kerameikos de la sfârșitul secolului II – secolul III p.Chr.. Deși atelierele de la Butovo și Pavlikeni au realizat și vase cu figuri în relief nu dispunem de dovezi că a existat o producție a vaselor în formă de capete umane în Moesia Inferior.

4. Vase de toaletă (unguentaria)

În cazul provinciei Moesia Inferior există informații disparate asupra acestor recipiente folosite în cadrul toaletei, pentru păstrarea uleiurilor și poate, a parfumurilor. Forma generală este alungită, cu corpul ovoidal, mai bombat spre mijloc, cu picior înalt sau baza rotunjită; unele exemplare prezintă caneluri masive spre mijloc dar și un prag puternic reliefat la joncțiunea corpului cu piciorul. Sunt des întâlnite în cadrul inventarului funerar în provinciile romane dar în Moesia Inferior sunt cunoscute numai prin descoperirile din așezarea civilă de la Troesmis/Turcoaia, la Novae/Svishtov și Butovo ― [Pl. 60].

La Troesmis/Turcoaia doar un singur tip din cele trei descoperite în timpul cercetărilor de salvare este considerat ca fiind import. Piesele troesmense au argila bej-cafenie, corpul fusiform, piriform sau alungit și sunt datate în secolele II-III p.Chr. Așa cum a arătat Virginia R. Anderson-Stojanović, originea lor este greacă dar au cunoscut o evoluție îndelungată și în perioada romană. Piesele moesice își găsesc analogii clare în unele exemplare de la Stobi datate I a.Chr. – I p.Chr.. Ultimul tip din provincie este o creație proprie a atelierelor de la Novae/Svishtov și curprinde un grup de vase cu caracteristici deosebite considerate ulcioare, iar unele exemplare unguentaria.

D. CERAMICA UZUALĂ

1. Vasa escaria

Această categorie funcțională ocupă primele locuri în ceea ce privește cuantumul producției atelierelor moesice. Deoarece mare parte poate fi încadrată în subcapitolul dedicat ceramicii fine, discutăm, pe scurt, principalele centre de producție, împreună cu numărul de tipuri și ariile de difuziune ale formelor caracteristice fiecărui atelier. Influențele în cadrul veselei moesice sunt diverse, atât din aria occidentală cât și din cea orientală; la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, Pavlikeni, Butovo, Hotnitsa, Pet Mogili, Novae/Svishtov este atestată producția locală.

1.1. Farfurii – catinus / platouri

Atelierele de la Durostorum – Ostov-Ferma 4 sunt reprezentate prin opt tipuri ― [Pl. 61] cu analogii apropiate în zona orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup și în cea nord-pontică. Câteva exemplare cu pastă bej-cărămizie sunt atribuite atelierelor orașului Troesmis/Turcoaia, nereperate în teren. La Novae/Svishtov influența atelierelor nicopolitane se face simțită în rândul celor 13 tipuri atestate aici, încadrate în categoria „Red Slip Ware”. Predomină exemplarele din officinae-le de la Pavlikeni și Butovo, dar sunt prezente și piese atribuite atelierelor locale (tipurile 1-3 și 5), multe dintre acestea imitații ale produselor de la Butovo (e.g. tipul 2).

În centrele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup producția celor nouă tipuri de farfurii atestate aici debutează în prima jumătate a secolului II p.Chr. Sunt vase cu pereții subțiri acoperiți cu firnis roșcat sau gălbui, din pastă de bună calitate și purtând diferite mărci: cercuri, planta pedis, motive florale și figurate. Tipurile 1-2, 5 și 8 sunt comune tuturor atelierelor nicopolitane și își au originea în ceramica micro-asiatică fiind răspândite în zona nord-pontică și în arealul Dunării Mijlocii. Butovo este cel mai bine reprezentat centru în ceea ce privește varietatea formelor; tipurile Sultov 3,6 (= Durostorum tip 6), Sultov 7 (= Durostorum tip 7), Sultov 9 (= Durostorum tip 8) sunt atribuite atelierelor cercetate aici. În ceea ce privește atelierele de la Pavlikeni, acestora le este caracteristic doar tipul Sultov 4 (= Durostorum tip 2), imitație a vaselor Drag. 36. Platourile cunosc o evoluție redusă formal; la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 sunt doar două tipuri datate în a doua jumătate a secolului II – începutul secolului următor. Situația nu este una singulară în provincie. La Noviodunum/Isaccea și în teritoriul orașului au fost descoperite o serie de fragmente care imită forma Drag. 36 care au fost atribuite unor ateliere locale deși, în stadiul actual al cercetărilor, nu există descoperiri de cuptoare folosite pentru arderea vaselor ceramice în perioada romană timpurie.

1.2. Boluri / castroane – acetabula / paropsis

Datorită formei asemănătoare am ales să discutăm ambele tipuri în aceeași secțiune. Diferența notabilă între cele două variante este dată, în afară de caracteristicile pastei și decor, de dimensiuni, reduse în cazul bolurilor. Înainte de analiza centrelor de producție și a formelor trebuie să menționăm perpetuarea unor forme de tradiție Latène până târziu, în epoca romană.

Aceste forme sunt, în general, lucrate din pastă compactă, cenușie, de dimensiuni mari, iar aria de răspândire este vastă, acoperind majoritatea siturilor moesice. O mare varietate se constată în cadrul atelierelor de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 unde sunt atestate 20 de variante de castroane și nouă variante de boluri. În centrele nicopolitane înregistrăm șapte tipuri grupate în categoria „bowls”. Comune celor două ateliere sunt tipurile Sultov 1 variant c (= Durostorum tip 4) produse la Butovo și mai rar la Pavlikeni, apoi răspândite masiv pe linia Dunării; Sultov 1 (= Durostorum tip 5); Sultov 3 (= Durostorum tip 7), inițial produs al atelierelor de la Pavlikeni; Sultov 2-3 („dishes”) (= Durostorum 15), produse, mai ales, la Butovo și Pavlikeni; Sultov 4 (= Durostorum tip 3) considerat imitație a formelor Çandarli 20, Olbia 32 și Mirmekion 13; Sultov 4 a (= Durostorum 18). Două tipuri de boluri sunt comune atât atelierelor de la Ostrov-Ferma 4, cât și celor nicopolitane: Sultov 2 (= Durostorum tip 2, preluat după atelierele nicopolitane) și Sultov “dish” 1 (= Durostorum tip 3), imitație după sigillatele pontice.

O serie de tipuri sunt „creații” locale, precum castronul de la Durostorum (tipul 11), imitație după piesele din metal. Pentru perioada care ne interesează există puține dovezi ale producției bolurilor și castroanelor în atelierele orașului Novae/Svishtov. Furnizorii principali ai orașului continuă să fie și în ceea ce privește formele în discuție, tot atelierele nicopolitane. În categoria produselor locale putem include tipul Klenina 1, un castron cu pereții puternic curbați și tipul Klenina 3 deși, acesta se apropie ca formă mai mult de farfurii.

2. Vasa po(ta)toria

Categorie importantă procentual în toate contextele arheologice, vesela pentru servitul lichidelor cuprinde forme variate în centrele producătoare ale provinciei, în particular la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 unde această categorie ocupă primul loc în cadrul vaselor rebutate ― [Pl. 62-63]. În această categorie includem ulcioarele, căni, cești și cupe dar și pahare, cu caracteristici de fabricație diverse. Dacă frecvența formelor atestă o anumită standardizare, impusă de circulația produselor pe arii largi, pasta acestor vase este specifică, de la caz la caz, fiecărei zone de producție. Includerea tuturor formelor în cadrul ceramicii de uz comun nu este complet corectă, deoarece există numeroase cazuri de căni și ulcioare descoperite în inventare funerare. Am ales această formulă deoarece analiza noastră se axează, în principal, pe zonele de producție și forme și mai puțin pe contextele descoperirilor sau considerații privind interpretările universului funerar roman.

2.1. Ulcioare – lagoena / oenochoe / urceolus

La Durostorum – Ostrov-Ferma 4, ulcioarele au fost înscrise atât grupei de ceramică grosieră, cât și ceramicii fine. Nu vom păstra această departajare inutilă în cadrul analizei noastre; de aceea, vom aminti principalele forme și variantele acestora. În general, tipurile sunt comune provinciei, cu numeroase analogii în Dacia și în zona Dunării Mijlocii; sunt atestate ulcioarele cu gât înalt și gura treflată – oenochoe –, pâlniformă, evazată sau dreaptă dar și ulcioare de tip amforoidal. Contextele descoperirilor au permis datarea pieselor în secolele II-III p.Chr.. Datorită concurenței produselor similare de la Pavlikeni, ulcioarele produse aici au cunoscut o difuziune limitată.

Unele forme de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 își au corespondențe apropiate în centrele nicopolitane unde sunt prezente șapte variante tipologice. Pavlikeni – Vărbovski livadi produce toate tipurile de ulcioare atestate în centrele nicopolitane, dar și la Novae/Svishtov; atelierele locale ating în perioada de prosperitate din a doua jumătate a secolului II p.Chr., un vârf al producției, deoarece complexele productive locale aprovizionează și Butovo, Novae/Svishtov și chiar arii largi din zona de sud a provinciei.

Butovo este următorul centru în ceea ce privește cuantumul total al producției; atelierele de aici preiau de la Pavlikeni, cu un decalaj temporal redus, tipurile 6 și 7, reperate și în necropola de pe dealul Kalvaka. Pasta este de bună calitate, pereții subțiri și acoperiți cu firnis maron-roșcat. Studierea recipientelor descoperite la Novae/Svishtov a demonstrat influența centrelor nicopolitane zonă; pe lângă o serie de ulcioare care pot fi atribuite unor zone mai îndepărtate, numeroase piese sunt de producție regională și pot fi atribuite atelierelor de la Butovo și Pavlikeni. În același timp au fost sesizate importuri din Dacia sudică. Un studiu de sinteză asupra ulcioarelor de la Novae/Svishtov a permis încadrarea lor în două tipuri majore (cu o toartă sau două) fiecare cu 7, respectiv 4 subtipuri. Este dificil de stabilit originea fiecăruia; totuși, analiza petrografică a demonstrat inclusiv, o producție locală a ulcioarelor. Acest lucru nu trebuie să surprindă având în vedere numeroasele instalații reperate aici și existența militarilor din Legio I Italica. Anterior, au fost identificate o serie de vase asemănătoare categoriei unguentaria care, fără a avea analogii apropiate, par a fi de producție locală.

2.2. Căni/cănițe, cupe, cratere

Exemplare de dimensiuni reduse, cu pasta fină și bine arsă de culoare cărămizie, firnis maro-roșcat sunt întâlnite în toate contextele arheologice din secolele II-III p.Chr. în provincie. Numeroase descoperiri au fost făcute în necropole. Centrele producătoare au fost probabil mai numeroase dar, în stadiul actual al cercetărilor, dispunem de date care atestă producția lor doar în atelierele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup, la Novae/Svishtov, Pet Mogili, Durostorum – Ostrov-Ferma 4, posibil Tomis/Constanța și în nordul Dobrogei, în aria orașului Troesmis/Turcoaia. Forma generală este globulară cu o toartă sau două iar decorația constă de obicei în caneluri dese pe tot corpul vasului. Numeroase exemplare de la Butovo, Pavlikeni și Durostorum – Ostrov-Ferma 4 sunt decorate în tehnica barbotinei.

Cănile și ceștile descoperite la Troesmis/Turcoaia sunt realizate dintr-o pastă cu caracteristici locale, cu caolin în compoziție și sunt datate în secolele II-III p.Chr. Caracteristici de fabricație mai variate sunt întâlnite la Novae/Svishtov unde a fost observată influența comună a mai multor centre producătoare. În afară de produsele ajunse aici din Moesia Superior, pe Dunăre, sunt atestate formele tipice atelierelor de la Pavlikeni, Butovo, Hotnitsa dar și vase din officinae-le orașului. În ultimele centre, a fost semnalată o mare varietate de forme cu diferite caracteristici care demonstrează influența unor centre occidentale și micro-asiatice. Produsele din atelierele de la Pavlikeni predomină cantitativ; în cadrul majorității variantelor, acest centru are un avantaj temporal, urmat de atelierele de la Butovo care preiau unele forme.

2.3. Pahare

Copiate după exemplarele de sticlă care circulă în epocă, categoria paharelor cunoaște o răspândire redusă în Moesia. Producția atelierelor locale este demonstrată de piesele descoperite la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 și Pavlikeni, cu analogii relevante în tipul de cupă 8 din Dacia sudică, de la Cioroiul Nou și Buridava. Dacă forma imită într-adevăr forma Drag. 64 cum considera Gh. Popilian, atunci aceasta a fost preluată intr-un interval scurt și la scară masivă de centre diferite din Imperiu. Ipoteza imitației vaselor de sticlă este mai probabilă; forma Isings 21, de origine siriană sau egipteană, apare la sfârșitul secolului I p.Chr. sau începutul secolului II p.Chr., astfel că există posibilitatea preluării ei rapid în aceeași perioadă și realizarea unor variante diverse. În Moesia Inferior cunoaștem un singur pahar în afara centrelor menționate, la Histria/Istria (Thermae II, IA). Descoperirea celor trei variante de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 în complexul G2 și în cuptorul C19 nu ridică probleme privind originea locală a acestora. În aceeași măsură, forma este atribuită de B. Sultov atelierelor de la Pavlikeni cu răspândire locală, demonstrată de inventarul necropolei de la Kalvaka (cups form 8). Pasta este fină, sunt acoperite cu firnis de nuanțe roșcate iar ornamentația preia de la exemplarele din sticlă striurile și depresiunile ovale de tip „cut-glass”. Tipul 3 de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, cu pereții puternic bombați, pare o interpretare locală a modelului original.

3. Vasa conquina(to)ria

Ceramica de bucătărie cuprinde piese dificil de departajat cronologic și spațial, datorită standardizării formelor, a numeroaselor descoperiri procentuale din cadrul tuturor siturilor și lipsei unor studii de sinteză care să urmărească evoluția formelor pe spații largi. În general există un consens în atribuirea ceramicii de bucătărie atelierelor locale, datorită unor factori precum șocul termic care determina o perioadă de folosință redusă în comparație cu cea a altor tipuri, forma simplă, lipsa decorației și compoziția grosieră a pastei.

Toți acești indici, corelați cu descoperirile arheologice din centrele meșteșugărești ale provinciei, pledează pentru apartenența moesică a majorității vaselor pentru pregătitul alimentelor. Nu în ultimul rând, formele nepretențioase ale vaselor presupun o nevoie redusă de muncă strict specializată, ceea ce conduce la ideea existenței mai multor centre producătoare de asemenea recipiente.

3.1. Oale – aulla/ollae, cratițe și alte recipiente pentru pregătirea alimentelor

Recipientele pentru pregătitul mâncării constituie o categorie importantă în cadrul inventarului ceramic din perioadele romană și romano-bizantină. Pasta este variată, de la exemplarele cu pastă fină-caolinoasă, până la o serie de vase mai târzii, grosiere și numeroase incluziuni. Tradiționalismul formei rezidă în funcționalitatea strictă a recipientelor. Centrele producătoare atestate până în prezent sunt la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, Pet Mogili, atelierele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup și probabil, în nordul Dobrogei, pe limes-ul danubian, în zona orașelor Troesmis/Turcoaia și Arrubium/Măcin.

Cercetările din aria extramurană a orașului Troesmis/Turcoaia au permis stabilirea unei tipologii pentru ceramica romană descoperită aici. Vasele de bucătărie sunt unitare ca structură a pastei și, majoritatea, au fost considerate produse ale atelierelor locale. Oalele prezintă o varietate redusă, cu doar trei tipuri delimitate pe baza caracteristicilor pastei. Analogiile oferite arată larga difuziune a tipului, răspândite pe întreg spațiul danubian și zona microasiatică. Două secole mai târziu, centrele de producție în Valea Teliței, în teritoriul noviodunens, vor produce ceramică de uz comun, și în special vasa conquina(to)ria în cantități masive. Forme comune sunt oala-borcan, oalele cu două toarte, străchinile și capacele.

La Durostorum – Ostrov-Ferma 4 cunoștințele privind ceramica de uz comun sunt susținute de descoperirea a numeroase recipiente în zona cuptoarelor sau ca șarje rebutate. Funcțional, sunt prezente oalele, cratițele și capacele, categorii care ocupă o pondere importantă în cadrul ceramicii locale. Oalele au fost împărțite în cinci variante după morfologia generală; pasta este similară în toate cazurile: zgrunțuroasă, alb-gălbuie cu pietricele, mica și urme de oxid de fier. Datarea a fost asigurată prin corelarea cu restul descoperirilor din complexele închise: tipul 1 – secolul II – prima jumătate a secolului III p.Chr.; tipul 2 – a doua jumătate a secolului II p.Chr.; tipul 3 și 4 – a doua jumătate a secolului II – prima jumătate a secolului III p.Chr.; tipul 5, 6 și 7 – sfârșitul secolului II – primele decenii ale secolului III p.Chr. Cratițele, recipiente înrudite cu oalele dar mai joase și cu pereții oblici, au pasta la fel ca cea a oalelor și sunt de două tipuri datate în secolele II-III p.Chr..

Unitatea de formă se păstrează și în cazul recipientelor descoperite în centrul de la Pet Mogili care funcționează în secolele II-IV p.Chr. Cel puțin două tipuri pot fi distinse în atelierele de aici: un tip cu buza rotunjită și mai înalt și unul cu buza tăiată drept, cu șanț pentru stabilitatea capacului. Ambele variante își găsesc corespondențe în centrele nicopolitane și la Ostrov-Ferma 4, cu diferența notabilă privind caracteristicile pastei, mai grosieră la Pet Mogili.

„Greyish-Black pottery” este o prezență constantă în la Butovo, Pavlikeni și mai ales la Hotnitsa pe toată durata de funcționare a atelierelor locale. B. Sultov remarca faptul că o parte importantă a producției era orientată spre satisfacerea nevoilor comunităților locale, dar și a comerțului cu asemenea vase, extrem de importante în viața cotidiană. În funcție de numărul și prezența torților, oalele din centrele nicopolitane au fost împărțite în trei tipuri. Pasta este grosieră în comparație cu cea a ceramicii fine, poroasă, cu multe incluziuni și cantități însemnate de nisip în compoziție pentru a rezista șocului termic repetat. Producția acestor vase a continuat pe toată durata existenței atelierelor, formele acestora și, mai ales a centrelor de la Hotnitsa fiind răspândite și la Novae/Svishtov.

3.2. Capace – (co)opercula

Capacele sunt comune majorității formelor ceramice folosite pentru preparare sau depozitare. Cele mai multe dintre exemplarele descoperite în Imperiu sunt conice sau semisferice, cu „prag” pentru o etanșeizare cât mai bună, cu apucătoare circulară, caneluri sau barbotină pe corp. Ele constituie, de asemenea, o formă care se păstrează neschimbată astfel că, în majoritatea cazurilor, datările au fost făcute pe baza contextelor arheologice. În Moesia Inferior producția capacelor poate fi atribuită fiecărui centru ceramic deoarece acestea sunt complementare formelor principale. Șarjele puteau fi arse în aceleași cuptoare în care erau arse vasele dar, de asemenea, există posibilitatea folosirii unor instalații specifice, de dimensiuni reduse, similare unor cuptoare de ars opaițele. Această ipoteză este întărită de caracteristicile pastei majorității exemplarelor care demonstrează arderea incompletă și, în unele cazuri, defectuoasă a pieselor. Centre producătoare cunoscute în secolele II-III p.Chr. sunt atestate la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, în teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup, Novae/Svishtov și Canlia, în județul Constanța.

4. Mortaria – pelves

Sunt forme specifice romane, cu corp oval sau circular, pereții oblici și buza lată întreruptă de un deversor triunghiular ― [Pl. 64]. Au fost considerate caracteristice zonelor cu o puternică prezență militară, iar ca mod de realizare sunt cunoscute exemplare din marmură, șisturi și lut. Cele realizate din rocă sunt mai rar întâlnite; în nordul Moesiei amintim exemplarele de la Argamum/Jurilovca și (L)Ibida/Slava Rusă, ambele de perioadă bizantină timpurie.

Produse ceramice locale sunt cunoscute la Hotnitsa, centru care „exporta” asemenea vase și la Novae/Svishtov spre exemplu, Pavlikeni și Durostorum – Ostrov-Ferma 4 unde sunt atestate două variante din secolele II – prima jumătate a secolului III p.Chr. În ultimul centru menționat avem atestat un meșter local – FILEMON ARETIO – ale cărui produse sunt răspândite pe linia Dunării, la Oescus/Gigen și în zona vest și nord-pontică la Histria/Istria, Tyras și Olbia. În Moesia Inferior erau cunoscute la nivelul anului 1983, 17 ștampile pe mortaria, în următoarea ordine prezentată de C. C. Petolescu: Oescus (3 ex.), Novae/Svishtov (2 ex.), Pavlikeni (1 ex.), Durostorum – Ostrov-Ferma 4 (6 ex.), Carsium (1 ex.), Troesmis/Turcoaia (1 ex.), Bărboși (2 ex.), Histria/Istria (2 ex.).

Așadar, avem atestați în provincie un număr destul de mare de meșteri, dar este dificil de atribuit produsele lor unui anumit atelier. Studiul semnat de C.C. Petolescu a demonstrat difuziunea pe arii vase a numelor meșterilor de pe mortaria descoperite în provincie. În cazul producătorului Filemon Aretio originea atelierului său la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 mai poate fi discutată, dar originea moesică este dincolo de orice dubiu. De asemenea, un alt artizan local este acel Theotimus atestat la Pavlikeni prin ștampila THEOTIMI / STEFANI. Interesantă este difuziunea largă a produselor acestuia, atât în provincie, la Histria/Istria și Bărboși-Galați, dar și în Dacia.

E. VASE PENTRU DEPOZITAT

În acestă categorie funcțională am inclus vasele de dimensiuni mari pentru păstrarea vinului, uleiului de măsline, peștelui, cărnii în saramură și grânelor – dolium (pl. dolia: olearia, amurcaria, vinaria, frumentaria, lupinarium) – și o serie bine-cunoscută de vase, cu originea în perioada Latène – „vasul-borcan”. Prima categorie este omniprezentă în descoperirile arheologice, cu o frecvență evident mai mare în zonele rurale (vici, villae rusticae) dar și în horrea din mediul urban – îngropate parțial, complet sau amplasate pe pământ (dolia defixa, depressa, infissa, defossa). Aflate în încăperi adiacente fermelor au cunoscut și alte întrebuințări; la Halmyris/Murighiol un dolium a fost folosit drept cuptor menajer într-o perioadă târzie. Capacitatea acestor vase de mari dimensiuni variază relativ mult; un dolium quadragenarium conținea o cantitate de vin de aproximativ 525,2 litri, un dolium quinquagenarium o cantitate aproximativ 656,5 litri dar alte exemplare (sesquillearibus doliis) puteau conține peste 1,5 cullei – aproximativ 788 litri și chiar mult peste 1000 de litri.

Tehnica de producție nu este întrutotul lămurită, în particular compoziția pastei pentru a preântâmpina colapsul pereților în timpul fabricației. De asemenea, pe baza caracteristicilor ștampilelor prezente pe unele dolia s-a avansat ideea fabricării acestora în unele cazuri în anumite officinae „polivalente” individualizate prin faptul că acestea produceau în masă vase pentru depozitare, mortaria, terracottae arhitecturale și materiale de construcție. Toate aceste materiale sunt omogene din punct de vedere al caracteristicilor pastei și tehnologiei de prelucrare și ardere. În Baetica, cercetările de teren efectuate pe Valea Guadalquivir au permis identificarea a 17 ateliere de producție a dolia acestea fiind, de asemenea și ateliere de producție a amforelor Dressel 20 destinate transportului uleiului de măsline sau cu cele de tip Dressel 2-4 destinate vinului. Așadar, dolia jucau un rol important în relațiile productive locale, iar în unele cazuri ștampilele observate pe gura acestora coincid cu cele de pe amforele amintite mai sus.

Fabricarea dolia și a variantelor de dimensiuni reduse (doliola) necesita un grad înalt de specializare al artizanilor, alături de un timp îndelungat și costuri ridicate. Vasele puteau fi fabricate în ateliere specializate sau pe loc, de către artizani itineranți. Pasta vaselor este brută, cu mult degresant în compoziție pentru o bună omegenitate. Pe baza paralelelor oferite de etnoarheologie se consideră că se pornea de la bază, prin realizarea unor „colaci” lipiți succesiv și modelați cu diverse unelte pentru a realiza pereți fini. Instalațiile pentru arderea dolia au dimensiuni mari și formă rectangulară sau circulară cu mai multe praefurnia pentru distribuția egală a temperaturii. Trei asemenea cuptoare cercetate în Gallia Narbonensis erau prevăzute cu câte patru praefurnia, iar dimensiunile acestora permiteau arderea într-o singură șarjă a unui număr de 20-40 de dolia ― [Fig. 11].

Există puține informații privind producția acestor dolia în Moesia Inferior. Aceste vase de mari dimensiuni erau arse în cuptoare de dimensiuni mari, cel mai probabil în cuptoarele folosite în producția materialelor de construcție. Există numeroase descoperiri la Butovo și Pavlikeni in situ dar nu este cunoscut procesul de fabricare în totalitate. La Durostorum/Silistra – Ostrov-Ferma 4 sunt cunoscute câteva exemplare fragmentare descoperite împreună cu materiale de producție locală în complexul G6 și cuptorul C19 de la sfârșitul secolului II și începutul secolului următor.

S-a considerat mult timp că dolia au fost realizate pe locul unde urmau să fie îngropate sau în apropierea acestuia, dimensiunile lor fiind considerate un impediment în calea transportului acestora la distanțe. Deși datorită dimensiunilor transportul acestor vase se realiza cu dificultate, în particular pe uscat, dolia erau folosite în transportul pe căile maritime ale unor produse diverse sau pentru depozitarea apei și proviziilor necesare echipajului în voiajele sale. Aceste vase, numite în literatura de specialitate naves vinariae sau „dolia wrecks”, au fost folosite relativ intensiv pentru o scurtă perioadă, între secolul I a.Chr. – sfârșitul secolului I p.Chr. la transportul unor mari cantități de vin și ulei de măsline pe rutele comerciale din Marea Mediterană și nu numai. Așadar, dolia au fost folosite pentru transportul ieftin, în particular al vinului tarraconens cerut în mod special în Gallia și Italia, în aceste nave care puteau distribui 2500-3000 de litri de vin prin intermediul a până la 14 recipiente.

Figura 11. Cuptorul nr. 12 pentru arderea dolia cercetat la Aspiran, Hérault, în Gallia Narbonensis

Figure 11. The kiln no. 12 for firing dolia investigated at Aspiran, Hérault, in Gallia Narbonensis

[adaptare după/adaptation after CARRATO 2013, fig. 8-9

În urma analizei acestor vase de depozitare putem afirma că forma a fost utilizată pe scară largă în perioada romană și bizantină timpurie pentru depozitarea unor produse variate. Succesul ei se reflectă în persistența acestor vase de-a lungul secolelor fiind folosite în unele zone până în perioada modernă, precum în regiunile viticole Alentejo și Ribatejo din zona sudică a Portugaliei unde cele mai recente vase au fost produse până spre mijlocul secolului XX. Deși costisitoare și dificil de realizat, dolia se remarcă prin rezistența deosebită și ușurința reparațiilor prin intermediul unor scoabe din plumb și a unui mortar specific realizat din ceară, rășină, sulfați și gips. Analiza ștampilelor aflate pe dolia moderne din Alentejo a condus la ipoteza unei durate de viață medie de aproximativ 150 de ani, dar în unele cazuri sunt cunoscute exemplare de 300 de ani folosite fără întrerupere, dar cu reparații ciclice.

Vasele-borcan sunt folosite în toată perioada romană în zonele rurale ale provinciei; lucrate din pastă grosieră, cu multe incluziuni, sunt caracterizate prin robustețe ceea ce le-a asigurat o evoluție constantă. Formele rămân cele tradiționale, cu corpul tronconic sau de tip „sac” cu gura largă, alte tipologii fiind de prisos. Decorul constă în brâuri în relief, impresiuni cu degetul și linii „în val”, caracteristici specifice ceramicii geto-dacice. În ceea ce privește funcționalitatea, exemplarele de dimensiuni mai mari au fost folosite în unele cazuri pentru stocarea proviziilor, în timp ce formele reduse aveau rolul de recipiente pentru prepararea alimentelor.

F. CERAMICA CU CAOLIN (LDKW – Lower Danube Kaolin Ware)

Ceramica cu caolin sau Lower Danube Kaolin Ware a fost numită astfel de P. Dyczek care a delimitat această serie plecând de la ideea că pasta albicioasă a vaselor LDKW conține un procent ridicat (peste 20%) de caolinit din clasa silicaților (Al4[(OH)8|Si4O10]). Răspândirea acestor vase este una regională, în Pannonia Inferior, Moesia Superior și Inferior cu o concentrare a descoperirilor în zona central-sudică a Dobrogei.

Unul dintre cele mai importante aspecte în studierea tipului LDKW constă în delimitarea zonelor de producție. De-a lungul timpului au fost propuse două ateliere. Primul dintre acesta a fost propus de Elena Klenina la Singidunum/Belgrad dar, în absența analizelor fizico-chimice, această identificare rămâne o simplă ipoteză. Pe de altă parte, dacă avem în vedere frecvența descoperirilor de materiale ceramice cu caolin din zona central-sudică a Dobrogei, dar și din nordul acestei regiuni, o producție locală a acestora nu trebuie exclusă. Nu întâmplător, producția locală a LDKW a fost facilitată de depozitele bogate de caolin din zona Hârșova, Cernavodă, Medgidia și Constanța, unele dintre acestea (Cuza Vodă, Țibrinu, Defcea) fiind exploatate industrial în cariere deschise și astăzi.

Analizele fizico-chimice aplicate unui lot de 13 exemplare descoperite în cadrul cercetărilor polono-bulgare de la Novae/Svishtov au permis identificarea unui singur vas al cărui loc de producție este situat pe teritoriul Dobrogei, caracteristicile pastei fiind similare cu compoziția chimică a depozitelor din această zonă. Restul vaselor diferă din punct de vedere al caracteristicilor pastei de cele ale depozitelor dobrogene și pentru acestea s-a sugerat o producție locală, probabil în ateliere din oraș sau teritoriul acestuia.

În Dobrogea singurul atelier cercetat este situat la Castelu, lângă Medgidia (județul Constanța) unde în anul 1988 a fost descoperit un cuptor. Situat în apropierea unei așezări acest cuptor a produs ceramică în perioada romană târzie atunci când a fost notată o „explozie” a LDKW în centrele urbane și în așezările rurale din Scythia. Începuturile acestei forme, în particular veselă pentru prepararea alimentelor, dar și boluri, ulcioare și pahare, sunt mai timpurii apărând în a doua jumătate a secolului II p.Chr..

G. OPAIȚELE

Cercetările asupra lucernelor în spațiul pontic s-au dezvoltat în ultimele patru decenii ale secolului XX odată cu apariția studiilor și sintezelor dedicate acestor artefacte arheologice. Pe măsura noilor descoperiri determinate de intensificarea cercetărilor arheologice sistematice și de salvare, au apărut diverse studii care au introdus în circuitul științific noi tipuri de lucerne dar mai ales, au sporit numărul acestora, contribuind la o mai bună cunoaștere a acestor artefacte arheologice. În lumina noilor cercetări, au fost urmărite aspecte precum imitațiile locale getice după produsele de import, greco-romane, importurile și problema continuității unor tipuri în epoca romano-bizantină.

1. Atelierele moesice de producție a opaițelor

Zonele de producție ale lucernelor au constituit unul dintre principalele obiective ale cercetărilor privind această categorie de artefacte. Maria Čičikova analizează tipul Firmalampen ARMENI pe limes-ul danubian și, prin comparație cu descoperirile din Dacia, elimină ipoteza existenței unui singur centru de producție identificat de C. Băluță la Apulum/Alba Iulia, demonstrând o producție locală, moesică, la Novae/Svishtov. Ulterior, A. Rădulescu reconsideră descoperirile de la Dunărea de Jos și stabilește, într-un articol de sinteză, principalele tipuri de lucerne și zonele de producție ale acestora în nordul provinciei. În absența cuptoarelor, la vremea respectivă, una dintre direcțiile atribuirii lucenelor unor ateliere locale, a constat în analizarea și publicarea tiparelor, descoperite în număr important mai ales la Tomis/Constanța. O altă dovadă a producției lucernelor o constituie cercetarea unor depozite în diferite centre moesice, precum la Marcianopolis/Devnija, Tomis la începutul secolului IV p.Chr. sau, în epoca romano-bizantină, la Halmyris/Murighiol.

a) Litoralul vest-pontic

Odessos/Varna, oblast Varna

Din acest oraș nu au fost publicate instalații de producere a ceramicii, majoritatea pieselor considerate de producție locală, inclusiv tipare, fiind descoperite în cursul cercetărilor de salvare întreprinse în orașul modern ― [Pl. 73/2; 74/2]. Dintre puținele tipare descoperite, menționăm un model pentru tipare descoperit în vecinătatea orașului. Modelul este în formă de cap uman cu coafură tipic egipteană (Hathor) și barbă reprezentată prin linii drepte. În opinia lui Al. Minčev, acest model, similar celui de la Callatis/Mangalia, constituie o dovadă în sensul existenței unui comerț regulat, cu asemenea obiecte, între centrele egiptene și litoralul Mării Negre. Ceea ce interesează în economia lucrării de față este dovada, chiar dacă indirectă, a existenței unor ateliere care produceau lămpi, în oraș sau în hinterlandul acestuia, ateliere care importau modele pentru realizarea ulterioară a tiparelor datorită nevoii de satisfacere a gusturilor unei clientele obișnuită cu produsele „de lux” mediteraneene. În Muzeul din Varna mai există un alt tipar folosit pentru producerea opaițelor caracteristice secolelor I-II p.Chr.. Acest tipar este deosebit de important în economia lucrării de față, deoarece atestă circulația unor tipare specifice atelierelor de la Butovo la Odessos/Varna și producția locală a lămpilor de tip „Butovo”.

Callatis/Mangalia, județul Constanța

Producția opaițelor nu este atestată arheologic la Callatis dar, în zona orașului antic a fost descoperit, în 1959, un tipar. Lucrat în pastă de bună calitate, de culoare galben-cărămizie, din tipar s-a păstrat doar partea superioară ornamentată cu linii radiale, ove, respectiv granule. Ca formă și decor, tiparul de la Callatis/Mangalia poate fi inclus tipului Iconomu XXXII/II datat în secolul II-III p.Chr. Un al doilea tipar, descoperit în acest oraș, este deosebit de important, deoarece reprezintă o dovadă atât a producției locale cât și a importurilor de modele, pe arii largi. Tiparul, sau mai bine spus modelul pentru tipare, este din lut dur, de culoare gălbuie și are formă ovală-alungită. Discul prezintă un cap uman cu caracteristici egiptene (tiară) iar bordura este decorată cu globule. Nu întâmplător, cea mai apropiată analogie – de fapt un exemplar identic dar cu ansa ruptă – provine din împrejurimile orașului Odessos și a fost datat în secolele I-II p.Chr., dar ambele piese pot fi falsuri egiptene din perioada modernă.

Tomis/Constanța, județul Constanța

Cercetările arheologice desfășurate la Tomis sau descoperirile fortuite au furnizat un mare număr de opaițe, variate tipologic și cronologic. În ceea ce privește atestarea pe baze arheologice a producției locale, descoperirile sunt reduse. Nu cunoaștem decât un număr redus de cuptoare cercetate; pentru marea majoritate avem doar informații extrem de sumare, atât în ceea ce privește tehnica constructivă sau cronologia cât și în privința produselor fabricate. Este și cazul unui cuptor de opaițe în care au fost descoperite sute de piese, dar care nu a fost publicat niciodată. Din informațiile de care dispunem rezultă că în perioada romană au funcționat numeroase officinae în oraș și, de asemenea, a existat un puternic comerț cu tipare. Depozitul descoperit la sediul Poștei este deosebit de important deoarece, în afară de numărul mare de lămpi fragmentare (141 exemplare), una dintre acestea avea pe spate ștampila EY, marca cunoscutului producător atenian Eύτήχής, dovadă a imitației lămpilor acestui artizan în atelierele tomitane dar și a comerțului cu tipare, fără îndoială, larg răspândit în epocă. Inițial, atelierul a fost datat în a doua jumătate a secolului III – începutul secolului IV p.Chr., pentru ca ulterior să fie încadrat în prima jumătate a secolului IV p.Chr..

Tot din categoria imitațiilor atice face parte și un opaiț cu corpul rotund având pe disc reprezentarea Athenei Promachos iar pe bază ștampila pe trei rânduri care atestă numele unui alt producător local MAPKOY TOMEITHC EΠOIE[I]. Activitatea acestuia este înscrisă primului deceniu al secolului II p.Chr.. TITI/ANOY (Tιτιαυου), ΛOYKIA/NOYE/ΠOIEI (Λoυκιανου) sunt alți producători care apar pe opaițele din secolele II-III p.Chr., în particular pe cele de tip Loeschcke VIII; acestea sunt, totuși, importuri sau opaițe replicate în atelierele locale după importuri attice. AMIA/ EΠOIEI (Aμια), AMAIXNIOMI, AЄ și ΔΙ sunt alți producători, posibil locali, ultimul cu o producție prolifică și o difuziune largă a produselor, la scara întregii provincii. Trei secole mai târziu, într-unul dintre cele mai importante edificii ale orașului – „Edificiul roman cu mozaic” –, într-una din magazii au fost descoperite cinci tipare datate la sfârșitul secolului VI – începutul secolului VII p.Chr.

Unul dintre cei mai prolifici producători de opaițe din Tomis a fost, fără îndoială, Euctemon a cărui officina a produs inițial în secolul II p.Chr. dar și-a prelungit activitatea timp de peste un secol prin urmașii săi ― [Pl. 65]. Originea servilă a meșterului grec este trădată de absența praenomen-ului și cognomenului, dar activitatea sa prolifică este oglindită de cele trei variante de opaițe, inclusiv o variantă de opaițe de tip Firmalampen, descoperite cu predilecție în nord-estul provinciei. Producția tomitană a fost importantă numeric și calitativ, dovadă fiind difuziunea opaițelor produse de meșterii locali care au pătruns în Dacia și în zona nord-pontică.

Histria/Istria, județul Constanța

Pentru perioada Principatului, ceramica de producție locală, și în special producția opaițelor, este atestată printr-un număr redus de descoperiri. Dintre cele două cuptoare de perioadă romană timpurie descoperite până în prezent în zona orașului și considerate de producție a ceramicii, unul a fost atribuit producției opaițelor. Cuptorul, neilustrat, a fost descoperit în imediata apropiere a incintei, lângă turnul drept al porții de vest. Un atelier care produce statuete din lut ars și opaițe este amintit de Al. Suceveanu în spațiul extramuran histrian. Recent, producția locală a opaițelor a fost reluată; deși s-a argumentat existența unor ateliere locale pe baza uniformității unor tipuri și a numărului mare de asemenea obiecte de iluminat descoperite pe parcursul cercetărilor, nu s-au adus dovezi clare privind existența unor tipare sau produse în curs de prelucrare. Totuși, numărul mare de opaițe de tip Loeschcke VIII, inclusiv cu ștampila Eυκεμου, susține ideea unei producții locale a opaițelor, poate chiar a unei filiale locale a meșterului tomitan sau a urmașilor săi în acest centru.

Chersonesos, Crimeea

Cercetările arheologice de salvare întreprinse în partea de vest a sitului antic au condus la descoperirea unui tipar pentru producția opaițelor cu discul decorat cu un vultur – simbol al autorității imperiale – în perioada romană târzie.

b) Limes-ul danubian

Novae/Svishtov, oblast Veliko Târnovo

Acesta este un alt oraș moesic în care fabricarea opaițelor este atestată pe cale arheologică, inclusiv prin câteva tipare pentru diverse tipuri. Deși, ipoteza Mariei Čičikova privind ipoteza unui atelier de opaițe de tip Firmalampen și, în special a celor cu marca ARMENI, își mai așteaptă încă confirmarea, în ultimul timp a fost cercetat un atelier situat într-o zonă în care au fost reperate cuptoare încă de la începutul cercetărilor comune bulgaro-poloneze aici. Cercetările din anul 2003 la est de oraș, pe faleza înaltă a Dunării au condus la descoperirea unui atelier de producție a ceramicii din care a putut fi cercetat mai bine doar un cuptor (C 2) de formă circulară sau ovală în care au fost descoperite opt opaițe împreună cu fragmente de ceramică de bucătărie. În apropierea acestuia au mai fost descoperite trei opaițe care nu au fost arse, împreună cu alte vase de bucătărie și tegulae. În apropierea cuptorului dar aparținând aceluiași atelier, a fost descoperit un al treilea cuptor (C 3) în umplutura căruia este menționat un fragment de terra sigillata. Așadar, atelierul producea, în afară de opaițe, vase de bucătărie, ceramică fină și materiale de construcție. Opaițele sunt datate în secolele III-IV p.Chr., cel mult până în prima jumătate a ultimului secol menționat atunci când atelierul este părăsit în grabă, dovadă opaițele în curs de ardere descoperite lângă cuptorul numărul 2. O datarea mai strânsă este oferită de descoperirea în cursul campaniei din anul 2016 a unui opaiț produs în acest atelier într-un context datat în deceniul șase al secolului III p.Chr. ― [Pl. 66].

Abandonarea acestuis complex productiv coincide, probabil, cu apariția în zona intramurană a unui atelier de mari dimensiuni dezvoltat pe locul fostului scamnum tribunorum. Atelierul coincide cu efortul constructiv din timpul lui Constantin cel Mare și grupează patru cuptoare pentru arderea ceramicii, alături de ateliere pentru producția sticlei și prelucrarea bronzului, osului și cornului. Aportul atelierelor discutate la producția locală de opaițe și lucerne este dificil de stabilit; dincolo de acest aspect local, mai bine cunoscute sunt „importurile” din aria nicopolitană decât produsele de origine zonală și, acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât, pentru Novae/Svishtov dispunem de analize chimice și petrografice detaliate.

Durostorum/Ostrov–Ferma 4, județul Constanța

Producția opaițelor, și în general producția ceramică din această așezare este în directă legătură cu prezența trupelor din Legio XI Claudia. Cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate, sistematice și de salvare, aici au fost descoperite opaițe, atât finite cât și rebuturi. Au fost descoperite o serie de tipare de opaițe târzii atât în zona Silistra – Municipium Aelium, cât și în așezarea civilă ― [Pl. 67-68]. Dintre aceste tipare a fost remarcat faptul că nu există opaițe finite care să poată fi considerate să fi fost produse cu tiparele menționate. Există, totuși, o singură excepție dar acest opaiț a fost descoperit la Bugeac. Primele tipare de la Ostrov-Ferma 4 au fost descoperite în anul 1954 cu ocazia unor cercetări de salvare întreprinse pe plaja Dunării când, în urma retragerii apelor, a apărut o baterie de cuptoare. Pe grătarul unuia dintre cuptoare au fost descoperite, pe lângă o însemnată cantitate de ceramică fină, o serie de tipare și opaițe finite.

În afară de o serie de opaițe de tip Firmalampen (discutate mai jos) și a unei serii de opaițe provinciale romane, au mai fost atribuite, ipotetic, atelierelor locale și o serie de opaițe „plastice” – lucerne cu forme antropomorfe (cap de copil, Dionyssos) și vegetale (capsulă de mac) datate în faza incipientă a producției locale, în secolele I-II p.Chr. ― [Pl. 69].

Opaițele de tip Firmalampen constituie cea mai numeroasă categorie de instrumente de iluminat descoperite la Dutorstorum – Ostrov-Ferma 4 fiind reprezentate prin 617 exemplare [44,07%] din totalul de 1400 de opaițe deținute de Muzeul Dunării de Jos din Călărași, dintre care 352 de exemplare [57,05%] prezintă ștampila producătorului ― [Graficul 2]. Dintre acestea, un număr însemnat de piese cu ștampilă au fost atribuite atelierelor locale din secolele II-III p.Chr.. Alături de caracteristici morfologice, similitudini de pastă și de grafie a ștampilelor au fost descoperite tipare și rebuturi care îmbogățesc informațiile referitoare la producția locală a opaițelor de tip Firmalampen.

Graficul 2. Procentul ștampilelor de producător pe opaițele descoperite la Durostorum – Ostrov-Ferma 4

Chart 2. The ratio of the stamps on the lamps discovered at Durostorum – Ostrov-Ferma 4

[după/after ELEFTERESCU 2016, graficul 1]

Noviodunum/Isaccea, județul Tulcea

Cercetările arheologice în sediul flotei moesice au furnizat, fără îndoială, cel mai numeros lot de opaițe descoperite într-un sit arheologic situat la Gurile Dunării. Publicate de-a lungul timpului doar ca anexe în cadrul unor articole, abia analiza întreprinsă de V.H. Baumann a definit, alături de importuri, o serie de opaițe de origine locală. La baza acestei idei au sta o serie redusă de piese care prezentau defecte vizibile, astfel încât, au fost incluse în categoria produselor locale. Opaițele aparțin grupului cu bazinul circular și ciocul cordiform și au mici deficiențe de producție: bazinul asimetric, ușor deformat, placa superioară desprinsă în timpul arderii, ardere incompletă.

Fără a fi infailibilă, această abordare întrunea în parte una dintre condițiile necesare definirii unor ateliere de producere a lucernelor. Descoperirea în campaniile din anii 2013 și 2014 în aria extramurană a orașului (în punctul TPF = Terenul Poliției de Frontieră) a unei serii unice de arhetipuri, matrițe și opaițe finite a înlăturat orice dubiu privind existența atelierelor noviodunense de producție a opaițelor. Piesele au fost descoperite într-o groapă menajeră care conținea un material eterogen cronologic, eșalonat din secolul II până în secolul V p.Chr. Acest context sugerează un moment de restructurare a spațiului extraurban a orașului în secolele IV-V p.Chr., restructurare care a afectat și unele instalații productive. În afara producției lucernelor în aceeași zonă a fost cercetat și un cuptor grav afectat, alături de o groapă sau, mai curând, un depozit de amfore cu corpul piriform și gura largă cu o serie de analogii în Barbaricum.

Revenind la descoperirea lychnologică, micul grup este format din trei arhetipuri realizate dintr-un lut greu, de culoare cărămizie, cafenie-deschisă, respectiv roz cu rare particule de calcar, oxizi de fier și mica în compoziție. Aspectul general este piriform, bazinul circular sau oval, ciocul în prelungire și încadrat de două protuberanțe laterale. Tiparele realizate în aceste arhetipuri sunt realizate cu îngrijire dint lut fin, la fel ca produsele finale care au aspect piriform, bazinul circular sau oval cu ciocul încadrat de de protuberanțe laterale sau corpul ovoidal, discul concav și apucătoare lamelară [Pl. 70-72]. Așadar, descoperirea de excepție de la Noviodunum ilustrează întregul „chaîne opératoire” – de la arhetip – tipar – la produsul finit.

c) Sectorul interior al provinciei

Nicopolis ad Istrum/Nikjup, oblast Veliko Târnovo

Un tipar pentru opaițe a fost descoperit în aria imediată a fortificațiilor orașului, spre est; din păcate, piesa este menționată cu o scurtă descriere, fără a fi ilustrată. Este realizată din lut fin de culoare maro deschisă și a fost folosit pentru fabricarea opaițelor cu mai multe rostra.

Butovo, obștina Pavlikeni, oblast Veliko Târnovo

Producția opaițelor la Butovo a fost dezvoltată, după cum atestă descoperirile arheologice. Pentru Hotnița nu dispunem de dovezi privind producția opaițelor. Inițial, într-o primă fază, au fost realizate imitații după opaițe de import, în special „Firmalampen” la Pavlikeni și, abia ulterior, la Butovo. În cea de a doua fază de dezvoltare din evoluția centrelor în discuție s-a trecut la producția unor opaițe de factură locală aflate, totuși, sub influența produselor de tip „Firmalampen” și attice. În secolul II p.Chr. la Butovo apare o înfloritoare producție de imitații după opaițele „Firmalampen”, majoritatea cópii slab realizate. Ulterior, în secolul următor, apar o serie de produse cu discul complex ornamentat cu linii, cercuri și rozete cu unul sau mai multe rostra. Tiparele publicate sunt reduse numeric; dintre cele descoperite la Butovo au fost prezentate într-un catalog de expoziție cinci exemplare folosite pentru fabricarea opaițelor cu unul, cinci și șapte rostra datate în secolele II-III p.Chr. B. Sultov prezenta succint un tipar cu corpul circular și bordura bogat decorată cu cu motive vegetale (viță de vie) și globule, alături de un arhetip (patrize) pentru opaițele cu ciocul cordiform ― [Pl. 73/5; 75/2].

Producția atelierelor locale se încheie spre mijlocul secolului IV p.Chr. atunci când, în regiune este sistată și activitatea altor complexe productive, precum cele din zona extramurană a orașului Novae/Svishtov.

Pavlikeni – Vărbovski livadi, obștina Pavlikeni, oblast Veliko Târnovo

Alături de o un material ceramic variat, atelierele locale au produs și o serie de opaițe această activitate fiind atestată printr-o serie de tipare descoperite pe parcursul cercetărilor. Astfel, din acest sit provine și un tipar cu marca PRISCUS. Alte tipare descoperite susțin ideea producției locale a opaițelor de tip Kuzmanov XVIII, XIX/2, a opaițelor de tip „Butovo” și a altor variante locale, inclusiv o serie de suporturi din lut pentru opaițe ― [Pl. 73/3-4; 74/1; 75/1].

Pet Mogili, oblast Shumen

Cercetările de salvare efectuate în localitatea Pet Mogili au condus la descoperirea a cinci cuptoare pentru arderea ceramicii. Opaițele au fost produse împreună cu alte forme ceramice precum ceramica uzuală și amfore. Deși a fost prezentat un singur opaiț fragmentar, acesta poate fi atribuit secolelor II-IV p.Chr., producția sa fiind influențată de tradiția locală datorită aspectului grosier și decorației cu motive „în val”.

Marcianopolis/Devnija, oblast Varna

În acest centru este atestată arheologic funcționarea unui atelier pentru producția opaițelor, atelier care a funcționat în prima jumătate a secolului III p.Chr.. În anul 1975, într-o zonă în care vor fi descoperite în același an, resturile unui mare atelier de producție a ceramicii, au fost recuperate 20 de opaițe de factură locală purtând marca Aγαθόποδος ― [Pl. 73/1]. Toate opaițele, unitare ca formă, sunt imitații după opaițele attice și, deoarece numele producătorului nu este atestat în altă parte, a fost presupusă originea locală a lămpilor. În acest caz întâlnim, probabil, un producător din grec, aflat sub puternica influență a produselor atice, larg difuzate pe litoralul Mării Negre, care își desfășoară activitatea în zona sudică a provincie. Activitatea din perioada romană timpurie este continuată și mai târziu, după cum o atestă patru tipare folosite pentru imitarea lămpilor nord-africane.

2. Arhetipuri (Patrize) și tipare

Un repertoriu complet al arhetipurilor/patrize și al tiparelor descoperite pe teritoriul provinciei este o întreprindere dificilă datorită, în particular, existenței unui numeros material rămas, în continuare, inedit.

Arhetipuri (Patrize). Aceste descoperiri care constituie prima etapă în producția materialului lychnologic sunt extrem de rare în provincie. La sud de Dunăre putem aminti arhetipul descoperit la Butovo („lampe-modèle”) folosit pentru formarea tiparelor unor opaițe cu corpul circular, bazinul delimitat prin trei nervuri în relief și ciocul rotunjit ― [Pl. 75/2]. La Durostorum – Ostrov-Ferma 4 a fost descoperit un alt arhetip decorat cu două personaje în pas de dans; și acesta are bazinul circular cu ciocul în prelungire și este decorat cu motive vegetale pe bordură ― [Pl. 67/1]. Discutate în rândurile de mai sus, amintim, pe scurt, arhetipurile descoperite în zona extra muros a orașului Noviodunum/Isaccea cu corpul piriform, bazinul circular sau oval și ciocul în prelungire încadrat de două protuberanțe laterale ― [Pl. 70]. Un alt arhetip a fost descoperit în Odessos și este în formă de cap uman cu coafură tipic egipteană și barbă reprezentată prin linii drepte similar, dacă nu cumva chiar identic cu un altul descoperit la Callatis/Mangalia. Totuși, există posibilitatea ca ambele piese să fie falsuri moderne.

Tipare. Acestea sunt descoperiri comune în comparație cu arhetipurile; amintim, în acest sens, publicarea acum aproape șapte decenii a unor tipare descoperite în zona orașului Novae/Svishtov, la Marcianopolis/Devnja în Moesia Inferior și la Ratiaria/Archar, în Moesia Superior, dar în proximitatea provinciei Moesia Inferior. Unul dintre tiparele descoperite în zona orașului Svishtov, poate la Novae? iese în evidență prin discul bogat decorat și masca tragică în relief prezentă în centrul său. Dintre tiparele descoperite la Butovo amintim cele cinci exemplare folosite pentru fabricarea opaițelor cu unul, cinci și șapte rostra, dar și un tipar cu corpul circular și bordura bogat decorată cu cu motive vegetale (viță de vie) și globule. Probabil de la Odessos provine un tipar păstrat în colecțiile Muzeului de Istorie din Varna. Tipare și opaițe finite au fost descoperite la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 pe grătarul unui cuptor cercetat în anul 1954. Nu în ultimul rând, reamintim cele cinci tipare descoperite la Noviodunum/Isaccea datate larg, în secolele II-IV p.Chr. alpături de alte piese descoperite la Oescus/Gigen și Pleven ― [Pl. 74/3-4].

Producția locală a opaițelor pe teritoriul fostei provincii Moesia Inferior va continua în perioada bizantină timpurie și este dovedită, alături de numeroase lucerne cu caracteristici comune, de atelierul cercetat la Kranevo, lângă Balchik, care a funcționat într-unul din turnurile fortificației și a avut o activitate profilică dovedită prin cele 36 de tipare descoperite.

3. Imitații locale după opaițele de tip „Firmalampen”

Una dintre cele mai cunoscute categorii de lucerne, opaițele de tip „Firmalampen” reprezintă, totodată, și un important artefact arheologic, clar identificat sub raportul cronologiei și producției. Mărcile de producători au asigurat cronologia acestora, începând cu prima jumătate a secolului I p.Chr., când acestea încep să fie produse în atelierele italice. Evoluția de la imitații ale opaițelor din bronz, de la care vor păstra pe disc trei proeminențe decorative – care la cele din bronz aveau rolul de a permite suspendare – va marca producția ceramică pe parcursul a trei secole.

Tipologiile sunt datorate lui S. Loeschcke (tipurile IX-X), H. Menzel și E. Bucchi. În Dacia, categoria „Firmalampen” a fost analizată într-un prim studiu de sinteză, care își păstrează utilitatea și astăzi, la jumătate de veac de la redactare, de către N. Gostar urmat de articolele lui C. Băluță dedicate lucernelor de la Apulum, Hunedoara și Deva sau pentru provincia Dacia Superior, prezentarea monografică a lămpilor descoperite la Sarmizegetusa Ulpia și, mai nou, a celor din Dacia Porolissensis. În Moesia Inferior, opaițele din tipul discutat au fost analizate într-o serie de articole, cu importante contribuții privind evoluția tipologică și relațiile comerciale ale zonei cu centrele italice. Deoarece, din punct de vedere morfologic, avem un tip unitar, pe parcursul a trei secole, prezentarea formei generale o vom face la început; mențiunile privind descoperirile unei anumite mărci (atelier) au fost făcute pe baza monografiei lui C. Iconomu și a lucernelor publicate pentru Durostorum. – Ostrov-Ferma 4.

Caracteristici morfologice ale acestui tip, cu numeroase variante locale, sunt unitare: discul este circular delimitat de un brâu reliefat, ciocul lung, cu canalul deschis sau închis; pe bordură se află, de obicei, trei protuberanțe, reminiscențe ale agățătorilor de la exemplarele din bronz, iar pe bază se află numele officinei însoțit, câteodată, de F(ecit) sau (figlina), înscrise într-un chenar circular dublu sau triplu delimitat.

ACTIVS?

Ștampila apare pe două opaițe descoperite la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 în forma ACTI, autorul care le-a publicat considerând că „aspectul […], cât și grafia celor două exemplare le recomandă ca produse locale”.

ARMENI

Atelierul lui Armenius nu este atestat în Italia, iar cele mai multe piese sunt atestate în provincia Moesia Inferior. Așadar, o producție locală a acestui tip a fost propusă demult, mai precis la Novae/Svishtov. Criteriul pe baza căruia a fost făcută identificarea avut la bază aria de difuziune și numărul, zonele de concentrări fiind considerate și zonele de producție. Dacă acest centru a fost propus datorită celor patru exemplare atestate la acea dată (1974), astăzi, numărul acestora a crescut mult, numai la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 fiind atestate 31 de exemplare. Probabil, datorită circulației tiparelor în epocă, nu avem un singur atelier de producție al tipului; aceste ateliere pot fi înscrise provinciilor Moesia Inferior și Dacia, posibil Pannonia, dar este dificil de stabilit centrele de producție datorită ușurinței cu care se puteau aproviziona zone întinse. Este răspândit la Tomis și Durostorum – Ostrov-Ferma 4 (apare în forma ARMEN și ARMENI) fiind datat între sfârșitul secolului II și începutul secolului III p.Chr .

ATIMETI

Opaițele cu această marcă sunt sigur nord-italice și slab atestate în Moesia Inferior. Aducem în discuție tipul deoarece un exemplar descoperit la Bărboși are marca ATIMETI pe bază iar pe disc are ștampila CO ST dispusă de o parte și de alta a orificiului de alimentare. Pentru acest opaiț a fost susținută o producție locală, poate chiar moesică, datorită contramărcii care ar pute fi citită COST (a), (io), (inus), (nius) și ar reprezenta numele unui producător, încă neatestat în altă parte, care a folosit tiparele purtând marca cunoscutului meșter italic. Contramarca este atestată doar la Bărboși, iar tipul general a fost datat în secolul I și în primele decenii ale secolului II p.Chr.

CAMPILI

Două exemplare descoperite la Durostorum sunt considerate produse locale, imitații după lucernele nord-italice răspândite de la începutul secolului II și începutul secolului următor. Ulterior, au mai fost descoperite alte opt exemplare cu această ștampilă la Ostrov care prezintă mici deficiențe de prelucrare și o grafie simplă ceea ce ar putea, eventual, o producție locală.

CASSI

Officina lui Cassius s-a aflat în nordul Italiei, dar o serie de exemplare cu caracteristici comune indică o producție locală în atelierele de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4.

EVCTEMON

Singurul opaiț de tip Firmalampen  purtând semnătura EYKTH MΩN în rând dublu a fost descoperit la Tomis/Constanța, în „Edificiul roman cu mozaic”. Datorită asemănărilor cu tipul purtând marca cunoscutului producător Eυκτήμωυ έποτει a fost asociat cu produsele acestuia, fără să se poată desemna un anumit centru, deși Tomis pare cea mai corectă alegere. Ștampila este clară cu literele M și Ω redate în cursive. A fost datat în secolul II p.Chr. ― [Pl. 65/1]

A FILVMINVS

Acest producător nu este atestat decât în nordul Moesiei Inferior, la Bărboși-Galați și Stejaru, județul Tulcea, în necropola tumlară cercetată aici. Ipoteza conform căreia officina lui Filvminivs s-ar afla la Histria este un punct de plecare deși, nu au fost atestate alte exemplare aici sau în alt sit din provincie. Piesa de la Bărboși poartă marca FILVM în timp ce opaițul de la Stejaru are marca completă, dispusă pe trei rânduri: A FILVMI NVS. Acesta a fost descoperit în inventarul unui mormânt dintr-un tumul în mantaua căruia au fost cercetate 16 morminte cu un inventar bogat. Ambele opaițe sunt datate în secolele II-III p.Chr. O datare mai strânsă are opaițul de la Stejaru descoperit în același mormânt cu o monedă emisiune Septimius Severus.

FLAVI

Opaițele cu această marcă sunt atestate masiv în provincie iar atelierul este localizat, ipotetic, la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 unde numărul exemplarelor este mare. Sunt datate între sfârșitul secolului II și prima jumătate a secolului III p.Chr. .

FORTIS

Unul dintre cele mai răspândite tipuri de Firmalampen din provinciile romane, opaițele cu marca aceasta au avut o largă circulație în Moesia Inferior. Luând în calcul numărul lor, C. Iconomu consideră Durostorum – Ostrov-Ferma 4, unul dintre posibilele ateliere care imita tipul în discuție. Cele 31 de exemplare descoperite aici până în 1986 anul au fost completate cu alte descoperiri, astfel că astăzi avem un total de 67 de exemplare purtând marca aceasta. Datarea este înscrisă secolelor II – III p.Chr.

IANVARI

Este o marcă frecventă în zona Dunării de Jos, imitată în atelierele de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, opinie enunțată de Maria Čičikova și susținută de C. Iconomu. În mod excepțional, ipoteza își găsește pe deplin susținerea în plan arheologic prin descoperirea unor opaițe purtând această marcă într-o serie de rebuturi descoperite în zona cuptoarelor din așezarea menționată. Cele 33 de piese descoperite la Ostrov par să aparțină în totalitate producției atelierelor locale.

ORTI(VS)

Un opaiț purtând acest nume este atestat pe un exemplar la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 iar piesa este considerată pe baza argilei și atestării doar în acest loc ca produs local. În plus, exemplarul pare rebutat ceea ce reprezintă un argument în plus în favoarea producției locale a tipului. Totuși, acest fabricant pare să fi avut o producție limitată, deoarece structura morfologică și ștampila rămân unice până în prezent în cadrul descoperirilor de aici.

PROCLI

Opaițele acestui producător din nordul Italiei par să fi fost imitate la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 unde au fost descoperite șapte exemplare. Caracteristicile ștampilei, mici deficiențe alături de o piesă considerată rebut au condus la ipoteza că în așezarea rurală de la Ostrov au fost produse și opaițe cu această ștampilă.

RESTVTO

Producător rar atestat în Moesia, marca sa este întâlnită la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 și Tomis pe două opaițe care au fost atribuite atelierelor primului oraș. Opaițele cu această marcă prezintă similitudini cu cele purtând ștampila IANVARIUS și sunt datate între sfârșitul secolului II și secolul III p.Chr.

H. COROPLASTICA / PLASTICA DIN LUT

Arta modelării statuetelor din lut ars s-a dezvoltat în perioada greacă arhaică, clasică și elenistică pentru a cunoaște o perioadă de lentă decadență în perioada romană. Plinus prezintă o istorie romanțată, la fel ca în numeroase alte cazuri, a apariției acestei arte extrem de răspândită în Antichitate [N.H. XXXV, 151]. Motivele difuziunii pe scară largă a teracotelor rezidă în costurile mult reduse în comparație cu cele ale ale statuetelor din metal și în spectrul larg de utilizare a „chipurilor din lut”, de la ex voto-uri depuse ca ofrandă în templele divinităților, la reprezentări cu caracter cultual folosite în lararia și până la crepundia, banale jucării înscrise universului copilăriei. Ca o reacție invers proporțională cu răspândirea acestor deliciae fictiles, în lumea romană sunt cunoscute prea puține date privind activitatea productivă, numele sau condiția socială a artizanului – plastes sau fictor. O comparație cronologică sumară asupra teracotelor din spațiul vest-pontic ne conduce spre ideea unei preponderențe în cadrul descoperirilor, a produselor de perioadă clasică și elenistică, preponderență ilustrată și la nivelul publicării pieselor în rândul cărora predomină cele descoperite în coloniile grecești situate pe litoral. Într-o anumită măsură, situația își găsește similitudini în opinia exprimată de R. Higgins conform căruia teracotele din perioada romană nu vor cunoaște aceeași căutare precum cele din perioada greacă arhaică și elenistică târzie.

În tratarea acestui material am considerat oportună analiza dovezilor privind producția locală a statuetelor și a tabletelor votive integrând aplicele și medalioanele ceramice în subcapitolul dedicat ceramicii de producție locală. Până la un anumit punct, tiparele și, în general aplicele pentru realizarea vaselor cu figuri în relief, alături de medalioanele ceramice pot fi considerate produse ale coroplasticii dar, datorită hiperspecializării acestora, am considerat necesară clasarea lor în grupul acelor instrumenta folosite în producția ceramică.

1. Atelierele moesice de producție a teracotelor

a) Litoralul vest-pontic

Tomis/Constanța, județul Constanța

În metropola Pontului dovezile privind producția locală sunt reduse la două tipare a căror context de descoperire este necunoscut. Publicate acum mult timp, tiparele amintite reprezentau pe Demeter și Venus și aparțin, fără îndoială, unui atelier local pentru producția statuetelor. Caracteristicile clasice care se pot observa în liniile pieselor amintite demonstrează continuitatea tradițiilor elenistice în producția statuetelor din perioada Principatului.

Histria/Istria – „Pescărie”, județul Constanța

Producția coroplastică locală continuă tradițiile elenistice când orașul aproviziona piața locală și hinterlandul cu statuete, diferite ca manieră de execuție. În timp ce majoritatea sunt de factură clasicizantă, într-o serie redusă Maria Coja recunoștea caracteristici formale care au permis să avanseze ideea unei (sub)producții destinate teritoriului. Adițional, câteva tipare pentru statuete descoperite în cercetările mai vechi demonstrau fără dubii producția locală a acestor produse. Totuși, instalațiile pentru arderea produselor ceramice de epocă romană sunt quasi-necunoscute la Histria, dar datorită descoperirilor din perioada clasică și elenistică putem presupune o continuitate a tradiției în epoca romană.

Producția coroplastică histriană este reprezentată printr-un numeros depozit de statuete cercetat în cursul campaniilor din anii 1963 și 1966 în punctul Pescărie, la 1 km NV de cetate ― [Pl. 76/1]. Numărul statuetelor recuperate (între 150-200 de exemplare), alături de o serie de indicii, precum seria diferită de tipare sau numeroasele urme de zgură și bulgări vitrifiați descoperiți în nivelul pe care au fost descoperite piesele, au permis definirea unei producții locale a exemplarelor amintite. Deși se menționa faptul că instalația de ardere nu a fost descoperită, întregul lot era atribuit unui atelier arondat unui cartier extramuran, poate cu funcție meșteșugărească, distrus de invazia costobocă din al treilea sfert al secolului II p.Chr..

Pe baza caracteristicilor reprezentărilor și a particularităților în cadrul diferitelor tipuri, Al. Suceveanu distingea o serie în cadrul căreia delimita o unele tipare. Grupa A din tipologia statuetelor histriene cuprinde un personaj feminin voalat, cu himation și părul în feston sau „Melonen-frisur”, cu chiton pe dedesubt și mâna dreaptă îndoită spre umărul stâng unde strânge faldurile himationului. Grupa B se diferențiază de grupa precedentă prin detaliile corpului si reprezentarea veșmântului. Grupa C are drept caracteristică principala dimensiunile peste medie, apropiate de 20 cm ― [Pl. 76/2]. Identificarea personajului feminin reprezentat în cadrul depozitului histrian a prilejuit autorului amintit o amplă și documentată incursiune în universul ofrandelor funerare și coroplasticii romane din care reținem faptul că ne aflăm în fața unei reprezentări a unui personaj larg răspândit în perioada elenistică și romană – Pudicitia –, reprezentare care dispune de valențe funerare, votive sau onorifice, în funcție de divinitatea cu care se identifica dar și de particularismul local. Amplasarea depozitului pe drumul spre necropolă sugerează faptul că întregul depozit aparținea unui artizan specializat în producția coroplastică care își desfășura activitatea în apropierea locului descoperirii statuetelor -iar acestea aveau un caracter funerar. Depozitul, ca de altfel majoritatea materialului din cercetările amintite, poate fi încadrat în secolul II p.Chr. fără a fi exclusă o ușoară prelungire a materialelor in secolul următor.

b) Limes-ul danubian

Durostorum – Ostrov-Ferma 4, comuna Ostrov, județul Constanța

La Ostrov-Ferma 4 apariția și dezvoltarea meșteșugului de a modela figurine din lut în această așezare nu trebuie să surprindă, dacă avem în vedere spectrul larg de ceramică produsă, alături de opaițe și în condițiile în care se cunoaște faptul că că toate aceste ramuri ceramice constituiau premisa pentru practicarea coroplasticii. În anul 1954 apele Dunării au distrus parțial un cuptor pe grătarul căruia a fost descoperit un vas cu protome, iar în apropiere, printre resturile spălate de valuri au mai apărut o serie de figurine. Atelierelor locale le-au fost atribuite de asemenea, trei figurine cu reprezentarea lui Attis descoperite în apropiere de Dervent, materiale din păcate neilustrate. Repertoriul statuetelor descoperite la Ostrov este larg și cuprinde reprezentări ale unor diferite divinități romane, personaje anonime, statuete zoomorfe și jucării. În completare la argumentul caracteristicilor argilei, de factură locală, tiparele pentru vasele cu figuri în relief descoperite aici constituie dovezi puternice, chiar dacă indirecte, în favoarea producției locale a figurinelor din lut. Tiparele pot fi asociate cultelor agreste (Ceres) și thissos-ului, dar și mitologiei greco-romane (un antefix cu capul Gorgonei Medusa) ― [Pl. 44-48/1.

Un tipar descoperit în săpăturile mai vechi are reprezentarea lui Eros în maniera clasică, cu figura juvenilă și cirrus. Reținem și mențiunea lui C. Mușețeanu privind faptul că „les statuettes en terre cuite n’etaient pas faites dans un atelier à part, mais dans le même lieu que les lampes et les vases”, opinie la care subscriem și care pare cea mai indicată în procesul de aprofundare a cunoștințelor privind organizarea producției coroplastice. Această situație nu este unică, statuetele din lut fiind realizate în aceleași complexe în care au fost produse vase ceramice utilitare sau ceramică fină. Un astfel de exemplu este atelierul cercetat lângă satul Nova Nadezhda, Haskovo, pe Valea Mariței, în Thracia. Cuptoarele descoperite aici produceau alături de ceramică de bucătărie, materiale de construcție, ceramică de masă și terracottae între domnia lui Antoninus Pius și mijlocul secolului III p.Chr..

Bărboși/Galați, județul Galați

La Bărboși există suficiente dovezi în favoarea producției locale. Astfel, deși în aria așezării nu sunt cunoscute instalații pentru fabricarea materialelor coroplastice, în schimb, în necropolă a fost descoperit mormântul unui plastes, singurul exemplu din provincie care poate fi considerat astfel. S. Sanie menționa în mormântul nr. 3 descoperit într-o necropolă situată pe latura vestică a castrului un medalion ceramic fragmentar, 6 tipare și un poanson pentru ceramica stampată. Subiectele alese de meșterul de la Bărboși sunt variate lăsând să se întrevadă o calitate deosebită a produselor finale alături de circulația modelelor care pot fi considerate de influență gallică: un tipar prezintă o scenă de munera între un thraex vs. hoplomachus (murmillo?) – ultimul apropiat ca reprezentare de o figurină descoperită întâmplător la Cerna, în teritoriul troesmens ― [Pl. 78/3 –, un tipar pentru măști comice, o plachetă cu reprezentarea unei siluete umane și cu cap de măgar, un tipar pentru protome și două forme pentru decorarea vaselor cu motive geometrice ― [Pl. 41. Avem așadar, un mormânt al unui meșter din a doua jumătate a secolului II p.Chr. care a fost însoțit în lumea umbrelor de instrumentele și în același timp, simbolurile meseriei sale, lăsate poate ofrandă zeităților subpământene. Tot în categoria largă coroplasticii poate fi introdus un fragment de la un vas zoomorf cu analogii perfecte la Beroe, dar de producție microasiatică.

c) Sectorul interior al provinciei

Montana/Montana, oblast Montana

La Montana și în centrele productive din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum, pe sectorul interior al provinciei dispunem de informații variate privind producția coroplastică; poate nu întâmplător, în centrele enumerate există și o serie de dovezi în favoarea unor ateliere de plastes, acei artizani care furnizau tiparele folosite atât în cazul producției ceramice cât și în cazul toreuticii romane. În aria orașului V. Velkov amintea o serie de tipare pentru tablete votive cu reprezentarea unor divinități diferite ale Pantheonului greco-roman și atrăgea atenția asupra importanței pe care a avut-o centrul antic ca loc de pelerinaj datorită templelor ridicate în apropierea izvoarelor sacre ― [Pl. 77/1; 57/4].

Acestor scurte considerații au fost urmate de un articol consistent al Ljubei Ognenova-Marinova dedicat unei colecții de tipare descoperită în zona sanctuarului Dianei și lui Apollo, parțial amintită și de Velkov, care lăsa să se întrevadă existența la Montana a atelierului unui plastes imaginarius (χηροπλάστης), una din rarele dovezi privind producția ceramică în zona sanctuarelor antice descoperite până în prezent. Și în cazul atelierului (sau atelierelor?) din apropierea sanctuarului se poate vorbi de o structură compozită cu o activitate variată; având în vedere amplasarea, nu este dificil să ne imaginăm că producția era orientată spre asigurarea unor produse variate pentru adoratorii care vizitau templul divinităților – de la ceramică stampată (cu planta pedis) la nelipsitele tablete votive sau obiecte de harnașament din bronz, pentru care avem drept dovadă două tipare din lut.

Din punct de vedere al producției merită semnalată documentarea, chiar dacă ipotetică, pentru prima dată în provincie, a unui atelier care era orientat spre producția de tipare (sau modele). Această orientare nu trebuie să excludă și posibilitatea producerii directe a obiectelor pentru care au fost făcute tiparele, mai ales dacă avem în vedere afluxul de populație înregistrat în preajma locurilor de pelerinaj antice dar și importanța orașului Montana. Mai mult, o paralelă ne este oferită de situația de la Chersones unde au fost descoperite o serie de tipare din lut pentru turnarea oglinzilor circulare decorate cu imaginea unor zeițe. Nu întâmplător, tiparele au fost descoperite în zona unui sanctuar, situație care este asemănătoare cu cea de la Montana și oferă un prețios indiciu privind fabricarea unor obiecte rituale și de uz cotidian în centrele religioase, de altfel puncte extrem de vizitate și oferind bune posibilități de valorificare ale unor materiale diverse.

Subiectele întâlnite în plastica atelierului de la Montana sunt variate, pe măsura tipurilor produse. Activitatea artizanului (sau artizanilor) a fost orientată atât spre realizarea unor tipare destinate toreuticii cât și spre producția tabletelor votive din lut, în formă de aedicula, cu reprezentările lui Mercurius, Dianei sau Dionysos împreună cu thiassos-ul. Aria mare de dispersie a modelului original ne conduce cu gândul la perpetuarea unor arhetipuri mai vechi în zona Dunării de Jos. Este cazul unui medalion – tipar din lut descoperit tot la Montana – „Izvora” cu reprezentarea unui model dionysiac larg răspândit. Dintre modelele specifice atelierului se pot menționa divinități cu un puternic substrat elenistic care preiau forme de manifestare clasice precum Diana cu arcul, Apollo Kitaredos, Hygia.

Ljuba Ogenova-Marinova sugera interdependența existentă între diferitele ramuri ale producției ceramice și toreutice sesizabile la nivelul descoperirilor din nord-vestul provinciei Moesia Inferior. Argumentația convingătoare ne îndeamnă să subscriem la aceste legături remarcând totuși, lipsa unor dovezi suficiente pentru a statua o interdependență între centrul de la Montana și atelierele ceramice de la Butovo.

Informațiile puține de care dispunem datorate hazardului și prezentarea de multe ori lacunară a descoperirilor ne poate conduce la ideea că o serie de ateliere mari, precum cel amintit mai sus, aprovizionau cu modele întreaga „industrie” moesică de produse ceramice (tablete votive, statuete din terracotta) sau atelierele toreutice provinciale. În realitate, acestei imagini centralizate a unor mari ateliere li se poate aduce drept contra-argument activitatea unor artizani itineranți, din păcate extrem de eluzivi la nivelul cunoștințelor noastre, sau difuziunea unor reprezentări extrem de cunoscute în epocă, preluate și adaptate pe arii vaste și datorită așa-numitelor „caiete de modele”.

Nu în ultimul rând, se poate afirma existența unui atelier (sau ateliere) local/e care foloseau tiparele amintite, lucru care pare să fie exclus de autoare; această ipoteză nu trebuie eliminată complet, mai ales dacă avem în vedere situația nesigură a descoperirilor sub aspect stratigrafic. Merită menționată preluarea, la fel ca în restul Imperiului, a modelelor clasice ale sculpturii elenistice și transplantarea lor într-o producție „de serie” destinată unui comerț larg; o statuetă a Dianei cu arcul din marmură devine modelul unui medalion pentru fabricarea unor piese de harnașament din bronz sau aplice pentru vasele cu figuri în relief. Descoperirea atelierului de la Montana – „Izvora” se impune ca o dovadă de referință a coeziunii care exista la nivelul producției ceramice și toreuticii, ambele aprovizionate din aceleași ateliere ale unor modelatori. Însă, în opinia noastră nu se poate poate extrapola situația la nivelul provinciei și nici atribui atelierului prezentat mai sus, întreaga producție sud-moesică de modele doar pe baza unei uniformități a materialelor și a unor analogii între reprezentări care își au de fapt rădăcinile în fondul civilizației elenistice. Cronologia atelierului este vagă, în secolele II-III p.Chr. fără precizări suplimentare.

Butovo, obștina Pavlikeni, oblast Veliko Tărnovo

În așezările din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum/Nikjup, producția coroplastică s-a dezvoltat la Pavlikeni și Butovo. În ultimul centru, la Butovo, producția terracottae-lor aici începe în perioada Severilor (a treia fază din evoluția centrelor nicopolitane după B. Sultov) când se înregistrează un aflux puternic de figurine cu diverse reprezentări (Venus, soldați, jucării) alături de plachete votive cu reprezentări religioase sau scene erotice. Vasele, și în special platourile dreptunghiulare cu marginile amplu ornamentate cu motive vegetale, antropomorfe sau zoomorfe, specifice așezării, au constituit premisa apariției și dezvoltării coroplasticii.

Pentru variata producție a atelierelor de la Butovo pledează și asocierile de materiale prezentate succint de B. Sultov, în care sunt ilustrate tipare de opaițe alături de tipare de statuete (jucării) sau statuete cu ornamentația bogată, specifică centrele nicopolitane ― [Pl. 56/2; 57/2,5]. Dintre cuptoarele cercetate, numai în cazul unora sunt amintite descoperiri de tipare pentru figurine din lut ars. Un tipar pentru producția tipului Venus pudica a fost descoperit într-un atelier care număra patru cuptoare grupate în jurul unei platforme comune, în nordul pieței centrale a actualului sat Butovo. Într-un alt atelier a fost descoperit un tipar cu imaginea Cybelei folosit pentru crearea aplicelor în relief pentru vase în timp ce în altă zonă, într-un mic atelier a fost descoperit un tipar pentru realizarea plachetelor votive închinate lui Orpheus, copie după un model din metal după cum aprecia B. Sultov care atribuia întreaga producție și atelierul în totalitate unui plastes specializat

Pavlikeni- Vărbovski livadi, obștina Pavlikeni, oblast Veliko Tărnovo

Situația este similară și în cazul așezării de la Pavlikeni. Întrucât cronologia, planimetria și produsele specifice acestui centru au fost rediscutate de curând, deținem informații mai detaliate în comparație cu restul centrelor nicopolitane. Producția ceramică masivă în atelierele de la Pavlikeni începe în a doua fază din evoluția acestora (post 170 – 235 p.Chr.) deși, la un nivel redus este cunoscută și în prima fază de dezvoltare, începând cu Domitian. Dacă vesela ceramică este binecunoscută datorită tipologiei lui B. Sultov, date incerte erau în cazul producției coroplastice. Aparent, aceasta a fost redusă, din categoria tiparelor cunoscând un singur asemenea obiect cu reprezentarea Dianei, dar în paralel, există suficiente dovezi ale unei puternice producții de tablete votive destinate, în opinia Paulinei Vladkova ― [Pl. 77/2; 57/1], să fie folosite în ritualurile practicate în templul lui Dionysos aflat în apropierea sitului, poate un important loc de pelerinaj având în vedere concentrația de reprezentări ale acestora. Unelte variate, atribuite muncii olarului, erau deja amintite într-un complex de dimensiuni mari situat în partea vestică a sitului, probabil un atelier important.

În subsidiar, numeroasele vase cu figuri aplicate în relief constituie o dovadă, chiar dacă indirectă, a dezvoltării pe care a cunoscut-o producția figurinelor poate ca element secundar în cadrul producției veselei de către atelierele vilei, producție orientată spre economia de piață. Tiparele folosite la realizarea aplicelor în relief sunt similare subiectelor întâlnite pe tabletele votive ilustrând astfel, interdependența dintre tipurile ceramice pe care o aminteam la începutul excursului nostru. Și în rândul acestora sunt întâlniți membrii thiassos-ului, precum Sileni, suprinși atât pe tipare cât și pe unele aplice gata a fi folosite, diferite divinități dificil de identificat și motive zoomorfe.

Pentru ambele centre din punct de vedere estetic este interesantă îmbinarea de stiluri între modelele clasice, mediteraneene, și o interpretatio locală, naivă și din multe puncte de vedere rudimentară, care a dat naștere unor exemplare distincte în cadrul reprezentărilor moesice. În acest sens merită semnalate statuetele reprezentând o Venus de tip provincial, o serie de capete pline de expresivitate, divinități așezate sau reprezentări ale unor capete de luptători alături de unele figurine grosolan modelate, poate și cu o funcție apotropaică. Un alt aspect semnificativ privește aria de difuziune a pieselor din aceste ateliere; cercetările din sectorul britanic al orașului Nicopolis ad Istrum au condus la descoperirea unor fragmente de statuete și jucării cu analogii clare în cele două centre menționate anterior, deși R. Falkner nu pare să fie de acord în totalitate. Este o mențiune importantă dacă avem în vedere faptul că s-a exprimat cu diferite ocazii ideea că produsele centrelor de la Butovo, Pavlikeni și Hotnitsa au penetrat rar piața orașului Nicopolis, producția fiind orientată spre piața orașului Novae/Svishtov și chiar mai departe.

2. Procesul de producție și varietatea produselor

2.1. Tehnicile de producție

În lipsa unor descoperiri care să permită observații de natură topografică și planimetrică asupra instalațiilor de producție vom menționa pe scurt o serie de caracteristici privind procesul de producție. Operațiile incipiente sunt specifice producției ceramice în general: pregătirea lutului, maturarea, introducerea degresanților în pastă. Urmau operațiunile propriu-zise care începeau cu pregătirea tiparelor având la bază un prototip/arhetip/model. Pentru diferitele părți ale statuetelor se folosesc tipare separate asamblate într-o etapă finală. În tiparul (din argilă sau gips) pregătit este presat lutul cu putere iar în urma uscării acesta este desprins și lipit împreună cu celelalte părți pentru a forma produsul final. Un strat intermediar de glazură (de obicei lead-glaze) avea rolul de a astupa porii și de a permite distribuția uniformă a culorii pe suprafața produsului de obicei înainte de ardere; un orificiu care permitea evaporarea vaporilor de apă rezultați în urma arderii fără a deteriora statuetele completa etapele acestui proces relativ simplu. Arderea se realiza la o temperatură similară cu cea a produselor ceramice, în general, și se poate emite ipoteza că, în unele cazuri, produsele coroplasticii sunt arse în aceeași șarjă cu vasa pentru a completa locurile libere din interiorul instalației.

În unele cazuri deținem date privind forma și dimensiunile cuptoarelor care au fost folosite în procesul de producției al coroplastici. Două asemenea cuptoare au fost cercetate la Chersonesos și au fost datate în secolele II-III p.Chr. Primul dintre aceste instalații este de formă ovală cu dimensiunile de 0,42×0,74 m și avea un pilon de susținere plasat central. Pe nivelul de distrugere al cuptorului au fost descoperite o serie de fragmente de tipare, alături de o statuetă din terracotta de 20 cm înălțime înfățișând o femeie îndurerată. Al doilea cuptor, datat în secolele III-IV p.Chr., este de formă circulară cu diametrul de 0,8-1,10 m, iar pilonul central a fost realizat dintr-un bloc de calcar, rotunjit, plasat în mijlocul focarului. În interiorul cuptorului au fost descoperite mai multe fragmente de statuete înfățișând, de asemenea, un personaj feminin (Demeter?) îndurerat. Așadar, în ambele cazuri instalațiile au dimensiuni reduse, o formă simplă – circulară sau ovală –, pilon central și toate dovezile indică faptul că erau specializate în producția coroplasticii.

2.2. Tipologia produselor coroplasticii moesice

Principalele produse ale atelierelor coroplastice moesice sunt tipice lumii romane, artizanii locali preluând și câteodată adaptând modelele elenistice. Pe ansamblu putem afirma că produsele moesice urmează în linii mari tradiția elenistică de reprezentare fără să ne putem pronunța asupra supraviețuirii unor tipuri din această perioadă în epoca romană timpurie. Amintim în acest sens descoperirea dintr-un sarcofag de la Callatis care atrăgea atenția acum mai bine de patru decenii lui Al. Suceveanu. În afară de explicația perpetuării unor forme elenistice în perioada ulterioară, o altă explicație subzistă în caracterul votiv al obiectelor amintite iar statueta putea fi păstrată și transmisă în familie timp de două sau trei generații.

Statuetele

Statuetele din terracotta constituie principalele produse ale coroplasticii moesice, în forme variate ca reprezentare, valoare și expresie artistică. În provincie întâlnim de la statuetele rudimentar realizate la unele de o valoare artistică deosebită, busturi și grupuri statuare. Rolul acestor figurine este variat și pot fi destinate contextelor funerare (la înmormântare sau cu ocazia diferitelor sărbători religioase în care erau vizitate mormintele celor dragi) sau aveau funcție votivă fiind ofrande închinate diferitelor divinități. În același timp nu poate fi exclusă funcția cultică în cadrul unor lararia ca o expresie mai ieftină la mult mai scumpele și pretențioasele statuete din metal.

Diferite figurine zoomorfe (câini, cai, cocoși, etc.) alături de numeroase figurine antropomorfe dar cu membrele unite prin nituri ceramice sau metalice intră în categoria largă a jucăriilor (crepundia) răspândită în provincie în mormintele de copii și nu numai. Obiceiul dedicării către Venus a jucăriilor copilăriei este binecunoscut. Fără a omite și valențele cultuale ale reprezentărilor antropomorfe ne pronunțam recent spre latura strict cotidiană a acestor descoperiri asociate uneori forțat cu ritualurile religioase. Animalele precum berbecul pot fi asociate cu Mercurius, suovetaurilia sau criobolium, dar pot fi considerate mai curând banale jucării. Produsele de acest tip de la Butovo sau Pavlikeni le-au servit drept modele exemplare din zone îndepărtate, precum cele din centrele gallice (Vichy, specializat mai ales în producția vaselor zoomorfe) sau microasiatice, unde este documentată o puternică producție de vase de același tip dar și de figurine.

Măști comice, baze/socluri

Măști comice, baze/socluri de diferite forme, aediculae și frontoane completează tabloul descoperirilor moesice. Utilitatea acestora este diversă dar reținem faptul că avem dovada producției de măști „leading slave” în provincie, la Bărboși, pentru aplice de vase, ornamentarea opaițelor sau diferite ornamente ceramice.

Plachete votive

Plachetele votive sau cele folosite ca tipare în producția ceramică sau în atelierele de bronzieri sunt amplu reprezentate în provincie, mai ales în zona sudică a acesteia. Centrele producătoare pentru asemenea produse extreme de căutate pentru a fi oferite ca ofrande în sanctuarele și templele diferitelor divinități se află la Pavlikeniși Montana. Ultimul sit se detașează prin descoperirea colectivă din punctual „Izvora” cu numeroasele plachete-tipar cu reprezentările lui Hermes, Apollo, Hercules, Hygeia, Epona, Zeus și Hera, Diana și Dionysos a căror funcționalitate poate fi atribuită atelierelor ceramice, poate și producției plachetelor votive din bronz sau metale prețioase.

I. PRODUCȚIA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE

Pentru Plinius argila ocupa unul dintre locurile de frunte datorită rolului jucat în viața cotidiană a societății antice. Spectrul larg al întrebuințărilor, diversitatea obiectelor și formelor realizate din argilă sunt menționate în repetate rânduri de către autorul antic [NH, XXXV, 46, 49]. Recomandări privind calitatea argilei, anotimpul propice realizării cărămizilor uscate, tipurile și variantele regionale folosite sunt discutate și de Vitruvius [De archit., II, 3].

Analiza materialelor de construcție din lut ars constituie una dintre dintre direcțiile relativ noi în arheologie. Afirmația, poate prea tranșantă, are la bază lipsa unor studii de sinteză, zonale sau regionale, dedicate materialului tegular, considerat inferior în comparație cu materialele „nobile” folosite la ridicarea edificiilor – marmura și piatra. Elemente aflate la baza infrastructurii civilizației romane, materialele de construcție din lut ars – cărămizile (lateres), țiglele (tegulae), olanele (imbrices) și diferitele accesorii folosite pentru transportul apei sau difuzarea căldurii în încăperi (tubuli), au ocupat un rol important în cadrul producției figlinae-lor romane. Acestea erau în proprietate privată (dominus / patronus), militară sau imperială; producția era organizată de un officinator / immunis.

Valoarea informațiilor oferite de materialele de construcție rezidă într-o serie de caracteristici particulare care pot fi rezumate la trei aspecte: ștampilele, forma care evoluează constant și numărul extrem de mare, alături de distribuția la nivelul întregului Imperiu. Dacă ar fi să amintim situația „clasică” a ștampilelor, așa cum se prezintă ea mai ales în Urbs și în marile figlinae civile (uneori denumite figulinae, praedia sau chiar tegulae) din împrejurimi, acestea ar trebui să ofere numele stăpânului – dominus –, pe cel al supraveghetorului producției, al meșterului – figlinator sau figulus – care a fabricat materialul și data consulară. În anumite cazuri este dificil să discernem între producător și proprietar pe baza ștampilelor de pe cărămizi, calitatea persoanelor putând fi aceeași. Cert este că, în accepțiunea generală, dominus (figlinarum sau praediarum) este proprietarul atelierului sau domeniului iar officinator este lucrătorul sau supraveghetorul, în anumite cazuri și una și alta. P. Settälä pare să subscrie opiniei lui T. Helen conform căruia dominus este de fapt proprietarul domeniului (praedia) iar officinator, producătorul materialelor.

Multe din produsele moesice sunt însă „criptice” și aici ne referim, desigur, la cele care au marcă de producător, și, fără a devansa discuția din paginile următoare, trebuie să subliniem predominarea clară a atelierelor militare la nivel cantitativ și al difuziunii, în defavoarea celor particulare.

Din paginile unei lucrări care urmărește prezentare unor aspecte de viață economică cu siguranță nu pot lipsi o serie de explicații de ordin metodologic și o listă cu obiectivele minimale urmărite. Pe această linie, ni se pare necesar să explicăm într-un scurt preambul metodele aplicate în tratarea acestui capitol.

Obiectivele care trebuie urmărite derivă din situația arheologică existentă în provincie; lipsa analizelor petrologice și fizico-chimice asupra produselor, a unor materiale cu ștampilă descoperite într-un cuptor, dar și sursele antice, în mare parte opace în ceea privește acest aspect al construcțiilor civile și militare, restrâng destul de mult posibilitățile noastre de lucru. În aceste condiții pot fi propuse, pe scurt, o serie de obiective largi, fără a avea pretenția că pot fi elucidate în totalitate în paginile următoare. Totuși, și în acest caz, am urmărit dezvoltarea subiectului, pe măsura realităților (și posibilităților interdisciplinare!) actuale, urmând ca, în timp, să aflăm răspunsul la o serie întreagă de probleme nelămurite în prezent. Dacă am încerca o caracterizare măcar primară a producției, distribuției și comerțului cu materiale de construcție în Moesia Inferior, problemele se pot reduce, în viziunea noastră, la două aspecte principale: a) în esență, se poate extrapola situația întâlnită în Mediterana la structura comerțului cu astfel de materiale în zona vestică și nord-vestică a Mării Negre? b) care au fost centrele de producție, intensitatea acesteia și distribuția teritorială a produselor. Alte obiective adiacente se pot contura ulterior, precum înțelegerea mecanismelor comerțului cu astfel de produse în provincie; tipologia instalațiilor și produselor prin analizarea schimbărilor survenite în evoluția acestora; cronologia instalațiilor și produselor; astfel, se pot corela informațiile obținute cu datele istorice și arheologice privind perioadele de refacere ca rezultat al unor evenimente distructive, mișcările de trupe în interiorul provinciei și etapele constructive din evoluția centrelor civile și militare moesice; determinarea producătorilor civili și militari, pe baza surselor arheologice corelate cu cele epigrafice dar, în principal, datorită mărcilor aflate pe materialele de construcție; evoluția produselor; modificări morfologice, dimensionale – particularități temporale?; au survenit asemenea modificări de formă și structură în cadrul evoluției procesului de producție, în afară de cele datorate schimbării caracteristicilor ștampilelor, inerente în condițiile înlocuirii instrumentelor de ștampilare – signacula; planimetria atelierelor existente în provincie, relația dintre centrele de producție și piețele de desfacere ale produselor; alte aspecte specifice, precum specializarea producției într-o anumită direcție a unor ateliere (produse singulare, produse asociate, specializare și particularități microregionale în cadrul materialelor de construcție moesice); dimensiunea producției – de la „household production” – la atelierele urbane; aspecte cantitative ale producției atelierelor moesice.

Un răspuns prompt, măcar la o parte dintre obiectivele propuse mai sus, necesită o serie de metode adecvate fiecărei probleme. Și în acest caz, posibilitățile noastre interpretative sunt în directă relație cu datele existente până în prezent. De asemenea, și în cercetarea materialului tegular din provincie putem aplica, în mare, aceleași metode propuse pentru studierea producției ceramicii romane moesice prin analiza atentă a cuptoarelor, ștampilelor, analizele petrografice și evoluția dimensiunilor.

Centrele de producție, ateliere și instalații

a) Limes-ul danubian

Novae/ Svishtov, obștina Svishtov, oblast Veliko Tarnovo

Acest sediu de legiune reprezintă unul dintre cele mai bine cunoscute zone arheologice din provincie din punct de vedere al evoluției istorice și al monumentelor. Materialele de construcție, alături de alte categorii de artefacte, nu constituie o excepție. În zona extramurană a orașului alunecările de teren pe valea râului Tekir Dere au condus, în vara anului 1959, la descoperirea unor cuptoare de ardere a materialelor de construcție, însă doar menționate fără a fi cercetate. În același timp o figlina formată din patru cuptoare, a fost reperată la est de oraș. Cuptoarele au fost folosite la arderea ceramicii și a materialelor de construcție și sunt rectangulare, cu frontul rotunjit sau în formă de „stea” ― [Pl. 79]. Alte instalații au fost descoperite la vest de incinta orașului având formă ovală și pilon alungit (”tongue-shaped”). În general, sunt cuptoare de mari dimensiuni, datate în secolul IV p.Chr. Funcționalitatea instalațiilor este diversă, de la arderea materialelor de construcție până la producția vaselor mari din ceramică.

Probabil, o funcție mixtă o are și un cuptor cercetat în anul 1966 în afara incintei, spre malul Dunării. Este de formă rectangulară ― [Pl. 80], are colțurile rotunjite și praefurnium-ul alungit. Sola (eschara) este susținută de un singur pilon-perete alungit cu lungimea de 1,80 m care împarte camera focarului în două segmente egale. Pilonul masiv susținea sola așezată pe o boltă rotundă realizată cu ajutorul grinzilor. Partea din față (gura de alimentare) este dreptunghiulară cu frontul exterior deschis. Cuptorul a fost realizat prin excavarea solului viu în care a fost îngropată camera focarului, cu pereții lipiți cu lut și cărămizi. Sola a fost construită din materiale diferite: cărămizi, țigle, pietre mici lipite cu lut și perforată de orificii. În fața cuptorului au fost descoperite numeroase cărămizi și tegulae care reprezintă o parte dintr-o șarjă rebutată. Materialele arheologice descoperite sunt rare; la nivelul cuptorului lipsesc dar în umplutura sa (după dezafectare) au fost descoperite fragmente tipice secolelor III-IV p.Chr. în acest caz avem asigurat un terminus post quem non. Producția de material tegular este sugerată și în cazul descoperirii atelierului de la est de oraș, probabil în apropierea acelei figlina menționată anterior. Între produsele atelierului din care au fost cercetate până în prezent doar trei cuptoare sunt semnalate și materiale de construcție, alături de opaițe, vase de bucătărie și ceramică fină.

Durostorum – Ostrov, Ferma 4, comuna Ostrov, județul Constanța

Dintre cele 19 cuptoare cercetate în așezarea de la Ostrov-Ferma 4 doar pentru două dintre ele există indicii clare care atestă producția materialelor de construcție. Situația pare paradoxală în contextul descoperirilor moesice, în cadrul cărora predomină (pe centre), instalațiile de acest tip în defavoarea celor pentru producerea ceramicii, indiferent de tipul său. Oricum, din punct de vedere morfologic există o unitate de formă care indică folosirea instalațiilor de formă rectangulară în acest proces. C7 și C10 sunt cuptoare rectangulare, de dimensiuni mari, diferite ca structură și dimensiuni de cele pentru arderea vaselor ceramice. În cazul unui alt cuptor (C9), deși acesta este de formă dreptunghiulară, nu a putut fi stabilită funcționalitatea sa< cu toate acestea autorii cercetării înclină să atribuie cuptoarelor rectangulare descoperite pe acest sit rolul de instalații pentru arderea materialelor de construcție fără, însă, a limita producția exclusiv la acestea ― [Pl. 81]. În contextul actual al cunoștințelor este dificil să ne pronunțăm asupra caracterului atelierelor de la Ostrov – Ferma 4; V. Culică atribuia, corect de altfel, bogatele descoperiri de material tegular de aici acelei figlina kastri (LEGXIFIGKASTR) menționată și pe unele materiale și infirma existența unor ateliere civile, private. Cercetările au dovedit însă, existența unor ateliere care, în lipsa ștampilelor care să ateste conexiunea cu viața militară, pot fi considerate ateliere private, deși comitența poate fi, de asemenea, militară. Nu în ultimul rând, rolul așezării de la Ostrov, asociată de unii cercetători cu vicus Gavidina, poate fi similar în ceea ce privește aprovizionarea cu materiale de construcție a sediului Legio XI Claudia cu cel al așezării Tegulicium/Vetren situată la 20 kilometri vest de Durostorum/Silistra.

Caracteristici tipologice. Cuptoarele sunt construite în pământul cruțat iar focarul are un singur canal median, boltit cu ajutorul unor țigle care-l traversează și din care se ramifică cinci pereți laterali realizați în pământul cruțat. Sola este sprijinită pe canale și este realizată din straturi succesive de lut împreună cu chirpici și cărămizi.

Ambele cuptoare au fost datate în secolul II p.Chr., atunci când autorii cercetărilor presupun și o perioadă importantă în evoluția producției locale datorită efortului constructiv necesar castrului și, post 170, pentru refacerile de după atacul costobocilor. Merită semnalat faptul că această constatare de ordin cronologic are la bază descoperirile de tegulae și cărămizi ștampilate, bine documentate în așezarea de la Ostrov, extrem de interesante în ceea ce privește varietatea tipurilor și variantelor.

Rasova – „Malu Roșu”, județul Constanța ― [Pl. 82/1]

În acest punct, situat pe șoseaua Cernavodă – Rasova, în anul 1980 au fost efectuate o serie de cercetări de salvare în vederea degajării unui cuptor de perioadă romană timpurie. Cunoscut în literatura de specialitate, în punctul „Malu Roșu” se află situată o așezare romană deschisă dar au fost descoperite și materiale din perioada celei de a doua epoci a fierului. În zonă, în punctul „Pescărie”, a mai fost reperat un horreum roman timpuriu împreună cu o serie de tegulae cu ștampile aparținând legiunii V Macedonica (LEG. V M; LEG. MA – 2 ex.), Legio XI Claudia (LEG. XI CL. P.F. – 8 ex.) și Legio I Italica (LEG. I ITAL. – 8 ex.) fapt ce atestă, în opinia Mariei Bărbulescu, prezența unuei vexillatio comună a celor trei legiuni. Amplasată în apropierea unui vad cunoscut al Dunării, așezarea de la „Pescărie” avea, de asemenea, un puternic atelier de fabricat tegulae și, posibil, ceramică, un grup de cuptoare fiind menționate aici. Din păcate nu există nici o informație privind produsele acestui atelier deși, au fost realizate o serie de cercetări de salvare.

Sub un strat de nivelare în care au fost descoperite materiale romane, a fost descoperit un cuptor de formă rectangulară cu pilon central. Caracteristic cuptorului de la „Malu Roșu”, focarul este de formă rectangulară, realizat prin excavarea solului viu (1,45 x 1,48 m) având fundul alveolat și un pilon central masiv, construit din chirpici, pentru susținerea solei; o lutuială compactă asigura păstrarea temperaturii protejând în același timp și structura exterioară de arderile repetate. Sola, complet distrusă la fel ca praefurnium-ul și bolta, avea probabil forma rectangulară deoarece dimensiunile mari ale cuptorului și focarul, constituie dovezi adiacente în favoarea acestei ipoteze. Pe solă, în afară de o mare cantitate de cenușă, au fost descoperite tegulae, imbrices, chirpici și cărămizi considerate de autor materiale căzute din bolta cuptorului. Orificii de tiraj oblice au fost descoperite în zona superioară a pereților focarului. Se pare că întreaga instalație, atât cât s-a putut vedea din zonele păstrate, a fost realizată prin excavarea totală și doar pilonul a fost adăugat ulterior, dacă nu cumva cărămizile de pe pilon doar plachează zona cruțată în solul viu.

Autorul articolului care prezintă această descoperire menționează o mare cantitate de olane, tegulae și cărămizi, fragmentare, fără a uita să amintească și o serie de chirpici. În acest caz avem de-a face cu resturile unei șarje sau, mai curând, cu dărâmătură din elementele componente ale solei. Deși amintește o serie de analogii cu instalații mai târzii, de la Telița și Tomis, o serie de fragmente ceramice au condus la opinia că acest cuptor a funcționat în secolul II și la începutul secolului III p.Chr. Este o opinie căreia, în lipsa altor elemente de datare, ne raliem și noi deși, în zonă a fost plasată fortificația târzie Flaviana. Având în vedere forma și detaliile constructive avem de-a face cu o instalație folosită la arderea materialelor de construcție. M. Irimia sublinia continuitatea de formă a cuptorului începând din perioada elenistică și până târziu, în epoca romano-bizantină. Analogiile apropiate pentru acest cuptor sunt numeroase, precum cuptorul nr. 3 de la Tomis.

Dinogetia – Garvăn, județul Tulcea ― [Pl. 83/1]

Cercetarea unui cuptor de dimensiuni mari la Dinogetia a marcat una dintre etapele importante în studierea sistematică a instalațiilor moesice. Datorită păstrării în bune condiții a cuptorului și a prezentării sistematice a cercetării, au fost permise o serie de observații importante privind funcționalitatea, datarea și caracteristicile constructive ale instalației. Cuptorul este situat la marginea unei terase în zona extramurană a așezării, pe malul gârlei „Lățimea”. În apropierea acestuia și în aceeași zonă a grindului au fost recuperate în timp, numeroase materiale arheologice de perioadă elenistică (secolele IV-III a.Chr.), epocă romană timpurie (secolele II-III p.Chr.). În discuția de față, merită semnalate trei fragmente de tegulae cu ștampila în negativ COHIIMA (Cohors II Mattiacorum), întregire propusă de V. Pârvan și acceptată de Gh. Ștefan și A. Barnea.

Din punct de vedere tipologic, cuptorul de la Dinogetia este rectangular – forma „clasică” a instalațiilor de ardere a materialelor de construcție – un pătrat cu latura de aproximativ 4 m la exterior și cea interioară de 3,30 m. Focarul este păstrat aproape în întregime, cu excepția zonei sudice unde apele au erodat acea parte. Este construit prin excavarea solului viu iar pereții au fost dublați de chirpici are au fost ulterior arși. În mijlocul camerei de ardere se află un „coridor” – de fapt canalul median al cuptorului – larg de aproximativ 1 m cu două ziduri din chirpici pe laterale. Din canal pornesc canale secundare, câte patru pe fiecare latură, ușor ridicate deasupra canalului principal. Acestea sunt despărțite de pereți construiți din chirpici și apoi lipiți cu mai multe straturi de lut. Ca o inovație, se remarcă existența în pereții interiori ai focarului a unor canale care aveau rolul de a trimite aerul cald și în porțiunile unde sola era așezată pe pereții despărțitori, fără îndoială, în vederea unei încălziri uniforme a spațiului. Sola a fost realizată din straturi de lut, bine bătătorite, cu grosimea de 0,40 m. Nu a fost descoperit decât un singur orificiu în solă deși numărul lor trebuie să se fi ridicat la câteva zeci având în vedere dimensiunile acesteia. Camera de ardere a produselor se păstrează pe trei laturi; a fost construită, ca și focarul, din chirpici. Pe solă au fost descoperite tegulae și imbrices ca și unele bucăți de chirpici – cărămizi în curs de ardere sau fragmente din bolta camerei superioare?.

În ceea ce privește cronologia cuptorului, Gh. Ștefan a propus, pe baza a două monede (de la Dicoletian și Maximian Hercules) sfârșitul secolului III – secolul IV p.Chr. Autorul atrăgea, de asemenea, atenția asupra analogiilor acestui cuptor, unele datate în secolele II-III p.Chr. Ulterior, A. Barnea a reluat discuțiile privind acest cuptor și datarea sa; pe baza unor tegulae cu ștampila COH II MATT(iacorum), a observațiilor privind cele 5-6 straturi de lut, semnalate deja și a celor două monede care ar reprezenta de fapt momentul dezafectării cuptorului, este coborâtă cronologia acestuia în secolele II-III p.Chr.

Realitățile arheologice din teren au permis o serie de explicații pentru dimensiunile impozante ale instalației și numărul mare de materiale care puteau fi arse într-o singură șarjă. Fără îndoială, asemenea instalații apar ca răspuns la o necesitate practică – aceea de (re)construcție rapidă a unor obiective importante, eventual segmente superioare ale incintei, distruse sau care cer reparații urgente în eventualitatea unui pericol iminent. Dacă cronologia propusă de Gh. Ștefan este corectă, și aici reamintim ca o dovadă solidă cele două monede din vremea tetrarhiei, atunci ne aflăm în fața unui exemplu grăitor de refacere după atacurile gotice, ipoteză spre care înclină și A. Rădulescu. O altă posibilă explicație rezidă tocmai în perioada de întărire a zonei de limes, perioadă care a coincis cu începutul domniei lui Dioclețian. În acest context, deși s-a scurs o jumătate de veac de la importanta descoperire de la Dinogeția iar între timp nu au mai fost semnalate alte instalații în proximitatea acestui sit există posibilitatea ca alte ateliere să fie descoperite deoarece, asemenea instalații funcționau de obicei în baterii/grupuri formate din două sau mai multe cuptoare.

În contextul discuției cuptorului de la Dinogetia merită semnalată o instalație similară ― [Pl. 83/2] cercetată în proximitatea orașului Noviodunum/Isaccea în anul 2011. Forma rectangulară a acestuia și soliditatea construcției – grătarul susținut de cinci arce cu bolțile aferente – pledează pentru încadrarea sa în rândul instalațiilor pentru arderea materialelor de construcție. De asemenea, acest cuptor are sola de 3,20 m, dimensiuni apropiate de cele ale cuptorului de la Dinogetia. Similitudinile se opresc aici, întrucât instalația din așezarea civilă a orașului Noviodunum/Isaccea a fost datată vag, în secolele IV-VI p.Chr., pe baza dimensiunilor cărămizilor folosite la construcția sa (31x31x4 cm), deși acestea constituie un indice cronologic relativ.

b) Sectorul interior al provinciei

Castra ad Montanesium – Montana, oblast Montana

Tabloul general al instalațiilor moesice este completat de două instalații pentru arderea materialelor de construcție descoperite în teritoriul Montanei, în zona vilelor nr. 2 și 3. Ambele cuptoare sunt de formă rectangulară și au două camere; camera superioară este în ambele cazuri distrusă în timp ce, zona inferioară cu praefurnium-ul s-a păstrat suficient încât să ne ofere date privind structura internă a instalațiilor. Cuptorul din villa nr. 3 (2,20 x 2,50 m) a fost descoperit cu o șarjă de tegule crude, gata de a fi arse, cu dimensiunile de 37 x 22 x 5 cm. Instalația avea rolul de a aproviziona cu materiale de construcții proprietarii vilei, dar trebuie subliniat faptul că autorul constată și o producție a ceramicii uzuale. Totuși, remarcăm că nu este clar dacă fragmentele ceramice provin din umplutura cuptorului sau au fost produse în această instalație. Forma rectangulară este oricum rar întâlnită în cadrul instalațiilor pentru arderea ceramicii. Datarea este generală, în secolele II-IV p.Chr.

Teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum

Centrele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum au avut ateliere pentru fabricarea materialelor de construcție. Astfel, la Bjala Čerkva (obștina Pavlikeni, oblast Veliko Tarnovo) un atelier de mari dimensiuni a fost cercetat în această zonă și corelat cu prezența unei locuiri de tip villa. Poziția acesteia pe un drum important a constituit un argument în plus pentru atribuirea atelierului în discuție unui circuit economic care favoriza difuziunea produselor pe o arie mai vastă. Cercetarea s-a concentrat asupra unui atelier de dimensiuni mari în zona căruia au fost descoperite trei cuptoare folosite la producerea materialelor de construcție. Bogdan Sultov menționeză, fără detalii însă, o producție mixtă, orientată pe producția materialelor de construcție dar și spre ceramica fină de masă, fără a specifica formele. Detaliile constructive și tipologia cuptoarelor nu sunt menționate.

În estul satului Butovo (obștina Pavlikeni, oblast Veliko Târnovo) se aflau masate atelierele așezării sau, ceea ce B. Sultov numea – cartierul atelierelor ceramice. Din cele 38 de cuptoare care au fost cercetate unele au servit la producerea materialelor de construcție. Există cazuri în care este menționată o funcție mixtă, de producere a ceramicii, în paralel cu producția materialelor de construcție – cărămizi, tegulae, olane sau mosoare de zidărie și tubuli pentru apeducte. Un astfel de cuptor de formă circulară a funcționat în „vestul cartierului”. Avea un singur pilon de susținere și focarul realizat prin excavarea solului viu iar producția era axată pe fabricarea ceramicii fine și a „mosoarelor” de zidărie din care s-au descoperit numeroase exemplare. Atelierele pentru materiale sunt cu siguranță mai numeroase la Butovo, dar din păcate, nu mai avem alte mențiuni.

În zona edificiului cercetat la Hotnitsa (oblast Veliko Târnovo), în zona izvorului Kaja Bunar, a fost identificat un atelier de dimensiuni mari cu 21 de cuptoare. Un cuptor descoperit în interiorul edificiului, cu focarul realizat prin excavarea solului viu, producea, alături de ceramică fină, și tubuli de apeduct. Și aici întâlnim aceeași situație ca la Butovo, numărul, forma, caracteristicile morfologice sau tipurile de materiale produse nu sunt specificate. Cuptoare mai sunt menționate pe scurt dar nu au fost explorate sistematic astfel că nu avem detalii legate de planimetria atelierelor.

Nu întâmplător, centrul de olărit de la Pavlikeni – „Vărbovski Livadi” (oblast Veliko Târnovo) ― [Pl. 84-85] cunoaște în prima sa fază din evoluție (primul deceniu al secolului II p.Chr.), o puternică producție de material tegular. În apropierea corpului principal al unei villa a funcționat un atelier de producere a cărămizilor, tegulelor și olanelor. Atelierul consta din trei cuptoare pentru tegulae și unul destinat producției de imbrices. Cuptoarele pentru tegulae au focarul realizat prin excavarea solului viu, cameră dublă și sola rectangulară. Cuptorul pentru imbrices este circular, cu o singură cameră și sola de aceeași formă sprijinită pe un singur pilon.

În aceeași zonă au fost cercetate alte trei cuptoare descoperite în zona extramurană a fortificației de lângă Kramolin, la sud-vest de Pavlikeni. Gruparea cuptoarelor nr. 1 și 2 având formă rectangulară cu zid de susținere a solei plasat central indică faptul că au funcționat în aceeași perioadă, probabil în perioada romană târzie și bizantină timpurie. Un alt aspect interesant rezidă în faptul că cele două instalații au fost deservite de o platformă comună care permitea încărcare și descărcarea șarjelor în comun, dar și supravegherea și alimentarea cu combustibil era mai facilă.

Gorsko Ablanovo, obștina Opaka, oblast Tărgovishte ― [Pl. 85]

În zona acestei localități în care se află amplasat un vicus din secolele II–III p.Chr. a fost cercetat un cuptor pentru arderea materialelor de construcție. Materialele arheologice descoperite în aria satului au documentat o locuire intensă din epoca romană timpurie până spre sfârșitul secolului IV p.Chr. Între dovezile privind existența unei intense producții locale, necesară locuitorilor din așezarea de tip vicus menționată mai sus se numără cuptorul pentru material tegular datat în primul deceniu al secolului III p.Chr. Caracteristica generală a cuptoarelor pentru arderea materialelor de construcție se păstrează și în acest caz, cu mici modificări; astfel, cuptorul este de formă rectangulară, aproximativ pătrată, cu colțurile rotunjite și un praefurnium boltit, cu secțiune în formă de potcoavă. Dimensiunile sunt cuprinse între 3,04/3,05 – 2,98/3,10 m. Camera inferioară (de combustie) a fost realizată prin excavarea solului viu iar cea superioară, incomplet păstrată, a fost doar parțial îngropată. Un canal central cu un pilon dreptunghiular din lut împarte focarul în două secțiuni, fiecare cu trei piloni dreptunghiulari care pornesc din cele două laturi și prin bolți susțin sola. Acest ultim element a fost realizat, la fel ca în majoritatea cazurilor moesice, din straturi succesive de lut în care, pentru întărirea structurii, au fost inserate fragmente de materiale de construcție. Orificiile pentru circulația aerului cald au forme conice pentru asigurarea tirajului și dozarea căldurii. Bolta, parțial păstrată, era de aceeași formă conică și realizată din lemn peste care au fost lipite straturi succesive de lut. Datarea cuptorului a fost asigurată datorită unei monede emise de Caracala (201-206) descoperită în camera de ardere astfel încât, perioada de funcționare a instalației se înscrie primei decade a secolului III p.Chr.

Guslar – „Glinata”, oblast Tervel ― [Pl. 86-87]

Cuptoarele de la Gouslar, punctul „Glinata”, cercetate în anii 1987-1988, au fost corelate cu existența în această zonă a unei așezări de tip villa pentru construcția căreia au fost folosite. Cele două cuptoare descoperite au formă rectangulară, aproximativ pătrată; cuptorul numărul 1 are lungimea cuprinsă între 2,40-2,45 m în timp ce al doilea are o lungime de 3 m. Ambele cuptoare au fost construite după același tipar: focarul realizat în pământul excavat iar camera superioară îngropată doar parțial. În centru, un canal central cu ramificații laterale, dispuse perpendicular pe canal, distribuia uniform aerul cald. Distanța de doar 5 m dintre cele două cuptoare demonstrează faptul că instalațiile fac parte din același grup/atelier de producție. Cele două cuptoare au fost încadrate cronologic în secolul III p.Chr, mai precis în prima jumătate a acestuia, datare asigurată prin numeroase fragmente de ceramică fină romană; terminus ante quem non este asigurat de o serie de vase de bucătărie (ollae) din prima jumătate a secolului IV p.Chr. Un alt element sesizat sunt gropile de rebuturi sau depozitele produselor. Astfel, la circa 2 m de cuptorul C1 a fost descoperită o groapă cu o mare cantitate de tegulae. Aceeași situație este întâlnită și în cazul cuptorului C2; la 1 m spre sud de acesta a fost descoperit un alt depozit de tegulae, probabil produsele ultimei șarje, amestecate cu piese rebutate. Corespondențe morfologice apropiate își găsesc cele două cuptoare în tipologia alcătuită de Gh. Popilian pentru instalațiile din Dacia Inferior, mai ales în cadrul tipului III, datat în secolul III p.Chr. Atelierul în discuție a produs tegulae și cărămizi, unele cu decor în spirală, iar o serie de rebuturi au fost descoperite in situ. În zona cuptoarelor, fragmentele ceramice descoperite au permis încadrarea cronologică a instalațiilor în prima jumătate a secolului III p.Chr.

Villa de la Horia – „Muchea lui Găzaru”, Horia, județul Tulcea

Această villa fost cercetată în campania din anul 1971, în cadrul unor cercetări arheologice de salvare. Pe o terasă situată la sud-est de villa a fost descoperit un cuptor de formă ovală construit din cărămizi cu o platformă situată în fața lui, probabil locul de încărcare a șarjei. V.H. Baumann atribuia acest cuptor unei fullonica, deși în interiorul lui a fost descoperită o cantitate importantă de ceramică de tradiție Latene, un ulcior de secol II p.Chr., împreună cu numeroase tegulae cu ștampila Legio V Macedonica și Classis Flavia Moesica, recuperate din pavimentul aflat în fața cuptorului. Nu este clar dacă avem de-a face cu o producție locală a acestor tegulae cu toate că în acest caz am avea o dovadă peremptorie a unei producții care implică un antreprenoriat civil în cadrul producției militare, la fel ca la Butovo sau în alte provincii occidentale. Oricum, recuperarea unui mare număr de tegulae și cărămizi cu ștampila legiunii V Macedonica ar indica producția acestora în cel puțin două figlinae și, implicit, prezența efectivă a două efective militare din această unitate lângă Horia.

Pe de altă parte, nu poate fi exclusă ab initio producția unor ateliere civile pentru mediul militar sau chiar o legătură directă între proprietarul villa-ei de la Horia și cartierul general al legiunii de la Troesmis care a furnizat materialele de construcție necesare ridicării acestui complex.

Madara, oblast Šumen ― [Pl. 88]

În sud-vestul localității Madara, pe panta unui deal a fost cercetat în perioada interbelică un cuptor în zona unei villa? Instalația avea formă rectangulară cu focarul delimitat în două încăperi prin intermediul a cinci piloni dreptunghiulari dispuși central; din zidul de susținere a solei pornesc cinci arcuri duble sprijinite pe pilonii amintiți. Camera de ardere a fost realizată prin excavarea solului viu. Sola de dimensiuni mari, are 14 rânduri de găuri de tiraj și este realizată din straturi alternante de lut și cărămidă. Praefurnium-ul – este situat pe latura de sud-vest. Interiorul focarului împreună cu pilonii și structura interioară a instalației au fost căptușiți cu un strat consistent de lut pentru menținerea căldurii și protejarea de șocul termic. Pe solă au fost descoperite tegulae și cărămizi arse. Din punctul de vedere al dimensiunilor, cuptorul descoperit la Madara este una dintre cele mai impresionante instalații moesice de acest tip; platforma superioară are lungimea este de 4,10 m, are lățimea cuprinsă între 3,45 și 2,30 m iar elevația maximă la care s-a păstrat zidul exterior este de 1,73 m cu o grosime medie a pereților de 60-65 cm; focarul are înălțimea de 1,20 m, cu aceeași lungime ca sola și lățimea de 3,74 m. Datarea: secolele II – IV p.Chr.(?).

Telița, Frecăței, județul Tulcea ― [Pl. 89/2]

În nordul localității Telița, pe o terasă naturală se află o întinsă așezare rurală romană. În anul 1987, în extremitatea nordică a așezării a fost descoperit un cuptor de formă ovală alungită și canale radiale. Parțial distrus, cuptorul de la Amza mai păstrează, totuși, o serie de detalii constructive; a fost realizat prin excavarea solului viu cu focarul de formă ovală cu patru piloni laterali păstrați in situ. Pilonii pornesc din peretele focarului și ca sprijin suplimentar pentru solă se mai păstrează urmele unor piloni situați în zona canalului central.

Perioada de funcționare a instalației a cunoscut două faze; prima fază este situată la sfârșitul secolului II și în secolul III p.Chr. și este documentată prin monede de la Aurelian și Diocletian pentru ca funcționarea în a doua fază (secolul IV p.Chr.) să fie demonstrată de monedele emise de Maximin Daza, Constantius I, Constantius II și Iulian Apostatul.

Telița – „Livada Maicilor”, Frecăței, județul Tulcea

Pentru secolul IV p.Chr. remarcăm centrul de olărit de la Telița – Valea Morilor „Hogea” – unul dintre cele mai importante și documentate centre din zona Dunării de Jos. Datarea celor trei cuptoare descoperite aici în timpul cercetărilor poate fi rediscutată, în sensul revizuirii unor descoperiri monetare sau pe baza unor forme ceramice. Totuși, în mare, descoperirile arheologice de aici sunt circumscrise secolului IV p.Chr., deși în zonă mai sunt semnalate cuptoare necercetate.

Unui asemenea cuptor i-a aparținut, fără îndoială și depozitul cercetat în anul 1962 de unde au fost recuperate numeroase tegulae și lateres datat pe baza unei monede și aplice din bronz cu bustul zeului Marte în secolele II-III p.Chr. ― [Pl. 90]. Descoperirea fortuită a furnizat importante dovezi privind existența unei figlina în nordul Dobrogei; menționăm așezarea acesteia, poate nu întâmplător, în teritoriul orașului Noviodunum unde, până în prezent nu avem atestate ateliere de producție a materialelor de construcție în perioada Principatului, în pofida numeroaselor cărămizi și tegulae cu ștampila Classis Flavia Moesica. Atelierul era format din două edificii dintre care cel care era folosit ca depozit era construit din piatră sumar fasonată legată cu pământ. În imediata apropiere a acestuia a apărut un alt zid de la un nou edificiu, de data aceasta cu o construcție mai îngrijită, din pietre legate cu mortar. În acest caz, edificiul nr. 2 făcea parte din atelierul propriu-zis, o dovadă fiind resturile de cărămizi, chirpici, olane și nisip vitrifiat care denotă existența în apropiere a unui cuptor. Pe baza celor enunțate mai sus putem considera descoperirea de la Telița – „Livada Maicilor” un atelier de producție a materialelor de construcție format dintr-un complex de edificii, fiecare cu o funcționalitate bine determinată. Pe această linie, cele 400 de tegulae descoperite în zona sondajului arheologic demonstrează existența unui spațiu de depozitare adecvat pentru produsele finite. Remarcăm acest fapt deoarece este important în procesul de atribuire a figlinae-i în discuție circuitului economic. Depozitul denotă faptul că produsele urmau să fie distribuite în diferite zone întrucât o producție limitată și sezonieră, destinată nevoilor unei gospodării nu necesita spații mari de depozitare, materialele urmând a fi folosite conform nevoilor din acel moment. Ceramica și cele două aplice datează depozitul de la Telița – „Livada Maicilor” în secolele II-III p.Chr. În zidul legat cu mortar a fost descoperită și o monedă emisă de Septimius Severus (193-221) astfel încât, putem atribui apariția depozitului sfârșitului secolului II și primelor două decenii ale secolului III.

Telița –„Mamia”, Frecăței, județul Tulcea ― [Pl. 82/2]

În acest punct de pe raza localității Telița, în teritoriul noviodunens, a fost descoperit un cuptor pentru ars proiectile din lut, cercetat în anul 1968 și 1980. Cuptorul este situat pe panta dealului „Rusului” și are focarul ovoidal realizat prin excavarea solului viu; praefurnium-ul este boltit și situat mai jos decât platforma camerei de ardere pentru difuzarea căldurii în condiții mai bune. Sola este realizată din cărămizi subțiri și țigle dispuse pe două rânduri, dublate de straturi multiple de lut bătătorit și este susținută de un pilon masiv, central. Din acest pilon pornesc radial spre pereții focarului grinzi de susținere; platforma solei este formată din patru grupuri de câte trei grinzi, străpunse de 67 de orificii. Pilonul este construit din materiale diverse precum cărămizi, țigle, chirpici sau fragmente de dolia.

Zona bogată a Teliței oferea suficiente resurse pentru apariția și dezvoltarea unor instalații de mari dimensiuni. Această remarcă este utilă în cadrul procesului de datare al cuptorului din punctul „Mamia”. Straturi succesive de lutuială, apariția unui nivel consistent de substanță vitroasă ca și eliminarea prin obturarea unor orificii pentru difuzarea căldurii în interiorul camerei de uscare, denotă o existență îndelungată a instalației. Se pare că, la un moment dat, cuptorul și-a schimbat funcționalitatea. Reducerea orificiilor, în special în zonele de lângă peretele camerei de ardere poate însemna trecerea de la producția ceramică unde temperatura trebuie să fie uniform distribuită, la producția materialelor de construcție sau proiectilelor, mai puțin pretențioase din acest punct de vedere. Oricum, cele două monede IMP MAXIMIANUS PF AUG descoperite în zona gurii de alimentare reprezintă mai curând momentul dezafectării cuptorului decât momentul începerii activității.

Pentru o datare mai largă se pronunță și autorul cercetării arheologice. În același timp, trebuie subliniat faptul că în ultima sa fază de folosire acest cuptor producea proiectile. Nu credem că poate fi vorba de producția unor dolia într-o perioadă anterioară astfel cum susține G. Simion, dar nu poate fi exclusă producerea ceramicii de uz comun. În apropiere au fost descoperite două gropi de depozitare cu mai mult de 200 de proiectile. În același timp, trebuie remarcat faptul că un atelier pentru proiectile poate produce și materiale de construcție datorită faptului că foloseau practic același tip de cuptor, ambele fiind operațiuni simple în comparație cu cele necesare arderii ceramicii.

Topolog – „Stejarul lui Dobrică”, județul Tulcea ― [Pl. 91-93]

În primăvara anului 2010, în cursul unei cercetări de teren într-o zonă situată la circa 500 m N-NV de localitatea Topolog, într-un loc numit „Stejarul lui Dobrică” a fost descoperit un cuptor de formă rectangulară, cercetat în luna iulie a aceluiași an. Situat într-o faleză de lut, pe malul pârâului Topolog, cuptorul se află la mai puțin de 50 m NV de o zonă în care vestigiile descoperite la suprafața solului – blochete fasonate, ceramică și urme de arsură – lasă să se întrevadă prezența unei locuiri de tip villa rustica. Acest cuptor, alături de alte instalații distruse complet datorită exploatării lutului de către localnici, au funcționat pe lângă această villa de unde au fost recuperate o serie de fragmente ceramice (ceramică utilitară, ceramică fină dar și amfore de tip Shelov C/SIN IVC, Zeest 84/85, alături de un important lot de ceramică lucrată cu mâna de tradiție Latène).

Există în literatura de specialitate numeroase mărturii referitoare la prezența unor structuri de locuire antică pe raza localității actuale Documentele epigrafice atestă un personaj de origine microasiatică, din Amorium, – Helius Aufidius – pe un altar funerar descoperit în împrejurimile satului dar fără a se cunoaște locul precis. Din apropierea localității, în satul Cerbu, o stelă funerară menționează doi membri ai unei familii de cetățeni romani, Elius Aulusemius și fiul său, Elius Marcus, de la jumătatea secolului II p.Chr.. La Sâmbăta Nouă a fost descoperit un altar închinat lui IOM et Juno Reginae de către un Publius Lae(…) Comicvs, datat în aceeași perioadă ca altarul lui Aufidius, în prima jumătate a secolului II p.Chr.. Un leu funerar din calcar cretacic descoperit în anul 1970 considerat a fi produsul uneia dintre officinae-le unei villa locale, întregește imaginea privind monumentele sculpturale descoperite în regiune. Alte informații provin din zona de nord a localității Topolog, nu departe de cuptorul în discuție. Unei locuiri de tip vicus sau, în opinia noastră mai curând de tip villa, îi aparțin numeroasele fragmente ceramice, leul funerar menționat mai sus și tumulii reperați în nordul localității. Spre sud-vest, pe terasa pârâului Topolog au fost descoperite vestigiile unei alte villa și un numeros lot ceramic de perioadă romană timpurie. O serie de monede, accesorii vestimentare și piese de echipament din bronz au fost descoperite în zona cimitirului satului în timp ce în partea de sud-est a localității a fost identificată o așezare romană târzie din care a fost recuperat un chiup fragmentar. Intensa locuire din platoul Casimcei, pe valea pârăului Topolog și pe valea Roștilor se reflectă în numeroasele villae rusticae și așezări deschise semnalate până în prezent. În aceeași măsură, numeroase relatări privind obiecte arheologice descoperite în decursul anilor contribuie la conturarea unei zone bogată în urme din perioada elenistică și romană. Un cuptor este menționat, pe scurt, de M. Irimia, în punctul „Vraja” – o vâlcea naturală situată la circa 3 km nord-est de Topolog. Există posibilitatea încadrării acestuia în epoca romană deoarece o periegheză în zona respectivă nu a identificat decât materiale romane timpurii aparținând unei villa.

Cuptorul a fost descoperit în urma exploatării depozitului de argilă situat lângă albia pârâului Topolog; starea precară de conservare și posibilitatea distrugerii totale datorită atât factorilor naturali cât și celor antropici, ne-au determinat să începem cercetarea arheologică a cuptorului dar și a depozitului de tegulae situat la aproximativ 5 m spre est de primul.

Secționat deja, datorită ruperii malului falezei pe care se află situat, urmele bolții, amestecate cu materiale folosite la construcția solei, erau vizibile de la o adâncime de 10-20 cm față de nivelul actual de călcare. În acest nivel au fost descoperite două fragmente ceramice care ne-au ajutat la încadrarea cronologică a instalației: o gură de amforă heracleeană Shelov C/Sin IV/C datată în prima jumătate a secolului II p.Chr. și o buză de la o farfurie cu slip roșu – „Pontic Red Slip” – încadrată în secolul II p.Chr. Cuptorul a fost amenajat în pământ cruțat; inițial a fost săpată o groapă rectangulară în care au fost ulterior construiți pilonii, grătarul și, la final, bolta. Sistemul permite amenajarea rapidă și izolația termică necesare arderii, aceasta fiind metoda preferată, în cazul majorității instalațiilor din Imperiu. Pereții s-au păstrat deasupra solei pe înălțimi variabile,

între 15 și 25 cm înălțime iar grosimea între 15 și 30 cm. Materialul folosit este un amestec de lut cu praf de cărămidă și materiale organice (paie, stuf?) arse la roșu datorită temperaturilor ridicate. Arderile repetate au determinat și o serie de fracturi în compoziția materialului. Pe interior se mai păstrează o asiză din cărămizi cu rol în dublarea pereților iar peste aceasta a fost aplicat un strat gros de lut.

Orientarea generală este N-E cu menți-unea că spre N se afla și praefurnium-ul, așa cum vom arăta în rândurile următoare. Focarul, în zonele în care se mai păstrează, are partea centrală mai adâncită și a fost amenajat în steril. Un strat consistent de cenușă și urmele de vitrificare aflate pe pereții de susținere a solei atestă arderile repetate. Din pereții camerei de ardere se păstrează doar unul întreg – latura de E cu lungimea de 2,55 m; spre N și S se păstrează doar segmente de 0,60 m, respectiv 2,05 m. Adâncimea la care se află sola față de nivelul actual de călcare este de 0,90 – 1 m. Unul dintre principalele elemente structurale ale unui cuptor, sola, a fost construită cu deosebită grijă. Punctele de sprijin sunt oferite de pereții de comparti-mentare aflați în focar; urmează o asiză de regularizare din plăci groase de 0,3-0,5 cm de piatră fasonată peste care folosindu-se drept liant lutul au fost așezate cărămizi pătrate incomplet arse, cu o compoziție eterogenă (lut, cărămidă fragmentară, materii organice). Particularitatea acestora constă în două decupaje pătrate sau ușor semicirculare aflate pe două laturi opuse una celeilalte. Se creează astfel un model care permite circulația aerului, aceste decupaje având rolul de a crea orificiile de trecere a aerului cald din focar în camera de ardere. Orificiile pentru circulația aerului se realizau, în general, prin perforarea solei după realizarea acestei, atunci când stratul de lut era încă umed. Sistemul folosit în cazul nostru, cu cărămizi (sau mai bine spus chirpici) cu două laturi decupate și dispuse într-un model care formează orificiile pentru căldură este mai rar întâlnit ― [Fig. 12]. În linii mari, este același sistem menționat și de G. Brodribb în cazul unor cărămizi destinate construirii grătarelor unor cuptoare din Britannia, care au unul sau două decupaje pe laturi pentru a forma orificiile. Acest sistem de construcție a grătarului, prin dispunerea peste bolți a unor cărămizi pătrate prevăzute cu decupaje pentru circulația aerului este întâlnit la Holt în cazul cuptorului nr. 1 care producea veselă ceramică.

Deasupra se mai păstrează un strat consistent de mortar dens, albicios care sigila eventualele interstiții dintre plăcile de susținere a solei și asigura totodată, structura acesteia întărind-o. Orificiile se observă mai bine în zona estică a solei unde sunt în număr de șase (diametrul – 0,6 – 0,6 cm); distrugerea bolții și a părții superioare a cuptorului, împreună cu antrenarea unei părți a produselor destinate arderii au determinat și obturarea unei părți dintre aceste orificii. Totuși, se mai păstrează două și spre centrul solei iar unul pe latura de S. Sistemul de susținere al solei era asigurat de câte trei pereți laterali dispuși de o parte și de alta a canalului central care pornea din praefurnium, acum dispărut. Avem astfel, șase pereți pentru susținerea solei și compartimentarea focarului în două secțiuni despărțite de canalul median; pereții laterali se uneau în partea superioară formând o boltă. Fiecare perete a fost construit din chirpici plați, cu un strat gros de lutuială deasupra care, în urma arderilor repetate, s-a vitrifiat. Pe latura de E s-au păstrat in situ și produsele destinate ultimei arderi – patru cărămizi (30x15x6 cm) – dispuse vertical, cu spații reduse (cca. 5 cm) între ele. Este unul dintre rarele exemple cunoscute în provincie, pentru care mai amintim ca analogie situația apropiată din C III descoperit la Tomis și datat în a doua jumătate a secolului V p.Chr.. Alte patru cărămizi, fragmentare de această dată, au perforat sola pe latura de S provocând un gol la limita dintre grătar și pereții exteriori. Tipologic, instalația aparține grupului de cuptoare rectangulare cu canal median și pereți laterali (Henning – Variante A; Le Ny – tip II B).

Cărămizile descoperite constituie o dovadă concretă a funcționalității instalației, pentru care pledau atât forma acesteia cât și un depozit sau groapă de rebuturi descoperit în apropiere, la 5 m spre V. În depozit, în afară de cărămizi, tegulae și imbrices, au apărut două fragmente de ceramică romană din secolele II-III p.Chr. Primul este un vas de depozitat cu toarta masivă oramentat sub buză cu un cap de pește; al doilea fragment este o buză de la o farfurie de tip sigillata Pontica. În general, cărămizile descoperite în depozit au aceleași dimensiuni cu cele patru descoperite pe solă, cu mențiunea că toate sunt fragmentare. Tegulae-le sunt singurele materiale care au „decorație”, întrucât nu putem numi altfel liniile spiralate și „în val” întâlnite și aici, la fel ca în majoritatea centrelor din provincie. Interesant este faptul că acest sistem de marcare a țiglelor sau cărămizilor este întâlnit și în perioada Principatului dar și mai târziu, inclusiv pe o serie de produse tegulare târzii din fortificațiile romano-bizantine sau în zonele rurale, precum în centrul de olărit de la Telița – „Valea Morilor”. În ceea ce privește „funcționalitatea” sistemului decorativ enunțat anterior ne raliem părerii conform căreia liniile (simple, duble sau dispuse pe mai multe rânduri) imprimate aveau rolul de a fixa mai bine placa în mortar. Cât privește ipoteza folosirii acestora ca un semn de recunoaștere a unei mărci/atelier aceasta poate fi ușor demontată dacă aducem în discuție larga răspândire a „semnelor” intra și extra provinciam dar și aparenta lipsă de metodă în dispunerea lor alături de numeroasele variații întâlnite în diferite situri. Cu titlul de ipoteză personală, se poate considera că, în unele cazuri aceste motive decorative, uneori adânc imprimate, aveau rolul de a verifica omogenitatea materialului, cu alte cuvinte a fracturilor în masa internă care pot declanșa rupturi cauzate de expunerea la căldura excesivă. În alte condiții, prin folosirea alternantă a unor semne asemănătoare dar cu mici variații, se pot distinge eventual, exemplarele din loturi fabricate în intervale cronologice apropiate dar lăsate la uscare înainte de arderea propriu-zisă și care urmează a fi încărcate pe solă în funcție de „notațiile” aferente. Olanele sunt mai puține și toate fragmentare astfel încât nu putem stabili dimensiunile acestora. „Depozitul” poate fi considerat mai curând o zonă pentru depunerea produselor cu defecte sau sparte, apărute în timpul manipulării înainte sau după scoaterea din cuptor.

Din cercetările anterioare și datorită informațiilor furnizate de I. Trofin avem cunoștință de o altă serie de descoperiri din zonă, și acestea în strânsă conexiune cu activitatea atelierelor locale. Nu departe de cuptorul cercetat, la circa 40 m spre nord au fost descoperite în anii anteriori, o serie de proiectile dintr-un lut compact, omogen, bine ars și cu numeroase incluziuni de calcar folosite drept fondant. Distruse în mare parte, am mai putut studia în colecția Muzeului Liceului din Topolog două asemenea proiectile fragmentare. Din informațiile de care dispunem se poate postula existența unei producții de asemenea materiale fără să cunoaștem amplasarea exactă a cuptorului sau cuptoarelor. Pentru că nu am descoperit nici un proiectil sau fragment dintr-o asemenea piesă în zona cuptorului cercetat sau în aria depozitului putem conchide că instalația prezentată mai sus nu a fost folosită la arderea unor asemenea materiale. Astfel, devine evidentă existența unei producții diversificate în zona acestei villa a cărei amploare se poate numai bănui pe baza puținelor dovezi de care dispunem. În legătură cu proiectilele apare și problema referitoare la fortificația căreia îi erau alocate deși apariția unui cuptor de asemenea proiectile într-o zonă civilă nu este singular dacă ar fi să amintim numai descoperirea de la Telița – „Mamia” atribuită de
A. Opaiț unei comitențe a comandantului militar de la Noviodunum.

*

* *

Pentru o analiză cât mai completă a instalațiilor moesice de producție a materialelor de construcție considerăm oportun să menționăm, alături de centrele considerate „sigure”, cercetate arheologic și o serie de ateliere prezumtive, pentru care nu dispunem de suficiente informații privind planimetria, cronologia sau materialele produse. Printre aceste centre menționăm Argamum, pentru care informațiile sunt oarecum contradictorii dar și o serie de centre nord-dobrogene reperate prin periegheze, la General Praporgescu, și Căprioara, toate situate în județul Tulcea. La General Praporgescu (comuna Cerna, județul Tulcea) au fost identificate sumar două cuptoare situate la limita unei așezări rurale; cuptoarele sunt de formă ovală/circulară iar în interiorul focarelor se observau tegulae și lateres. Pe raza popasului Căprioara, (comuna Topolog, județul Tulcea) în octombrie 2010 a fost identificat la aproximativ 300 NE de acest punct, un cuptor rectangular, de dimensiuni apreciabile, parțial deranjat de lucrările agricole. Din păcate, în stadiul actual al informațiilor, nu putem evalua intensitatea producției sau alte date privind atelierele menționate.

La Argamum, cuptoare pentru materiale de construcție sunt menționate în punctul „Zimbru” – Jurilovca (Capul Dolojman, Județul Tulcea). Aria ocupată de către atelierele argamense în acest punct, situat la 4 kilometri vest de oraș, este dificil de estimat astăzi datorită distrugerilor din anii ’70 ai secolului trecut. Un lucru cert îl constituie cele două cuptoare cercetate parțial și încadrate în epoca romană târzie, secolele IV-VI p.Chr. Descoperirea unui mormânt în focarul cuptorului nr. 1, care atestă o prezență avară în teritoriul cetății, constituie un terminus ante quem non care demonstrează abandonarea zonei și dezafectarea instalațiilor spre sfârșitul secolului VI p.Chr. În aceste condiții, apariția și perioada de funcționare a cuptoarelor din acest punct, al căror număr a fost estimat de Maria Coja la 20-30 este dificil de lămurit pe baza rarelor dovezi de care dispunem. Efortul edilitar din timpul lui Justinian poate constitui unul dintre răspunsurile posibile la întrebările privind cronologia instalațiilor reperate dar, acesta nu explică localizarea zonelor meșteșugărești în perioada Principatului, cu atât mai mult cu cât punctul „Zimbru” este propice activităților de olărit și producției de material tegular prin accesul facil la un loess de bună calitate și apă. Un alt cuptor se află situat pe „Insula Bisericuța” și a fost descoperit în cursul unor periegheze; este de formă rectangulară și are focarul constituit din trei arcade susținute de pilaștri; focarul a fost realizat prin cruțarea pământului peste care s-a întins o lipitură din lut în care au fost realizate orificii circulare cu diametrul de 3-5 cm. Datarea acestui cuptor, care a fost folosit la arderea materialelor de construcție necesare fortificației de pe insula Bisericuța, a fost stabilită, prin analogie cu grupul de cuptoare romane de ars ceramica de la Micia și cu un cuptor, diferit ca tehnică de construcție și tipologie, descoperit la Neptun. Așadar, există posibilitatea să încadrăm acest cuptor în secolul III p.Chr.

Un cuptor de formă rectangulară folosit pentru arderea materialelor de construcție a fost cercetat în așezarea civilă a cetății Halmyris/Murighiol, în malul unei faleze din lut, la SE de fortificație ― [Fig. 13]. În urma ploilor de toamnă și a extracției lutului, latura de N și partea superioară a pereților de susținere au fost expuse. De altfel, intervențiile antropice au expus primele trei arcade pe latura de nord. Forma cuptorului este rectangulară; este orientat V-E, cu praefurnium-ul la E. Alegerea praefurnium-ului a avut în vedere evitarea nordului, de unde vântul bate constant. Dimensiunile instalației sunt următoarele: lungimea – 3.70-3.80 m; lățimea – 3.50 m; lățime praefurnium – 2.18 m (interior) și 3.30 m (exterior) iar lungimea acestuia – 1.45-1.50 m. Starea de conservare a cuptorului este precară. În mare, acesta se păstrează pe cca. 70% din suprafața inițială. Grav afectat, încă din antichitate, este praefurnium-ul care are bolta căzută dar păstrată in situ. Peretele exterior de N a fost de asemenea afectat de exploatarea lutului, la fel ca grătarul, structura bolților și pereții de susținere. Paradoxal, partea inferioară, expusă în ultimii ani intemperiilor, este mai bine păstrată (spre E), cu excepția praefurnium-ului. Fragmentele de grătar amestecate cu cărămidă nearsă și bucăți de lipitură din boltă descoperite în zona dintre peretele 3 și 4 (spre V) și distrugerea totală a peretelui numărul 5 sugerează că instalația a fost abandonată în urma prăbușirii părții de vest (opusă praefurnium-ului). Structura internă a cuptorului bicameral era asigurată de cinci pereți interni dintre care doar patru s-au păstrat. Peretele dinspre V este complet distrus, probabil cu ocazia pregătirii ultimei șarje. Fiecare perete interior este format din două bolți unite printr-un segment comun. Excepția o constituie arcadele primului perete spre E (spre praefurnium) care are la fiecare extremitate câte o semi-arcadă sprijinită pe un perete realizat din cărămizi. Acest fapt se datorează necesității împărțirii focarului în două camere pentru disiparea uniformă a căldurii. Un perete longitudinal (V-E) împarte instalația în două camere. Este lat de 0.45 m, înalt de 0.50 m și este realizat din cărămizi lipite cu lut și acoperit cu liant din nisip și lut. Forma rectangulară și dimensiunile apreciabile, alături de tegulae și cărămizi fragmentare răspândite în proximitatea instalației indică faptul că acest cuptor era folosit la arderea materialelor de construcție.

Figura 13. Cuptorul cercetat la Halmyris

Figure 13. The kiln investigated at Halmyris

[©autorul/The author]

În ceea ce privește datarea instalației, preliminar, aceasta poate fin încadrată în perioada romană târzie, poate în timpul activităților edilitare care au avut loc începând cu a doua jumătate a secolului III p.Chr. și vor continua și în prima jumătate a secolului următor. Din punct de vedere tipologic, această instalație aparține grupului de cuptoare rectangulare având camera de combustie (focarul) împărțită în două părți egale prin intermediul unui șir de piloni dispuși central pe care s-au construit arce de boltă pentru susținerea grătarului. Acest model constructiv cunoaște o evoluție îndelungată, din perioada romană până în perioada medio-bizantină și ulterior, fiind atestat în Thessaloniki la sfârșitul secolului XV sau începutul secolului următor.

Un alt cuptor a fost cercetat la Vasile Alecsandri, comuna Stejaru, județul Tulcea, în anul 2017 în cadrul unui proiect de identificare și delimitare a siturilor arheologice situate pe Valea Casimcei. Cercetarea nu este finalizată iar încadrarea cronologică a instalației ― [Fig. 14] între sfârșitul secolului III – mijlocul secolului IV p.Chr. este, de asemenea, preliminară. Totuși, considerăm oportună prezentarea succintă a sa, deoarece este una dintre rarele exemple investigate în ultimele decenii în nordul provinciei. Punctul cercetat se află la aproximativ 2 kilometri SE de localitatea Vasile Alecsandri, în pădurea în pădurea deasă din cantonul Stejaru unde a fost delimitată o așezare rurală din epoca romană dispusă pe versanții vestici și estici din Valea Cavaculei. Cuptorul a fost descoperit la –0,60 m adâncime, în proximitatea unui drum forestier situat la vest. Dimensiunea interioară (sola/eschara) este de 4,20 m pe axele E-V și N-S, deși forma nu este circulară perfectă. Zona sudică este mai bine păstrată. Aici bolta se păstrează pe 25 cm înălțime, iar lățimea medie a acesteia, în punctele mai bine păstrate, este de 30 cm. Găurile de tiraj din platformă nu sunt dispuse simetric, deși poate fi observată o orientare radială, pornind din centrul instalației spre margini. Grosimea platformei variază între 3 cm, în zona vestică, și 12-25 cm la E. Această grosime este dictată de sistemul de cheie de boltă folosit. Sistemul a fost construit relativ orizontal, diferențele de grosime între diferitele segmente fiind date tocmai de necesitatea de a avea un plan orizontal. La S se observă 2 straturi de lipitură, urmele unor reparații succesive. Platforma este sprijinită pe bolți masive din chirpic vitrifiat. Lângă segmentul de SE se observă pe platformă câteva fragmente de „panse” de dolia. De asemenea, pe platformă, în segmentul de V se păstrează circa o jumătate de chiup spart longitudinal. Acesta se află direct pe platformă, iar sub el se află câteva găuri de tiraj. Dimensiunile acestui chiup fragmentar sunt de 1,30 m x 0,90 m și reprezintă fie o reparație, fie urmele unui chiup abandonat după ardere deoarece s-a spart. La V de acest chiup fragmentar, în zona unde platforma a fost distrusă încă de la abandonarea instalației, se observă o reparație a acesteia folosindu-se fragmente de dolia. Deoarece sunt încastrate în platformă dimensiunile nu sunt clare. Putem aprecia că sunt panouri de dimensiuni reduse, folosite ca fundament pentru reparațiile platformei. Praefurnium-ul a fost descoperit pe latura de ENE. Deschiderea maximă este de 0,85 m, iar înălțimea, atât cât a fost săpat, este de 0,60 m. O singură monedă a fost descoperită în pământ aruncat dar provenea probabil din zona de NE la –0,60 m (pe profilul de E). Latura de N a praefurnium-ului se păstrează mai bine și este realizată din peretele realizat din blochete medii, nefasonate, legate cu pământ.

Lățimea maximă a acestui zid este de 0,65 m și a fost realizat din chirpic ars la roșu. Câteva pietre din zidul de N sunt căzute. Orificiile de tiraj sunt în unele zone distruse. Pot fi observate trei tipuri distincte ca formă și dimensiuni. Cele mai mici, vizibile mai des în sudul platformei, au diametrul de max. 5 cm. Cele medii, majoritatea au diametrul de max. 8 cm. Pe marginea platformei sunt dispuse cele mai mari orificii de tiraj de formă ovală sau rectangulare-rotunjite, cu dimensiunile de 16 x 14 cm, 12 x 17 cm.

Figura 14. Cuptorul cercetat la Vasile Alecsandri, județul Tulcea

Figure 14. The kiln investigated at Vasile Alecsandri, Tulcea county

[©autorul/The author]

Pentru datarea acestei instalații amintim o serie de monede datate la mijlocul secolului IV p.Chr. dar și o fibulă puternic profilată de tip „danubian” a cărei perioadă de funcționare nu depășește secolul II p.Chr. Din zona cuptorului și din umplutura grătarului au fost recuperate numeroase fragmente ceramice, majoritatea ceramică de bucătărie și unele fragmente de Dressel 24; de pe solă și din proximitatea cuptorului provin mai multe fragmente de dolia, posibil produse în această instalație. Deși materialele de construcție (în particular fragmente de cărămizi) au fost descoperite în număr redus, dimensiunile instalației indică, eventual, și arderea acestora.

La Olbia, raion Ochakiv, cuptoarele pentru arderea materialelor de construcție sunt grupate în două ateliere în zona așezării deschise și în sectorul de est al orașului ― [Pl. 89/1]. Interesantă este mențiunea că pentru materialele de construcție sunt folosite atât instalațiile „clasice”, rectangulare, și cele de formă circulară/ovală. Un asemenea cuptor a fost descoperit în sectorul „И”; există posibilitatea unei funcții mixte a acestuia în condițiile în care Valentina Krapivina menționează în imediata apropiere a unui complex (groapă) cu ceramică de la începutul secolului II p.Chr. În „orașul de jos” al Olbiei, în zona așezării deschise, au funcționat două ateliere dintre care doar „Atelierul de vest” format din două cuptoare a produs materiale de construcție. Primul cuptor era circular, cu pilon central și era orientat spre producția, alături de materiale de construcții, a ceramici fine după cum atestă o serie de tipare descoperite în jur. Al doilea cuptor este și singurul exemplar de formă rectangulară. Are doi piloni aproximativ pătrați și frontul exterior al focarului are colțurile rotunjite. În urma cercetărilor, în focar, alături de urme ale solei, a fost descoperită o importantă cantitate de materiale de construcții pregătite pentru a fi arse; în paralel producția era orientată și spre producția amforelor dar nu se specifică tipul. În acest ultim caz ar putea fi vorba de material intruziv datorită complexului proces tehnologic de ardere a recipientelor de transport, proces în cazul cărui căldura trebuia bine dozată, funcție care nu poate fi îndeplinită de o instalație de formă rectangulară.

IV.2. TIPOLOGIA INSTALAȚIILOR ȘI PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE PENTRU ARDEREA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE

a. Tipologia instalațiilor

Din analiza instalațiilor moesice rezultă un număr relativ redus de cuptoare din secolele I-III/ începutul secolului IV p.Chr. cercetate până în prezent și pentru care deținem informații ― [Graficul 3]:. Am lăsat în afara analizei statistice instalațiile argamense pentru care informațiile cronologice sunt nesatisfăcătoare. Trebuie, totuși, subliniat faptul că repertoriul cuptoarelor moesice este departe de a fi exhaustiv în primul rând datorită faptului că numeroase instalații au rămas inedite.

Toate instalațiile moesice dispun de un singur praefurnium, au canale, pereți sau piloni mediani, număr variabil de pereți laterali și piloni. Din câte cunoaștem, instalațiile cu două praefurnia precum cea de la Vrav, obștina Bregovo, oblast Vidin, în teritoriul Bononiei, nu sunt cunoscute în provincie. Din punct de vedere tipologic se pot delimita următoarele grupe și variante care pot fi corelate cu tipologia propusă pentru instalații folosite la arderea materialelor de construcție din alte provincii ― [Pl. 79]:

1. Cuptoare circulare/ovale cu pilon central (tip Le Ny IA) sau cu pereți cruțați în peretele focarului.

2. Cuptoare rectangulare cu un canal median și număr variabil de pereți laterali (tip Henning Var. A; Le Ny – tip II B); cu perete median (tip Henning – Var. B1; Le Ny II A); cu pilon central (tip Henning Var. B2).

Graficul 3. Raportul statistic al distribuției în centrele urbane și mediul rural al cuptoarelor moesice de ardere a materialelor de construcție

Chart 3. Statistic ratio of the diffusion in urban and rural settlement of the Moesian construction building materials kilns

IV.3. PLANIMETRIA ATELIERELOR MOESICE

Dacă ne raportăm la structura, topografia și detaliile planimetrice caracteristice instalațiilor moesice putem observa, în general, o serie de trăsături particulare:

Într-un prim caz atelierele se află în aria extramurană a orașelor, aliniate pe zona principalelor obiective exterioare (drumuri secundare sau principale, necropole, etc.) oferind totuși, un acces facil la resurse și posibilitatea de distribuire rapidă a produselor. În al doilea caz putem discuta de ateliere periferice, așezări care gravitau în jurul marilor centre dar în strânsă legătură cu acestea (e.g. Durostorum – Ostrov-Ferma 4); rolul acestora era în primul rând de a suplini nevoile comunității locale iar surplusul era destinat acoperirii nevoilor centrului de care aparțineau. A treia situație are în vedere atelierele din cadrul unor așezări rurale dar cu caracter „industrial”, specializate în producția masivă a unor materiale variate fără a fi orientate strict într-o anumită direcție (e.g. centrele nicopolitane unde sunt documentate, în afară de atelierele ceramice, și operațiuni de prelucrare a pietrei, metalului și osului);

Dimensiunile instalațiilor diferă de la caz la caz, în provincie întâlnindu-se cuptoare de dimensiuni reduse precum cuptorul rectangular (aproximativ pătrat) descoperit la Rasova – „Malu Roșu” cu laturile sub 1,50 m. În cadrul cuptoarelor de formă rectangulară se întâlnesc instalații de dimensiuni mari, un exemplu fiind cuptorul de la Dinogetia cu latura exterioară de 4 m și cea interioară de 3,30 m sau cel de la Gorsko Ablanovo cu latura de aproximativ 3 m. Dimensiuni apropiate sunt sesizate și în cazul celor două cuptoare din zona unei villa de la Guslar cu laturile de 2,40, respectiv 3 m.

Aspectele formale și funcționale ale cuptoarelor pot fi cu greu deduse din articole de multe ori criptice. Centre mari precum Butovo, Pavlikeni, Hotnitsa sau Durostorum nu prezintă o situație concretă de ordin planimetric. De aici și dificultăți reale în încercarea definirii producției și a elementelor componente ale acesteia. Putem considera că, în cazul figlinae-lor moesice se pot aplica ambele tipuri de producție sesizate în cazul atelierelor ceramice de la Pergamon – valea Ketios – „nucleated workshops”și cel de tip „dispersed manufactory” –, ultimul fiind similar într-o oarecare măsură, cu producția de tip „household”. Din punct de vedere cantitativ, nevoia mare de material definește dimensiunea producției astfel încât, cuptoarele funcționează în „grupuri” sau „baterii” activând în cadrul unui atelier, precum cel amintit la Hotnitsa. Situația discutată se reflectă perfect în primul grup de cuptoare de la începutul secolului IV p.Chr. descoperit în zona extramurană a fortificației de la Kramolin (oblast Loveč); cele două cuptoare rectangulare care formau acest grup erau practic lipite și erau deservite de aceeași zonă de încărcare a combustibilului. Cel puțin două cuptoare funcționau și la Topolog – „Stejarul lui Dobrică” unde, în afară de cuptorul cercetat, în proximitatea acestuia se mai păstrează într-un mal „negativul” unei a doua instalații distrusă însă, de exploatarea falezei de loess. Organizarea internă este vizibilă și în cazul atelierului de la Telița – „Livada Maicilor” în sensul că unul dintre cele două edificii cercetate parțial este depozitul iar celălalt poate fi atribuit atelierului propriu-zis.

Concentrări ale unor cuptoare de ars material tegular sunt sesizate, în particular, în perioada romană târzie, la Tomis, Oltina și, posibil, la Argamum – „Zimbru” sau Rasova „Pescărie”; pentru perioada Principatului cunoștințele noastre sunt limitate. Alteliere mai complexe pot fi delimitate în cazul așezării de la Ostrov – Ferma 4 cu o variată producție de ordin meșteșugăresc, în teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum și Olbia. În aceeași categorie pot fi înscrise și centrele de la Novae, Telița, poate și Topolog.

Datorită situațiilor întâlnite în alte provincii putem reconstitui, în linii mari, componentele unei figlinae. Alături de aceste paralele de un real ajutor în acest proces este și etnoarheologia prin analiza funcționalității diverselor instalații în cadrul atelierelor contemporane, precum atelierele ceramice de la Moknine (Tunisia). Situația de la Sirmium/Šremska Mitrovita poate fi extrapolată și pentru alte arii; în acest fel, putem reface procesele de pregătire ale produselor care aveau loc în spațiile libere dintre bateriile de cuptoare, spațiu care deservea mai multe instalații deodată; în apropierea acestora trebuiau organizate operațiile care cereau o atenție sporită (e.g. anumite tipuri ceramice) fără a uita de spațiile necesare uneltelor sau lucrătorilor presupuse a fi adăposturi temporare din material lemnos. În același timp nu trebuie omisă ideea atenției de care beneficia tratarea și omogenizarea argilei la fel ca și volumul consistent de muncă alocat.

Depozitele, parte integrantă a procesului de distribuție sunt mai bine documentate doar în cazul atelierului de la Telița – „Livada Maicilor” unde în cursul cercetărilor din 1962 au fost descoperite mai mult de 400 de exemplare de tegulae, imbrices și lateres rezultate în urma procesului de producție și care urmau să fie distribuite. La Topolog – „Stejarul lui Dobrică”, depozitul descoperit la mai puțin de 5 m de cuptorul cercetat este mai dificil de interpretat datorită stării precare în care se aflau materialele în momentul descoperirii. În urma cercetărilor nu a putut fi recuperat nici măcar un singur material întreg ceea ce ne conduce spre ipoteza că ne aflăm în fața unei gropi de rebuturi, ipoteză întărită și de lipsa unei amenajări pentru protejarea materialelor depozitate. În afară de situațiile menționate, în provincie nu au mai fost publicate alte situații similare.

IV.4. ORGANIZAREA PRODUCȚIEI, ETAPELE ȘI TIPOLOGIA MATERIALELOR DE CONSTRUCȚIE

1. Organizarea producției

Organizarea acestei „industrii”, după cum este considerată în istoriografia britanică, ne este cunoscută grație unor informații oferite de izvoarele literare antice, de arheologie, arheometrie și prin paralele cu producția actuală din zone în care tradiția atelierelor de dimensiuni mici și metodele de fabricație s-au perpetuat de-a lungul secolelor (etnoarheologia). Numeroasele cuptoare cercetate în provinciile romane coroborate cu informațiile autorilor antici, au permis o bună cunoaștere a metodelor de fabricație, structurii instalațiilor, caracteristicilor constructive ale acestora și organizării producției. Contribuția ștampilelor (în unele cazuri și ale unor graffiti) păstrate pe cărămizile romane a fost importantă în procesul de stabilire a relațiilor comerciale intra și inter-provinciale, comerțului cu materiale de construcții și a claselor sociale implicate în procesul de fabricare și deținere a marilor ateliere. Importanța acestor ateliere, în special a celor din Italia și în particular a celor din împrejurimile Romei, este subliniată de angrenarea în procesul de producție a sclavilor și liberților imperiali, familia Caesaris, și de monopolul imperial asupra cărămidăriilor din zona orașului, în secolele II-III p.Chr. Motivele implicării puterii imperiale sunt strict economice și trebuie căutate în nevoia masivă de materiale de construcție necesare edificiilor publice și private în contextul expansiunii orașului. Această remarcă se aplică, desigur la o altă scară, și provinciilor romane, în particular danubiene, unde întemeierea de noi așezări și construcția fortificațiilor a condus la o cerere masivă de piatră fasonată și material ceramic, cerere care putea fi suplinită pe două căi: prin producția atelierelor militare și contribuția celor civile la acest proces. Analiza producției atelierelor antice realizată pe baza ștampilelor lasă să se întrevadă și implicarea femeilor în această activitate economică probabil extrem de profitabilă în condițiile nevoii constante de materiale de construcție. Este cazul și Titiei, membră a influentei gens Titia din Grumentum/Grumento Nova, care deținea un atelier și era implicată în acest domeniu productiv în Italia la începutul secolului I p.Chr..

Activitatea atelierelor moesice, la fel ca în restul lumii romane, era înscrisă activității unor figlinae care dispuneau de cuptoare, majoritatea de formă rectangulară sau circular/ovală, cu dimensiuni și sisteme de susținere a solei variabile. Într-un sens strict „tehnic”, instalațiile amintite mai sus pot fi denumite cuptoare „clasice”. Afirmația poate părea paradoxală la o primă vedere deoarece, scriitorii antici nu lasă să se întrevadă existența unei alte metode, în afară de cuptorul binecunoscut sau uscarea la soare iar, din punct de vedere arheologic, posibilitatea dovedirii existenței unei instalații ca cea descrisă mai jos este extrem de redusă, dacă nu cumva nulă. Un paragraf succint a lui J.-P. Adam este edificator: „Another method of firing, which does not require the construction of a kiln, is firing in a stack”. Altfel spus, după prepararea cărămizilor, acestea erau dispuse sub forma unei incinte al cărei centru era umplut cu material lemnos; pe exterior se aplica un strat gros de lutuială și, ulterior, era aprins și menținut focul. Desigur, rata pierderilor era ridicată, dar productivitatea crescută a acestei metode le anula. Este vorba, așadar, despre gruparea cărămizilor într-o formă piramidală, amintind de prima „treaptă” a construcțiilor egiptene mastaba, cu două sau mai multe „camere” în partea inferioară, create prin suprapunerea produselor într-un arc cu partea superioară semicirculară sau ascuțită. Astfel se creează mai multe „focare” în care se bagă simultan combustibilul, arderea având loc treptat, cu riscul de a pierde în acest proces o cantitate apreciabilă de cărămizi (din straturile superioare) care nu pot fi arse uniform. Deasupra se așază diferite materiale pentru a împiedica pierderea căldurii. Pierderile, inerente în cazul unor „cuptoare” de dimensiuni mari și cu numeroase spații libere care nu rețin căldura, sunt compensate prin ușurința cu care asemenea instalații pot fi realizate și prin imensa masă de produse care poate fi arsă într-o singură șarjă. Procedeul mai este folosit și astăzi în unele zone din Grecia, Turcia, Albania. În ceea ce privește ideea existenței lui în lumea greco-romană, aceasta a găsit atât susținători cât și opozanți.

Numele proprietarilor sau, eventual, al conducătorului atelierului apar uneori pe produsele moesice dar, și subliniem acest lucru, se întâmplă rar să poată fi dovedit cui aparținea un anumit atelier. Cel puțin în cazul provinciei nu cunoaștem un caz în care produsele descoperite într-un anumit cuptor să poarte marca unui anumit producător. În cazul Daciei însă, chiar într-unul din primele cuptoare cercetate, la Hobița – „Dealul Sucionilor” , lângă Sarmizegetusa, în camera de ardere au fost descoperite două tegulae având un cartuș simplu cu numele producătorului particular M. SER. DONATI, reântregit de O. Floca – Marcus Servius Donatus și emendat de M. Macrea și I. Piso care propun M(anii) Ser(?vilii) Donati. Atelierul aparținând acestuia a aprovizionat orașul, alături de alți producători, în prima jumătate a secolului II p.Chr.. Aceasta era prima ștampilă care atesta un atelier privat în marele oraș dar, în prezent numărul acestora a crescut mult, astfel încât, recent au fost catalogate 39 de ștampile private numai în acest centru. Dar cum funcționau atelierele civile? Analiza judicioasă întreprinsă de A. McWhirr și D. Viner asupra celor aproximativ 50 de cuptoare de ars tegulae din Britannia a demonstrat cu argumente solide existența a numeroase ateliere locale, regionale, și a unei distribuții organizate a produselor, concentrată de-a lungul drumurilor antice aflate în zona centrelor de producție. Situația este relativ diferită de cea întâlnită în Gallia central-estică unde au fost delimitate câteva mari ateliere care dominau comerțul la distanță cu materiale de construcție ceramice în timp ce piața locală era acoperită de producători locali.

Un alt aspect important are în vedere organizarea atelierelor din mediul militar care, în opinia noastră, funcționează practic după aceleași reguli ca cele civile (e.g. personal, un supraveghetor, principiul cererii determină cantitatea de material produs, etc.) , dar desigur, la o altă scară. Structura intimă a unui asemenea atelier ne este relevată de o inscripție pe o cărămidă descoperită la Drobeta care atestă un magister in figlinis; comentariile lui M. Macrea ne prezintă rolul lui Aurelius Me / rcurius milis c(ohor) / tis P(rimae) Sagitt(ariorum) in / figlinis magis / ter super m / ilites LX scripsit / Aurelius Iulianus / milis Co(ho)rtis Prima(e). Așadar, este vorba despre un immunis, Aurelius Mercurius, – persoană cu grad militar care conducea operațiunile unei grupe destul de însemnate de soldați, în cazul de față 60 de oameni. Numărul a suscitat discuții și, în opinia noastră, nu poate fi susținut doar de existența unei nevoi imediate de refacere a unui segment de incintă sau alte edificii importante; în corelație cu alte situații similare considerăm că poate reprezenta, în anumite cazuri, o cifră „standard” pentru atelierele militare. În acest sens amintim că recent, P. Warrry remarca faptul că în cadrul atelierelor aparținând de Classis Britannica erau implicați, în condiții de forță majoră 80 de oameni sau doar 30 atunci când activitatea se derula pe parcursul întregului an. Iar acest exemplu nu este singular. În acest sens amintim o tabletă de la Vindolanda care menționa numărul total al soldaților care activau în activitatea unei fabrica într-o singură zi (343), iar majoritatea sunt implicați în construcții. Chiar dacă implicarea în fabricarea cărămizilor nu este explicită, considerăm că sunt suficiente date pentru a include și această activitate în rândul celor necesare construcțiilor. Astfel, avem ilustrat măcar o imagine fragmentară din procesul, fără îndoială mai amplu, al organizării producției militare.

În aceste condiții putem să ne întrebăm daca nevoile militare puteau fi acoperite doar prin producția atelierelor trupelor; răspunsul este afirmativ dacă avem în vedere numărul aparent mare de soldați implicat în activitatea atelierului de la Drobeta. Totuși, o serie de referințe aduc în discuție implicarea unor „antreprenori” civili în procesul de producție și furnizare a materialelor de construcție către sectorul militar. Este, se pare, o certitudine într-un caz particular din Britannia, la Tarbock-Ochre Brook (Merseyside), unde a funcționat timp de câteva generații atelierul (tegularia) familiei Viducia, atelier civil care furniza cărămizi pentru Legio XX: Tegula(ria) A(uli) Vidu(ci fecit) Vero III Co(n)s(ule) Leg(ioni) XX – „cărămidăria lui Aulus Viducus a făcut aceasta (i.e. cărămida) pentru Legio XX în al treilea consulat a lui Verus”. Așadar, Aulus Viducius era un contractor care producea materiale de construcție pentru orașul Deva/Chester, cartierul general al Legio XX Valeria Victrix concomitent sau ulterior puternicului atelier legionar de la Holt care, de asemenea, aproviziona acest sediu de legiune. În cazul spațiului moesic nu există însă dovezi sigure în acest sens deși, se poate postula o situație similară pe baza comparațiilor cu alte orizonturi geografice.

Identificarea proceselor care influențau acest sector, numit uneori în istoriografia britanică „heavy sector”, nu este un lucru facil, mai ales într-o provincie ca Moesia unde nu dispunem de instalații numeroase sau ateliere cercetate. În general, putem aminti două curente în (re)considerarea aspectelor privind producția și ariile de difuziune ale produselor, curente care pot fi rezumate astfel: A) costurile mari de transport îmbinate cu greutatea și influențate de „cerere” au determinat o producție locală, limitată la oraș/sat/villa; B) ariile de difuziune sunt mai largi, cartarea punctelor cu descoperiri (pe baza ștampilelor și în unele cazuri pe baza caracteristicilor petrologice), demonstrează o difuziune mai amplă a materialelor de construcție apreciată la 40-50 de mile în cazul Britanniei. P. Warry aprecia că distanța la care au fost transportate tegulae în Britannia este cuprinsă între 35 și 80 de kilometri față de centrul de producție cu mențiunea că anumite produse speciale (așa-numitele „box-flue”) au o arie de distribuție chiar mai largă.

Evident, acesta este cazul transportului terestru; în cazul transportului pe mare, mai facil și puțin costisitor, distanțele sunt mult mai mari, produsele figlinae-lor italice acoperind o mare parte din bazinul Mării Mediterane. În acest caz putem face observația că drumul materialelor de construcție urma adesea rutele „tradiționale” de comerț și, astfel, avem suficiente dovezi să considerăm că, măcar o parte dintre produsele descoperite în cercetările submarine, constituiau lestul sau eventuale amenajări din țigle și olane pe puntea navelor aflate pe rutele de schimb dar implicate în comerțul cu produse diferite. Este deja un truism afirmația că mare parte dintre figlinae se aflau amplasate pe malurile râurilor sau în apropierea litoralului maritim. Acestea facilitau, desigur, difuziunea pe scară largă a acestor produse dar, așa cum arăta Eva Margareta Steinby, materialele de construcție, alături de mortaria constituiau produse secundare ale încărcăturii principale, în timp ce dolia erau folosite pentru transportul en-gros al vinului. Altfel spus, materialele de construcție în opinia autoarei citate doar suplineau ocazional producția atelierelor locale, fără a o înlocui. Această afirmație este valabilă, însă, pânî la un anumit punct. Ea nu explică existența a numeroase materiale de construcție specializate (e.g. tubi fittili) într-o serie de epave descoperite în Marea Mediterană și Marea Adriatică care indică un comerț cu asemenea produse având întrebuințări extrem de diverse.

Transportul materialelor de construcție urmărit, desigur, pe baza ștampilelor, nu trebuie să scape din vedere eventualele sucursale ale marilor producători; în acest context poate fi analizată aria de răspândire a produselor lui L. Sestius, consul suffectus în timpul lui Augustus și, în același timp, un personaj implicat puternic în producția ceramică de amfore, opaițe și materiale de construcție. Figlinae-le sale din zona Romei sunt înfloritoare, dar pe baza ștampilelor s-a putut dovedi cu argumente viabile și existența unei sucursale a acestora la Cosa, acolo unde familia Sestia își avea domeniile. Un alt exemplu de proprietate unică a unor officinae ceramice cu specializare diferită vine din spațiul mai apropiat provinciei; astfel, la Tibiscum pe o cărămidă avem ștampila MA.SY iar pe toarta unei amfore ștampila MARC.SYR, argument în favoarea unui proprietar de origine evident siriană – Marcus Syrus – proprietar al unor ateliere care produceau cel puțin două tipuri de obiecte ceramice – amfore și materiale de construcție. Acesta ar putea fi un interesant exemplu dacă ipoteza emisă inițial asupra identității proprietarului se susține, deși nu au lipsit argumentele împotriva acestei idei. Pe de altă parte, există alte exemple sigure privind producția comună, atât a vaselor ceramice cât și a materialelor de construcție în cadrul aceluiași atelierului atelier orientat în special spre producția vaselor ceramice și a materialelor de construcție precum în Britannia, la Holt.

Materialele de construcție au fost mult timp considerate produse aflate în afara fluxului comercial, sau cel puțin în afara comerțului la distanțe mari. Abia recent, o analiză riguroasă realizată de C. Rico pe baza descoperirilor sub-marine, a demonstrat existența schimburilor comerciale cu asemenea materiale în bazinul de nord al Mediteranei. Și în acest caz, ateliere situate în zone portuare sau cu acces la mare, dar și în hinterlandul marilor orașe, ajung la surplus și astfel apare necesitatea schimburilor. În acest putem să ne întrebăm, totuși, care era rentabilitatea exportului de materiale de construcții având în vedere discuțiile privind costul transportului și prețurile produselor. J.-P. Morel a demonstrat difuziunea unor produse și exportul acestora pe arii largi mai ales în cazul ceramicii de o calitate deosebită. În aceeași măsură, M. Rostovtseff aprecia că produsele de o importanță vitală (grâu, vin, ulei dar și lemn pentru nave, produse de orfevrărie sau terra sigillata) ocupau un loc important în cadrul economiei Principatului în timpul lui Augustus, fără a enumera și materialele de construcție.

O întrebare de importanță primordială persistă în discuție: în esență, se poate extrapola situația întâlnită în Mediterana la structura comerțului cu astfel de materiale în zona vestică și nord-vestică a Mării Negre? Se poate discuta și în cazul acestei regiuni, oarecum periferică față de marile axe ale comerțului Principatului, adevărate „drumuri de apă” din bazinul mediteranean, de cele trei articulații reperate în cadrul comerțului cu astfel de produse – local, regional și la distanță? Dacă, pe baza a diferite criterii, se poate răspunde afirmativ la primele două tipuri de comerț, în cazul ultimei variante enunțate nu pot fi aduse, în stadiul actual al cercetărilor, argumente viabile. În contextul actual al cunoștințelor nu se poate vorbi de un comerț la distanță, cu alte cuvinte de un export (în accepțiunea largă a cuvântului, fără a uita de situația politică și apartenența la orbis Romanus) sesizat, spre exemplu, în situația întâlnită la Carthagina unde produsele locale au fost descoperite în aceleași contexte cu importuri campaniene compuse din lateres și tegulae purtând ștampile sau fără. Cât privește integrarea spațiului în cadrul arterelor comerciale ale lumii romane, în pofida aparentei dispuneri geografice periferice, putem vorbi de o zonă de contact între Est și Vest, între Orient și Mediterana, deschisă pe mai multe fronturi interferențelor comerciale și integrată schimburilor inter-provinciale pe arii extinse.

În urma analizei întreprinse de O. Bounegru dispunem de o imagine de ansamblu, complexă, asupra situației schimburilor în spațiul vest-pontic și la Dunărea de jos, a legăturilor cu alte arii geografice, sistemelor asociative ale negustorilor din aria amintită dar, și acest lucru este important de subliniat, nu există suficiente dovezi în favoarea existenței unui comerț cu materiale de construcții dezvoltat pe rutele maritime în aria vest-pontică. Poate numai mențiunea privind cele șapte grupe (=centre de producție?) dovedite pe baza materialelor descoperite în sudul Crimeii și absența unor ateliere identificate pe teren constituie un argument în plus în favoarea afirmației enunțată anterior. Informația amintită de A.J. Parker privind epavele A și B de lângă Pomorje (zona costieră a Bulgariei) nu schimbă semnificativ datele problemei; amforele și țiglele descoperite aparțin perioadei romano-bizantine (secolele V-VI p.Chr.) fără a se cunoaște dacă aparțin unui transport sau erau doar produse „reziduale” de bord. Alte epave reperate pe litoralul bulgar sau ucrainean al Mării Negre sunt de epocă clasică, elenistică iar cele de epocă romană și romano-bizantină precum Nesebăr B, Tcherny Mos sau Varna nu conțin materiale de construcție.

Implicarea unor antreprenori civili în producția necesară trupelor militare poate fi sesizată într-un caz particular, la Butovo, unde au fost descoperite tegulae cu ștampila legiunii I Italica în mediul civil. Deși opinia lui P. Dyczek nu este de necombătut, ar fi primul caz în care suntem în măsură să statuăm cu oarecare siguranță o situație asemănătoare Britanniei și, în special a sitului de la Merseyside, menționat anterior. Discuția privind caracterul acestei producții nu poate eluda aspectele semnalate acum peste trei decenii de B. Sultov care, alături de B. Gerov, sublinia natura militară a așezării.

2. Etapele procesului de producție

Primii pași în procesul de fabricare al materialelor de construcție ― [Fig. 15], la fel ca în cazul vaselor, pornește de la selectarea și pregătirea lutului, curățarea de impurități și amestecarea acestuia cu materiale folosite pentru obținerea unei elasticități și omogenități corecte. Urmează fabricarea produselor cu ajutorul tiparelor pentru care dispunem de dimensiuni datorită recomandărilor lui Vitruvius; există variații și deviații de la perceptele vitruviene inerente procesului de ardere, când materialul se contractă. Tiparele erau sub forma unui simplu cadru de lemn, o întreagă serie de cărămizi păstrând încă urmele materialului pe care au fost lăsate după turnare la uscat. O etapă intermediară între tipar și uscare era ștampilarea cu ajutorul unor signacula din fier sau lemn care erau prevăzute cu un mâner și o serie de litere la capătul opus. Repertoriul motivelor este extrem de divers, la fel și explicațiile care au fost propuse pentru cele mai puțin cunoscute. Reținem în această discuție și întrebarea de ce numai o parte a produselor și, în acest caz ne referim chiar la cele descoperite în același sit sau atelier, sunt „semnate” cu diferite semne sau mărci? În afară de signacula, cu diferite inițiale există o serie întreagă semne (circulare, semicirculare, elipsoidale, sinusoidale) și litere incizate care nu pot fi considerate (mai ales ultimele) dovada unor produse de serie marcate cu numele unui atelier/proprietar. Ulterior, produsele sunt lăsate la uscat pentru a permite manipularea, procesul de umplere a camerei de ardere a produselor fiind unul care solicita masiv cărămizile sau tegulele încă crude. Nu în ultimul rând, pentru uscarea primară a produselor există o serie de dovezi care indică folosirea unor spații având această destinație specială. Acestea sunt încăperi dotate cu sistem de încălzire cu hypocaust care asigurau producția indiferent de perioada anului. Analiza întreprinsă de A. Harizanov a condus La identificarea acestor spații cu destinație specială în vilele nr. 1 și 3 de lângă Montana și în villa de la Vărbovski livadi, lângă Pavlikeni, în teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum. În sfârșit, arderea constituia ultima fază din procesul de producție și, întrucât, am discutat pe larg acest proces în capitolul dedicat producției vaselor, considerăm că nu mai este necesar să insistăm; oricum, amintim că șarja era încărcată în cuptor prin partea superioară, bolta fiind (re)construită după fiecare șarjă. Așa cum am descoperit la Topolog – „Stejarul lui Dobrică”, cărămizile păstrate in situ erau așezate longitudinal, cu un spațiu redus (de circa 1-2 cm) între ele pentru a facilita trecerea aerului. La sfârșitul procesului urma depozitarea produselor, desigur după inspectarea și eliminarea exemplarelor cu defecțiuni.

Figura 15. Schema etapelor de fabricare a materialelor de construcție

Figure 15. Scheme of the stages of manufacture of the construction materials

3. Tipologia materialelor

Din punct de vedere al varietății materialelor produse, în provincie sunt atestate majoritatea formelor întâlnite în Imperiu, fără lipsuri notabile ― [Pl. 94-98]. Notăm, totuși, prezența în număr redus a unor materiale în nord-estul provinciei (e.g. cuneati ― [Fig. 16]), „mosoare” sau „bobine”, tubi fittili, etc.); o altă lipsă notabilă este cea a antefixelor cu excepția unei piese de la Troesmis publicată cu mult timp în urmă și a unui tipar pentru asemenea piese descoperit la Durostorum – Ostrov-Ferma 4), situație care s-ar putea datora unor carențe de cercetare sau/și publicare.

Cărămizile sunt, din punct de vedere cantitativ, cele mai numeroase forme produse, din motive obiective. Diferențierile în interiorul acestei clase sunt făcute cu ajutorul formei și dimensiunilor și corelarea acestora cu informațiile oferite în principal de către Vitruvius. În cazul materialelor de la Novae, T. Sarnowski și A. Biernacki distingeau următoarele categorii: lateres (lateres cocti/laterculi) cu frontul rotunjit; lateres de formă pătrată care, în funcție de dimensiuni sunt numite: bessalis (2/3 dintr-un pes); pedalis (1 pes = 29.6 cm); pentadoron (doron = palma = 7 cm – 36,95 cm); sesquipedales (1 ½ pași romani = 44,3 cm); bipedales (59,14 cm); lateres de formă rectangulară (în funcție de dimensiuni – tetradoron, pentadoron, lydion, etc.); lateres de formă rotundă folosite pentru pilae de hypocaustum. Adițional, mai există o serie de materiale de construcție folosite în cazuri particulare; în acest context amintim sola cuptorului descoperit la Topolog – „Stejarul lui Dobrică” care era realizată din chirpici groși, arși sumar, cu multe resturi organice, fragmente de cărămidă pisată în compoziție și părțile laterale decupate pentru a permite circulația aerului. În acest caz avem de-a face cu o serie de particularisme locale, variații regionale care constituie mai curând excepția decât regula.

Tegulae

Tegulae (mammatae, hamatae, sine marginibus) sunt o prezență comună în siturile arheologice și au dimensiuni standardizate în majoritatea cazurilor. Un element care impune această standardizare îl constituie masa pe care trebuie să o suporte structura din lemn a acoperișului pentru care se foloseau aceste țigle, împreună cu imbrices (sg. imbrex). În paralel, funcționalitatea ambelor produse este mai largă, de la „casete” construite pentru apeducte până la o largă folosire a lor în context funerar. Începând cu perioada romană timpurie și până în epoca paleobizantină, „casetele” sau „sarcofagele în țigle” rămân o prezență constantă în cotidianul vieții romane. Alături de materialele amintite folosite pentru acoperișuri menționăm și antefixele, piese decorative larg răspândite în lumea romană. Cuneati au formă trapezoidală și sunt folosiți în cadrul structurii arcelor.

În diferite contexte arheologice au fost descoperite unele tegulae decupate pentru a permite aerisirea spațiului încăperilor (tegula cum occulus). Aceste decupaje semicirculare pot fi simple, cu marginea răsfrântă, precum în cazul unui exemplar descoperit la Halmyris/Murighiol ― [Fig. 17] sau, mai rar, prezintă un sistem elaborat. Dintre exemplarele mai elaborate amintim o tegula descoperită în epava Lardiere 4 din largul Insulei Saint-Tropez, un vas mediu de aproximativ 12-15 m lungime scufundat după 60 p.Chr. cu o încărcătură de tegulae și imbrices între care a fost descoperită o țiglă având un decupaj pătrat, cu marginile ridicate prevăzute cu șănțuiri pe trei laturi pentru a permite glisarea unui panou din lemn. Alte exemplare au forma tipică unui „coș de fum” fiind prevăzute cu decupaje de diferite forme pentru a permite evacuarea fumului; alte tegulae de la Pompeii – Casa del Moralista sau din Gallia (Lyon, St. Joseph-Grange) au un simplu orificiu cu marginile supraînălțate, precum în cazul piesei de la Halmyris/Murighiol.

Figura 17. Tegula cum occulus descoperită la Halmyris

Figure 5. Tegula cum occulus discovered at Halmyris

[©autorul/The author]

Tubuli

Sub această denumire se regăsesc mai multe materiale cu forme și întrebuințări variate; totuși, rolul principal al acestor este acela de a permite trecerea aerului cald fiind folosite în particular, la încălzirea spațiului interior al locuințelor și băilor romane. Astfel, tubuli sunt denumite acele „mosoare” sau „bobine” din ceramică (eng. „spacer bobbins”) folosite, împreună cu parietalis, în placarea pereților și crearea spațiului lateral pentru pătrunderea căldurii în special în thermae ― [Pl. 98]. Tubuli având secțiune pătrată prevăzuți cu decupaj pentru circulația aerului cald au fost descoperiți în provincie spre exemplu în suspensura unei thermae dintr-o villa rustica situată în teritoriul orașului Noviodunum/Isaccea, la Niculițel-Tei Com. Toate exemplarele descoperite au dimensiuni standard (40×15,5x2cm), un decupaj de 3x6m pe doi dintre pereții laterali și sunt decorate pe exterior cu linii incizate dispuse oblic sau longitudinal la fel ca în cazul unor exemplare descoperite la York ― [Pl. 97]. Nu în ultimul rând, trebuie semnalată prezența la Novae/Svishtov a doi artizani care au produs tubuli de apeduct pentru thermele legionare în jurul deceniului șapte a secolului I p.Chr. Astfel, trei tubuli descoperiți în sectorul IV cercetat de misiunea poloneză prezintă numele producătorului (sau al supraveghetorului acestei figlina) ARRIVS înscris în planta pedis pentru care a fost emisă ipoteză că ar fi activat la Butovo anterior secolului II p.Chr. când se consideră că ar fi început producția atelierelor locale. O altă ștampilă fragmentară descoperită în castellum aquae în anul 1961 prezintă numele enigmatic TRA'EXL, de asemenea în planta pedis, nereconstituit satisfăcător. Și în acest caz poate fi vorba de un producător local care a furnizat materiale de construcție specializate (tubuli ceramici fiind supuși unei presiuni puternice trebuiau să fie foarte bine realizați) pentru thermele flaviene ale Legio I Italica.

Tubi fittili

Aceste piese ceramice formau segmente pentru transportul apei și, în aceeași măsură, o serie de piese cilindrice cu vârful conic și închis (tubuli lingulati) erau folosite la realizarea structurii interne a unor arce ― [Fig. 18] .

Tesserae / tessellae

Lista este completată de diferite piese cu forme variate folosite pentru pavarea suprafețelor interioare și exterioare – tesserae – având forme variate ― [Fig. 18] și culori diferite, destinate realizării unor pavimente cu decor elaborat.

Figura 18. Diverse materiale de construcție descoperite la Durostorum

Figure 18. Various construction materials discovered at Durostorum- Ostrov-Ferma 4

IV.5. ATELIERE ȘI CENTRE DE PRODUCȚIE ATESTATE PRIN ȘTAMPILE

1. Figlinae militare

Este cunoscut faptul că fabrica grupa toate activitățile productive ale unei unități militare, indiferent de natura acestora. Construcțiile și cărămidăriile sunt înscrise acestor fabricae iar Tarruntenus Paternus sau Vegetius ne-au enumerat ramurile productive ale atelierelor militare.

Atelierele militare sunt reprezentate de numeroase produse cu ștampilele legiunilor împreună cu cele având sigla flotei moesice ― [Fig. 19; Pl. 94, 95/1, 96]. Alături de acestea mai sunt atestate produse cu ștampila unor trupe auxiliare. Un aspect interesant de subliniat este lipsa oricăror tegulae ștampilate din cuptoarele cercetate, alături de faptul, deloc de neglijat, că numai la Novae și Durostorum sunt atestate, din punct de vedere arheologic, ateliere pentru fabricarea materialelor de construcție necesare unităților militare. La Troesmis nu există mențiuni ale unor instalații, iar la Noviodunum, un cuptor pentru arderea materialelor de construcție investigat în ultimul deceniu aparține perioadei romane târzii.

Figura 19. Tegulae cu ștampila Legio XI Claudia descoperite la Durostorum – Ostrov-Ferma 4

Figure 19. Tegulae with the stamp of Legio XI Claudia discovered at Durostorum – Ostrov-Ferma

[Foto/Photo: D. Elefterescu]

Recent, A. Harizanov menționa succint existența unor instalații pentru arderea materialelor de construcție descoperite în proximitatea sediilor unor unități militare oferind o listă a acestora. Astfel, cuptoare pentru realizarea materialelor de construcție necesare construcțiilor defensive și edificiilor din așezările militare au funcționat, în zona care ne interesează, în proximitatea așezărilor de la Augustae/Harlec, Novae/Svishtov, Oescus/Gigen, Durostorum/Silistra – Ostrov-Ferma 4 ― [Fig. 19].

Din punct de vedere epigrafic (ștampile pe materiale de construcție – PRLVOES, PRLVMVTO, PRLVMVAL, LVMVAR) o serie de dovezi indică prezența unor figlinae militare la Oescus/Gigen și Utus/Milkovica, Valeriana/Dolni Vadin și Variniana/Leskovets deservite de detașamente din Legio V Macedonica. Activitatea legiunii XI Claudia este binecunoscută în lumina descoperirilor unor materiale tegulare cu mențiunnea unor ateliere diverse. Ștampilele LEG XI CL / FIG KAS – Leg(ionis) XI Cl(audiae) / Fig(lina) Kas(trorum), LEG XI CL F TRAM – Leg(ionis) XI Cl(audiae) F(iglinae) Tra(ns)m(ariscae) și LEG XI CL F CAND – Leg(ionis) XI Cl(audiae) F(iglinae) Cand(idianae) reflectă existența unor ateliere în hinterlandul orașului Durostorum și în proximitatea acestuia la Transmarisca/Turakan și Candidiana/ Malak Preslavets.

Pentru transportul produselor, Dunărea a constituit puntea de legătură între diferite puncte facilitând difuziunea produselor. În același timp, ipotezele cele mai răspândite vizează mai curând fabricarea pe loc a produselor de către diferite trupe, în locul în care au fost deplasate. Dacă din punct de vedere tipologic și cronologic s-au făcut pași importanți în lămurirea unor aspecte mai puțin cunoscute anterior, în ceea ce privește centrele de producție ale materialelor cu ștampile militare există în continuare o tendință vizibilă de atribuire a lor zonei sau zonelor în care acestea au fost descoperite.

Amploarea producției militare transpare din cantitățile apreciabile de material de construcții purtând sigla legiunilor moesice în timp ce, organizarea producției locale poate fi restituită cu ajutorul situațiilor asemănătoare din alte provincii sau pe baza ștampilelor, ultimul caz fiind și cel mai des întâlnit. Pentru susținerea acestei afirmații putem aduce drept argumente numai câteva tegulae care, pe lângă ștampila Legio I Italica mai au încadrată într-un cartuș dreptunghiular și un nomen abreviat: FIRM, MAX, PROCV, VETIA. Descoperite la Novae și Oescus, aceste nume ne prezintă pe in figlinis magistri precum Aurelius Mercurius amintit la Drobeta sau Severus, custos castelli figlinarum atestat la Mogontiacum/Mainz sau în împrejurimile orașului. Recent, la Novae/Svishtov este atestat numele ALBV – (ALB(an)V(s), de asemenea un supraveghetor al unui detașament militar care produce materiale de construcție pentru mediul militar.

La Oescus și Novae apare ștampila LEGIITAL FIRM – Leg(io) I Ital(ica) Firm(us) într-un cartuș dreptunghiular simplu, în scriere pozitivă, cu majuscule; cum produsele au fost distribuite pe limes, atelierul trebuie înscris teritoriului unuia dintre cele două orașe iar produsele, deoarece au același nume și tip de ștampilă, au fost realizate într-un singur loc și, ulterior, transportate în cel de al doilea, pe fluviu. Întâmplător sau nu, în primul centru amintit mai este atestat pe materiale de construcție și un producător redat în forma FRMN – – (figlina) F(i)RM(i)N(i), cu o grafie a literelor diferită de cele ale atelierului militar de mai sus. În ceea ce ne privește acesta este un argument suficient de puternic pentru a include acest producător în rândul figlinelor privatae moesice. O altă ștampilă de la Novae prezintă în forma simplă un producător Vetianus (VETIA) și a fost corelat cu produsele de tipul LEGIITAL VETIA.

Orașului Oescus îi sunt specifice alte ateliere (sau grupe de lucru) militare ale Legio I Italica aflate sub conducerea unor supraveghetori precum Maximus [LEGIITAL MAX – Leg(io) I Ital(ica) Max(imus)], Procvlvs [LEGIITAL PROCV – Leg(io) I Ital(ica) Procv(lus)], Vetianus [LEGIITAL VETIA – Leg(io) I Ital(ica) Vetia(nvs)]. Amplasarea atelierelor oscilează între cele două mari centre, Oescus și Novae, fără ca în stadiul actual al cunoștințelor să ne putem pronunța definitiv. Stadiul descoperirilor ar susține Oescus sau teritoriul acestui oraș. Un argument suplimentar ar putea fi furnizat dacă s-ar urmări apariția acestor ștampile și la nord de Dunăre datorită importanței orașului Colonia Oescus ca punct de tranzit spre teritoriile nord-dunărene.

A. Legio

B. Classis

C. Auxilia

2. Figlinae imperiale

Apariția și dezvoltarea unor figlinae imperiale în provincie constituie aspecte necunoscute până în prezent. Din punct de vedere administrativ, atelierele aparținând familiei imperiale au fost, în majoritatea lor, domenii private ajunse în patrimoniul imperial prin moșteniri sau confiscări. Evoluția acestora începe odată cu marile construcții din perioada augustană pentru ca la jumătatea secolului I p.Chr. să înregistrăm primele mențiuni ale unui control imperial asupra produselor unor ateliere precum Pansiana, Solonas sau Cinniana. Singurul nume imperial pe care îl cunoaștem în zona Dunării de Jos apare la Vărtop, Vidin, Sinagovți și Gomotarți (Evdokija) pe tegulae în forma IMPHAD – IMP(eratori) HAD(riani) iar atelierul se consideră că a funcționat Ratiaria].

Din punctul nostru de vedere, tegula în discuție poate fi atribuită unor ateliere militare (sau civile dar în strânsă legătură cu administrația locală), iar ștampila demonstrează o refacere sau o construcție ridicată în timpul lui Hadrian și mai puțin dovada unui atelier imperial aflat în provincie. La Novae, o tegula poartă ștampila MARC care, dacă o putem reconstitui în forma MARC(iana) poate aminti de produsele imperiale având această marcă; pe de altă parte, dacă avem în vedere raritatea descoperirilor, deloc specifice unei proprietăți imperiale, ștampila poate fi atribuită unui atelier privat din provincie aparținând unui Marcus sau unei Marcia, după cum sugera și Zlatozara Morfova. Un ultim exemplu al menționării unui „oficial” în provincie provine dintr-un atelier militar al Legio I Italica de la Novae – sectorul VIII A, unde apar ștampile în forma ?ARULOCOSLEGIITAL / MARVLO (M și A în ligatură) / MARV / MARVLOCOSLEGIT, cu referire la L. Cossonius Eggius Marullus, consul în anul 184. Situația nu este unică, deși numele consulilor apar rar pe materialele de construcție din provinciile romane, dacă ar fi să amintim numai exemplul de la Tarbock unde alături de numele proprietarului – Aulus Viducius – apare numele consulului Verus: tegula(ria) A(uli) Vidu(ci fecit) Vero III co(n)s(ule) Leg(ioni) XX. Merită semnalată difuziunea amplă a produselor atelierelor imperiale, spre exemplu a celor cu marca PANSIANA din nordul Italiei care ajung pe coasta dalmată și în interiorul teritoriului; această distribuție a fost favorizată de transportul pe mare iar acest lucru restrânge posibilitățile de distribuție la zonele litorale. În Moesia Infeior nu cunoaștem exemple concrete.

3. Figlinae privatae

Vastele programe edilitare desfășurate în provinciile dunărene au condus la o cerere masivă de materiale de construcții, folosite atât la edificii civile cât și în procesul de fortificare a limes-ului. La acoperirea necesităților de material specific vor contribui, alături de marile ateliere militare, atelierele private (figlinae privatae) ale căror urme sunt dovedite de ștampilele imprimate în pasta diferitelor produse. În unele cazuri aceste figlinae se aflau sub controlul orașelor, producția acestora fiind necesară eforturilor edilitare la scară mare. Un asemenea exemplu ne este oferit de o tegula descoperită la Belgrad având ștampila figlina Singi/dunensium, fără îndoială dovada unui atelier municipal. Pe de altă parte s-a afirmat că atelierele civile nu aprovizionau unitățile militare iar acestea nu distribuiau produsele lor în mediul civil, apariția acestora în acest context fiind rezultatul demantelării unor instalații militare. Ideea nu este nouă, dar, după cum am văzut în cazul atelierului lui Aulus Viducius de la Tarbock, în Britannia, în unele cazuri producători privați erau comisionați pentru a furniza materiale de construcție unităților militare. Dacă aceasta era o procedură standard sau era determinată de anumiți factori externi (i.e. o dislocare a trupelor unei legiuni/unități auxiliare în teritoriu, pericol iminent, anumite relații existente între producător și unitatea militară pentru care produce) nu se poate răspunde cu siguranță în stadiul actual al cunoștințelor. Cert este că nu există un anumit model care poate fi extrapolat la scara Imperiului Roman.

În pofida dezvoltării orașului Montana, din centrul antic nu cunoaștem decât un producător privat a cărui ștampilă apare pe o tegulă fragmentară: TEG(ulae?) OV. La Oescus/Gigen sunt documentați o serie de producători precum CA – Ga(i?), CC I, CCL I, CI.Q – G(a?)i Q(uinti)? și enigmaticii MPPE, DARP, AD…, alături de FRMN – (figlina) F(i)RM(i)N(i), amintit anterior, în contextul prezentării atelierelor militare. Un alt atelier atestat la aici este cel al lui P. Fabius Iulianus – P FABI IVLIAN – întâlnit pe o serie de lateres de bună calitate, cu numele în tabula ansata, asemănătoare celor ale lui Fabius Sabinus – FABISABINI – care își distribuie materialele la Conbustica/Kladoruv, Ratiaria/Archar, Belogradčistko (Vidin), dar și mai departe, până la Naissus/Niš. O zonă largă de difuziune o au și produsele cu ștampila G.T.Z., nerestituită satisfăcător; mai mult, în afară de Novae/Svishtov și Oescus/Gigen, produse cu această ștampilă au fost descoperite la Sucidava și publicate în perioada interbelică de D. Tudor. În acest caz am fi tentați să considerăm Oescus/Gigen zona de origine a ștampilelor producătorului GTZ, atelier considerat până în prezent privat, datorită faptului că accesul facil spre nordul Dunării explică prezența ștampilelor la Sucidava. Acestei ipoteze i se opun totuși, două aspecte importante: la Sucidava/Celei apar variante ale ștampilei, nesemnalate în centrele moesice, iar în Colonia Ulpia Oescus nu cunoaștem cuptoare pentru arderea materialelor de construcție.

Deosebit de implicată în producția materialelor de construcție este familia Coelia ai cărei membri – Lucius Coelius Primus, Lucius Coelius Ingenuus și Lucius Coelius Saturninus – sunt menționați pe tegulae descoperite la Ratiaria/Archar și Oescus/Gigen. De altfel, primul oraș din punct de vedere cantitativ este centrul cu cea mai importantă producție privată din sectorul moesic al Dunării deoarece, în afară de familia Coelia, în acest centru mai sunt atestați și alți producători precum TERENTI – Terentius sau VICTOR – Victorinus.

O discuție aparte trebuie dedicată tegulelor cu ștampila LCOELCR descoperite în fortificația romană de la Bucoveț (Vidin) sau la Ratiaria/Archar. Întregirea propusă de Zlatozara Morfova ar fi L(uci) C(oeli) Cr(assi?) sau Cr(escentis?) iar atelierul s-a presupus că funcționa la Ratiaria în secolele II-III p.Chr. O altă tegulă a fost descoperită în acest oraș a fost întregită în forma (cohors) coll(ecta) c(ivium) r(omanorum). Deși atestată la jumătatea secolului III p.Chr. la Montana, dispunem de prea puține date privind evoluția acestei cohors miliaria pentru a fi de acord cu restituția tegulelor. Mai probabil, avem de-a face cu un alt membru al familiei Coelia implicat în producția și comercializarea materialelor de construcție. În spațiul provinciei, numele unui membru al acestei familii – Lucius Coelius Primus (în forma LCOELPRIM, L.COEL.PRIM, COELPRIMI) – apare pe materialele de construcție descoperite în săpăturile de la Novae astfel încât, cu reținerile de rigoare, ne putem întreba dacă nu este posibil să avem un atelier și aici. Ca o concluzie preliminară putem afirma că gens Coelia este bine reprezentată la Ratiaria/Archar și în împrejurimi. Perioada de funcționare a atelierelor aparținând acestei familii pare destul de mare și se întinde pe aproximativ două secole (II-III p.Chr.). Amplasarea figlinae-lor la Ratiaria (sau împrejurimi!) este discutabilă, chiar dacă avem în vedere numărul și concentrarea produselor în acest centru. În lipsa altor dovezi, ne mărginim să menționăm apariția pe o tegula a unui Titus Coelius în forma T. COELI (Titi Coeli), la Bribirska, în Dalmatia. Legăturile dintre acest T. Coelius și membrii gens Coelia amintiți prin mărcile de pe produsele moesice sunt greu de dovedit. Un lucru cert este amplasarea atelierelor lui Titus Coelius la Altino, în ager Iulia Concordia, datorită descoperirii unui tipar de lucernae cu numele său, lucru important care atestă și implicarea sa în diferie compartimente ale producției și comerțului cu produse ceramice.

Novae/Svishtov a furnizat un numeros material tegular, printre care și unele cu ștampile considerate private, din secolele II-III p.Chr.: CEMEL – Cemel(us / ianus?), COR (poate fragmente ale unor ștampile de tipul LEPIFICOR?); Gaius Antonius Magister – C. ANTO M – este binecunoscut și prolific întrucât avem numeroase exemplare pe limes-ul danubian, între Dimum/Belene și Transmarisca/Tutrakan iar atelierul acestui producător a funcționat poate la Novae/Svishtov în secolul II p.Chr.; MARC – (figlina) Marc(ii? a? ana?) este întâlnit pe o serie de materiale descoperite la Novae, Pliska și Madara, toate datate în secolul II p.Chr.. Dacă se poate propune restituirea în forma Marciana s-ar putea corela cu produsele figlinae-lor imperiale având aceeași marcă, dar considerăm acest lucru puțin probabil.

Un alt producător civil poate fi considerat și Aurelius Hegenianus atestat pe o tegula descoperită în ruinele barăcilor primei cohorte a legiunii I Italica ― [Fig. 20], deși nu poate fi complet exclus ca acesta să fie un militar însărcinat cu producția materilelor. ALB(an)V(s) și PCP sunt alți producători atestați pe ștampilele descoperite pe acest sit fără a avea certitudinea că aparțin mediului militar sau sunt producători civili.

Figura 20. Tegula cu ștampila Aurelius Hegenianus descoperită la Novae; ștampilele PCP și ALB(an)V(s) descoperite în același oraș

Figure 20. Tegula with the stamp of Aurelius Hegenianus discovered at Novae [adaptare după/adaptation after ŻELAZOWSKI 2012, fig. 1]; stamps PCP and ALB(an)V(s) discovered in the same city

[adaptare după/adaptation after DUCH 2017, fig. 2-3]

Ștampila CEMEL amintită mai sus este un caz deosebit, întrucât ridică o serie de probleme privind restituția numelui, astfel încât a fost considerată marca unui producător privat sau doar prezentată fără a fi discutată. N. Gudea a oferit, totuși, o soluție pentru restituirea acesteia pe baza unei argumentații solide în urma căreia considera că ștampila poate fi restituită în forma CE(nturia) M(o)E(siae) L(egionibus). Totuși, până la descoperirea unor noi exemple care să prezinte o formă extinsă a acestei ștampile nu putem exclude comple posibilitatea ca aceasta să aparțină unui producător civil, mai ales că pe o serie de amfore descoperite în Dacia și Moesia Superior apar ștampilele CEME, respectiv CEMEIO. Pe o serie de materiale de construcție descoperite la Novae/Svishtov și Pliska apare ștampila ALSOL corelată mult timp cu prezența în această zonă a unității ala Solensium. Totuși, M. Duch a propus recent asocierea acestei ștampile cu activitatea producătorului Alex(andros) Sol(…) ale cărui ateliere situate pe proprietățile imperial din zona Pliska produceau inclusiv opaițe.

Un caz deosebit de important ne este oferit de mențiunile pe o serie de materiale a numelui lui M. AVRELIVS STATIANVS. Acest administrator al unei figlina este aceeași persoană cu acel Aur(elius) Statianus, actor, menționat în două inscripții votive, pe o coloană și un altar din calcar, ambele dedicate lui Deus Aeternus și descoperite la Novae (datate între 180-250). Interesant de subliniat este că acesta, în calitate de administrator al unui domeniu (actor) se ocupa cu producția de materiale de construcție, dar întrebarea fundamentală este dacă ultima activitate era desfășurată pentru sine sau în numele proprietarului domeniului? Un alt aspect nelămurit în totalitate are în vedere locul atelierului(lor), presupus a fi la Novae, unde atestarea personajului pe baza celor două inscripții este indiscutabilă. Reconstituirea originii acestui personaj ne permită să prezentăm, în mare, activitatea sa: născut într-un vicus din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum servește în Classis Ravennas, este lăsat la vatră și începe activitatea de producător de materiale de construcție undeva, în hinterlandul orașului Novae. În ceea ce privește termenul actor, J.-J. Aubert arăta că acesta este superior celui de vilicus și, pe baza unui numărului ridicat de inscripții în care apar personaje având acest statut, inclusiv pe ștampilele de pe materialul tegular, actores erau însărcinați cu administrarea unor proprietăți diverse, de la proprietăți funciare la clădiri. Difuziunea produselor acestui atelier este atestată de-a lungul Dunării, la Dimum/Belene și la Sexaginta Prista/Ruse, unde dispunem de o serie de materiale de construcție cu ștampila sa bine păstrate, deși în această așezare nu avem nici o inscripție cu numele său.

În aria orașului Novae/Svishtov, la Kuru Dere sau Ostrite Mogili apare ștampila V?AMCRI – (figlina) V? A(urelii?) Macri(ni?), amintită de R. Ivanov în forma MARCI. O altă posibilitate de interpretare poate fi considerarea acestei figlina una de tip militar iar restituirea se poate face în forma (legio) V (Macedonica) (figlina) A(urelii?) Macri(ni?). Din păcate, ambele propuneri rămân la nivel de ipoteză. Tot la Novae/Svishtov sunt atestați doi producători de tubuli de apeduct care au furnizat asemenea materiale pentru termele legionare și pentru castellum aquae în a doua jumătate a secolului I p.Chr. ― [Fig. 21-22]. Dacă pentru primul dintre aceștia – ARRIVS – a fost propus Butovo ca zonă de origine pentru figlina, cel de al doilea are un nume enigmatic – TRA'EXL – neatestat până în prezent, deși ștampila similară indică tot Butovo ca zonă de producție. În ceea ce privește statutul celor doi producători, primii autori acceptă originea civilă a acestora, în timp ce M. Duch argumentează că o origine militară a producătorilor nu poate fi exclusă, dacă avem în vedere exemplele de materiale de construcție care au ștampilele unor soldați sau supraveghetori ai producției. Acesta pare să fie cazul unui alt producător a cărui ștampilă apare pe un tubul de apeduct descoperit în scamnum tribunorum – M. A[rrius Geminus, probabil același cu ARRIVS amintit mai sus. În cazul acestei conducte ceramice dispunem de o legătură directă cu mediul militar întrucât în ștampila inclusă într-o tabula ansata apare mențiunea LEG I ITAL ceea ce conduce la ideea că: a). ARRIVS era un producător civil care producea pentru armată, deși cunoaștem posibilitățile trupelor de a acoperi propriile nevoi de materiale de construcție; b). ARRIVS este un supraveghetor al unui atelier militar, este un subofițer din trupă, iar alăturarea numelui său de cel al numelui legiunii avea rolul de a asigura calitate și stabilirea cantității de asemenea materiale produse de trupa aflată în subordinea sa. În ceea ce ne privește, considerăm că ARRIVS este un producător privat, cu un posibil „background” militar care, la fel ca în cazul atelierului de la Tarbock, asigura o parte din materialul de construcție specializat necesar efortului edilitar al autorităților locale.

Figura 21. Conducte ceramice cu ștampilele ARRIVS în planta pedis și LEG I ITAL M. A[RRIVS GEMINVS FECIT în tabula ansata descoperite la Novae

Figure 21. Ceramic pipes with the stamps of ARRIVS in planta pedis and LEG I ITAL M. A[RRIVS GEMINVS FECIT in tabula ansata discovered at Novae

[după/after LEMKE 2018, fig. 7]

Un producător, PRAELI – (ex?) Pr(aedia?) Aeli apare la Madara, Kovačeveț, Pliska și pe unele exemplare păstrate în Muzeul din Šhumen iar atelierul acestuia poate fi atribuit (ipotetic) zonei Madara unde a fost cercetat și un cuptor. Tot pe o serie de materiale descoperite la Madara dar și la Pliska sau Šumen sunt atestate ștampilele OFF PRIM – off(icina) Prim(us?) și OFFTRI – officina Tri(nia?) pentru care am exclude secolul II p.Chr. ca datare și propunem secolul următor având în vedere că abia începând cu secolul III p.Chr. termenul figlina este înlocuit cu cel de officina.

Figura 22. Tubuli de apeduct cu ștampilele ARRIVS și TRA'EXL descoperite la Novae

Figure 22. Water pipes with the stamps of ARRIVS and TRA'EXL discovered at Novae

[adaptare după/adaptation after KOLENDO, KOWAL 2011, fig. 3-5, 7-8]

În sudul și în nordul Dobrogei, atelierele private sunt mai dificil de urmărit pe baza ștampilelor. Cunoștințele noastre sunt mai avansate doar în cazul Durostorum-ului pentru care dispunem de câteva ștampile, din păcate dificil de reconstituit; astfel, în termele municipium-ului (str. Bogdan voyvoda) au fost descoperite ștampilele CIM, INOT, I. S C, I S C, BCV I (V și I în ligatură), alături de produse cu ștampilele legiunilor I Italica, V Macedonica sau mai târzii (a doua jumătate a secolului IV p.Chr.), cu ștampila RVMORID ― [Fig. 23]. Doar pentru CIM s-a propus timid forma Cohors I Mattiacorum. Ștampila CIB în planta caligaris este atestată exclusiv la Trimammium/Stalpishte, Mechka (oblast Ruse) dar restituția nu este sigură. Ar putea fi vorba, totuși, de un atelier privat. Dificil de restituit sunt și o serie de ștampile descoperite la Sexaginta Prista/Ruse (KAV, LAETITIA/LAECTITIA, PO[…]) dar atestarea lor doar în acest centru pledează pentru originea locală a acestora.

Un ΛOYIOC – Λούχιος apare pe o tegula descoperită la Bărboși, singurul atelier privat dealtfel, din zona inferioară a Dunării.

Nordul Pontului este mai puțin documentat și dispunem de date insuficiente asupra producției private. Mai bine cunoscute sunt atelierele din zona sudică a Crimeei, unde sunt atestați producătorii CAI – (opus?) Gai(i?), CLA – restituit în forma opus Claudii, DIO – (opus) Di(onysos?), OPUS PUBLIC – opus Public(ii), OPUS NOV – opus Nov(ii) cu mențiunea că aceștia pot fi doar supraveghetorii detașamentelor militare care au produs respectivele șarje.

Figura 23. Tegulae cu ștampila RVMORIDVS descoperite la Sexaginta Prista

Figure 23. Tegulae with the stamp RVMORIDVS discovered at Sexaginta Prista/Ruse

[adaptare după/adaptation after TORBATOV 2012A, fig. 5-6/20-23, 5-6, 8]

În perioada romano-bizantină vor apărea noi producători, precum Trofimos la Odessos, Dvles, Dionisis, Anicetvs, Mercvris, Tatianvs, Asteris la Vojvoda și în zona central-estică a provinciei.

O reală dificultate apare în momentul în care încercăm amplasarea, măcar ipotetică, a figlinae-lor în spațiul provinciei. Ca o primă observație remarcăm distribuția majorității atelierelor militare și private pe linia Dunării. Motivele sunt evidente și se datorează efectului conjugat al masării trupelor în zonă și amplasării centrelor urbane puternice în această arie, alături de facilitățile oferite de fluviu în diseminarea mărfurilor în teritoriul provinciei. În cazul atelierelor private, aportul la producția de materiale de construcție în provincie pare să fie important având în vedere numărul relativ mare al proprietarilor implicați deși, atragem atenția asupra faptului că numele unora nu este în totalitate lămurit.

Capitolul V. PRELUCRAREA PIETREI ȘI MARMUREI

În contextul programului de construcție inițiat în perioada romană imperială la Dunărea de Jos, piatra și marmura, materialele de bază ale civilizației romane, trebuiau exploatate din bogatele zăcăminte locale. Provincia a beneficiat din acest punct de vedere de resurse importante datorită poziției geografice, un „amfiteatru” cu partea superioară sprijinită pe flancurile munților Haemus și zona inferioară situată pe linia mai joasă a Dunării și în stepa pontică. Fluviul a constituit, în numeroase cazuri, un important atú în transportul la distanțe medii, dar și pe scară largă a materialului de bună calitate necesar edificării fortificațiilor, edificiilor civile și elementelor arhitecturale. Așadar, se poate afirma că una dintre premisele importante în geneza și evoluția orașelor romane în provincie a constat în accesul facil la rezerve importante de piatră pentru construcții alături de resursele oferite de terenurile agricole, idee care transpare din parabola povestită de Vitruvius în care relata discuția dintre Alexandros și Dinocrate [De archit., II, 1-4]. Spre deosebire de alte domenii, în provincie cunoaștem o serie de artizani care prelucrau piatra și marmura, situație datorată fără îndoială, perenității materialelor pe care „semnau”. Plinius oferă o atenție aparte meșteșugului sau mai bine spus artei cu care se prelucrează marmura și îi dedică un istoric amplu [Plinius, NH, 6, XXXVI]. Varietățile de piatră și carierele au fost prezentate de Vitruvius, împreună cu procedeele de extragere a pietrei [De archit., II, 7].

1. Cariere și ateliere de prelucrare a pietrei și marmurei

a) Litoralul vest-pontic

Odessos/Varna, oblast Varna

În acest oraș a fost descoperit un atelier de sculptură pe strada Asparuh, la adăpostul incintei iar din interiorul acestuia au fost recuperate patru sculpturi în diferite stadii de execuție ― [Pl. 99]. Deși circumstanțele în care au fost abandonate piesele nu pot fi pe deplin lămurite, atelierul în care lucrau mai mulți sculptori a fost părăsit în contextul distrugerilor provocate de raidurile gotice de la mijlocul secolului III p.Chr. Producția era variată sub aspect icononografic; cu toate că Goranka Tončeva remarca faptul că atelierul aproviziona probabil și teritoriul cu piese reprezentând diverse divinități, pentru o serie de sanctuare, am putea adăuga că unele dintre statuile ilustrate reprezintă monumente funerare, acest ultim aspect nefiind de neglijat în contextul tradițiilor elenistice păstrate vii într-un oraș precum Odessos. Pe de altă parte, maniera de lucru și diferitele stadii de execuție ale pieselor demonstrează convingător implicarea mai multor persoane în procesul productiv. Totuși, atragem atenția că poate fi vorba mai curând de un maestru care are discipoli sau diferiți lucrători decât de o serie de sculptori implicați în prelucrarea pietrei și marmurei. Pe de altă parte, orașul importa, printre altele, și sarcophagi aflați în diferite stagii de lucru; aceștia urmau să fie finalizați pe loc, la comandă, de către meșterii locali.

Atelierul de pe strada Asparuh nu constituie unica dovadă a existenței unor sculptori și lapicizi locali. Două statui neterminate descoperite pe strada Tsar Krum (Cavalerul Thrac și Heracles), alte două din zona grădinilor maritime ale orașului (două statui feminine reprezentând un personaj masculin și unul feminin, anonime) și o alta cu loc de descoperire necunoscut (Heracles) completează dovezile substanțiale ale prezenței unor ateliere locale. Cele semnalate arată, totodată, și faptul că o parte dintre piese erau pregătite fără să existe o comandă prealabilă; diverse monumente votive puteau fi „personalizate” ulterior prin adăugarea unei inscripții în timp ce alte piese, votive sau funerare, erau comandate sau cumpărate direct. Nu întâmplător, Al. Minčev sugera că în proporție de cca. 90% marmura ajunsă pe rutele maritime în orașele romane de la Pontul Stâng provine de la Proconessos, atât sub forma unor produse finite, cât și a blocurilor brute sau piese semi-finite.

În contextul celor prezentate mai sus, rezultă că la Odessos în perioada Principatului funcționează mai multe ateliere de prelucrare a pietrei și marmurei care aveau menirea de a acoperi nevoile orașului și ale populației din hinterland. Pentru un segment al populației mai avute putem presupune că aprovizionarea se realiza pe vechile rute ale importurilor de monumente sculpturale din aria microasiatică în timp ce majoritatea populației locale se va orienta și în epoca romană spre producția atelierelor locale. Pentru acestea din urmă, materia primă putea fi procurată din import prin intermediul acelor naves lapidariae/naves marmorum sau din carierele locale. Repertoriul este de asemenea, variat și demonstrează faptul că producția era orientată pe cele trei segmente ale comerțului cu astfel de piese: sculptura religioasă (votivă), funerară și artistică iar diferențele de stil și compoziție, alături de maniera execuției, arată în mod clar diferențele existente în rândul comitenților dar și în pregătirea și gradul de specializare al artiștilor.

Callatis/Mangalia, județul Constanța

Depozitele cu roci de bună calitate de lângă Callatis se aflau în apropiere de orașul actual Mangalia, la Albești și mai departe, la Techirghiol sau Palazu Mare. În același timp ne putem întreba dacă nu cumva descoperirea celor 40 de blocuri din calcar de la Schitu, printre care și o inscripție, nu reprezintă o dovadă în direcția prelucrării pietrei și, implicit, a existenței unui atelier de pietrărie în această așezare rurală.

Tomis/Constanța, județul Constanța

Orașul a avut cariere de șist, gresie și calcar în teritoriul său, cea mai importantă fiind la Ovidiu. Dacă ținem seamă de impresionanta serie de monumente sculpturale ca și de dovezile arheologice și epigrafice, în oraș au funcționat în secolele II-III p.Chr. puternice ateliere ale unor sculptori. O dovadă în acest sens este descoperirea depozitului (sau „tezaurului”) de sculpturi din aprilie 1962 format din 24 de piese. Deși originea pieselor nu este pe deplin lămurită, se poate observa eterogenitatea acestora și maniera diversă de lucru, fapt care indică mai multe ateliere. Nu în ultimul rând, acest tezaur a fost interpretat ca un inventar la unor temple adăpostit în perioada romană târzie de furia autorităților creștine sau ca inventarul unui singur locaș de cult salvat din același motiv. Atelierele sculpturale tomitane au fost, pentru două veacuri (secolele II-III p.Chr) cele mai puternice și fecunde sub aspect creator din provincie. În această perioadă au fost surprinse caracteristicile mai multor ateliere care au preluat influențele artistice orientale, dar au dezvoltat și particularități inovatoare.

În același timp, V. Canarache și colaboratorii menționau, pe scurt, o descoperire importantă făcută în anul 1958 în cadrul amplelor lucrări edilitare realizate în acea perioadă în Constanța, în zona incintei vestice a orașului spre portul antic în locul numit „La serpentină”. Astfel, autorii aminteau descoperirea unui atelier de prelucrare a marmurei ― [Pl. 100] constând în piese în diferite etape de lucru. Situarea sa în apropierea portului constituie o alegere logică dacă avem în vedere că atelierul prelucra (și) blocuri de marmură venite din carierele microasiatice pe rutele maritime. Zaharia Covacef a interpretat corect această descoperire ca o dovadă a unui comerț cu blocuri de marmură de dimensiuni apreciabile livrate unui atelier local pentru a fi prelucrate pe loc în vederea realizării decorației arhitecturale a unui edificiu important. De asemenea autoarea atrăgea atenția asupra faptului că cele câteva blocuri de dimensiuni impresionante descoperite în anul 1958 constituie doar o parte a unu atelier mai vast, din aceeași zonă fiind transportate la București „[…] înainte de 1900 […] mai multe piese masive din marmură, aflate de asemeni în diverse stadii de prelucrare”. Cât privește edificiul căreia îi erau destinate piesele arhitectonice din marmură, printre altele un fronton în curs de prelucrare, o cornișă de colț deteriorată și două arhitrave de asemenea nefinalizate, analiza întreprinsă recent de Natalia Toma relevă faptul că cel puțin două dintre acestea au fost destinate așa-numitului edificiu al lui Servilius Fabianus datat în a doua jumătate a secolului II p.Chr. atunci când a funcționat și acest atelier. Așadar, această descoperire reprezintă dovada incontestabilă a unui comerț inter-regional înfloritor cu blocuri de marmură microasiatică, dar și a acelui „chaîne opératoire”, altfel spus – o secvență operațională în cadrul lucrărilor edilitare antice.

Histria, comuna Istria, județul Constanța

În remarcabila analiză asupra vieții economice în Dobrogea romană, Alexandru Suceveanu remarca importantele resurse de șist, gresie și calcar din teritoriul histrian, premise ale existenței unor ateliere de prelucrare a pietrei. Rocile folosite la construcția monumentelor locale sunt șisturile, calcarele aduse de la Târgșor, Sinoe și din sectorul Babadag – Jurilovca. În perioada Principatului, sursele de aprovizionare ale cetății se înmulțesc ca răspuns la cererea mai mare și din nevoia găsirii unei pietre de bună calitate. Atelierul prezumtiv de la Târgușor – Gura Dobrogei este dificil de argumentat, cu atât mai mult cu cât Phoibos din Nicomedia, cel care „semnează” un relief închinat lui Mithras și descoperit în peștera „La Adam”, nu mai apare pe alte monumente din provincie și nici în grupul pieselor dedicate de Flavius Horimos. Phoibos ar putea să fie un lapicid microasiatic care s-a stabilit în Moesia, deși monumentul putea fi importat direct din Bithynia. Altfel spus, originea locală a monumentului și cea a autorului său nu este stabilită cu certitudine. Reliefuri dionisiace considerate rodul unor ateliere locale au fost descoperite la Făgărașul Nou. Acestea pot fi atribuite activității unor ateliere de pe lângă unele villae specializate în această producție sau atelierelor de la Beroe/Piatra Frecăței sau Cius/Gârliciu. Înclinăm spre prima variantă având în vedere situația familiei Cocceilor de la Capidava, proprietarii unei asemenea ferme dar și datorită faptului că cele două așezări importante amintite sunt prea puțin cunoscute.

Argamum, Jurilovca (Capul Dolojman sive Doloșman), județul Tulcea

La Argamum și în sectorul Babadag – Enisala, un calcar friabil și gresii de calitate slabă constituie depozitul geologic al zonei. În aceste condiții se poate presupune că s-a folosit mai ales piatră venită din zona nordică, din carierele din apropierea Enisalei sau, mai probabil din exploatările situate spre Babadag sau pe Valea Casimcei ― [Pl. 101/2]. Caracteristicile pietrei de construcție din cetate sunt specifice mai ales acestei zone, calcarul cretacic de Babadag fiind majoritar. Sculptura și elementele arhitecturale sunt quasi-necunoscute în cetate. Zona central dobrogeană este constituită din depozite masive de șisturi, gresii și calcare, exploatate din cele mai vechi timpuri. Podișul Babadag a oferit condiții propice dezvoltării comunităților rurale și în perioada romană. Din evidența epigrafică cunoaștem un vicus Nov(us?) la limita de sud-vest a orașului Babdag iar perieghezele sau cercetările arheologice sistematice sau preventive au permis documentarea unor așezări rurale la Satu Nou, Mihai Bravu (quadriburgium), Topraichioi (horreum fortificat?), pe valea Slavelor, la Fântâna lui Bujor, Caugagia, Kurt Bair, la Camena sau Fântâna seacă. Fortificațiile de la Enisala (fundații terarhice?) alături de cetatea medievală sau orașul central-dobrogean de la Slava Rusă, antica (L)ibida, au necesitat cantități enorme de piatră pentru construcție. Calcarul de bună calitate din zona ultimului centru amintit a fost furnizat în special de carierele aflate pe drumul secundar spre Babadag, încă în exploatare și astăzi. În ceea ce privește existența unor ateliere sculpturale la (L)ibida în secolele II –IV p.Chr. aceasta poate fi ușor contrazisă datorită evidenței arheologice care urcă limita inferioară a apariției cetății în perioada lui Dioclețian fără a lipsi unele dovezi, minore ce-i drept, ale unei așezări rurale (villa?) în secolele II-III p.Chr. Suntem totuși, de acord că, printre alte exemple, stela funerară a lui Valerius Valens nat Lib.. a fost realizată aici sau mai curând în satele din jur de unde a fost adusă la începutul secolului IV p.Chr. ca spolia pentru a fi folosită la construirea sistemului de fortificații al orașului.

Așezările rurale din bazinul Babadag s-au aprovizionat mai cu seamă din punctele Nicolae Bălcescu și Mihai Bravu unde se află și fortificația minoră amintită mai sus. Din câte cunoaștem, pentru această zonă nu au fost realizate analize fizico-chimice asupra pietrei folosite la construcțiile romane; o excepție notabilă vine din perioada bizantină, de la cetatea situată la Enisala pentru care dispunem de asemenea analize. În urma acestora s-a constat că majoritatea pietrei folosite la construcția incintelor a fost exploatată în apropiere, pe dealul Enisala (calcare cenomeniene 61,6 %), 21% din piatră provine de la Visterna, un procent mai mic (8,6%) sunt calcare triasice cenușii exploatate tot în aria cetății pe când 2,6% sunt blocuri scoase din construcții antice (cetatea Peștera și fortlet-ul de la Palanca?), inclusiv fragmente de marmură antică și inscripții refolosite, printre care și stela funerară a unui medicus mort la Tomis.

b) Limes-ul danubian

Colonia Ulpia Oescus/Gigen, obtchina Gulyansti, oblast Pleven

Pe limes-ul danubian, Oescus s-a aprovizionat cu piatră din mai multe puncte, pe măsura importanței orașului. Carierele locale, situate nu departe de oraș, la Manastiri (Slavovitsa) dispuneau de ateliere de prelucrare a pietrei după extragere. Mai departe se aflau cariere importante în localitățile Kreta și Glavinishte unde au fost identificate, alături de un mithraeum, și urme ale unor ateliere de pietrărie. Dovadă a pietrei de bună calitate avute, cariera de la Kreta mai este exploatată și astăzi. În afară de carierele apropiate s-a presupus existența unor puncte de aprovizionare situate în Haemus Mons, la distanțe mai mari, de aproximativ 100-120 km față de centru. Carierele de la Manastiri demonstrează amploarea exploatărilor necesare orașului, dar datorită distanței reduse față de centru se poate presupune că erau destinate să acopere nevoia de material dur, necesar construirii sistemului de fortificații și al edificiilor mai puțin pretențioase.

Novae/Svištov, oblast Veliko Târnovo

La Novae carierele orașului nu au fost identificate în teren; totuși, un proiect remarcabil prin amploarea sa a permis studierea în plan interdisciplinar a celor aproape 200 de inscripții și a celor 1340 de elemente arhitectonice. În paralel, studierea pe două planuri a inscripțiilor – epigrafic și petrologic – a condus la determinarea unor etape diferențiate cronologic în cadrul cărora au fost exploatate și folosite materiale (roci precum calcarul) cu o compoziție diferită. Astfel, conform analizelor efectuate de A. Biernacki și J. Skoczylas, într-o primă fază (post 70 p.Chr. și până spre mijlocul secolului III p.Chr.) în oraș a fost folosit pe scară largă un calcar sfărâmicios, moale, de origine locală, dar în paralel a circulat o rocă mai dură, tipică carierei de la Hotnitsa aflată la o distanță de 40-50 km în linie dreaptă sau la 70 km pe drumurile antice.

Capitelurile ionice de sorginte microasiatică descoperite la Novae au fost considerate o influență clară asupra atelierelor orașului venită din partea coloniștilor originari din Asia Minor care alcătuiau un grup important din populația orașului Nicopolis și, în subsidiar, lucrau în cariera de la Hotnitsa după ce au implementat în zona de colonizare metodele și orientările artistice din patria de origine. Așadar, în opinia celor doi autori, cariera de la Hotnitsa aproviziona cu piatră orașul, în formă brută sau direct, cu elemente arhitectonice și piese votive finite sau semifinite. În diferite perioade, cererea pentru aceste elemente creștea ca răspuns la o nevoie imediată, precum în cazul situației post 170 când se înregistrează o nouă perioadă de majorare a cererii, similară perioadei de construcții masive din intervalul dintre sfârșitul războaielor dacice și urcarea pe tron a lui Hadrian. Dacă baza era formată din materialul local, acest lucru nu însemna excluderea importurilor în aria orașului, așa cum o demonstrează un piedestal din anul 100 realizat din marmură de Dokimeion.

Ca o concluzie preliminară se poate afirma că nevoile orașului au fost acoperite în diferite intervale cronologice prin intermediul depozitelor locale care dispuneau de o piatră de slabă calitate, combinate cu un „import” masiv din cariera orașului Nicopolis de la Hotnitsa. Care a fost relația între cele două orașe și modul de organizare al extragerii nu putem cunoaște în momentul actual; cert este că, pe parcursul a cel puțin trei secole, cariera de la Hotnitsa a suplinit nevoile ambelor centre cu piatră brută sau prelucrată. Dacă au existat ateliere locale, lucru dovedit de caracteristicile petrologice ale unora dintre monumentele descoperite aici, urmele lor în teren nu au fost descoperite. O a treia și ultimă componentă în furnizarea materialului litic de la Novae se axează pe importurile din aria microasiatică, importuri destinate fără îndoială, unor monumente deosebite, datorate unei comitențe elevate.

Durostorum/Silistra, oblast Silistra

Monumentele sculpturale și o serie de edificii ale orașului sunt demult cunoscute, suprapuse de orașul modern, în timp ce o așezare importantă sub aspect meșteșugăresc a fost cercetată parțial la Ostrov – Ferma 4. Cu toate acestea nu se cunoaște proveniența pietrei folosită la construcțiile orașului. Una dintre posibilele locații pentru amplasarea carierelor este la Gârlița, în zona Păcuiul lui Soare sau chiar mai departe, spre Tropaeum Traiani unde se cunosc o serie de cariere importante. Tot la Durostorum este amintită și o stelă neterminată, dovadă a unor ateliere care au funcționat în oraș sau în apropiere. O carieră exista la Cochirleni și a constituit punctul de aprovizionare al cetății Sacidava.

Axiopolis/Cernavodă, județul Constanța

La Axiopolis cariera descoperită aici de Gr. Florescu în perioada interbelică a suscitat o serie de discuții privind funcționarea acesteia ― [Pl. 102]. Dacă autorul menționat o data în epoca romană și stabilea două etape de funcționare pe baza caracteristicilor dimensionale ale blocurilor aflate în curs de extragere (între secolul II și a doua jumătate a secolului III p.Chr.), P. Diaconu a revenit după mai mult de patru decenii asupra subiectului și a datat întregul complex în perioada bizantină (secolul X p.Chr.) pe baza fragmentelor ceramice, dimensiunilor blocurilor și analogiilor cu o serie de cariere de la Basarabi, Medgidia sau valea Carasu folosite în aceeași perioadă. În același timp, reprezentarea lui Hercules saxanus (H = 62 cm, cu măciuca în stânga și patera în dreapta) ― [Pl. 102/3] a fost datată în aceeași perioadă și a fost considerată o perpetuare a unei divinități romane peste veacuri datorită schematismului și manierei „naive” de reprezentare.

Din planimetria prezentată de Gr. Florescu, cariera fiind distrusă ulterior, rezultă că avem de a face cu o exploatare medie formată din cinci „excavațiuni” sau „încăperi”, de fapt acei „loci” în care era împărțită cariera (officina). Existau diferențe notabile între dimensiunile blocurilor care urmau să fie excavate, de unde și încercarea autorului de departajare cronologică a „încăperilor” pe baza acestor caracteristici. Ceramica menționată pare să aparțină Culturii Dridu, dar trebuie amintit faptul că exploatarea antică putea fi continuată și în perioada bizantină având ca rezultat imediat distrugerea urmelor vechilor lucrări. Este un fapt frecvent în numeroase cariere, piatra de bună calitate (sau cea situată la o distanță convenabilă de o așezare) fiind căutată în diferite perioade istorice. În ceea ce privește impactul lucrărilor moderne asupra carierelor antice, acesta este un lucru bine știut. În aceste condiții nu se poate respinge în bloc argumentația lui Gr. Florescu, unele dintre dovezile lui P. Diaconu fiind circumstanțiale. Ultima remarcă a avut în vedere mai ales „prelungirea” circulației reprezentărilor lui Hercules până în perioada bizantină!

Nu în ultimul rând, asocierea simbolului pietrarilor din cariera de la Cernavodă a fost rediscutată. Astfel, K. Rabadjiev a asociat reprezentarea amintită cu așa-numitul „Hercules in the act of sacrifice” iar analogiile oferite cu alte monumente sculpturale, reliefuri sau statuete nu lasă nici o urmă de îndoială în această direcție. În plus, autorul amintit consideră că reprezentarea a fost realizată de o vexillatio din Legio II Herculea dislocată în provincie în timpul lui Dioclețian, ipoteză care ni se pare plauzibilă. Din zonă nu lipsesc și alte dovezi ale unor ateliere locale; astfel, la Seimeni a fost descoperită o inscripție care poartă „semnătura” lapicidului Publius Iulius.

Capidava, comunaTopalu, județul Constanța

În afară de o serie de zăcăminte de bună calitate, intens exploatate, Capidava a oferit și dovezi interesante privind activitatea unor ateliere locale de sculptură și prelucrare a pietrei, inclusiv singura familie de lapicizi atestată în Moesia. Aceleași cariere aprovizionau probabil și Ulmetum, centru în care au apărut, de asemenea, dovezi în sprijinul acelor afirmate mai sus. Cariere sunt menționate în împrejurimile Capidavei iar alte două la Alimănești și Celea Mare (aceasta din urmă în apropierea orașului Carsium), dar doar prima oferea o piatră de o calitate superioară.

Din evidența epigrafică pe care o deținem la Capidava au funcționat în secolele II-III p.Chr o serie de ateliere ale căror produse și caracteristici artistice au făcut obiectul a numeroase studii sintetizate în monografia realizată de Zaharia Covacef. Ceea ce trebuie însă subliniat este prezența în oraș sau împrejurimile sale a unei familii de lapicizi și sculptori – Cocceia. Dintre membrii familiei cunoaștem cu siguranță pe Cocceius Elius (Helius) și Cocceius Clemens care ridică (realizează) un monument funerar părinților. Activitatea primului pare a fi prolifică; o stelă funerară pentru soția sa Titia Matrina și o dedicație către I O M descoperită la Ulmetum închid lista monumentelor pe care se află numele său. Prezența piesei la Ulmetum ridică două întrebări: Cocceius Elius activa în acest centru (sau în apropierea lui) sau piesa respectivă a fost realizată la Capidava și vândută unui localnic din cea de a doua așezare? Indiferent de răspuns, dovezile prezenței unor ateliere de pietrărie la Ulmetum nu trebuie ignorate atâta timp cât dispunem de un relief pe care sunt reprezentate compasul, ciocanul, echerul și dalta, specifice muncii lapicidului și sculptorului. Menționarea în relație cu atelierele locale a lui Flavius Augustales care a dedicat ara et tabla este o dovadă indirectă întrucât nu personajul a realizat respectivul altar și relieful menționat.

Carsium/Hârșova, județul Constanța

În afară de cariera situată pe dealul Celea Mare, urme ale unor terasări în vederea exploatării pietrei pentru construirea fortificațiilor masive ale orașului, în Antichitate și Evul Mediu, se pot observa pe „Dealul Cetății”, în partea dinspre Dunăre.

Troesmis/Iglița, comuna Turcoaia, județul Tulcea

Complexul de fortificații de la Iglița dispunea de numeroase posibilități pentru exploatarea resurselor de material litic în imediata apropiere datorită formațiunilor geologice aflate în apropiere. Cercetările interdisciplinare întreprinse în ultimii ani au demonstrată că resursele litice folosite la edificiile din fortificații s-au aprovizionat din mai multe surse. Astfel, pentru emplectonul fortificațiilor a fost folosit granitul din proximitatea Troesmisului, în timp ce pentru ziduri și turnuri s-a folosit calcarul de Babadag. Mai mult, în perioada romană timpurie pentru fortificația vestică au fost folosite calcare sarmațiene specifice sudului Dobrogei ceea ce ridică problema transportului acestora la distanțe apreciabile, aproximate la peste 200 de kilometri.

Întregul sector între Arrubium și Troesmis este format din calcare triasice, gresii și șisturi diferite. Urmele exploatărilor antice sunt dificil de sesizat astăzi, o „contribuție” substanțială la această situație aducând-o și intensa exploatare din perioada modernă și contemporană. Atelierele sculpturale au avut o activitate puternică în secolele II-III p.Chr. având în vedere numeroasele monumente funerare descoperite în incinta Cetății de Est sau seria mică dar de o calitate deosebită a monumentelor sculpturale descoperite în cetate sau teritoriu.

Noviodunum/Isaccea, județul Tulcea

Dealurile din jur și proximitatea Niculițelului ofereau suficiente depozite pentru exploatarea rocilor necesare centrului antic. Urmele unei cariere, cu un mic fort turcesc aproape distrus în punctul cel mai înalt se pot observa chiar în orașul modern Isaccea, dar distrugerile moderne au înlăturat orice evidență a vechilor exploatări din perioada romană, bizantină și medievală. O dovadă a numeroaselor depozite de piatră a acestei zone ne este oferită chiar de primele mențiuni ale unor „excavații” la Noviodunum, datorate lui Flamm, cel care transformase situl și aria înconjurătoare într-o carieră! Pe acest important sit, dar și în așezările din teritoriu au fost descoperite numeroase monumente sculpturale, unele de o calitate artistică deosebită. Studiul lui G. Simion și al colaboratorilor săi a demonstrat, fără urmă de îndoială, proveniența din import a majorității pieselor amintite. Carierele și atelierele predilecte pentru importul pieselor sunt Proconnesos și Cyzic, Paros sau Naxos. Plachetele votive cu imaginea Cavalerului Trac și alte piese minore descoperite în așezările rurale din nordul Doborgei, la Valea Nucarilor, Slava Cercheză, Telița – „Amza”, Cotul Celicului sau Niculițel sunt toate produse microasiatice din carierele de la Afyon, anticul Amorium, sau din carierele Cicladelor, din Insula Paros. Nu lipsesc desigur, reprezentările artei locale dacă avem în vedere marele centru care a fost Noviodunum; un sarcofag din calcar care a aparținut unui P. Aelius Mithres de origine orientală a fost considerat un produs local, corect de altfel sau un altar anepigraf, cu partea superioară neterminată, dovadă indiscutabilă a unei producții locale. Pentru o origine locală ne putem pronunța și în legătură cu piesa numărul doi din articolul lui Gh. Ștefan, asemănătoare cu altarul neterminat amintit dar realizat pentru Zoila Heliodorus.

Aegyssus/Tulcea, județul Tulcea

Pentru Aegyssus deținem încă prea puține date privind zonele de exploatare a materialului litic în acest centru. Orașul dispunea de cariere importante chiar la poalele masivului pe care se află cetatea („Dealul Monumentului”), dar factorul antropic a contribuit la modificarea masivă a peisajului antic. Semnalăm faptul că spre Somova, pe drumul spre Noviodunum există o serie de urme de exploatare vizibile în masivele de rocă care străjuiesc drumul, dar sunt dificil de interpretat datorită distrugerilor prilejuite de construcția șoselei actuale. Totodată, o carieră importantă s-a demonstrat convingător că ar fi existat pe locul actualei exploatări „Bididia”, o zonă care furniza piatră și așezărilor rurale nu numai orașului Aegyssus. O piatră de calitate deosebită se afla tot în zonă, la Trei Fântâni.

Salsovia/Mahmudia, județul Tulcea; Halmyris/Murighiol, județul Tulcea

Cele două fortificații au beneficiat de rezerve litice importante chiar în imediata apropiere a lor; pentru Salsovia aceste puncte s-au aflat în dealurile de șisturi și calcar de la NV de cetate, în timp ce la Halmyris o sursă de aprovizionare s-a aflat la limita NE a satului actual Dunavățul de Sus.

c. Sectorul interior al provinciei

Montana/Montana, oblast Montana

Dintre orașele din interior, Montana avea posibilitățile de aprovizionare cu piatră și marmură cele mai numeroase, împrejurimile oferind materiale de foarte bună calitate. Atenția pe care autoritățile romane au acordat-o orașului a fost subliniată de V. Velkov care a realizat, de altfel, prima prezentare completă a rolului său în cadrul economiei provinciei. În condițiile în care acest centru s-a impus ca o regiune minieră de prim rang, mai ales auriferă, nu este dificil să ne imaginăm că o egală atenție a fost acordată și exploatării numeroaselor depozite de roci din apropiere, în principal calcar, cuarț și marmură.

Monumentele sculpturale numeroase și rafinate vorbesc de la sine pentru activitatea unor sculptori dintre care unul – Saturninus – este menționat epigrafic (secolul II p.Chr.). În ceea ce privește identificarea acestuia cu acel Claudius Saturninus din Sarmizegetusa (Claudius Saturninus sculpsit) enumerat de C. Pop între cei cinci sculptori cunoscuți în Dacia, considerăm că este puțin probabilă. În același timp, trebuie subliniată importanța atelierelor locale care, datorită sanctuarelor dedicate unor divinități precum Apollo, Diana, Dionysos sau Hygeia trebuiau să acopere nu numai nevoile populației locale ci și nevoia pelerinilor pentru diversele ofrande votive. Așadar, activitatea atelierelor sculpturale locale este dincolo de orice dubiu dar carierele ca atare sunt mai puțin cunoscute. În acest sens, se pot cita doar două exemple situate nu departe de oraș, la sud de acesta și în apropierea localității actuale Kotenovtsi. Alte surse de aprovizionare puteau fi eventual exploatate împreună cu Ratiaria, oraș în care au fost descoperite numeroase monumente de factură locală, alături de cele de import.

Nicopolis ad Istrum/Nikijup, oblast Veliko Tărnovo

Pe acest sit cercetările arheologice în fundația traianee au condus la descoperirea a numeroase elemente arhitecturale, inscripții și piese cu funcționalitate votivă, religioasă sau artistică. Influențele de origine estică și fuziunea dintre curentul artistic elenistic tradițional și particularitățile novatoare ale artei romane sunt vizibile în numeroase elemente arhitecturale din Nicopolis ad Istrum la fel ca și în restul provinciei. Însuși marele sistem de fortificații al orașului, edificiile impozante și materialele arheologice descoperit constituie o dovadă grăitoare a activității unor ateliere de pietrărie, a unor lapicizi sau sculptores. Exploatarea resurselor litice din zona orașului s-a produs odată cu fondarea sa și, încă din primele decenii ale secolului II p.Chr., artizanatul local s-a dezvoltat în paralel cu agricultura. În aceste condiții ne putem aștepta să fi funcționat carierele din apropiere, de la Hotnitsa sau cele situate la o distanță mai mare.

Un colegiu al unor lucrători în piatră originari din Nicomedia – Maximus și Neikon organizați într-un synodos – și un constructor de case – domotektos – din Nicaea sunt menționați în inscripțiile orașului. Două cariere importante – Hotnitsa și Samovodene – au furnizat piatra (un calcar dur, de o calitate mai bună) necesară edificiilor și monumentelor orașului.

Hotnitsa, oblast Veliko Tărnovo

Dintre carierele sigure, exemplul celor de la Hotnitsa este edificator pentru înțelegerea aspectelor privind exploatarea, prelucrarea, produsele și aria de difuziune a acestora în spațiu vest-pontic. Carierele din zona satului Hotnitsa sunt binecunoscute fiind menționate în repetate rânduri. Dispunerea strategică și locuirea intensă din zonă coroborată cu cercetările arheologice dedicate în particular atelierelor ceramice au permis și definirea unui centru pentru exploatarea și prelucrarea pietrei necesare importantelor centre urbane din proximitatea sa – Nicopolis ad Istrum și Novae.

Exploatarea carierelor locale se dezvoltă în paralel cu atelierele ceramice. Dacă B. Sultov are dreptate și atelierele ceramice aparțin unui artizan cu o producție medie, care participa el însuși la procesul de producție (cu alte cuvinte o producție de tip familial) atunci se poate considera că exploatarea pietrei aparținea altor proprietari sau era reglementată de către administrația locală. În ceea ce privește datarea acestor exploatații se poate presupune că apariția sa a precedat secolul II p.Chr. atunci când începe producția ceramică și, din motive evidente, a continuat într-o anumită formă și după secolul IV când raidurile gotice distrug centrul de olărit din apropiere.

Asupra intensității exploatării este dificil să ne pronunțăm, dar o mențiune mai veche a lui B. Sultov și recenta analiză întreprinsă de J. Skoczylas ne permit o serie de lămuriri suplimentare. În primul caz, autorul presupunea că o parte din producția de „coarse ware” era destinată lucrătorilor din cariere și, indirect, prezența acestora ar fi determinat o producție masivă de vase uzuale și doar o mică cantitate de „fine ware”, lucru demonstrat într-o oarecare măsură de penetrarea mediocră a produselor pe piața nicopolitană. Al doilea autor realizează o analiză intrinsecă, în condițiile în care cunoștințele noastre asupra organizării și exploatării materialului litic în provincie se află încă la un nivel incipient. Coroborând datele privind caracteristicile petrologice de pe o serie de situri nord-est moesice, autorul ajunge la concluzia că o parte importantă din materialul folosit în centrele de la Novae, Nicopolis ad Istrum, poate și Iatrus, sau în zonele rurale precum la Pavlikeni își are originea în cariera de la Hotnitsa.

În paralel, o serie de materiale puteau fi furnizate de carierele de la Bjala sau de pe dealul Carevec de lângă Veliko Tărnovo, râurile Rosica și Jantra facilitând transportul până pe malul Dunării. Pentru Hotnitsa, în afară de argumentele petrologice, la suprafața terenului se mai pot observa urme ale vechilor cariere, în pofida exploatărilor recente care dovedesc o calitate ridicată a materialului. Această calitate a constituit, probabil, și premisa exploatării în perioada romană, lucru demonstrat și de distanțele mari pe care au fost transportate produsele acestei cariere (finite sau sub formă de blocuri); astfel, până la Nicopolis ad Istrum sunt 12 km (în linie dreaptă), până la Pavlikeni 19 km, în timp ce Novae se află situat cel mai departe de centru, la aproximativ 40 km.

O altă piață de desfacere pentru carierele de aici se afla în emporium Discoduraterae (Gostilitsa, oblast Gabrovo). Cariera de la Hotnitsa, discutată mai sus, pare să fie principalul punct de exploatare al orașului și, în apropierea sa, așa cum menționa și B. Sultov, gravitau așezări formate din personalul care deservea cariera și prelucra eventual, produse pentru Nicopolis sau Novae. Samodovene și Oreshak (lângă Trojan, la SV de Veliko Târnovo) sunt alte puncte importante de exploatare a pietrei pentru oraș și alte centre. Produsele ultimei exploatări au fost descoperite în număr mare în fortificația de la Kramolin, unul dintre punctele intermediare pe drumul spre Nicopolis.

Abritus/Hisarlîk, obștina Razgrad

În cazul orașului Abritus cunoștințele despre materialele arheologice descoperite în cursul cercetărilor sunt quasi-necunoscute, accentul fiind pus pe o prezentare monografică a elementelor de topografie și ubanism antic, alături de evoluția istorică a orașului. O sinteză recentă nu aduce nimic nou sub acest aspect cu excepția unor materiale, majoritatea republicate și însoțite de puține comentarii. Abia în ultimul timp, un studiu substanțial a adus în discuție, pe scurt, problema surselor de aprovizionare cu piatră ale orașului antic. Pe ansamblu, cunoștințele sunt reduse; probabil piatra necesară construcțiilor orașului era exploatată din cariere de suprafață situate pe valea râului Beli Lom, în timp ce unele depozite de bună calitate se află la Malak Porovets, dar nu există urme ale exploatărilor din perioada antică. Litera „A” inscripționată pe un bloc de piatră dintr-unul dintre edificiile orașului a fost considerată o dovadă a amplasării orașului la Hissarlîk; dacă ipoteza este corectă, este și o dovadă în plus a existenței unor ateliere locale pentru prelucrarea pietrei.

Marcianopolis/Devnija, oblast Varna

Acest centru a avut în exploatare mai multe cariere de calcar dens și marmură, cinci dintre acestea fiind situate pe dealurile din apropiere (Malâk Kayrijak, Golyam Kayrijak, Malâk Kessik, Golyam Kessik și Saru Kesme). Acestea au funcționat împreună cu o carieră pentru materiale mai dure (dolomiți) situată la la Tepeler (Monastir) și au furnizat material atât pentru Marcianopolis cât și pentru Odessos. Un ciocan de minerit („Berghammer”) având forma specifică pentru baterea penelor și o daltă de foliformă au fost recuperate din zona carierelor din împrejurimile orașului, iar pe un sarcofag descoperit într-una dintre necropolele orașului sunt înfățișate uneltele specifice prelucrării pietrei și marmurei: un ciocan cu dublu tăiș, o daltă, un dorn și un crampon din fier cu care se manevrau blocurile extrase din carieră [Pl. 99].

Sursele iconografice locale își aduc aportul la imaginea de ansamblu a exploatărilor din aria orașului; un sarcofag descoperit în anul 1967 în punctul Carskoto din aria orașului a furnizat un inventar bogat; cele două defuncte au fost considerate de origine tracică; ornamentația exterioară a sarcofagului l-a făcut de A. Angelov să considere că cele două femei înmormântate la sfârșitul secolului III p.Chr. aparțineau unei familii de lapicizi. Simbolurile constau într-o mască tragică (tip „leading slave”), într-un ciocan flancat probabil de două pene și o reprezentare circulară cu patru petale înscrise unui cerc (ștanță).

În condițiile expuse mai sus, considerăm că pot fi făcute câteva observații privind apartenența acestui sarcofag: 1) sarcofagul ar fi putu fi achiziționat cu respectivele simboluri și astfel în cazul de față acestea își pierd însemnătatea; 2) având în vedere inventarul, cele două femei nu pot aparține unei familii de simpli lucrători, mai curând unor proprietari de cariere dacă acceptăm faptul că sarcofagul a fost făcut la comandă; 3) ciocanul reprezentat este apropiat de cele folosite în exploatările litice, dar și de tipul de ciocan folosit la martelarea bronzului; un exemplu suplimentar ne este oferit de al doilea simbol (circular, cu „petale”) care pare să reprezinte o unealtă (sigillia) pentru imprimarea plăcilor de bronz, folosită în atelierele unor toreutes.

În paralel cu producția proprie, importurile de material din alte arii, în particular din zona microasiatică au continuat și au suplinit cerințele locale de marmură de bună calitate.

Tropaeum Traiani/Adamclisi, județul Constanța

O carieră se cunoaște la Deleni, în teritoriul orașului și de aici a fost extrasă piatra necesară construirii monumentului triumfal. Atelierele sculpturale locale au aprovizionat piața internă în secolele II-III p.Chr. dar și teritoriul, alături de produsele tomitane, sub a căror influență s-au aflat.

2. Evidența epigrafică și iconografică a atelierelor de prelucrare
a pietrei și marmurei

a) Sculptores

Mențiunile unor sculptores sunt mai rare decât cele ale lapidarilor, lucru normal dacă ne gândim la calitatea deosebită a unor lucrări, fapt ce se reflectă fără îndoială în specializarea ridicată a muncii primilor și, implicit, în numărul mai redus al lor. Tradițiile din perioada elenistică se păstrează și în epoca romană.

La Tomis sau în teritoriul orașului a funcționat în secolul I a.Chr. cel puțin un atelier sculptural dacă este să aducem în discuție o arhitravă dublu profilată descoperită la Cumpăna, nu departe de centrul antic. Inscripția menționează un thiassos care a dedicat o statuie lui Dionisos, rod al priceperii lui Hermagenes, considerat sclav într-un atelier aparținând unui alt personaj menționat în inscripție (…) fiul lui Parmis. Important în contextul discuției de față ni se pare un sculptor care „semnează” un relief din peștera „La Adam”, de la Gura Dobrogei, în apropierea localității Târgșor (județul Constanța). Flavius Horimos, intendent al domeniului lui Flavius Macedo închină lui Mithras o serie de reliefuri votive printre care și unul care menționează autorul: Φοίβος Νικομδεύς. Piesele descoperite în peștera amintită par să aparțină unui grup dedicat cu diferite ocazii de același dedicant dar un singur altar este semnat. Dimensiunile acestuia sunt relativ modeste – 47,5x56x13 cm iar scena este cea a jertfirii taurului de către Mithras, reprezentare tipică în cadrul cultului. S-a subliniat apartenența lui Phoibos la orașul Nicomedia și importanța acestui centru care deținea unele dintre cele mai faimoase și intens exploatate cariere ale lumii antice, cele de la Aphrodisias, Dokimeion sau Synnada care au favorizat formarea unei școli de sculptură celebră. Totuși, deși originea lui Phoibos este sigură, cea a reliefului considerăm că poate fi rediscutată. Un argument în favoarea unei origini locale este oferit de materialul din în care a fost lucrat, un calcar comun Podișului Dobrogei Centrale. Astfel, ipoteza unui sculptor imigrat undeva pe litoralul vest-pontic devine o posibilitate care poate fi luată în considerare, susținută de altfel și de argumentul mobilității artizanilor în Antichitate.

La Montana, documentele epigrafice menționează în secolul II p.Chr. un sculptor – Saturninus – activând probabil în cadrul unui atelier local. În același timp trebuie semnalată existența la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a unei statui cu reprezentarea a Venerei Genetrix care menționează numele autorului: Claudius Saturninus sculpsit. Un Aurelius Hesychios este marmurarius la Callatis în secolul al III-lea p.Chr., mențiune expresă care sugerează o specializare mai înaltă decât cea a unui simplu lapicid. Din același oraș mai dispunem de o posibilă mențiune a unui alt sculptor, al cărui nume a rămas însă, necunoscut. La fel de nesigură este și mențiunea lui Vitalis la Novae, poate un sculptor sau dedicantul unei statui cu o reprezentare necunoscută (Hercules?). Nu în ultimul rând trebuie menționat un atelier sau mai multe ateliere care au funcționat în secolul II p.Chr. în jurul sanctuarului lui Asclepius Saldenos de la Glava Panega (oblast Lovech) la granița dintre Moesia Inferior și Thracia. Numărul mare de piese descoperite și maniera diversă de realizare indică faptul că acestea au fost produse în mai multe centre și aduse aici de pelerini, deși nu poate fi exclusă și „prefabricarea” acestora, respectiv realizarea produsului semi-finit pe care ulterior, putea fi adăugat doar numele dedicantului.

b) Lapicizi

Semnăturile unor lapicizi constituie de fapt, asumarea produselor proprii sau un mod de „reclamă” incipientă. Lapicizii constituie categoria cea mai numeroasă de artizani atestați epigrafic în provincie. Distribuția spațială a monumentelor cu numele unor lapicizi nu lasă să se întrevadă posibilități de argumentare a unui tipar unitar pentru a explica raportul dintre piesele semnate și cele fără semnătură.

Capidava a furnizat numeroase monumente funerare la care au contribuit factori precum cercetările intensive, prezența unor depozite de rocă de bună calitate în proximitatea sa și existența unor ateliere prolifice în perioada care ne interesează. Din analiza întreprinsă de Zaharia Covacef rezultă că ne aflăm în fața unei familii de lapicizi care își desfășura activitatea într-un din vilele care gravitau în jurul orașului. Din evidența epigrafică rezultă că un Cocceius Elius „semnează” un altar descoperit de V. Pârvan la Ulmetum. Faptul că a fost refolosit în perioada iustinianee sau anterior la placarea zidului de incintă face de prisos orice încercare de delimitare mai precisă a provenienței. Având în vedere numeroasele monumente capidavense pe care apar numele unor membri ai familiei Cocceia se poate susține originea acestora aici. O analiză prosopografică chiar sumară a acestui personaj ne conduce spre o inscripție capidavensă în care apare numele său dar, lucru interesant de semnalat, fără a semna și în acest caz. La fel de nesigură este și apariția sa pe o altă inscripție descoperită tot aici, cu numele în forma Cocceiu Helius deoarece există un decalaj de un secol între inscripția de la Ulmetum (secolul III p.Chr.) și aceasta, datată în secolul II p.Chr. Cât privește asocierea lui M. Cocceius Titio cu prelucrarea pietrei aceasta rămâne problematică. După toate aparențele, ne aflăm cel puțin în fața unui membru al unei familii care se ocupa meșteșugul prelucrării pietrei în una dintre vilele din apropierea Capidavei. Desigur, lipsa altor probe în acesta direcție ne îndeamnă totuși, la precauție în aceste afirmații.

Un alt lapicid, Publius Iulius scripsit apare pe un altar votiv (sfârșitul secolului II – începutul secolului III p.Chr.) descoperit în condiții necunoscute la Seimeni sau Băltăgești, închinat de Veneria, fiica lui Castoris, către Domnae Reginae. În această arie este menționată o întinsă așezare romană fortificată cu un val de pământ. Un album de la Vadu, în regio Histriae, a fost realizat de un Artemidoros, fiul lui Phaidros, un lapicid sau poate, așa cum opina Al. Suceveanu, conducătorul unui atelier. Chiar dacă inscripția a fost descoperită în condiții necunoscute și locul este incert, ea constituie o dovadă importantă în sprijinul atelierelor histriene sau vest-pontice dacă avem în vedere posibilitatea realizării ei „la comandă” și transportul pe mare până la Vadu. La Vâlcele este menționat Nε…, un posibil lapicid al cărui nume nu a putu fi restituit.

Din Callatis ne-au parvenit o serie de informații cu privire la prezența unor ateliere locale. În această direcție poate fi interpretat relieful cu reprezentarea Cavalerului Trac în ipostaza specifică și putând chlamys; piesa se datează în secolul II p.Chr. și atestă, probabil, un lapicid – ’Hρώα. Mult mai precisă este informația provenită din același oraș cu privire la un lapicid – Dikaiophrôn, care a gravat textul unei stele pentru soția sa Amyntiane în secolul III p.Chr. Un colegiu al pietrarilor este presupus a fi existat la Callatis dar acest lucru nu este tocmai sigur. În aceste condiții rezultă că dispunem pentru colonia doriană de o serie de evidențe care reflectă, măcar la un nivel primar, prezența unor puternice ateliere în epoca romană, cu atât mai mult cu cât orașul întrunea două premise importante: dispunea de o lungă tradiție în sculptură și datorită portului său putea avea acces la marmura excelentă din bazinul egean.

În secolul III p.Chr. în Colonia Ulpia Oescus își desfășoară activitatea și singurul lapicid cunoscut până în prezent în oraș– Aelius – care apare pe o inscripție dedicată lui Mithras de către M. Tititus Maximus, duumvir al orașului; formula de încheiere – SCR(ipsit) AELIAN(us) nu lasă loc de dubii. În sud-vest, spre Montana, la Kunino (sive Konino, sud de Červen Brjag în regio Montanensium, astăzi oblast Vrața), ad ecclesiam, într-o inscripție din secolul II p.Chr. sunt atestați trei lapidarii – Firmus Antigoni, Nikostratus Demosteni și Zoilus Gorgi. Este și singurul caz în care este menționat mai mult de un lapicid pe o inscripție descoperită în provincie. Inscripția este de o importanță excepțională întrucât amintește și pe vicani Trullenses a căror așezare a fost localizată în punctul numit Gradišteto (Cetățuia). Tot la Kunino, un document epigrafic menționează pe lapicidul ’Aγαυοx(λής) έποίει, astfel încât deținem informații privind patru lapicizi în așezarea menționată, fapt unic în provincie. Ambele exemple amintite, împreună cu altele provenind se pare din același loc au fost refolosite în zidurile mănăstirii Karlukovski.

c) Surse iconografice

Sursele iconografice referitorare la exploatarea și prelucrarea materialului litic în provincie sunt sărace. Reprezentări ale instrumentelor de lucru tipice muncii pietrarilor sau sculptorilor pot fi amintite doar la Ulmetum și poate pe sarcofagul de la Marcianopolis. Reprezentarea lui Hercules saxanus, divinitatea asociată muncii pietrarilor romani, în cariera de la Cernavodă a fost rediscutată și există posibilitatea ca apariția ei aici, interpretată mult timp ca o dovadă peremptorie a existenței unei cariere în perioada romană, să nu mai fie atât de credibilă. Din punct de vedere stilistic, analiza întreprinsă de S. Conrad pe monumentele funerare din provincie a condus la definirea mai multor centre/ateliere situate în diferite centre din provincie. Appiaria/Rjahovo a fost unul dintre acestea pe baza caracteristicilor comune unor stele alături de alte numeroase situri al căror număr depășește 40 dar majoritatea acestora au fost definite pe criterii stilistice.

3. Procedee tehnice și organizarea producției

Deși în ultimele decade s-au făcut pași importanți în diferite regiuni pentru delimitarea ariilor producătoare și a drumului parcurs de piatră/marmură de la producător la comitent, în mare au fost descoperite numai zonele largi de producție, fără să dispunem de informații precise privind locul de extragere. Cu alte cuvinte, nu cunoaștem în cele mai multe cazuri amplasamentul carierelor antice. Factorii care au condus la această stare de fapt sunt cele discutate în preambulul acestui capitol: exploatările ulterioare perioadei antice și modificările peisajului antic prin eroziune și alți factori naturali. Influența acestor factori a fost masivă și ne-au privat de date importante privind carierele antice și organizarea producției, fără îndoială deosebit de complexă. Ca o linie directoare, putem prelua și pentru Moesia modelul din nordul provinciei Noricum: roca de slabă calitate era folosită în special pe loc sau pe o arie nu prea mare, în timp ce piatra de bună calitate sau marmura au o difuziune mult mai mare. Produsele din marmură, chiar cele venite de la distanțe mari, nu sunt întotdeauna finite; descoperirile de la Ostia demonstrează existența unui comerț cu baze semiprelucrate aduse din carierele de la Proconesos și Luni. De altfel, marmura de Proconesos va fi principala varietate folosită în provincie, în particular în perioada romană târzie atât în Scythia cât și în Moesia Secunda și mai spre sud.

Transportul era facilitat în particular de căile navigabile maritime și fluviale, dar rutele terestre nu pot fi neglijate. Pentru comerțul la distanțe mari, căile navigabile constituiau baza dublate de cele terestre care trebuiau să asigure difuziunea locală sau la distanțe medii. Fenomenul este înregistrat și în cazul Daciei romane. Comerțul pe mare cu produse semi-finite din marmură și piatră era extrem de dezvoltat în perioada romană imperială și mai târziu în perioada romană târzie. Asemenea exemple provin din siturile subacvatice din Marea Adriatică și Marea Mediterană iar produsele variază, de la sarcofage realizate din marmură și calcar la elemente arhitectonice sau blocuri de marmură comercializate pentru diverse ateliere. Naves lapidariae sau naves marmorum asigurau difuziunea la distanțe mari profitând de prețul redus al transportului pe apă și de perioada de liniște asigurată de pax romana. Aceste nave se remarcau prin dimensiunile apreciabile, dimensiuni dictate de masa elementelor arhitecturale sau blocurilor de marmură care necesitau transportul. Deși detaliile structurale ale acestora nu sunt cunoscute, o serie de epave – Kizilburun (Izmir, Turcia), Marzamemi (Sicilia, Italia)), Isola delle Correnti (Sicilia, Italia) relevă greutatea remarcabilă pe care trebuiau să o transporte, în medie mai puțin de 100 de tone, dar în unele cazuri – Mahdia (Tunisia) puteau ajunge la 300 de tone. În lumina analizei anterioare nu este dificil să ne imaginăm că astfel de nave asigurau materia primă pentru atelierele moesice, în particular cele situate în orașele pontice, alături de transportul unor obiecte finite realizate în orașele microasiatice (elemente arhitecturale, sarcofage, etc.). În afară de produsele finite trebuie subliniat faptul că o bună parte din elementele arhitecturale și sarcophagi erau prefabricate – prelucrate parțial – iar finalizarea acestora era lăsată pe seama atelierelor cărora le erau destinate.

Cariera era considerată un atelier – officina care la rândul său era alcătuit din bracchium – sectoare sau, uneori, o carieră separată de dimensiuni mai mici în cadrul uneia mai mari. Blocurile desprinse sau care erau în lucru se numeau locus. Evidența epigrafică relevă faptul că exista un set standardizat de formule folosite pentru identificarea produselor finalizate precum personalul responsabil de lucrare, data consulară, numele procuratorului, loco și bracchio. Pașii urmați cuprindeau o serie de etape: alegerea zonei de tăiere, delimitarea și extragerea blocului, sculptarea blocului în forma dorită și finisările ulterioare ― [Pl. 103]. Mâna de lucru avea pregătire diferită, în afară de tăietorii de piatră specializați, la desprinderea blocurilor erau folosite persoane diverse, de la oameni liberi, la sclavi sau soldați. Condițiile erau grele, asemănătoare celor din mine, dar cu mai puține pericole decât acestea. Pedeapsa cu munca în cariere era una deosebit de grea, dar nici condițiile de lucru ale unor clase diferite, precum soldații nu erau mai bune. Alison Burford cita exemplul unui ofițer din Egipt care mulțumea lui Sarapis și Fortunei pentru statutul său care nu îl obliga să ia parte la munca în cariere alături de soldați.

Exploatarea pe scară largă a depozitelor litice moesice are loc odată cu pătrunderea armatei romane în regiune. Acest proces etapizat este dificil de urmărit în contextele arheologice locale, în particular datorită absenței cercetărilor petrografice asupra monumentelor funerare și materialelor litice de construcție din perioada romană din provincie. Totuși, pe baza paralelor cu provinciile romane vestice se pot extrage unele informații care pot fi extrapolate pentru situația de la Dunărea Inferioară. Astfel, în Britannia, unitățile militare au extras și prelucrat calcarul și alte varietăți litice mai puțin dense imediat după transformarea acestui teritoriu în provincie, fără a deține însă monopolul asupra acestei activități lucrative. În Moesia nu putem cunoaște dacă a existat o distincție între anumite cariere exploatate de soldați și cele ale unor civili și nici statutul social al lucrătorilor implicați în exploatarea carierelor. Probabil, și aici la fel ca în restul Imperiului, s-a folosit munca oamenilor liberi, specializați, alături de cea a sclavilor, condamnaților și soldaților. Ultimii asigurau atât exploatarea cât și construcția propriu-zisă prin intermediul artizanilor din aparatul auxiliar al unităților și au avut, de asemenea, o contribuție deosebită la impulsionarea atelierelor locale datorită numărului important de inscripții dedicate divinităților.

Odată delimitat blocul dorit acesta era desprins cu ajutorul penelor dispuse în linie; urmau operațiunile de prelucrare și finisare la care era folosită o gamă largă de unelte ― [Pl. 101/1]. Grupul lucrătorilor în piatră era larg, la fel ca și cel al constructorilor care beneficiau de produsele furnizate de cariere; un grup numeros este cel al constructorilor care alcătuiau majoritatea beneficiarilor: structores, tectores, sculptores, instructors parietum, camerum rotatores, gypsoplastes, musivarii, toți aprovizionați de conductores.

Implicarea armatei în exploatarea carierelor, în extragerea și fasonarea blocurilor necesare în construcții sau monumente este documentată în alte provincii, dar așa cum aprecia V. Wollmann nu poate fi generalizată. Astfel, se poate aprecia că sectorul civil a avut rolul dominant în cadrul producției cu toate că nu cunoaștem forma de proprietate asupra carierelor. Distribuția în teritoriu a lapicizilor și sculptorilor lasă să se întrevadă predominanța atelierelor din centrele urbane dar este dificil să stabilim amplasarea unui atelier pe baza locului de descoperire a unei piese semnate datorită comercializării la distanțe mari ale monumentelor funerare, în particular a sarcofagelor. Aceste considerații se aplică mai ales în cazul sculptorilor ale căror opere au o difuziune mai largă decât a celorlalte monumente comune. De asemenea, nu se pot exclude din discuție exploatarea și prelucrarea pietrei de către atelierele unor villae a căror producție putea fi orientată spre acest sector. Teza nu este nouă și a găsit atât susținători cât și opozanți. Pentru unele villae din teritoriul Montanei, V. Dinčev considera că exploatarea pietrei era una dintre activitățile principale.

În ceea ce privește tipologia produselor obținute în urma exploatării carierelor și prelucrării rocilor în primul rând trebuie menționată piatra pentru construcțiile militare și civile, cele mai importante din punct de vedere cantitativ și al volumului de muncă. Cererea pentru elemente arhitecturale necesare pentru edificiile civile sau funerare a fost imensă. Monumentele funerare moesice sunt o bună dovadă în acest sens.

Sculpturile ilustrează atât munca atelierelor locale cât și comerțul cu astfel de bunuri, de multe ori uneori aduse de la mari distanțe și purtând amprenta diferitelor școli artistice microasiatice. În afară de arhitectura monumentală, trebuia acoperită necesitatea unei game diversificate de produse cotidiene (pietre de măcinat, cute, etc.), piese necesare în producția metalurgică (tiparele). Printre produsele de interes civic realizate în atelierele de prelucrare a pietrei se numără și proiectilele folosite în cadrul sistemului defensiv al fortificațiilor moesice; astfel de piese s-au descoperit în număr mare într-o serie de orașele de pe limes-ul danubian (e.g. Novae), dar și în interior la Abritus sau (L)Ibida, pentru a enumera doar câteva dintre exemple.

4. Producția varului

Varul a ocupat un loc de frunte în cadrul efortului edilitar roman prin formarea cu ajutorul său a mortarului, realizării decorului parietal și în cadrul altor activități cotidiene. Procedeele antice au fost reconstituite prin intermediul cuptoarelor descoperite în diferite părți ale lumii romane, din Britannia și până în Germania sau Peninsula Balcanică. În Antichitate se considera că roca care putea fi folosită în fabricarea varului putea fi piatra de râu recomandată de Vitruvius sau piatra de carieră recomandată de Plinius.

Cuptoarele folosite pentru calcinarea petrei de calcar și obținerea varului erau circulare sau ovale sau în formă de „pară” și realizate prin excavarea solului viu, de obicei într-o pantă; procesul dura mult, uneori peste o săptămână iar varul obținut era scos în bulgări prin partea superioară a cuptorului pentru a împiedica amestecarea produsului cu cenușa și alte impurități aflate la baza cuptorului. Grupul de cinci cuptoare care au funcționat în secolul II p.Chr. la Iversheim (Rheinland, Germania) a fost deservit de o vexillatio din Legio XXX Ulpia Victrix în care diferite grupuri aveau funcții clare în procesul de producție: mineri, tăietori de lemne, responsabilii cu focul, toți aceștia supravegheați de un registrarius și supervizați în procesul de producție de un doctor datorită accidentelor frecvente.

La Dunărea Inferioară, unul dintre siturile pentru care dispunem de dovezi concrete privind producția varului este situat la Chichov elak, la 2 kilometri NE de Krivina (oblast Ruse) ― [Pl. 104]. Între anii 2005 și 2006 au fost cercetate șapte cuptoare și alte trei doar parțial. Totuși, numărul acestora este mult mai mare. Cel mai mare diametru interior este de 4 m iar cea mai mare înălțime păstrată este de 4,50 m. Spre vest, fiecare cuptor are câte un praefurnium boltit pentru alimentarea cu piatră și cărbune și menținerea unui flux constant de aer necesar arderii. Printre materialele asociate sunt menționate două cărămizi fragmentare cu ștampila Legio I Italica cu sediul principal situat la 20 km, la Novae, o dovadă așa cum aprecia autorul, în favoarea atribuirii producției mediului militar. Un argument suplimentar în favoarea acestei ipoteze ne este oferit de un fragment de la un obrăzar al unui coif de tip Weisenau și de două proiectile din piatră pentru ballista descoperite în apropiere. După toate evidențele, situl din apropierea localității Krivina a aparținut mediului militar și a funcționat în secolul I p.Chr. pentru o scurtă perioadă de timp. Organizarea a aparținut, probabil, legiunii amintite după anul 69 când este adusă la Novae pentru a înlocui Legio VIII Augusta și a fost părăsit după 76 p.Chr. poate în urma unui atac al dacilor de la nord de fluviu.

Capitolul VI. PRELUCRAREA OSULUI ȘI CORNULUI, PRODUCȚIA GLIPTICĂ,
TEXTILELE, PRELUCRAREA PIEILOR ȘI A LEMNULUI

1. Prelucrarea osului și cornului

Cercetările referitoare la prelucrarea materiilor dure animale (osul, cornul) sau cele incluse universului ocupațional casnic (textilele și pielăria) au beneficiat de puțină atenție din partea cercetătorilor români sau bulgari. Abia în ultimele decenii s-au făcut progrese datorită publicării colecțiilor de os și corn prelucrat descoperite în unele situri moesice. În acest context merită amintită activitatea de pionierat a unor specialiști precum Pavlina Vladkova, D. Elefterescu sau C. Beldiman. Obiectele din os și corn descoperite în siturile din nordul Dobrogei au beneficiat în ultimii ani de o serie de studii și o abordare monografică dar, pe ansamblu, această activitate artizanală este, încă, insuficient cunoscută în regiunile situate la Gurile Dunării.

Până în prezent dispunem de o serie de date care atestă prezența unor ateliere pentru prelucrarea osului și cornului în epoca romană timpurie la Durostorum, Histria, Novae, Halmyris și Niculițel. Așadar, cunoaștem un număr redus de ateliere care reflectă prea puțin o producție cu siguranță mult mai vastă și răspândită la nivelul întregii provincii.

În Moesia, obiectele din os au fost prezentate în paginile unor monografii dedicate cercetărilor arheologice dintr-o serie de situri sau în rapoarte arheologice ― [Tab. 1]. Este cazul obiectelor din os descoperite la Durostorum, prezentate într-un prim articol, amplu, dar și a sintezelor Pavlinei Vladkova pentru teritoriul Bulgariei.

Dintre rarele obiecte realizate din fildeș descoperite în provincie amintim mânerul de gladius de tip „Köln–Khisfine” descoperit la Aegyssus, în condiții necunoscute și datat între sfârșitul secolului III – începutul secolului IV p.Chr.. În perioada Principatului funcționau o serie de mari ateliere amplasate în centrele urbane și care asigurau producția necesară mediului civil dar și unităților militare. Imaginea se va schimba drastic în perioada Dominatului când vor predomina atelierele de dimensiuni reduse. Atelierele din mediul militar asigurau o gamă largă de obiecte complementare pieselor de echipament, de la întăritoare pentru arcul compozit la mânerele unor arme ofensive.

În Moesia Inferior, la fel ca în Dacia, o bună parte a producției era orientată pentru satisfacerea clientelei din mediul militar. Novae, Nicopolis ad Istrum, Durostorum – Ostrov-Ferma 4 unde au fost descoperite indicii ale prelucrării osului și cornului sunt așezări în care exista o puternică prezență militară sau, în cazul ultimului sit, în strânsă conexiune cu mediul militar. Halmyris/Murighiol, unde recent au fost descoperite deșeuri, poate fi încadrat în același grup, al producției militare, nu atât pe baza contextului, cât al unei epistula commendaticia scrisă în pasta crudă a unei cărămizi descoperită mai demult în fort, care atestă o Valeria, „cea care pregătește oasele”, fiica lui Diocletianus, probabil un militar din Legio I Iovia. Așadar, o puternică componentă a producției locale a obiectelor din os și corn era conexă trupelor cantonate în provincie. Această afirmație nu exclude, desigur, necesarul de asemenea obiecte care foloseau civililor în egală, dacă nu într-o mai mare măsură. Dispersia dovezilor care susțin această afirmație este extrem de vastă, dar ne vom opri asupra situației din Alexandria, unde atelierele private, deși încă insuficient cunoscute, lucrau pe scară largă iar producția era axată, în unele cazuri, pe producția accesoriilor vestimentare destinate femeilor. Astfel, cercetările întreprinse de misiunea franceză condusă de J.Y. Empereur au condus la descoperirea unui depozit de obiecte din os finite sau rebuturi, alături de o însemnată cantitate de fragmente de pietre semiprețioase, coral și sute de mărgele din sticlă. Deși planimetria acestui atelier (sau ateliere) nu este cunoscută, lotul de obiecte descoperit indică existența unei producții orientate spre obiecte de toaletă feminină în secolele IV-V p.Chr., o continuare a înfloritoarei tradiții elenistice alexandrine.

Tabelul 1. Comparația unor comparativă a unor loturi de obiecte din os și corn descoperite în provincie

Table 1. Comparison between bone and antler assemblages found in the province

[după/after NUȚU, STANC, PARASCHIV 2014, tab. 6]

Totuși, în Dacia Porolissensis, la Porolissum, alături de obiecte care puteau fi folosite în mediul civil au fost descoperite un număr important de întăritoare de arc – o posibilă dovadă a unei producții orientată spre satisfacerea nevoilor trupelor cantonate aici – poate acel numerus Palmyrenorum Porolissensium sagittariorum menționat în documentele epigrafice. Mai mult, în aceeași provincie sunt cunoscute întăritoare de arc descoperite în aceleași așezări (Tibiscum și Micia) în care au fost descoperite vârfuri de săgeți realizate din materii dure animale. Combinate cu informațiile oferite de documentele epigrafice, aceste dovezi indică existența unor ateliere militare, probabil atașate unor trupe de arcași venite din provinciile orientale ale Imperiului – numerus Palmyrenorum Tibiscensium și cohors II Flavia Commagenorum saggitaria equitata.

1.1. Ateliere

a) Litoralul vest-pontic

Bizone

Lipsa unui context clar face dificilă încadrarea cronologică mai sigură a celor șase piese din os și corn descoperite la Čirakman (Capul Čirakman, Kavarna, oblast Dobrich). Formele sunt tipice obiectelor din care s-au extras lamele (pentru aplice ornamentale?), diferite segmente circulare (pentru jetoane?) și o amuletă asemănătoare unui colț de animal, în curs de finisare. Unul dintre coarne mai poartă încă urmele fierăstrăului care a desprins mai multe lamele cu o destinație necunoscută ― [Pl. 105/1-7].

Histria

În acest oraș urme concrete ale prelucrării osului și cornului provin din sectoarele „Basilica cu criptă” sau („Florescu”) și sectorul „Basilica extra muros”. Obiectele sunt diverse dar cele care rețin atenția sunt o serie de nicovale din corn de cerb și metacarpiene folosite la ascuțirea tăișului secerilor din metal. Acestea erau folosite „pe un banc de lucru, utilizate la fasonarea secerilor de fier, respectiv dințarea, prin percuție indirectă, a părții lor active (a tăișului)” în secolul II p.Chr., deși nu se poate exclude și o datare mai târzie. Apariția și folosirea acestora are rădăcini adânci în zona mediteraneeană iar interpretările „semnelor” rezultate în urma folosirii drept nicovale au variat de-a lungul timpului, fiind considerate uneori chiar o formă de scriere. În tot cazul, piesele descoperite aici constituie o pledoarie în favoarea unor activități conexe, metalurgice și ale prelucrării osului/cornului în cadrul unor ateliere moesice. Cele 13 nicovale descoperite în sectorul „Basilica extra muros” au apărut în contexte secundare (gropi menajere) din apropierea cuptoarelor pentru reducerea și prelucrarea metalelor ― [Pl. 106/8-10]. Din acest nivel arheologic datat în secolul I p.Chr. au mai fost menționate o serie de obiecte din os în curs de prelucrare.

Situația întâlnită la Histria, în care surprindem existența unei producții care implică activități metalurgice alături de dovezi ale prelucrării osului nu este singulară. În nord-vestul Pontului, la Olbia (Parutino, raion Oceakov), într-un atelier pentru prelucrarea metalului situat într-o încăpere semi-îngropată cu dimensiunile de 2,9 x 2,6 m și pereții interiori dublați de un strat gros de lutuială au fost descoperite în afară de dovezi ale activităților metalurgice și oase de animale cu urme de prelucrare.

Argamum

În așezarea situată la Capul Dolojman (Jurilovca, județul Tulcea) în sectorul „Extra Muros” au fost descoperite – în afară de o serie de ace de păr, de cusut și un jeton – un obiect din os care poate fi considerat semi-finit. Considerăm acest obiect prelucrat sumar un împungător, deși forma acestuia nu este diferită de un ac în curs de prelucrare. Locul descoperirii, în zona extramurană a așezării, asigură o datare în perioada romană timpurie. Cercetările din zona intramurană a orașului roman târziu și bizantin timpuriu au condus la descoperirea mai multor fragmente de coarne de cerb tăiate și pregătite pentru a fi prelucrate.

b) Limes-ul danubian

Novae

Un prim centru în care avem atestate ateliere pentru prelucrarea celor două materii este Novae/Shvishtov unde atelierele pentru care deținem dovezi au funcționat în a doua jumătate a secolului III și la începutul celui următor; în perioada romano-bizantină activitatea de prelucrare a osului și cornului este de asemenea atestată în oraș. Cercetările din sectorul IV al orașului au condus la identificarea mai multor fragmente debitate provenind de la coarne de cerb și posibil, mufloni reprezentând resturile unui atelier care a funcționat în secolul III p.Chr ― [Pl. 105/8-13].

Durostorum – Ostrov -Ferma 4

Numărul ridicat al obiectelor din os descoperite la Durostorum – Ostrov-Ferma 4, în teritoriul orașului Durostorum, sugerează existența unor ateliere locale. Cu ocazia prezentării primei părți a catalogului numeroaselor obiecte din os și corn descoperite în această așezare nu au fost discutate aspectele vizând producția locală a pieselor descoperite aici. În urma cercetărilor ulterioare, cunoștințele privind producția locală a obiectelor din materii dure animale s-au îmbogățit considerabil. Astfel, în urma analizei unor complexe (gropi menajere) din a doua jumătate a secolului II – prima jumătate a secolului III p.Chr. au fost descoperite fragmente de coxal de vită domestică debitate, alte fragmente deja așchiate și pregătite pentru prelucrare și chiar o serie de plăcuțe semi-finite. O serie de coaste de vită prezintă urme incizate, a căror utilitate nu este clară ― [Pl. /3]. O altă baghetă realizată dintr-un os lung este, de asemenea, divizată prin incizii orizontale; în acest caz putem presupune că aceste incizii, dispuse aproape la distanțe egale, aveau rolul de a ghida tăierea ulterioară a piesei în piese cu aceleași dimensiuni. Dintre piesele în curs de prelucrare descoperite în situl de la Ostrov putem aminti și un phallus ― [Pl. 106/1-7; 107]. Cu toate acestea, este dificil să discernem dintre piesele prezentate obiectele de origine locală și să le delimităm pe cele de „import” după cum nici nu se pot atribui grosso modo toate descoperirile de acest fel atelierelor locale.

Și aici, la fel ca la Histria sau Olbia, obiectele din os pregătite pentru a fi prelucrate au fost descoperite uneori în cadrul acelorași complexe cu o serie de dovezi care atestă activități metalurgice, fapt ce ne relevă, odată în plus, interdependența și gama variată a obiectelor produse în micile ateliere provinciale. Folosirea unei game variate de obiecte din os în această așezare este reflectată și de o serie de metapodii întrebuințate drept nicovale pentru ascuțirea dinților secerilor.

Aegyssus/Tulcea, județul Tulcea

Cercetările arheologice la Aegyssus/Tulcea s-au desfășurat cu intermitențe, în ultimele decenii. Dacă în zona intramurană au fost investigate o serie de complexe de epocă romană, romană târzie, bizantină timpurie și medie-bizantină, cele desfășurate în extra muros au avut un caracter de salvare, cu toate consecințele unei astfel de abordări. Până în prezent a fost descoperit un număr redus de obiecte din os și corn, iar dovezile privind prelucrarea acestora în atelierele locale sunt reduse. O cercetare întreprinsă în anul 2018, la 200 m SV de orașul antic, a condus la identificarea într-un complex (groapă de deșeuri) a trei fragmente de os cu urme clare de debitare. Fragmentele de humerus, radius și femur au fost tăiate probabil cu o lamă de fierăstrău și provin de la bovina domestică. În același complex au fost descoperite și obiecte finite – un posibil fluier prezentând două perforații și trei ace de cusut fragmentare ― [Pl. 108]. Complexul în care au fost descoperite aceste materiale poate fi datat în a doua jumătate a secolului II p.Chr. pe baza unor opaițe de tip Loeschcke VIII, a unui numeros grup de Pontic sigillata, fragmente de Drag. 37 și a unei monede emisă de Antoninus Pius.

Halmyris/Murighiol, județul Tulcea

Acest fort situat pe brațul Sfântu Gheorghe a fost cercetat intensiv începând cu anul 1981 și este una dintre puținele fortificații romane din Dobrogea pentru care deținem o evidență privind arheofauna. Totuși, numărul obiectelor din os și corn descoperite de-a lungul celor aproape patru decenii de cercetări este destul de redus. În afara unor obiecte tipice vieții cotidiene a locuitorilor – piepteni bilaterali, partea terminală a unei furci de tors cu reprezentarea zeiței Venus lucrată cu migală și prezentând similarități cu un grup de terminații ale unor asemenea instrumente asociate torsului dar având reprezentări ale zeiței Isis lactans, „Taschenbeschlägen” și alte accesorii vestimentare – pe parcursul cercetărilor efectuate în toamna anului 2014 în aria extramurană a fortificației pentru descărcarea de sarcină arheologică a unui „Punct de informare turistică” au fost descoperite o serie de obiecte din os și corn în curs de prelucrare sau deșeuri. Atelierul de la Halmyris a funcționat între sfârșitul secolului III și pe parcursul secolului IV p.Chr. iar planimetric se află situat la vest de o clădire cu două faze de locuire (sec. IV-VI p.Chr), investigată parțial. Alături de cele șapte obiecte finalizate au fost descoperite și 16 obiecte din os și corn în curs de prelucrare și coarne de cerb cu urme clare de debitare. Unele dintre aceste obiecte urmau să fie prelucrate, fiind pregătite pentru fazele finale de finisare, în timp ce altele se aflau încă, în fazele inițiale de debitaj ― [Pl. 109-110]. Dovezile indică, așadar, un atelier pentru prelucrarea osului și cornului în această așezare pentru o comandă care pare să fie atât civilă, cât și militară.

Printre rarele dovezi epigrafice privind existența unor ateliere pentru prelucrarea materiilor dure animale se numără o cărămidă cu inscripție datată la sfârșitul secolului III sau începutul secolului IV p.Chr. cu scriere cursivă în greacă realizată în pasta crudă și descoperită succesiv – primele două fragmente în anul 1991, iar al treilea în anul 1994. Pe una dintre fețe această epistula comendaticia conține recomandarea lui Valerius Valerinus Constans, militar din Legio I Jovia, către un alt camarad – Hermes – a unui anume Secundus, probabil un nou recrut sau prieten.

Deși important pentru istoria militară a regiunii din extrema Scythiae minoris, această informație nu este necesară în discuția de față. Totuși, pe partea opusă se observă în aceeași scriere cursivă o scrisoare din partea aceluiași Valerius Valerinus Constans către Valeria lui Diocletianus „cea care pregătește oasele…să trimită ceva celui care perforează oasele”. Chiar dacă scrierea este, așa cum amintea M. Zahariade, editorul acestui important document epigrafic, vagă iar ordinea cuvintelor mai curând confuză, ne permite, totuși, să întrevedem următoarea situație: Valeria lucra într-un atelier pentru procesarea osului (probabil și a cornului) situat în aria suburbană a fortificației de la Halmyris. Din epistula lui Valerius reiese că ea îndeplinea, probabil, prima fază a acelui „chaîne operatoire” constând în operațiunile primare, premergătoare realizării obiectelor propriu-zise, anume înlăturarea țesutului, fierberea, respectiv debitarea oaselor. A doua persoană, aceea care trebuia să primească oasele, poate fi considerat artizanul, cel care realiza obiectele finite, prin perforare, în acest caz înțelegându-se restul operațiunilor care conduceau la finalizarea obiectelor. Care vor fi fost acestea, este dificil de răspuns. Totuși, dacă avem în vedere faptul că Valerius Valerinus Constans aparține unei unități din Legio I Jovia cantonată la Halmyris, putem deduce că acestea erau necesare militarilor. Nu în ultimul rând merită subliniată implicarea unui personaj feminin în acest proces, situație întâlnită și în alte cazuri din provinciile romane unde femeile joacă un rol activ în meșteșuguri asociate, în general, cu activități tipic masculine (prelucrarea metalelor – Auelia Vernilla, plumbaria la Salona/Solin – sau a pietrei.

c) Sectorul interior al provinciei

Niculițel, județul Tulcea

Zona acestei așezări situată în teritoriul orașului Noviodunum/Isaccea este cunoscută în literatura de specialitate datorită numeroaselor nuclee de locuire din perioada romană (secolele II-IV p.Chr.) și a bazilicii paleocreștine. Pe parcursul cercetărilor de teren și a investigațiilor arheologice au fost delimitate șapte vile romane și un vicus, alături de tumuli și necropole plane. Majoritatea acestor așezări romane au fost cercetate ca urmare a unor lucrări edilitare practicate în zonă în ultima jumătate de secol. Este și cazul unei villa investigată parțial între 2009-2011 în nord-vestul actualei localități, pe fosta proprietate TeiCom. Alături de un bogat inventar ceramic, sticlă, monede, materiale de construcție a fost descoperit și un important lot de obiecte din os și corn. Numărul și varietatea acestora [Graficul__], alături de unele fragmente ale unor deșeuri, indică faptul că printre ocupațiile locuitorilor acestei villa se număra și prelucrarea osului și cornului. Practicarea acestui meșteșug urmărea acoperirea nevoilor interne ale acestui nucleu de locuire prin asigurarea necesarului de obiecte de uz personal (ace de păr), ustensilelor (linguri/cochlearia și ligula) dar și a instrumentelor necesare țesutului, pentru care o mărturie importantă o constituie cele 18 ace de cusut întregi sau fragmentare ― [Pl. ].

Graficul 4: Tipologia artefactelor din os descoperite în villa romană de la Niculițel-TeiCom

Graphic 4: Type of bone artefacts from the Roman villa from Niculițel-TeiCom

[după/after NUȚU, STANC, PARASCHIV 2014, graficul 10]

2. Tehnologia prelucrării

Speciile folosite în artizanatul materiilor dure animale sunt, în principal, Bos taurus, Ovis aries, Capra hircus, Sus domesticus și Equus caballus, dar, deoarece în cadrul procesului de obținere a obiectelor finite forma inițială a osului era schimbată radical, speciile pot fi identificate cu dificultate sau deloc. Totuși, vita domestică rămâne principalul furnizor de materie primă pentru obiectele din os [metacarp, metatars, radius, ulna, tibia, scapula, coaste și coxal], în timp ce cornul de cerb era obținut prin vânătoare sau adunat din pădure în cazul cornului de cerb lepădat. Această afirmație este valabilă atât pentru situația din Imperiu, cât și pentru cea din Barbaricum [i.e. comunitățile Sântana de Mureș-Černejachov]. Cornul, în particular, datorită rezistenței sale oferă o bună bază pentru o gamă variată de obiecte.

Procesul de fabricație, acel „châine opératoire”, este relativ ușor de descifrat. După uciderea animalului erau alese oasele, respectiv coarnele, preferate pentru realizarea obiectelor dorite, curățate de țesut și tăiate pentru a fi pregătite pentru fazele finale. Aruncarea resturilor era ultima fază din acest proces care se desfășura de obicei în ateliere modeste, în același timp și locul de desfacere al produselor. Nu în ultimul rând, unele indicii sugerează faptul că prelucrarea obiectelor din os era asociată altor meșteșuguri, precum prelucrarea lemnului. Un alt exemplu în care prelucrarea osului/cornului era asociată altui meșteșug a fost sesizat în cadrul barăcii nr. 5 din fortul de la Buciumi unde au fost descoperite obiecte din corn de cerb (mânere, piese de joc) alături de indicii care sugerează că prelucrarea metalelor se desfășura în același loc, într-un context datat în secolele II-III p.Chr. Valorificarea obiectelor se desfășura, probabil, în locul de producție, în piețe fără a eluda și posibilitatea destul de sigură ca o parte din producție să fi fost realizată de artizani itineranți. Desigur, impactul acestora este imposibil de cuantificat, dar prin analogie cu situația existentă în unele regiuni balcanice până în secolul XX, putem aprecia că acest model de producție și desfacere deținea o pondere importantă.

Desigur, afirmația anterioară nu exclude existența unei producții masive a unor obiecte elaborate, pentru realizarea cărora nivelul de măiestrie al artizanului trebuie să fi fost ridicat. Producția unor obiecte realizate din os și fildeș cu grad artistic ridicat, precum cele din Egipt, necesita artiști specializați (eborarii/artiștii care prelucrau fildeșul sau eboraii-citrarii/cei care încrustau lemnul de lămâi cu fildeș, atestați în Roma) și tesserarii – care depășeau condițiile unui simplu atelier și lucrau pe scară largă. În ceea ce privește planimetria atelierelor există puține dovezi în acest sens, majoritatea descoperirilor din provinciile romane constând în gropi de deșeuri. În Moesia Superior, la Timacus Minus/Ravna a fost cercetat un atelier care consta dintr-o clădire cu două încăperi, iar producția era orientată spre mânere de unelte și obiecte de igienă personală (piepteni).

Uneltele pentru debitarea, prelucrarea și finisarea osului sunt adaptate la dimensiunile și duritatea diferitelor zone ale scheletului din care provin. În general, se acceptă o împărțire a oaselor în funcție de dimensiuni și formă, în oase lungi (cele ale membrelor), late (craniu, coxal, omoplat, coaste), scurte (carpiene, tarsiene) și neregulate (vertebrele). Elementele de paleotehnică sunt, în condițiile opacității izvoarelor literare antice, singurele în măsură să releve procedeele folosite în prelucrarea materiilor animale. După sacrificarea animalelor se prelevau metapodiile, tibiile, omoplații, majoritare în diferite contexte, erau curățate și selectate în funcție de produsele dorite. În mare, se înlăturau epifizele pentru obținerea unor suprafețe simetrice cu ajutorul unui fierăstrău; cu ajutorul unei dălți se secționa osul longitudinal . Pentru găurire se foloseau sfredele iar pentru obținerea formelor cilindrice se folosea un dispozitiv rotativ în care era prins obiectul iar așchierea se făcea cu ajutorul unor dălți. Diferite substanțe (leșia) sau chiar apa fierbinte erau folosite pentru înmuierea cornului. O dovadă în acest sens a fost descoperită într-un atelier de la Sarmizegetusa unde, alături de o cantitate importantă de oase de animale în curs de prelucrare și de obiecte finite, au apărut o serie de vase (ollae) grosiere destinate, probabil, fierberii oaselor pentru înlăturarea sau înmuierea oaselor care urmau să fie prelucrate.

*

* *

Din analiza întreprinsă în rândurile precedente reiese faptul că majoritatea producției era orientată spre mediul militar, dar această observație, la fel ca în Dacia și, în general, în provinciile de la Dunărea inferioară, se datorează cercetărilor întreprinse în special în așezările militare de pe ripa. Din păcate, în mediul civil din Moesia dispunem de dovezi reduse privind activitatea acestei „Roman lighter industry”, dar prin comparație cu dovezile oferite de etno-arheologie ne putem imagina că în majoritatea așezărilor rurale (vici et villae) și la periferiile unor orașe importante existau mici ateliere ale unor artizani specializați în producția obiectelor din os și corn. Un motiv întemeiat pentru o asemenea afirmație constă în necesitatea artefactelor din materii dure animale în toate compartimentele vieții cotidiene romane, de la mânere variate, la obiecte de igienă personală, medicală sau conexe altor activități (croitoria, prelucrarea fibrelor naturale sau animale).

Într-un studiu relativ recent, F. Lang susținea dezvoltarea pe orizontală și, respectiv, pe verticală a acestei profesii văzută ca o specializare și nu ca un mijloc de subzistență. În primul caz – dezvoltarea pe orizontală – artizanul realiza toate operațiunile necesare realizării produselor, în timp ce dezvoltarea verticală implică, practic, o diviziune a muncii, i.e. faze diferite pentru realizarea unuia sau mai multor produse sunt finalizate în mai multe etape de către persoane diferite. Altfel spus, un meșteșugar specializat în producția armelor putea să-și procure separat mânerele din os de la un artizan specializat în prelucrarea osului și cornului.

Nu în ultimul rând, putem susține, până la un anumit punct, că acest artizanat era unul al femeilor, atât în ceea ce privește producția, cât, mai ales, orientarea economică. Exemplul Valeriei de la Halmyris/Murighiol care, așa cum reiese din epistula commendaticia descoperită pe acest sit, îndeplinea prima fază a acestui meșteșug, este edificator în sensul implicării femeilor în activitatea productivă din provinciile romane. Pe de altă parte, așa cum indică descoperirile din Alexandria, ponderea obiectelor destinate femeilor (accesorii de toaletă, vestimentare sau cele asociate unor meșteșuguri casnice tipice – croitoria, țesutul) trebuie să fi fost relativ mare, fără a exclude posibilitatea de a avea o serie de mici ateliere destinate exclusiv acestora.

2. Producția gliptică

Dificil de reconstituit în granițele provinciei este și activitatea acelor cavatores gemmarum, artiști care au depășit statutul de simpli artizani gravând pietrele semiprețioase pentru realizarea unei game variate de obiecte de podoabă. Subiectele variate reprezentate pe intaliile și cameele din provincii, cunoașterea la perfecțiune a subiectelor mitologice, repertoriul scenelor și finețea execuției relevă gradul înalt de specializare a maeștrilor romani. Purtate ca talismane, ca sigilii sau accesorii ale unor bijuterii rafinate, răspândirea uniformă în toate straturile lumii romane a facilitat și determinat apariția a numeroase centre de producție. Dacă în Dacia cunoaștem o serie de ateliere la Romula/Malva sau Porolissum/Moigrad, în Moesia Inferior cunoștințele privind centrele de producție sunt reduse. La sud de Dunăre, activitatea Alexandrei Dimitrova-Milčeva ne-a facilitat, încă din anii ’80, imaginea de ansamblu asupra glipticii descoperite în siturile Novae/Svishtov, Oescus/Gigen, Durostorum/Silistra în primele trei secole p.Chr..

1. Ateliere pentru prelucrarea pietrelor semiprețioase

Atelierele locale de la Dunărea de Jos sunt reprezentate printr-un singur caz sigur. La Novae, pe baza numărului mare de geme descoperite atât în centrul antic, cât și în teritoriul său s-a presupus existența unor ateliere locale importante. Piese în diferite stadii de prelucrare, abia tăiate în piatra brută, semiprelucrate sau pregătite pentru incizie după ce au fost tăiate și șlefuite au fost recuperate din diverse zone ale orașului. În sectorul X, într-un nivel din al doilea sfert al secolului III p.Chr. cu urme puternice de distrugere, au fost recuperate o serie de vase din sticlă, un picior de la un trepied în formă de labă de leu, o gemă cu reprezentarea Athenei și două module ale unor geme tăiate din jasp, pregătite pentru incizie.

În paralel, pe baza unor afinități stilistice s-a definit și un stil comun unui grup de geme din același oraș cu reprezentarea unor divinități (Erotes, Fortuna Panthea) sau pastorale. Aceste dovezi în favoarea unei producții importante pot fi puse în directă legătură cu prezența și, implicit, cu cererea trupelor militare prezente în regiune.

Un alt atelier, pentru care dispunem de o serie de date, este localizat în proximitatea provinciei, la Ratiaria/Archar, în Moesia Superior. Amintim, totuși, acest atelier, întrucât a fost subliniată, în repetate rânduri, relația existentă între Montana și resursele sale și marele centru urban amintit. În acest caz este posibilă o conexiune directă între depozitele aurifere din aria Montanei și atelierele pentru prelucrarea aurului din Ratiaria, cunoscut fiind faptul că gemele erau „accesorii” standard în ornamentarea bijuteriilor romane, inclusiv a inelelor.

În nord-estul provinciei numărul redus de piese a condus la concluzia că existența unor ateliere locale este discutabilă. Argumentația expusă în sprijinul acestei ipoteze este insuficientă pentru a exclude a priori existența unor ateliere locale, în favoarea căreia pledează tradiția artizanatului local, în orașe precum Histria sau Tomis. Influența atelierelor de la Novae și răspândirea produselor lor pe segmentul limes-ului nord-estic sunt atestate prin similaritățile stilistice dintre gemele de la Noviodunum/Isaccea și exemplarele din orașul sud-dunărean.

2. Tehnologia prelucrării pietrelor semiprețioase

Intaliile romane sunt exemple de prim rang a măiestriei artiștilor și circulației motivelor artistice derivate din mitologia clasică greco-romană. Dar, dincolo de acest aspect, rolul intaliilor și, în general, a gemelor încastrate în montura inelelor era acela de a asigura un anumit conținut prin intermediul unei „semnături” personale. Din păcate, numele acestor artiști nu au supraviețuit secolelor. M. Henig îi amintește pe Heius și Dioskourides care au lucrat pentru Iulius Caesar, respectiv Augustus. Ultimul a creat pentru augustul său patron celebrul sigiliu cu portretul lui Augustus devenit un adevărat „sigiliu de stat”. În afara informațiilor literare, cercetările arheologice au oferit alte exemple ale unor gemmarii. Pe Via dell’Abondanza din Pompeii un graffito amintește pe Priscus caelator Campano gemmario feliciter, în timp ce în același oraș în casa lui Cerialis Pinarius a fost descoperită o cutie cu geme, unele netăiate sua nefinalizate ceea ce poate indica profesiunea proprietarului. În unele cazuri, intaliile sunt semnate de către artizan. Astfel, la Elms Farm (Heybridge), în Britannia, o intalie tăiată în onix cu partea superioară albastră pe un fond închis la culoare (niccolo) are pe spate graffitul EYTY (Eutyches) ceea ce l-a determinat pe M. Henig să considere că acesta este numele meșterului care a realizat această frumoasă gemă.

Printre cele mai importante și, în același timp sigure ateliere, Aquileia și Romula, în Dacia, pot fi menționate. Dispunem, așadar, de rare dovezi privind activitatea acestor artizani ale căror ateliere erau răspândite în toate marile centre din Imperiul Roman. Declinul acestui artizanat începe de la jumătatea secolului III p.Chr. în contextul decăderii economice a centrelor urbane pe fondul insecurității din provincii.

La fel ca în restul provinciilor, materialele folosite la fabricarea gemelor erau carneolul, calcedoniul, granatul, hacyintul, sardonix, ametistul, dar nu erau cunoscute cele din pastă vitroasă. Tehnologia folosită și instrumentele erau asemănătoare celor folosite la prelucrarea osului și cornului; se lucra cu diferite dăltițe, burghie, un tip de strung rudimentar și obiecte ascuțite pentru incizii. Pulberi de diamant sau așa-numita „piatră de Naxos” erau folosite pentru șlefuirea finală. Experiența câștigată în timp era principalul factor care diferenția artizanii între ei, în cadrul acestei activități economice care depășește cerințele unui simplu meșteșug.

Intaliile turnate în sticlă sunt, aparent, mai ușor de realizat. Apariția lor se datorează cererii extrem de ridicate de intalii în perioada Republicană și romană timpurie, când această cerere a determinat costuri ridicate pentru piesele realizate din pietre semiprețioase. Nu în ultimul rând, dificultatea obținerii unor pietre semiprețioase de calitate poate să fi determinat realizarea din pastă vitrică a unor geme. Acestea erau mai ieftine iar obținerea unor replici după modele extrem de răspândite în epocă era facilă prin simpla amprentare în argilă și, mai rar, în aliaj de cupru (bronz). În primul caz, amintim un arhetip (patrize) cu patru imagini în pozitiv pe un suport din lut descoperit la Reims – rue Sébastopol ― [Pl. 111/1], în timp ce un tipar realizat din bronz având o serie de impresiuni ale unor intalii a fost descoperit în Belgia. Din câte cunoaștem astăzi, unul dintre rarele exemplare de intalii din sticlă descoperite în provincie provine de la Halmyris/Murighiol, din aria așezării civile și are reprezentat un satyr cu pedum și un ciorchine de strugure ― [Pl. 111/2].

3. Textilele și prelucrarea pieilor

Dovezile referitoare la o serie de meșteșuguri, precum producția textilă și prelucrarea pieilor în provincie, sunt extrem de reduse. Este adevărat că, pe baza analogiilor cu alte provincii și datorită descoperirii unor instrumente folosite în cadrul meșteșugurilor amintite, ne putem face o idee de ansamblu asupra acestora. Totuși, numărul textilelor descoperite în provinciile romane este ridicat iar varietatea acestora oferă posibilitate de comparație și stabilire a unui tipar al acestei producții.

Datorită naturii perisabile cunoaștem puține aspecte privind organizarea, materiile folosite și chiar produsele din materiale textile sau piele în provincie. Din acest motiv, studiul producției și comerțului cu materiale textile și pielărie în epoca romană a fost, în mare, ignorat și numai în ultimele decenii a fost abordat de diferiți cercetători. Totuși, chiar și acolo unde țesăturile și, în general, materialele organice, se păstrează în bune condiții, sunt dificil de reconstituit detaliile (i.e. forma, culorile, etc.). De exemplu, obținerea culorilor era un procedeu anevoios care necesita o specializare profundă determinând apariția unor artizani (tinctores) care realizau o anumită culoare. W. Moeller amintea dintre aceștia pe cerinarii specializați în obținerea culorii galben, violarii în cea albastră, flammarii în roșu, purpurarii în purpură și poate chiar în negru – atramentarii.

Artizanatul textilelor poate fi documentat pe baza descoperirilor de fusaiole ― [Pl. 113/9-12] și greutăți pentru războiul de țesut. Dacă fusaiolele și greutățile pentru războiul de țesut sunt prezente, practic, în orice așezare din provincie, dispunem și de alte dovezi în acest sens. Astfel, diverse piese minore din os și corn necesare torsului și țesutului au fost descoperite în diverse contexte rurale, dar și urbane. Un asemenea exemplu este Novae unde o serie de piese triunghiulare sau rectangulare (lamellae) ― [Pl. 113/1-3] și părți de la războiul de țesut au fost descoperite în contexte romane târzii, dar acestea erau folosite, cu siguranță, și în perioada anterioară ― [Pl. 112/1; 113/4-8]. De altfel, un exemplar similar a fost descoperit în aria de nord-est a provinciei Moesia Inferior, în villa rustica de la Niculițel-TeiCom, într-un context datat la jumătatea secolului III p.Chr..

Lâna în primul rând, a fost principalul material folosit în producția textilă în perioada romană surclasând de departe inul, mătasea și bumbacul, ultimele două apanajul claselor sociale superioare. Filarea lânii brute și a inului se realiza prin intermediul unei furci de tors și al unei fusaiole folosite pentru torsionarea și transformarea materialului brut în fir ― [Pl. 112/3-9]; activitatea se derula în officinae lanifricariae și era coordonată de către lanilutores sau lanifricarii. Nu întâmplător, torsul a devenit meșteșugul asociat în particular cu femeile în perioada antică, iar numeroasele reprezentări pe monumentele funerare atestă cu prisosință acest lucru. Instrumentul folosit pentru tors (quasillaria) era realizat din lut sau lâna era înfășurată în jurul unei bare (gr. epinetron), în timp ce fusul (colus) și greutatea (fusaiola – fusus). Următoarea etapă consta în pregătirea firului pentru țesut și curățarea acestuia de diferite impurități. Folosirea pieptenului (pecten) pentru lână, de obicei realizat din fier, este documentată în provinciile romane. Ulterior, țesăturile erau încredințate unor fullones care realizau ultimele detalii – înălbirea, curățarea, îndepărtarea părților în exces. Există unele dovezi care indică că în unele dintre aceste etape erau implicați și tineri ucenici, precum în cazul unui relief de la St. Wendel (Rheinisches Landesmuseum Trier).

Aspectele privind prelucrarea fibrelor naturale și animale și realizarea veșmintelor nu pot fi aprofundate fără o analiză detaliată a acelor de cusut din os și greutăților din lut, descoperiri extrem de numeroase în provinciile romane. Acele din os, în particular, apar în diverse contexte, în multe cazuri în contextul unor edificii publice unde activitatea de prelucrare a textilelor este improbabilă. Datorită dimensiunilor relativ mari, în particular a capătului proximal, acele de cusut nu pot fi privite în accepțiunea celor folosite astăzi. Mai curând, folosirea acestora implica activități precum împletitul sau coaserea unor țesături mai groase sau chiar întărirea recipientelor realizate din fibre vegetale. Eventual, cele mai subțiri puteau fi folosite pentru coaserea veșmintelor deși, mai curând acele realizate din metal erau alese cu predilecție pentru această activitate.

Pentru realizarea țesăturilor (textere sau detexere) au fost folosite trei tipuri de războaie (tela). Primul dintre acestea – „războiul cu greutăți” – folosea greutăți din lut pentru a păstra firele verticale în timpul țesutului. Al doilea tip, cel mai răspândit în perioada romană, consta în două grinzi paralele de care erau prinse firele, iar țesutul începea din partea inferioară. Un alt tip de război folosit în lumea romană a fost cel orizontal.

Un mare număr de greutăți au fost descoperite în siturile din provincie. În general, a fost admis faptul că greutățile din lut de formă piramidală au fost folosite pentru războaiele de țesut, în timp ce, numeroasele greutăți circulare cu orificiu central, de dimensiuni mari, au fost interpretate ca greutăți pentru plasele de pescuit. În timp ce primele apar mai rar în contextele de perioadă romană timpurie, greutățile circulare sunt cele mai numeroase. Distribuția acestora în provincia Moesia Inferior este dificil de stabilit. Este îndeajuns să afirmăm că aproape nu există așezare fără asemenea descoperiri iar interpretarea lor este dificil de realizat. Una dintre cele mai bune posibilități este comparația cu diverse descoperiri din contexte subacvatice unde a fost recuperată o gamă variată de greutăți pentru plasele de pescuit. Un astfel exemplu este reprezentat de descoperirile din zona coastei Palestinei unde greutățile pentru plasele de pescuit erau realizate preponderent din piatră și plumb, din motive obiective ce țin de greutatea celor două materiale. Greutățile din lut erau mai rar folosite, deoarece nu aveau o densitate care să permită ancorarea plaselor în apă și, în același timp, erau supuse unei eroziuni accentuate care determina înlocuirea rapidă a acestora. Remarcăm faptul că în provincie aceste materiale au fost, în general, ignorate în literatura de specialitate. O excepție este Novae/Svishtov unde au fost publicate greutățile din lut, piatră și metal (plumb) folosite atât pentru pescuit, cât și pentru războaiele de țesut.

Cum era de așteptat, în așezările rurale au apărut numeroase astfel de obiecte dar răspândirea acestora nu se limitează numai la mediul rural. Informațiile oferite de izvoarele epigrafice și de reprezentările pe monumentele funerare ne ajută în procesul de identificare a producătorilor și negustorilor de textile și pielărie. Astfel, din categoria micilor negustori o serie de inscripții din Thracia și Moesia Superior atestă unele personaje precum Bassiantos, linarius (negustor de lână), Severus, lentiarus (negustor de țesături), ambii din Serdica, Theodulus, un lentiarius de la Singidunum/Belgrad sau P. Aelius Valerianus, un vestiarius de la Smederevo, în Moesia Superior. De la Tomis provine singura mențiunea epigrafică moesică a unui pielar (coriarius). O. Bounegru considera că personajul menționat putea fi atât un tăbăcar, cât și proprietarul unor ateliere pentru prelucrarea pieilor sau negustor cu astfel de produse.

Gama lucrătorilor menționați în documentele epigrafice din Gallia este mai completă; în afară de meseriile amintite deja, sunt cunoscuți lanipedia (dărăcitori), fullo, purpurarii, barbaricarii (cei care brodau cu fir de aur), paenularii (fabricanții de mantale cu glugă pentru călătorii), cucullarii (fabricanții de cape), manupretiarus (fabricant de veșminte prețioase), sagarius (negustorul de sagum) și o serie de negustori cu diferite produse necesare artizanatului textil: negotiator pannariorum, negotiator artis prossariae, mercator panuncularius.

Având în vedere condițiile discutate mai sus am mai sublinia faptul că Moesia Inferior era o provincie cu numeroase porturi maritime și fluviale în care staționa și o flotă militară romană, ceea ce ne conduce spre postularea existenței unor ateliere pentru producția și repararea pânzelor.

În rarele cazuri în care stelele funerare prezintă instrumente asociate cu țesutul, acestea par să indice o activitate strict domestică. Dacă facem abstracție de reprezentarea idealizată a defunctelor și avem în vedere, mai curând, integrarea artizanatului textilelor în cadrul economic provincial roman, putem considera aceste dovezi drept reprezentări de seamă ale unui sector productiv mai puțin cunoscut în această perioadă.

*

* *

Producția textilă și prelucrarea pieilor în epoca romană a fost inclusă meșteșugurilor casnice, deși intensitatea și nevoile unei societăți sofisticate precum societatea romană a determinat cu siguranță, apariția unor ateliere mari. Așadar, producția casnică a reprezentat un sector productiv redus cantitativ care a fost surclasat de activitatea unor mari ateliere urbane unde activau meșteșugari pricepuți. Aceste ateliere aprovizionau și zonele rurale de unde se aprovizionau cu materie primă, în timp ce comerțul la inter-provincial a determinat dezvoltarea acestui artizanat.

Prezența unor contingente militare importante în provincie determina o cerere ridicată de materiale textile și pielărie pentru soldații cantonați aici. În acest caz, pe baza analogiilor cu provinciile vestice ale Imperiului, probabil o parte din materiale era suplinită de unele ateliere civile. Un negotiator sagarius din Metensis/Metz era implicat în comerțul cu saga în Italia, iar Secundinii atestați pe un relief descoperit la Igel (Trier) sau informațiile oferite de Tabulae Vindolandenses indică implicarea unor civili în comerțul cu materiale textile necesare trupelor.

4. Prelucrarea lemnului

Lemnul era omniprezent în viața cotidiană a romanilor. Deși truism, acest aspect trebuie subliniat, întrucât în regiunea danubiano-pontică dispunem de informații reduse privind meșteșugul prelucrării lemnului. Cu toate acestea, din punct de vedere cantitativ, ne putem gândi doar la mobilierul necesar unei case romane pentru a avea imaginea, chiar dacă vagă, a ceea a însemnat din punct de vedere statistic artizanatul lemnului.

Uneltele destinate prelucrării lemnului includ o gamă largă de topoare, fierăstraie, cuțitoaie, burghie, dălți, ciocane, pene, dar răspândirea la scara provincie și lipsa concentrărilor fac din acest meșteșug unul dintre cele mai eluzive. În mediul rural ar trebui căutate cu precădere uneltele folosite pentru prelucrarea lemnului. Așa cum ne demonstrează descoperirile din teren, în zona împădurită din nordul Dobrogei poate fi urmărită cel mai bine această activitate; dălți de tip caelum, diferite unelte precum rașchete sau cuțite mari erau folosite în acest proces.

Evidența privind folosirea obiectelor din lemn în provincie este redusă. Material organic, lemnul se poate păstra în condițiile solului acid caracteristic zonei danubiene. Astfel, sursele iconografice, în particular reprezentările pe monumentele funerare, primează în comparație cu cele arheologice. Din rândul acestora menționăm o serie de analize de polen care indică existența și folosirea unor tipuri de lemn importat folosit, probabil, pentru edificii costisitoare sau construcția navelor. Alături de aceste analize interdisciplinare putem adăuga și existența în nivelurile romane timpurii a numeroase urme lăsate de parii folosiți la realizarea construcțiilor ușoare sau sezoniere.

O altă posibilă dovadă a prelucrării lemnului ne este oferită de arheologia nautică, dar în puținele cazuri în care cunoaștem epave în Marea Neagră sau în Dunăre nu avem certitudinea originii moesice ale acestora. De altfel, problema originii epavelor din lumea romană este în stadiul actual al cunoștințelor, extrem de dificil de rezolvat. Astfel, putem privi aceste descoperiri și, în special, elementele lor structurale, mai curând prin prisma aprofundării tehnicilor constructive și a evoluției acestor, decât prin prisma locului de origine, respectiv al șantierului.

Alături de numeroase alte întrebuințări, una dintre cele mai importante întrebuințări a lemnului consta fabricarea butoaielor (lignea vasa) necesare, în particular, transportului vinului. Deși aceste containere nu au supraviețuit solului moesic, există suficiente dovezi să acceptăm faptul că o mare parte a transportului vinului și, poate, a uleiului de măsline, era desfășurat prin intermediul acestor recipiente. Nu întâmplător, P. Dyczek aprecia, poate prea entuziast, că mai mult de jumătate din comerțul cu vin și, până la un anumit punct cu ulei și pește sărat era susținut cu ajutorul acestor recipiente.

Chiar dacă quantumul real al comerțului desfășurat prin intermediul butoaielor nu poate fi decât estimat, există numeroase dovezi privind folosirea acestora. Marii negotiatores, precum Iulius Iero de la Novae aveau, cu siguranță, nevoie de numeroase astfel de recipiente pentru desfășurarea comerțului cu vin. Altfel nu poate explicată reprezentarea a două butoaie pe stela sa funerară descoperită în acest oraș. Acest negotiator vinarius avea cu siguranță și posibilitatea de a produce sau, cel puțin, de a repara aceste recipiente indispensabile comerțului său. Un indicator al răspândirii acestor recipiente în provincie sunt și stelele funerare descoperite în vicus Trullensium, la Teteven și Kamenopole sau numele localității antice Cuppae („butoaie”) din Moesia Superior.

Alături de dovezile privind folosirea acestor recipiente în comerțul civil, există dovezi clare care indică întrebuințarea lor în complicatul sistem de aprovizionarea a legiunilor. Un faimos exemplu este cel al unui butoi descoperit la Aquincum care, conform unei inscripții imprimate cu fierul înroșit, conținea vin destinat legiunii II Adiutrix (secolul II p.Chr.). În acest caz, putem presupune că legiunile beneficiau de meșteri specializați în realizarea acestor recipiente necesare pe scară largă, chiar dacă un aport a producătorilor civili nu poate fi neglijat. Această afirmație poate fi bazată și pe opinia mai multor cercetători conform cărora, vinul destinat legiunilor era transportat în butoaie.

Capitolul VII. CONSIDERAȚII FINALE

La sfârșitul investigației noastre asupra producției locale în provincia Moesia Inferior se impun o serie de concluzii privind metodologia aplicată, locul și rolul artizanatului local în contextul mai larg, al vieții economice a provinciei, contribuția diferitelor ramuri la schimburile comerciale, elementele de cronologie și varietatea produselor.

În lipsa unor abordări anterioare mai detaliate a trebuit să propunem sursele posibile pe baza cărora se poate realiza interpretarea dovezilor relative la artizanatul local. Pe parcursul investigației noastre am încercat să răspundem la trei întrebări fundamentale: cine a produs, ce a produs și când a produs. Un prim aspect care trebuie subliniat este dezechilibrul dintre informațiile consistente privind o serie de produse, mai ales ceramica, și altele, pentru care sursele arheologice și cele epigrafice sunt extrem de opace. Este o trăsătură definitorie a unor produse precum gliptica, textilele sau pielăria.

Una din trăsăturile fundamentale pe care am încercat să o impunem demersului nostru a constat în evaluarea artizanatului moesic în funcție de mediul în care s-au dezvoltat implantațiile productive. Această cale este relativ nouă și urmărește relația dintre officinae și centrul urban/rural de care depinde și care a determinat producția. Pe baza situațiilor care au permis o analiză chiar și sumară, am putut observa apariția structurilor productive în medii propice dezvoltării acestora; rețele terestre, proximitatea căilor navigabile, aglomerările urbane și rurale au fost tot atâția factori determinanți în apariția și dezvoltarea atelierelor moesice. Marele drum dintre Nicopolis ad Istrum și Augusta Traiana va fi unul dintre factorii de importanță primordială în apariția centrelor ceramicer de la Butovo, Hotnitsa, Pavlikeni și Bjala Čerkva, în teritoriul primului oraș. În aceeași măsură se poate presupune că proximitatea orașului Noviodunum a influențat pozitiv apariția și dezvoltarea centrelor meșteșugărești de pe valea Teliței. În acest caz, o contribuție importantă au avut-o și factorii naturali care ofereau resurse generoase și posibilitatea difuziunii rapide a produselor pe drumurile care legau centrul de orașele de pe limes-ul danubian sau de cele din centrul Doborgei. Proximitatea unor sanctuare a constituit un alt mediu favorabil pentru apariția și dezvoltarea unei producții locale, variată ca expresie. Acest lucru este pregnant în cazul atelierului atribuit unui plastes imaginarius de la Montana (Izvora), apărut tocmai ca o reacție la un aflux de pelerini. Iar situația nu este singulară dacă avem în vedere diversele matrițe pentru plachetele votive descoperite în diferite locuri din provincie (Abritus, Provadija, Opaka, Gradishte), dar și în nordul Pontului (Chersonesos), unde avem documentat un context arheologic asemănător cu cel înregistrat la Montana.

Ariile de difuziune ale produselor au putut fi analizate numai în rare cazuri, o contribuție hotărâtoare la această stare de fapt având-o publicarea parțială a categoriilor de material arheologic și absența analizelor interdisciplinare extinse la scara provinciei. Mai consistente sunt informațiile din domeniul producției ceramice, vesela și materialele de construcție cunoscând o difuziune mai largă. Centrele de olărit din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum au influențat și stimulat producția ceramică pe arii largi în provincie, chiar și în zone care dispun de o producție ceramică locală (e.g. Durostorum – Ostrov-Ferma 4). Produsele lor au pătruns și la nord de Dunăre lăsându-și amprenta asupra producției din centrele Daciei Malvensis și chiar mai departe. Deși este dificil de dovedit, B. Sultov considera că avea loc un „export” și spre sud, în centrele Thraciei, lucru pe care îl considerăm puțin probabil, în lumina descoperirilor recente ale unor centre de producție ceramică (e.g. Philippopolis).

Transportul produselor era facilitat, în particular, de căile navigabile maritime și fluviale, dar rutele terestre nu pot fi neglijate. Pentru comerțul la distanțe mari, căile navigabile au constituit sunt la bază, dublate de cele terestre care trebuiau să asigure difuziunea locală sau la distanțe medii. De altfel, dintre centrele urbane analizate în studiul de față, orașele romane de pe linia Dunării ne-au oferit cele mai importante informații, situație tributară cercetărilor arheologice intense și nu numai. La polul opus se află coloniile grecești de pe coasta Pontului care ne-au posibilități de interpretare reduse.

O reală dificultate apare în momentul în care încercăm aplicarea unor reguli generale structurilor productive din Moesia Inferior. Ca o primă observație de ordin general remarcăm amplasarea a numeroase ateliere în mediul militar de pe limes. Motivele sunt evidente și se datorează efectului conjugat al masării trupelor în zonă și existenței unor centre urbane puternice în această arie, alături de facilitățile oferite de fluviu în difuziunea mărfurilor în teritoriul provinciei. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat și faptul că cercetările arheologice s-au concentrat în centrele urbane situate pe Dunăre.

Și în cazul producției materialului tegular am putut surprinde câteva situații în care formele erau distribuite mai departe de zonele de producție. Mari centre ca Novae sau Oescus au produs cu siguranță atât pentru nevoile proprii, cât și pentru cele ale hinterlandului, Dunărea acționând ca o arteră în distribuirea fluxului produselor artizanatului local. Atelierele care orbitau în zona unor centre urbane, precum cele de la Ostrov-Ferma 4 din aria orașului Durostorum aveau rolul de a aproviziona piața locală cu produse acoperind și nevoile proprii. În apropierea orașelor gravitau ateliere importante, dacă ar fi să amintim numai cazul atelierelor din perioada Principatului de la Novae, Durostorum – Ostrov-Ferma 4, Olbia, sau a celor romane târzii de la Tomis, Argamum sau Ulmetum. Analiza atentă a documentelor descoperite ne lasă să întrevedem o organizare a producției orientată spre surplus, chiar și în zonele rurale. Depozitul de la Telița – „Livada Maicilor” constituie un bun exemplu în acest sens. Faptul că ne aflăm în apropierea unui centru meșteșugăresc – cel mai important descoperit în nordul Dobrogei – justifică într-o anumită măsură existența acestuia. Oricum, prezența depozitului și cele două edificii demonstrează o organizare complexă a atelierului în sensul folosirii a două spații, unul destinat producției și altul destinat depozitării. Această organizare denotă implicarea instalației în fluxul comercial, local sau regional, și un rol pe „piața” materialelor de construcție între sfârșitului secolului II și în primele două decenii ale secolului III.

Difuziunea produselor atelierelor private a fost destul de limitată după cum lasă să se întrevadă distribuția în teritoriu a produselor cu diferite ștampile interpretate ca aparținând unor figlinae privatae. În aceeași măsură, amplasarea exactă a acestor ateliere în spațiul moesic este dificilă, la starea de nesiguranță contribuind două aspecte majore: difuziunea facilitată de fluviu și deschiderea de noi „sucursale”. Cu alte cuvinte, în acest ultim caz am avea o „mobilitate” accentuată a producției (ateliere, instrumente, proprietar, lucrători) care permite deschiderea unor ateliere temporare în preajma amplasamentului viitoarei construcții. Credem că amplitudinea acestui mod de producție peripatetic nu trebuie subestimată, deși este extrem de dificil de demonstrat prin prisma dovezilor arheologice. Distribuția teritorială a ștampilelor atelierelor private, sigure sau mai puțin documentate, demonstrează o concentrare a acestora în sud-vestul spațiului moesic, în special în aria orașelor Novae și Oescus (în mare, în spațiul dintre Oescus și Durostorum). O concentrare din punct de vedere al varietății se observă la Pliska sau Preslav, dar trebuie subliniat faptul că că materialele de construcție au fost aduse aici și refolosite în perioada medievală. Remarcăm lipsa ștampilelor atelierelor private în Dobrogea, în aria orașelor romane sau în hinterlandul coloniilor grecești. Avem de-a face cu o carență de cercetare / publicare sau este o dovadă a faptului că „moda” semnării produselor ceramice a fost specifică anumitor zone? În stadiul actual al cunoștințelor nu se poate răspunde decisiv la această întrebare.

În completare la sursele arheologice am apelat la documentele epigrafice pentru lămurirea structurilor productive și persoanelor implicate în acest proces. Oglindirea producției în monumentele epigrafice este un element important în stabilirea altor ateliere decât cele pentru care dețineam informații prin prisma produselor sau instalațiilor. Pe această linie, contribuția noastră a constat în discutarea tuturor aspectelor privind locul descoperirii acestor documente, corelarea cu eventualele instalații de producție descoperite în cursul cercetărilor arheologie, aria de difuziune a produselor cu marca/semnătura unor artizani moesici și datele privind cronologia produselor. Am remarca tot aici faptul că am continuat abordările întreprinse de V. Velkov și O. Bounegru care au analizat datele epigrafice referitoare la comercianți în Thracia și Moesia; interesul nostru s-a concentrat atât asupra negustorilor, dar mai ales asupra artizanilor atestați în orașele Moesiei Inferior. Tot aici trebuie semnalată lipsa (din documentele epigrafice, desigur) pe teritoriul supus investigației noastre a sistemelor asociative romane – collegia – cu excepția unui singur exemplu la Oescus.

Am propus astfel, surse epigrafice variate, semnalări ale unor lapidarii, sculptores, toreutes, în cadrul subcapitolelor dedicate categoriilor de materiale de producție locală și concentrate într-un Supplementum epigraphicum comentat. Există, desigur, numeroase aspecte neelucidate, dar în urma analizei întreprinse am putem afirma că cele mai numeroase date epigrafice sunt cele relative la prezența producătorilor de tegulae, lateres, imbrices și a lucrătorilor în piatră și marmură, situație datorată, fără îndoială, perenității materialelor folosite. Astfel, în provincie sunt atestați epigrafic, prin ștampile pe diferite materiale de construcție, un număr de aproximativ 25 de producători particulari de materiale de construcție dintre care între un număr cuprins între cinci și zece sunt nesiguri. Zonei nord-pontice i-au fost atribuiți circa 4-5 producători, restul ștampilelor fiind distribuite în aria sudică a provinciei. Cele mai puține informații provin din aria Dobrogei unde, până în prezent, nu au fost înregistrate materiale cu ștampila unor producători privați.

Până în prezent cunoaștem pe teritoriul provinciei trei sculptori siguri, unul pentru care informația este extrem de succintă și un marmorarius, a cărui meserie poate fi inclusă aici; la bază avem inscripțiile de pe monumentele descoperite la Cumpăna (Hermagenes, lucrător în atelierul lui …fiul lui Parmis), Peștera „La Adam” (Φοίβος Νικομδεύς), Montana (Saturninus). Vitalis de la Novae poate fi sculptorul sau dedicantul, iar Aurelius Hesychios este marmurarul amintit la Callatis. Semnăturile unor lapicizi sunt de fapt asumarea produselor proprii sau un mod de „reclamă” incipientă. Acest grup constituie o categorie mai numeroasă decât cea anterioară. În provincie cunoaștem 11 lapicizi a căror distribuție în teritoriu nu ne permite considerații prea ample. Cele mai numeroase mărturii provin de la Kunino, în regio Montanensium, din aria unei așezări rurale (vicus Trullensium) unde sunt atestați patru lapicizi (Firmus Antigoni, Nikostratus Demosteni, Zoilus Gorgi și ’Aγαυοx(λής)). Alte informații provin de la Capidava și Ulmetum (Cocceius Elius a cărui familie era originară de la Capidava sau dintr-una din vilele din împrejurimile orașului), Seimeni sau Băltăgești (Publius Iulius), Vadu, în regio Histriae (Artemidoros, fiul lui Phaidros), Vâlcele (Nε…), Colonia Ulpia Oescus (Aelius), Callatis (Dikaiophrôn, ’Hρώα). În acest ultim oraș avem și o informație privind existența unui colegiu, dar informația nu este tocmai sigură.

Statutul fabricanților de sticlă – vitrarii – în Imperiu pare să fie ridicat, poate chiar deasupra altor profesii dacă ne gândim la scutirile de taxe din perioada târzie. Se poate considera că numărul artizanilor în provincie a fost redus în comparații cu alte meserii mai puțin specializate, lucru dovedit și de scutirea vitrariilor de la plata de munera în perioada romano-bizantină.

Prezența populației sud-tracice a bessilor în aria orașului Histria, în împrejurimile orașului Tomis și spre nord este un lucru acceptat în lumina inscripțiilor care îi menționează și a informațiilor oferite de Ovidius [Trist. III, 10, 5; IV, 1, 67]. Colonizarea acestei ramuri sud-trace în Dobrogea pledează, pe lângă necesitățile de ordin militar-strategic, și pentru o rațiune de ordin economic în conexiune cu mineritul antic. Bronzierii și fierarii romani au lăsat puține urme în documentele epigrafice descoperite în Moesia Inferior; o mențiune mai importantă provine de la Callatis, unde o inscripție a fost ridicată pentru Δωρίων, χαρκεύς Kρήτης, un armurier sau, mai larg, un bronzier roman de origine greco-orientală stabilit la Callatis în secolul III p.Chr. Tot un χαρκεύς este și Valerianus amintit pe inscripția descoperită în fundația turnului de nord a cetății Pliska în timp ce, la Tomis, Pontianus este un aurar ce aparține, fără îndoială, unei categorii de artizani cu influență în metropola Pontului. Dintre plachetele descoperite în împrejurimile orașului Abritus, trei au incizate numele producătorilor sau ale proprietarilor în formă abreviată: ˇΕπειρος, ’Aρτ(ί)π(ο)υ și Terentius (Tertius?) Rufus. La Montana, în mod neașteptat, documentele privind categoria artizanilor care prelucrau metalul este redusă. Prezența inscripției lui Pudentinus, centurion în Legio I Italica la începutul secolului III p.Chr., un argentarius, în inscripția de pe altarul votiv din marmură descoperit în vila nr. 1 este o dovadă a orientării economiei unor asemenea structuri spre alte domenii decât agricultura, în acest caz prelucrarea metalelor. În același timp, mențiunea într-o inscripție descoperită în oraș a unei officina sugerează existența unui atelier pentru prelucrarea metalelor.

Dintre artizanii și, în general, persoanele implicate în producția artizanală moesică, M. Aurelius Statianus, actor, atestat la Novae sau în împrejurimile acestui oraș în 180 sau 250 p.Chr. este unul dintre rarii proprietari moesici despre care mai deținem informații și din alte surse în afară de ștampilele pe materialul tegular. Altarele închinate lui Deus Aeternus dovedesc faptul că era administratorul unui domeniu, dar nu cunoaștem calitatea în care activa în domeniul producției materialelor de construcție. Întrebarea dacă era proprietarul direct al figlinae-lor sau doar supraveghetorul (officinator) în numele stăpânului domeniului, rămâne în stadiul actual al cunoștințelor, fără răspuns. Cât privește legătura dintre Coelii atestați la Oescus și Ratiaria și acel T. Coelius implicat în producția de material tegular în zona dalmată și în producția lucernelor la Altino, în ager Iulia Concordia, este dificil de susținut. În orice caz, membrii familiei Coelia sunt o prezență activă pe piața sud-moesică a producției de material tegular, chiar dacă nu cunoaștem cu siguranță amplasarea atelierelor.

Implicarea unor antreprenori civili în producția necesară trupelor militare poate fi sesizată într-un caz particular, la Butovo, unde au fost descoperite tegulae cu ștampila Legio I Italica în mediul civil, situație asemănătoare unor situri din Britannia, în particular la Tarbock-Ochre Brook, Merseyside. Discuția privind caracterul acestei producții nu poate eluda aspectele semnalate acum peste trei decenii de B. Sultov care, alături de B. Gerov, menționa factura militară a așezării. Și activitatea de reducere a minereului de fier documentată la Telița poate fi corelată, măcar cu titlul de ipoteză, cu mediul militar. În sprijinul acestei afirmații putem menționa o tegulă cu ștampila Classis Flavia Moesica descoperită în cuva uneia dintre instalații, alături de poziția geografică a punctului cercetat, nu departe de Noviodunum. Necesitățile curente de metal (reparații minore, piese mărunte, instrumentum) puteau fi suplinite prin activitatea unor instalații locale de reducere a minereului care, deși nu foarte bogat, ar fi putut oferi, într-o oarecare măsură, suficient material pentru a acoperi unele nevoi mai urgente. În lumina celor afirmate mai sus se poate afirma că apariția acestui centru de reducere a minereului apare poate ca o contrapondere la importurile de fier din Moesia Superior (Kosmaj?) pe filiera danubiană.

Din analiza onomastică asupra numelor artizanilor amintiți în inscripțiile din Moesia Inferior rezultă prezența atât a unor elemente greco-orientale, cât și italice. Printre numele posibil tracice îl amintim pe acel Artip menționat pe una dintre plachetele din împrejurimile orașului Abritus.

Pe ansamblu, la nivelul provinciei deținem informații privind existența a aproximativ 10-12 centre în care s-au înregistrat dovezi ale reducerii și prelucrării metalelor. Cuptoare pentru reducerea fierului sunt atestate la Telița – „Izvorul Maicilor” și, posibil, la Ulmetum și Histria. Atelierele pentru prelucrarea metalelor sunt atestate la Abritus (bronz, metale prețioase?), Nicopolis ad Istrum (fier, bronz) în secolul II p.Chr., Novae (bronz, plumb) în secolele II-IV p.Chr., Montana (fier, bronz), în secolele II-III p.Chr., Durostorum (bronz, plumb), în secolele II-III p.Chr. Gama obiectelor este diversificată: fibule (Novae, Durostorum, Odessos, Pavlikeni, în teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum), plachete votive (Provadija-Marcianopolis, Abritus, Opaka, Gradishte-Nicopolis ad Istrum), bronzuri figurate (Durostorum, Dobrich, zona Popovo), accesorii vestimentare (Provadija-Marcianopolis, Durostorum), unelte agricole și instrumente (Angelarii-Dobrich, Montana, Abritus).

Prelucrarea aurului și argintului este unul dintre procesele metalurgice pentru care beneficiem de rare dovezi. Prezența minereurilor metalifere și plumbifere/argentifere în aria Montanei este indiscutabilă, dar reducerea, tiparele pentru lingouri și lingourile ca atare sunt necunoscute în provincie. Fierul, coloana vertebrală a economiei romane, este unul din rarele metale pentru care dispunem de date concrete privind reducerea și prelucrarea acestuia (ars ferraria). Atelierul de la Telița – „Izvorul Maicilor” are dimensiuni impresionante raportat la calitatea și cantitatea minereului aflat în zăcămintele din apropiere astfel încât, se poate lua în discuție și transportul acestuia de la distanțe mai mari.

Plumbul și-a găsit o gamă largă de utilități în viața cotidiană a romanilor, dar până în prezent nu sunt cunoscute aspectele legate de zăcăminte sau cuptoarele pentru reducerea galenei. Chiar și atelierele pentru prelucrarea plumbului sunt rare în comparație cu numeroasele obiecte din acest metal. Massae plumbeae sunt reprezentate în provincie doar printr-un singur exemplar, palidă confirmare a unui comerț cu siguranță înfloritor între centrele urbane moesice și districtele miniere ale Moesiei Superior. De remarcat greutatea de 73 kg a lingoului descoperit la Novae, fapt care atestă în opinia noastră, prezența unui comerț regulat cu asemenea produse (și totodată o cerere ridicată) transportate cu siguranță pe calea apei. Gama întrebuințărilor era vastă, dacă ar fi să amintim numai necesitatea folosirii plumbului pentru realizarea unor plumbata sau ca unul din componentele de bază ale bronzului antic, deoarece favoriza maleabilitatea. Novae, Ostrov-Ferma 4 în teritoriul orașului Durostorum, Odessos și poate Argamum sunt centrele în care au existat officinae plumbariae.

Faptul că o bună parte din metalul antic, în special bronzul, era refolosit a devenit truism. Colectarea și retopirea metalului este o activitate productivă în orașele moesice. Importanța acordată refolosirii obectelor din metal ieșite din uz a fost prolifică în Antichitate dacă este menționată și de Plinus, uneori evaziv atunci când vorbește de activități extrem de comune epocii sale. Informațiile arheologice ne-au furnizat exemplul depozitului de la Novae, destinat retopirii. În opinia noastră această activitate, deși prolifică, nu a putut suplini majoritar nevoia de metal și a fost complementară reducerii sau importului de minereuri sau lingouri/turte de metal.

Telița – „Izvorul Maicilor”, alături de villa numărul 3 de la Montana, se numără printre puținele așezări rurale pentru care deținem informații privind activitățile siderurgice și metalurice. Am remarcat caracterul complementar al celor două entități rurale, la Telița axat pe reducerea minereului, dar foarte probabil și în direcția prelucării metalului, în timp ce la Montana după toate datele de care dispunem, metalul era doar prelucrat, fără a se elimina ipoteza reducerii lui. În contextele pentru care deținem suficiente informații, prelucrarea metalelor s-a făcut în paralel cu cea a osului, precum la Histria, Durostorum sau la Olbia unde, în cadrul aceluiași atelier, alături de obiecte din metal în curs de prelucrare sau tipare, au mai fost descoperite obiecte din os în diferite stadii de execuție. Așadar, prelucrarea osului a fost în unele cazuri o activitate conexă a atelierelor metalurgice sau informațiile pe care le deținem trebuie înțelese în contextul grupării în aceeași zonă a unor ateliere cu o producție diversă. La Histria și Durostorum există o serie de date care demonstrează folosirea nicovalelor din os pentru ascuțirea dinților secerilor din fier în epoca romană.

Atelierele metalurgice moesice nu sunt specializate într-o singură ramură; dovezile pe care le deținem atestă prelucrarea unor metale diferite în cadrul aceluiași atelier, fapt în acord cu unele documente epigrafice. Într-o serie de ateliere au fost descoperite obiecte din metale diverse, din fier în asociere cu bronzul sau plumbul. Unul dintre exemplele clare în acest sens ne este oferit de așzarea de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 care a furnizat dovezi suficiente privind prelucrarea bronzului și plumbuluui în atelierele sale. Aprovizionarea cu metal se făcea prin intermediul „importurilor” în special din Moesia Superior și cu aportul resurselor locale. Metalul venit din alte provincii era adus sub formă de lingouri iar aportul acelor metalla din Moesia Superior a fost cu siguranță ridicat. În paralel, nu poate fi exclus mai ales pentru nord-estul provinciei comerțul cu metal cu centrele Daciei sau cu cele din Thracia pentru zona sud-moesică. Din păcate în stadiul actual al cunoștințelor numai comerțul cu Moesia Superior poate fi dovedit arheologic prin lingoul din plumb din metalla Tricornisensia. O serie de informații vin în sprijinul atestării minereurilor de origine locală. Analizele metalografice asupra obiectelor din plumb descoperite la Novae au demonstrat că susținerea ideii aprovizionării cu metal numai din importuri este greșită, o pondere importantă în acoperirea necesităților de metal având-o și zăcămintele din apropiere, mai ușor de procurat și cu siguranță mai ieftine în comparație cu cele aduse de la distanțe mari. Această idee poate fi aplicată și pentru alte centre din provincie.

Atelierele moesice pentru producția sticlei se înscriu unei curentului artizanal tipic provincial roman. Atelierele de la Oescus și Novae sunt de dimensiuni comparabile cu cele din Gallia spre exemplu, dispun de tehnici asemănătoare, produc forme variate și, având în vedere fragmentele de material vitric brut descoperite aici, sunt integrate în linia generală a comerțului cu materie primă. Participarea materialelor de origine locală la fabricarea sticlei este în momentul actual dificil de argumentat. În acest caz, cercetările interdisciplinare și analizele fizico-chimice pot avea un aport important. Importurile de sticlă sunt masiv atestate în provincie mai ales în primele două secole; imaginea unei producții locale puternice în acest interval este falsă, fără îndoială, dacă avem în vedere exemple apropiate, precum sticlăria originară din atelierele Aquileei distribuite în Dacia, cea de factură microasiatică de la Pontul Stâng sau extraordinara răspândire a veselei orientale cu marca Ennion epoiese.

Situația cercetărilor asupra sticlei în provincia Moesia Inferior este reflectată perfect în numărul oficinelor sigure atestate (numai două), mult inferior celor 30 de officinae gallice în funcțiune spre mijlocul și în cea de a doua jumătate a secolului I p.Chr. Cu toate acestea, în provincie existau toate premisele apariției și dezvoltării unor officinae vitraria. În ceea ce privește caracteristicile producției și comerțul cu sticlă se pot avansa o serie de ipoteze. Producția materialului vitric s-a dezvoltat local, în funcție de necesitățile soldaților și ale populației; după cum o demonstrează descoperirile de pe litoralul vest-pontic, o mare parte a cererii, în special nișa produselor de „lux” era acoperită datorită importurilor din aria microasiatică. Datele pe care le deținem privind producția moesică sunt destul de târzii astfel încât, se poate avansa ideea unei prevalențe a importurilor din atelierele occidentale și orientale în primele două secole p.Chr. La fel ca în cazul altor produse, structurile productive locale preiau modele de largă circulație în epocă și le adaptează nevoilor regionale; aceasta este una din cauzele care determină numeroase dificultăți în ceea ce privește delimitarea produselor locale de importuri. Cele două ateliere sigure din provincie (Novae și Oescus) își încep producția în a doua jumătate a secolului III p.Chr., chiar spre ultimul sfert al secolului, poate și sub semnul devastărilor produse de atacurile gotice din a doua jumătate a secolului III p.Chr. Astfel, putem avansa ideea că aceste instalații apar ca reacție la o necesitate locală, pentru a remedia cererea imediată de astfel de produse și poate, în condițiile unor legături comerciale perturbate în acei ani.

Din punct de vedere al planimetriei, instalațiile de producție și prelucrare a sticlei sunt masate în zona intramurană a unor centre importante, la adăpostul fortificațiilor; o excepție notabilă este întâlnită la Tomis unde un atelier (din păcate nesigur!) este situat în afara incintei. Motivele se datorau insecurității sau masării atelierelor în adevărate cartiere, destinate unor producții variate.

Pe baza informațiilor prezentate mai sus reiese faptul că producția materialului vitric este un artizanat urban, deși nu cunoaștem contextul descoperirilor de la Montana care ar putea proveni din zona unor villae situate în teritoriul orașului antic. Fără îndoială, unul dintre factorii importanți care au contribuit la această caracteristică a fost ușurința de aprovizionare cu materie primă, și, de ce nu, posibilitatea unei difuziuni rapide și ample a produselor. În paralel, tradiția din perioada elenistică a jucat probabil, un rol important dacă avem în vedere în special coloniile de pe litoral. Așadar, în provincie avem repertoriate două centre sigure pe parcursul secolelor I-III p.Chr. cu un număr de 8 cuptoare la care se poate adăuga un cuptor mai puțin sigur, de formă circulară/ovală descoperit la Tomis.

Atelierele ceramice bine definite ca atare aparțin teritoriilor orașelor de pe limes-ul danubian: Durostorum, Nicopolis ad Istrum – Biala Čerkva, Butovo, Pavlikeni, Hotnitsa –, Novae. Pentru primul centru menționat, informațiile de care dispunem sunt complete, ca urmare a cercetărilor arheologice sistematice desfășurate aici. Topografic, instalațiile de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 sunt complexe; în afară de habitatul propriu-zis, afectat structurilor de locuire, zona instalațiilor este situată la periferia acesteia, caz similar majorității centrelor mari de producție din Imperiu. Deși există în continuare rezerve privind statutul juridic al așezării din acest punct, fără îndoială ne aflăm în fața unei structuri bine închegate, dovadă edificiul termal de mari dimensiuni cercetat în ultimii ani. Cele 19 cuptoare cercetate până în prezent produc în egală măsură recipiente ceramice, statuete din terracotta, dar și materiale de construcție, dovadă a polivalenței atelierelor și necesităților locale/regionale. Etapele de funcționare s-au împletit strâns cu linia evolutivă a așezării, perioadele de producție intensă alternând cu cele aflate sub semnul crizei, provocate de tulburările din provincie. În mare, deși este dificil de rafinat anumite aspecte cronologice, centrul de la Ostrov-Ferma 4 funcționează de la începutul secolului II p.Chr. până în a doua jumătate a secolului IV p.Chr. Aflată, cel puțin la început, în strânsă legătură cu trupele din Legio XI Claudia cantonate în apropiere, producția se orientează ulterior spre segmentul civil deși, probabil, în tot timpul existenței lor, atelierele de aici vor fi jucat un rol important în acoperirea nevoilor legiunii.

Centrele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum sunt emblematice pentru producția locală moesică. Diversitatea operațiilor executate aici demonstrează vitalitatea economică a regiunii și existența unei piețe de desfacere pentru produse. În afară de atelierele ceramice cercetate aici sunt atestate ateliere de prelucrare a pietrei și metalelor, ateliere care produc o gamă largă de obiecte de uz cotidian. Influențele observate în cadrul produselor se înscriu lumii romane, în general; amprenta atelierelor microasiatice influențează varii forme ceramice iar atelierele occidentale se remarcă prin imitațiile locale de terra sigilatta. Din păcate, informațiile pe care le deținem sunt inegale ca valoare și, unele, trebuie privite cu circumspecție. Este cazul „aproximărilor” de ordin cantitativ întâlnite des în lucrarea lui B. Sultov; spre exemplu, numărul exact de cuptoare nu este precizat iar datele oferite pe centre și ateliere în privința cuptoarelor nu concordă cu evidența din nucleele cercetate. Alte informații sunt, de asemenea, contradictorii (e.g. formele atribuite în particular unui sit sunt ilustrate pentru altul). Aceste inadvertențe nu scad valoarea lucrării consacrate atelierelor nicopolitane, studiu care rămâne de referință pentru aria danubiană. Cronologia atelierelor a reliefat etapele de prosperitate în evoluția centrelor, perioade ilustrate de refaceri urbanistice și de o creștere masivă a producției, oglindită în descoperirile arheologice. Majoritatea atelierelor își au originea în primele decenii ale secolului II p.Chr. sau spre jumătatea aceluiași secol cu mențiunea că villa din prima etapă de locuire de la Pavlikeni – Vărbovski livadi cunoaște deja, în al doilea deceniu al secolului II p.Chr., o a doua fază constructivă ceea ce o plasează într-un avantaj temporal față de restul centrelor. Declinul atelierelor nicopolitane se simte deja, în a doua jumătate a secolului III p.Chr. pentru a culmina cu distrugerile din a doua jumătate a secolului IV p.Chr. aflat sub semnul incursiunilor gotice. Pe aceeași linie, putem menționa stoparea perioadei de prosperitate în deceniul șapte al secolului II p.Chr., atunci când invaziile costobocilor vor provoca numeroase distrugeri, anticipând părăsirea atelierelor întâmplată un secol mai târziu. Contribuția la prosperitatea regiunii situată în teritoriile orașelor Nicopolis ad Istrum și Novae a fost certă deși, este dificil de prefigurat cantitativ. Butovo, situat în zona acelui emporium Piritensiun, atestat epigrafic, va cunoaște o puternică dezvoltare pe parcursul secolelor II-III p.Chr., oglindită în intensitatea și frecvența descoperirilor ceramice din atelierele sale. Pavlikeni și Hotnitsa constituie două centre vitale pentru comerțul regiunii; nu întâmplător, produsele sale au o largă arie de difuziune penetrând și zona transdanubiană, semnalări ale acestora fiind făcute și în sudul Daciei. Ar fi, totuși, greșit să exageram rolul acestora în cadrul producției locale/regionale; analiza recentă a ceramicii descoperite la Nicopolis ad Istrum a demonstrat un aport surprinzător de redus la totalul formelor repertoriate, lucru explicabil prin existența unor ateliere locale, aflate în aria extramurană a orașului. Din același punct de vedere nu ar fi indicat să extrapolăm această situație la nivelul provinciei deși, nu pot fi excluse situații asemănătoare pentru alte orașe moesice, model absolut comun la nivelul provinciilor romane.

Sediu al Legio I Italica, oraș important în sistemul militar și economic al provinciei, Novae este unul dintre siturile moesice cercetate sistematic în ultima jumătate de secol. În aceeași măsură, este normală apariția unor instalații de producție a ceramicii și materialelor de construcție descoperite întâmplător sau în cursul cercetărilor sistematice. Și aici, la fel ca în cazul Durostorum-ului, dar și altor situri moesice, producția inițială s-a aflat sub influența trupelor staționate în așezare. Ulterior, atelierele civile vor constitui baza aprovizionării locale.

Formele de producție ceramică din Moesia Inferior pot fi analizate prin intermediul schemei lui D.P.S. Peacock. Acesta distingea în ceea ce privește rolul producției ceramice în cadrul economiei romane mai multe tipuri aflate în simbioză; dacă „producția casnică” („Household”) este mai dificil de surprins arheologic, acesteia îi pot fi înscrise produse cu o difuziune limitată, zonală, cu tradiții în ceramica preromană. Este cazul în special, a vaselor grosiere, de tradiție getică, dar și a celor de larg consum, mai puțin pretențioase ca tehnică de fabricare, practic o gamă variată de forme înscrise categoriei ceramicii de bucătărie. Descoperirile arheologice din nord-vestul Dobrogei și zona centrală au furnizat numeroase dovezi ale coexistenței ceramicii lucrate cu mâna alături de ceramica lucrată la roată, romană, atât în așezări cât și în inventarele funerare. Situri precum Telița, Sarichioi, Enisala, Fântânele sau centrele nicopolitane sunt sugestive pentru situația menționată. Un alt exemplu este centrul de la Pet Mogili, din teritoriul orașului Marcianopolis. Situat într-o zonă rurală, producția ceramică locală este de o calitate inferioară la nivelul execuției; formele sunt influențate de atelierele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum, dar pasta este mai grosieră și multe păstrează reminiscențe ale tradițiilor preromane de ornamentare: brâuri și linii decorative „în val”. Este adevărat că autorul britanic consideră că tipul de „producție casnică” se referă exclusiv la ceramica lucrată cu mâna, fără a oferi o justificare concludentă. Probabil, urmând raționamentul său, principalul argument ar fi faptul că vasele lucrate la roată presupun existența unui mic atelier și a unei organizări de tip productiv. În acest caz, orice alt tip de producție de dimensiuni reduse este înscrisă activității unor „ateliere individuale” („Individual Workshops”).

„Atelierul individual” presupune existența unui cuptor deservit de un meșter ceramist care aprovizionează o comunitate. Una dintre posibilitățile de identificare în plan arheologic presupune existența unor categorii de ceramică variată deoarece trebuie suplinite nevoile locale sub aspectul totalității formelor. Acest mod de producție este dificil de definit. Urmând logica, putem presupune existența lor în zonele rurale deoarece este puțin probabil ca un asemenea mod de producție să subziste în preajma centrelor urbane unde cererea determina apariția unor cartiere productive. Totuși, cum putem fi siguri că un atelier descoperit într-un anumit loc poate fi un atelier izolat? Pentru a avea o oarecare siguranță este nevoie de cercetări ample în zona înconjurătoare, inexistente însă, în cazul a numeroase situri din provincie. Marea majoritate a cuptoarelor cercetate au fost descoperite în cadrul unor forme de organizare, grupate pe ateliere aparținând unor centre. Există o serie de mențiuni privind ateliere izolate la Butovo, Pavlikeni și Hotnitsa, dar acestea nu pot fi considerate ateliere individuale datorită proximității altor grupuri de cuptoare situate în aceeași zonă. Planimetria cuptoarelor de la Durostorum – Ostrov-Ferma 4 este relativ bine cunoscută, dar formele de organizare internă sunt dificil de argumentat; există totuși, o aglomerare de instalații pe un spațiu redus, fără să poată fi exclusă organizarea unor mici ateliere constând dintr-un cuptor împreună cu spațiile de uscare-depozitare aferente.

„Grupurile de ateliere rurale” („Rural Nucleated Workshops”) constituie o prezență masivă în cadrul producției provinciei. Sunt caracteristice aglomerărilor rurale de tip villa și vici iar prezența lor în cadrul descoperirilor arheologice la nivelul provinciei denotă importanța acestora în cadrul economiei locale. În această categorie pot fi incluse numeroase ateliere precum cele din teritoriul orașului Nicopolis ad Istrum, atelierele de la Pet Mogili aparținând de o villa sau de o așezare fortificată, cele două cuptoare reperate la Canlia sau instalațiile cercetate la Rasova, Telița și Topolog. Produsele locale asigură nevoile centrului de care aparțin grupurile de ateliere dar sunt răspândite și pe arii mai largi.

„Grupurile/nucleele de ateliere urbane” („Urban Nucleated Workshops”) constituie ultimul mod de producție sesizabil la nivelul provinciei. Cum era de așteptat, avem numeroase descoperiri în orașele Moesiei, grupate în perioada Principatului la periferia orașului, în spațiul extramuran. Ulterior, în secolul IV p.Chr. apar primele dovezi ale existenței unor nuclee de producție în interiorul zidurilor de protecție. Exemplul de la Novae este sugestiv pentru această situație, dar apariția unor ateliere pentru producerea ceramicii, sticlei și bronzului pe locul fostului scamnum tribunorum poate fi pusă în legătură cu nevoile militare mai curând, decât cu acoperirea cererii sectorului civil. Alte situații particulare sunt cele în care apar nuclee de ateliere, în special pentru materialele de construcție, în zona intramurană, dar probabil sezonier, cu rolul de a acoperi un efort edilitar susținut pentru o perioadă de timp redusă. Este cazul celor trei cuptoare de perioadă romano-bizantină menționate la Tomis, în spațiul intra muros. Mențiuni ale atelierelor urbane sunt întâlnite în cazul majorității orașelor Moesiei Inferior; mari ateliere urbane au funcționat la Novae, Nicopolis ad Istrum, posibil Histria, Argamum și Durostorum, dacă includem în cadrul acestui tip instalațiile descoperite în zona Ostrov-Ferma 4. Aportul redus al produselor ceramice tipice atelierelor de la Butovo, Pavlikeni sau Hotnitsa în cercetările arheologice din Nicopolis ad Istrum, coroborate cu scurtele mențiuni ale unor ateliere locale, reperate în teren, denotă în aceeași măsură, existența unor importante ateliere în proximitatea orașului. Faptul că produsele din centre apropiate nu penetrează piața locală constituie o dovadă indirectă a importanței atelierelor locale.

Tradițiile din perioada elenistică au constituit baza și izvorul artistic din care s-a inspirat producția coroplastică moesică în primele secole ale epocii romane, mai ales în orașele de pe litoralul vest-pontic și în hinterlandul acestora. Chiar dacă nivelul artistic al produselor de coroplastică cunoaște o decadență graduală, din punct de vedere al nivelului producției nu se poate susține același lucru. Statuetele din lut, aplicele pentru vasele în relief, diferite medalioane ceramice pentru realizarea decorației vaselor și o multitudine de obiecte având o funcție cotidiană demonstrează importanța și varietatea produselor atelierelor coroplastice provinciale. Producția coroplastică era asociată producției vaselor ceramice iar atelierele erau orientate spre executarea unei varietăți de produse fără a lipsi însă, dovezile unei specializări; unul dintre aceste rare exemple ar putea fi oferit de descoperirea depozitului de la Histria, depozit care aparținea, în opinia argumentată a lui Al. Suceveanu, unui atelier specializat în producția de figurine destinate și/sau ritualurilor funerare. În ceea ce privește asocierea dintre producția vaselor și cea a teracotelor, Durostorum reprezintă exemplul provincial „clasic” în care produse diferite au fost descoperite în cadrul aceluiași atelier (cuptor).

Contextele descoperirilor, acolo unde sunt cunoscute, reflectă răspândirea uniformă a produselor coroplasticii romane în centrele urbane și în lumea rurală, ca produse ale vieții cotidiene, asociate universului copilăriei, ofrande votive sau elemente ale inventarului funerar. Depunerea figurinelor în morminte, mai probabil de copii, este larg atestată în Imperiu, în general, iar Moesia nu face excepție dacă ar fi să amintim numai exemplul furnizat de necropola de la Kragulevo (Dobrich). În contrapondere, nu cunoaștem decât un singur exemplu, în necropola de la Bărboși, în care o serie de tipare au fost depuse în mormântul meșterului ca o ilustrare a meseriei practicate în timpul vieții. Din analiza întreprinsă de noi reiese clar faptul că tiparele sunt distribuite mai ales în așezări rurale cu o puternică activitate meșteșugărească (Butovo, Pavlikeni, Durostorum – Ostrov-Ferma 4).

Atelierele pentru care deținem informații se află în situri precum Histria (pe baza depozitului format din aproximativ 150-200 de statuete), Tomis (două tipare pentru statuete), Ostrov – Ferma 4 în teritoriul orașului Durostorum (numeroase statuete, tipare pentru aplice) Montana (tipare), Butovo (tipare), Pavlikeni (tipare), Bărboși. Intervalele de funcționare sunt comune unor centre diferite, majoritatea producției fiind înscrisă intervalului dintre a doua jumătate a secolului II și secolul III p.Chr. În secolul II p.Chr. a fost datat depozitul de la Histria, rezultat poate în urma distrugerii cartierului meșteșugăresc de care aparținea de către costoboci în anul 170. În stânga Dunării, la Bărboși, descoperirea mormântului având în inventar tiparele pentru statuete se poate susține prezența unui artizan specializat în producția teracotelor și vaselor în a doua jumătate a secolului II p.Chr. Tiparele de la Durostorum și Montana au fost datate mai larg, în secolele II-III p.Chr., în timp ce, atelierele de la Butovo încep producția la răscrucea dintre cele două secole. În cea de a doua perioadă din evoluția lor (170-235) își încep producția masivă, în special de plachete votive și atelierele de la Pavlikeni, chiar dacă o producție incipientă este cunoscută chiar din prima perioadă a funcționare a așezării.

La capătul analizei întreprinse asupra producției materialelor de construcție se poate contura tabloul general al acestui meșteșug. Multe aspecte rămân, în continuare, opace cercetătorului care se apleacă asupra subiectului, din varii motive; ceea ce se cunoaște la ora actuală lasă să se întrevadă, în linii generale, aceeași organizare și varietate a descoperirilor caracteristică acestui „heavy sector” și în cazul altor provincii romane. În Moesia activează ateliere cu o intensitate a producției diferită iar unele pot fi caracterizate drept regionale. Este cazul, în opinia noastră, figlinelor de la Butovo, Hotnitsa și Pavlikeni unde, deși nu se cunoaște numărul exact al cuptoarelor, poate fi bănuită o intensă producție a acestora dacă avem în vedere proximitatea celor două mari centre – Nicopolis și Novae, dar și nevoile proprii ale unor comunități rurale puternice. Dacă am generaliza, cu anumite rețineri, în afara siturilor de la Novae, Durostorum și Nicopolis ad Istrum nu există studii dedicate materialelor de construcție din lut pentru alte centre.

Producția rurală era concentrată în zona unor așezări de tip vicus și acoperea nevoile strict locale implicând o mână de lucru redusă, eventual sezonieră în sensul că factorii care acționau asupra acestei producții se reduc la cerere locală urmată de producția limitată la cuantumul cererii, în sens strict. Un exemplu suplimentar este oferit de cuptorul de la Gorsko Ablanovo situat în apropierea unui vicus menționat anterior. Pe această linie, producția de tipul enunțat anterior poate fi caracterizată ca autosuficientă și orientată spre nevoile societății locale, element sesizat și în cazul altor arii geografice. Alain Bouet menționa această situație atunci când analiza legătura existentă între materialele din termele descoperite în zonele rurale ale Galliei Narbonensis și o serie de cuptoare descoperite în apropierea aceastora. Dintr-un anumit punct de vedere, remarca cercetătorului francez este prea echivocă atunci când considera că un comerț exista exclusiv în cazul materialelor folosite în cadrul edificiilor din mediul urban. Din punctul nostru de vedere, nu vedem argumente suficient de puternice pentru a exclude în ariile rurale regulile (producție – cerere – ofertă) care guvernau schimburile și producția materialelor de construcție în centrele urbane.

Un alt exemplu exemplu care poate fi readus în discuție este producția care în viziunea lui D.P.S. Peacock este de tip „casnic” („Household”) – deci, prin însăși definiție are un caracter restrâns, sezonier, și este autosuficientă (automat, produsele sunt destinate strict nevoilor interne, comercializarea realizându-se rar sau deloc). Atelierele care funcționau pe lângă un domeniu rural (villae) pot fi considerate o prezență constantă în cadrul acestei „proto-industrii”. În acest caz vorbim de ateliere de dimensiuni diferite, cu o structură duală: rolul lor era de a acoperi nevoile domeniului, dar poate fi presupusă și o orientare spre profit, implicit comercializarea produselor. Dovezile în acest sens sunt reduse, dar poate fi menționat atelierul care funcționa pe lângă villa de la Biala Čerkva, cuptoarele de la Montana sau cel de la Topolog –„Stejarul lui Dobrică”.

În cadrul aceleași șarje se ardeau materiale diferite, poate chiar întreaga gamă cunoscută; rebuturile descoperite la Telița – Valea Morilor – Hogea, ne conduc spre ideea că tegulele erau arse împreună cu olane. Era un mod de organizare și mărire a productivității cuptoarelor prin acoperirea tuturor spațiilor din interiorul instalației. Rare dovezi pot fi aduse împotriva celor enunțate anterior, precum la Hotnitsa unde în cadrul unui atelier funcționa un cuptor care producea alături de ceramică fină și tuburi de apeduct. Excepția, în opinia noastră, apare datorită atenției sporite de care trebuiau să beneficieze aceste tubae și dificultăților ridicate de confecționarea și arderea lor. O funcție duală o au și atelierele de la Olbia unde, în cazul celor trei cuptoare care produc materiale de construcție, a fost sesizată și o activitate orientată spre producția ceramicii fine. Este dificil de spus dacă forma instalațiilor influențează materialele arse; doar într-un singur caz, la Pavlikeni a fost descoperit un atelier în care funcționau două cuptoare de formă rectangulară pentru tegulae și unul de formă circulară pentru imbrices.

Dacă din punct de vedere tipologic și cronologic s-au făcut pași importanți în lămurirea unor aspecte mai puțin cunoscute anterior, în ceea ce privește centrele de producție a materialelor cu ștampile militare există în continuare o tendință vizibilă de atribuire a lor zonei sau zonelor în care acestea au fost descoperite, pe baza dificultăților de transportare, principiu aplicat cu o semnificativă constanță. Corect până la un anumit punct, argumentul enunțat anterior eludează, voit sau nu, posibilitatea transportului pe apă sau pe uscat, la distanțe mai scurte sau medii, așa cum am văzut că s-a demonstrat în cazul altor provincii romane. În contextul celor expuse mai sus, se poate afirma că una dintre direcțiile de cercetare care pot relansa discuțiile privind diferitele ateliere / zone de producție aparține studiilor interdisciplinare, în special analizelor fizico-chimice asupra pastei.

Raportul dintre atelierele militare și cele civile alături de o delimitare cantitativă a materialelor produse de cele două elemente antrenate în „industria” producției materialelor de construcție constituie o necunoscută. Aparent, raportul este net în favoarea primelor dacă ne gândim la cantitățile de materiale necesare fortificațiilor. Pe de altă parte, centrele urbane necesitau cantități importante din aceleași materiale, nevoi suplinite de ateliere private, publice, manu militari sau prin combinarea producției celor trei factori enumerați. Pe baza acestui raționament ne putem, de asemenea, întreba de ce și în ce circumstanțe autoritățile militare apelau la producătorii civili, acei antreprenori despre care am amintit în contextul discuției privind prezența unor tegulae cu ștampila legiunii I Italica la Butovo sau a celor cu ștampila legiunii V Macedonica la Horia, ambele în medii civile. Una dintre posibilele explicații are în vedere existența unor așezări aflate în strânse legături cu trupele staționate în apropiere sau chiar alcătuite în majoritate din veterani. În această direcție cunoștințele noastre se află și astăzi, la un nivel primar.

Cronologia instalațiilor moesice devansează, în unele cazuri, apariția altor „industrii” pe plan local, nevoie apărută din considerente legate de nevoile constructive primare ale așezărilor. Exemplul grăitor este oferit de centrul de olărit de la Pavlikeni – Vărbovski Livadi unde, în prima sa fază din evoluție din primul deceniu al secolului II p.Chr. s-a dezvoltat o puternică producție de material tegular aparținând unei villa. Apariția atelierului avea rolul de a acoperi nevoile ridicate de construirea corpului principal al vilei și anexelor abia ulterior, putându-se vorbi de orientarea producției spre exterior. Dintr-un anumit punct de vedere, analiza întreprinsă în paginile anterioare reflectă, în viziunea noastră, situația periferică, fluctuantă și supusă mecanismelor economice strict regionale ale producției și comerțului cu materiale de construcție, orientat mai curând spre satisfacerea necesităților unui teritoriu restrâns. Un alt aspect care trebuie avut în vedere este constituit de specializarea redusă cerută de procesul de fabricație a materialelor de construcție, de costurile reduse necesare ridicării unui atelier și a cuptoarelor aferente. Toate aceastea, împreună cu necesitatea de acoperire rapidă a nevoilor unei așezări în refacere sau în plină expansiune ne îndeamnă să considerăm, grosso modo, că producția materialelor de construcție a avut un caracter local și, din multe puncte de vedere, diferit, de la provincie la provincie.

Aprovizionarea cu piatră și marmură a așezărilor moesice era acoperită prin intermediul exploatărilor locale. În paralel, marmura și o serie de produse finite ajung în spațiul vest-pontic din atelierele microasiatice pe rutele maritime spre orașele porturi de la Marea Neagră. În același timp se exercită o influență artistică a școlilor din aceleași zone, influență exercitată indirect, prin intermediul produselor, sau în mod direct. Ultima afirmație se explică prin mobilitatea artizanilor care se mutau în căutare de lucru sau erau trimiși în diferite zone geografice. O altă ipoteză privind influența atelierelor orientale în spațiul moesic constă în particularismul geografic local, de provincie aflată în punctul de congruență al influențelor dintre Est și Vest sau în fundațiile traianee – Nicopolis ad Istrum și Marcianopolis –, la colonizarea cărora au contribuit și elementele microasiatice printre care lapicizi sau sculptori. Importurile au circulat în paralel cu materialul local și se poate presupune că monumentele erau transportate pe mare, finisate sau semifinite. Transportul pietrei în spațiul provincie se făcea pe plan local, dar și la distanțe medii (10-20 km) sau chiar mari (20-70 km). Exemplul oferite de cariera de la Hotnitsa este elocvent în acest sens; analizele petrografice și observațiile asupra structurii rocilor au condus la observația că o parte importantă din materialul folosit la Novae, Nicopolis ad Istrum, poate și Iatrus sau în zonele rurale precum la Pavlikeni își au originea în cariera de la Hotnitsa. Între aceste exemple, distanțele de la Hotnitsa la Nicopolis ad Istrum (12 km) sau Pavlikeni (19 km) nu pot surprinde, dar cei 40 km în linie dreaptă până la Novae constituie un argument indiscutabil în favoarea existenței unui comerț cu piatră (blocuri, blochete) și produse din piatră (finisate sau semifinisate) la distanțe apreciabile.

Explicația acestui comerț la distanță cu piatră de construcție și piese arhitectonice rezidă, în condițiile unei multitudini de surse de aprovizionare, în existența unor zone specializate care se ocupau cu aceste exploatări. În aceste circumstanțe, avem un argument prin care se pot înțelege și explica distanțele medii și mari de la care se cărau blocurile de rocă dacă acestea erau prelucrate la fața locului (sau semiprelucrate) de lucrători specializați. Atelierele primare trebuie să se fi aflat nu departe de locul exploatării, în zone rurale, dar nu departe de rutele antice și de centrele urbane. Unele operațiuni delicate erau executate direct pe locul construcției. Totodată, se poate afirma faptul că unele villae erau orientate spre acest segment economic, mai ales în zone care nu erau propice agriculturii.

Atelierele sculpturale moesice documentate arheologic se reduc la descoperirile din orașele-port, Odessos și Tomis. În primul dintre acestea descoperirea unei serii de sculpturi neterminate este un argument puternic în favoarea atelierelor locale. Se poate atrage atenția și asupra faptului că unele așa-zise sculpturi neterminate sunt de fapt piese care așteaptă un cumpărător care să decidă forma finală, eventual dedicația. La Tomis, tezaurul descoperit în 1958 și amplasarea acestuia în zona portului antic este o pleadoarie în favoarea comerțului cu blocuri de marmură și cu piese finite din carierele și atelierele microasiatice și în primul rând din cele ale orașului Nicomedia.

În urma analizei descoperirilor privind prelucrarea osului și cornului, în particular în sudul provinciei, s-a ajuns la concluzia că în perioada Principatului funcționau o serie de mari ateliere care erau amplasate în centrele urbane și asigurau producția necesară mediului civil dar și unităților militare. Imaginea se va schimba drastic în perioada Dominatului când vor predomina atelierele de dimensiuni reduse. Contrar acestei opinii, considerăm că realizarea obiectelor din os nu necesită o specializare deosebită din partea artizanului, acest meșteșug putând fi inclus în universul ocupațional casnic rezultând deci, un număr mare de ateliere și modele de producție. Ateliere mai puternice se vor fi dezvoltat în aria unor orașe precum Novae sau Durostorum, unde cererea pentru obiectele realizate di materii dure animale era, cu siguranță, mare. Pe aceste considerente se poate susține prezența atelierelor în centrele de legiune, dar și în sediile unităților auxiliare, pentru a acoperi cerințele trupelor de obiecte de igienă personală și diverse piese de armament și echipament.

Pe baza celor expuse mai sus se poate conchide că prelucrarea osului și cornului în Moesia Inferior urma modelele binecunoscute și în alte regiuni ale Imperiului: cererea din centrele urbane era acoperită prin activitatea atelierelor proprii sau ale unor așezări rurale ce gravitau în hinterlandul acestora; în paralel exista o producție destinată acoperirii nevoilor comunităților rurale (vici, pagi, villae) prin intermediul unor artizani locali sau itineranți, în timp ce o producție domestică, destinată strict consumului propriu poate fi pusă pe seama nucleelor familiale dacă avem în vedere practicarea vânătorii și alimentația care implica sacrificarea animalelor în gospodării.

Informații reduse sunt valabile și în ceea ce privește producția gliptică, în cazul căreia s-a avansat chiar absența acelor cavatores gemmarum pe teritoriul Dobrogei romane. În comparație cu cele peste 2000 de piese din zona orașului Novae, în situri precum Callatis, Tomis, Histria sau Noviodunum, numărul gemelor este extrem de redus. Totuși, această stare de fapt poate avea explicații diverse iar opinia expusă mai sus este ușor forțată. Se impune însă, dincolo de orice îndoială, evidența unui singur oraș pentru care producția gliptică este sigură – Novae. În acest caz se poate observa o difuziune largă a produselor, poate până la Noviodunum, în timp ce legăturile și interdependența dintre Montana și Ratiaria, în afara teritoriului administrativ al provinciei, impun primul oraș ca pe un posibil centru producător. Poate și mai enigmatică este în provincie producția textilelor și prelucrarea pieilor, ultima activitate susținută datorită unui document epigrafic descoperit la Tomis care menționează un coriarius. În cazul ambelor activități, posibilitățile de reconstituire sunt limitate la comparațiile cu informațiile epigrafice din ale arii, coroborate cu rarele descoperiri din necropolele unor orașe precum Tomis, Callatis, Odessos sau Noviodunum.

Din păcate, numeroase aspecte privind artizanatul moesic sunt insuficient lămurite pentru a permite o privire comparativă asupra producției locale în secolele I-III p.Chr. Multe aspecte ale organizării atelierelor și cele privind varietatea produselor rămân necunoscute iar analogiile cu alte provincii nu pot compensa parcimonia informațiilor locale, fapt care se reflectă în posibilitățile reduse de interpretare ale studiului nostru. Totuși, dacă am reușit să determinăm o creștere a interesului pentru aspectele legate de structurile productive moesice în urma acestui studiu, atunci unul dintre obiectivele fundamentale ale proiectului nostru a fost atins.

SUPPLEMENTUM EPIGRAPHICUM

I. FIGLINUM OPUS

TEGULAE PRIVATAE ET TEGULAE MILITARES

(lateres, tegulae – imbricatae, mammatae, parietales –, imbrices)

AD…

Observații: ștampila atestată pe o tegulă de la Oescus este singura de acest fel.

Material: tegula.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș rupt.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II – III p.Chr.?

Bibliografie: IVANOV 2002, fig. 14; IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

ALSOL

Observații: ștampila atestată pe materiale de construcție descoperite la Novae și Pliska. Asociată cu ala Solensium dar reinterpretată recent ca aparținând unui atelier privat. Ne raliem propunerii lui M. Duch conform căruia această ștampilă aparține probabil lui Alex(andros) Sol(…),un producător de materiale de construcție și opaițe care activa pe domeniul imperial din zona Pliska.

Material: tegulae.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș.

Aria de difuziune: Novae, Pliska.

Locul atelierului: hinterlandul orașului Novae sau proprietatea imperială din zona Pliska?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: DUCH 2017, 212.

CA – Ga(i?)

Observații: ștampila atestată pe o tegulă de la Oescus este singura de acest fel.

Material: tegula.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș rupt.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: IVANOV 2002, fig. 14; IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

CAI – (opus?) Gai(i?).

Observații: există două restituții propuse pentru această ștampilă; astfel V.M. Zubar propune (alla) G(allorum) A(tectorigiana) I (Prima) în timp ce T. Sarnowski propune, în opinia noastră corect, la fel ca în cele două cazuri anterioare – (opus) Gai(i).

Material: 2 fragmente de materiale, forme nespecificate.

Scriere: în pozitiv, majuscule, în relief, cartuș dreptunghiular.

Aria de difuziune: Balaklava – Kadykovka.

Locul atelierului: sudul Peninsulei Crimeea, Balaklava?.

Tipul atelierului: militar.

Datare: mijlocul secolului II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 2005, 95, tip 8, pl. 13/10.

[Desen după/drawing after SARNOWSKI 2005, pl. 13/10]

CC I.

Observații: ștampila atestată pe o tegulă de la Oescus este singura de acest fel.

Material: tegula.

Scriere:?.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1970, 39, nr. 15.

CCL I.

Observații: ștampila atestată pe o tegulă de la Oescus este singura de acest fel.

Material: tegula.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular cu dublu contur.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: IVANOV 2002, fig. 14; IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

CEMEL – Cemel(us/ianus?), Gemel(lus/lianus) ?

Observații: ștampila atestă un atelier mai târziu din teritoriul orașului Novae unde au fost descoperite mai multe exemplare.

Material: cărămizi, tegulae.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular.

Aria de difuziune: Novae.

Locul atelierului: Novae?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul III p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 1983, 41, pl. 18, tip XXX/1-2; BIERNACKI 1997, 78, fig. 7/25; MATUSZEWSKA 2006, 46, 61, pl. 13, tip XXX/1-4a.

[Desen după/drawing after MATUSZEWSKA 2006, pl. 13/XXX/1a, 3a]

CI.Q – G(a?)i Q(uinti)?

Observații: ștampila atestată pe o tegulă de la Oescus este singura de acest fel.

Material: tegula.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș rupt.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1970, 38-39, nr. 14; IVANOV 2002, fig. 14; IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

COR – (figlina) Cor(nelii?)

Variante: F COR, ICOR, IGOR, GOR, COR, OR, C.O.R.

Observații: ștampila este amintită de E. Kalinka care o considera militară (legionis)? I I(t)alicae fi(glina) C]r(?). Este ciudată restituția propusă de Škorpil la ștampilele F COR, considerate militare, deși cea mai simplă opțiune, în opinia noastră, ar fi aceea a unei figline civile – F(iglina) Cor(nelii), propunere care coincide cu aceea a Zlatozarei Morfova în cazul tegulelor de la Pliska. Ștampilele au fost analizate pe larg de T. Sarnowski fără ca cercetătorul polonez să se pronunțe definitiv asupra restituției acestei mărci. Ștampilele de la Novae tip XV – XVII (LEPIFIGVCRTV, LEGIITAFIC, LEPIFICOR, COHR) sunt sigur militare, după cum a demonstrat același autor, dar de perioadă tetrarhică.

Material: cărămizi, tegulae.

Scriere: în negativ sau în pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular.

Aria de difuziune: Dimum, Novae, Pliska.

Locul atelierului: Novae?

Tipul atelierului: privat.

Datare: III p.Chr.

Bibliografie: KALINKA 1906, 340, nr. 455; MORFOVA 1971, 27, nr. 33, fig. 2/40-41; SARNOWSKI 1983, 57-58; IVANOV 2006, 135; MATUSZEWSKA 2006, 59, pl. 11, tip XVIII/1a, pl. 12, tip XVIII/2-13a.

CLA – (opus?) Cla(udii?)

Observații: gentiliciul aparține cu siguranță unui responsabil militar (immunis) însărcinat cu producția unui atelier al armatei deoarece unul dintre fragmente mai avea ștampila VE[MI] pentru care preferăm restituția propusă de T. Sarnowski – v(exillatio) e(xercitus) M(oesiae) i(nferioris).

Material: trei fragmente de imbrices.

Scriere: în pozitiv, l și a cu ligatură, cartuș dreptunghiular.

Aria de difuziune: templul lui Juppiter Dolichenus de la Balaklava.

Locul atelierului: sudul Peninsulei Crimeea, Balaklava?

Tipul atelierului: militar.

Datare: mijlocul secolului II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 2005, 95, tip 7, pl. 13/11.

[Desen după/drawing after SARNOWSKI 2005, pl. 13/11]

C. ANTO M – G(aius) Antonius M(agister)

Variante: C. ATO, C. ATON M, C. ATON, C ANTO M (Novae).

Observații: atelierul cu această marcă a fost extrem de prolific având în vedere numeroasele exemplare descoperite pe limes, între Dimum și Transmarisca.

Material: cărămizi, tegulae, imbrices.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular.

Aria de difuziune: Novae, Ostrite Mogili, Kuru Dere, Transmarisca, Dimum.

Locul atelierului: Novae?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1970, 39, nr. 16, fig. 1k; SARNOWSKI 1983, 41, pl. 18, tip XXV/1-4; BIERNACKI 1994, MATUSZEWSKA 2006, 46, tip XXV/1a, 2a, 3a, pl. 13; IVANOV 2006, 185, fig. 97; PETKOV 2010, 95.

[Desen după/drawing after MATUSZEWSKA 2006, pl. 13, tip XXV/1a, 3a]

[Desen după/drawing after MORFOVA 1970, fig. 1k]

DA – ?

Observații: ștampila este menționată mai pe larg de Zlatozara Morfova în 1959 fără a mai reveni asupra ei în articolele ulterioare. Nu a fost propusă o restituție, deși a fost inclusă în grupul cărămidăriilor particulare și apropiată de ștampila DARP întâlnită la Sucidava. Însă ștampila DARP în negativ poate aparține acelui cuneus aequitum Dalmatarum care sub comanda unui PR(aefectus) a fost detașat la Sucidava în prima jumătate a secolului IV p.Chr. Din păcate ștampila descoperită la Oescus nu este ilustrată.

Material: nespecificat.

Scriere: în negativ, majuscule.

Aria de difuziune: Oescus, Sucidava.

Locul atelierului:?

Tipul atelierului: militar / civil?

Datare: secolul III p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1959, 648; TUDOR 1978, 100, fig. 29/23.

DIO – (opus) Di(onysos?)

Observații: în acest caz a fost propusă, cu destulă timiditate forma opus Dionysius pe baza frecvenței cognomenului și, la fel ca în cazurile menționate anterior, ar fi vorba de un immunis, implicit de un atelier militar. În opinia noastră se poate asocia măcar cu titlu de ipoteză cognomenul menționat cu acel „misterios” producător moesic din a doua jumătate a secolului II p.Chr. care își semnează opaițele ΔΙ sau într-o manieră și mai simplă, doar Δ. În acest context ar fi de amintit și tegulele cu marca producătorului Dionisis descoperite la Šhumen, Voivoda, Pliska, Madara cu variante de scriere neomogene (mai multe ateliere cu o cronologie mult diferită?) și datate în general în secolele IV-V p.Chr.. Din păcate ștampila din Crimeea nu este ilustrată.

Material: fragment de imbrex.

Scriere: necunoscută.

Aria de difuziune: dealul Kazackaja.

Locul atelierului: sudul Peninsulei Crimeea?

Tipul atelierului: militar / civil?

Datare: mijlocul secolului II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 2005, 98, tip 16.

FABISABINI – (atelierul) lui Fabius Sabinus

Observații:

Material: cărămizi.

Scriere: majuscule, pozitiv, tabula ansata.

Aria de difuziune: Kladoruv (Combustica), Belogradčistko (Vidin), Ratiaria, Naissus

Locul atelierului: ?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1963, 34, 36, nr. 3, fig. 1.

FRMN – (figlina) F(i)RM(i)N(i)

Observații: menționată de Zlatozara Morfova, ștampila pare să aparțină unui atelier diferit de cel al legiunii I Italica cu contramarca Firm, numele acelui immunis însărcinat cu supravegherea producției. Diferențele sunt sesizabile și la nivelul literelor; producția, în lipsa altor date suplimentare, o atribuim orașului Oescus.

Material: tegulae.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular simplu.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: privat/militar?.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1970, 38, nr. 13; IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după / drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

LEGIITAL FIRM – Leg(io) I Ital(ica) Firm(us)

Observații: ștampila, atestată la Oescus și Novae, este de tip militar și menționează alături de numele legiunii I Italica și pe cel al șefului de atelier(e), in figlinis magister, un Firmus.

Material: tegulae.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular simplu.

Aria de difuziune: Oescus, Novae.

Locul atelierului: Oescus / Novae?.

Tipul atelierului: militar.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 1983, 51, pl. 22/10-11; IVANOV 2006, 134, fig. 12.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 12]

LEGIITAL MAX – Leg(io) I Ital(ica) Max(imus)

Observații: la fel ca în cazul anterior, ștampila este atestată la Oescus și este de tip militar; alături de numele legiunii I Italica se menționează și pe cel al șefului de atelier(e), in figlinis magister, un Maximus. Aparține unei figline locale.

Material: tegulae.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular simplu.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: militar.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 1983, 51, pl. 22/10-11; IVANOV 2006, 134, fig. 12.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 12]

LEGIITAL PROCV – Leg(io) I Ital(ica) Procv(lus)

Observații: la fel ca în cazul anterior, ștampila este atestată la Oescus și este de tip militar; alături de numele legiunii I Italica se menționează și pe cel al șefului de atelier(e), in figlinis magister, un Procvlvs. Aparține unei figline locale.

Material: tegulae.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular simplu.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: militar.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 1983, 51, pl. 22/10-11; IVANOV 2006, 134, fig. 12.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 12]

LEGIITAL VETIA – Leg(io) I Ital(ica) Vetia(nvs)

Observații: la fel ca în cazul anterior, ștampila este atestată la Oescus și este de tip militar; alături de numele legiunii I Italica se menționează și pe cel al șefului de atelier(e), in figlinis magister, un Procvlus. Aparține unei figline locale.

Material: tegulae.

Scriere: LEGIITAL în negativ, VETIA în pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular simplu.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: militar.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 1983, 51, pl. 22/10-11; IVANOV 2006, 134, fig. 12.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 12]

P FABI IVLIAN – (Atelierul) lui P. Fabius Iulianus

Variante: P. FABI IVLIAN (Oescus).

Observații: mici diferențe sunt sesizabile mai ales la nivelul decorației adiacente, din interiorul cartușului întotdeauna în formă de tabula ansata.

Material: cărămizi.

Scriere: majuscule, pozitiv, tabula ansata.

Aria de difuziune: Oescus, Ratiaria.

Locul atelierului: Ratiaria sau Oescus?

Tipul atelierului: privat?

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1959, 468, pl. 41/1; MORFOVA 1963, 34, 36, nr. 3, fig. 1; IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

PRAELI – Pr(aedia?) Aeli

Observații: ștampilele sunt amintite sumar iar întregirea praedia Aeli nu este tocmai sigură – (poate Pr(aefectus?)). Oricum, pe baza ariei de răspândire se poate presupune Madara unde a fost cercetat un cuptor. Dacă acceptăm prim formă atunci ne aflăm în fața singurului caz moesic care atestă un dominus al unui atelier în forma des întâlnită în împrejurimile Romei – ex praedia.

Material: cărămizi, tegulae, imbrices?

Scriere: negativ, majuscule, ligaturi între R, A și E; l are hasta superioară mult deplasată spre câmpul inferior; cartuș dreptunghiular, simplu.

Aria de difuziune: Madara, Kovačeveț, Pliska și în Muzeul din Šhumen.

Locul atelierului: Madara?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1971, 25-27, nr. 3, 12, 44, fig. 1/c.

[Desen după/drawing after MORFOVA 1971, fig. 1/c]

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

G. T. Z. – ?

Observații: toate ștampilele cu inițialele (tria nomina) proprietarului unui atelier privat constituie un grup uniform în cadrul căruia există variații reduse; tabula ansata este folosită în redarea „standard” a inițialelor iar mici diferențe sunt sesizabile mai ales la nivelul decorației adiacente, din interiorul cartușului și uneori în forma literelor. Interesantă este perfecta semănare dintre ștampilele descoperite la Sucidava și Oescus.

Material: cărămizi, tegulae.

Scriere: majuscule, pozitiv, tabula ansata.

Aria de difuziune: Oescus, Novae, Sucidava.

Locul atelierului: ?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: TUDOR 1938, 415, nr. 9-11, fig. 17a-b, e; MORFOVA 1963, 30-31, nr. 28, fig. 7; IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 18]

[Desen după/drawing after MORFOVA 1963, fig. 7]

[Desen după/drawing after TUDOR 1938, fig. 17a-b]

L. COEL(I) PRIMI

Variante: LCOELPRIM, L.COEL.PRIM, COELPRIMI

Observații: este proprietarul unei puternice figlina având în vedere numeroasele exemplare întâlnite pe sectorul de limes dintre Ratiaria și până spre Novae. Atelierul este considerat a fi situat la Ratiaria, opinie la care aderăm întrucât mai multe ștampile descoperite în acest loc atestă o gens Coelia implicată în producția materialelor de construcții. Astfel, sunt atestate mai mulți proprietari de figlinae proveniți din această familie – LCOELING = L(uci) Coel(i) Ing(enui), – LCOELCR = L(uci) Coel(i) Cr(escens? assi?), – COESAT = (Luci) Coel(ii) Sat(urnini). Ștampilele atestă mai curând o succesiune a producției timp de trei sau patru proprietari ai atelierelor decât funcționarea concomitentă a mai multor ateliere stăpânite de membrii aceleiași familii.

Material: cărămizi, tegulae, imbrices.

Scriere: în pozitiv și negativ, cartuș dreptunghiular.

Aria de difuziune: Ratiaria, Novae.

Locul atelierului: Ratiaria?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1963, 29, nr. 6-7, fig. 3; SARNOWSKI 1983, 41, pl. 18, tip XXV/1; SARNOWSKI 1996, 200; MATUSZEWSKA 2006, 61, pl. 13, tip XXVI – 1/a; IVANOV 2006, 128-129, fig. 5.

[Desen după/drawing after MORFOVA 1963, fig. 3]

[Desen după/drawing after MATUSZEWSKA 2006, pl. 13, tip XXVI – 1/a]

MARC – (figlina) Marc(ii? a? ana?)

Variante: MARCIA (Madara).

Observații: variantele ștampilei în forma Marc de la Novae și Pliska sunt perfect asemănătoare și ipoteza aceluiași loc de proveniență este perfect plauzibilă. Forma Marcia atestată la Madar este doar amintită, fără să fie ilustrată astfel că nu ne putem pronunța asupra similitudinilor sau diferențelor de scriere. Dispersarea acestei ștampile pe o arie destul de vastă face dificilă orice încercare de atribuire unui oraș situarea atelierului. Cu destule rezerve ne pronunțăm pentru Novae având în vedere că la Pliska, materialele de construcție romane au fost aduse din fortificațiile de pe limes în perioada medievală. Madara, pe de altă parte, poate fi un candidat serios în procesul de atribuire geografică a acestui atelier, dacă ne gândim că aici a fost cercetată în perioada interbelică o instalație de ardere a ceramicii de dimensiuni mari.

Material: tegulae, cărămizi.

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular cu dublu contur.

Aria de difuziune: Novae, Pliska, Madara.

Locul atelierului: Novae / Madara?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1970, 39, nr. 18; SARNOWSKI 1983, 41, pl. 18, tip XXVII/1; MATUSZEWSKA 2006, 46, 61, pl. 13, tip XXVII/1a.

[Desen după/drawing after MATUSZEWSKA 2006, pl. 13, tip XXVII/1a]

M. AVRELIUS STATIANUS

Observații: proprietar? al unei figlina este aceeași persoană cu acel Avr(elius) Statianus, actor, menționat în două inscripții votive, pe o coloană și un altar din calcar, ambele dedicate lui Deus Aeternus și descoperite la Novae. Înteresant de subliniat că acesta, în calitate de administrator al unui domeniu se ocupa și cu producția de materiale de construcție dar întrebarea fundamentală este dacă ultima activitate era desfășurată pentru sine sau în numele proprietarului domeniului. Un alt aspect nelămurit în totalitate are în vedere locul atelierului(lor), presupus a fi la Novae, unde atestarea acestuia pe baza celor două inscripții este dincolo de orice dubiu; remarcăm faptul că prezența sa pe ștampilele de pe tegulae-le din oraș este discutabilă, în cel mai bun caz probabilă. În schimb, la Sexaginta Prista dispunem de două sau trei materiale cu ștampila sa dar în această așezare nu avem nici o inscripție cu numele său.

Material: materiale de construcție (în general).

Scriere: în pozitiv, majuscule (pentru Novae).

Aria de difuziune: Novae, Dimum, Sexaginta Prista.

Locul atelierului: Novae?

Tipul atelierului: civil.

Datare: 180/250.

Bibliografie: MORFOVA 1970, 40, fig. 11; PAJĄKOWSKI 1973, 175; ; SARNOWSKI 1983, 41, pl. 18/ tipul XXXV.1; SARNOWSKI 1994, 19-22; SARNOWSKI 1996, 200; IGLN, nr. 8-9; MATUSZEWSKA 2006, 46; TOMAS, SARNOWSKI 2007, 231-233; DUCH 2017, 212-213.

[Desen după/drawing after MORFOVA 1970, fig. 11]

[Desen după/drawing after MATUSZEWSKA 2006, pl. 13, 30/1a]

MPPE

Observații: ștampila atestă pe un material de la Oescus este singura de acest fel. Ultima partea a literelor se termină corect, cartușul nu este rupt astfel că nu poate fi propusă o întregire precum legionis V Macedonicae praepositus cohortis…folosită de R. Ivanov în alte cazuri. Ar putea fi și o greșeală de scriere sau de citire și/sau desen. În lipsa unor date clare se poate avansa ideea că ne aflăm în prezența unui alt atelier privat.

Material: ?

Scriere: pozitiv, majuscule, cartuș dreptunghiular cu dublu contur.

Aria de difuziune: Oescus.

Locul atelierului: Oescus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: IVANOV 2006, 138, fig. 18.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, 138, fig. 18]

L. COSSONIUS MARULLUS

Variante: MARVLO, MARVLOCOSLEGIT, MARVLOCOSLEGITITAL, MARVLOCOSLEGIO.

Observații: ștampilele cu acest nume și cel al legiunii I Italica sunt produse ale figlinae-lor de la Novae; numele menționat este, așa cum a arătat R. Ivanov, al consulului din anul 184, L. Cossonius Eggius Marullus care îndeplinea funcția alături de Cn. Papirius Aelianus. Ștampila reprezintă, din câte cunoaștem, sin-gurul caz moesic de menționare a consulului în funcție atestat pe materialele de construcție moesice.

Material: imbrices.

Scriere: majuscule, pozitiv, într-un caz ligaturi între I și T.

Aria de difuziune: Novae.

Locul atelierului: Novae.

Tipul atelierului: militar?.

Datare: 184 p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 1983, 39, pl. 7, tip XIX/1; IVANOV 2006, 174, 176, 178, fig. 74, 83.

[Desen după/drawing after IVANOV 2006, fig. 74, 83]

OFF(icina) APP(ius?) sive APP(iaria?)

Variante: APPI (Appiaria); OFFAPPI (Pliska).

Observații: poate fi o variantă mai târzie, menționată de Mihail Zahariade pentru Appiaria; aceasta rămâne singura posibilitate pentru localizarea atelierului întrucât la Pliska materialele de construcție romane sunt transportate din așezările romane în perioada medievală.

Material: cărămizi, tegulae.

Scriere: majuscule, în negativ.

Aria de difuziune: Appiaria, Pliska.

Locul atelierului: Appiaria?

Tipul atelierului: privat?

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1971, 27, nr. 26-27, fig. 1c; ZAHARIADE 1988, 111.

[Desen după/drawing after MORFOVA 1971, fig. 1c]

OFF PRIM – off(icina) Prim(i?)

Observații: ștampila circulă pe un areal concentrat în zona Madarei unde ar trebui localizat și centrul de producție. În unele cazuri mai este menționată și forma officina Tri(nia?) dar acesta pare să fie un atelier diferit iar asocierea doar o greșeală de citire.

Material: cărămizi, tegulae, imbrices.

Scriere: ?

Aria de difuziune: Pliska, Madara, Šumen.

Locul atelierului: Madara?.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: MORFOVA 1963, 32, nr. 34, fig. 9a.

[Desen după/drawing after MORFOVA 1971, fig. 9a]

OFFTRI – officina Tri(nia?)

Observații: ștampila apare pe o serie de tegulae iar restituția considerăm că nici în acest caz nu este sigură; în afară de officina Trinia a mai fost propusă și forma Tiberiana. Marca circulă în zona Madarei unde ar trebui localizat și centrul de producție.

Material: tegulae?

Scriere: negativ, majuscule, ligatură între R și I, cartuș dreptunghiular, neregulat.

Aria de difuziune: Madara, Pliska, Šumen.

Locul atelierului: Madara?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.?

Bibliografie: MORFOVA 1971, 25, 27, nr. 7, 28, fig. 1a.

[Desen după/drawing after MORFOVA 1971, fig. 1a]

OPUS NOV – opus Nov(ii)

Observații: restituită inițial opus nov(um) ștampila a fost emendată de T. Sarnowski în forma opus Nov(ii) – „produsă de Novus”, presupus a fi centurionul Novius Ulpianus din legiunea I Italica atestat în trei inscripții de la Balaklava. În acest caz avem atestat un immunis însărcinat cu producția unui atelier militar care între anii 139-161 și-a distribuit produsele în sudul Crimeei.

Material: imbrex.

Scriere: în pozitiv, majuscule, în relief, cartuș dreptunghiular..

Aria de difuziune: templul lui Juppiter Dolichenus de la Balaklava și citadela de la Chersones.

Locul atelierului: sudul Peninsulei Crimeea, loc neprecizat în teren.

Tipul atelierului: militar.

Datare: mijlocul secolului II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 2005, 94, tip 5, pl. 13/17, 19.

[Desen după/drawing after SARNOWSKI 2005, pl. 13/19]

OPUS PUBLIC – opus Public(ii)

Observații: a fost restituită de S.Ju. Saprykin OPUS PRVLM – opus pr(aepositi) v(exillationis) l(egionis V) M(acedonicae) și datată la începutul secolului IV p.Chr.; ulterior reconsiderată de T. Sarnowski în forma opus Public(ii), pe baza gentiliciului și asemănărilor cu cazul opus Novii.

Material: două tegulae.

Scriere: în negativ, majuscule, în relief, cartuș dreptunghiular.

Aria de difuziune: citadela de la Chersones.

Locul atelierului: sudul Peninsulei Crimeea, probabil Chersones.

Tipul atelierului: privat.

Datare: mijlocul secolului II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 2005, 94-95, tip 6, pl. 13/18.

[Desen după/drawing after SARNOWSKI 2005, pl. 13/18]

OV – tegulae OV(?)

Observații: ștampila apare pe o tegula descoperită la Montana.

Material: tegula.

Scriere: negatv, majuscule.

Aria de difuziune: Montana.

Locul atelierului: ?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II – III p.Chr.

Bibliografie: ALEKSANDROV 1977, 56, nr. 7, fig. 11.

V?AMCRI – (figlina) V? A(urelii?) Macri(ni?)

Observații: menționată de Rumen Ivanov în forma MARCI, pentru ștampila descoperită la Ostrite Mogili (sau Kuru dere?) propunem mai curând restituția (figlina) V?(urelii?) Macri(ni?); confuzia se datorează ligaturii dintre A și M. În ceea ce privește prima literă, o inițială fără îndoială, propunerile pentru restituire sunt prea numeroase ca să ne aventurăm. Nu cunoaștem alt exemplar cu această ștampilă pe teritoriul provinciei.

Material: tegula.

Scriere: pozitiv, ligatură între A și M, cartuș dreptunghiular dublu.

Aria de difuziune: Ostrite Mogili sau Kuru dere, în aria orașului Novae.

Locul atelierului: ?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II – III p.Chr.

Bibliografie: IVANOV 2006, 185, fig. 97.

VETIA – (figlina?) Vetia(ni?)

Observații: ștampila este diferită de cele militare aparținând legiunii I Italica și contramarca Vetia descoperite la Oescus. Faptul că apare doar la Novae ne ajută în procesul de atribuire a figlinei, care poate fi înscrisă, cu oarecare siguranță, atelierelor orașului.

Material: tegulae.

Scriere: pozitiv, cartuș dreptunghiular simplu.

Aria de difuziune: Novae.

Locul atelierului: Novae.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: SARNOWSKI 1983, 39, pl. 7, tip. XXIII/1; MATUSZEWSKA 2006, 61, pl. 13, tip XXIII-1a.

[Desen după/drawing after MATUSZEWSKA 2006, pl. 13, tip XXIII/1a]

ΛOYIOC – Λούχιος

Observații: ștampila, descoperită la Bărboși în săpăturile din perioada interbelică efectuate de Gheorghe Ștefan, rămâne un caz singular până în prezent. Fără a fi discutată de către descoperitor a fost atribuită, fără dubii, unui atelier privat de către Emilia Doruțiu-Boilă. Lipsa cartușului și ductul literelor, mai curând zgâriate, ne conduc spre ipoteza că marca reprezintă un nume oarecare mai curând decât al unui proprietar sau artizan, și, implicit, o dovadă a unei producții de serie. În ultimă instanță, și această ipoteză rămâne de verificat.

Material: tegula.

Scriere: pozitiv, majuscule.

Aria de difuziune: Bărboși.

Locul atelierului: Bărboși?.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-IV p.Chr.

Bibliografie: ȘTEFAN 1935-1936, 344, fig. 4, nr. 16; ISM V, 309.

II. TOREUTES, FABRI FERRARII

ABRITUS – ˇΕπειρος

Observații: numele apare pe matrița nr. 11 din depozitul descoperit lângă Abritus (IMRazgrad, inv. 162) și poate aparține fie toreutului care a creat piesa, fie producătorului. În opinia noastră prima ipoteză este cea corectă întrucât numele nu mai este menționat pe alte piese din depozitul amintit. Originea numelui este microasiatică.

Material: bronz.

Scriere: punctiformă, majuscule, linii neglijente.

Aria de difuziune: Abritus.

Locul atelierului: Abritus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: GERASIMOVA-TOMOVA 1987, 184, nr. 2, pl. 1.

ABRITUS – ’Aρτ(ί)π(ο)υ

Observații: numele apare pe matrița 6 din depozitul descoperit lângă Abritus (IMRazgrad, inv. 157). Vasilka Gerasimova-Tomova considera că numele aparține proprietarului dar credem că aparținea mai curând celui care a realizat matrița datorită faptului că numele nu mai este atesta în cadrul depozitului. Originea numelui Artip ar putea fi tracică.

Material: bronz.

Scriere: monogramă – Π A P E, majuscule, linii ferme.

Aria de difuziune: Abritus.

Locul atelierului: Abritus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: GERASIMOVA-TOMOVA 1987, 184, nr. 3, pl. 2.

ABRITUS – Terentius (Tertius?) Rufus – T E RVF

Observații: numele apare pe matrița 6 din depozitul descoperit lângă Abritus (IMRazgrad, inv. 157). Restituția propusă pentru nume a fost Terentius (sau Tertius) Rufus deși putem considera cele două nume ca aparținând unor artizani diferiți. Originea numelui este italică.

Material: bronz.

Scriere: T și E în ligatură în mijlocul piesei, R V și F spre lateral.

Aria de difuziune: Abritus.

Locul atelierului: Abritus?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: GERASIMOVA-TOMOVA 1987, 184, nr. 4, pl. 3.

CALLATIS – Δωρίων, χαρκεύς Kρήτης

Χαίροις φίλε

Δωρίων

ένθάδε κεί-

4 μαι Χαρκεύς

Kρήτης

Φαβρικάρεις

Καλατιανών

8 Χαίρετε παρο-

δείτα

Observații: stelă descoperită în sectorul de est al necropolei timpurii a orașului Callatis care menționează un Dôrion, bronzier cretan, armurier al callatienilor. S-a remarcat faptul că expresia χαρκεύς Φαβρικάρεις corespunde expresiei faber fabricalis în latină. Traducerea cuvântului Φαβρικάρεις prin armurier ar atesta pentru prima dată în regiunea moesică numele unui artizan de arme și reprezintă totodată o dovadă interesantă în favoare mobilității meșteșugarilor la mari distanțe de locul de origine, în acest caz insula Creta.

Material: calcar.

Scriere: „litere incizate profund (…) într-o manieră destul de neglijentă”.

Aria de difuziune: Callatis.

Locul atelierului: Callatis.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul III-IV p.Chr.

Bibliografie: ISM III, 19; BOUNEGRU 2002, 102.

MONTANA (villa nr. 1) – Pudentinus arg(entarius)

Aram cum

signo…………

Pudentin(us)

(centurio) Leg I It(alicae)

……………………..ne feci v-

oto pos-

uit cum su-

is s dei…………………………..

las arg(entarius ? entaria ?)

suas p(ecunia) sine

Nu(l) a inscr(ibit)

Domine M(ontanae)

Deane et

Apollini

Observații: ara descoperită în villa nr. 1 din aria orașului Montana. Închinarea altarului Dianei și lui Apollo este o dovadă suplimentară privind răspândirea cultului acestor divinități aici iar prezența unui argentarius nu poate surprinde dacă avem în vedere că zona este vestită prin resursele sale metalifere. Mediul descoperirii este mai special întrucât prezența artizanului într-o villa ne conduce cu gândul la exitența unor așzări de acest tip a căror activitate era orientată atât spre sectorul agricol cât și spre prelucrarea metalelor.

Material: marmură.

Scriere: pe 14 rânduri, litere îngrijite (H = 2-3 cm), ligaturpă în cuvântul nulla intre N și V.

Aria de difuziune: Montana (villa nr. 1).

Locul atelierului: Montana (villa nr. 1).

Tipul atelierului: privat.

Datare: începutul secolului III p.Chr.

Bibliografie: ALEXANDROV 1977, 52-53, nr. 2; ALEXANDROV 1983, 69-71, nr. 2.

PLISKA – Oύα[λ]έριος χαρκεύς

[’ Aγ]αυη/ τύχη

/// I///IAKHIΘIAN/

///Λ [Δυ]σάζεις /// Oύα[λ]έριος

///IEPI //// ευχαςιστής

Ιον άνέυηκεν/

χαρκεύς

Observații: stelă funerară descoperită în fundația porții de nord a cetății Pliska. Poate fi considerată o inscripție refolosită în perioada medievală timpurie sau aparținând așezării romane peste care a fost ridicată Aboba-Pliska.

Material: calcar.

Scriere: –

Aria de difuziune: Pliska.

Locul atelierului: ?

Tipul atelierului: privat?

Datare: secolele III p.Chr.

Bibliografie: IGB II, 790; VELKOV 1980, 136, nr. 23; BOUNEGRU 2002, 101-102, 194, nr. 10.

TOMIS – Ποντια[νòς…χρυσοχόος

Observații: Stelă funerară descoperită la 29 august 1866, astăzi dispărută. Menționează pe Pontianus, meșter aurar care a ridicat stela pentru sine și pentru Psaampathi.

Material: ?

Scriere: ?

Aria de difuziune: Tomis.

Locul atelierului: Tomis.

Tipul atelierului: privat.

Datare: epoca Severilor.

Bibliografie: ISM II, 253.

III. LAPIDARII ET SCULPTORES

CALLATIS – ΔίκαίόΦρων

Στήλην

τηνδ’άνέ –

θηκεν ‘A –

4 μυντιανή

ΔίκαίόΦρων ,/

[ός γαμετή]

μνήμης

ταύτ’έ –

χάραξε

χάριν ˛

hederae

Observații: stelă funerar din două fragmente cu fronton și acrotere; locul descoperirii este incert (posibil necropola romană callatiană). Dikaiophrôn a gravat stela pentru soția sa Amyntiane.

Material: marmură.

Scriere: „litere profund gravate, scriere neregulată (…). Hlitere – 2,6 – 3,5 cm”.

Aria de difuziune: –.

Locul atelierului: Callatis.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul III p.Chr.

Bibliografie: ISM III, 142.

CALLATIS – ’Hρώα

’Hρώα νέθ[ηκενά –––-]

TΩΝΑ[–––––––]

Observații: relief cu reprezentarea Cavalerului Trac și o inscripție păstrată fragmentar în partea inferioară. A fost descoperită în 1981 în partea sudică a orașului antic, pe locul anticului temenos.

Material: marmură.

Scriere: „litere profund gravate dar neglijent (…). Hlitere – 1,5 cm”.

Aria de difuziune: –.

Locul atelierului: Callatis.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: ISM III, 86.

CALLATIS – Aύρ(ήλιος) ‘Hσύχις λιθουρ[γ]ό[ς

Aύρ(ήλιος) ‘Hσύ–

χις λιθουρ–

[γ]ό[ς………..

……………….

Observații: stelă funerară din trei fragmente care menționează pe Aurelios Hesychi(o)s, marmurar. Precizarea expresă a specializării sale ne duce cu gândul la o specializare mai înaltă decât cea a unui simplu lapidarius.

Material: marmură.

Scriere: gravură profundă cu litere de mari dimensiuni. Hlitere – 2,3 – 3,3 cm.

Aria de difuziune: Callatis.

Locul atelierului: Callatis.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul III p.Chr.

Bibliografie: ISM III, 187.

GURA DOBROGEI (peștera “La Adam”) – Φοίβος Νικομδεύς έποίει

… Φοίβος Νικομδεύς έποίει

Observații: relief descoperit în peștera „La Adam”, lângă localitatea Târgșor, județul Constanța, cu reprezentarea lui Mithras care jertfește taurul. Relieful a fost pus de un Flavius Horimos intendentul lui Flavius Macedo, dar cea mai importanttă în contextul discuției de față este menționarea artistului Phoibos din Nicomedia.

Material: calcar.

Scriere: îngrijită, Hlitere – 3-15 cm.

Aria de difuziune: Gura Dobrogei.

Locul atelierului: ?.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul III p.Chr.

Bibliografie: ISM I, 374.

KUNINO (regio Montanensium) – Firmus Antigoni, Nikostratus Demosteni et Zoilus Gorgi lapidariis

I(ovi) O(ptimo) M(aximo) s(acrum) / pro sal(ute)

Impp(eratorum) Firmus / Antigoni et Nikostra/tus

Demosteni et Zo/ilus Gorgi lapidar[i(i)] / per

mag(istratos) Bellicio(nem) / vic(ani) Trullenses /

d(onum) d(ederunt) d(edicaverunt) p(osuerunt)

Observații: altar publicat inițial de K. Škorpil și republicat de Theodor Mommsen. A fost descoperit la Kunino, sit aflat în teritoriul Montanei, ad ecclesiam. A fost, probabil, refolosit într-o epocă târzie. Este singura inscripție din provincie în care este menționat mai mult de un lapicid.

Material: calcar?.

Scriere:–.

Aria de difuziune: –.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: CIL III, 12390; AE 1902, 00124; VELKOV 1980, 136, nr. 26.

KUNINO (regio Montanensium) – ’Aγαυοx(λής) έποίει

I. O. M.

Pro s(alute) imp(eratoris) vic(ani)

Trullens(es) per

mag(istros) P. Ael. At-

talum et T. A(el). Secu(n-)

dum. ’Aγαυοx(λής) έποί-

ει

Observații: altar descoperit în aceeași zonă și refolosit „in euinis dictis Kaleto prope monasterium dictum Karlukovski manastir” (Karlukovo). În această zonă, în punctul numit Gradišteto a fost localizat și acest vicus Trullensium în care avem atestați patru lapicizi.

Material: calcar.

Scriere:–.

Aria de difuziune: vicus Trullensium.

Locul atelierului: teritoriul orașului Montana.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: IGB II, 503; VELKOV 1980, 136, nr. 27.

NOVAE – Vitalis f(ecit)

[…] –

us

Vita-

lis

f(ecit)

Observații: pe baza fragmentară a unei statui apare mențiunea succintă Vitalis fecit ceea ce ne conduce spre ideea că avem de-a face cu unul dintre rarii sculptori atestați în Moesia. Jerzy Kolendo și Violeta Božilova nu exclud faptul ca Vitalis să fie de fapt dedicantul statuii.

Material: marmură.

Scriere: –

Aria de difuziune: Novae.

Locul atelierului: Novae.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolele II-III p.Chr.

Bibliografie: IGLN, 116.

OESCUS – scripsit Aelianus

D(eo) I(nvicto) M(ithrae)

M(arcus) Titius

Maximus

IIviralis

col(oniae) voto

libens po

suit scr(ipsit) Aelian(us)

Observații: altar votiv pentru Mithras care atestă și singurul lapicid din colonia Ulpia Oescus.

Material: calcar?.

Scriere:–

Aria de difuziune: –

Locul atelierului: Oescus.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul III p.Chr.

Bibliografie: CIL III, 6127.

SEIMENI – P. Iulius scripsit

Veneria C/astoris votu(m) /

ponet(!) Dom/n(a)

e Regina(e) P(ublius) /

Iulius scri(p)s(it)

Observații: altar votiv descoperit la Seimeni (sau Băltăgești, cf. CIL III, 12476) în condiții necunoscute și închinat de Veneria fiica lui Castoris, Domnae Reginae, divinitate considerată aceeași cu Junona, Isis sau chiar specifică Daciei.

Material: calcar.

Scriere: „litere apropiate de forma cursivă, în rânduri nealiniate și cu greșeli de limbă”.

Aria de difuziune: –.

Locul atelierului: în zona de descoperire a piesei este amintită o întinsă așezare fortificată de epocă romană.

Tipul atelierului: privat.

Datare: sfârșitul secolului II – începutul secolului III p.Chr.

Bibliografie: CIL III, 12476; ISM V, 3.

ULMETUM – Cocceius Elius, scripsit

I(ovi) O(ptimo) M(aximo) Val(erius)

Feliex pro

Salute

suorum

et suam

ara posu-

it Cocc(eius) Elius

scripsit

Observații: altar descoperit de Vasile Pârvan, refolosit în sistemul de fortificații al cetății. Grigore Florescu se pronunța în favoarea originii capidavense a lapicidului unde îi plasa și atelierul.

Material: calcar.

Scriere: „litere prelungi, asemănătoare scrierii cursive”.

Aria de difuziune: –.

Locul atelierului: Capidava sau teritoriul.

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul III p.Chr.

Bibliografie: ISM V, 73; COVACEF 2002, 263.

VADU (regio Histriae) – ’Aρτεμίδωρος έγραφε.

………………………………………………

’Aρτεμίδωρος Φαίδρου έγραφε

Observații: album descoperit la Vadu dar găsit în condiții necunoscute într-un loc neprecizat; faptul că lapicidul și-a semnat opera îi atrăgea atenția și lui D. M. Pippidi. În afară de enumerarea membrilor unei asociații nu mai există alte elemente. Ar putea fi o piesă produsă într-un atelier histrian, deși apropierea de mare ne conduce cu gândul și spre un posibil alt centru vest-pontic sau spre o realizare „la comandă”.

Material: marmură.

Scriere:„litere prelungi, asemănătoare scrierii cursive”.

Aria de difuziune: –.

Locul atelierului: Histria sau teritoriul.

Tipul atelierului: privat.

Datare: prima jumătate a secolului II p.Chr.

Bibliografie: ISM I, 211;SUCEVEANU 1977, 115; COVACEF 2002, 257.

VÂLCELE (teritoriul callatidei) – Nε…

’Eπί Βατ(ινίου) Φλ(αυίου) ’Aγαυήυορος

εποίγσε Nε…

Observații: fragment cu funcționalitate neidentificată descoperit între Vâlcele și Cotul Văii în anul 1961; în opinia primilor autori piesa menționa un personaj important din provincie, lucru contrazis într-o oarecare măsură de grafia mediocră a scrierii. Nε… epoiese este destul de vag dar poate fi un argument în favoarea unui nou lapicid în provincie, deși nu s-a propus o completare pentru nume.

Material: marmură.

Scriere: „literele (…) inegale ca dimensiuni și înclinație (…). Hlitere primul rând – 6,5–7 cm; rândul al doilea 8 – 9 cm”.

Aria de difuziune: –.

Locul atelierului: ?

Tipul atelierului: privat.

Datare: secolul II p.Chr.

Bibliografie: RĂDULESCU 1968, 332, nr. 6; SUCEVEANU 1977, 131, nota 250.

ABSTRACT

Introduction

This study represents an updated version of the doctoral thesis defended by the author at the „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași, Faculty of History. During the process of writing this study I have focused on local production in the province of Moesia Inferior, covering the chronological interval between the creation of the province and the beginning of the period known as the ‘Dominate’, during Diocletian’s reign. Furthermore, this work comes from a practical necessity: assessing the type of crafts and the scale of local production in the Roman province of Moesia Inferior.

A significant number of studies regarding the province have been published to date, that have brought to the scientific community plenty of archaeological material belonging to the roman civilisation and also aspects of roman economy in this peripheric region of the Roman Empire. Alas, it has to be pointed out that there has been no attempt to identify local-made products, from officinae present in urban centers or in their respective territory, at a province level. Furthermore, there has not been any attempt to classify local products or to stress out the importance of these products, in comparison to imported ones, for the general circulation of goods in the province and patterns of consumption.

The geographic framework in which the present research has been conducted is delimited by the Pontus Euxinus, Haemus Mons and Danubius, while the chronological aspects is defined by numerous political, economic and spiritual transformations as a result of the process of implementing and consolidating roman civilisation at the Lower Danube.

From my own perspective, I have understood local productions as a sum of all aspects of crafting centers, internal organisation of workshops, elements of the production instalations’ planimetry and topography, their distribution throughout the province, the variety and spread of objects made. Thus, we consider that the study of ancient crafts is one of several fields of study that can benefit from the latest discoveries and research in order to define or better explain less known economic phenomena in the Roman world.

Unfortunately, I could not tackle all of the aspects proposed initially, due to the insufficiently published research conducted by both Romanian and Bulgarian archaeologists and historians during the former century. This has lead to a tension between different chapters and subchapters, also caused by the large variety of objects under scrutiny. Concerning other aspects of provincial crafts, such as building and mosaics, the discussion would have been too extensive, requiring a separate study. Where it was possible, I tried to overcome the limits of a general overview and give possible answers to questions that arose while researching the material. Nothing was more damaging to the writing of this book than the lack of comprehensive studies on several categories of provincial artefacts. Another hindrance in the research progress would be the difficult access to some published material due to factors too numerous to mention here.

*

*………………*

Since the start of the project, over the years I have benefited from advice and help of several distinguished colleagues, both from Romania and from abroad. The motives vary and are especially due to the larg spectrum of materials studied – ceramics, metal, glass, bone and antler, glyptics, textiles and leatherwork – which required a constant exchange of ideas and detailed explanations of aspects concerning local production. The ample bibliography, encompassing a wide range of studies was possible only with the generous help of a series of specialists from the counrty and abroad, especially from Bulgaria. Without their help in expanding our research beyond the borders of present day Romania, formulating and understanding the ideas that form the basis of this study would not have been possible.

Many thanks go to Prof. Dr. Octavian Bounegru, Prof. Dr. Lucrețiu Mihăilescu-Bîrliba, Lect. Dr. Simina Stanc, Dr. Dan Aparaschivei (Iași) and Dr. Viorica Rusu-Bolindeț (Cluj-Napoca). Warm thanks go to Dr. Costel Chiriac, Dr. Lucian Munteanu, Dr. Alexander Rubel, Dr. Ștefan Honcu, Dr. Sever-Petru Boțan, Dr. George Bilavschi (Iași) and Dr. Adrian Adamescu (Galați) for the support.

Regarding the latest discoveries and archaeological insight from southern Dobruja, with emphasis on Durostorum, I have benefited from the support of an excellent connoisseur of local antiquities, Dan Elefterescu (Călărași).

The bibliography would have been much shorter of not for the help of Dr. Sever Boțan (Iași), Prof. Dr. Bernd Päffgen, Dr. Martina Pauli, PhD. student Max Fiedelring (München) and Dr. Christian Miks (Mainz), their generosity providing several books. Access to a series of artefacts from the Museum of National History and Archaeology of Constanța was provided by Dr. Radu Petcu, Dr. Gabriel Talmațchi and Dr. Gabriel Custurea.

During a research internship in Sofia, I made use of advice from Prof. Dr. Kostadin Rabadjiev, for which I am greatly thankful. Special thanks go to Prof. Dr. Lyudmil F. Vagalinski (NAIM-BAS, Sofia), while the generous information and insight provided by Ms. Elina Mirčeva, Dr. Valeri Yotov and Prof. Alexander Minčev have been very useful when studying the artefact collection from Odessos and its hinterland, alongside being granted access to the impressive library of the Museum. Thanks to the support of Ms. Darina Mirčeva, Ms. Dimitrina Enčeva and Dr. Dobri Dobre (Kavarna) I was able to access the Musem of Kavarna's collection, especially the archaeologic material discovered at Bizone, Bjala and Yalata. The support offered by Dr. Yoto Yotov (Dobrich/Burgas) allowed the uncovering and understanding of the material from the Kragulevo necropolis. I am deeply grateful to Dr. Alexander Harizanov (Sofia) for the bibliographic support and the productive discussions we had concerning characteristics and typology of kilns in Moesia.

The help of Prof. Dr. Piotr Dyczek, Dr. Martin Lemke, Dr. Krzysztof Domzalski, PhD. student Karolina Trusz (Warsaw) regarding the results of the polish research expedition at Novae deserves a special mention. I am very grateful to Prof. Dr. Maurizio Buora (Udine), with whom I have successfully collaborated both in exchanging ideas and in publishing articles together, on the subjects of metalwork, glassmaking and building materials. Furthermore, the thorough study of roman brickmaking and workshop organization would not have been possible without the more recent bibliography provided by Dr. Renate Kurzman (Dublin) and Dr. Peter Warry (Reading).

From Tulcea, significant help was provided by Ms. Adina Ailincăi, Ms. Camelia Geanbai, Ms. Camelia Kaim (ICEM Tulcea). Fruitful discussions with Dr. Florin Topoleanu (ICEM Tulcea) allowed me to further study several aspects regarding roman and roman-bizantine ceramics, whilst being granted access to older, unpublished archaeological discoveries from northern Dobruja.

Last but not least, it is my pleasure to remark the unconditional help of my dear friends Dr. Marian Mocanu and Dr. Dorel Paraschiv (ICEM Tulcea), who supported me with bibliography and advice, both scientifically and methodologically.

The help and support of all the above-mentioned researchers were an important factor in eliminating many mistakes, acknowledging constructive criticism and finally, reviewing some initial opinions. In the end, the results are fully the author's responsibility.

The Structure of the Work

The information has been structured in five chapters, each one dedicated to a particular aspect of the production in local roman officinae during the Principate. These are preceded by an Introduction and a general overview dedicated to the geography of, state of research and economy in Moesia Inferior, in particular, and the roman provinces, in general. The last chapter contains final considerations on local crafts.

Metalworking is the subject of Chapter II, which encompasses a wide spectrum of problems regarding centres of metalworking in Moesia Inferior, organisation and planimetry of workshops, even the usage of different metals. I have chosen a specific pattern of subchapters for this part due to the need of facilitating the information on metalworking and presenting the often lacking and disparate said information. After and introductory part concerning the state of research and the available metal resources in the province, I have chosen to present in an archaeological manner the locations where ore reduction was done and also where metals were further processed. Emphasis was put on documented workshops and kilns, alongside a rich instrumenta discovered to be used in production processes. Firstly, only the certain workshops and kilns were described, based on complexe information about processing, obtained products, topography and planimetry of the instalations required for such activity. During this approach, I have started with the description and analysis of evidence regarding ore reduction in the province, continuing with the presentation of molds used in the process of producing metal objects, unfinished artefacts and wasters, crucibles and, where it was possible, used tools. Further, I have examined deposits of tools and metal objects, either in a hoarding context or just destined for recasting. Last but not least, I have searched for epigraphic evidence which mention artisans (fabri ferarii, toreutes, χαρκεύς) or tradesmen from the province that dealt in metal objects.

Chapter III deals with aspects regarding glass-making production centres. It was organized like an essay that follows the pattern of the preceding chapter: a short history of the research in this subdomain is followed by the presentation of methods and techniques used, ending with analysis of production centers, workshops and installations. Moreover, comparisons with workshops published from northern Pontus, Gaul and the Rhine provinces we made in order to better understand elements of planimetry, the number of kilns used as well as the organisation of interior space. The main objectives of this chapter follow the starting conditions when building workshops, their distribution throughout the province, the type of objects produced there, chronological relations, the relationship between local and imported products, technical aspects of installations, similarities and differences between workshops in Moesia and other provinces.

The largest part of this study belongs to Chapter IV, in which the production of ceramic objects is discussed. There are several reasons as to why it is the most comprehensive, the main one being the sheer quantity of material discovered and the attention it received over the last decades. The first subchapter contains mainly a list of production centers in Moesia Inferior, starting with a quick overview regarding the state of research in the Roman Empire and the province in hand, then exploring the structural elements of kilns. Moreover, the repertoire of production centers encompasses a series of data including location, the archaeological context of discovery, chronological elements, products (when available) and lastly an attempt at classifying discovered kilns.

The next subchapters present specific ceramic products made in the workshops of Moesia Inferior: amphorae, fine pottery, coarse pottery, lamps, statuettes and ceramic construction materials. Thereis little evidence of local production of amphorae, except for a few types of so-called „table amphorae” originating from the production centers at Nicopolis ad Istrum/Nikjup and Pet Mogili. Regarding fine wares, I have studied local products of the terra sigillata type, barbotine decorated pottery, stamped pottery, glazed wares, thin-walled pottery and finally a series of particular pots: unguentaria and „Schlangengefäße” or thuribula. Based on the molds discovered and the specific forms of local workshops I was able to determine a series of production centers for the aforementioned types. I have followed the same pattern in the sub-chapter dedicated to common pottery, in which I have included some forms belonging to the category of fine wares because of the functionality of these pots, but also cooking wares (vasa conquinatoria) and storage vessels. With respect to lamps/lucernae I have traced the production based on where they were made, and not based on typology. One of the research paths was concerned with the discovery of molds, especially imitations of „Firmalampen” products.

The art of creating burnt clay statuettes represents the subject of another sub-chapter. After an overview of ancient literary sources, I have enumerated the production centers, especially based on mold discoveries. The spread of these deliciae fictiles placed in lararia, used as an ex-voto or in daily life shows us the importance and need of such cheaper alternatives to bronz and silver statues. The production and internal organisation of workshops are analyzed from a comparative perspective with better documented centres in Thrace and Dacia, while the product types from Moesia were presented rather briefly. The context of discovery shows a persistence of hellenistic tradition in the making of these products, the somewhat wide variety of products, but also the gradual decline in both quality and quantity during the roman era, as opposed to the hellenistic one.

In the subchapter dedicated to the production of building materials, the attention was concentrated mainly on the installations used to burn them, discovered up to now in the province. All the while, an equal attention was given to making a classification of this type of materials and of the stamps encountered. Based on parallels from other provinces, I have tried to thoroughly study the commercial mechanisms and the organisation of production. Apart from the two known branches of production situations (military and civil) encountered at Butovo and Horia, I have tried to determine the ownership of some figlinae to civil contractors who were provisioning military units. The products bearing stamps of military units have been mapped based on discovery locations, while the absence of some well-known units is due to the fact that I have considered only the bricks, leaving out other epigraphic evidence. Chronologically speaking, one can observe an important gap between stamps from the earliest tegulae discovered on the Danube limes, dated in the second half of the 1st century AD, and the archaeologically documented workshops, the majority of them being widely dated to the period between the 2nd and 3rd century AD. This situation can be attributed to the absence of kilns prior to the first decades of the 2nd century AD, due to destruction that had happen afterwards.

Chapter V, dealing with the remaking of stone and marble, focuses on the sources of such materials in Antiquity and also on the commerce with such products. Because the stone quarries of which we are certain are somewhat reduced in number, in part due to the changing of the ancient landscape, even by continuing to exploit such resources in the following centuries, I have appealed to interdisciplinary studies, which have provided valuable insight, especially in the case of Novae/Svishtov. In parallel, I have extended our study so that it encompassed epigraphic documents as well, allowing the identification of 11 lapicides and 5 sculptores.

Over the course of Chapter VI, I have grouped the information regarding the processing of bone and antler, woodworking, glyptic production, textile production and tanning, all aspects concerning crafts in Moesia Inferior of which there is little to no information. Textiles and leather, being perishable objects, are extremely sensitive to the passing of time and are harder to reconstruct archaeologically, especially in the climate present at the Lower Danube. All of these deficiencies are found in the reduced bibliography that was available. Concerning the processing of bone and antler I have reconstructed technical procedures, many of which are common to glyptic production as well. In both cases, the few documented centers that produced this kind of material were situated in both military areas and civil ones.

More information is given via a Supplementum epigraphicum that allowed the highlighting of certain aspects of moesian crafts. The data herein, already expanded and explained in the main body, has the role to offer the reader a general overview of the people implicated in the production activity.

Lastly, a series of Illustrations which include maps, photos and drawings mentioned in the text conclude the present study.

This book is an attempt at reconstructing a veridical historical image of the human activity during Roman times, an image that unfortunately has received insufficient attention and even, up to a certain point, had been ignored by both Romanian and Bulgarian historiography. Although in many cases spectacular, evidence regarding ancient production structures are also difficult to interpret, and the reduced frequency of new discoveries of this type condemns them to be just that, exceptional discoveries. This leads to the creation of hard to solve problems. Exactly the answering, at least in part if not entirely, these hard to solve problems is the fundamental objective of the present study.

ANEXE

ILUSTRAȚII

ABREVIERI

ENCICLOPEDII, DICȚIONARE

ANRW – H. TEMPORINI, W. HAASE (ed.), Aufstieg und Niedergang der Römischen Welt. Geschichte und Kultur Roms im Spiegel der neueren Forschung, Berlin – New York.

DA – CH. DAREMBERG, EDM. SAGLIO (ed.), Dictionnaire des Antiquités greques et romains, tome 1-10, Paris 1877-1919.

DNP – H. CANČIK , H. SCHNEIDER (ed.), Der Neue Pauly. Enzyklopaedie der Antike, Stuttgart – Weimar: 1 (1996/1999); 2 (1997/1999); 3 (1997/1999); 4 (1997-1999); 10 (2001).

CORPORA

CIL – Corpus Inscriptiorum Latinarum, Berlin, 1863 sqq.

IGB II – G. MIHAILOV, Inscriptiones graecae in Bulgaria repertae. Inscriptiones inter Danubium et Haemum repertae, Sofia 1958.

IGLN – J. KOLENDO, V. BOJILOVA (ed.), Inscriptions greques et latines de Novae (Mésie inférieure), Bordeaux 1997.

ILBulg – B. GEROV (ed.), Inscriptiones Latinae in Bulgaria Repertae, Sofia 1989.

ISM I – Inscripțiile din Scythia Minor, grecești și latine. I. Histria și împrejurimile, adunate, însoțite de comentarii și index, traduse în română D. M. Pippidi. București 1983.

ISM II – Inscripțiile din Scythia Minor, grecești și latine. II. Tomis și teritoriul său, reunite, însoțite de comentarii, traduse de I. Stoian, index de Al. Suceveanu, București 1987.

ISM III – Inscriptiones Scythiae Minoris. III. Callatis et son territoire, A. Avram (ed.), București – Paris 1999.

ISM V – Inscripțiile din Scythia Minor, grecești și latine. V. Capidava – Troesmis – Noviodunum, reunite, însoțite de comentarii și index, traduse în română de E. Doruțiu-Boilă. București 1980.

PERIODICE ȘI COLECȚII

AAAd – Antichità altoadriatiche, Trieste.

AARMSI – Academia Română. Memoriile Secțiunii istorice, București.

AB – Archaeologia Bulgarica, Sofia.

ACSS – Ancient Civilizations from Scythia to Siberia, Leiden.

ActaMN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca.

Acta Praehistorica et Archaeologica – Acta Praehistorica et Archaeologica, Berlin.

ActaRCRF – Rei Cretariae Romanae Fautorum Acta.

AJA – American Journal of Archaeology, Boston.

Alba Regia – Alba Regia. Annales Musei Stephani, Szekesfehervar.

Amphores romaines et histoire conomique – Amphores romaines et histoire conomique. Actes du Colloque de Sienne, Collection BÉFAR, Rome.

Analele Dobrogei – Analele Dobrogei, Revista Societatii Culturale Dobrogene, Cernăuți.

Anatolia Antiqua – Anatolia Antiqua. Recueil de travaux publiés par l’Institut Français d’Études Anatoliennes Georges Dumezil – Istambul, Paris.

AnnAIHV – Annales du Congrès de l’association Internationale pour l’Histoire du Verre.

AnB – Analele Banatului, serie nouă, Timișoara.

Angvstia – Angvstia. Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, Sfântu Gheorghe.

Anodos. Studies of the Ancient World – Anodos. Studies of the Ancient World, Trnava.

Antike Welt – Antike Welt. Zeitschrift für Archäologie und Kulturgeschichte, Mainz.

Antiqua et Mediaevalia. Studia – Antiqua et Mediaevalia. Studia, Iași.

Antiquités Nationales – Antiquités Nationales. Bulletin publié par le Musée des Antiquités Nationales et par la Société des Amis. du Musée et du Château de Saint-Germain-en-Laye, Paris.

Antiquités Nationales. Mémoires – Antiquités Nationales, Musée et du Château de Saint-Germain-en-Laye, Paris.

Apulum – Acta Musei Apulensis, Muzeul Unirii, Alba Iulia.

AOR – Arheologičeski otkriti i razkopki, Naționalen arheologičeski institut s Muzej, Sofija.

Archaeologia Polona – Archaeologia Polona, Warszawa.

Archaeonautica – Archaeonautica. Centre national de la recherche scientifique, Paris.

Archeologia – Archeologia, Varșovia.

Archaeology – Archaeology, New York.

Archaeologia Maritima Mediterranea – Archaeologia Maritima Mediterranea. An International Journal on Underwater Archaeology, Pisa-Roma.

Archäometrie und Denkmalpflege – Archäometrie und Denkmalpflege, Deutsches Bergbau-Museum, Bochum.

ArchKorr – Archäologisches Korrespondenzblatt, Römisch – Germanisches Zentralmuseum, Mainz am Rhein.

Archeologia dell’Architettura – Archeologia dell’Architettura, Supplemento annuale ad Archeologia Medievale

ArhINM – Arheologiceski Izvestia na Narodni Muzei vă Sofija, Sofia.

Arheologija Sofia – Arheologija. Organ na Arheologičeskija Institut i Muzej, Sofia.

Arheologija (Kiev) – Arheologija, Nacional'na akademiya nauk Ukraini, Institut Arheologii, Kiev.

Arheologya SSSR – Arheologya SSSR. Svod arheologičeskih istočnikov, Moskva.

ArhMold – Arheologia Moldovei, Iași – București.

BAM – Bulletin d’archéologie marocaine, Rabat.

BAR – British Archaeological Reports, Oxford [British, ser.1, 1974 sqq.; suppl. ser. 1, 1975 – 42, 1978].

BAR I.S. – British Archaeological Reports – International Series, Oxford.

BCH – Bulletin de Correspondance Hellénique, Paris.

BÉFAR – Bulletin de l’École Francaise de Rome, Rome.

BerRGK – Bericht der Römisch-Germanischen Kommission des Deutschen Archäologischen Instituts, Frankfurt am Main.

BHAUT – Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timisiensis, Timișoara.

Biblioteca Antiqua – Biblioteca Antiqua, Wrocław.

Bibliotheca Archaeologica Moldaviae – Bibliotheca Archaeologica Moldaviae, Iași.

Bibliotheca Cumidavae – Bibliotheca Cumidavae, Brașov.

Bibliotheca Musei Apulensis – Bibliotheca Musei Apulensis, Alba Iulia.

Bibliotheca Musei Napocensis – Bibliotheca Musei Napocensis, Cluj Napoca.

Bibliotheca Thracologica – Bibliotheca Thracologica, Institutul de Tracologie, București.

BiblIP-A – Biblioteca Istro-Pontica. Seria Arheologie. Institutul de Cercetari Eco-Muzeale Tulcea.

BJ – Bonner Jahrbücher des Rheinischen Landmuseums in Bonn und des Vereins von Altertumsfreunden im Rheinlande, Bonn.

Black Sea Studies – Black Sea Studies, Aarhaus.

BMI – Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, București.

BOR – Biserica Ortodoxa Româna, București.

Britannia – Britannia. A Journal of Roman-British and Kindred Studies, Londra.

Bulletin AIÉSEE – Annuaire de l’Institut des Études Sud-Est Européennes, București.

Bull. Archéologique – Bulletin Archéologique, Paris.

BAPA – Bulletin de l’Association Pro Aventico, Site et Musée romains d'Avenches

Bulletin du Musèe Hongrois des Beaux-Arts – A Szepmuvezeti Muzeum Kozlemenye, Budapest.

Bulletin of the Experimental Firing Group – Bulletin of the Experimental Firing Group, Leicester University, Leicester

Butlletí – Butlletí del Centre d'Estudis Alcoverencs, Alcover.

BVBl. – Bayerische Vorgeschichtblätter, München.

CAA 35 –

Carinthia – Carinthia. Zeitschrift für geschichtliche Landeskunde von Kärnten, Klagenfurt

CCA – Cronica Cercetărilor Arheologice din România, București.

CCDJ – Cultură și civilizație la Dunărea de Jos, Călărași.

Cercetări arheologice – Cercetări arheologice, Muzeul Național de Istorie a României, București.

CI – Cercetări Istorice, Iași.

Classical Philology – Classical Philology, The University of Chicago.

Collegium Historicum – Collegium Historicum, Sv. Kliment Ohridski Universitet Sofia.

Colloquia Pontica – Colloquia Pontica, Oxford.

DAF – Documents d'Archéologie Française, Paris.

Dacia – Dacia. Revue d’archéologie et d’histoire ancienne, București, I-XII, 1924-1947 ; N.S. I, 1957 sqq.

Danubius – Danubius. Muzeul de Istorie, Galați.

DissPann – Dissertationes Pannonicae, Budapesta.

Dobrudža – Dobrudža. Sbornik, Istoričeski Muzei v Dobrič i v Silistra, Varna.

Drobeta – Drobeta. Muzeul Regiunii Porților de Fier, Drobeta-Turnu Severin.

EAIVR – Enciclopedia arheologiei si istoriei vechi a României, ed. C. Preda, vol. I-III (I – A-C; II – D-L; III – M-Q), Bucuresti, 1994 sqq.

EAZ – Ethnographische-Archäologische Zeitschrift, Berlin.

Eirene – Eirene. Studia Graeca et Latina, Praha.

ED – Ephemeris Daco-romana, Roma.

EN – Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca.

Études Byzantines et Post Byzantines – Études Byzantines et Post Byzantines, București.

FÖ – Fundberichte aus Österreich, Wien.

Freinet-Pays des Maures – Freinet-Pays des Maures, Conservatoire du Patrimoine du Freinet, La Garde-Freinet.

Front. Archit. Res. – Frontiers of Architectural Research, Southeast University, Nanjing

Germania – Germania. Anzeiger der Römisch-Germanischen Kommission des Deutschen Archäologischen Instituts, Frankfurt.

Glasnik – Glasnik Srpskog Arheolośkog Društva, Belgrad.

GMSB – Godišnik na Muzeite ot Severna Bălgarija, Varna.

Godišnik Plovdiv – Godišnik na Narodnija Arheologičeski Muzej v Plovdiv, Plovdiv.

GMSB – Godišnik na Muzeite ot Severna Bălgarija, Varna – Silistra.

Greece & Rome – Greece & Rome, Groningen.

Hesperia – Journal of the American School of Classical Studies at Athens, Atena.

HistAntiq – Histria Antiqua, Pula.

Il Mar Nero – Il Mar Nero, Annali di acheologia e storia, Roma – Paris.

Il Noncello – Il Noncello: rivista d'arte e di cultura, Pordenone.

Instrumentum – Instrumentum. Bulletin de la groupe de travail européen sur l’artisanat et les productions manufacturées dans l’Antiquité, Montagnac.

Interdisțiplinarni Izsledvanija – Interdisțiplinarni Izsledvanija, Sofia.

IJINA – International Journal of Nautical Archaeology, The Nautical Archaeology Society, Portsmouth.

Istros – Istros, Muzeul Brăilei, Brăila.

Izvestija Varna – Izvestija na Narodnija Muzej Varna, Varna.

Izvestija Veliko Tărnovo – Izvestija na Narodnija Muzej Veliko Tărnovo, Veliko Tărnovo.

Izvestija Sofia – Izvestija na Naționalanija Istoričeski Muzej, Sofia.

IAD Varna – Izvestija na Arheologičeskoto Drujestvo gr. Varna, Varna.

IMSB – Izvestija na Muzeite v Severozapadna Bălgarija, Sofia.

IAI – Izvestija na Arheologičeskija Institut, Bălgarska Akademija na Naukite, Arheologičeski Institut s Muzej, Sofia.

Izvestija Shumen – Izvestija na Naționalnija Istoričeski Muzei v. Šhumen, Šhumen.

JGS – Journal of Glass Studies, Corning Museum of Glass, New York.

JMA – Journal of Mediterranean Archaeology, Sheffield.

JRA – Journal of Roman Archaeology, Londra

JRGZM – Jahrbuch des Römisch-Germanischen Zentralmuseums, Mainz.

JRMES – Journal of Roman Military Equipment Studies, Oxford.

JRPS – Journal of Roman Pottery Studies, Study Group for Roman Pottery, Oxford.

JRS – Journal of Roman Studies, Londra.

Klio – Klio. Beiträge zur Alten Geschichte, Berlin.

KCИA – KSIA. Kratkie Sооbščenija Instituta Аrheologij SSSR, Моskva.

Latomus – Latomus. Revue d’études latines, Bruxelles.

Les Dossiers de l’Archéologie – Les Dossiers de l’Archéologie, Dijon.

Limes V – Limes V. Studi di storia, a cura di G. Susini, Bologna.

Mainzer Archäologische Zeitschrift – Mainzer Archäologische Zeitschrift, Mainz.

MAIET – Materialy po Arheologii, Istorii i Etnografii Tavrii, Simferopol.

Marmora – Marmora, Pisa-Roma

Materiale – Materiale și Cercetări Arheologice, București.

MBAH – Münstersche Beiträge zur antiken Handelsgeschichte, Münster.

MCA (Materiale) – Materiale și Cercetări Arheologice, București.

MIA – Materialy i Issledovanija po Arheologii SSSR, Moscova Leningrad (St. Petersburg).

MEFRA – Mélanges de l’École française de Rome. Antiquité, École française de Rome.

MEFRM – Mélanges de l’Ecole française de Rome. Moyen âge et temps modernes, Rome.

Muzeul Național – Muzeul Național, București.

Novaensia – Novaensia. Ośrodek Badań Archeologicznych w Novae. Uniwersytetu Warszawskiego, Varșovia.

OJA – Oxford Journal of Archaeology, Oxford.

Opuscvla Archaeologica – Opuscula Archaeologica, Zagreb.

Past and Present – Past and Present. A Journal of Historical Studies, Oxford.

PCA – European Journal of Post Classical Archaeologies.

Peuce – Peuce, Studii și comunicări de istorie veche, arheologie și numismatică, S.N.,Tulcea.

Pontica – Pontica, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța.

Popovo i mihaloto – Arheologičeski Muzej v Popovo, Popovo.

Proc. Hampshire Field Club Archaeological Society – Proceedings of the Hampshire Field Club Archaeological Society, Winchester.

QfA – Quaderni friulani di archeologia, Società Friulana di Archeologia, Udine

Quat. Int. – Quaternary International

RACF – Revue archéologique du centre de la France, Tours

RAN – Revue Archéologique de Narbonnaise, Montpellier.

Raszkopi i proucivanija – Raszkopi i proucivanija, Sofija.

Ratiarensia – Ratiarensia. Studi e Materiali Mesici e Danubiani, Bologna: I, 1980; II, 1984; III-IV, 1987.

RB – Revista Bistrițe, Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, Bistrița

Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice – Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice, Muzeul Municipiului București

RMM – MIA – Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, București.

RÖ – Jahresschrift der Österreichischen Gesellschaft für Archäologie, Viena.

Römische Mitteilungen – Mitteilungen des Deutschen Archäologischen Instituts, Römische Mitteilungen, Roma.

SA – Sovestskaja Arheologija, Akademija Nauk SSSR, Institut Arheologii, Moskva.

SAA – Studia Antiqua et Archaeologica, Iași.

Sargetia – Sargeția. Acta Musei Devensis, Deva.

SCIV(A) – Studii și Cercetări de Istorie Veche (și Arheologie), București.

SFECAG – SFECAG, Société française d'étude de la céramique antique en Gaule, Marseille

Sibrium – Sibirum. Centro di Studi Preistorici e Archeologici, Musei Civici di Villa Mirabello, Varese.

SJ – Saalburg Jahrbuch, Bericht des Saalburg Museums, Bad Homburg.

Skyllis – Skyllis. Zeitschrift für Unterwasserarchäologie, Deutsche Gesellschaft zur Förderung der Unterwasserarchäologie e.V.

SMMIM – Studii și Materiale de Muzeografie și Istorie Militară, București.

Starinar – Starinar. Organ Srpskog arheološkog društva, Belgrad.

StCl – Studii Clasice, București.

Studia Archaeologica – Studia Archaeologica, Roma.

Studia Callatiana – Studia Callatiana, Muzeul de Istorie, Mangalia.

Syria – Syria, Revue d"art oriental et d"archéologie, publiée par l"Institut fran ais d"archéologie du Proche-Orient, Paris.

Studia Gallica – Collection Studia Gallica, Presses Universitaires de Nancy, Nancy.

SympThrac – Symposia Thracologica. Lucrările Simpozionului Anual de Tracologie.

The Bulletin of the American Society of Papyrologists – Bulletin of the American Society of Papyrologists, New York.

The Economic History Review – The Economic History Review. A Journal of Economic and Social History, Cambridge.

The Geographic Journal – The Geographic Journal, Royal Geographical Society, London.

The INA Quarterly – The INA Quarterly, Institute of Nautical Archaeology, College Station.

Tibiscus – Tibiscus, Timișoara.

Travaux de la Maison de l’Orient Méditerranéen – Travaux de la Maison de l’Orient Méditerranéen, Lyon.

VAHD – Vjesnik Hrvatskoga Archeolog koga Drustva, Zagreb.

Vekove – Vekove. Dvumesečno spisanie. Bălgarsko istoričesko družestvo, Sofia.

Viminacium – Viminacium. Zbornik radoga Narodni Muzeum, Kostolac.

VTU Review – Veliko Tărnovo University Review: Studies in the Humanities and Social Sciences, Veliko Tărnovo.

World Archaeology – World Archaeology, London.

Y Cymmrodor – Y Cymmrodor. The annual journal of the Honourable Society of Cymmrodorion, London.

ZSAK – Zeitschrift für schweizerische Archäologie und Kunstgeschichte, Basel.

ZfA – Zeitschrift für Archäologie, Berlin.

ZPE – Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Bonn.

ŽA – Živa Antika. Antiquité vivante, Skopje.

ABREVIERI ALE UNOR INSTITUȚII

AM Dobrich – Arheologičeski Muzej Dobrich.

AM Silistra – Arheologičeski Muzej Silistra.

AM Tutrakan – Arheologičeski Muzej Tutrakan.

AM Varna – Arheologičeski Muzej Varna.

ČM Kavarna – Černomorska Muzej Kavarna.

IAB – Institutul de Arheologie, Academia Romană, București.

IAI – Institutul de Arheologie, Academia Română, Iași.

IA Warszawa – Institute for Archaeology, Etnography and Material Culture, Polish Academy of Sciences, Warszawa.

ICEM Tulcea – Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea.

IFR – Institutul de Antropologie Francisc Rainer, București.

IM Razgrad – Arheologičeski Muzej Razgrad.

MINAC – Muzeul Național de Istorie și Arheologie Constanța.

MDJ Călărași – Muzeul Dunării de Jos, Călărași.

NIAM-BAS – National Archaeological Institute with Museum of the Bulgarian Academy of Science.

SKO – St. Kliment Ohridski Universitet, Sofia.

UAIC – Universitatea Alexandru I. Cuza, Iași.

UC Dublin – Unversity College, Dublin.

UW Warszawa – Uniwersitet Warszawskiego, Instytut Archeologii, Warszawa.

BIBLIOGRAFIE

Codex Justinianus, Corpus Iuris Civilis, II, editor P. Krueger, Lipsiae 1892.

Flavius Vegetius Renatus, Epitoma Rei Militaris, editor C. Lang, Leipzig 1869-1885.

Ovidiu, Tristele. Ponticele, T. Naum (ed.), București, 1972.

Plinius, Naturalis Historia IV, traducere de I. Costa și T. Dinu, ediție îngrijită, postfață și note de I. Costa, indice și note lingvistice de T. Dinu, Iași, 2001.

Notittia dignitatum omnium, tam civilium quam militarium. In partibus Orientis, în The Latin Library. [URL: http://www.thelibrary.com/notitia2.html].

Vitruvius Pollionis, De architectura. Libri X, traducere de G.M Cantacuzino, T. Costa, G. Ionescu, București.

A

ABRAMIĆ 1959 – M. Abramić, Eine römische Lampe mit Darstellung des Glasblasens, BJ 159, 149-151.

ADAM 1994 – J.-P. Adam, Roman Building. Materials and Techniques [translated by A. Mathews], London.

ADAMS, ENTWISTLE 2011 – N. Adams, C. Entwistle (ed.), Gems of Heaven. Recent Research on Gemstones in Late Antiquity, AD 200-600, London.

AILINCĂI, MICU, MIHAIL 2008 – S.C. Ailincăi, C. Micu, Fl. Mihail (ed.), Omagiu lui Gavrilă Simion la a 80-a aniversare, Constanța.

AKERRAZ, PAPI 2008 – A. Akerraz, E. Papi (ed.), Sidi Ali Ben Ahmed – Thamusida 1. Les contextes, Roma.

ALEKSANDROV 1977 – G. Aleksandrov, Latinski nadpisi ot Montana (dn. Mihailovgrad), Vekove 5, 51-60.

ALEKSANDROV 1980 – G. Aleksandrov, Goldgewinnung im Gebiet von Montana in der Antike [în:] VULPE, PREDA, VULPE 1980, 389-397.

ALEKSANDROV 1981 – G. Aleksandrov, Montana, Sofia.

ALEKSANDROV 1983 – G. Alexandrov, Antična vila no. 1 kraio Mihailovgrad, Izvestija na Muzeite v severozapadna Bălgarija 8, 39-81.

ALEKSANDROV 1984 – G. Aleksandrov, Antična vila no. 3 kraio Mihailovgrad, Izvestija na Muzeite v Severozapadna Bălgarija 9, 9-45.

ALEKSANDROV 1987 – G. Aleksandrov, Montana und regio Montanensium. Untersuchungen, Ratiarensia 3-4, 143-151.

ALEKSANDROV 1987A – G. Alexandrov, Rezultati ot razkopkite na kreposta Montana (1971-1982) [în:] OGNENOVA MARINOVA et alii 1987, 54-85.

ALEKSANDROV 1988 – G. Alexandrov, Orădija na truda i predmeti na bita ot Montana, Arheologija [Sofija] 4, 28-38.

ALEXANDRESCU 2007 – C.-G. Alexandrescu, Aspecte ale vieții cotidiene în epoca romană la nordul Dunării cu specială privire asupra pielărie și textilelor: o potențială direcție de cercetare [în:] BENEA 2007B, 189-200.

ALEXANDRESCU 2016 – C.-G. Alexandrescu, Not Just Stone: Lithic Material from Troesmis – Local Resources and Imports [în:] ALEXANDRESCU 2015, 47-62.

ALEXANDRESCU 2016A – C.-G. Alexandrescu (ed.), Troesmis – A changing landscape. Romans and the Others in the Lower Danube Region in the First Century BC – Third Century AD, Proceedings of an International Colloquium Tulcea, 7th-10th of October 2015, Cluj-Napoca.

ALEXANDRESCU 2016B – C.-G. Alexandrescu, The Fate of Sculpture on the Lower Danube in Late Antiquity. Preliminary Observations [în:] KRISTENSEN, STIRLING 2016, 243-262.

ALEXANDRESCU, GÜGL, KAINRATH 2016 – C.-G. Alexandrescu, C. Gügl, B. Kainrath (ed.), Troesmis I. Die Forschungen von 2010-2014, Cluj-Napoca.

ALEXANDRESCU 1996 – P. Alexandrescu, Necropola tumulară. Săpături 1955-1961 [în:] CONDURACHI 1966, 133-294, 501-535.

ALEXANDRESCU-VIANU 2008-2009 – M. Alexandrescu-Vianu, Ateliere de sculptură în Moesia Inferior. 2. Relațiile cu Bithyhia, SCIVA 59-60, 1-2, 53-80.

ALEXANDRESCU-VIANU 2009 – M. Alexandrescu-Vianu, The Treasury of Sculptures from Tomis. The Cult Inventory of a Temple, Dacia N.S. 53, 27-46.

ALICU 1984 – D. Alicu, Două cuptoare de ars țigle și cărămizi de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ActaMN 21, 467-475.

ALLARA 1992 – A. Allara, L’îlot des poitiers et les fours à Doura-Europos. Etude préliminaire, Syria 69, 1-2, 101-120.

ALMGREN 1923 – O. Almgren, Studien über nordeuropäische Fibelformen der ersten nachristlichen Jahrhunderte mit Berücksichtigung der provinzial-römischen und südrussischen Formen, Mannus-Bibliothek 32, Leipzig, (nachdruck Bonn, 1973).

ALTEKAMP, SCHÄFER 2001 – S. Altekamp, A. Schäfer (ed.), The Impact of Rome on Settlement in the Northwestern and Danube Provinces. Lectures held at the Winckelmann-Institut der Humboldt-Universität zu Berlin in winter 1998/99, BAR IS 921, Oxford.

AMRAOUI 2017 – T. Amraoui, L’artisanat dans les cites antiques de l’Algerie (Ier siècle avant notre ère – VIIe siècle après notre ère), Archaeopress Roman Archaeology 26, Oxford.

ANDERSON-STOIANOVIĆ – V.R. Anderson-Stojanović, The Chronology and Function of Ceramic Unguentaria, AJA 91, 1, 105-122.

ANGELESCU 1998 – M.V. Angelescu, Ceramica [în:] SUCEVEANU 1998, 217-234.

ANGELESCU et alii 2010 – M. Angelescu, I. Achim, A. Bâltâc, V. Rusu-Bolindeț, V. Bottez (ed.), Antiquitas Istro-Pontica. Mélanges d’archéologie et d’histoire Ancienne offerts à Alexandru Suceveanu, Cluj-Napoca.

ANGELOV 1982 – A. Angelov, Pogrebenija v sarkofag ot Marțianopol, Izvestija Varna 18, 99-103.

ANGELOVA 1971 – S. Angelova, Za proizvodstvoto na stritelna keramika v Severoiztočna Bălgarija prez rannoto srednovekovie, Arheologija 3, 3-24.

ANGELOVA et alii 2003 – S. Angelova, Z. Gočeva, T. Stefanova, M. Milčeva (ed.), Studia Archaeologica. Supplementum I. Sbornik v pamet na d-r Petăr Gorbanov, Sofija, 430-450.

ANGHEL 2009 – D. Anghel, Considerații cu privire la metodele de confecționare a unor figurine ceramice din epoca romană aflate în colecția Muzeului Național al Unirii, Apulum 46, 675-685.

ANGHELESCU 1955 – N. Anghelescu, Cercetări și descoperiri arheologice în raioanele Călărași și Slobozia, SCIV 6/1-2, 311-330.

ANGHELESCU 1971 – N. Anghelescu, Figurine romane din lut ars de la Durostorum, Pontica 4, 289-297.

ANTONOVA, ATANASOV1979 – V. Antonova, V. Atanasov, Pešti za keramika v zemlišteto na Pet Mogili Šumensko. Sondažni proučvanija 1976 g., GMSB 5, 28-31, pl. 1-2.

APARASCHIVEI 2009 – D. Aparaschivei (ed.), Studia Antiqua et Medievalia. Miscellanea in honorem annos LXXV peragentis Professoris Dan Gh. Teodor oblata, Honoraria 5, Iași.

APARASCHIVEI 2010 – D. Aparaschivei, Orașele romane de la Dunărea Inferioară (secolele I-III p.Chr.), Bibliotheca Archaeologica Moldaviae XII, Iași.

ARDEȚ, IAROSLAVSCHI, BOZU 2003 – A. Ardeț, E. Iaroslavschi, O. Bozu, Noi ștampile de amforă de la Vărădia, 16/1, 309-315.

ARDEȚ, ARDEȚ 2004 – A. Ardeț, L.C. Ardeț, Tibiscum. Așezările romane, Bibliotheca Musei Napocensis XX, Cluj-Napoca.

ARDEVAN 2007 – R. Ardevan, Un creuzet roman de la Gherla [în:] ȘTEFĂNESCU, BAUMAN, SAVU 2007, 350-356.

ARICESCU 1973 – A. Aricescu, Notă despre inscripția lui Helius descoperită la Topolog, Pontica 6, 105-110.

ARICESCU 1977 – A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană, București.

ARSEN’EVA 1988 – T.M. Arsen’eva, Svetil’niki Tanaisa, Moskva.

ARSEN’EVA, KASSAB-TEZGŐR, NAUMENKO 1997 – T.M. Arsen’eva, D. Kassab-Tezgőr, S. Naumenko, Un depotoir d’atelier d’amphores a pate claire. Commerce entre Heraclee du Pont et Tanaïs a l’epoque romaine, Anatolia Antiqua 5, 187-189.

ARSENIE 1999 – L. Arsenie, Fibule puternic profilate din colecția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Pontica 32, 243-251.

ARVEILLER-DULONG, NENNA 2005 – V. Arveiller-Dulong, M.-D. Nenna, Les verres antiques du Musée du Louvre. II. Vaisselle et contenants du Ier siècle au début du VIIe siècle après J.-C., Paris.

ATANASOV 2010 – V. Atanasov (ed.), Rekata i vremeto. Sbornik iszledvanija, Tutrakan.

ATANASOV ATANASOV 2004 – G. Atanasov Atanasov, Pečati ot kolekțiajata na Muzei v Shumen V-II v. Pr. Hr., Izvestija Shumen 12, 45-66.

ATANASOVA 1980 – I. Atanasova, La conduite d’eau de la ville de Ratiaria, Ratiarensia 83-92.

ATANASOVA 1984 – I. Atanasova, Pești za stroitelna keramika ot rimskata epoha văv Vidinsko, IMSB 9, 49-59.

AUBERT 1993 – J.-J. Aubert, Workshop managers [în:] HARRIS 1993, 171-181.

AVDEV, TSANKOV 2008 – S. Avdev, C. Tsankov, Ancient Gold Mining at the Southern Slopes of the Vitosha and Verila [în:] KOSTOV, GAYDARSKA, GUROVA 2008, 253-257.

AVRAM 1986 – Al. Avram, Un fragment de mortarium ștampilat descoperit la Histria, CCDJ 2, 163-165.

AVRAM, BABES 2000 – A. Avram, M. Babeș (ed.), Civilisation greque et cultures antiques péripheriques. Hommage à Petre Alexandrescu à son 70e anniversaire, Bucarest.

AVRAM, LUNGU, NEGRU 2008 – Al. Avram, V. Lungu, M. Negru (ed.), ΦΙΛΙΑΣ ΧΑΡΙΝ. Mélanges à la mémmoire de Niculae Conovici, Călărași.

AYALON 2005 – E. Ayalon, The Assemblage of Bone and Ivory Artifacts from Caesarea Maritima, Israel 1st – 13st Centuries CE, BAR IS 1457, Oxford.

B

BAAS 1967 – G.F. Baas with the Collaboration of P. Throckmorton, J. Du Plat Taylor, J.B. Hennessy, A.R. Shulman, H.-G. Buchholz, Cape Gelidonya: A Bronze Age Shipwreck, Transactions of the American Philosophical Society NS 57/8, Philadelphia.

BACALU 1978 – V. Bacalu, Zăcământul de fier de la Iulia – Dobrogea de nord. Considerațiuni privind importanța sa economică, Peuce 5, 117-126.

BAERLOCHER, DESCHLER-ERB 2013 – J. Baerlocher, S. Deschler-Erb, On a Bed of Bones. An early imperial burial from Vindonissa [în:] LANG 2013, 41-55.

BAGNALL 1968 – R.S. Bagnall, An Order for Nails, The Bulletin of the American Society of Papyrologists 5, 2-3, 99-104.

BALACI CRÂNGUȘ 2008 – M. Balaci Crânguș, Producția civilă de materiale tegulare din Dacia [în:] BENEA 2008 E, 39-72.

BALACI-CRÂNGUȘ, BALACI 2017 – M. Balaci-Crânguș, C. Balaci, Despre producția metalurgică și circulația monetară în sud-vestul Daciei în secolele III-IV dHr., Arheovest V.2 [In honorem Doina Benea – Interdisciplinaritate în arheologie și Istorie, Timișoara 25 noiembrie 2017], Szeged, 1145-1152.

BALDACCI et alii 1972 – P. Baldacci, G. Kapitän, N. Lamboglia, C Panella, E.R. Almeida, B. Sciarra, A. Tchernia, F Zevi, Recherches sur les amphores romaines, Coll. de l’Ecole Francaise de Rome 10, Rome.

BALDONI 1987 – D. Baldoni, Una lucerna romana con raffigurazione di officina vetraria: alcune considerazioni sulla lavorazione del vetro soffiato nell’antichita, JGS 29, 22-29.

BALTRES, STANCIU 1992 – A. Baltres, L. Stanciu, Cercetări privind rocile utilizate la construirea cetății medievale Enisala (contract 41/91), Institutul de Geologie și Geofizică, (manuscris), București.

BARATTA 2014 – G. Baratta, Il signaculum al di là del testo: la tipologia delle lamine [în:] BUONOPANE, BRAITO, GIRARDI 2014, 101-131.

BARNEA 1974 – Al. Barnea, Descoperiri arheologice noi în preajma cetății Dinogetia, SCIVA 25, 1, 103-114.

BARNEA 1977 – I. Barnea, Noi descoperiri la Noviodunum, Peuce 6, 103-121.

BARNEA 1979 et alii – Barnea, I. (coord.), Barnea, Al., Bogdan-Cătăniciu, I., Mărgineanu-Cârstoiu, M., Papuc, Gh., Tropaeum Traiani, I. Cetatea, București.

BARNEA, MITREA 1959 – I. Barnea, B. Mitrea, Săpăturile de salvare de la Noviodunum (Isaccea), (r. Tulcea, reg. Constanța), MCA 5, 461-473.

BARNEA, MITREA, ANGHELESCU 1957 – I. Barnea, B. Mitrea, N. Anghelescu, Săpăturile de salvare de la Noviodunum, MCA 4, 155-173.

BARNEA, BARNEA 1984 – I. Barnea, A. Barnea, Săpăturile de salvare de la Noviodunum, Peuce 9, 97–105.

BARRESI 2003 – P. Barresi, Province dell’Asia Minore. Costo dei marmi, architettura pubblica e comittenza, Roma.

BARON, KUFEL-DIAKOWSKA 2011 – J. Baron, B. Kufel-Diakowska (ed.), Written in Bones. Studies on technological and social contexts of past faunal skeletal remains, Wrocław.

BARTOLI 2008 – D.G. Bartoli, Marble Transport in the Time of the Severans: A New Analysis of the Punta Scifo A Shipwreck at Croton, Italy, Phd thesis, Texas A&M University, manuscris.

BARTUS 2011 – D. Bartus, A New Roman terracotta mould for lead Mercurius figurines from Brigetio, Anodos. Studies of the Ancient World 11, 29-36.

BAUERMAN 1890 – H. Bauermann, A Treatise on the Metallurgy of Iron, London.

BAUMANN 1971 – V.H. Baumann, Note epigrafice, SCIV 22, 4, 597.

BAUMANN 1972 – V.H. Baumann, O „villa” romană la nord-vest de satul Horia (județul Tulcea), BMI 41, 4, 45-52.

BAUMANN 1973 – V.H. Baumann, Observații arheologice asupra poziției și cronologiei așezărilor romane din zona de nord a Niculițelului, Peuce 4, 109-123.

BAUMANN 1976 – V.H. Baumann Noi dovezi arheologice referitoare la vechimea martirilor de la Niculițel, BOR 94, 5-6, 580-586.

BAUMANN 1979A – V.H. Baumann, Raport asupra cercetărilor arheologice efectuate în „villa rustica” din marginea nordică a comunei Niculițel (județul Tulcea), Materiale, Oradea, 237-246.

BAUMANN 1979B – V.H. Baumann, La villa rustica de Niculițel (dép. de Tulcea), Dacia N.S. 23, 131-146.

BAUMANN 1983 – V.H. Baumann, Ferma romană din Dobrogea, Tulcea.

BAUMANN 1984 – V.H. Baumann, Piese sculpturale și epigrafice în colecția Muzeului de istorie și Arheologie din Tulcea, Peuce 9, 207-233, 597-632.

BAUMANN 1984 – V.H. Baumann Raport asupra cercetărilor arheologice efectuate în ferma romană de la Telița, punctul „La pod” (jud. Tulcea), în anul 1980, Peuce 9, 51-65, 457-472.

BAUMANN 1984 A – V.H. Baumann, Raport cu privire la rezultatele cercetărilor arheologice de la Telița – „Izvorul Maicilor” (jud. Tulcea), 1979, Peuce 9, 41-48.

BAUMANN 1991 – V.H. Baumann, Cercetări recente la bazilica paleocreștină din satul Niculițel, jud. Tulcea, Peuce 10, 121-125, 147-156.

BAUMANN 1991 A – V.H. Baumann, Cercetări arheologice pe valea Teliței (județul Tulcea). I. Sondajul de la Frecăței, Peuce 10, 109-116, 111-38.

BAUMANN 1995 – V.H. Baumann, Așezări rurale antice la Gurile Dunării. Contribuții arheologice la cunoașterea habitatului rural (sec. I – IV p.Chr.), Biblioteca Istro-Pontica. Seria Arheologie 1, Tulcea.

BAUMANN 1996 – V.H. Baumann, La céramique utilitaire du IVe siècle fabriquée par l’officina romana de Valea Morilor (Telița, dép. de Tulcea), RCRFActa 33, 45-58.

BAUMANN 1998 – V.H. Baumann, Fermiers et autochtones dans la Dobroudja romaine [în:] BAUMANN, FREI-STOLBA, BÖGLI, ARDOS 1998, 243-259.

BAUMANN 2000 – V.H. Baumann, Scurtă privire asupra ocupațiilor agricole din mediul rural al Dobrogei romane [în:] IACOB, OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, TOPOLEANU 2000, 231-240.

BAUMANN 2005 – V.H. Baumann, Tipare [în:] JUGĂNARU 2005, 46.

BAUMANN 2008 – V.H. Baumann, Ceramica de tip terra sigillata de la Noviodunum, Peuce S.N. 6, 207-250.

BAUMANN 2009 – V.H. Baumann, Les édifices publics appartenant à l’établissement rural romain Telița-Amza, département de Tulcea [în:] APARASCHIVEI 2009, 79-98.

BAUMANN 2009 A – V.H. Baumann, Lucernele de la Noviodunum, Peuce S.N. 7, 217-310.

BAUMANN 2009 B – V.H. Baumann, Producerea ceramicii locale la Gurile Dunării în secolele II-IV p.Chr., Peuce S.N. 7, 193-216.

BAUMANN 2018 – V.H. Baumann, The Late Roman Officina at Telița – Valea Morilor (Tulcea County), ‘Hogea’ Locality [în:] RUSU-BOLINDEȚ et alii 2018, 225-238.

BAUMANN, FREI-STOLBA, BÖGLI, ARDOS 1998 – V.H. Baumann, R. Frei-Stolba, H. Bögli, C. Ardos (ed.), La politique édilitaire dans les provinces de l’Empire romain Iième – Ivème siècles après J.-C, Actes du IIIe colloques Roumano-Suisse, La vie rurale dans les provinces romaines: vici et villae (Tulcea, 8-15 octobre 1995), Tulcea.

BAUMGARTNER 2014 – Ch. Baumgartner, Eine Fibelproduktion im Umland von Ovilavis (Wels –OÖ), Netzwerk Geschichte Österreich 3, 36-39.

BAYLEY 2001 – J. Bayley, Non-ferrous metal technology in Britain in the earlier first millenium AD [în:] POLFER 2001, 69-77.

BAYLEY, REHREN 2007 – J. Bayley, T. Rehren, Towards a functional and typological classification of crucibles [în:] LA NIECE, HOOK, CRADDOCK 2007, 46-55.

BĂEȘTEAN 2008 – G. Băeștean, Tehnici de aprovizionare/distribuție cu apă în Dacia romană [în:] BENEA 2008, 168-194.

BĂEȘTEAN 2008-2009 – G. Băeștean, Legiunea XIII Gemina în Colonia Dacica Sarmizegetusa?, SCIVA 59-60, 165-172.

BĂEȘTEAN, BARBU 2010 – G. Băeștean, M. Barbu, Un atelier în care se prelucrau oase și coarne descoperit la Ulpia Traiana Samizegetusa, BHAUT 12, 117-133.

BĂJENARU 2018 – C. Băjenaru, The Late Roman Kaolinic Pottery Produced in the Province of Scythia [în:] RUSU-BOLINDEȚ et alii 2018, 239-257.

BĂLĂCEANU 2006 – M. Bălăceanu, Podoabe în Dacia romană, Craiova.

BĂLUȚĂ 1978 – Cl. Băluță, Considérations sur la production et la diffusion du verre dans la Dacie Supérieure, AnnAIHV 7, 97-109.

BĂLUȚĂ1981 – Cl. Băluță, Fond de moule romain pour la fabrication des bouteilles carrées decouvert à Apulum (Dacia), AnnAIHV 8, 111-114.

BĂRBULESCU 2001 – M. Bărbulescu,Viața rurală în Dobrogea romană (sec. I-III p.Chr.), Bibliotheca Tomitana III, Constanța.

BÂLTÂC 2018 – A. Bâltâc, The Pottery Workshops at Ostrov (Durostorum) Farm No. 4 Spot, Constanța County [în:] RUSU-BOLINDEȚ et alii 2018, 211-223.

BÉAL, GOYON 2002 – J.C. Béal, J.C. Goyon (ed.), Les artisans dans la ville antique, Collection archéologique et histoire de l’Antiquité Université Lumière-Lyon 2, volume 6, Lyon.

BECKER, MONIN 2003 – Ch. Becker, M. Monin, Fours de verriers antiques des Subsistances, Lyon [în:] FOY, NENNA 2003 (ed.), 297-302.

BEHRENDS 1981 – O. Behrends, Die Rechtsformen des römischen Handwerks [în:] JANKUHN, JANSSEN, SCHMIDT-WIEGAND, TIEFENBACH (Hrsgg.), 141-203.

BEJAN 1976 – A, Bejan, Dovezi privind prelucrarea metalelor la Remetea mare (jud. Timiș) în secolele VIII-X, ActaMN 32, 257-278.

BEJAN 1995 – A. Bejan, Un atelier metallurgic din sec. VI e.n. de la drobeta-Turnu Severin, ActaMN 13, 775-783.

BELDIMAN, ELEFTERESCU, SZTANCZ 2009 – C. Beldiman, D. Elefterescu, D.-M. Sztancs, Industria materiilor dure animale [în:] MUȘEȚEANU 2009, 132-136.

BELDIMAN et alii 2008 – C. Beldiman, V. Rusu-Bolindeț, Al. Bădescu, D.-M. Sztancs, Istria – Sectorul Basilica extra muros. Artefacte din materii dure animale descoperite în campaniile 2001-2004, Materiale SN 4, 39-61.

BELDIMAN et alii 2010 – C. Beldiman, V. Rusu-Bolindeț, I. Achim, D.-M. Sztancs, Aspects of Ancient Economy at Histria: Bone/Antler Anvils and Iron Sickles [în:] ANGELESCU et alii 2010, 421-436.

BELDIMAN, SZTANCZ 2009 – C. Beldiman, D.-M. Sztancs, Industria materiilor dure animale – Sectorul Basilica cu criptă („Florescu”) [în:] SUCEVEANU 2009, 90-93.

BELDIMAN, SZTANCZ 2009 A – C. Beldiman, D.-M. Sztancs, Industria materiilor dure animale – Sector Basilica extra muros [în:] SUCEVEANU 2009, 93-95.

BELDIMAN et alii 2011 – C. Beldiman, V. Rusu-Bolindeț, D.-M. Stzancs, Al. Bădescu, Ace de os descoperite la Histria, sectorul Basilica Extra Muros, [în:] VOICU, CIUPERCĂ 2011, 63-91.

BELIVANOVA 1999 – A. Belivanova, Early Roman Glass from Bulgaria (1st – the first half of the 2nd century), AB 3, 1, 35-49.

BELIVANOVA, SPASOV 2002 – A. Belivanova, B. Spasov, Novi danni za ovravotkata na jeljazo prez kăsnata antičnost (spored nahodka ot s. Angelarii, Dobričko) [în:] RUSEVA SLOKOSKA, IVANOV, DINČEV 2002, 398-409.

BELTRAME, VITTORIO 2012 – C. Beltrame, V. Vittorio, Roman Ships Carrying Marble: Were These Vessels in Some Way Special? [în:] GÜNSENIN 2012, 141-148.

BEMANN et alii 2011 – J. Bemann, M. Hegewisch, M. Mayer, M. Schmauder (ed.), Drehscheibentöpferei im Barbaricum. Technologietransfer und Professionalisierung eines Handwerks am Rande des Römischen Imperium, Akten der Internationalen Tagung in Bonn vom 11.–14. Juni 2009, Bonner Beiträge zur Vor- und Frühgeschichtlichen Archäologie 13, Bonn.

BENDER JØRGENSEN 2000 – L. Bender Jørgensen, The Mons Claudianus Textile Project [în:] CARDON, FEUGÈRE 2000, 253-263.

BENEA 1974 – D. Benea, Oglinzi romane din plumb descoperite la Drobeta, Drobeta 1, 169-178.

BENEA 1978 – D. Benea, Cărămizi ștampilate din colecția Muzeului Porților de Fier, Apulum 16, 199-209.

BENEA 1978 A – D. Benea, Die V. Makedonische Legion auf den Nordlichen Donaulimes im 3.-4. Jahrhundert, ActaMN 15, 235-244.

BENEA 1998 – D. Benea, Les verres d’époque romaine du vicus militaire de Tibiscum, AnnAIHV 14, 178-181.

BENEA 2003 – D. Benea, Istoria așezărilor de tip vici militares din Dacia romană. Timișoara.

BENEA 2004 – D. Benea, Die römischen Perlenwerkstätten aus Tibiscum / Atelierele romane de mărgele de la Tibiscum, Timișoara.

BENEA 2007 – D. Benea, Officinae plumbariae in der Provinz Dakien [în:] NEMETI et alii 2007, 537-553.

BENEA 2007A – D. Benea, Considerații privind cercetările arheologice referitoare la meșteșugurile din provincia Dacia [în:] Benea, D. (red.), Meșteșuguri și artizani în Dacia romană, BHAUT VII, Timișoara, 47-54.

BENEA 2007B – D. Benea (ed.), Meșteșuguri și artizani în Dacia romană, BHAUT VIII, Timișoara.

BENEA 2008A – D. Benea, Ateliere de prelucrare a bronzului, argintului și aurului în Dacia romană [în:] BENEA 2008, 107-179.

BENEA 2008B – D. Benea, Unele aspecte privind prelucrarea plumbului in Dacia [în:] BENEA 2008, 229-255.

BENEA 2008C – D. Benea, Über Bleibearbeitung in der Provinz Dakien, în Internationaler Kongress Crafts 2007 – Handwerk und Gesellschaft in den römischen Provinzen, Zeitschrift für Schweizerische Archäologie und Kunstgeschichte 65, 1/2, 100-102.

BENEA 2008D – D. Benea (red.), Dacia în sistemul socio-economic roman. Cu privire la atelierele meșteșugărești locale, BHAUT IX, Timișoara.

BENEA 2008E – D. Benea (red.), Studii de istorie economică a Daciei romane, BHAUT X, Timișoara.

BENEA 2008E – D. Benea, Considerații privind organizarea cărămidăriei legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, BHAUT 12, 201-213.

BENEA, BONA 1994 – D. Benea, P. Bona, Tibiscum, București.

BENEA et alii 2006 – D. Benea, M. Crânguș, S. Regep-Vlascici, A. Ștefănescu, Arta și tehnica emailului în Dacia romană, Timișoara.

BENGSTON, MILOJČIĆ 1978 – H. Bengston, Vl. Milojčić (ed.), Grosser Historischer Weltatlas. I. Teil 1. Vorgeschichte und Altertum, München.

BERDOWSKI 2007 – P. Berdowski, Some Remarks on the Economic Activity of Women in the Roman Empire: A Research problem, [în:] BERDOWSKI, BLAHACZEK 2007, 283-298.

BERDOWSKI, BLAHACZEK 2007 – P. Berdowski, B. Blahaczek (Ed.), Haec mihi in animis vestris templa. Studia Classica in Memory of Professor Lesław Morawiecki, Rzesów.

BERETTA 2004 – M. Beretta (ed.), When Glass Matters. Studies in the History of Science and Art from Graeco-Roman Antiquity to Early Modern Era, Istituto e Museo di Storia della Scienza. Biblioteca di Nuncius, Studi e Testi LIII, Firenze.

BERETTA, DI PASQUALE 2006 – M. Beretta, G. Di Pasquale, Art et Sciences. Le verre dans l’Empire romain, Firenze.

BERNAL CASASOLA, RIBERA I LACOMBA 2008 – D. Bernal Casasola, A. Ribera i Lacomba (ed.), Cerámicas hispanorromanas. Un estado de la cuestión, Cádiz.

BERNARD, JÉZÈGOU, NANTET 2007 – H. Bernard, M.-P. Jézègou, E. Nantet, L’épave Ouest-Embiez 1, Var. Cargaison, mobilier, fonction commerciale du navire, RAN 40, 199-233.

BERTUCCHI 1983 – G. Bertucchi, Fouilles d’urgence et ateliers de poitiers sur la butte des carmes à Marseille. Les amphores, RAN 15, 135-160.

BETTS 1995 – I.M. Betts, Procuratorial Tile Stamps from London, Britannia 26, 207-229.

BIERNACKA-LUBAŃSKA 1982 – M. Biernacka-Lubańska, The Roman and Early Byzantine Fortifications of the Lower Moesia and Northern Thrace, Academia Scientiarum Polona. Bibliotheca Antiqua XVII, Wrocław-Warszawa-Kraków-Gdańsk.

BIERNACKA-LUBAŃSKA 1997 – M. Biernacka-Lubańska, System wodociągowy w Novae, Novensia 9, 5-79.

BIERNACKI 1992 – A.B. Biernacki, Stamps on the building ceramics from Novae, Archeologia 43, 107-112.

BIERNACKI 1995 – A.B. Biernacki, Stamps on the building ceramics from Novae, Archeologia 45, 45-49.

BIERNACKI 1997 – A.B. Biernacki, Stamps on the building elements from Novae, Archeologia 47, 76-80.

BIERNACKI 2003 – A.B. Biernacki, The ceramic building material of the 1st Italian legion in Novae (Moesia Inferior). The relationship between from and Function, AB 7, 3, 9-21.

BIERNACKI, GOLĘBIOWSKA, FILARSKA 1973 – A. Biernacki, A. Golębiowska, B. Filraska, Predzmioty szklane [în:] S. PARNICKI-PUDEŁKO (red.), Novae – Sector zachodni 1970. Wynicki badań wykopaliskowych ekspedycji archeologicznej Uniwersytetu im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Uniwersytet im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Prace wydziału Filozoficzno-Historycznego, Seria Archeologia nr. 8, Poznań, 131-142, 175-176.

BIERNACKI, SKOCZYLAS 2002 – A. Biernacki, J. Skoczylas, The classification of Rock Material in Juxtaposition with the Typology of the Inscribed Pedestals in Novae [în:] RUSEVA SLOKOSKA, IVANOV, DINČEV 2002, 203-210.

BIERNACKI, KLENINA 2015 – A. Biernacki, E. Klenina, Early-Byzantine Pottery Workshops in Novae (Moesia II, Bulgaria): Technological, economic and Historical Aspects [în:] THUILLIER, LOUIS 2015, 373-381.

BIERNACKI, YOTOV, MINČEV 2015 – A. Biernacki, V. Yotov, Al. Minčev, The Origin of the Marble of the Architectural Elements and Details from the Early-Christian Church at Cape Sveti Atanas near Bjala (Bulgaria) [în:] TOMAS 2015, 417-435.

BINEV 2003 – M. Binev, Montana, în IVANOV 2003, 160-182.

BIRBECK et al. 2008 – V. Birbeck, G. Jones, A.B. Powell, R.H. Seager Smith with contributions by C. Barnett, A.D. Crockett, M. Hounslow, V. Karloukovski, L. Mepham, S.E. James, A Roman pottery kiln, kiln furniture and new vessel forms from Alice Holt Forest, Hampshire, Proc. Hampshire Field Club Archaeological Society 63, 110-128.

BIRÓ 1994 – M.T. Biró, The Bone Objects of the Roman Collection, Catalogi Musei Nationalis Hungarici. Series Archaeologica II, Budapest.

BĺRÓ 2009 – S. Bíró (ed.), Ex officina. Studia in honorem Dénes Gabler, Gyór.

BISHOP 1985 – M.C. Bishop, The Military Fabrica and the Production of Arms in the Early Principate [în:] BISHOP 1985 A, 1-42.

BISHOP 1985 A – M.C. Bishop (ed.), The Production and Distribution of Roman Military Equipment. Proceedings of the Second Roman Military Equipment Research Seminar, BAR IS 275, Oxford.

BISHOP 2002 – M.C. Bishop, Lorica segmentata. Volume I: A Handbook of Articulated Roman Plate Armour, JRMES Monograph 1, Armatura Press, Chirnside.

BISHOP, COULSTON 2006 – M.C. Bishop, J.C .N. Coulston, Roman Military Equipment. From the Punic Wars to the Fall of Rome2, Oxford.

BLAKELY 2006 – S. Blakely, Myth, ritual, and Metallurgy in Ancient Greece and Recent Africa, Cambridge.

BLAGG 1976 – T.F.C. Blagg, Tools and Techniques of the Roman Stonemason in Britain, Britannia 7, 152-172.

BLAGG 2007 – T.F.C. Blagg, Sculpture and Archtectural Decoration [în:] POULTER 2007, 117-147.

BLANCHET 1898 – A. Blanchet, Les ateliers de céramique dans la Gaule romaine, Bulletin Archéologique 12, 13-29.

BLÁZQUEZ 1990 – J.M. Blázquez, Artesanado y comercio durante el Alto Imperio, Historia del Mundo Antigvo 55, Madrid.

BOEVA-KANCHEVA, DIJANOVA 2008 – D. Boeva-Kancheva, N. Dijanova, Spätantiker Keramikkomplex aus Durostorum – Dorostol, CCDJ 24, 177-186.

BOGDAN-CĂTĂNICIU, BARNEA 1979 – I. Bogdan-Cătăniciu, Al. Barnea, Ceramica și descoperiri mărunte [în:] BARNEA et alii 1979, 177-226.

BOJADJIEV 2004 – S. Bojadiev, Proiektirane, stroitelna tehnika, mehanizațija i organizațija na izpălnenieto na rimskite stroeji v Mizija i Trakija prez II-III vek [în:] IVANOV 2004, 182-202.

BONDOC 2005 – D. Bondoc, The officina of Ambiurus from Cioroiul Nou, Cioroiași commune, Dolj County [în:] MUȘEȚEANU, BĂRBULESCU, BENEA 2005, 107-117.

BONDOC 2006 – D. Bondoc (ed.), In honorem Gheroghe Popilian, Craiova.

BONDOC, DINCĂ 2005 – D. Bondoc, D.-R. Dincă, Tipare și figurine ceramice romane din centrul ceramic de la Romula. Muzeul Romanațiului Caracal, Craiova.

BONIFAY, TRÉGLIA 2007 – M. Bonifay, J.-C. Tréglia (ed.), LRCW 2. Late Roman Coarse Wares, Cooking Wares and Amphorae in the Mediterranean. Archaeology and Archaeometry. II, BAR IS, Oxford.

BÓNIS 1986 – E. Bónis, Das Militärhandwerk der Legio I Adiutrix in Brigetio [în:] Studien zu den Militärgrenzen Roms III. 13. Internationaler Limeskongreß Aalen 1983, Stuttgart, 301-307.

BOON 1971 – G.C. Boon, Aperçu sur la production des métaux non ferreaux dans la Bretagne romaine, Apulum 9, 453-503.

BORISOV 2005 – B. Borisov, Pești za izpičane na bitova keramika ot antičnoto selishte kraio selo Karanovo, Novozagorsko (Prevaritelno săobshetnie), Izvestija Veliko Tărnovo 129-139.

BORISOV 2013 – B. Borisov, Kăsnoantičnata grănčarska rabotilnița kario s. Karanovo, Novozagorsko, i pamerenata v heja keramika [în:] DINCHEV 2013, 281-336.

BORISOV 2016 – B. Borisov (ed.), Prof. d-r Boris Borisov uchenici i priiateli, Veliko Tărnovo.

BOSPATCHIEVA 2004 – M. Bospatchieva, A Late Antique Pottery workshop in Philippopolis (Plovdiv, Southern Bulgaria), AB 8, 2, 89-104.

BŐTTGER 1967 – B. Bőttger, Die Keramikfunde aus dem Kastell Iatrus und ihre entwicklungsgeschichtlicher Zusammenhanf mit der spätaniken Keramik der Balkanländer, Klio 48, 251-313.

BŐTTGER 1980 – B. Bőttger, Die Gefäßkeramik aus dem Kastell Iatrus (VR Bulgarien), EAZ 21, 427-438.

BŐTTGER, ŠELOV 1998 – B. Bőttger, D.B. Šelov, Tanais I. Amphorendipinti aus Tanais, Pontus Septentrionalis I, Moskva.

BOȚAN, PARASCHIV, NUȚU 2010 – S.-P. Boțan, D. Paraschiv, G. Nuțu, Vase de sticlă romane și romano-bizantine descoperite în nordul Dobrogei, ArhMold 33, 217-242.

BOȚAN 2015 – S.-P. Boțan, Vase de sticlă în spațiul dintre Carpați și Prut (secolele II a.Chr. – II p.Chr.), Pontica et Mediterranea IV, Cluj-Napoca.

BOȚAN 2018 – S.-P. Boțan, Vitrum Mortuorum. Observații asupra materialului vitric descoperit în tumulul N-1-413 de la Histria [în:] MUNTEANU, NICOLA, TALMAȚCHI 2018, 335-345.

BOȚAN, CHIRIAC 2016 – S.-P. Boțan, C. Chiriac, State of the Art and Prospective Research Directions on Hellenistic and Roman Glass from the Pontus Euxinus [în:] COJOCARU, RUBEL 2016, 101-115.

BOȚAN, ELEFTERESCU 2018 – S.-P. Boțan, D. Elefterescu, Vase de sticlă de epocă romană descoperite la Durostorum/Ostrov – Ferma 4 (secolele I p.Chr. – IV p. Chr.), Bibliotheca Archaeologica Moldaviae XXVII, Iași.

BOUBE 1960 – J. Boube, Fibules et garnitures de ceinture d’époque romaine tardive, BAM 4, 319-379.

BOUCHER 1976 – S. Boucher (ed.), Actes du IVe Colloque International sur les bronzes antiques (17-21 mai 1976). Annales de l’Universite Jean Moulin, Lyon.

BOUCHERON, BROISE, THÉBERT 2000 – P. Boucheron, H. Broise, Y. Thébert (ed.), La brique antique et médiévale. Production et commercialisation d’un matériau, Actes du colloque organisé par le Centre d’histoire urbaine de l’École normale supérieure de Fontenay/Saint Cloud et de l’École française de Rome (Saint-Cloud, 16-18 novembre 1995), Rome.

BOUCHERON, BROISE, THÉBERT 2000 – P. Boucheron, H. Broise, Y. Thébert, Introduction, [în:] BOUCHERON, BROISE, THÉBERT (ed.), 3-7.

BOUET 1999 – A. Bouet, Les matériaux de construction en terre cuite dans les thermes de la Gaule Narbonnaise, Scripta Antiqua 1, Bordeaux.

BOULAKIA 1972 – J.D.C. Boulakia, Lead in the Roman World, AJA 76, 2, 139-144.

BOUNEGRU 1988-1989 – O. Bounegru, Contribuții privind cronologia și răspândirea ceramicii decorate în tehnica barbotinei din Dobrogea, Pontica 21-22, 99-112.

BOUNEGRU 1991 – O. Bounegru, Aspekte der Romanisierung der ländlichen Bevölkerung in Scythia Minor (2.-3. Jh. n. Chr.), MBAH 10, 2, 89-118.

BOUNEGRU 1996 – O. Bounegru, Notes sur les ateliers de Çandarli, RCRF Acta 33, 105-107.

BOUNEGRU 1999-2000 – O. Bounegru, Pottery Industry in the Late Hellenistic Period: A Structural Approach, Il Mar Nero 4, 117-126.

BOUNEGRU 2000 – O. Bounegru, Tryblion – pot ou plat? [în:] AVRAM, BABES 2000, 189-195.

BOUNEGRU 2002 – O. Bounegru, Comerț și navigatori la Pontul Stâng și Dunărea de Jos (sec. I-III p.Chr), Studia Callatiana I, Iași.

BOUNEGRU 2006 – O. Bounegru, Notes sur les petits commerçants de Mésie et de Thrace à l’époque romaine [în:] MIHAILESCU-BÎRLIBA, BOUNEGRU 2006, 318-326.

BOUNEGRU 2007 – O. Bounegru, Sigilées pergaméniennes d’Halmyris, Dacia NS, 51, 247-250.

BOUNEGRU 2009 – O. Bounegru, Pottery industry from Pergamon in the Late Hellenistic period: a structural approach [în:] O. BOUNEGRU, Studies on the Pontic and Aegean Economy, Iași.

BOUNEGRU 2009A – O. Bounegru, Die Pergamenische sigillata. Topographische Lage [în:] O. BOUNEGRU, Studies in Pontic and Aegean Economy, Iași, 161-186.

BOUNEGRU 2009B – O. Bounegru, Die Keramischen Werkstätte von Pergamon. Die Planimetrie, Peuce S.N. 7, 73-96.

BOUNEGRU, CHIRIAC 1980 – O. Bounegru, C. Chiriac, Un antefix roman descoperit la Troesmis, Istros 1, 253-256.

BOUNEGRU, HAȘOTTI, MURAT 1989 – O. Bounegru, P. Hașotti, A. Murat, Așezarea daco-romană de la Hârșova și unele aspecte ale romanizării în Dobrogea, SCIVA 40, 3, 273-293.

BOUNEGRU, ZAHARIADE 1996 – O. Bounegru, M. Zahariade, Les forces navales du Bas Danube et de la Mer Noire aux Ier-VIe siècles, Colloquia Pontica 2, Oxford.

BRAITO 2016 – S. Braito, A new businesswoman from Roman Lucania: the brick and tile production of Titia and some remarks on the Titii of Grumentum [în:] MASTROCINQUE, MARCHETTI, SCAVONE 2016, 301-309. Grumentum and Roman Cities in Southern Italy/Grumentum e le citta romane nell'Italia meridionale

BRANGA 1975 – N. Branga, Tegulae privatae din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Sargetia 11-12, 81-100.

BRAITHWAITE 1984 – G. Braithwaite, Romano-British Face Pots and Head Pots, Britannia 15, 99-131.

BRAITHWAITE 2007 – G. Braithwaite, Faces from the Past: A Study of Roman Face Pots from Italy and the Western Provinces of the Roman Empire, BAR International Series 1651, Oxford.

BRAY 2010 – L. Bray, `Horrible, Speculative, Nasty, Dangerous`: Assessing the Value of Roman Iron, Britannia 41, 175-185.

BRENNI 1985 – G.M.R. Brenni, The Dolia and the Sea-Borne Commerce of Imperial Rome, MA thesis, Texas A&M University, College Station [http://hdl.handle.net/1969.1/ETD-TAMU-1985-THESIS-B839 accesat la data de 22.03.2018]

BRESSAN 2000 – F. Bressan, Note sulla metalurgia del ferro e la produzione di armi nel Medioevo [în:] GIUMLIA-MAIR 2000, 207-221.

BRODRIBB 1979 – G. Brodribb, Marking on Tile and Brick [în:] MC WHIRR 1979 (ed.), 211-220.

BRODRIBB 1987 – G. Brodribb, Roman Brick and Tile, Gloucester.

BROMEHEAD 1940 – C.E.N. Bromehead, The Evidence for Ancient Mining, The Geographic Journal 96, 2, 101-118.

BROWN 2011 – H.G. Brown, A Study of Lead Ingot Cargoes from Ancient Mediterranean Shipwrecks, MA Thesis, Texas A&M University [http : / /hdl .handle .net /1969 .1 /ETD -TAMU -2011 -08 -10126] accesat la 12.11.2018.

BRUUN 2005 – C. Bruun (ed.), Interpretare i bolli laterizi di Roma e della Valle del Tevere: produzione, storia economica e topografia, Atti del Convegno all’École Française de Rome e all’Institutum Romanum Finlandiae, 31 marzo e 1 aprile 2000, Acta Instituti Romani Finlandiae 32, Roma.

BUCCHI 1975 – E. Bucchi, Lucerne del Museo di Aquileia. I. Lucerne romane con marchio di fabbrica, Aquileia.

BUCOVALĂ 1968 – M. Bucovală, Vase antice de sticlă la Tomis, Constanța.

BUCOVALĂ 1972 – M. Bucovală, Vase romane de bronz descoperite la Dervent, jud. Constanța, Pontica 5, 117-136.

BUCOVALĂ 1984 – M. Bucovală, Roman Glass Vessels Discovered in Dobroudja, JGS 26, 59-63.

BUCOVALĂ 1993 – M. Bucovală, Cavou din secolul IV d.Chr. descoperit în necropola de vest a Tomisului, Pontica 26, 207-214.

BUCOVALĂ 1998 – M. Bucovală, Raport preliminar privind cercetările arheologice cu caracter de salvare din Constanța, strada Sulmona nr. 7, Pontica 31, 171-200.

BUCOVALĂ, PAȘCA 1991 – M. Bucovală, C. Pașca, Cercetări recente în necropola romană de sud-vest a Tomisului, Pontica 24, 185-236.

BUJOR, SIMION 1961 – E. Bujor, G. Simion, Săpăturile de salvare din cimitirul roman de la Isaccea (r. Tulcea, reg. Constanța), MCA 7, 391-399.

BUONOPANE, BRAITO, GIRARDI 2014 – A. Buonpane, S. Braito, con la colaborazione di C. Girardi, Instrumenta Inscripta V. Signacula ex aere. Aspetti epigrafici, archeologici, giuridici, prosopografici, collezionistici, Atti del Convegno Internazionale Verona, 20-21 settembre 2012, Roma.

BUORA 1983 – M. Buora, Produzione e commercio dei laterizi dell’agro di Iulia Concordia, Il Noncello 57, 135-234.

BUORA 1985 – M. Buora, Sul commercio dei laterizi tra Aquileia e la Dalmazia, AAAd 26, 209-226.

BURFORD 1972 – A. Burford, Craftsmen in Greek and Roman Society, London.

BURMEISTER et alii 2013 – S. Burmeister, S. Hansen, M. Kunst, N. Müller-Scheeßel (ed.), Metal Matters. Innovative Technologies and Social Change in Prehistory and Antiquity, Menschen − Kulturen − Traditionen 12, Forschungscluster 2. Innovationen: technisch, sozial, Rahden/Westfahlen.

BURNAND, VERTET 1985 – Y. Burnand, H. Vertet (ed.), Céramique antique en Gaule. Actes du Colloque de Metz, 1982, Studia Gallica II, Metz.

BURR 1933 – D. Burr, The Terracotta Figurines, Hesperia 2/2, 184-194.

BUSULADŽIĆ 2015 – A. Busuladžić, Antički željezni alat i oprema sa prostora Bosne i Hercegovine / Iron Tools and Implements of the Roman Period in Bosnia and Herzegovina, Sarajevo.

BUTCHER 1976 – S.A. Butcher, Enamelling [în:] STRONG, BROWN 1976, 43-51.

BUZDUGAN, POPOVICI, BĂTRÂNA, MURAT 1998-2000 – C. Buzdugan, D. Popovici, L. Bătrâna, A. Murat, Cercetările preliminare în necropola tumulară de la Hârșova, județul Constanța, Cercetări Arheologice 11, 2, 425-455.

VON BÜLOW, MILČEVA 1999 – G. von Bülow, Al. Milčeva, Der Limes and der unteren Donau von Diokletian bis Heraklios. Voträge der Internationalen Konferenz Svištov (1.-5. September 1998), Sofia 1999.

C

CAMPOREALE 2008 – S. Camporeale, La tipologia dei laterizi [în:] AKERRAZ, PAPI 2008, 179-197.

CANARACHE 1969 – V. Canarache, Măști și figurine Tanagra din atelierele de la Callatis-Mangalia, Constanța.

CANARACHE et alii 1963 – V. Canarache, A. Aricescu, V. Barbu, A. Rădulescu, Tezaurul de sculpturi de la Tomis, București.

CARRATO 2013 – C. Carrato, Les dolia dans le Péninsule Ibérique a l’époque romaine: état de la question [în:] GIRÓN et alii 2013, 1172-1200.

CARRE, ROMAN 2008 – M.-B. Carre, R. Roman, Hypothèse de restitution d’un navire à dolia: la construction d’une maquette, Archaeonautica 15, 175-192.

CARDON, FEUGÈRE 2000 – D. Cardon, M. Feugère (ed.), Archéologie des textiles des origines au Ve siècle, Actes du colloque de Lattes, oct. 1999, Monographies Instrumentum 14, Montagnac.

CARLSON 2006 – D. Carlson, A Monumental Cargo: The Roman Column Wreck at Kizilburun, Turkey, The INA Quarterly 33/1, 3-10.

CARLSON, AYLWARD 2010 – D.N. Carlson, W. Aylward, First Report. The Kizilburun Shipwreck and the Temple of Apollo at Claros, AJA 114/1, 145-159.

CASTAGNINO BERLINGHERI, PARIBENI 2011 – E.F. Castagnino Berlingheri, A. Paribeni, Byzantine Merchant Ships and Marble Trade. New Data from the Central Mediterranean, Skyllis 11/1, 64-75.

CAVASSA 2009 – L. Cavassa, La production de céramique commune à Pompéi. Un four de potier dans l’insula 5 de la regio I, [în:] PASQUALINI 2009, 95-104.

ČERNAČ-RATKOVIĆ 2009 – S. Černač-Ratković, Roman Pottery Kilns in Modern Serbia, Peuce S.N. 7, 311-322.

CHAKAROV 2016 – K. Chakarov, Arheologičesko nabliudenie i spasitelni razkopki na obekt: Antično seliște v severozapadnata čast na gr. Pavlikeni, vav vrazka s proekt „Izgrazhdane na GPSOV s prilezhashta infrastruktura v gr. Pavlikeni” podobekt No. 1 „Kanalizatsionna mrezha – gr. Pavlikeni”, AOR 2016, 491-493.

CHAKAROV 2017 – K. Chakarov, A Roman-Era Production Centre in Pavlikeni, Bulgaria, and the Kilns Found There, VTU Review 1/1, 49-77.

CHAKAROV, ALEKSANDROV 2016 – K. Chakarov, O. Aleksandrov, Redovni arheologičeski razkopki na antičen keramičen țentăr kray Pavlikeni, sezon 2015, AOR 2016, 493-497.

CHAKAROV et alii 2016 – K. Chakarov, D. Raboyanov, Z. Giuleva, S. Mihailov, P. Doichev, S. Marchovski, Arheologičesko nabliudenie, prodeveno na obekt: Antično seliște v severozapadnata čast na gr. Pavlikeni, vav vrazka s proekt „Izgrazhdane na GPSOV s prilezhashta infrastruktura v gr. Pavlikeni” podobekt No. 1 „Kanalizatsionna mrezha gr. Pavlikeni”, AOR 2016, 488-491.

CHAPMAN, DOLUKHANOV 1997 – J. Chapman, P. Dolukhanov (ed.), Landscapes in Flux. Central and Eastern Europe in Antiquity, Colloquia Pontica 3, Oxford.

CHARLESTON 1978 – R.J. Charleston, Glass Furnaces Through the Ages, JGS 20, 9-33.

CHERA-MĂRGINEANU 1997 – C. Chera-Mărgineanu, Reprezentări mitologice în inventarele funerare din Tomis (sec. I-IV d.Chr.), Pontica 30, 217-236.

CHERA, LUNGU 1985 – C. Chera, V. Lungu, Un complex funerar inedit de la Tomis, Pontica 18, 203-215.

CHERNEVA-TILKIYAN 2008 – S. Cherneva-Tilkiyan, Arheologičeski danni za izrabotvaneto na kosteni predmeti văv Filipopol II-IV v. [în:] GENČEVA 2008, 352-360.

CHIRIAC 1998 – C. Chiriac, Vase antice de epocă romană descoperite la Carsium (I), ArhMold 21, 223-226.

CHIRIAC, BOUNEGRU 1973-1975 – C. Chiriac, O. Bounegru, Noi descoperiri arheologice și numismatice la Troesmis, Peuce 4, 97-104.

CHIRIAC, NICOLAE, TALMAȚCHI 1998 – C. Chiriac, C. Nicolae, G. Talmațchi, Noutăți epigrafice de epocă romană la Carsium (Hârșova, jud. Constanța), Pontica 31, 139-161.

CHIRIAC 2012 – C. Chiriac, Geme [în:] M. Iacob, D. Paraschiv, G. Nuțu, M. Mocanu (ed.), Romanii în Pontul Stâng în perioada Principatului / The Romans in the Left Pontus during the Principate, Catalog de expoziție / Exhibition Catalogue, Tulcea, 229-230.

CHIRIAC, BOȚAN 2013 – C. Chiriac, S.-P. Boțan, Sticlăria elenistică și romană în Pontul Euxin. Între producție și import [în:] PANAIT BÎRZESCU et alii 2013, 278-451.

CHIRIAC, BOȚAN 2014 – C. Chiriac, S.-P. Boțan, Roman Glass Vessels in the Western Pontic Area (1st – 3rd Centuries CE). General Remarks [în:] COJOCARU, COȘKUN, DANA 2014, 525-553.

CHIRILĂ et alii 1972 – E. Chirilă, N. Gudea, V. Lucăcel, C. Pop, Castrul roman de la Buciumi. Contribuții la cercetarea limesului Daciei Porolissensis, Zalău.

CHOLAKOV 2008 – I.D. Cholakov, A Roman Production Centre for Terracottas in Heraclea Sintica (Southwest Bulgaria), AB 12, 1, 55-76.

CHOLAKOVA 2006 – A. Cholakova, Metalurgični proizvodstva v rannata istorija na Nikopolis ad Istrum, IAI 39, 163-184.

ČHOLAKOVA 2006A – A. Čholakova, Rimski stăkleni sădove ot Bălgarija [în:] IVANOV (ed.) 2006, 209-244.

CHOLAKOVA, REHREN 2018 – A. Cholakova, T. Rehren, A Late Antique manganese-decolourised glass composition: Interpreting patterns and mechanisms of distribution [în:] ROSENOW et alii 2018, 46-71

CHRISTESCU 2004 – V. Christescu, Viața economică a Daciei romane (Contribuții la o reconstituire istorică)2, ediție îngrijită de C. Christescu și C. Petolescu, reactualizare bibliografică și postfață de C. C. Petolescu, București.

CHRZANOVSKI 2005 – L Chrzanovski, Lychnological Acts 1. Actes du 1er Congrès International d’études sur le luminaire antique, Nyon – Geneéve, 29.IX – 4.X, 2003, Monographies Instrumentum 31, Montagnac.

CHRZANOVSKI, ZHURAVLEV 1998 – L. Chrzanovski, D. Zhuravlev, Lamps from Chersonesos in the State Historical Museum – Moscow, Studia Archaeologica 94, Roma.

CHRZANOVSKI, DYCZEK 2017 – L. Chrzanovski, P. Dyczek, Deux types lampes tardo-antiques découvertes dans les fouilles de Novae [în:] NUȚU, AILINCĂI, MICU 2017, 51-64.

CIAUȘESCU 2005 – M. Ciaușescu, Early pottery production in Apulum (Partos): an overview of the recent research, RCRF Acta 39, 319-327.

CIAUȘESCU, GLIGOR 2006 – M. Ciaușescu, M. Gligor, Un ansamblu ceramic de perioadă severiană de la Alba Iulia. Contribuții la istoria economică a așezărilor de la Apulum, Apulum 43/1, 237-251.

ČIČIKOVA 1950 – M. Čičikova, Kalupi za antični glineni lampi ot Mizija, Godišnik Plovdiv 2, 149-156.

ČIČIKOVA 1961 – M. Čičikova, Antični lampi a marki ot Odessos [în:] Issledovanija v pametna K. Skorpil, Sofia, 307-319.

ČIČIKOVA 1973 – M. Čičikova, Lampes avec la marque «Armeni» découvertes en Bulgarie, Archaeologia Polona, XIV, 349-358.

ČIČIKOVA 1984 – M. Čičikova, «Firmalampen» du limes danubiene en Bulgarie [în:] Actes du IX Congrès International d’Études sur les frontières romaines, Mamaia, 6-13 septembre 1972, București – Köln – Wien, 155-156, pl. 32-36.

ČIČIKOVA 1987 –M. Čičikova, Pottery Lamps from Novae (Lower Moesia), (1st-3rd century), IAI 37, 153-172.

ČIČIKOVA 1999 – M. Čičikova, Lampes paleobyzantines de Novae [în:] VON BÜLOW, MILČEVA 1999, 105-110.

CIONGRADI 2006 – C. Ciongradi, Inschriften von Handwerken in Dakien. Inschrift und Inschriftträger als Werbeschild? [în:] GAIU, GĂZDAC 2006, 361-365.

CIUGUDEAN 1997 – D. Ciugudean, Obiectele din os, corn și fildeș de la Apulum, Bibliotheca Musei Apulensis V, Alba Iulia.

CIUGUDEAN 2002 – D. Ciugudean, Noi artefacte din os de la Apulum, Apulum 39, 289-300.

CIUGUDEAN, MOGA 2000 – H. Ciugudean, V. Moga (ed.), Army and urban development in the Danubian provinces of the Roman Empire, Bibliotheca Musei Apulensis XV, Alba Iulia, 285-291.

CLEERE 1971 – H. Cleere, Ironmaking in a Roman Furnace, Britannia 2, 203-217.

CLEERE 1981 – H.F. Cleere, The Iron Industry of Roman Britain, PhD thesisi, University College London, London [uk.bl.ethos.253365 accesat la 12.04.2018].

CLÉMENT 2013 – B. Clément, Les couvertures de tuiles en terre cuite en Gaule du Centre-Est (IIe s.av. – IIIe s.ap. J.-C.), Monographies Instrumentum 46, Montagnac.

COCHET 2000 – A. Cochet, Le plomb en Gaule romaine. Techniques de fabrication et produits, Monographies Instrumentum 13, Montagnac.

COCIȘ 1995 – S. Cociș, Ateliere de bronzieri din Dacia romană, ActaMN 32, 383-391.

COCIȘ 2004 – S. Cociș, Fibulele din Dacia romană / The Brooches from Roman Dacia, Bibliotheca Ephemeris Napocensis, 3, Cluj-Napoca, 2004.

COCIȘ, RUSCU 1994 (1995) – S. Cociș, D. Ruscu, Reliefmedaillons und Tonmatrizen aus Dakien, RCRF Acta 34 [=Alba Regia 25], 121–135.

COJA 1961 – M. Coja, Alcuni aspetti della coroplastica ellenistica di Histria, Dacia N.S. 5, 213-232.

COJA 1962 – M. Coja, L’artisanat à Histria du VIe au Ier siècle avant notre ère, Dacia N.S 6, 115-138.

COJA 1972 – M. Coja, Cercetări noi în așezarea greco-romană de la Capul Dolojman – Argamum(?), BMI 41, 1972, 3.

COJA 1977 – M. Coja, Cuptoare antice descoperite în raza cetății de pe Capul Dolojman, Peuce 6, 163-179.

COJA 2005 – M. Coja, Orgame / Argamum I. Cercetările dintre anii 1975-1985. Capitole dintr-o monografie arheologică inedită, ediție îngrijită și editată de M. Mănucu Adameșteanu, București-Tulcea.

COJOCARU 2005 – Cojocaru, V. (ed.), Ethnic Contacts and Cultural Exchanges North and West of the Black Sea from the Greek Colonization to the Ottoman Conquest, Iași, 339-349.

COJOCARU, COȘKUN, DANA 2014 – V. Cojocaru, A. Coșkun, M. Dana (ed.), Interconnectivity in the Mediterranean and Pontic World during the Hellenistic and Roman Periods, Pontica et Mediterranea III, Cluj-Napoca.

COJOCARU, RUBEL 2016 – V. Cojocaru, Al. Rubel (ed.) in collaboration with D. Stah, T. Castelli, Mobility in Research on the Black Sea Region, Pontica et Mediterranea VI, Cluj-Napovca.

COLL CONESA 2008 – J. Coll Conesa, Hornos romanos en España. Aspectos de morfología y tecnología [în:] BERNAL CASASOLA, RIBERA I LACOMBA 2008, 113-125.

CONDURACHI 1954 – E. Condurachi, Histria I. Monografie arhelogică, București.

CONDURACHI 1966 – E. Condurachi (coord.), Histria II, București.

CONRAD 1996 – S. Conrad, Zur Keramikproduktion im Kastell Iatrus (Moesia Secunda), RCRF Acta 33, 109-117.

CONRAD 1999 – S. Conrad, Zur Typologie und Funktionsbestimmung der Amphoren aus dem Kastell Iatrus [în:] G. VON BÜLOW, Al. MILČEVA (ed.) 1999, Der Limes an der unteren Donau von Diokletian bis Heraklios, Vorträge der Internationalen Konferenz Svištov, Bulgarien, Sofia, 175-188.

CONRAD 2001 – S. Conrad, Die Grabstelen der Provinz Moesia inferior. Zeugnisse der Romanisierung an der unteren Donau [în:] ALTEKAMP, SCHÄFER 2001, 93-95.

CONRAD 2004 – S. Conrad, Die Grabstelen aus Moesia Inferior, Leipzig.

CONRAD 2007 – S. Conrad, Die Gefäβkeramik [în:] Iatrus-Krivina VI. Ergebnisse der Ausgrabungen 1992-2000, Limesforschungen 28, 209-264.

CONRAD, STANČEV 1999 – S. Conrad, D. Stančev, Unveröffentlichte Grabdenkmäler vom römischen Limes an der unteren Donau, AB 3/2, 61-68.

CORNELIS 1983, Casting [în:] HACKENS, WINKES 1983, 181-184.

CORREIA, DA SILVA FERNANDES, SILVA RUIVO 2001 – V.H. Correia, L. da Silva Fernandes, J. Silva Ruivo, Os proprietários de oficinas de cerâmica de construçao de Conimbriga e da Lusitânia ocidental: continuidade e ruptura [în:] POLFER (ed.) 2001, 151-172.

COULSTON 1988 – J.C. Coulston (ed.), Military Equipment and the Identity of Roman Soldiers. Proceedings of the Fourth Roman Military Equipment Conference, BAR IS 394, Oxford.

COUSTURES et alii 2006 – M.-P. Coustures, C. Rico, D. Béziat, D. Djaoui, L. Long, C. Domerguq, F. Tollon, La provenance des barres de fer romaines des Saintes-Maries-de-la-Mer (Bouche-du-Rhône): étude archéologique et archéométrique, Gallia 63, 243-261.

COVACEF 1992 – Z. Covacef, Activitatea sculpturală la Tomis în secolele I-III p.Chr., Pontica 25, 207-219.

COVACEF 1993 – Z. Covacef, Câteva observații pe marginea unor opaițe descoperite în sectorul V al Capidavei, Pontica 26, 245-251.

COVACEF 2002 – Z. Covacef, Arta sculpturală în Dobrogea romană, secolele I-III, Cluj-Napoca.

COVACEF, CORBU 1991 – Z. Covacef, E. Corbu, Considerații pe marginea unei categorii de opaițe descoperite în sectorul V al cetății Capidava, Pontica 24, 287-297.

COVACEF, CHERA-MĂRGINEANU 1977 – Z. Covacef, Chera-Mărgineanu, Geme din Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Pontica 10, 191-202.

COVACEF, ZAHARIADE 2009 – Z. Covacef, M. Zahariade, Piese romano-bizantine descoperite la Halmyris, Pontica 42, 477–483.

CRÂNGUȘ 2006 – M. Crânguș, On the Activity of Lapidarii in Dacia [în:] GAIU, GĂZDAC 2006, 367-370.

CROOM 2000 – A.T. Croom, Roman clothing and fashion, Stroud.

CRUMMY 2001 – N. Crummy, Bone-working in Roman Britain: a model for itinerant craftsmen? [în:] POLFER 2001, 97-109.

CUCUZZA, GIANNATTASIO, PALLECCHI 2016 – N. Cucuzza, B.M. Giannattasio, S. Pallecchi (ed.), Archeologia delle produzioni ceramiche nel mondo antico. Spazi, prodotti, strumenti e tecniche, Atti del convegno Genova 1-2 dicembre 2014, Quaderni di archeologia Genova I, Genova.

CULICĂ 1970 – V. Culică, Cărămizi, țigle și olane cu ștampila legiunii a XI-a Claudia găsite în canabae Aeliae, Pontica 3, 365-377.

CULICĂ 1974 – V. Culică, Un mormânt roman de pe teritoriul rural al municipiului Durostorum, SCIVA 25, 1, 137-141.

CULICĂ 1978 – V. Culică, Estampilles de la XIeLégion Claudia de Durostorum, Dacia N.S. 22, 225-237.

CULICĂ 1980 – V. Culică, O groapă menajeră din secolul II e.n. din teritoriul municipiului Durostorum, Pontica 13, 315-329.

CULLIN-MINGAUD 2006 – M. Cullin-Mingaud, Des thraces aux ottomans. La Bulgarie à travers les collections des museés de Varna, Lattes-Montpellier.

CUOMO 2007 – S. Cuomo, Technology and Culture in Greek and Roman Antiquity, Cambridge.

CUOMO DI CAPRIO 1971-1972 – N. Cuomo di Caprio, Proposta di classificazione delle fornaci per ceramicae laterizi in area italiana, Sibrium 11, 371-464.

CUOMO DI CAPRIO 1979 – N. Cuomo di Caprio, Pottery and Tile-Kilns in South Italy and Sicily [în:] MCWHIRR 1979, 73-95.

CURTA 1992 – Fl. Curta, Die Fibeln der Sammlung „V. Culică”, Dacia NS 36, 37-97.

CZYSZ et alii 1984 – W. Czysz, M. Maggetti, G. Galetti, H. Schwander, Die spätrömische Töpferei und Ziegelei von Rohrbach im Landkreis Aichach-Friedberg, BVBl. 49, 215-256.

ČOLAKOV 2004 – I. Čolakov, Bronzebüste von Diana aus dem römischen Militärlager Novae – Anhaben über örtliche Produktion, AB 8/2, 71-88.

ČOLAKOV (CHOLAKOV) 2010 – I.D. Čolakov, Rimski i rannovizantiiski metalni instrumenti ot teritorijata na Bălgarija (I- načaloto na VII vek), Sofija.

D

DALKILIÇ, NABIKOĞLU 2017 – N. Dalkiliç, A. Nabikoğlu, Traditional manufacturing of clay brick used in the historical buildings of Diyarbakir (Turkey), Front. Archit. Res. 6, 346-359.

DAMJANOV 1975 – St. Damjanov, Peșt za stroitelna keramika do kăsnoantičnja grad pri s. Voivoda, Șumensko, GMSB 1, 11-15.

DAMJANOV 1978 – St. Damjanov, Stroitelna keramika ot kăsnoantičnja grad pri s. Voivoda, Șumenski okrăg, Izvestija Sofia 2, 139-172.

DANA, KAMIŠEVA, THEODOSSIEV 2016 – D. Dana, M. Kamiševa, N. Theodossiev, Une signature d’artisan sur le fourreaux d’une épée trouvée près de Beroia de Thrace, ZPE 199, 60-64.

DANI 1958 – A. Dani (ed.), Studi in onore di Federico M. Mistrorigo, Vicenza.

DANKOVA 1993 – G. Dankova, Kieliszki i unguentaria z Novae (materiałi do katalogu), Novensia 6, 81-130.

DARVIL, McWHIRR 1984 – T. Darvill, A. McWhirr, Brick and Tile Production in Roman Britain: Models of Economic Organisation, World Archaeology 15, 3, 239-261.

DASZKIEWICZ, RECLAW, GAUGLITZ 2000 – M. Daszkiewicz, J. Reclaw, R. Gauglitz, Untersuchung von römischen Bleiobjekten aus Novae (Bulgarien), Archäometrie und Denkmalpflege 1998, 167-168.

DASZKIEWICZ, BOBRYK, SCHNEIDER 2000 – M. Daszkiewicz, E. Bobryk, G. Schneider with a contribution by S. Rădan, Chemical and mineralogical composition of Roman amphorae from Novae and some other sites in Bulgaria, Novaensia 12, 23-41.

DASZKIEWICZ, BOBRYK, SCHNEIDER 2006 – M. Daszkiewicz, E. Bobryk, G. Schneider, Some aspects of composition, technology and functional properties of Roman and Early Byzantine pottery from Novae (Bulgaria) [în:] KLENINA 2006, 189-211.

DASZKIEWICZ, BOBRYK, SCHNEIDER 2010 – M. Daszkiewicz, E. Bobryk, G. Schneider, Composition and Technology of Lower Danube Kaolin Ware (LDKW). Examples from Novae, Bulgaria, RCRF Acta 41, 37-49.

DAVIDSON 1952 – G.R. Davidson, Corinth XII. The Minor Objects, I-II, New Jersey.

DAWSON, KENT 1985 – D. Dawson, O. Kent, Kiln Superstructures – the Bickley Experiment, Bulletin of the Experimental Firing Group 3, 70-79.

DE CALLATAŸ 1983 – F. de Callataÿ, Granulation [în:] HACKENS, WINKES 1983, 184-191.

DE CUYPER 1983 – F. de Cuyper, Filigree [în:] HACKENS, WINKES 1983, 197-203.

DEGRYSE 2014 – P. Degryse (ed.), Glass Making in the Greco-Roman World. Results of the ARCHGLASS Project, Studies in Archaeological Sciences 14, Leuven.

DÉCHELETTE 1904 – J. Déchelette, Les vases céramiques ornés de la Gaule romaine, I-II, Paris.

DEMAROLLE 2001 – J.-M. Demarolle, Un corpus en question, l’iconographie lapidaire des métiers en Gaule Belgique [în:] POLFER 2001, 31-42.

DEMIANS D’ARCHIMBAUD 1995 (1996) – G. Démians d’Archimbaud (ed.), La céramique médiévale en Méditerranée, Actes du VIe Congrès de l’AIECM 2, Aix-en-Provence, 13-18 novembre 1995, Aix-en-Provence.

DENTI, VILLETTE 2019 – M. Denti, M. Villette (ed.), Archéologie des espaces artisanaux. Fouiller et comprendre les gestes des potiers, Actes du Colloque International de Rennes (27-28 Novembre 2014), Monographies d’Archéologie Méditerranéenne Hors-série no 9, Lattes.

DERDA, DYCZEK, KOLENDO 2008 – T. Derda, P. Dyczek, J. Kolendo, Novae. Legionary Fortress and Late Antique Town. I. A Companion to the Study of Novae: History of Researches,Novae in Ancient Sources, Historical Studies, Geography, Topography, and Cartography, Bibliography 1726-2008, Warsaw.

DESBONNETS, TOBAR, CARRATO 2017 – Q. Desbonnets, I.G. Tobar, C. Carrato, La production de dolia dans la Vallée du Guadalquivir (prov. de Séville et de Cordue, Espagne). Données préliminaires [în:] SFECAG. Actes du Congrès de Narbonne 25-28 mai 2017: les contextes littoraux entre Rhône et Pyrénées et leurs relations avec l'arrière-pays, Narbonne, 789-800.

DESTRÉE 1983 – M. Destrée, Repoussé, stamping, chasing and punching [în:] HACKENS, WINKES 1983, 171-180.

DEVULDER, DEGRYSE – V. Devulder, P. Degryse, The Sources of Natron [în:] DEGRYSE 2014, 87-95.

DIACONU 1980 – P. Diaconu, Cariera de piatră din secolul al X-lea de la Cernavodă, Pontica 13, 185-195.

DIMITRIU, ZIRRA, CONDURACHI 1954 – S. Dumitru, V. Zirra, E. Condurachi, Ceramica [în:] CONDURACHI 1954, 363-463.

DIMITROV 2002 – Z. Dimitrov, Ionic Capitals from Nicopolis ad Istrum [în:] RUSEVA SLOKOSKA, IVANOV, DINČEV 2002, 99-103.

DIMITROV 2007 – Z. Dimitrov, Arhitekturna dekorațija v provinția Dolna Mizija (I-III v. sl. Hr.), Disertații 2, Sofija.

DIMITROV, ČIČIKOVA, SULTOV, DIMITROVA 1970 – D.P. Dimitrov, M. Čičikova, B. Sultov, A. Dimitrova, Arheologičeskie raskopki v vostočnom sektore Nove v 1966 r., IAI 32, 55-71.

DIMITROVA 1961 – Al. Dimitrova, Za proizvodstvoto na terra sigillata v nashite zemi, Arheologija Sofija 3/4, 27-33.

DIMITROVA-MILČEVA 1977 – Al. Dimitrova-Milčeva, Die Gemmen und Kameen vom unteren Donaulimes in Bulgarien [în:] Studien zu den Militärgrenzen Roms II, Vorträge des 10. Internationalen Limeskongresses in der Germania Inferior, Köln, 282-287.

DIMITROVA-MILČEVA 1980 – Al. Dimitrova-Milčeva, Anticini gemi i kamei ot Nationalnia Arheologiceski Muzei v Sofia, Sofia.

DIMITROVA-MILČEVA 1984 – Al. Dimitrova-Milčeva, Gemme e cammei del Museo Storico Comunale di Svištov, Ratiarensia 3-4, 193-207.

DIMITROVA-MILČEVA 1987 – Al. Dimitrova-Milčeva, Produktion von terra sigillata in Untermoesien, RCRF Acta 25/26, 515-526.

DIMITROVA-MILČEVA 2000 – Al. Dimitrova-Milčeva, Terra Sigillata und dünnwandige Keramik aus Moesia Inferior (Nordbulgarien), Sofia.

DIMITROVA-MILČEVA 2006 – Al. Dimitrova-Milčeva, Die Bronzefunde aus Novae (Moesia Inferior), Warszawa.

DIMITROVA-MILČEVA 2008 – Al. Dimitrova-Milčeva, Luksozna keramika – import i mestno proizdvodstvo ot Trakija i Mizija prez I – III v. sl. Hr. [în:] IVANOV 2008, 119-161.

DINCHEV 1997 – V. Dinchev, Rimskite vili v dneštnata Bălgarska teritorija, Sofija.

DINCHEV 2013 – V. Dinchev (ed.), In honorem professoris Georgi Kuzmanov, [IAI 41], Sofija.

DIX 1979 – B. Dix, Roman Lime-Burning, Britannia 10, 261-262.

DJINGOV 1960 – G. Djingov, Za proizvodstvoto na stăklo v srednovekovna Bălgarija, Arheologija Sofia 4, 1-7.

DOBRUSKI 1907 – V. Dobruski, Trakiisko svetiliște na Asklepija do Glava Panega, ArhINM 1, 3-86.

DOLATA, WERR 1998-1999 – J. Dolata, U. Werr, Wie gleich ist derselbe? Homogenität eines römischen Ziegels und Aussagegrenzen geochemischer Analytik aufgrund von Meßtechnik und Materialvarietät. Ein Beitrag zur Qualitätssicherung archäometrischer Arbeiten, Mainzer Archäologische Zeitschrift 5-6, 129-147.

DOMÍNGUEZ 2017 – J.S. Domínguez, Los dolia en Hispania: caracterización, funcionalidad y tipologia [în:] OCHOA, MORILLO, ZARZALEJOS 2017, 239-309.

DONČEVA-PETKOVA 1980 – L. Dončeva-Petkova, Za metalodoviva i metaln, funciolodadovravotvaneto v Pliska, Arheologija Sofija 4, 27-36.

DONČEVA-PETKOVA, ZLATINOVA 1978 – L. Dončeva-Petkova, Ž. Zlatinova, Staklarska rabotilnița kraio zapadnata krepostna stepa v Pliska, Arheologija Sofia 4, 37-48.

DONCHEVA, NIKOLOV 2010 – S. Doncheva, N. Nikolov, An Early Medieval Lead Moulds for the Production of Wax Models from the Region of Preslav, NE Bulgaria, AB 14, 1, 81-92.

DONEVSKI 2004 – P. Donevski, Bronze find at Durostorum [în:] MUȘEȚEANU et alii, 131-137.

DONEVSKI, IVANOV 2006 – P. Donevski, R. Ivanov, Stroitelna keramika s pečati ot Durostorum [în:] IVANOV, ATANASOV, DONEVSKI 2006, 359-379.

DONTCHÉVA 2004 – I. Dontchéva, Athena dans la plastique en bronze d’Opaka, région de Targovichté (en Mésie Inférieure) [în:] MUȘEȚEANU et alii, 139-143.

DORUȚIU-BOILĂ 1979 – E. Doruțiu-Boilă, Despre localizarea orașului Libidina (Theophylactos Symocattes, Istorii I, 8), StCl 18, 145-149.

DORUȚIU-BOILĂ 1990 – E. Doruțiu-Boilă, Despre cărămizile cu ștampilă ale legiunilor V Macedonica și XI Claudia la Dunărea de Jos și pe litoralul nordic al Mării Negre, SCIVA 41, 3-4, 251-271.

DRAGENDORFF 1980 – H. Dragendorff, La sigillée. Contribution à l étude de l’histoire de la céramique greque et romaine, Revue Archéologique. Sites 7.

DRAGOMIR 1951 – I.T. Dragomir, Două basoreliefuri dionisiace descoperite la Făgărașul Nou (r. Hârșova, reg. Dobrogea), SCIV 13, 2, 421-430.

DRAGOMIR 1997 – I.T. Dragomir, Colecția de obiecte arheologice a preotului Ștefan Eniceicu, de la Mahmudia, județul Tulcea, Danubius 17, 157-190.

DRAUSCHKE, GREIFF 2010 – J. Drauschke, S. Greiff, Chemical aspects of Byzantine glass from Caričin Grad/Iustiniana Prima [în:] DRAUSCHKE, KELLER 2010, 25-46.

DRAUSCHKE, KELLER 2010 – J. Drauschke, D. Keller (ed.), Glass in Byzantium – Production, Usage, Analyses, International Workshop organised by the Byzantine Archaeology Mainz, 17th – 18th of January 2008, Römisch-Germanisches Zentralmuseum, RGZM – Tagungen Band 8, Mainz.

DREMSIZOVA-NELČINOVA 1972 – Țv. Dremsizova-Nelčinova, Sivočerna keramika ot rimskata vila kraio s. Madara, Šhumenski okrag, Arheologija Sofija 1, 21-30.

DUCH 2015 – M. Duch, The Impact of Roman Army on Trade and Production in Lower Moesia (Moesia Inferior), Studia Europaea Gnesnensia 11, 235-260.

DUCH 2017 – M. Duch, Economic Role of the Roman Army in the Province of Lower Moesia (Moesia Inferior), Acta Humanistica Gnesnensia XVI, Gniezno.

DUHAMEL 1974 – P. Duhamel, Les fours de potiers, Les Dossiers de l’Archéologie 6, 54-66.

DUHAMEL 1975 – P. Duhamel, Les ateliers céramiques de la Gaule romaine, Les Dossiers de l’Archéologie 8, 12-19.

DUHAMEL 1978-1979 – P. Duhamel, Morphologie et evolution de fours céramiques en Europe Occidentale – protohistoire, monde celtique et Gaule romaine, Acta Praehistorica et Archaeologica 9-10, 49-76.

DUŠANIĆ 1977 – S. Dušanić, Aspects of Roman Mining in Noricum, Pannonia, Dalmatia and Moesia Superior, ANRW II, 6, 52-94.

DUŠANIĆ 2006 – S. Dušanić, Prosopografske veleștke o rudarstvi u Gornoi Meziji porodițe imunih doselenika na rudničkot tlu, Starinar 56, 85-102.

DUŠANIĆ 2008 – S. Dušanić, The Valle Ponti Lead Ingots: Notes on Roman Notables’Commercial Activities in Free Illyricum at the Beginning of the Principate, Starinar 58, 107-118.

DUVAUCHELLE 1999 – A. Duvauchelle, Un atelier de métallurgie du plomb du Bas-Empire à Avenches/En Selley, investigations 1997, Bulletin de l’Association Pro Aventico 41, 133-146.

DUVAUCHELLE 2005 – A. Duvauchelle, Les outils en fer du Musée Romain d’Avenches, Documents du Musée Romain d’Avenches 11, Avenches.

DUVAUCHELLE 2008 – A. Duvauchelle, L’utilisation du plomb dans l’hydraulique d’Aventicum, Bulletin de l’Association Pro Aventico 50, 187-251.

DUVAUCHELLE 2010 – A. Duvauchelle, La fusaïole, un outil si simple mais si complexe. L’exemple d’Avenches, Bulletin ProAventico 52, 109-141.

DUVAUCHELLE, OGAY 1999 – A. Duvauchelle, A. Ogay, Avenches/En Selley, investigations 1997-1998: un artisanat du fer et du bronze aux Ier et IIe s. ap. J.-C. Le petit mobilier, Bulletin de l’Association Pro Aventico 41, 125-131.

DVORSKI 1998 – T. Dvorski, E1 Building in the Roman Fort at Drajna de Sus. The Garrison Troops and their Building Brickwork Production (A Preliminary Report), Novensia 10, 171-188.

DWORAKOWSKA 1978 – A. Dworakowska, Notes on the Tools Mentioned in the Building Contract from Lebadeia: kolapter, xoïs, leistrion, Archeologia 29, 16-23.

DWORAKOWSKA 1983 – A. Dworakowska, Quarries in Roman Provinces, Biblioteca Antiqua XVI, Wrocław.

DYCZEK 1996 – P. Dyczek, Novae. Une forteresse de la première Legion Italique. Remarques concernant les amphores romaines aux Ier- IIIe siécles ap. J.-C., Revue des archéologue et historiens d’art de Louvain 29, 23-40.

DYCZEK 1997 – P. Dyczek, Remarks on the Roman amphorae at Novae from the first to the third century A.D., Novensia 9, 81-94.

DYCZEK 1999 – P. Dyczek, Amfory rzymskie z obszaru dolnego Dunaju. Dystrybucija amforyn i transportowanych w nich produktów w I-III w. po Chr., Warszawa.

DYCZEK 1999A– P. Dyczek, A Glass Atelier from Novae [în:] VON BÜLOW, MILČEVA (Hrsgg.), 99-104.

DYCZEK 2000 – P. Dyczek, Fragmenty kości zwierzęcych pochodzących z pracowni obróbki rogu w Novae, Novensia 12, 43-47.

DYCZEK 2001 – P. Dyczek, Roman Amphorae of the 1st-3rd centuries AD found on the Lower Danube. Typology, Warszawa.

DYCZEK 2002 – P. Dyczek, Physico-chemical analyses of lead objects from Novae [în:] GIUMLIA-MAIR 2002, 269-280.

DYCZEK 2005A – P. Dyczek, A New Pottery Manufacturing Centre at Novae, RCRFActa 39, 301-305.

DYCZEK 2005B – P. Dyczek, Lamps from the valetudinarium at Novae [în:] CHRZANOVSKI 2005, 81-84, pl. 33-34.

DYCZEK P. 2006 – P. Dyczek Lamps of the 3rd – 6th century AD from the civil architecture in sector IV at Novae [în:] ROMAN, GUDEA 2006,73-78, pl. 27-29.

DYCZEK 2006A – P. Dyczek, Ceramic production on the Lower Danube from the 2nd to the 4th century AD [în:] BONDOC 2006, 176-190.

DYCZEK 2007 – P. Dyczek, Late Roman Amphorae from the Site of Valetudinarium at Novae [în:] BONIFAY, TRÉGLIA 2007, 827-834.

DYCZEK 2008 – P. Dyczek, The Geography of the Area and Topography of Novae [în:] DERDA, DYCZEK, KOLENDO 2008, 249-262.

DYCZEK 2011 – P. Dyczek, Observations on marks on rooftiles, bricks and ceramic tiles from Sector IV in Novae (Moesia Inferior), Novensia 22, 85-107.

DYCZEK 2016 – P. Dyczek, On the so-called Legionary Pottery and ”Mysterious” Lower Danube Kaolin Wares (LDKW) [în:] ALEXANDRESCU 2016A, 239-256.

E

ECKARDT 1999 – H. Eckardt, The Colchester ’Child’s Grave’, Britannia 30, 57-90.

EIRING, LUND 2004 – J. Eiring, J. Lund, Transport Amphorae and Trade in the Eastern Mediterranean. Acts of the International Colloquium at the Danish Institute at Athens, September 26-29, 2002, Monographs of the Danish Institute at Athens 5, Athens.

ELDERKIN 1930 – K. McK Elderkin, Jointed Dolls in Antiquity, AJA 34, 4, 455-479.

ELEFTERESCU 1985 – D. Elefterescu, Un cuptor roman pentru ars ceramică de la Durostorum, CCDJ 1, 83-85.

ELEFTERESCU 2004 – D. Elefterescu, Figurative bronzes from Durostorum [în:] MUȘEȚEANU et alii, (ed.), 151-161.

ELEFTERESCU 2004-2005 – D. Elefterescu, Statuete votive din plumb de la Durostorum, Pontica 37-38, 221-238.

ELEFTERESCU 2005 – D. Elefterescu, Creuzete [în:] JUGĂNARU 2005, 45, 60-67.

ELEFTERESCU 2008 – D. Elefterescu, Obiecte din os de la Durostorum. I, Pontica 41, 219-297.

ELEFTERESCU 2010 – D. Elefterescu, Un tipar pentru turnarea bronzului descoperit la Durostorum, Peuce S.N. 8, 163-166.

ELEFTERESCU 2010 A – D. Elefterescu, Piese miniaturale din plumb de la Durostorum [în:] ANGELESCU et alii 2010, 493-498.

ELEFTERESCU 2011A. – D. Elefterescu, Dovezi ale producției de fibule la Durostorum – Ostrov [în:] VOICU, CIUPERCĂ 2011, 93-102.

ELEFTERESCU 2011B – D. Elefterescu, A mould for casting ornamental bronze buttons discovered at Durostorum-Ostrov [în:] PISO et alii 2011, 127-133.

ELEFTERESCU 2013 – D. Elefterescu, Evidence of bronze working at Durostorum, ActaMN 50/1, 181-222.

ELEFTERESCU 2016 – D. Elefterescu, Tipologia ștampilelor de lămpi (Firmalampen) descoperite la Durostorum-Ostrov (Ferma 4), Peuce S.N. 14, 159-185.

ELEFTERESCU 2017 – D. Elefterescu, Opaițe plastice descoperite la Durostorum-Ostrov (Ferma 4), Peuce S.N. 15, 79-116.

ELEFTERESCU 2018 – D. Elefterescu, Fișe de obiecte [în:] RUSU-BOLINDEȚ, BOTIȘ 2018, 276-326, nr. 766-910.

ELEFTERESCU, ȘERBĂNESCU 2009 – D. Elefterescu, D. Șerbănescu, Piese de epocă romană aflate în colecțiile Muzeului Civilizației Gumelnița Oltenița, Peuce S.N. 7, 171-192.

ELSNER, HUSKINSON 2011 – J. Elsner, J. Huskinson (ed.), Life, Death and Representation: Some New Work on Roman Sarcophagi, Millennium-Studien/Millennium Studies No. 29, Berlin – New York.

El SUSI 2008 – G. El Susi, Data about hunting practices by Halmyris (Murighiol, Tulcea County) inhabitants in 4th-7th centuries AD, CCDJ 24, 201–210.

ELUÉRE 1993 – Ch. Eluére (ed.), Outils et ateliers d’orfévres des temps anciens, Antiquités Nationales. Mémoires 2, Saint-Germain-en-Laye.

EMPEREUR, PICON 1986 – J.Y. Empereur, M. Picon, A la recherche des fours d'amphores, BCH Suppl. 13, 103–126.

EMPEREUR, PICON 1986 (1989) – J.Y. Empereur, M. Picon, Les rgions de production d'amphores impriales en Mditrane orientale [în:] Amphores romaines et histoire conomique, Rome, 223–248.

ENGLE 1978 – A. Engle, Ancient Glass in its Context, An Illustrated Companion to Readings in Glass History Nos. 1-8, Jerusalem.

ETTLINGER, SIMONETT 1952 – E. Ettlinger, C. Simonett, Romische Keramik aus dem Schutthiigel von Vindonissa, Basel.

EVERS 2011 – K.G. Evers, The Vindolanda Tablets and the Ancient Economy, BAR British Series 544, Oxford.

EXNER 1939 – K. Exner, Provinzialrömischen Emailfibeln der Rheinlande, BerRGK 29, 31–121.

ÉTIENNE, MAYET 1997 – R. Étienne, F. Mayet (eds.), Itinéraires lusitaniens. Trente années de collaboration archéologique luso-française, Actes de la réunion tenue à Bordeaux les 7 et 8 de avril 1995 à l’occasion du trentième anniversaire de la Mission Archéologique Françoise au Portugal, Paris.

F

FAIDER-FEYTMANS 1979 – G. Faider-Feytmans, Les bronzes romains de Belgique, I-II, Mainz.

FALKNER 1999 – R.K. Falkner, The Pottery [în:] POULTER 1999A, 55-296.

FALKNER 2007 – R.K. Falkner, Ceramic Objects [în:] POULTER 2007, 88-103.

FANT 1993 – J.C. Fant, Ideology, gift, and trade: a distribution model for the Roman imperial marbles [în:] HARRIS 1993, 145-170.

FARMAKOVSKII 1909 – B.V. Framakovskii, Rzkopki v Ol’vii, OAK 1906, 1-50.

FEDERHOFER 2007 – E. Federhofer, Der Ziegelbrennofen von Essenbach, Lkr. Landschut und römische Ziegelöfen in Raetien und Noricum. Untersuchungen zu Befunden und Funden, zum Produktionsablauf und zur Typologie, Passauer Universitätsschriften zur Archäologie Bd. 11, Rahden/Westf.

FELSCH 1990 – R.C.S. Felsch, Further Stamped Roof Tiles from Central Greece, Attica and the Peloponnese, Hesperia 59/1, 301-323.

FENET 2000 – A. Fenet, L’apport des fours à briques traditionnels de la région d’Apollonia (Albanie) à la compréhension des techniques antiques [în:] BOUCHERON, BROISE, THÉBERT 2000, 103-111.

FERDIÈRE 2012 – A. Ferdière avec la collaboration de F. Charlier, La production de terres cuites architecturales en Gaule et dans l’Occident romain, à la lumière de l’exemple de la Lyonnaise et des cités du nord-est de l’Aquitaine: un artisanat rural de caractère domanial?, RACF 51, 17-187.

FEUGÈRE 2000 – M. Feugère, La longueur des tegulae: un indice chronologique?, Instrumentum 11 (juin), 24-25.

FEUGÈRE 2009 – M. Feugère, Métiers à tisser antiques d’Asie Mineure, Bulletin Instrumentum 30, 22-24.

FIEDLER, HŐPKEN 2004 – M. Fiedler, C. Hőpken, Wein oder Weihrauch? –, Turibula aus Apulum [în:] RUSCU et alii 2007, 510-516.

FILIPPENKO 2000 – A.A. Filippenko, Lateinische Inschriften und Ziegelstempel [în:] SARNOWSKI, SAVELJA 2000, 85-90.

FINLEY 1959 – M.I. Finley, Technology in the Ancient world, The Economic History Review 12, 1, 120-125.

FINLEY 1965 – M.I. Finley, Technical innovation and Economic Progress in the Ancient World, The Economic History Review 18, 1, 29-45.

FIORI, VANDINI 2004 – C. Fiori, M. Vandini, Chemical composititon of glass and its raw materials: chronological and geographical development in the first millenium A.D. [în:] BERETTA 2004, 151-194.

FLEMING 2012 – R. Fleming, Recycling in Britain After the Fall of Rome’s Metal Economy, Past and Present 217/1, 3-45 [doi:10.1093/pasti/gts027]

FLEMING 2016 – R. Fleming, The ritual recycling of Roman building material in late 4th- and early 5th century Britain, PCA 6, 147-170.

FLOCA 1941-1942 – O. Floca, Der römische Ziegelofen von Sarmizegetusa, Dacia 9-10, 431-440.

FLOCA 1945 – O. Floca, Die römische Ziegelofen von Sarmizegetusa, Dacia 9-10, 431-440.

FLOCA, ȘTEFAN, MĂRGHITAN 1970 – O. Floca, F. Ștefan, L. Mărghitan, Micia. Grupul de cuptoare romane pentru ars ceramicăi, Deva.

FLUTUR 2010 – Al. Flutur, Cărămizile ștampilate ale legiunii XIII Gemina de la Cenad și Sânnicolau Mare, Analele Banatului S.N. 18, 63-67.

FLORESCU 1936 – Gr. Florescu, Cariera de la Cernavodă, Analele Dobrogei 16, 33-46.

FLORESCU 1937 – Gr. Florescu, Römischer Steinbruch bei Cernavoda, Rumänien, Germania 21, 108-113.

FLORESCU 1950 – Gr. Florescu, O nouă inscripție referitoare la familia Cocceilor de la Capidava, SCIV 1/2, 126-138.

FLORESCU 1958 – Gr. Florescu, Capidava în cadrul organizării limesului dunărean al Dobrogei antice [în:] FLORESCU, FLORESCU, DIACONU 1958, 7-24.

FLORESCU, FLORESCU, DIACONU 1958 – P. Florescu, Gr. Florescu, R. Diaconu, Capidava I. Monografie arheologică, București.

FOL, IORDANOV 1985– Al. Fol, K. Iordanov (ed.), Severoiztočna Bălgarija – drevnost i săvremie. Părvi Naționalen Simpozium, Sofija.

FONTAINE, FOY 2007 – S.D. Fontaine, D. Foy, L’épave Ouest-Embiez 1, Var: le commerce maritime du verre brut et manufacturé en Méditerranée occidentale dans l’Antiquité, RAN 40, 235-265.

FOY 2000 – D. Foy, Technologie, géographie, économie. Les ateliers de verriers primaries et secondaires en Occident. Esquisse d’une evolution de l’antiquité au Moyen Âge [în:] NENNA 2000 (ed.), 147-170.

FOY 2003 – D. Foy (ed.), Coeur de verre. Production et diffusion du verre antique, Rhône.

FOY, NENNA 2001 – D. Foy, M.-D. Nenna, Tout feu tout sable. Mille ans de verre antique dans le Midi de la France, Aix-en-Provence.

FOY, NENNA 2003 – D. Foy, M.-D. Nenna (ed.), Échanges et commerce du verre dans le monde antique, Actes du colloque de l’Association Française pour l’Archéologie du Verre, Aix-en-Provence et Marseille, 7-9 juin 2001, Monographies Instrumentum 24, Montagnac.

FOY, SENNEQUIER 1991 – D. Foy, G. Sennequier (ed.), Ateliers de verriers de l’Antiquité à la période pré-industrielle, Association Française pour l’Archéologie du Verre. Actes des 4èmes Rencontres, Rouen 24-25 novembre 1989, Rouen.

FRANK 1918 – T. Frank, Some Economic Data from CIL, Volume XV, Classical Philology 13/2, 155-168.

FREEMAN et alii 2002 – Ph. Freeman, J. Benett, Z. B. Fiema, B. Hoffmann [ed.], LIMES XVIII. Proceedings of the XVIIth International Congress of Roman Frontier Studies held in Amman, Jordan [September 2000], II. BAR IS 1084 [II], Oxford.

FROVA 1958 – A. Frova, Antichi monumenti religiosi di Oescus (Bulgaria) [în:] DANI 1958, 63-80.

FURGER 1990 – A.R. Furger, Les ateliers de poterie de la ville d’Augusta Rauricorum (Augst et Kaiseraugst, Suisse) [în:] RIVET 1990, 107-124.

FURGER 1998 – A.R. Furger, Die Bronzewerkstätten in der Augster Insula 30, Jahresberichte aus Augst und Kaiseraugst 19, 121-140.

FURGER 2016 – A.R. Furger, Eine römische «Gussbirne» aus Augusta Raurica (Augst, BL)> durchstrahlt und enttarnt, BAPA 57, 157-169.

FURGER 2018 – A.R. Furger mit Beiträgen von M. Helfert, Antike Schmelztiegel. Archäologie und Archäometrie der Funde aus Augusta Raurica, Beiträge zur Technikgeschichte Band 1, Basel-Frankfurt am Main.

G

GABLER 2010 – D. Gabler, Ferrariae et Ars Ferraria. Iron Minning and Metallurgy in the Roman Period [în:] ANGELESCU et alii 2010, 219-239.

GABLER, MÁRTON 2008 – D. Gabler, A. Márton, Head-Pots in the Antiquities Collection, Bulletin du Musèe Hongrois des Beaux-Arts 108-109, 43-64.

GABRIELSEN, LUND 2007 – V. Gabrielsen, J. Lund (ed.), The Black Sea in Antiquity. Regional and Interregional Economic Exchanges, Black Sea Studies 6, Aarhus.

GAITSCH 1978 – W. Gaitsch, Römische Werkzeuge. Limesmuseum Aalen. Kleine Schriften zur Kenntnis der römischen Besetzungsgeschichte Südwestdeutschlands, Bd. 19, Stuttgart.

GAITSCH 1980 – W. Gaitsch, Eiserne römische Werkzeuge.Studien zur römischen Werkzeugfunde in Italien und den Nördlichen Provinzen des Imperium Romanum, BAR IS 78, Oxford.

GAITSCH 1991 – W. Gaitsch, Fours de verriers romains en foret de Hambach [în:] FOY, SENNEQUIER 1991 (ed.), 41-45.

GAIU, GĂZDAC 2006 – C. Gaiu, E. Găzdac (ed.), Fontes Historiae. Studia in honorem Demetrii Protase, Bistrița – Cluj-Napoca.

GALILI, ROSEN, SHARVIT 2002 – E. Galili, B. Rosen, J. Sharvit, Fishing-gear sinkers recovered from an underwater wreckage site, off the Carmel coast, Israel, IJINA 31.2, 182-201.

GALILI, GALE, ROSEN 2011 – E. Galili, N. Gale, B. Rosen, Bronze Age Metal Cargoes off the Israeli Coast, Skyllis 11/2, 64-73.

GALILI, ZEMER, ROSEN 2013 – E. Galili, A. Zemer, B. Rosen, Ancient Fishing Gear and Associated Artifacts from Underwater Explorations in Israel – A Comparative Study, Archaeofauna 22, 145-166.

GALILI et al. 2015 – E. Galili, S. Bauvais, B. Rosen, P. Dillmann, Cargoes of iron semi-products recovered from shipwrecks off the Carmel coast, Israel, Archaeometry 57, 505-535.

GARDNER 2009 – C. Gardner, The Roman Fort at Brough by Bainbridge. The Examination of Metal Working Debris, English Heritage. Research Department Report Series 16, 1-18.

GARLAN, KASSAB-TEZGŐR 1996 – Y. Garlan, D. Kassab-Tezgőr, Prospection d’ateliers d’amphores et de ceramiques de Sinope, Anatolia Antiqua 4, 325-334.

GEHRIG 1984 – U. Gehrig (Hrsg.), Toreutik und figürliche Bronzen römischer Zeit. Akten der 6. Tagung über antike Bronzen 13.-17. Mai 1980 in Berlin, Berlin.

GENČEVA 1999 – E. Genčeva, La production dans le camp militaire romain Novae pendant la Basse Antiquité (à l’instar du scamnum tribunorum) [în:] VON BÜLOW, MILČEVA (Hrsgg.), 95-98.

GENČEVA 2002 – E. Genčeva, Părvijat voenen lager v Novae provincija Mizija (Severna Bălgarija), Sofia-Warszawa.

GENČEVA 2004 – E. Genčeva, Rimskite fibuli ot Bălgarija ot kraja na I v. na n. e. do kraja na VI v. na n. e.¸ Veliko Tărnovo, 2004.

GENČEVA 2008 – E. Genčeva (ed.), Iougoiztočna Evropa prez antičnostta VI v. pr. Hr. – načialoto na VII v. sl. Hr. Studia in honorem Aleksandrae Dimitrova-Milcheva, Sofija.

GEORGESCU 2016 – V.Șt. Georgescu, Obiecte de iluminat descoperite la Tomis (secolele I-III p.Chr.), teză de doctorat, Universitatea de Vest, Timișoara (manuscris).

GEORGIEV 1978 – P. Georgiev, Plastique en bronze des Thermes romains à Varna, ArcheologijaSofia 2, 33-39.

GEORGIEV 1988 (1994) – P. Georgiev, Eine Gruppe von niedermösischen Statuetten. Beweismaterial für die Existenz eines unbekannten Ateliers: ein stilistisch-ikonographischer Versuch [în:] Akten der 10. Internationalen Tagung über antike Bronzen, Freiburg, 18.-22. Juli 1988, Forschungen und Berichte zur Vor- und Frühgeschichte in Baden-Württemberg 45, Stuttgart, 167-171.

GEORGIEV 2000-2001 – P. Georgiev, Figural Roman Bronzes from Moesia Inferior. A Typology of the Representations, Izvestija Varna 36-37 (51-52), 50-63.

GEORGIEV, DONEVSKI 1980 – P. Georgiev, P. Donevski, Rimski bronzovi statuetki ot Durostorum, Izvestija Varna, 16 (31), 119-121.

GERASIMOVA-TOMOVA 1987 – V. Gerasimova-Tomova, Inschriften auf den Bronzematrizen aus Moesien und Thrakien, IAI 37, 184-186.

GEROV 1980 – B. Gerov, Beiträge zur Geschichte der römischen Provinzen Moesien und Thrakien. Gesammelte Aufzätze, Amsterdam.

GIACOMINI 2005 – F. Giacomini, The Roman Stamped Tiles of Vindonissa (1st Century A.D., Northern Switzerland). Provenance and technology of production – an archaeometric study, BAR IS 1449, Oxford.

GIARDINO 1998 – C. Giardino, I metalli nel mondo antico. Introduzione all’archeometallurgia, Roma-Bari.

GIRÓN et alii 2013 – L. Girón, M. L. González; C. Lopes, M. Vegas (ed.), Actas del congreso Internacional sobre Estudios Cerámicos. Homenaje a Mercedes Vegas, Cadiz.

GIUMLIA-MAIR 2000 – A. Giumlia-Mair (ed.), Ancient Metallurgy between Oriental Alps and Pannonian Plain. Workshop, Trieste, 29-30 October 1998, Trieste.

GIUMLIA-MAIR 2002 – A. Giumlia-Mair (ed.), I bronzi antichi: produzione e tecnologia. Atti del XV Congresso Internazionale sui Bronzi Antichi, Grado-Aquileia, 22-26 maggio 2001, Monographies Instrumentum 21, Montagnac.

GLAD 2009 – D. Glad, Origine et diffusion de l’équipement défensif corporel en Méditerranée orientale (Ive-VIIIe s.). Contribution à l’étude historique et archéologique des armées antiques et médievales, Archaeological Studies on Late Antiquity and Early Medieval Europe (400-1000 A.D.). Monographs 2, BAR IS 1921, Oxford.

GLAD 2010 – D. Glad, L’etat central et le ravitaillement des garnisons frontalieres (284-641 ap. J.-C.), Starinar 49, 181-190.

GLAD, NUȚU 2010 – D. Glad, G. Nuțu, L’armement du nord de la Dobroudja, un examen préliminaire, SAA 16, 131-146.

GLAD, NUȚU 2011– D. Glad, G. Nuțu, La production de projectiles en terre cuite dans le nord-est de la Moesia Inferior. L’exemple du four de potier de Telița «Mamia», SAA 17, 183-195.

GLUŠČEVIĆ 1998 – S. Gluščević, Roman Glass in Zadar. Certain characteristic forms [în:] AnnAIHV 14, 182-189.

GOING et alii 1997 – C.J. Going, M. Green, C. Duhig, A. Taylor, A Roman Child Burial with Animal Figurines and Pottery, from Godmanchester, Cambridgeshire, Britannia 28, 386-393.

GOMOLKA 1966 – G. Gomolka, Katalog der Kleinfunde, Klio 47, 291-356.

GOMOLKA 1968 – G. Gomolka, Die Kleinfunde vom Limes Kastell Iatrus in Moesia Inferior, Klio 50, 171-250.

GOMOLKA 1978 – G. Gomolka, Spätantike und frümittelalterliche Gläser aus dem Limeskastell Iatrus bei Krivina (Bez. Ruse) Nordbulgarien, AnnAIHV 7, 25-30.

GOMOLKA-FUCHS 1995 – G. Gomolka-Fuchs, Zum frühen Christentum in Iatrus, în Iatrus-Krivina V. Studien zur Geschichte des Kastells Iatrus (Forschungsstand 1989), Schriften zur Geschichte und Kultur der Antike 17, Berlin, 107-116.

GOMOLKA-FUCHS 2007 – G. Gomolka-Fuchs, Die Kleinfunde [în:] Iatrus-Krivina VI. Ergebnisse der Ausgrabungen 1992-2000, Limesforschungen 28, 265-304, pl. 1-57.

GONÇALVES, GÓMEZ-MARTÍNEZ 2015 – M.J. Gonçalves, S. Gómez-Martínez (ed.), Proceedings of 10th International Congress on Medieval pottery in the Mediterranean, Silves.

GONZÁLEZ 2017 – J.P. González, Aurifices en la Roma Julio Claudia. La fiebre del oro romana, SAA 23/1, 37-70.

GORBANOV 1998 – P. Gorbanov, Römische bronzene Matrize und Kleinbronzestatuetten in den Fonds de Historischen Stadtmuseums in Nova Zagora (Südbulgarien), AB 2, 2, 57-63.

GOSTAR 1961 – N. Gostar, Inscripțiile de pe lucernele din Dacia romană, ArhMold 1, 149-209.

GOSTENČNIK 2010 – K. Gostenčnik, Antikes Wirtschaftsleben in Flavia Solva [în:] POROD 2010, 56-65.

GOSTENČNIK 2016 – K. Gostenčnik, Eisen – Bronze – Gold. Zum Metallhandwerk in der römischen Stadt „Alt-Virunum” auf dem Magdalensberg, Carinthia 206/1, 11-35.

GRACIANI 2009 – A. Graciani, Earthenware Pieces Manufactured for Roman Thermae [în:] Proceedings of the Third International Congress on Construction History, Cottbus, May 2009, Cottbus, 721-728.

GRAHAM 2006 – S. Graham, Ex figlinis. The Network Dynamics of the Tiber Valley Brick Industry in the Hinterland of Rome, BAR IS 1486, Oxford.

GRAMATOPOL 1982 – M. Gramatopol, Ateliere de sticlărie dobrogene și relațiile lor cu Orientul roman [în:] Artă și arheologie dacică și romană, București.

GRANDJOUAN 1961 – C. Grandjouan, The Athenian Agora VI. Terracottas and Plastic Lamps of the Roman Period, New Jersey.

GREENE 2000 – K. Greene, Technological Innovation and Economic Progress in the Ancient World: M. I. Finley Re-Considered, The Economic History Review, NS 53, 1, 29-59.

GREEP 1987 – S.J. Greep, Lead Sling-Shot from Windridge Farm, St Albans and the Use of the Sling by the Roman Army in Britain, Britannia 18, 183-200.

GRIMES 1930 – W.F. Grimes, Holt: the Works-Depot of the Twentieth Legion at Castle Lyons, Y Cymmrodor 41, 1-235.

GROENMAN-VAN WAATERINGE 1989 – W. Groenman-van Waateringe, Valkenburg ZH 1: Fabrica or Praetorium? [în:] MAXFIELD, DOBSON 1989, 179-183.

GROSE 1984 – D.F. Grose, Glass forming methods in Classical Antiquity: some considerations, JGS 26, 25-34.

GRÜNEWALD 1979 – M. Grünewald, Quintus T. F. R…., Bronzegießer der legio XV Apollinaris in Carnuntum, FÖ 18, 77-80.

GSCHWANTLER, WINTER 1989-1990 – K. Gschwantler, H. Winter, Bronzewerkstätten in der Austria Romana, RÖ 107-142.

GSCHWANTLER, BERNHARD-WALCHER 1986 (1988) – K. Gschwantler, A. Bernhardt-Walcher (Hrsgg.), Griechische und römische Statuetten und Groβbronzen. Akten der 9. Tagung über antike Bronzen, Wien, 21.-25. April 1986, Wien.

GSCHWIND 1997 – M. Gschwind, Bronzegießer am raetischen Limes. Zur Versorgung mittelkaiserzeitlicher Auxiliareinheiten mit militärischen Ausrüstungsgegenständen, Germania 75, 2, 607-638.

GUDEA 1978 – N. Gudea, Contribuții la istoria economică a Daciei romane. Despre producția ceramică, Apulum 16, 135-147.

GUDEA 1999 – N. Gudea (ed.), Roman Frontier Studies. Proceedings of the XVIIth International Congress of Roman Frontier Studies, Zalău.

GUDEA 2003 – N. Gudea, Contribuții la istoria militară a provinciei Moesia Inferior 2. Pentru o nouă tipologie a ștampilelor legiunii I Italica, EN 13, 195-216.

GUDEA 2003A – N. Gudea, Contribuții la istoria militară a provinciei Moesia II. 1. Despre lectura ștampilei N, Banatica 16/1, 317-322.

GUDEA 2003B – N. Gudea, Contribuții la istoria militară a provinciei Moesia Inferior. 1. Propunere pentru lectura unei ștampile militare încă nerezolvate: CEMEL, Banatica 16/1, 323-332.

GUDEA 2005 – N. Gudea, Der untermoesische Donaulimes und die Verteidigung der moesischen Nord-und Westküste des Schwarzen Meeres. Limes et litus Moesiae Inferioris (86-275 n.Chr.), JRGZM 52/2, 317-566.

GUDEA 2006 – N. Gudea, Sagittarii Porolissenses și armele lor. I. [în:] C. Gaiu, Cr. Găzdac (ed.), Fontes Historiae. Studia in honorem Demetrii Protase, Bistrița-Cluj-Napoca, 395-413.

GUDEA 2006A – N. Gudea, Contribuții la cunoașterea Limesului provinciei Moesia Inferior 1. Cazul Iatrus, RB 20, 177-186.

GUÉNETTE-BECK, FURGER 2004 – B. Guénette-Beck, A.R. Furger unter Mitarbeit von I.M. Villa, Blei für Augusta Raurica, Jahresberichte aus Augst und Kaiseraugst 25, 245-272.

GÜGL, ALEXANDRESCU 2016 – C. Gügl, C.-G.Alexandrescu, Topographie und Landesnatur [în:] ALEXANDRESCU, GÜGL, KAINRATH 2016, 15-28.

GUIDICELLI 2009 – N. Guidicelli, Le travail des femmes à l’époque romaine à travers l’exemple de l’artisanat, Bull. Instrumentum 30, 38-42.

GUIRAUD 1988 – H. Guiraud, Intailles et camées de l’époque romaine en Gaule (territoire français), 48e supplement à Gallia, Paris.

GUIRAUD 1993 – H. Guiraud, Les orfèvres en Gaule à l’époque romaine [în:] ELUÉRE 1993, 77-84.

GÜNSENIN 2012 – N. Günsenin (ed.), Between Continents. Proceedings of the Twelf Symposium on Boat and Ship Archaeology Istanbul 2009, ISBSA 12, Istanbul.

GUTIÉRREZ, LAPUENTE, RODÀ 2012 – A. Gutiérrez, P. Lapuente, I. Rodà, Interdisciplinary Studies on Ancient Stone. Proceedings of the IX Association for the Study of Marbles and Other Stones in Antiquity (ASMOSIA) Conference (Tarragona 2009), Institut Català d’Arqueologia Clàsica. Documenta 23, Tarragona.

H

HACKENS 1980 – T. Hackens (ed.), Études d’orfèvrerie antique / Studies in Ancient Jewelery, Aurifex 1, Louvain-la-Neuve.

HACKENS, WINKES 1983 – T. Hackens, R. Winkens (ed.), Gold Jewelry. Craft, Style and Meaning from Mycenae to Constantinopolis, Aurifex 5, Louvain-la-Neuve.

HAMPE, WINTER 1965 – R. Hampe, A. Winter mit einem Beitrag von U. Hofmann und H.-P. Boehm, Bei Töpfern und Zieglern in Süditalien, Sizilien und Griechenland, Mainz.

HANDBERG – S. Handberg, Amphora Fragments Re-used as Potter’s Tools in the Rural Landscape of Panskoye [în:] LAWALL, LUND 2011, 61-66.

HANEL 2018 – N. Hanel, Gladiatoren- und Tigerdarstellungen auf einem Bleibarren aus dem römischen Schiffwrack von Rena Maiore vor der Nordküste Sardiniens, ArchKorr 48/1, 83-91.

HANEL et alii 2016 – N. Hanel, P. Rothenhöfer, M. Bode, A. Hauptmann, Britannisches Blei auf dem Weg nach Rom. Die Metallversorgung der Reichsmetropole am Beginn der Herrschaft des L. Septimius Severus, Skyllis 38/1, 38-42.

HANEL, BODE 2016 – N. Hanel, M. Bode, Messingbarren aus einem römischen Schiffwrack bei Aléria (Korsika) [în:] KÖRLIN et alii 2016, 167-181.

HARALAMBIEVA 1990 – A. Haralambieva, Bronzeplättchen mit einer darstellung der art “Göttinen von Abritus” aus dem Museum in Provadija [în:] TAČEVA, BOJADŽIEV 1990, 97-100.

HARALAMBIEVA 1992 – A. Haralambieva, Fibuli ot I-VII v v. Dobriukija Muzej, Dobrudža, 9, 127-140.

HARALAMBIEVA 1994 – A. Haralambieva, Novopostăpili fibuli ot I-VI v. v Dobričkij Muzej, Dobrudža, 11, 25-42.

HARALAMBIEVA 1998-1999 – A. Haralambieva, Rjadka emailirna fibula tip II 15 po Eksner, Izvestija Varna, 34-35 (49-50), 136-140.

HARALAMBIEVA 2007 – A. Haralambieva, Izdelijaot kost i rog ot rimskite termi na Odesos, Izvestija Varna 42 (57), 39-63.

HARDEN 1956 – D.B. Harden, Glass and Glazes [în:] SINGER et alii 1956, 311-343.

HARIZANOV 2012 – A. Harizanov, Peșt za keramika ot Kabyle, Collegium Historicum 2, 351-357.

HARIZANOV 2015 – A.K. Harizanov, Pešti za keramika v dheštite bălgarski zemi prez I – VI vek, PhD thesis summary, „Sv. Kliment Ohridski” Universitet, Sofia.

HARIZANOV 2016 – A. Harizanov, A New Centre for Ceramic Production from the Roman Province of Thrace (2nd – 3rd Century). Preliminary Results, RCRF Acta 44, 581-594.

HARIZANOV 2016A – A. Harizanov, Drying the pots: facilities for pre-firing treatment of ceramic artefacts from the Roman period in Bulgaria, Instrumentum 43, 32-38.

HARIZANOV 2018 – A. Harizanov, Urban Ceramic Workshops in the Province of Thrace during the Principate: The Archaeological Evidence from Bulgaria [în:] VAGALINSKI et alii 2018, 299-308.

HARLEY-MCGOWAN 2011 – F. Harley-McGowan, The Constanza Carnelian and the Development of Crucifixion Iconography in Late Antiquity [în:] ADAMS, ENTWISTLE 2011, 214–220.

HARRIS 1993 – W.V. Harris (ed.), The Inscribed Economy. Production and distribution in the Roman Empire in the light of instrumentum domesticum, The proceedings of a conference held at the American Academy in Rome on 10-11 January 1992, Journal of Roman Archaeology Supplementary Series Number 6, Ann Arbor.

HARȚUCHE, BOUNEGRU 1982 – N. Harțuche, O. Bounegru, Opaițe grecești și romane din colecțiile Muzeului Brăila, Pontica 15, 221-233.

HASAKI 2002 – E. Hasaki, Ceramic Kilns in Ancient Greece: Technology and Organization of Ceramic Workshops, PhD thesis University of Cincinnati, manuscris [http://rave.ohiolink.edu/etdc/view?acc_num=ucin1023219003 accesat în data de 8.02.2019].

HASAKI 2006 – E. Hasaki, Ancient Greek Ceramic Kilns and Their Contribution to the Technology and Organization of the Potter’s Workshops, 2nd International Conference on Ancient Greek Technology, Athena, 221-227.

HASAKI 2011 – E. Hasaki, Crafting Spaces: Archaeological, Ethnographic, and Ethnoarchaeological Studies of Spatial Organization in Pottery Workshops in Greece and Tunisia [în:] LAWALL, LUND 2011, 12-28.

HASAKI 2019 – E. Hasaki, Potters and their Wheels in Ancient Greece: Skills and Secrets in Communities of Practices [în:] DENTI, VILLETTE 2019, 293-314.

HASAKI, RAPTIS 2016 – E. Hasaki, K.T. Raptis, Roman and Byzantine ceramic kilns in Greece (1st-15th c. CE) [în:] CUCUZZA, GIANNATTASIO, PALLECCHI 2016, 209-229.

HAVAS 2009 – Z. Havas, Atilia Firma téglamühelyűének termékey Pannoniában [în:] BĺRÓ 2009, 205-223.

HAYNES 2011 – I.P. Haynes (ed.), Early Roman Thrace. New Evidence from Bulgaria, JRA. Supplementary Series 82, Portsmouth – Rhode Island.

HAYWARD 2009 – K.M.J. Hayward, Roman Quarrying and Stone Supply on the Periphery – Southern England. A geological study of first-century funerary monuments and monumental architecture, BAR British Series 500, Oxford.

HEALY 1993 – J.F. Healy, Miniere e metallurgia nel mondo greco e romano, a cura di L. Pirzio Biroli Stefanelli, traduzione di M. Josè Strazzulla, Roma.

HEISING 2007 – A. Heising, Figlinae Mogontiacenses. Die römischen Töpfereien von Mainz, Ausgrabungen und Forschungen 3, Remshalden.

HEKE 2017 – A. Heke, The Roman building materials from excavations at Chester’s Roman amphitheatre, Historic England Research Report Series no. 71/2017, Portsmouth.

HELEN 1975 – T. Helen, Organization of Roman Brick Production in the First and Second Centuries A.D., Annales Academiae Scientiarum Fennicae. Dissertationes Humanarum Litterarum 5, Helsinki.

HENIG 1974 – M. Henig, A Corpus of Roman Engraved Gemstones from British Sites I-II, British Archaeological Reports 8, Oxford.

HENIG 2015 – M. Henig, Intaglios [în:] M. Atkinson and S. J. Preston (ed.), Heybridge: A Late Iron Age and Roman Settlement, Excavations at Elms Farm 1993-5. Vol. 2, Internet Archaeology 40: http://dx.doi.org/10.11141/ia.40.1.henig2 [accesat la 19.07.2018]

HENNING 1977 – J. Henning, Entwicklungstendenzen der Keramikproduktion an der mittleren und unteren Donau im 1. Jahrtausend u. Z., ZfA 11, 181-206.

HERZ, SCHMID, STOLL 2010 – P. Herz, P. Schmid, O. Stoll (ed.), Zwischen Region und Reich. Das Gebiet der oberen Donau im Imperium Romanum, Berlin.

HIGGINS 1976 – R. Higgins, Terracottas [în:] STRONG, BROWN 1976, 105-109.

HILGERS 1969 – W. Hilgers, Lateinische Gefässnamen. Beziechnungen, Funktion und Form römischer Gefäße nach den antiken Schriftquellen, Beihetfte der Bonner Jahrbücher Bd. 31, Düsseldorf.

HIORNS 1888 – A.H. Hiorns, Elementary Metallurgy, New York.

HOCHULI-GYSEL, PICON 1999 – A. Hochuli-Gysel, M. Picon, Les creusets en graphite découverts à Avenches/Aventicum, Bulletin de l’Association Pro Aventico 41, 209-214.

HODGES 1964 – H. Hodges, Artifacts. An Introduction to Early Materials and Technology, London.

HODGES 1970 – H. Hodges, Technology in the Ancient World, London.

HOFENEDER 2017 – A. Hofeneder, Die antiken literarischen Zeugnisse zum ferrum Noricum [în:] B. CECH (ed.), Die Produktion von ferrum Noricum am Hüttenberger Erzberg. Die Ergebnisse der interdisziplinären Forschungen auf der Fundstelle Semlach/Eisner in den Jahren 2006-2009, Austria Antiqua 6, Wien, 1-25.

HOHLFELDER 1982 – R.L. Hohlfelder (ed.), City, Town and Countryside in the Early Byzantine Era, New York.

HONCU 2017 – Șt. Honcu, Ceramica romană de bucătărie din Dobrogea (secolele I-III p.Chr.), BiblIP-A 15, Constanța.

HRISTOV et alii 2013 – I. Hristov, S. Torbatov, B. Ivanova, S. Ivanov, L. Ninov, Svetiliște na trakiiskkija konnik kraio Sostra / The Sanctuary of the Thracian Horseman by Sostra, Sofija.

HRISTOV 2015 – I. Hristov, Praetorium Sostra. Proučvane na rimskata kraiupăstna stanțija Sostra na pătja Eskus-Filipopolis II-III vek / The Praetorium of Sostra. A study of the Roman roadside station of Sostra on Oescus – Philipopolis road (II-III century), Sofija.

HRISTOV et alii 2003 – I. Hristov, G. Kitov, M. Ivanova, M. Binev, Sostra. Proučvane na rimskata kraiupătna stația i kastel na pătja Eskus – Filipopolis I, Sofija.

HULL 1963 – M.R. Hull, The Roman Potter’s Kilns of Colchester, Reports of the Research Committee of the Society of Antiquaries of London XXI, Oxford.

HUMPHREY, OLESON, SHERWOOD 1998 – J.W. Humphrey, J.P. Oleson, A.N. Sherwood, Greek and Roman Technology: a Sourcebook. Annotated Translations of Greek and Latin Texts and Documents, London – New York.

I

IACOB 2013 – M. Iacob, Moesia Inferior între Orient și Occident. Identitatea culturală și economică a provinciei în contextul lumii romane, București.

IACOB, OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, TOPOLEANU 2000 – M. Iacob, E. Oberländer-Târnoveanu, Fl. Topoleanu (ed.), Istro-Pontica. Muzeul tulcean la a 50-a aniversare, Tulcea.

IAROSLAVSCHI 1976 – E. Iaroslavski, Cuptoarele pentru redus minereul de fier de la Șoșdea, jud. Caraș-Severin, ActaMN 13, 231-137.

IAROSLAVSCHI, PETROVSKI 1974 – E. Iaroslavski, R. Petrovsky, Cuptoarele de redus minereul de fier de la Fizeș jud. Caraș-Severin, Tibiscus 3, 147-155.

IAROSLAVSCHI, MATEESCU 2010 – E. Iaroslavschi, R. Mateescu, Lupe și bureți de fier în Dacia [în:] M.V. ANGELESCU et alii 2010, 209-217.

ICONOMU 1967 – C. Iconomu, Opaițe greco-romane, Constanța.

ICONOMU 1968 – C. Iconomu, Cercetări arheologice între Mangalia și Neptun, Pontice 1, 235-268.

ICONOMU 1971 – C. Iconomu, Un depozit de lucerne la Constanța, Pontica 3, 237-254.

ICONOMU 1976 – C. Iconomu, Descoperiri de tipare de opaițe la Tomis, Pontica 9, 135-146.

ICONOMU 1986 – C. Iconomu, Un capitol al comerțului și al schimbului de mărfuri în zona Dunării de Jos – lucernele (sec. I – VII e.n.), teză de doctorat, Universitatea București (manuscris).

ICONOMU 2013 – C. Iconomu, Euctemon – un producător de lucerne la Tomis (I), ArhMold 36, 89-104.

ILIESCU, BOTIȘ 2018 – I.-A. Iliescu, Fl.-O. Botiș, The Pottery Workshops from Histria [în:] RUSU-BOLINDEȚ et alii 2018, 193-209.

IOTOV, HARIZANOV 2017 – V. Iotov, A. Harizanov, Pešt za stroitelna keramica (VI v.) na iojnija brjag na zaliva Sv. Atanas kraio Bjala, Varnensko, Dobrudža 32, 487-496.

IRIMIA 1966 – M. Irimia, Bronzuri figurate, Constanța.

IRIMIA 1968 – M. Irimia, Cuptoarele romano-bizantine de ars ceramică de la Oltina (jud. Constanța), Pontice 1, 379-408.

IRIMIA 1981 – M. Irimia, Descoperiri arheologice recente la Rasova (jud. Constanța), Pontica 14, 239-247.

IRIMIA 1981 – M. Irimia, Descoperiri arheologice recente la Rasova (jud. Constanța), Pontica 14, 239-247.

IRIMIA 1999 – M. Irimia, Unelte din fier din așezarea getică fortificată de la Adâncata (com. Aliman, jud. Constanța), Pontica 32, 73-82.

IRIMIA 2006 – M. Irimia, Noi descoperiri getice și grecești din Dobrogea și din stânga Dunării, Pontica 39, 123-168.

IRIMIA 2007 – M. Irimia, Considerații privind așezările getice din Dobrogea și problema existenței unor emporia în zona Dunării inferioare, Pontica 40, 137-225.

ISAC 2001 – D. Isac, Signacula aus Dakien [în:] D. ISAC, Viață cotidiană în castrele Daciei Porolissensis – studii și articole –, Cluj, 70-78.

ISINGS 1957 – C. Isings, Roman Glass from Dated Finds, Archaeologia Traiectina II, Groningen – Djakarta.

IVANOV 2001 – M. Ivanov, Römische Sarkophage mit Grosser Tabula Ansata aus Bulgarien – Datierung und Herkunft, AB 5, 45-51.

IVANOV 2004 – M. Ivanov, A vas diatretum from Serdica, AB 8/1, 51-57.

IVANOV 1981 – R. Ivanov, Teguli i tuhli s pečati na I Italioski i XI Klavdiev legion ot Ulpija Eskus, Arheologija Sofia 25, 1-2, 42-48.

IVANOV 1983 – R. Ivanov, Pečati na legioni vărhi stroitelna keramika s označenie na garnizona po dolnodunavskija limes, Vekove 5, 66-69.

IVANOV 1994 – R. Ivanov, Ziegel- und Dachziegelstempel mit Bezeichnung der Legion und der Garnison am unteren Donaulimes (Bulgarien) [în:] G. SUSINI (ed.), Limes. Studi di storia 5, Bologna, 7-13.

IVANOV 2002 – R. Ivanov, Stroitelna keramika ot Dolnija Dunav (Eskus-Nove-Durostorum), Sofija.

IVANOV 2002A – R. Ivanov (ed.), Roman and Early Byzantine Sttlements in Bulgaria II, Sofia.

IVANOV 2003 – R. Ivanov, (ed.), Rimski i rannovizantiiski seliște v Bălgarija. II, Sofija.

IVANOV 2004 – R. Ivanov (ed.), Arheologija na bălgarskite zemi. I, Sofija.

IVANOV 2006 – R. Ivanov, Stroitelna keramika ot Dolnija Dunav [în:] IVANOV 2006B, 125-208.

IVANOV 2006A – R. Ivanov, Vsekidnevnijat jivot [în:] IVANOV, ATANASOV, DONEVSKI 2006, Silistra-Sofia, 113-152.

IVANOV 2006B – R.T. Ivanov (ed.), Arheologija na bălgarskite zemi, II, Sofia.

IVANOV 2008 – R. Ivanov (ed.), Arheologija na bălgarskite zemi. III, Sofija.

IVANOV, IVANOV 1994 – T. Ivanov, R. Ivanov, Nicopolis ad Istrum 1. Istorija. Topografija. Gradoustroiustvo. Agora. Arhitektura. Nadpisi. Bibliografija, Sofija.

IVANOV, ATANASOV, DONEVSKI 2006 A – R. Ivanov, G. Atanasov, P. Donevski, Istorija na Silistra I. Antičnojat Durostorum, Silistra-Sofia.

IVANOV 2013 – S. Ivanov, Keramičen kompleks / Pottery complex [în:] HRISTOV et alii 2013, 189-199.

IVANOV 2016 – S. Ivanov, Pristavka za grănčarski krăg ot rimskata epoha [în:] BORISOV 2016, 255-259.

IVANOV 2018 – S.D. Ivanov, Tipologija i hronologija na červenolakovata keramika ot proizvodstvenite kompleksi dejdi Dunav i Balkana (II-III v.), Avtoreferat na disertațija za prisăjdane na obrazovatelna i naučna stepen „Doktor”, „Sv. Sv. Kiril i Metodii” Universitet, Veliko Tărnovo.

IVANOV 1980 – T. Ivanov, Abritus. Rimski kastel i rannovizantiiski grad v Dolna Mizija.I. Topografija i ukrepitelna sistema na Abritus, Sofija.

IVANOV 2003 – T. Ivanov, Signaturi na antični pisateli, hudojnitsi i zanajatčni (spored nadpisi ot dneshna Bălgarija [în:] Studia Archaeologica Supplementum I. Sbornik v pamet na d-r Petăr Gorbanov, Sofija, 199-204.

IVANOVA 2009 – B. Ivanova, Pesti za keremidi ot rimskija vikus kraio Gorsko Ablanovo, Tărgovistko, Arheologija Sofia 50, 1-2, 114-119.

IVANOVA 2003 – M. Ivanova, Peșt za bitova keramika kraio s. Leștnița, obștina Loveč [în:] HRISTOV et alii 2003, 57-64.

IVASCHENKO 1995 (1996) – Y. Ivaschenko, Les ateliers de céramiques de VIe aux XVe s. au nord de la Mer Noire: le problème de la continuité [în:] DEMIANS D’ARCHIMBAUD 1995 (1996), 73-85.

J

JACKSON, COOL, WAGER 1998 – C.M. JACKSON, H.E.M. Cool, E.C.W. Wager, The manufacture of glass in Roman York, JGS 1998, 55-61.

JAMES 1988 – S. James, The Fabricae: State Arms Factories of the Later Roman Empire [în:] COULSTON 1988, 257-331.

JANEŽIČ et alii 2018 – M. Janežič, B. Nadbath, T. Muhl, I. Žižek (ed.), New Discoveries Between the Alps and the Black Sea. Results from the Roman Sites in the Period Between 2005 and 2015. In memoriam Iva Mikl Curk, Proceedings of the 1st International Archaeological Conference, Ptuj, 8th and 9th October 2015, Monogragfije CPA 6, Ljubljana.

JANKUHN, JANSSEN, SCHMIDT-WIEGAND, TIEFENBACH 1981 – H. Jankuhn, W. Janssen, R. Schmidt-Wiegand, H. Tiefenbach (ed.), Das Handwerk in vor- und frühgeschichtlicher Zeit. I. Historische und rechtshistorische Beiträge und Untersuchungen zur Frühgeschichte der Gilde, Bericht über die Kolloquien der Kommission für die Altertumskunde Mittel- und Nordeuropas in den Jahren 1977 bis 1980, Abhandlungen der Akademie der Wissenschaften in Göttingen. Philologisch-Historische Klasse Dritte Folge, 122, Göttingen.

JAPP, KÖGLER 2016 – S. Japp, P. Kögler, IARPOTHP I. Traditions and Innovations. Tracking the Development of Pottery from the Late Classical to the Early Imperial Periods, Proceedings of the 1st Conference of IARPotHP Berlin, November 2013, 7th – 10th, Wien.

JEFFERSON LOANE 1938 – H. Jefferson Loane, Industry and Commerce of the City of Rome (50 B.C. – 200 A.D.), The Johns Hopkins University Studies in Historical and Political Science, Series LVI, No. 2, Baltimore.

JEREMIĆ 1997 – M. Jeremić, L’évolution du format des briques sur le territoire de la Serbie, de l’Antiquité au Moyen Âge, MEFRM 109/1, 7-20.

JERÉMIĆ 2000 – M. Jeremić, Brick Kilns in Sirmium, Starinar 50, 131-154.

JERÉMIĆ, ANTONOVIĆ, VITEZOVIĆ 2018 – G. Jeremić, D. Antonović, S. Vitezović, Craftmanship on the Middle Danube Limes [în:] KORAĆ 2018, 131-168.

JOBST 1975 – W. Jobst, Die römischen Fibeln aus Lauriacum, Forschungen in Lauriacum 10, Linz.

JONCHERAY 2008 – J.-P. Jpncheray, Sous la mer entre Maures et Estérel, quatre épaves gallo-romaines chargées de céramique dont deux énigmatiques, Freinet-Pays des Maures 7, 39-44.

JUGĂNARU 2005 – G. Jugănaru, Aspecte privind prelucrarea și circulația metalelor în Dobrogea din Preistorie până în Evul Mediu, Biblioteca Istro-Pontica. Seria Patrimonium 1, Tulcea.

JURIŠIĆ 2000 – M. Jurišić, Ancient Shipwrecks of the Adriatic. Maritime transport during the first and second centuries AD, BAR International Series 828, Oxford.

K

KABAKČIEVA 1987 – G. Kabakčieva, Produzione vetraria di Oescus. Note preliminari, Ratiariensia 3-4, 171-176.

KABAKČIEVA 2000 – G. Kabakčieva, Oescus. Castra Oescensia. Rannorimski voenen lager pri ustieto na Isk’r, Sofia 2000.

KABAKČIEVA, SULTOVA, VLADKOVA 1988 – G. Kabakčieva, S. Sultova, P. Vladkova, Ceramics Centre on the Territory of Nicopolis ad Istrum 2nd – 4th Century, Veliko Tărnovo.

KACZMAREK 2017 – Z. Kaczmarek, Textile production and consumption in Roman Provinces and in Free Germania – A 21st century perspective, Studia Europaea Gnesnensia 16 [Special Issue: In memoriam Géza Alföldi], 567-584.

KASSAB-TEZGŐR, TATLICAN 1996 – D. Kassab-Tezgőr, I. Tatlican, Sinop-Demirci anfora atölyelerinin 1995 kazisi, Kazi Sonuçlari Toplantisi 18/II, 353-365.

KASSAB-TEZGŐR, ÖZSALAR 2010 – D. Kassab-Tezgőr, A. Özsalar, The Reconstruction of a Roman Kiln in the Archaeological Museum Sinop, ACSS 16, 199-216, 543-546.

KIRIGIN 2016 – B. Kirigin, Pithoi/Dolia from Central Dalmatian Islands [în:] JAPP, KÖGLER 2016, 187-192.

KLENINA 2002 – E. Klenina, Some remarks about the Roman and early Byzantine pottery from Novae (Moesia Inferior) [în:] FREEMAN et alii 2002, 695-703.

KLENINA 2005 – E. Klenina, Supply of the Legio I Italica at Novae (Moesia Inferior) and Tauric Chersonesos [în:] VISY 2005, 403-414.

KLENINA 2006 – E. Klenina, Stolovaja i kuhoniaja keramika III-VI vekov ze Nov (Severnaja Bălgarija) / Ceramic Tableware and Kitchenware of the 3rd – 6th century from Novae (Northern Bulgaria), Novae. Studies and Materials II, Poznań-Sevastopol.

KLENINA 2015 – E. Klenina, Ceramic Production of Tauric Chersonesos in the Roman Period [în:] TOMAS 2015, 359-373.

KNIPOVITCH 1949 – T.N. Knipovitch, Tanais. Istoriko-arkheologicheskie issledovaniya, Moskva-Leningrad.

KNIPOVITCH 1952 – T.N. Knipovitch, Krasnolakovia keramika pervîh vekov n.e. iz raskopok Bosporskoi expediții 1935-1940 gg., MIA 25, 289-326.

KOBYLINA 1964 – M.M. Kobylina. Terrakotov’e statuetki Pantikapeja i Fanagorii, Moskva.

KOBYLINA 1970 – M.M. Kobylina (ed.), Terrakoty Sever’nogo Pricerno’morija, Arheologya SSSR. Svod arheologičeskih istočnikov, 1-11, Moskva.

KOBYLINA 1974 – M.M. Kobylina (ed.), Terrakotov’ie statuetki. Čast’ III. Pantikapeio, Arheologya SSSR. Svod arheologičeskih istočnikov, 1-11, Moskva.

KOBYLINA 1974 A – M.M. Kobylina (ed.), Terrakotov’ie statuetki. Čast’ IV. Pridon’e i tamanskiio polustrov, Arheologya SSSR. Svod arheologičeskih istočnikov, 1-11, Moskva.

KOLENDO 1994 – J. Kolendo, Suite sur le lingot de plomb protant des inscriptions mis au jour à Novae, Archeologia 45, 91-93.

KOLENDO 2011 – J. Kolendo, Symboles des fonctions militaires et des militaires et des métiers sur les monuments funéraires de Novae, camp de la Legio I Italica (Moesia Inferior), Novensia 22, 21-37.

KOLENDO, KOWAL 2011 – J. Kolendo, T. Kowal, Stamps on ceramic pipes from Novae (Moesia Inferior), Novensia 22, 67-76.

KOŁKÓWNA 1979 – S. Kołkówna, Antike Werkzeuge zur produktion Metallener Juweliererzeugnisse aus der Nördlichen und Westlichen Schwarzmeerküste, Archeologia 29, 46-98.

KOŁKÓWNA 1980 – S. Kołkówna, Remarques sur les sources archéologiques antiques relatives à la production d’orfèvrerie sur les rivages septentrionaux et occidentaux de la Mer Noire [în:] HACKENS 1980, 106-154.

KONESTRA, LIPOVAC VRKLJAN 2018 – A. Konestra, G. Lipovac Vrkljan, Pottery workshops in the coastal area of Roman Dalmatia: landscape, spatial organization, ownership [în:] JANEŽIČ et alii 2018, 127-141.

KONIAROV 1953 – G.Z. Koniarov, Istorijata na rudarstvoto i metalurgijata v Bălgarija, Sofija.

KORAĆ 2018 – M. Korać (ed.), Vivere militare est. From Populus to Emperors – Living on the Frontier I, Institute of Arhaeology Studies No. 68/1, Belgrade.

KORDAS 2002 – G. Kordas (ed.), Hyalos, Vitrum, Glass. History, Technology and Conservation of Glass and Vitreous Materials in the Hellenic World, Athens.

KOSTOV, GAYDARSKA, GUROVA 2008 – R.I. Kostov, B. Gaydarska, M. Gurova (ed.), Geoarchaeology and Archaeomineralogy. Proceedings of the Inernational Conference, 29-30 October 2008, Sofia, Sofia.

KOUZOV 2002 – C. Kouzov, Lead Roman Mirrors in Varna Archaeological Museum, AB 6, 3, 63-99.

KOUZOV 2003 – C. Kouzov, Bronze Metalwork for Decoration of Toilet Boxes from the Roman Period in the Archaeological Museum of Varna, AB 7, 3, 23-34.

KOVAČEVA 1968 – T. Kovačeva, Novootkriti grobove ot Eskus, Arheologija 4, 67-71.

KOVAČEVA 1996 – T. Kovačeva, Kăm văprosa za datirovkata na stăklarskata rabotilnița v Eskus pri s. Gigen, Loveștka oblast, IMSB 24, 33-42.

KOVALEVSKAJA, TOMAS, SARNOWSKI 2000 – L. Kovalevskaja, A. Tomas, T. Sarnowski, Flasze gliniane z principia w Novae, Novensia 12, 107-126.

KOVRIG 1937 – I. Kovrig, A császárkori fibulák föformái Pannoniában / Die haupttypen der Kaiserzeitlichen Fibeln in Pannonien, Diss. Pannonicae II, 4, Budapest.

KOZAREV 2004 – N. Kozarev, Pešt za stroitelna keramika ot okolnostite na Serdika, Arheologija Sofia 45, 1-2, 87-90.

KOWAL 2011 – T. Kowal, Ciężarki z Novae (Moesia Inferior) wydobyte przez ekspedycję archeologiczną uniwersytetu Warszawskiego w latach 1960-2010, Novensia 22, 127-147.

KÖRLIN et alii 2016 – G. Körlin, M. Prange, T. Stöllner, Ü. Yalçin, From Bright Ores to Shiny Metals. Festschrift for Andreas Hauptmann on the Occasion of 40 Years Research in Archaeometallurgy and Archaeometry, Montanhistorische Zeitschrift Der ANSCHNITT. Beiheft 29 / Veröffentlichungen aus dem Deutschen Bergbau-Museum Bochum, Nr. 210, Bochum.

KRAPIVINA 1993 – V. Krapivina, Ol’via. Material’naia kultura I-IV vv. n.e., Kiev.

KRISTENSEN, STIRLING 2016 – T.M. Kristensen, L. Stirling (ed.), The Afterlife of Greek and Roman Sculpture. Late Antique Responses and Practices, Ann Arbor.

KRYZHITSKII 1997 – S.D. Kryzhitskii, The Landscape of the North Pontic City-States – a case study from Olbia [în:] CHAPMAN, DOLUKHANOV 1997, 101-114.

KULEFF, DJINGOVA 2002 – I. Kuleff, R. Djingova, Glass Production during Roman and Medieval Times on the Territory of Bulgaria, AB 6, 3, 101-108.

KURZMANN 2005 – R. Kurzmann, Soldier, civilian and military brick production, OJA 24, 4, 405-414.

KURZMANN 2005 A – R. Kurzmann, Soldiers or Emperors? Some Problems with Imperial Titles on Roman Military Brick Stamps [în:] VISY 2005, 327-336.

KURZMANN 2006 – R. Kurzmann, Roman Military Brick Stamps: A Comparison of Methodology, BAR IS 1543, Oxford.

KUZMANOV 1985 – G. Kuzmanov, Rannovizantijska keramika ot Trakija i Dakija (IV-nacialoto na VII v.), Raszkopi i proucivanija XIII, Sofia.

KUZMANOV 1992 – G. Kuzmanov, Antike Lampen, Sofia.

KUZMANOV, BĂČVAROV 1986 – G. Kuzmanov, I. Băčvarov, Kolekcijata ot antični lampi v Silistreinskija Muzej, Izvestija Varna 22 (37), 43-62.

KUZMANOV, SALKIN 1992 – G. Kuzmanov, A. Salkin, Antični amfori akvatoriiata na Cernomorskato kraibrejie na Iojna Dorbrudja, Izvestija Varna 28 (43), 27-61.

KUZMANOV, MINČEV 2018 – G. Kuzmanov, Al. Minčev, Antični lampi. Kolekțija na RIM Varna, [IAI 45], Sofia.

L

LANDELS 1978 – J.G. Landels, Engineering in the Ancient World, Los Angeles.

LANG 2011 – F. Lang, Activity not Profession. Considerations about Bone Working in Roman Times [în:] BARON, KUFEL-DIAKOWSKA 2011, 295-303.

LANG 2013 – F. LANG (ed.), The Sound of Bones. Proceedings of the 8th Meeting of the ICAZ Worked Bone Research Group in Salzburg 2011, Schriften zur Archäologie und Archäometrie der Paris Lodron-Universität Salzburg Band 5, Salzburg.

LÁNG, BÍRÓ 2018 – O. Láng, S. Bíró, ”Unpleasant to live in, yet it makes the city rich”. Industry and Commerce in Military and Civil Settlements along the Pannonian Limes [în:] SOMMER, MATEŠIĆ 2018, 609-619.

LA NIECE, HOOK, CRADDOCK 2007 – S. La Niece, D. Hook, P. Craddock (ed.), Metals and Mines. Studies in Archaeometallurgy, London.

LAROCK 1983 – C. Larock, Stone Setting [în:] HACKENS, WINKES 1983, 193-195

LARSSON LOVÉN 2000 – L. Larsson Lovén, Representations of textile production in Gallo-Roman funerary art [în:] CARDON, FEUGÈRE 2000, 235-240.

LAUBENHEIMER 1989 – F. Laubenheimer, Les amphores gauloise sous l’Empire. Recherches nouvelles sur leur production et leur chronologie, în Amphores romaines et histoire économique: dix ans de recherches, Actes du colloque de Sienne (22-24 mai 1986), Coll. de l’École Francaise de Rome 114, Rome, 105-138.

LAUBENHEIMER 1990 – F. Laubenheimer, Le temps des amphores en Gaule. Vins, huile et sauce, Paris.

LAUBENHEIMER 1992 – F. Laubenheimer (ed.), Les amphores en Gaule. Production et circulation, Table ronde internationale, Metz 4-6 octobre 1990, Paris.

LAWALL, LUND 2011 – M. Lawall, J. Lund (ed.), Pottery in the Archaeological Record: Greece and Beyond 1, Acts of the International Colloquium held at the Danish and Canadian Institutes in Athens, June 20-22, 2008, Aarhus.

LAZAR 2001 – I. Lazar, Roman Glass Production in Slovenia, BulletinAIHV 15, 78-81.

LAZAR 2006 – I. Lazar, An oil lamp from Slovenia depicting a Roman glass furnace, VAHD 99, 227-234.

LAZZERETTI, PALLECCHI 2005 – Al. Lazzeretti, S. Pallecchi, Le figlinae ”polivalenti”: la produzione di dolia e di mortaria bollati [în:] BRUUN 2005, 213-227.

LE BOHEC 1994 – Y. Le Bohec, The Imperial Roman Army, trad. B.T. Batsford Ltd., London.

LEE 1973 – D. Lee, Science, Philosophy, and Technology in the Greco-Roman World: I, Greece & Rome 2nd series, 20/1, 65-78.

LEIDWANGER, BRUNO 2013 – J. Leidwanger, S. Tusa, Marzamemi II ‘Church Wreck’ Excavation: 2013 Field Season, Archaeologia Maritima Mediterranea 10, 191-198.

LEIDWANGER, TUSA 2016 – J. Leidwanger, S. Tusa, Marzamemi II ‘Church Wreck’ Excavation: 2015 Field Season, Archaeologia Maritima Mediterranea 13, 129-143.

LEIPUNSKAJA 1988 – N.A. Leipunskaja, Predmest’e perv’ih vekov n. e. v Nijnet gorodne Ol’vii, Antičn’ie drevnosti Severnogo Pričernomorija, 71-82.

LEMKE 2008 – M. Lemke, Novae and Its Surroundings on Historic Maps [în:] DERDA, DYCZEK, KOLENDO 2008, 275-297.

LEMKE 2009 – M. Lemke, Stone Projectiles from Novae, Novensia 20, 209-219.

LEMKE 2016 – M. Lemke, Danube Limes and Logistics. Some Thoughts, Novensia 27, 9-38.

LEMKE 2018 – M. Lemke, The Water Supply of the Legionary Fortress of Novae (Bulgaria) [în:] SOMMER, MATEŠIĆ 2018, 1015-1023.

LE NY 1988 – F. Le Ny, Les fours de tuiliers gallo-romains – Méthodologie – Étude technologique, typologique et statistique – Chronologie, DAF 12, Paris.

LIGHTFOOT 2003 – C.S. Lightfoot, From East to West: The Early Roman Glass Industry [în:] FOY, NENNA 2003 (ed.), 341-347.

LING 1976 – R. Ling, Stuccowork [în:] STRONG, BROWN 1976, 209-221.

LIPOVAC VRKLJAN, RADIĆ ROSSI, ŠILJEG 2011 – G. Lipovac Vrkljan, I. Radić Rossi, B. Šiljeg (ed.), Rimske keramičarske i staklarske radionice proizvodnja i trgovina na jadranskom prostoru. Zbornik I. međunarodnog arheološkog kolokvija Crikvenica, 23.-24. Listopada 2008, Crikvenica.

LIVERSIDGE 1976 – J. Liversidge, Woodworking [în:] STRONG, BROWN 1976, 155-166.

LO CASCIO 2006 – E. Lo Cascio (ed.), Inovazione tecnica e progresso economico nel mondo romano, Atti degli Inscontri capresi di storia dell’economia antica (Capri 13-16 aprile 2003), Bari.

LONG, DOMERGUE 1995 – L. Long, C. Domergue, Le «véritable plomb de L. Flavivs Vervcla» et autres lingots. L'épave 1 des Saintes-Maries-de-la Mer, MEFRA 107/2, 801-867.

LUKA 2006 – K. Luka, Nahodka ot keramični kalăpi za proizvodstvo na sădove s aplikirana ukrasa ot krepostta Kaleto kraj Mezdra, Arheologija Sofia 47, 1-4, 161-170.

LUNGU 1994 – V. Lungu, Amfore ștampilate din nordul Dobrogei, Pontica 27, 133-155.

LYDING WILL 1982 – E. Lyding Will, Ambiguity in Horace Odes 1. 4, Classical Philology 77, 3, 240-245.

M

MACGREGOR 1985 – A. MacGregor, Bone, Antler, Ivory and Horn. The Technology of Skeletal Materials Since the Roman Period, London.

MACKENSEN 1998 – M. Mackensen, Arbeitsgeräte aus dem spätantiken Töpfereizentrum von El Mahrine (Nordtunesien), Römische Mitteilungen 105, 431–439.

MACREA 1948 – M. Macrea, Notes au sujet des briqueteries en Dacie, Dacia 11-12, 275-279.

MACREA 1969 – M. Macrea, Viața în Dacia romană, București.

MAJEWSKI 1961 – K. Majewski (coord.), Sprawozdanie tzmczasowe z wykopalisk w Novae w 1960 roku, Archeologia 11, 75-162.

MAJEWSKI 1974 – K. Majewski, La civilisation des provinces romaines danubiennes à la lumière des recherches archéologiques polonnaises à Novae (Bulgarie), Archaeologia Polona 15, 7-27.

MAN 2011 – N. Man, Așezarea romană de la Cristești, Bibliotheca Musei Marisiensis Seria Archaeologica III, Cluj-Napoca.

MANDEL 1988 – U. Mandel, Kleinasiatische Reliefkeramik der Mittleren Kaiserzeit, Berlin-New York.

MANNING 1972 – W.H. Manning, Ironwork Hoards in Iron age and roman Britain, Britannia 3, 224-250.

MANNING 1985 – W.H. Manning, Catalogue ot the Romano-British Iron Tools, Fittings and Weapons in the British Museum, London.

MARANGOU 1976 – L. Marangou, Bone Carvings from Egypt. I. Graeco-Roman Period. Tübingen.

MARLIER 2008 – S. Marlier, Architecture et espace de navigation des navires à dolia, Archaeonautica 15, 153-173.

MARLIER, SCIALLANO 2008 – S. Marlier, M. Sciallano, L'épave à dolia de l'île de la Giraglia (Haute-Corse), Archaeonautica 15, 113-151.

MARLIER, SIBELLA 2002 – S. Marlier, P. Sibella, La Giraglia, a dolia wreck of the 1st century BC from Corsica, France: study of its hull remains, IJNA 31.2, 161-171.

MARTINOVA 1997 – M. Martinova, Bronzova matrița s izovrajenie na trakiiski konnik ot Filipopol, Godišnik na arheologičeski Muzej Plovdiv, 8, 58-60.

MARYON 1949 – H. Maryon, Metal Working in the Ancient World, AJA 53, 2, 93-125.

MASYAKIN 2007 – V. V. Masyakin, Rimskie fibuly i detali retennoi garnitur’i iz nekropolja Zavetnoe [în:] ZAITSEVA, MORDVINTSEVOI 2007, 125-139.

MASTROCINQUE, MARCHETTI, SCAVONE 2016 – A. Mastrocinque, C.M. Marchetti, R. Scavone (ed.), Grumentum and Roman Cities in Southern Italy / Grumentum e le citta romane nell'Italia meridionale, BAR International Series 2830, Oxford.

MATEI 1987 – C. Matei, Cercetările arheologice în zona instalației portuare antice de la Capidava, CCDJ 3-4, 95-101, pl. 61-68.

MATEI 1988-1989 – C. Matei, Cercetări arheologice în zona instalației portuare antice de la Capidava (II), CCDJ 5-7, 121-141.

MATEI POPESCU 2001-2002 – Fl. Matei Popescu, Trupele auxiliare romane din Moesia Inferior, SCIVA 52-53, 173-242.

MATIJAŠIĆ 1987 – R. Matijašić, La produzione ed il commercio di tegole ad Aquileia AAAd 29/2, 495-531.

MATIJAŠIĆ 1998 – R. Matijašić, I bolli laterizi dell’area istriana [în:] RIGHINI (ed.) 1998, 97-105.

MATOUSCHEK, NOWAK 1981/1982 – J. Matouschek, H. Nowak, Unpublizierte Hasen- und Hundefibeln aus Österreichischen Privatsammlungen. Mit einem nachtrag: Pferde- und Reiterfibeln, RÖ 9-10, 131-182.

MATOUSCHEK, NOWAK 1985-1986 – J. Matouschek, H. Nowak, Unpublizierte Tierfibeln und Fibeln mit Theriomorphen Gestaltungs-Elementen aus Österreichischen Privatsammlungen. Mit den Nachträgen: Pferde- und Reiterfibeln, Hasen- und Hundefibeln und Deren Kombinationen, RÖ 13-14, 101-222.

MATUSZEWSKA 2006 – Bemerkungen zur Typologie der Ziegelstempel aus Novae (Moesia Inferior), AB 10, 1, 45-63.

MAXFIELD, DOBSON 1989 – V.A. Maxfield, M.J. Dobson, Roman Frontier Studies 1989. Proceedings of the XVth International Congress of Roman Frontier Studies, Exeter.

MĂNUCU-ADAMEȘTEANU 2006 – Mănucu-Adameșteanu, M. (ed.), Orgame/Argamum. Supplementa 1. À la recherche d’une colonie. Actes du Colloque International 40 ans de recherche archéologique à Orgamè/Argamum, Bucarest-Tulcea-Jurilovca 3-5 octobre 2005, București.

McCANN 2002 – A.M. McCann, The Roman Port and Fishery at Cosa – Short Guide, American Academy Rome, Roma.

McCOMISH 2015 – J.M. McComish, A Guide To Ceramic Building Materials. An Insight report, York.

MC MULLEN 1960 – R. McMullen, Inscription on Armour and the Supply of Arms in the Roman Empire, AJA 64/1, 23-40.

MC WHIRR 1979 – A. Mc Whirr (ed.), Roman Brick and Tile. Studies in Manufacture, Distribution and Use in the Western Empire, BAR IS 68, Oxford.

MC WHIRR, VINER 1978 – A. Mc Whirr, D. Viner, The Production and Distribution of Tiles in Roman Britain with Particular Reference to the Circenster Region, Britannia 9, 359-377.

MENZEL 1960 – H. Menzel, Antiken Lampen im Römisch-Germanischen Zentralmuseum zu Mainz, Mainz am Rhein.

MERCANDO, ZANDA, BESCHI 1998 – L. Mercando, E. Zanda, con un saggio di L. Beschi, Bronzi da Industria, Roma 1998.

MERKEL 2007 – J.F. Merkel, Imperial Roman Production of Lead and Silver in the Northern Part of Upper Moesia (Mt. Kosmaj area), Glasnik 23, 39-78.

MERLE-THIRION, VICHY 2007 – V. Merle-Thirion, M. Vichy, Annexe – Note sur la composition chimique des verres de l’épave des-Embiez, RAN 40, 266-268.

MEYLAN KRAUSE 2008 – M.-F. Meylan Krause, L’artisanat romain: aux limites de l’archéologie [în:] Internationaler Kongress Crafts 2007 – Handwerk und Gesellschaft in den römischen Provinzen, Zeitschrift für Schweizerische Archäologie und Kunstgeschichte 65, 1/2, 5-10.

MIHAILESCU-BÎRLIBA 2004 – L. Mihailescu-Bîrliba, Sclavi și liberți imperiali în provinciile romane din Illyricum (Dalmatia, Pannonia, Daci și Moesia), Historica 34, Iași.

MIHAILESCU-BÎRLIBA 2009 – L. Mihailescu-Bîrliba (coord.), Structuri etno-demografice la Dunărea de Jos (sec. I-VII p.Chr.), Colecția Antiqua et Mediaevalia. Studia, Iași.

MIHAILESCU-BÎRLIBA 2014 – L. Mihailescu-Bărliba, Une nouvelle inscription de Topolog (Mésie Inférieure), Dacia N.S. 58, 303-307.

MIHAILESCU-BÎRLIBA, BOUNEGRU (ed.) 2006 – L. Mihailescu-Bîrliba, O. Bounegru (ed.), Studia Historiae et Religionis Daco-Romanae in Honorem Silvii Sanie, Honoraria 3, București.

MIHĂILESCU-BÎRLIBA 1996 – V. Mihailescu-Bîrliba, Turibula: concerning the origin and the utilization of a pottery category from the Lower Danube, RCRFActa 33, 97-102.

MIHĂILESCU-BÎRLIBA 2017 – V. Mihăilescu-Bîrliba, Jocuri și jucători în Dacia [în:] NUȚU, AILINCĂI, MICU 2017, 257–280.

MIHAILOVIĆ 2013 – I. Mihailović, The Sutivan shipwreck. A cargo of sarcophagi and stone of the Roman period, Skyllis 13/1, 67-72.

MIHAILOVIĆ, MIHOLJEK 2015 – I. Mihailović, I. Miholjek, Shipwrecks with sarcophagi in the eastern Adriatic [în:] PENSABENE, GASPARINI 2015, 213-220.

MIKLER 1997 – H. Mikler, Die römischen Funde aus Bein im Landesmuseum Mainz. Monographies Instrumentum 1. Montagnac.

MILČEV, KOIČEVA, DIMITROV 2003 – A. Milčev, E. Koičeva,. P. Dimitrov, Proizvodstven țentăr za stroitelna keramika v Dolna Mizija [în:] ANGELOVA et alii 2003, 430-450.

MILCHEVA 2005 – M. Milcheva (ed.), Stephanos archaeologicos in honorem Professoris Ludmili Getov. Studia archaeologica Universitatis Serdicensis. Supplementum IV, Sofia.

MINČEV 1977 – Al. Minčev, Edno atelie za imitacii na atineski lampi v Marcianopol, Izvestija Varna, 13 (28), 166-169.

MINČEV 1983 – Al. Minčev, Za keramičnoto proizvodstvo v Odesos (I-VII v.), Izvestija Varna, 19 (34), 5-18.

MINČEV 1984 – Al. Minčev, Antično stăklo ot Zapadnoto Černomorie (I-VI v.). I. Kupi i panički, Izvestija Varna 20, 5-21.

MINČEV 1987 – Al. Minčev, Bronzov pečat s nadpis ot Marțianopol, Izvestija Varna 23(38), 71-74.

MINČEV 1988 – Al. Minčev, Antično stăklo ot Zapadnoto Černomorie (I-VI v.). II. Čaști, Izvestija Varna 24, 35-59.

MINČEV 1989 – Al. Minčev, Antično stăklo ot Zapadnoto Černomorie (I-VI v.). III. Kapi, Izvestija Varna 25, 13-28.

MINČEV 1990 – Al. Minčev, Antično stăklo ot Zapadnoto Černomorie (I-VI v.). IV. Butilki, Izvestija Varna 26, 56-78.

MINČEV 1992 – Al. Minčev, Spätantike Gläser von der westlichen Schwarzmeerküste [în:] PILLINGER, PÜLZ, VETERS (ed.) 1992, Die Schwarzmeerküste in der Spätantike und im frühen Mittelalter, Wien, 73-80.

MINCHEV 2005 – Al. Minchev, Thracian and Scythians in Northern Bulgaria: Some Bilateral Contacts in Metalworks [în:] COJOCARU 2005, 11-27.

MINČEV 2006 – Al. Minčev, Odessos et sa région à l’epoque romaine (Ier-IIIe siècle) [în:] CULLIN-MINGAUD 2006, 121-166.

MINČEV 2007 – Al. Minčev, Ex Oriente: Eastern Imports of Roman Period in Odessos (1st – 3rd century AD) [în:] Ancient Civilizations and the Sea. International Conference in Honour of prof. Michail Lazarov, Varna, 13th- 15th October 2004, Acta Musei Varnensis V, Varna, 331-351.

MINČEV 2007 A – Al. Minčev, Prinosi kăm trakiiskoto zlatarstvo II: bronzovi pečati ot Varnenskija Muzei izpolzvani v zlatarstboto i torevtikata, Izvestija Varna 43 (58), 40-76.

MINČEV 2012 – Al. Minčev, From Proconessos to Odessos: Unfinished Roman Marbles From Odessos and Marcianopolis (2nd-3rd c. AD), HistAntiq 21, 49-60.

MINČEV, GEORGIEV 1991 – Al. Minčev, P. Georgiev, Marcianopolis – ein neues Zentrum der Keramikproduktion im 2. – 6. Jahrhundert, RCRF Acta 29-30, 223-243.

MIRČEV 1956 – M. Mirčev, Săirkata ot terakoti v Muzej na gr. Stalin, IAD Varna 10, 1-56.

MIRÓ 1988 – J. Miró, La producción de ánforas romana sen Catalunya. Un estudio sobre el comercio del vino de la Tarraconense (siglos I a.C. – I d.C.), BAR I.S. 473, Oxford.

MITEV, PETKOV 2017 – G. Mitev, E. Petkov, Stamps on bricks and tiles of the Roman army from the area of Transmariska, Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice 3, 225-233.

MITOVA-DŽONOVA 1966 – D. Mitova-Džonova, Pešti za keramika i keremidi ot Novae, Arheologija Sofia 8/1, 38-45.

MITOVA-DŽONOVA 1972 – D. Mitova-Džonova, Glineni urni s izobraženie na čoveško lice ot Mizija, BIAB 33, 203-211.

MITROFAN 1990 – I. Mitrofan, Les recherché archéologiques de l’etablissement romain de Micăsasa, Dacia N.S. 34, 129-138.

MOELLER 1976 – W.O. Moeller, The Wool Trade of Ancient Pompeii, Studies of the Dutch Archaeological and Historical Society III, Leiden.

MOGA 1976 – V. Moga, Contribuții în legătură cu officinal și produsele tegulare ale legiunii XIII Gemina la Apulum, ActaMN 13, 191-196.

MOLS et alii 1992 (1995) – S.T.A.M. Mols, A.M. Gerhartl-Witteveen, H. KARS, A. KOSTER, W.J.T. PETERS, W.J.H. WILLEMS (ed.), Acta of the 12th International Congress on Ancient Bronzes, Nijmegen, 1-4 June 1992, Nederlandse Archeologische Rapporten 18, Nijmegen.

MORDVINTSEVA, ZAYTSEV 2002 – V.I. Mordvintseva, Y.P. Zaytsev, The Bronze Patrix for Ornaments from the Ust-Alma Necropolis (Vcrimea, Northern Black Sea) [în:] GIUMLIA-MAIR 2002, 174-181.

MOREL 1983 – J.-P. Morel, Le céramique comme indice du commerce antique (Réalités et interprétations) [în:] GARNSEY, P., WHITTAKER, C.R. (ed.), Trade and Famine in Classical Antiquity, Cambridge Philological Society. Supplementary Volume no. 8, Cambridge, 66-74.

MORFOVA 1959 – Z. Morofva, Briques et tuiles à estampilles d’Ulpia Oescus, Latomus 18, 3, 640-648.

MORFOVA 1963 – Z. Morfova, Rimski tuhli i keremidi s pečati ot Severna Bălgarija, Arheologija Sofija 1, 27-33.

MORFOVA 1970 – Z. Morfova, Rimskite častni i imperatorski tuhli i keremidi s pečati ot Severoiztočna Bălgarija, Arheologija Sofia 3, 33-43.

MORFOVA 1971 – Z. Morfova – Rimski častni i imperatorski tuhli s pečati ot Dunavskoto i Černomorskoto kraiobrejie, Arheologija Sofia 3, 25-33.

MORIN-JEAN 1913 – Morin-Jean, La verrerie en Gaule sous l’Empire romain. Essai de morphologie et de chronologie, Paris.

MORINTZ, ȘERBĂNESCU1974 – S. Morintz, D. Șerbănescu, Cercetări arheologice la Hârșova și împrejurimi, SCIVA 25/1, 47-69.

MOSCHAKIS 2013 – K. Moschakis, Healing Gods: The Cult of Apollo Iatros, Asclepius and Hygieia in the Black Sea Region, MA Dissertation International Hellenic University, Thessaloniki [https://repository.ihu.edu.gr/xmlui/handle/11544/117 accesat la data de 13.03.2019].

MOTTE, MARTIN 2003 – S. Motte, S. Martin, L’atelier de verrier antique de la Montée de la Butte à Lyon et ses productions [în:] FOY, NENNA 2003 (ed.), 303-319.

MÖLDERS 2010 – D. Mölders, Die eisernen Werkzeuge aus Bibracte. Ein Beitrag zur erforschung des keltischen Hnadwerks nach den Arbeiten von Jacques-Gabriel Bulliot und Joseph Déchelette, Bibracte 18, Glux-en-Glenne.

MURARU, AVRAM 1983 – A. Muraru, Al. Avram, Considerații preliminare asupra pietrei de construcție folosite la Histria, Pontica 16, 189-216.

MURPHY 2015 – E.A. Murphy, Socially Embedded Work Practices and Production Organization in the Roman Mediterranean: Beyond Industry Lines, JMA 28/2, 221-239.

MURPHY 2016 – E. Murphy, Roman Workers and Their Workplaces: Some Archaeological Thoughts on the Organization of Workshop Labour in Ceramic Production [în:] VERBOVEN, LAES 2016, 133-146.

MURPHY, GOLDFUS, ARUBAS 2018 – E.A. Murphy, H. Goldfus, B. Arubas, The Jerusalem Legio X Fretensis Kilnworks: Contextualizing Ceramic Manufacture and ‘Legionary Wares’ OJA 37/4, 443-466.

MURPHY, POBLOME 2011 – E.A. Murphy, J. Poblome, Producing Pottery vs. Producing Models: Interpreting Workshop Organization at the Potters’ Quarter of Sagalassos [în:] LAWALL, LUND 2011, 29-36.

MURPHY, POBLOME 2012 – E.A. Murphy, J. Poblome, Technical and Social Considerations of Tools from Roman-Period Ceramic Workshops at Sagalassos (Southwest Turkey): Not just tools of the trade?, JMA 25/2, 197-217.

MURPHY, POBLOME 2016 – E.A. Murphy, J. Poblome, A late antique ceramic workshop complex: evidence for workshop organisation at Sagalassos (southwest Turkey), Anatolian Studies 66, 185-199.

MUȘEȚEANU 1983 – C. Mușețeanu, Bronzuri romane din colecția Mihai Sutzu, Muzeul Național 7, 83-90.

MUȘEȚEANU 1985 – C. Mușețeanu, Ateliers céramiques de Durostorum, Dacia N.S. 29, 147-151.

MUȘEȚEANU 1987 – C. Mușețeanu, O nouă lucernă de la Durostorum, SCIVA 38, 1, 77-78.

MUȘEȚEANU 1993 – C. Mușețeanu, Céramique à glacure plombiphére de Durostorum, Pontica 26, 231-244.

MUȘEȚEANU 1996 – C. Mușețeanu, În legătură cu câteva opaițe de la Dunărea de Jos, SCIVA 47, 1, 91-96.

MUȘEȚEANU 1996 A – C. Mușețeanu, Imitation locales des sigillées décorés de Durostorum, Cercetări Arheologice 10, 343-355.

MUȘEȚEANU 1999 – C. Mușețeanu, Un poanson din os de la Durostorum, SCIVA 50/1-2, 83-84.

MUȘEȚEANU 2003 – C. Mușețeanu, cu colaborarea lui D. Elefterescu, Atelierele ceramice de la Durostorum, Muzeul Național de Istorie a României. Monografii IV, București.

MUȘEȚEANU 2009 – C. Mușețeanu (red.), Ostrov, com. Ostrov, jud. Constanța [Durostorum]. Punct: Ferma 4, CCA. Campania 2009, București, 132-136.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 1977 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Bronzuri romane din sud-vestul Dobrogei, SCIVA 28/4, 585-589.

MUȘEȚEANU, ZAHARIADE, ELEFTERESCU 1979 – C. Mușețeanu, M. Zahariade, D. Elefterescu, Spre o tipologie a ștampilelor legiunii XI Claudia în Moesia Inferior I, SMIM 12, 164-185.

MUȘEȚEANU, ZAHARIADE, ELEFTERESCU 1980 – C. Mușețeanu, M. Zahariade, D. Elefterescu, Spre o tipologie a ștampilelor legiunii XI Claudia în Moesia Inferior II. Catalogul pieselor, SMIM 13, 85-105.

MUȘEȚEANU, CULICĂ, ELEFTERESCU 1980 – C. Mușețeanu, V. Culică, D. Elefterescu, Lampes à estampille de Durostorum, Dacia N.S. 24, 283-305.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 1983 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Lampes romaines de Durostorum, Dacia N.S. 27, 109-128.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 1985 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Contribuții privind ceramica romană de la Durostorum, CCDJ 1, 67-81.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 1988-1989 – C. Mușeeanu, D. Elefterescu, Contribuții privind ceramica romană de la Durostorum II, CCDJ 5-7, 89-119.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 1990 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Céramique sigillée à Durostorum, Dacia N.S., 34, 235-244.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 1992 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Contribuții privind ceramica romană de la Durostorum III, Pontica 25, 221-239.

MUȘEȚEANU et alii 1996 – C. Mușețeanu, et alii, Ostrov „Durostorum”, jud. Constanța, în CCA. Campania 1995, 86.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU, BÂLTÂC 1998-2000 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, A. Bâltâc, La typologie des fours céramiques de Durostorum, Cercetări Arheologice 11, II, 411-423.

MUȘEȚEANU, DAMIAN 2002 – C. Muțeșeanu, P. Damian, Bronze romains de Durostorum (Resumé) [în:] GIUMLIA-MAIR 2002, 580.

MUȘEȚEANU et alii 2004 – C. Mușețeanu, L. Marinescu, C. Știrbulescu, V. Bottez (ed.), The Ancient Bronzes: Typology, Chronology, Authenticity. The Acta of the 16th International Congress of Antique Bronzes, Bucharest, May 26th – 31st, 2003, Bucharest.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 2004 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Contribuții privind ceramica romană de la Durostorum IV, Peuce S.N. 2, 95-142.

MUȘEȚEANU, BĂRBULESCU, BENEA 2005 – C. Mușețeanu, M. Bărbulescu, D. Benea (ed.), Corona laurea. Studii în onoarea Luciei Țeposu Marinescu, București.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 2006 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Les ateliers de lampes de Durostorum [în:] ROMAN, GUDEA 2006, 183-185.

MUȘEȚEANU, BÂLTÂC 2007 – C. Mușețeanu, A. Bâltâc, Céramique [în:] SUCEVEANU et alii, 202-220, pl. 77-79.

MUȘEȚEANU, ELEFTERESCU 2008 – C. Mușețeanu, D. Elefterescu, Les ateliers de lampes de Durostorum [în:] ΦΙΛΙΑΣ ΧΑΡΙΝ Mélanges à la mémoire de Niculae Conovici [CCDJ XXV], 135-148.

MUNIER, BRKOJEWITSCH 2003 – C. Munier, G. Brkojewitsch, Premier elements relatives à la découverte récente d’un atelier de verrier antique à Besançon [în:] FOY, NENNA 2003 (ed.), 321- 337.

MUNTEANU, NICOLA, TALMAȚCHI 2018 – L. Munteanu, C.-D. Nicola, G.M. Talmațchi (ed.), Studia numismatica et archaeologica in honorem magistri Virgilii Mihailescu-Bîrliba oblate, București-Piatra Neamț.

MUNTEANU, VOCHIȚU 2009 – C. Munteanu, A. Vochițu, Țigle și olane de pe epava antică Mangalia B, Pontica 42, 117-132.

MUNTEANU, VOCHIȚU 2010 – C. Munteanu, A. Vochițu, Roof tiles from the Anceint Greek Shipwreck ‘Mangalia B’, Black Sea Coast, Romania, IJNA, 407-412.

N

NAGY, SZŐLŐSI 2018 – M.L. Nagy, K.L. Szőlősi (Ed.), „Vadrózsából tündérsípot csináltam”. Tanulmányok Istvánovits Eszter 60. Születésnapjára, Nyíregyháza.

NATCHEVA 1987 – V. Natcheva, Instruments de production de ceramique romaine trouves pres de la ville de Pavlikeni – Bulgarie, Acta RCRF 25-26, 113-118.

NEMETI et alii 2007 – S. Nemeti, Fl. Fodorean, E. Nemeth, S. Cociș, I. Nemeti, M. Pîslaru (ed.), Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu oblata, Cluj-Napoca.

NENNA 2000 – M.-D. Nenna (ed.), La route du verre. Ateliers primaires et secondaires du second millénaire av. J.-C. Au Moyen Âge, Travaux de la Maison de l’Orient Méditerranéen, 33, Lyon.

NENNA, PICON, VICHY 2000 – M.-D. Nenna, M. Picon, M. Vichy, Ateliers primaires et secondaires en Égypte à l’époque gréco-romaine [în:] NENNA 2000, 97-112.

NENOVA et alii 2008 – P. Nenova, O. Vitov, I. Staikova, L. Staikova Alexandrova, Petrographic Study of Artefacts from a Temple of Sabazios in the Village of Porominovo, Kyustendil District, Western Bulgaria [în:] KOSTOV, GAYDARSKA, GUROVA 2008, 116-119.

NESSEL 2000 – V.A. Nessel, Tonlampen und Räucherfässer [în:] SARNOWSKI, SAVELJA 2000, 104-105.

NEUMANN 1981 – G. Neumann, Zur Bildung der lateinnischen Handwerkerbezeichnungen [în:] JANKUHN, JANSSEN, SCHMIDT-WIEGAND, TIEFENBACH 1981, 133-140.

NICOLAE 1993 – C. Nicolae, Despre topografia anticului Carsium, Pontica 26, 215-229.

NICOLAE 1994 – C. Nicolae, Câteva opaițe descoperite la Carsium, Pontica 27, 199-207.

NICOLAE 1995-1996 – C. Nicolae, Descoperiri de epocă romană și bizantină la Carsium, Pontica 28-29, 135-160.

NICOLAE 1995-1996 – C. Nicolae, Descoperiri de epocă romană și bizantină la Carsium, Pontica 28-29, 1995-1996, 135-160.

NICORESCU 1933 – P. Nicorescu, Fouilles de Tyras, Dacia 3-4, 557-601.

NIKOLOV 1984 – D. Nikolov, Trakijskata vila pri Čatalka, Starazagorsko, Razkopki i proučvanija XI, Sofia, 5-73.

NUȚU 2008 – G. Nuțu, Mars from Aegyssus [în:] AILINCĂI, MICU, MIHAIL 2008, 209-218.

NUȚU 2009 – G. Nuțu, Câteva note privind problemele bronzurilor figurate în Dobrogea romană [în:] MIHAILESCU-BÎRLIBA 2009, 241-266.

NUȚU 2009 A – G. Nuțu, Cercetări arheologice la limita de sud-vest a orașului Babadag (vicus Novus?), Peuce 7, 123-144.

NUȚU 2009 B – G. Nuțu, A Group of Strongly Profiled Brooches from Halmyris (Moesia Inferior), SAA 15, 173-190

NUȚU 2010 – G. Nuțu, Roman Brooches from Halmyris (Moesia Inferior). I. [în:] ATANASOV 2010, 64-85.

NUȚU 2010 A – G. Nuțu, Fibules romaines d’Argamum. Secteur ‹‹Extra Muros›› [în:] ANGELESCU et alii 2010, 493-506.

NUȚU 2018 – G. Nuțu, Cast in Glass: An Intaglio from Halmyris, Novensia 28 [sub tipar].

NUȚU, CHIRIAC 2007 – G. Nuțu, C. Chiriac, A bronze Herm of Priapus in a Private Collection, Peuce S.N. 3-4, 217-230.

NUȚU, BOȚAN 2009 – G. Nuțu, S.P. Boțan, Roman Board Game Pieces in Northern Dobrudja, Peuce S.N. 7, 145-156.

NUȚU, PARASCHIV 2009 – G. Nuțu, D. Paraschiv, Descoperiri romane în nivelurile medievale de la Beroe, Pontica 42, 177-192.

NUȚU, CHIRIAC 2010 – G. Nuțu, C. Chiriac, Considerații privind câteva piese antice din bronz descoperite în Dobrogea, ArhMold 33, 285-293.

NUȚU, CHIRIAC 2012 – G. Nuțu, C. Chiriac, Bronzuri romane inedite din Moesia Inferior, ArhMold 35, 243-252.

NUȚU, BUORA, CHIRIAC 2014 – G. Nuțu, M. Buora, C. Chiriac, Fibule decorato a smalto dalla Moesia Inferior nordorientale, QfA 24, 41-60.

NUȚU, PARASCHIV 2014 – G. Nuțu, D. Paraschiv, A medallion with an erotic scene from Beroe on the north Danubian limes, Novensia 24, 177-189.

NUȚU, STANC 2014 – G. Nuțu, S. Stanc, Carved Bone Artefacts from a Roman Villa in Niculițel (South-East Romania) [in:] Zooarchaeology Volume 2. Proceedings of the 9th Meeting of (ICAZ) Worked Bone Research Group in Zhengzhou 2013, Beijing, 49-56, pl. 15-17.

NUȚU, STANC, STAN 2014 – G. Nuțu, S. Stanc, D. Stan, Carved Bone and Antler from Northern Dobruja in Archaeological and Archaeozoological Context, Iași.

NUȚU, STANC, PARASCHIV 2014 – G. Nuțu, S. Margareta Stanc, D. Paraschiv with contributions from M. Mocanu, M. Luca, Șt. Honcu, M. Iacob, Niculițel – A Roman Rural Settlement in Northern Dobruja. Archaeological and Archaeozoological Research, Parthenon Verlag, Archaeologica et Anthropologica II, Kaiserslautern und Mehlingen.

NUȚU, STANC 2016 – G. Nuțu, S. Stanc, Carved Bone and Antler in Northern Dobrudja [în:] S. Vitezović (ed.), Close to the bone: current studies in bone technologies, Belgrade, 224-233.

NUȚU, STANC 2017 – G. Nuțu, S. Stanc, Cooking ware and dietary reconstruction from two north Scythian sites: Aegyssus and Enisala Peștera [în:] D. Dixneuf (ed.), LRCW 5-2. Late Roman coarse wares, cooking wares and amphorae in the Mediterranean. Archaeology and Archaeometry , Études Alexandrines 43, Alexandria, 613-627.

NUȚU et alii 2017 – G. Nuțu, B. Päffgen, T. Pflederer, M. Fiederling, M. Ahl, Epava Rusu (Portița A). Campania 2016, Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2016, nr. 26.

NUȚU, AILINCĂI, MICU 2017 – G. Nuțu, S.-C. Ailincăi, C. Micu (ed.), Omul, Fluviul și Marea. Studii de arheologie și istorie în onoarea lui Florin Topoleanu la a 65-a aniversare / The Man, The river and The Sea. Studies in Archaeology and History in Honour of Florin Topoleanu on his 65th Aniversary, Cluj-Napoca, 257–280.

NUȚU, MIHAILESCU-BÎRLIBA 2018 – G. Nuțu, L. Mihailescu-Bîrliba, Roman pottery in the countryside of Dobruja. Topolog as case study, SAA 24/1, 83-104.

NUȚU, ELEFTERESCU 2018 – G. Nuțu, D. Elefterescu, Fibulele de la Durostorum-Ostrov / The Brooches from Durostorum-Ostrov, Iași.

O

OBMANN 1997 – J. Obmann, Die römischen Funde aus Bein von Nida-Heddernheim, Schriften des Frankfurter Museums für Vor-und Frühgeschichte – Archäologisches Museum XIII, Bonn.

OCHOA, MORILLO, ZARZALEJOS 2017 – C.F. Ochoa, A. Morillo, M. Zarzalejos (ed.), Manual de cerámica romana III. Cerámicas romanas de época altoimperial III: Cerámica común de mesa, cocina y alamacenaje. Imitaciones hispanas de series romanas. Otras producciones, Madrid.

OGNENOVA-MARINOVA 1975 – L. Ognenovo-Marinova, Statuettes en bronze du Musée National Archeologique a Sofia (Statuettes de culte), Sofia.

OGNENOVA-MARINOVA 1987 – L. Ognenova-Marinova, Un atelier de plastes imaginarius a Montana, IAI 37, 173-176.

OGNENOVA MARINOVA 1987 A – L. Ognenova Marinova, Skulpturata ot svetilișteto na Diana i Apolon [în:] OGNENOVA MARINOVA, VELKOV, BOŽILOVA, ALEKSANDROV 1987, 52-83.

OGNENOVA MARINOVA et alii 1987 – L. Ognenova Marinova, V. Velkov, V. Božilova, G. Aleksandrov, Montana I, Sofija.

OLCZAK 1981 – J. Olczak, Wyroby szklane [în:] S. PARNICKI-PUDEŁKO (red.), Novae – Sector zachodni 1976, 1978. Wynicki badań wykopaliskowych ekspedycji archeologicznej Uniwersytetu im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Uniwersytet im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Seria Archeologia nr. 18, Poznań, 55-72, 223-224.

OLCZAK 1995 – J. Olczak, Szkło rzymskie z terenu komrndatury w Novae, Novensia 8, 15-85.

OLDENSTEIN 1976 – J. Oldenstein, Zur Ausrüstung römischer Auiliareinheiten. Studien zu Beschlägen und Zierat an der Ausrüstung der römischer Auiliareinheiten des obergermanisch-raetischen Limesgebietes aus dem zweiten und dritten Jahrhundert n. Chr., BerRGK 57, 49-284.

OLESON 2008 – J.P. Oleson (ed.), The Oxford Handbook of Engineering and Technology in the classical World, Oxford.

OLIVERI, ZANGARA 2014 – F. Oliveri, S. Zangara, Deep water investigation off the Egadi Islands (Western Sicily): Levanzo I wreck [în:] POULOU-PAPADIMITRIOU, NODAROU, KILIKOGLOU 2014, 1035-1047.

OPAIȚ 1980 A – A. Opaiț, Așezarea romană timpurie de pe platou, în Simion, G. et alii, Șantierul arheologic Troesmis, Peuce 8, 197-217.

OPAIȚ 1980 B – A. Opaiț, Considerații preliminare asupra ceramicii romane timpurii de la Troesmis, Peuce 8, 328-366.

OPAIȚ 1980 C – A. Opaiț, Beobachtungen zur Entwicklung der zwei Amphoratypen, Peuce 9, 311-327, 675-690.

OPAIȚ 1980 D – A. Opaiț, Considerații preliminare asupra amforelor romane și romano-bizantine din Dobrogea, Peuce 8, 291-327.

OPAIȚ 1984 – A. Opaiț, Troesmis – așezarea romană timpurie de pe platou, Peuce 8, 197-217.

OPAIȚ 1985 – C. Opaiț, Unele considerații privind vasele de sticlă din burgul roman târziu de la Topraichioi (Babadag, jud. Tulcea), Pontica 18, 249-258.

OPAIȚ 1987 A – A. Opaiț, Un dépôt d’amphores découvert à Aegyssus, Dacia N.S. 31, 145-155.

OPAIȚ 1987 B – A. Opaiț Amfore romane de mare capacitate. Considerații tipologice, SCIVA 38, 3, 245-258.

OPAIȚ 1991 – A. Opaiț, Ceramica din așezarea și cetatea de la Independența (Murighiol), sec. V î. Ch. – VII p. Ch., Peuce 10, I: 133-182, II: 165-216.

OPAIȚ 1997-1998 – A. Opaiț, North African and Spanish Amphorae in Scythia Minor, Il Mar Nero 3, 47-95.

OPAIȚ 2004 – A. Opaiț, Local and Imported Ceramics in the Roman Province of Scythia (4th – 6th centuries AD). Aspects of Economic life in the Province of Scythia, BAR IS 1274, Oxford.

OPAIȚ 2004 A – A. Opaiț, Local and Imported Ceramics in the Roman Province of Scythia (4th-6th centuries AD), BAR I.S. 1274, Oxford.

OPAIȚ 2004 B – A. Opaiț, The Eastern Amphorae in the Province of Scythia [în:] EIRING, LUND 2004, 293-308.

OPAIȚ 2007 – A. Opaiț, A Weighty Matter: Pontic Fish Amphorae [în:] GABRIELSEN, LUND 2007, 101-121.

OPAIȚ, ZAHARIADE, POENARU-BORDEA, OPAIȚ 1991 – A. Opaiț, M. Zahariade, Gh. Poenaru-Bordea, C. Opaiț, Fortificația și așezarea romană târzie de la Babadag-Topraichioi, Peuce 10, 183-353.

OPAIȚ, OPAIȚ, BĂNICĂ 1992 – A. Opaiț, C.Opaiț, T. Bănică, Das Ländliche Territorium der Stadt Ibid (2.-7. Jh) und einige Betrachtungen zum Leben auf dem Land and der unteren Donau [în:] PILLINGER, PÜLZ, VETTERS 1992, 103-112.

OPPENHEIM et alii 1970 – A.L. Oppenheim, R.H. Brill, D. Barag, A. von Saldern, Glass and Glassmaking in Ancient Mesopotamia. An Edition of the Cuneiform TextsWhich Contain Instruction for Glassmakers with a Catalogue of Surviving Objects, London – Toronto.

OPRIȘ 2003 – I.C. Opriș, Ceramica romană și paleobizantină de la Capidava în contextul descoperirilor de la Dunărea de Jos (sec. IV-VI p.Chr.), București.

OREJAS, SÁNCHEZ-PALENCIA 2002 – A. Orejas, F.J. Sánchez-Palencia, Mines, Territorial Organization, and Social structure in Roman Iberia: Carthago Noua and the Peninsular Northwest, AJA 106, 4, 581-599.

OSWALD, PRYCE 1920 – F Oswald, T.D. Pryce, An Introduction to the Study of Terra Sigillata Treated from a Chronological Standpoint, London.

OȚA 2009 – L. Oța, Un posibil producător de opaițe din Moesia Inferior, Apulum 46, 385-396.

OVČAROV 1966 – D. Ovčarov, Pametniți na bronzovata plastika ot rimskata epoha, Arheologija Sofija, 3, 39-43.

P

PAGÈS 2010 – G. Pagès, Artisanat et économie du fer en France méditeranéene de l’Antiquité au début du Moyen Âge: une approche interdisciplinaire, Monographies Instrumentum 37, Montagnac.

PAJĄKOWSKI 1973 – W. Pająkowski, Stamped Bricks and Tiles, în PARNICKI-PUDELKO 1973 (ed.), 175.

PALADE 1969 – V. Palade, Noi ateliere de lucrat piepteni din corn de cerb în secolul al IV-lea e.n. la Valea Seacă – Bârlad, Carpica 2, 233-252.

PANAIT BÎRZESCU et alii 2013 – Fl. Panait-Bîrzescu, I. Bîrzescu, Fl. Matei-Popescu, A. Robu (ed.), Poleis în Marea Neagră: relații interpontice și producții locale, București.

PANAITESCU 1978 – A. Panaitescu, O carieră de sec. X e.n. la Medgidia, Pontica 11, 247-251.

PANAITESCU 1976 – A. Panaitescu, Morminte din necropolele cetății Tropaeum Traiani, Pontica 9, 207-211.

PANAITESCU 1981 – A, Panaitescu, Cuptor de ars materiale de construcții descoperit la Ulmetum, Pontica 14, 303-308.

PAPADOPOULOS 1992 – J.K. Papadopoulos, Λ Α Σ ANA, Tuyeres and Kiln Firing Supports, Hesperia 61/2, 203-221.

PAPUC 1976 – Gh. Papuc, Opaițe de import la Tomis, Pontica 9, 201-205.

PAPUC 1979 – Gh. Papuc, Sectorul de sud-vest al zidului de incintă [în:]BARNEA et alii 1979, 64-77.

PARASCHIV 1997 – D. Paraschiv, Descoperiri de epocă romană la Măcin, Pontica 30, 317-329.

PARASCHIV 1999-2001 – D. Paraschiv, Amfore romano-bizantine descoperite la Piatra Frecăței – Beroe, Cercetări Istorice 18-20, 149-156.

PARASCHIV 2004 – D. Paraschiv, Noi descoperiri de epocă romană la Măcin, Peuce S.N. 2, 143-152.

PARASCHIV 2006 A – D. Paraschiv, Amfore romane și romano-bizantine în zona Dunării de Jos (sec. I-VII p.Chr.), Iași.

PARASCHIV 2006 B – D. Paraschiv, Contribuții privind ceramica romană de la Argamum. Sectorul Extra muros. I. Amforele [în:] MĂNUCU-ADAMEȘTEANU 2006, 285-342.

PARASCHIV, NUȚU 2005 – D. Paraschiv, G. Nuțu, The Discovery of a Clay Thuribulum in the North of Dobrudja [în:] COJOCARU 2005, 339-349.

PARASCHIV-TALMAȚCHI 2009 – C. Paraschiv-Talmațchi, Câteva date privind două fibule zoomorfe descoperite în Dobrogea, Peuce, S. N. 7, 323-336.

PARKER 1992 – A.J. Parker, Ancient Shipwrecksof the Mediterranean & the Roman Provinces, BAR IS 580, Oxford.

PARNICKI-PUDELKO (ed.) 1973 – S. Parnicki-Pudelko (ed.), Novae – Sektor zachodni 1970. Wyniki badań wykopaliskowych ekspedycji archeologicznej Uniwersytetu im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Poznań.

PASQUALINI 2009 – M. Pasqualini (ed.), Les céramiques communes d’Italie et de Narbonnaise. Structures de production, typologies et contexts inédits IIe s. av. J.-C. – IIIe s. apr. J.-C., Actes de la table ronde de Naples organisée les 2 et 3 novembre 2006, Collection du Centre Jean Bérard 30, Naples.

PAUNOV 2007 – E. Paunov, History of Transmarisca [în:] VAGALINSKI 2007 (ed.), The Lower Danube in Antiquity (VI C BC – VI C AD). International Arhaeological Conference Bulgaria-Tutrakan, 6.-7. 10. 2005, Sofia, 141-146.

PÂRVAN 1912 – V. Pârvan, Cetatea Ulmetum I. Descoperirile primei campanii de săpături din vara anului 1911, AARMSI II, 34, București.

PÂRVAN 1913 – V. Pârvan, Cetatea Ulmetum II, 2. Descoperirile campaniei a doua și a treia de săpături din anii 1912 și 1913, AARMSI II, 36, București.

PĂRVAN 1923 – V. Pârvan, Începuturile vieții romane la Gurile Dunării, București.

PÂRVU 1964 – G. Pârvu, Carierele din R.P.R., București.

PÄFFGEN, NUȚU 2017 – B. Päffgen, G. Nuțu in Zusammenarbeit mit D. Anton, M. Hölzl, Fl. Rinser, U. Scharafin-Hölzl, M. Scheiblecker, M. Schauer, Neue Prospektionsmethoden im Antiken Aegyssus [în:] NUȚU, AILINCĂI, MICU 2017, 281–292.

PEACOCK 1979 – D. Peacock, An Ethnoarchaeological Approach to the Study of Roman Bricks and Tiles, în MC WHIRR 1979, 5-10.

PEACOCK 1982 – D.P.S. Peacock, Pottery in the Roman world: an ethnoarchaeological approach, London.

PEACOCK, BEJAOUI, BENLAZREG 1986 (1989) – D.P.S. Peacock, F. Bejaoui, N. Benlazreg, Roman amphora production in the Sahel region of Tunisia, în Amphores romaines et histoire conomique, 179-222.

PEACOCK, WILIAMS 1986 – D.P.S. Peacock, D.F. Wiliams, Amphorae and the Roman Economy. An Introductory Guide, Londo-New York.

PEACOCK, BEJAOUI, BENLAZREG 1990 – D.P.S. Peacock, F. Bejaoui, N. Benlazreg, Roman Pottery production in Central Tunisia, JRA 3, 59-85.

PEDIŠIĆ, PODRUG 2007 – I. Pedišić, E. Podrug, Antički opekarski pečati iz fundusa Muzeja grada Šibenika / Roman Brick Workshop Stamps from the Collection of the Šibenik City Museum, Opuscvla Archaeologica 31, 81-141.

PEEL 1965 – R.A. Peel, The Crafts of Roman Britain, PhD thesis (mass.), University of Durham, Durham [http://etheses.dur.ac.uk/10296/].

PELLETIER 1996 – A. Pelletier, Les metiers du textile en Gaule d’apres les inscriptions, în Aspects de l’artisanat du textile dans le monde mediterraneen (Egypte, Grece, Monde romain), Collection de l’Institut d’Archéologie et d’Histoire de l’Antiquite. Université Lumieré – Lyon 2, vol. 2, Paris, 133-136.

PENSABENE 1994 – P. Pensabene, Le vie del marmot. I blocchi di cava di Roma e di Ostia: il denomeno del marmot nella Roma Antica, Itinerari Ostiensi VII, Roma.

PENSABENE, GASPARINI 2015 – L. Pensabene, E. Gasparini, Interdisciplinary Studies on Ancient Stone ASMOSIA X. Proceedings of the Tenth International Conference of ASMOSIA Association for the Study of Marble & Other Stones in Antiquity Rome, 21-26 May 2012, Rome.

PETCULESCU 2002 – L. Petculescu, The military equipment of oriental archers in Roman Dacia [în:] FREEMAN et alii 2002, 765-769.

PETKOV 1999 – E. Petkov, Le rôle de Transmarisca dans le limes de Bas-Empire [în:] VON BÜLOW, G., AL. MILČEVA (Hrsg.), Der limes and der unteren Donau von Diokletian bis Heraklios. Vorträge der Internationalen Konferenz Svištov, Bulgarien (1.–5. September 1998), Sofia, 237-243.

PETKOV 2010 – E. Petkov, Seals on architectural pottery originating from Tutrakan and the village of Dolno Ryahovo [în:] ATANASOV, V. (ed.), Rekata i vremeto. Sbornik izsledvanija, Tutrakan, 94-101.

PETKOVIĆ 1995 – S. Petković, Rimski predmeti od kosti i roga sa teritorije Gornje Mezije, Archaeological Institute Belgrade. Monographies 28, Beograd.

PETKOVIĆ 2001 – S. Petković, Radionita za izradu predmeta od kosti i gora u utreniu Timacum Minus / The workshop of the bone and antler items in the Roman fortress of Timacum Minus, Glasnik 17, 59-73.

PETOLESCU 1983 – C.C. Petolescu, Mortaria ștampilate din Moesia Inferior, SAA 1, 172-178.

PETRE 1974 – A. Petre, Organizarea limesului dunărean în provincia Moesia, RMM – MIA 1, 33-38.

PETRE 1987-1988 – A. Petre, La romanit en Scythie Mineure (IIe-VIIe siècles de notre ère). Recherches archologiques, Bulletin AIESEE, 17-18, 1987-1988, 5-171.

VON PETRIKOVITS 1974 – H.V. Petrikovits, Militärische Fabricae der Römer, în PIPPIDI 1974, 399-407.

PETROVA, IVANOV 2008 – S. Petrova, R. Ivanov, Kamenolomnite v Mizija i Trakija prez rimskata epoha i kăsnata antičnost [în:] IVANOV 2008, 162-197.

PILLINGER, PÜLZ, VETTERS 1992 – R. Pillinger, A. Pülz, H. Vetters (ed.), Die Schwarzmeerküste in der Spätantike und im Frühen Mittlelalter, Schriften der Balkan-Komission, Antiquarische Abteilung nr. 18, Wien.

PINTO 1997 – I.V. Pinto, Dolia de São Cucufate et jarres modernes de l’Alentejo: essai d’ethnoarchéologie [în:] ÉTIENNE, MAYET 1997, 111-155.

PISO et alii 2011 – I. Piso, V. Rusu-Bolindeț, R. Varga, E. Beu-Dachin, S. Mustață, L. Ruscu (eds.), Scripta classica. Radu Ardevan sexagenario dedicata, Cluj-Napoca.

PLEINER 2000 – R. Pleiner, Iron in Archaeology. The European Bloomery Smelters, Praha.

PIPPIDI 1974 – D.M. Pippidi (ed.), Actes du IXe Congrés International d’Études sur les frontières romaines, Mamaia, 6-13 septembre 1972, București – Köln – Wien.

PISO 1996 – I. Piso, Les estampilles tégulaires de Sarmizegetusa, EN 6, 153-200.

PISO, ETIENNE, DIACONESCU 2006 – I. Piso, R. Etienne, Al. Diaconescu, Le forum vetus de Sarmizegetusa I, București.

POHANKA 1985-1986 – R. Pohanka, Römische Agrärgeräte auf Steidenkmälern, RÖ 13-14, 263-280.

POLFER 1999 – M. Polfer, Production et travail du fer en Gaule du Nord et en Rhénanie à l’époque romaine: le role des établissements ruraux [în:] POLFER 1999A, 45-76.

POLFER 1999A – M. Polfer (ed.), Artisanat et production artisanales en milieu rural dans les provinces du nord-ouest de l’Empire romain, Actes du colloque organize à Erpeldange (Luxembourg) les 4 et 5 mars 1999 par le Séminaire d’etudes Anciennes du Centre Universitaire de Luxembourg et Instrumentum, Monographies Instrumentum 9, Montagnac.

POLFER 2001 – M. Polfer (ed.), L’artisanat romain: évolutions, continuités et ruptures (Italie et provinces occidentales). Actes du 2e colloque international d’Erpeldange (26-28 octobre 2001), organisé par le Séminaire d’Études Anciennes du Centre Universitaire de Luxembourg et Instrumentum, Monographies Instrumentum 20, Montagnac.

POLFER 2005 – M. Polfer, L’artisanat dans l’économie de la Gaule Belgique romaine à partir de la documentation archéologique, Monographies Instrumentum 28, Montagnac.

POLFER 2005A – M. Polfer (ed.), Artisanat et économie romaine: Italie et provinces occidentales de l’Empire. Actes du 3e colloque international d’Erpeldange (Luxembourg) sur l’artisanat romain – 14-16 octobre 2004, Monographies Instrumentum 32, Montagnac.

POP 1999-2000 – C. Pop, Arta provincială a Daciei romane. Particularități novatoare, EN 9-10, 171-172.

POPESCU 1935 – D. Popescu, Fibeln aus dem Nationalmuseum für Altertümer in București, în Dacia, IX-X, 1941-1944, 485-505.

POPILIAN 1976 – Gh. Popilian, Ceramica romană din Oltenia, Craiova.

POPOV 2004 – H. Popov, Arheometalurgija na jeljaznata epoha v Bălgarskite zemi – săstojanie i perspektivi na proučvanijata, Arheologija Sofia 1-2, 33-41.

POPOVIĆ 1992 – I. Popović, Radionița olovnih predmeta ily svetiliște kulta dunavscki kovanka u Vininațijumu, Viminacium 7, 29-56.

POROD 2010 – B. Porod (ed.), Flavia Solva. Ein Lesebuch, Schild von Steier – Kleine Schriften 22, Graz.

POSEA 1982 – G. Posea (coord.), Enciclopedia geografică a Românoei, București.

POUILLE, LABAUNE 2000 – D. Pouille, F. Labaune, L’atelier de verrier antique de Cesson-Sévigné [în:] NENNA 2000 (ed.), 125-146.

POULOU-PAPADIMITRIOU, NODAROU, KILIKOGLOU 2014 – N. Poulou-Papadimitriou, E. Nodarou, V. Kilikoglou (ed.), LRCW 4. Late Roman Coarse Wares, Cooking Wares and Amphorae in the Mediterranean. Archaeology and archaeometry. The Mediterranean: a market without frontiers, BAR I.S. 2616 (I-II), Oxford.

POULTER 1983 – A.G. Poulter (ed.), Ancient Bulgaria. Papers presented to the International Symposium on the Ancient History and Archaeology of Bulgaria, University of Nottingham,1981, Part 2, Nottingham.

POULTER 1992 – A.G. Poulter, Nicopolis ad Istrum: The Anatomy of a Graeco-Roman City [în:] SCHALLES, HESBERG, ZANKER 1992, 69-86.

POULTER 1995 – A.G. Poulter with contributions by T. Blagg, K. Butcher, J. Reynolds, P. Strange and T. Sturge, Nicopolis ad Istrum. A Roman, Late Roman, and Byzantine City. Excavations 1985-1992, Journal of Roman Studies Monograph No. 8, London.

POULTER 1999 – A.G. Poulter, 'Gradishte' near Dichin: A New Late Roman Fortress on the Lower Danube [în:] VON BÜLOW, G., MILČEVA, Al., Der Limes an der unteren Donau von Diokletian bis Heraklios, Sofia, 207-227.

POULTER 1999A – A.G. Poulter, Nicopolis ad Istrum: A Roman to Early Bizantine City. The Pottery and Glass, Reports of the Research Committee of the Society of Antiquaries of London 57, London.

POULTER 2003 – A.G. Poulter, One City’s Contribution to our Understanding of Roman Urbanism [în:] WILSON 2003, 203-213.

POULTER 2007 – A.G. Poulter (ed.), Nicopolis ad Istrum. A Late Roman and Early Byzantine City. The Find and the Biological remains, London.

POULTER 2007 B – A.G. Poulter (ed.), The Transition to Late Antiquity on the Danube and Beyond, Proceedings of the British Academy 141, Oxford.

POULTER 2010 – A.G. Poulter, The Lower Danubian frontier in Late Antiquity: evolution and dramatic change in the frontier zone, c. 296-600 [în:] HERZ, SCHMID, STOLL 2010, 11-42.

PREDA 1980 – C. Preda, Callatis. Necropola romano-bizantină, București.

PRESHLENOV 2002 – C. Preshlenov, Odessus – A geo-strategic regional center in Moesia Inferior (geographical and economic aspects) [în:] The Roman and Late Roman City. The International Conference (Veliko Turnovo 26-30 July 2000), Sofia, 237-244.

PRESHLENOV 2008 – H. Preshlenov, The Bulgarian Black Sea Region in the Economy of the Roman Empire [în:] GENČEVA 2008, 300-323.

PRESS, SARNOWSKI 1990 – L. Press, T. Sarnowski, Novae. Römisches Legionslager und frühbizantinische Stadt an der unteren Donau, Antike Welt 21, 4, 225-243.

PRICE, COOL 1991 – J. Price, H.E.M. Cool, The Evidence for the Production of Glass in Roman Britain [în:] FOY, SENNEQUIER 1991 (ed.), 23-30.

PROTASE, DĂNILĂ 1965 – D. Protase, Șt. Dănilă, Un cuptor roman de ars cărămizi la Orheiul Bistriței, Apulum 5, 557-561.

R

RABADJIEV 1990 – K. Rabadjiev, Kăm datirovkata na skalnija relef na Herkules ot Černavoda, Vekove 2, 54-59.

RABADJIEV 2005 – K. Rabadjiev, Herkules v sțena na jertvoprinoștenie [în:] MILCHEVA 2005 (ed.), 636-645.

RADIĆ ROSSI 2011 – I. Radić Rossi, Brodski tereti krovne opeke i proizvodi radionice Seksta Metilija Maksima u jadranskom podmorju [în:] LIPOVAC VRKLJAN, RADIĆ ROSSI, ŠILJEG 2011, 19-30.

RADIĆ ROSSI 2012 – I. Radić Rossi, Staklena Odiseja. Staklo u opremi i teretu broda / Glass Odyssey. Glass in the ship’s equipment and cargo, Zadar.

RADOSLAVOVA, DZANEV 2003 – G. Radoslavova, G. Dzanev, Abritus [în:] IVANOV 2003, 110-148.

RADOSLAVOVA, DZANEV, GANCHEVA, IVANOVA 2004 – G. Radoslavova, G. Dzanev, D. Gancheva, E. Ivanova, The Razgrad Museum of History. Catalogue, Selected Finds, Razgrad.

RAFAILĂ-STAN(C), NUȚU 2018 – S. Rafailă-Stan(c), G. Nuțu, Worked bone and antler from Halmyris: An insight on everyday life of a frontier post of Scythia, Quat. Int. 472 [https://doi.org/10.1016/j.quaint.2017.10.040].

RAMIN 1977 – J. Ramin, Les connaissances de Pline l’Ancien en matière de métallurgie, Latomus 36, 1, 144-154.

RAPTIS 2015 – K.T. Raptis, Brick and tile producing workshops in the outskirts of Thessaloniki from fifth to fifteenth century: a study of the firing technology that has been diachronically applied in the ceramic workshops of a large Byzantine urban center [în:] GONÇALVES, GÓMEZ-MARTÍNEZ 2015, 493-508.

RAȘTENOV 1936 – A. Raștenov, Pest' za glineni izdalnija v' Madara [în:] Madara II. Razkopki i proučvanija, Sofija.

RAȚIU 2009 – Al.M. Rațiu, Pottery kilns from north-western Transylvania from the 2nd – 4th centuries AD [în:] ȚENTEA, OPRIȘ 2009, 165-186.

RĂDULESCU 1966 – A. Rădulescu, Monumente romano-bizantine din sectorul de vest al cetății Tomis, Constanța.

RĂDULESCU 1968 – A. Rădulescu, Note epigrafice I, Pontice 1, 319-339.

RĂDULESCU 1969 – A. Rădulescu, Ateliere meșteșugărești pentru ars materiale de construcție din lut, Pontice 2, 333-353.

RĂDULESCU 1971 – A. Rădulescu, Podoabe de bronz ale unui car roman și depozitul de țigle de la Telița – jud. Tulcea, Pontica 4, 273-287.

RĂDULESCU 1972 – A. Rădulescu, Ateliers de produits en terre cuite le long du Bas-Danube [în:] Pippidi, D.M. (ed.), Actes du IXe Congrès International d’Études sur les frontières romaines, Mamaia, 6-13 septembre 1972, București-Köln, 123-129.

RĂDULESCU 1972 A – A. Rădulescu, Aspecte privind exploatarea pietrei în Dobrogea romană, Pontica 5, 177-203.

RĂDULESCU 1973 – A. Rădulescu, Ateliere ceramice militare de-a lungul Dunării de Jos, Pontica 6, 130-135.

RĂDULESCU 1973 A – A. Rădulescu, Amfore cu inscripții de la Edificiul roman cu mozaic din Tomis, Pontica 6, 129-135.

RĂDULESCU 1976 – A. Rădulescu, Amfore romane și romano-bizantine din Scythia Minor, Pontica 9, 99-114.

RĂDULESCU 1981 – A. Rădulescu, Die lokale Herstellung der Beleuchtungsgegenstände lucernae, Pontica 14, 181-209.

RĂDULESCU 1991 – A. Rădulescu, Récherches archéologiques récentes dans le périmètre de la cité de Tomis, Études Byzantines et Post Byzantines 2, 23-45.

RĂDULESCU, DAVIDESCU 1959 – A. Rădulescu, M. Davidescu, Informații asupra unor materiale inedite din Muzeul Regional Constanța, Materiale 5, 753-759.

RECŁAW 2002 – J. Reclaw, Lead Mirrors from Novae: Current State of Research [în:] GIUMLIA-MAIR 2002, 544-548.

REECE 1969 – D.W. Reece, The Technological Weakness of the ancient World, Greece & Rome 2nd series, 16, 1, 32-47.

REHREN, CHOLAKOVA 2010 – T. Rehren, A. Cholakova, The Early Byzantine HIMT Glass from Dichin, Northern Bulgaria, Interdisțiplinarni Izsledvanija 22-23, 82-96.

RENN, CASTAGNETTI 2002 – J. Renn, G. Castagnetti (ed.), Homo faber: Studies on Nature, Technology, and Science at the Time of Pompeii, Studi della Soprintendenza archeologica di Pompei 6, Roma.

RICE 2016 – C. Rice, Shipwrecks cargoes in the western Mediterranean and the organization of Roman maritime trade, JRA 29, 165-192.

RICHARDSON 2001 – L. Richardson, Sestius noster [în:] WYNICK GOLDMAN 2001, 49-55.

RICO 1987 – C. Rico, L’artisanat de la terre cuite dans le monde romain. L’organisation des ateliers (Epoque Républicaine et Haute-Empire). Aspects de la question, Université de Toulouse-le-Mirail. DEA Historie et Civilisation, Toulouse (manuscris).

RICO 1995 – C. Rico, La diffusion par mer des matériaux de construction en terre cuite: un aspect mal connu du commerce antique en Méditerranée occidentale, MEFRA 107/2, 767-800.

RIEDERER, COCIȘ 2000 – J. Riederer, S. Cociș, Die Fibelwerkstatt von Napoca: Vorläufige angaben zur Metallanalyse [în:] GIUMLIA-MAIR 2000, 189-192.

RIGHINI 1998 – V. Righini (ed.), Le fornaci romane. Produzione di anfore e laterizi con marchi di fabbrica nella Cispadana orientale e nell’ Alto Adriatico, Atti delle giornate Internazionali di Studio, Rimini, 16-17 ottobre 1993, Rimini.

RIVET 1990 – L. Rivet (ed.), Actes du Congrès de Mandeure – Mathay 24-27 Mai 1990, Mandeure.

ROBINSON, WILSON 2011 – D. Robinson, A. Wilson (ed.), Maritime Archaeology and Ancient Trade in the Mediterranean, Oxford Centre for Maritime Archaeology, Monograph 6, Oxford.

RODZIEWICZ 2007 – E. Rodziewicz, Bone and Ivory Carvings from Alexandria. French Excavations 1992-2004, Etudés Alexandrines 12, Caire.

ROLDÁN GÓMEZ 2008 – L. Roldán Gómez, El material constructivo latericio en Hispania. Estado de la cuestión [în:] BERNAL CASASOLA, RIBERA I LACOMBA 2008, 749-773.

ROIG 2009 – J.F. Roig, La bòbila romana del Vila-sec: els forns ceràmics, Butlletí 116, 44-64.

ROMAN 2009 – C.A. Roman, Lamps from Dacia Porolissensis: The Roman Forts from Porolissum-Moigrad, Buciumi, Gilău, Samum-Cășei / Lămpi din Dacia Porolissensis: castrele Porolissum-Moigrad, Buciumi, Gilău, Samum-Cășei, Cluj-Napoca.

ROMAN, GUDEA 2006 – C.A. Roman, N. Gudea (ed.), Trade and Local Production of Lamps from the Prehistory Until the Middle Age. Lychnological Acts 2. Acts of 2nd International Congress on Ancient and Middle Age Lighting Devices (Zalău – Cluj Napoca, 13th – 18th of May 2006), Cluj-Napoca.

ROMANČUK 2005 – A. Romančuk, Studien zur Geschichte und Archäologie des byzantinischen Cherson, Colloquia Pontica 11, Leiden-Boston.

ROSEN, GALILI 2007 – B. Rosen, E. Galili, Lead Use on Roman Ships and its Environmental Effects, The International Journal of Nautical Archaeology 36/2, 300-307.

ROSENOW et alii 2018 – D. Rosenow, M. Phelps, A. Meek, I. Freestone (ed.), Things that Travelled. Mediterranean Glass in the First Millenium CE, London.

ROSENTHAL-HENGIBOTTOM 2015 – R. Rosenthal-Hengibottom, The Kiln Works of the Legio Decima Fretensis: Pottery Production and Distribution [în:] VAGALINSKI, SHARANKOV 2015, 611-618.

ROSTOVTSEFF 1957 – M.I Rostovtseff, Histoire économique et sociale de l’Empire romain, traduction par O. Demange, introduction, chronologie, bibliographie établie par J. Andreau, Paris.

ROTHENHOEFER, HANEL 2013 – R. Rothenhoefer, N. Hanel, The Romans and Their Lead – Tracing Innovations in the Production, Distribution, and Secondary Processing of an Ancient Metal [în:] BURMEISTER et alii 2013, 273-282.

ROUVIER-JEANLIN 1995 – M. Rouvier-Jeanlin, Les vases plastique à glacure plombifère, RCRF Acta 34, Alba Regia 25, 7-10.

ROUSSEVA-SLOKOSKA 1991 – L. Russeva-Slokoska, Sur la problème du système de fortification de Nicopolis ad Istrum (Mésie Inférieure) [în:] MAXFIELD, DOBSON 1991, 299-302.

ROYAL, TUSA 2012 – J. Royal, S. Tusa, The Levanzo I Wreck, Sicily: a 4th-century AD merchantman in the service of the annona?, IJINA 41/1, 26-55.

RUBEL 2008 – A. Rubel, Eine Besitzmarke aus Moesia Inferior und die römische Militärpräsenz in Ibida, ArchKorr. 2/1-8 (Sonderdruck).

RUSCU 1992 – D. Ruscu, Über die Kuchenmatrizen aus dem Heiligtum des Liber Pater von Apulum, Ephemeris Napocensis 2, 125–134.

RUSCU et alii 2007 – L. Ruscu, C. Ciongradi, R. Ardevan, C. Roman, C. Găzdac, Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca.

RUSEVA-SLOKOSKA 1991 – L. Ruseva-Slokoska, Roman Jewellery. A Collection of the National Archaeological Museum – Sofia, London.

RUSEVA-SLOKOSKA 1999 – L. Ruseva-Slokoska, On Some Aspects of the Late Roman Jewellery along the Right Bank of the Lower Danube Limes [în:] VON BÜLOW, MILČEVA 1999, 281-284.

RUSEVA-SLOKOSKA, IVANOV, DINČEV 2002 – L. Ruseva Slokoska, R.T. Ivanov, V.N. Dinčev (ed.), The Roman and Late Roman City. The International Conference (Veliko Turnovo 26-30 July 2000), Sofia.

RUSSELL 2011 – B. Russell, Lapis transmarinus: stone-carrying ships and the maritime distribution of stone in the Roman empire [în:] ROBINSON, WILSON 2011, 139-155.

RUSSELL 2011A – B. Russell, The Roman Sarcophagus ‘Industry’: a Reconsideration [în:] ELSNER, HUSKINSON 2011, 119-147.

RUSSELL 2012 – B. Russell, Shipwreck and Stone Cargoes: Some Observations [în:] GUTIÉRREZ, LAPUENTE, RODÀ 2012, 533-539.

RUSSELL 1982 – J. Russell, Byzantine instrumenta domestica from Anemurium: The Significance of Context [în:] R.L. HOHLFELDER 1982, 133-154.

RUSTOIU 1996 – A. Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II î. Chr. – sec. I d. Chr.). Tehnici, ateliere și produse de bronz, Institutul Romăn de Thracologie. Bibliotheca Thracologica XV, București.

RUSU-BOLINDEȚ 2007 – V. Rusu-Bolindeț, Ceramica romană de la Napoca. Contribuții la studiul ceramicii din Dacia romană, Cluj-Napoca.

RUSU-BOLINDEȚ 2010 – V. Rusu-Bolindeț, Lamps from the Early Roman Times at Histria. An Introduction on the Activity of the Lamp Producing Workshops in Roman Dobrogea [în:] ANGELESCU et alii 2010, 401-419.

RUSU-BOLINDEȚ 2011 – V. Rusu-Bolindeț, Pottery Workshops from Roman Dacia [în:] BEMANN et alii 2011, 91–115.

RUSU-BOLINDEȚ, BĂDESCU 2003-2005 – V. Rusu-Bolindeț, Al. Bădescu, Histria. Sectorul Baasilica extra muros, SCIVA 54-56, 103-130.

RUSU-BOLINDEȚ et alii 2018 – V. Rusu-Bolindeț, C.-A. Roman, M. Gui, I.-A. Iliescu, Fl.-O. Botiș, S. Mustață, D. Petruț (ed.), Atlas of Roman Pottery Workshops from the Provinces Dacia and Lower Moesia/ScythiaMinor (1st – 7th centuries AD) I, Bibliotheca Musei Napocensis L, Cluj-Napoca.

RUSU-BOLINDEȚ, BOTIȘ 2018 – V. Rusu-Bolindeț, Fl.-O. Botiș (ed.) in collaboration with C.-A. Roman, I-Al. Iliescu, I. Potra, B.E. Grigoraș, L. Nedelea, The Supply of Ceramic Goods in Dacia and Lower Moesia: Imports and Local Developments. Exhibition Catalogue, Cluj-Napoca.

S

SANIE 1981 – S. Sanie, Civilizația romană la est de Carpați și romanitatea pe teritoriul Moldovei. Secolele II î.e.n. – III e.n., Iași.

SANIE 2007 – S. Sanie, Descoperiri mărunte la Barboși II, ArhMold 30, 297-305.

SARNOWSKI 1983 (1985) – T. Sarnowski, Die Zeigelstempel aus Novae. I. Systematik und Typologie, Archeologia 34, 17-61.

SARNOWSKI 1985 – T. Sarnowski, Bronzefunde aus dem Stabsgebäude in Novae und Altmetalldepots in den römischen Kastellen und Legionslagern, Germania 63/2, 521-540.

SARNOWSKI 1992 – T. Sarnowski, Das Fahnenheiligtum des Legionslagers Novae [în:] Studia Aegea et Balcanica in honorem Ludovicae Press, Warszawa, 221-233.

SARNOWSKI 1994 – T. Sarnowski, Aurelius Statianus z Novae, actor. Próba uściślenia jego zaçeć [în:] Studia Moesiaca II, Poznań, 19-22

SARNOWSKI 1996 – T. Sarnowski, Die römische Anlegestelle von Novae in Moesia Inferior [în:] P. PETROVIĆ (ed.), Roman Limes on the Middle and Lower Danube, Chaiers des portes de Fer, Monographies 2, Belgrade, 195-200.

SARNOWSKI 2005 – T. Sarnowski mit einem Beitrg von M. Daskiewicz und G. Schneider, Römische Militärziegel von der südwestlichen Krim. Probleme der produktionstätigkeit und Produktionsorte. Anhang: Herkunftsbestimmung römischer Dachziegel von der südwestlichen Krim, Archeologia 56, 91-106.

SARNOWSKI, SAVELJA 2000 – T. Sarnowski, O.Ja. Savelja (ed.), Balaklava. Römische Militärstation und Heiligtum des Iupiter Dolichenus, Światowit Supplement Series A: Antiquity, vol. V, Warschau.

SCHALLES, HESBERG, ZANKER 1992 – H.-J. Schalles, H. v. Hesberg, P. Zanker, Die Römische Stadt im 2. Jahrhundert n. Chr. Der Funktionswandel des öffentlichen Raumes, Colloquium in Xanten vom 2. Bis 4. Mai 1990, Xantener Berichte Bd. 2, Köln u. Bonn.

SCHÖNBERGER 1979 – H. Schönberger, Valkenburg Z.H.: Praetorium oder Fabrica?, Germania 57, 135-141.

SCHÖRNER 2013 – H. Schörner, Dolia und Amphoren. Herstellung, Aufbewahrung und Import von Lebensmitteln in der Ansiedlung ‘Il Monte’ [în:] SCHÖRNER 2013, 61-77.

SCHÖRNER 2013 – G. Schörner (ed.), Leben auf dem Lande. ‘Il Monte’ bei San Gimignano: Ein römischer Fundplatz und sein Kontext, Wien.

SCHRÜFER-KOLB 2004 – I. Schrüfer-Kolb, Roman Iron Production in Britain. Thechnological and socio-economic landscape development along the Jurassic Ridge, BAR British Series 380, Oxford.

SCHULER 1959 – F. Schuler, Ancient Glassmaking Techniques. The Moulding Process, Archaeology 12, 1, 47-52.

SCHWARCZ 2018 – D.Z. Schwarcz, Traditional metalworking in the bazaar of Izmir. A case-study on manufacture and retail in Antiquity [în:] NAGY, SZŐLŐSI 2018, 703-716.

SCORPAN 1969 – C. Scorpan, Imitații getice după opaițe greco-romane, Pontice 2, 1969, 253-268.

SCORPAN 1973 – C. Scorpan, Tipi sconosciuti di lumini a olio romani e il problema di certe trasmissioni nel primo feudalesimo, Pontica 4, 209-228.

SCORPAN 1976 – C. Scorpan, Origini și linii evolutive în ceramica romano-bizantină (sec. IV-VII) din spațiul mediteranean și pontic, Pontica 9, 155-185.

SCORPAN 1977 – C. Scorpan, Contribution a la connaissance de certaines types céramiques romano-byzantins (IVe-VIIe siecles) dans l’espace Istro-Pontique, Dacia N.S. 21, 269-297.

SCORPAN 1978 – C. Scorpan, Descoperiri arheologice diverse la Sacidava, Pontica, 11, 155-180.

SEDLMAYER 1998 – H. Sedlmayer, Fabri aerarii und plumbarii in Vindobona, Instrumentum 8, dec. 1998, 22.

SEIBEL 1998 – F. Seibel, Technologie römischer Glashütten am Beispiel der Ausgrabungen im Hambacher Forst, AnnAIHV 14, 156-159.

SELLYE 1939 – I. Sellye avec une appendice par K. Exner, Császarkori emailmunkák Pannnoniából / Les bronzes émaillés de la Pannonie romaine, Diss. Pann. II, 8, Budapest.

SENA CHIESA 1996 – G. Sena Chiesa, Geme del Museo Nazionale di Aquileia I-II, Padova.

SERNEELS, WOLF 1999 – V. Serneels, S. Wolf, Les témoignages du travail du fer et du bronze provenant des fouilles En Selley à Avenches en 1997, Bulletin de l’Association Pro Aventico 41, 111-123.

SETTÄLÄ 1977 – P. Settälä, Private Domini in Roman Brick Stamps of the Empire. A Historical and Prosopographical Study of Landowners in the District of Rome, Annales Academiae Scientiarum Fennicae. Dissertationes Humanarum Litterarum 10, Helsinki.

SEY 2013 – N. Sey, Questions of bronze workshops in Roman Pannonia, Dissertationes Archaeologicae ex Instituto Archaeologico Universitatis de Rolando Eötvös nominatae Ser. 3.1, 251-258.

SEVEREANU 1935 – G. Severeanu, Fibules appartenant aux collections du Musée Municipal de Bucarest et du dr. Severeanu, Bucureștii 2, 1935, 184-217.

SHEHI 2010 – E. Shehi, Kilns in Albania. An overview, RCRF Acta 41, 55-59.

SHEPHERD 1980 – R. Shepherd, Prehistoric Mining and Allied Industries, London.

SHEPHERD 1999 – J.D. Shepherd, The Glass [în:] POULTER 1999, 298-378.

SINGER et alii 1956 – Ch. Singer, E.J. Holmyard, A.R. Hall, T.I. Williams (ed.), A History of Technology. II. The Mediterranean Civilizations and the Middle Ages c. 700 B.C. to c. A.D. 1500, Oxford.

SIM, RIDGE 2002 – D. Sim, I. Ridge, Iron for the Eagles. The Iron Industry of Roman Britain, Stroud.

SIMION 1977 – G. Simion, Descoperiri noi pe teritoriul noviodunens, Peuce 6, 123-149.

SIMION 1984 – G. Simion, Un cuptor roman de ars bombarde descoperit la Telița, Peuce 9, 67-73, 473-479.

SIMION 1984 A – G. Simion, Un Eros trouvé à Valea Teilor departement de Tulcea, Peuce 9, 333-336.

SIMION 1986 (1988) – G. Simion, Les bronzes figurés romains trouvés dans la région du Bas-Danube et la question de leur origine [în:] GSCHWANTLER, BERNHARD-WALCHER 1986 (1988), 365-379.

SIMION 1992 (1995) – G. Simion, Méthodes de datation et de localisation des centres de production des bronzes romains découverts dans la région du Bas-Danube [în:] MOLS et alii 1992 (1995), 215-228.

SIMION 1994 – G. Simion, Rituri și ritualuri practicate în necropola romană de la Noviodunum, Pontica 27, 91-104.

SIMION 1994-1995 – G. Simion, Ensemble funéraire de la nécropole tumulaire de Noviodunum (Isaccea) avec une expertise de S. Apostolescu, T. Apostolescu, A. Scarlat et V. Zoran, Dacia 38-39, 121-149.

SIMION 2003 A – G. Simion, O necropolă din secolele VI-V a.Chr. la Isaccea, Peuce S.N. 1, 113-128.

SIMION 2003 B – G. Simion, Opaițe greco-romane de bronz din România, Cluj-Napoca.

SIMION 2005-2006 – G. Simion, Gemele din colecția I.C.E.M. Tulcea, Peuce 3-4, 173-182.

SIMION 2007 – G. Simion, cu expertize realizate de N. Herz, M. Penția, M. Soroiu, M. Șecleman, Piese sculpturale din marmură descoperite în nordul Dobrogei și problema provenienței lor [în:] ȘTEFĂNESCU, BAUMAN, SAVU 2007, 317-347.

SIMION 2007 A – G. Simion, Le rapport entre les tombes de la nécropole tumulaire romaine et la société de Noviodunum au IIeme ap. J.-C., Istros 14, 177-194.

SIMION 2007 B – G. Simion, Noi descoperiri în necropola tumulară romană de la Isaccea (Noviodunum), jud. Tulcea, Pontica 40, 307-338.

SIMION 2008 – G. Simion, Sarcofagele romane din Muzeul de la Tulcea, Peuce 6, 251-276.

SKOCZYLAS 1999 – J. Skoczylas, Das Gestein aus dem Steinbruch von Hotnica und die architektonischen Elemente in den Römischen Bauwerken von Niedermösien [în:] VON BÜLOW, MILČEVA 1999, 127-130.

SLOBOZIANU, ȚICU 1966 – H. Slobozianu, I. Țicu, Așezarea antică de la Schitul (reg. Dobrogea), SCIV 17/4, 679-702.

SMITH 1888 – A. H. Smith, A Catalogue of Engraved Gems in the British Museum (Department of Greek and Roman Antiquities), London.

SOMMER, MATEŠIĆ 2018 – C.S. Sommer, S. Matešić (ed.), Limes XXIII. Beiträge zum Welterbe Limes 4/II, Proceedings of the 23rd International Congress of Roman Frontier Studies Ingolstadt 2015, Mainz.

SON 1993 – N.A. Son, Tira rimskogo vremeni, Kiev.

SOROKINA 1978 – N.P. Sorokina, Facenttenschliffgläser des 2en – 3en Jhd. u. Z. aus dem Schwarzmeergebiet, AnnAIHV 7, 111-122.

SPITZLBERGER 1968 – G. Spitzlberger, Die römischen Ziegelstempel im nördlichen Teil der Provinz Raetien, SJ 25, 65-184, pl. 1-18.

ST. CLAIR 2003 – A. St. Clair, Carving as Craft. Palatine East and the Greco-Roman Carving Tradition, Baltimore.

STANČEV1995 – D. Stančev, Grabungen im Kastell Iatrus von 1984 bis 1988 [în:] Iatrus-Krivina V. Studien zur Geschichte des Kastells Iatrus (Forschungsstand 1989), Schriften zur Geschichte und Kultur der Antike 17, Berlin, 123-130.

STANČEV 1999 – D. Stančev, Eine Befestigung beim Dorf Batin (Gebiet Ruse) [în:] VON BÜLOW, MILČEVA 1999, 201-205.

STARAC 2007 – A. Starac, A Marble Slab with Relief of a Stonemason, Marmora 3, 135-136.

STAUFFER 2000 – A. Stauffer, The textiles from Palmyra: technical analyses and their evidence for archaeological research [în:] CARDON, FEUGÈRE 2000, 247-252.

STAWIARSKA 2014 – T. Stawiarska, Roman and Early Byzantine Glass from Romania and Northern Bulgaria. Archaeological and Technological Study, Bibliotheca Antiqua XXIV, Warsaw.

STAWOSKA-JUNDZIŁŁ 2002 – B. Stawoska-Jundziłł, Relief decorations on the lamps from Novae [în:] The Roman and late Roman City. The International Conference, Velikot Turnovo 26-30 July 2000, Sofia, 418-428.

STAWOSKA-JUNDZIŁŁ 2008 – B. Stawoska-Jundziłł, Novae. Studies and Materials III. Terracotta Oil Lamps from the excavations of the Adam Mickiewicz University, International Interdisciplinary Archaeological Expedition at Novae / Moesia Inferior/, Seasons 1960-1997, Poznań-Sevastopol.

STÂNGĂ 1998 – I. Stângă, Viața economică la Drobeta în secolele II-VI p.Ch., Bibliotheca Thracologica XXVI, București.

STEFANOV 1958 – St. Stefanov, Rannorimski fibuli ot Novae [în:] Izsledvanij v uest na Acad. D Dečev, Sofia, 511-520.

STEINBY 1993 – E.M. Steinby, L’organizzazione produttiva dei laterizi: un modello interpretative per l’instrumentum in genere? [în:] HARRIS 1993, 139-143.

STEINBY 1993A – E.M. Steinby, Ricerche sull’industria doliare nelle aree di Roma e di Pompei: un possibile modello interpretativo? [în:] ZACCARIA 1993, 9-14.

STEINBY 1998 – E.M. Steinby, I bolli laterizi come documenti di storia [în:] RIGHINI 1998, 89-95.

STERN 1999 – E.M. Stern, Roman Glassblowing in a Cultural Context, AJA 103, 3, 441-484.

STERN 2002 – E.M. Stern, The Ancient Glassblower’s Tools [în:] KORDAS 2002, 159-165.

STOIAN 1962 – I. Stoian, Tomitana. Contribuții epigrafice la istoria cetății Tomis, Biblioteca de Arheologie VI, București.

STOIČEV, IVANOV 2016 – S. Stoičev, S. Ivanov, Pești za bitova keramika na levija brjat na Asar Dere v niar „Pliska” – văneșten grad, AOR 2016, 503-505.

STERNINI 1995 – M. Sternini, La fenice di Sabbia. Storia e tecnologia del vetro antico, Bari.

STRAUBE 1996 – H. Straube mit Beiträgen von H. Dolenz und G. Piccotini, Ferrum Noricum und die Stadt auf dem Magdalensberg, Wien-New York.

STRAUSS 2006 – E.J. Strauss, Roman Cargoes: Underwater Evidence from the Eastern Mediterranean, PhD Thesis, University College London, London [discovery.ucl.ac.uk/1349806/7/Strauss_thesis.Redacted_vol1.pdf accesat la data de 18.03.2019].

STRONG, BROWN 1976 – D. Strong, D. Brown (ed.), Roman Crafts, London.

SUCEVEANU 1967 – Al. Suceveanu, Depozitul de statuete romane de teracotă de la Histria, SCIV 18, 2, 243-268.

SUCEVEANU 1977 – Al. Suceveanu, Viața economică în Dobrogea romana, secolele I-III e.n., București.

SUCEVEANU 1982 – Al. Suceveanu, Histria VI. Les thermes romaines, Bucarest-Paris.

SUCEVEANU 1982 A – Al. Suceveanu, Contribuții la studiul ceramicii romano-bizantine de la Histria, SCIVA 33, 1, 79-108.

SUCEVEANU 1998 – Al. Suceveanu, (cu colaborarea lui Gh. Poenaru Bordea și M.V. Angelescu), Fântânele. Contribuții la studiul vieții rurale în Dobrogea romană, București.

SUCEVEANU 2000 – Al. Suceveanu, Histria X. La céramique romaine des Ier-IIIe siècle ap. J.-C., Bucarest.

SUCEVEANU 2002 – Al. Suceveanu (resp.), Istria, com. Istria, jud. Constanța [Histria], CCA. Campania 2001, 164-172.

SUCEVEANU, ZAH 1971 – Al. Suceveanu, E. Zah, Bessi consistenses, SCIV 22/4, 567-578.

SUCEVEANU, BARNEA, 1991 – Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja romaine, București.

SUCEVEANU, VON DER LOHE, RUSU-BOLINDEȚ, BĂDESCU 2002 – Al. Suceveanu, K. von der Lohe, V. Rusu-Bolindeț, Al. Bădescu, Sector: Bazilica extra muros [în:] SUCEVEANU 2002, 168-170.

SUCEVEANU et alii 2003 – Al. Suceveanu, M. Zahariade, Fl. Topoleanu, Gh. Poenaru Bordea, Halmyris I. Monografie arheologică, Cluj-Napoca.

SUCEVEANU, ZAHARIADE 2003 – Al. Suceveanu, M. Zahariade, Inscripțiile [în:] SUCEVEANU et alii 2003, Cluj-Napoca, 115-126.

SUCEVEANU 2009 – Al. Suceveanu (resp.), Istria, com. Istria, jud. Constanța [Histria], CCA. Campania 2009, București, 81-95.

SULTOV 1962 – B. Sultov, Edin zanajatčiiski țentăr v Dolna Mizija, Arheologija 4/4, 30-34.

SULTOV 1969 – B. Sultov, Novootkrit keramičen țentăr pri s. Hotnița ot rimskata i starobălgarskata epoha, Arheologija 4, 12-24.

SULTOV 1972 – B. Sultov, Glineni kadelniči ot Butovo i Hotniča, BIAB 33, 177-182.

SULTOV 1976 – B. Sultov, Ancient Pottery Centres in Moesia Inferior, Sofia (= Antike Zentren der Töpferei in Untermösien, Sofia).

SULTOV 1979 – B. Sultov, Antičnite țentrove za proizdvostvo na hudojestvena, bitova i stroitelna keramika, Vekove 3, 14-21.

SULTOV 1980 – B. Sultov, Centres antiques de poterie en Mésie Inférieure [în:] VULPE, PREDA, VULPE 1980, 379-388.

SULTOV 1983 – B. Sultov, The Typology and Chronology of Provincial Roman Pottery from Lower Moesia [în:] POULTER 1983, 119-128.

SULTOV 1984 – B. Sultov, Thrakische traditionen in der produktion der Antiken Keramikzentren bei Hotnica, Pavlikeni, Butovo und Bjala Čerkva [în:] Dritter Internationaler Thrakologischer Kongress zu Ehren W. Tomascheks, 2.-6. Juni 1980, Wien, II, Sofia, 184-190.

SULTOV 1985 – B. Sultov, Ceramic production on the territory of Nicopolis ad Istrum (II-nd – IV-th century), Terra Antiqua Balcanica I, Sofia.

SWAN 1984 – V. Swan, The Pottery Kilns of Roman Britain, Roman Commission on Historical Monuments. Supplementary Series 5, London.

SWAN 1992 – V. Swan, Legio VI and its Men: African Legionaries in Britain, JRPS 5, 1-33.

SWAN 2007A – V. Swan, Dichin (Bulgaria): The Fifth- and Sixth – Century Destruction Deposits, and their Implications for Ceramic Chronology [în:] BONIFAY, TRÉGLIA 2007, 835-844.

SWAN 2007B – V. Swan, Dichin (Bulgaria): Interpreting the Ceramic Evidence in its Wider Context [în:] POULTER 2007 B, 251-280.

SWAN, PHILPOTT 2000 – V. Swan, R.A. Philpott, Legio XX VV and the tile production at Tarbock, Merseyside, Britannia 31, 55-67.

SZUBERT 1982 – W. Szubert, Lampy z valetudinarium w Novae, Archeologia Warszawa 33, 144-163.

SZUBERT 1987 – W. Szubert, Lampy wolutowe z budowli legionowej w północno-zachodniej części Novae, Novaensia 1, 231-251.

Ș

ȘEVČENKO 2000 – A.B. Șevčenko, Terrakoti antičnogo Hersonesa, MAIET 7, 7-13.

ȘTEFAN 1935-1936 – Gh. Ștefan, Nouvelles découvertes dans le «castellum» romain de Barboși (près de Galați), Dacia 5-6, 341-349.

ȘTEFAN 1937-1940 (1941) – Gh. Ștefan, Dinogetia I. Risultati della prima campagna di scavi (1939), Dacia 7-8, 401-425.

ȘTEFAN 1941-1944 (1945) – Gh. Ștefan, Monuments inédits de Noviodunum, Dacia 9-10, 478-483.

ȘTEFAN 1945 – Gh. Ștefan, Monuments inédits de Noviodunum¸Dacia 9-10, 473-483.

ȘTEFAN 1957 – Gh. Ștefan, Un cuptor roman de ars țigle descoperit la Garvăn, SCIV 8, 1-4, 339-346.

ȘTEFAN 1958 – Gh. Ștefan, Două vase de terra sigillatta descoperite la Bisericuța-Garvăn, SCIV 10, 1, 61-71.

ȘTEFAN 1954 – Gh. Ștefan (resp.), Șantierul arheologic Garvăn (Dinogetia), (r. Măcin, reg. Galați), SCIV 5, 1-2, 161-197.

ȘTEFĂNESCU, BAUMAN, SAVU 2007 – R. Ștefănescu, I. Bauman, L. Savu (ed.), Studia in honorem Florea Costea, Bibliotheca Cumidavae, Brașov.

ȘTEFĂNESCU-ONIȚIU 2008 – A. Ștefănescu-Onițiu, Producția de teracote. Producția locală de statuete de teracotă în Dacia romană [în:] BENEA 2008 (red.), 362-375.

ȘTIRBULESCU 2004 – C. Știrbulescu, Considerations on some Terracotta Figurines from Durostorum, ED 12, 1, 228-141.

ȘTIRBULESCU 2008 – C. Știrbulescu, Teracote în provincia Moesia Inferior în secolele I-III p.Chr. Cu specială privire asupra celor din Doborgea romană, vol. I-II, Universitatea București. Facultatea de Istorie, Teză de doctorat, manuscris.

ȘTITEL’MAN 1955 – F.M. Știtel’man, Rzkopki masterskoio po obrabotke metalla v Ol’vii, KCИA 4, 62-63.

T

TAČEVA 1964 – M. TAČEVA, Pečatite na părvi italiioski legion v Sviștovskija muzej, Arheologija Sofia 6, 1, 44-48.

TAČEVA 1969 – M. Tačeva, Kleinasiaten und Syrer in Nicopolis ad Istrum (II.-III. Jh.) [în:] Actes du premier Congres International des Etudes Balkaniques et Sud-Est Europeennes. II. Archéologie, histoire de l’Antiquité, arts, Paris, 115-123.

TAČEVA 1969 A – M. Tačeva, The Thracian Bessi Domo et militiae, ŽA 47, 199-210.

TAČEVA, BOJADŽIEV 1990 – M. Tačeva, S. Bojadžiev (ed.), Studia in honorem Borisi Gerov, Sofia.

TASSINARI, BURKHALTER 1984 – S. Tassinari, F. Burkhalter, Moules de Tartous: techniques et production d’un atelier de toreutique antique [în:] GEHRIG 1984, 87-106.

TAYLOR 1993 – A. Taylor, A Roman Lead Coffin with Pipeclay Figurines from Arrington, Cambridgeshire, Britannia 24, 191-225.

TEGTMEIER 2016 – U. Tegtmeier, Holzobjekte und Holzhandwerk im römischen Köln. Archäologie Nord-Süd Stadtbahn Köln, Monographien zur Archäologie in Köln Bd. 1, Köln.

TCHERNIA, BRUN 1999 – A. Tchernia, J.-P. Brun, Le vin romain antique, Grenoble.

THEODORESCU 1918 – D.M. Theodorescu, Monumente inedite din Tomi, București.

THUILLIER, LOUIS 2015 – F. Thuillier, E. Louis (ed.), Tourner autour du pot… Les ateliers de potiers médiévaux du Ve au XIIe siècle dans l’espace européen, Actes du colloque international de Douai (5-8 octobre 2010), Caen.

TIMOC 2007 – C. Timoc, Prelucrarea osului și cornului în provincia Dacia [în:] BENEA 2007, 171-188.

TIMOC 2007A – C. Timoc, Producția de obiecte din os și corn din Dacia romană [în:] BENEA 2007, BHAUT 8 [Meșteșuguri și artizani în Dacia romană], 256-284.

TOMA 2010 – N. Toma, Tomis – Kustendje – Constanța. Topografia antică tomitană în hărți și însemnări de călătorie din Epoca Modernă (sec. XIX – începutul sec. XX), Caiete ARA 1, 53-74.

TOMA 2011 – N. Toma, Marmorne Arkitektur im kaiserzeitlichen Tomis. Zur Frage der Marmorwerkstatt, Caietele ARA 2, 69-78.

TOMA 2012 – N. Toma, Marble Trade in Moesia Inferior. The Case of Tomis and Odessos. Its Origin and Its Characteristics [în:] GUTIÉRREZ, LAPUENTE, RODÀ 2012, 549-559.

TOMANIĆ-JEVREMOV 2004 – M. Tomanić-Jevremov, Craft Workshop in Roman Poetovio, ED 12, 1, 171-183.

TOMAS 2002 – A. Tomas, Flasze gliniane z Novae, Novensia 13, 49-67.

TOMAS 2003 – A. Tomas, Jugs from Novae, Novensia 14, 119-184.

TOMAS 2015 – A. Tomas (ed.), Ad fines Imperii Romani. Studia Thaddaeo Sarnowski septuagenario ab amicis, collegis discipulisquae dedicate, Warsaw.

TOMAS 2016 – A. Tomas, Inter Moesos et Thraces. The Rural Hinterland of Novae in Lower Moesia (1st – 6th Centuries AD), Archaeopress Roman Archaeology 14, Oxford.

TOMAS 2017 – A. Tomas, Living with the Army. I. Civil Settlements near Roman Legionary Fortresses in Lower Moesia, Warsaw.

TOMAS, SARNOWSKI 2007 – A. Tomas, T. Sarnowski, M. Aurelius Statianus from Lower Moesia. A note on his origin, status and business [în:] VAGALINSKI 2007, 231-233.

TOMBER 1987 – R. Tomber, Evidence for long-distance commerce: imported bricks and tiles at Carthage [în:] ActaRCRF 25/26, 163-168.

TOMLIN 1979 – R. TOMLIN, Graffiti on Roman Bricks and Tiles Found in Britain [în:] Mc WHIRR 1979, 231-251.

TOMOVIĆ 2000 – M. Tomović, Kraku lu Jordan and Gold Mining and Metallurgy in Antiquity, Starinar 50, 155-185.

TONČEVA 1953 – G. Tončeva, Keramika rabotilnița kraiou s. Kranevo, Izvestija Varna [Izvestija na arheologičeskoto drujestvo v gr. Stalin] 9, 81-88, pl. 1-10.

TONČEVA 1958 – G. Tončeva, Nedovărșteni skulpturni pametniți ot Odesos [în:] Izsledvanija v čest na Akad. Dimităr Dečev po slučaio 80-godiștninata tu, Sofia, 535-544.

TONČEVA 1959 – G. Tončeva, Za siojeta na edna terakota ot Odesos, Arheologija Sofija 1, 3-4, 80-82.

TONČEVA 1961 – G. Tončeva, Grob na trakiiota ot Odesos, Arheologija Sofia 2, 3, 24-30.

TONČEVA 1961 A – G. Tončeva, Novye sosud’i-tigli v Varnenskot Muzee, SA 1, 169-176.

TONČEVA 1969 – G. Tončeva, Skulpturata v Odesos ot V-I vek pr. n.e., Izvestija Varna 4, 3-47.

TONČEVA 1965 – G. Tončeva, Razkopi v Marcianopol prez 1955 r., Izvestija Varna 1 (16), 71-79.

TOPOLEANU 1984 – Fl. Topoleanu, Noi descoperiri arheologice la Isaccea (I), Peuce 9, 187-205, 585-596.

TOPOLEANU 2000 A – Fl. Topoleanu, Ceramica romană și romano-bizantină de la Halmyris (sec. I-VII p.Chr.), Tulcea.

TOPOLEANU 2000 B – Fl. Topoleanu, Roman and Roman Byzantine Pottery from Halmyris. North-Africa Importations and Local Imitations [în:] IACOB, OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, TOPOLEANU 2000, 257-297.

TOPOLEANU 2010 – Fl. Topoleanu, A. Filvminvs, un producător de opaițe mai puțin cunoscut din Moesia Inferior (Dobrogea), Peuce 8, 167-172.

TOPOLEANU 2012 – Fl. Topoleanu, Așezarea civilă [în:] TOPOLEANU et al. 2012, 70.

TOPOLEANU 2012 A – Fl. Topoleanu, Lămpile antice din colecțiile Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova – Ploiești, Biblioteca Istro-Pontica. Seria Patrimonium 6, Ploiești.

TOPOLEANU et al. 2012 – Fl. Topoleanu, A. Stănică, L. Dima, L. Radu, G. Bilavschi, A. Adamescu, N. Dinu, J. Efimov, O. Bounegru, Gh. Romanescu, M. Mărgineanu-Cârstoiu, V. Apostol, Isaccea, jud. Tulcea [Noviodunum]. Punct: Cetate, CCA. Campania 2011, 69-71.

TOPOLEANU, CHRZANOVSKI 2016 – Fl. Topoleanu, L. Chrzanovski, O descoperire arheologică unică la Noviodunum: arhetipuri, tipare și producerea opaițelor, Peuce S.N. 14, 145-158.

TORBATOV 1990 – S. Torbatov, Pesti za stroitelna keramika ot rimskata epoha kraio selo Guslar, Tervelsko, Dobrudža 7, 180-192.

TORBATOV 2008 – S. Torbatov, Rimski vikus kraj Gorsko Ablanovo – proučvanija i perspektivi, Popovo i mihaloto 5, 55-66.

TORBATOV 2011 – S. Torbatov, Pečatite CORTISIBRA i CIB ot kastela Trimamium, ArheologijaSofia 52/1, 78-97.

TORBATOV 2012 – S. Torbatov, Trimammium – A Roman castellum and civitas on the Lower Danube [în:] VAGALINSKI, SHARANKOV, TORBATOV 2012, 429-460.

TORBATOV 2012A – S. Torbatov, Stroitelnata keramika Seksaginta Prista, Izvestija Ruse 15 [Sexaginta Prista et vicinia], 162-197.

TORBOV 2014 – N. Torbov, Antični lampi ot Severozapadna Bălgarija, Vratsa.

TORBOV, ANTONOV 2000 – N. Torbov, D. Antonov, Part of a Bronze Mould for Silver Fibulae from I C. BC found in North-Western Bulgaria, AB 4, 1, 21-26.

TORBOV, ANTONOV 2002 – N. Torbov, D. Antonov, Bronze Tools from North-Western Bulgaria (6th-1st centuries BC), AB 6, 2, 37-53.

TRAXLER, UHLIR, HEMMERS 2008 – S. Traxler, C. Uhlir, C. Hemmers, Steinabbau und-transport im nördlichen Noricum, Zeitschrift für Schweizerische Archäologie und Kunstgeschichte 65/1-2, 169-172.

TREISTER 1996 – M.Y. Treister, Essays on the Bronzeworking and Toreutics of the Pontus [în:] G.R. Tsetskhladze 1996, 73-134.

TREISTER 1996 A – M.Y. Treister, The Role of Metals in Ancient Greek Metals, Mnemosyne. Bibliotheca Classica Batava, Leiden – New York – Köln.

TREISTER 2008 – M.Y. Treister, Metallurgy and Metals in the Black Sea (Antiquity) [în:] Encyclopedia of the Hellenic World, Black Sea [URL: http://www.ehw.gr/l.aspx?id=10784].

TREMOLEDA 2000 – J. Tremoleda i Trilla, Industria y artesanado cerámico de época romana en el nordeste de Cataluña (Época augústea y altoimperial, BAR International Series 835, Oxford.

TSETSKHLADZE 1996 – G. R. Tsetskhladze (ed.), New Studies on the Black Sea Littoral, Colloquia Pontica 1, Oxford.

TUDOR 1938 – D. Tudor, Sucidava I. Premiére compagne de fouilles et recherches archéologiques dans la fortresse romaine de Celei, département de Romanați, Dacia 5-6, 387-422.

TUDOR 1978 – D. Tudor, Oltenia romană4, București.

TYLECOTE 1976 – R.F. Tylecote, A History of Metallurgy, London.

TYLECOTE 1987 – R.F. Tylecote, The Early History of Metallurgy in Europe, London and New York.

ȚENTEA 2012 – O. Țentea, Ex Oriente Ad Danubium. The Syrian Units on the Danube Frontier of the Roman Empire, The Centre for Roman Military Studies 6, Cluj-Napoca.

ȚENTEA, OPRIȘ 2009 – O. Țentea, I.C. Opriș (ed.), Near and Beyond the Roman Frontiers, Proceedings of a Colloquium held in Târgoviște, 16-17 October, National Museum of Romanian History. The Centre for Roman Military Studies 5, Bucharest.

ȚENTEA, RAȚIU 2014 – O. Țentea, Al. Rațiu, Figlinae din Dacia, Angvstia 17/18, 217-222.

ȚEPOSU-DAVID 1960 – L. Țeposu-David, Gemele și cameele din Muzeul Arheologic din Cluj, în Omagiu Constantin Daicoviciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Cluj.

U

UENZE 1992 – S. Uenze, (Hrsg.), Die spätantiken Befestigungen von Sadovec (Bulgarien). Ergebnisse der deutsch-bulgarish-österreichischen Ausgrabungen 1934-1937, Münchner Beiträge zur Vor- und Frühgeschichte, Bd. 50, München.

V

VAČEVA 1979 – K. Vačeva, Za terminologijata na stroitelnite tehniki prez antičnostta, Arheologija Sofija 1, 1-10.

VAGALINSKI 1999 – L. Vagalinski, Die spärömische nördliche Festungsmauer von Transmarisca [în:] VON BÜLOW, AL. MILČEVA (Hrsg.), Der limes and der unteren Donau von Diokletian bis Heraklios, Vorträge der Internationalen Konferenz Svištov, Bulgarien (1.–5. September 1998), Sofia, 229-236.

VAGALINSKI 2004 – L. Vagalinski, New ephigraphical data on auxilia in Moesia Inferior during 1st century AD, Novensia 15, 39-45.

VAGALINSKI 2007 – L. Vagalinski (ed.), The Lower Danube in Antiquity (VI C BC – VI C AD), International Archaeological Conference Bulgaria-Tutrakan 6.-7.10.2005, Sofia.

VAGALINSKI 2011 – L.F. Vagalinski, Light industry in Roman Thrace: the case of lime production [în:] HAYNES 2011, 41-58.

VAGALINSKI, SHARANKOV, TORBATOV 2012 – L. Vagalinski, N. Sharankov, S. Torbatov (ed.), The Lower Danube Roman Limes (1st – 6th C. AD), Sofia.

VAGALINSKI, SHARANKOV 2015 – L. Vagalinski, N. Sharankov (ed.), Limes XXII: Proceedings of the 22nd International Congress of Roman Frontier Studies, Ruse, Bulgaria, September 2012, [IAI 42], Sofia.

VAGALINSKI et alii 2018 – L. Vagalinski, M. Raycheva, D. Boteva, N. Sharankov (ed.), Proceedings of the First International Roman and Late Antique Thrace Conference ”Cities, Territories and Identities”, Plovdiv, 3rd – 7th October 2016, [IAI 44], Sofia.

VASS 2006 – L. Vass, Unpublished Roman bone artefacts from the amphitheatre of Porolissum [în:] C. Gaiu, C. Găzdac (ed.), Fontes Historiae. Studia in Honorem Demetrii Protase, Bistrița-Năsăud – luj-Napoca, 641-656

VASS 2010 – L. Vass, Bone-Working in Roman Dacia [în:] A. Legrand-Pineau, I. Sidéra, N. Buc, E. David, V. Scheinsohn [ed.], Ancient and Modern Bone Artefacts from America to Russia. Cultural, technological and functional signature, BAR I.S. 2136, Oxford, 55-64.

VASS 2014 – L. Vass, Contribution to the knowledge of bone and antler bow lath production from Roman Dacia [în:] S. Cociș [ed.], Archäologische Beiträge. Gedenkschrift yum hundersten Geburstag von Kurt Horedt. Patrimonium Archaeologicum Transylvanicum 7. Cluj-Napoca: 99-121.

VASILČIN 1985 – I. Vasilčin, Pogrebalni običai i săorăjenija v trakiiskija nekropol pri s. Kragulevo, Tolbuhinski okrag [în:] FOL, IORDANOV 1985 (ed.), 321-327.

VASILČIN 1996-1997 – I. Vasilčin, Trakiiski nekropol ot II-IV v. pri s. Kragulevo, Dobričko, Izvestija Varna 32-33, 46-85

VASILČIN 2002-2003 – I. Vasilčin, Trakiiski nekropol pri selo Kragulevo, Dobričko, IzvestijaVarna 38-39, 135-248.

VASILEV 1976 – V.P. Vasilev, Matrices en bronze dans la toreutique romaine provincial des IIe – IIIe siécles [în:] BOUCHER 1976 (ed.), 187-196.

VASILEV 1987 – V.P. Vasilev, Bronzene Matrizen aus Möesien und Thrakien, IAI 37, 177-183.

VASILIU, TOPOLEANU 1989 – I. Vasiliu, Fl. Topoleanu, Necropola de la Isaccea (sec. VI-V î.e.n.), SympThrac 7, Tulcea, 276-277.

VĂLOV 1965 – V. Vălov, Antični nekropoli v Sviștovsko, Aheologija Sofia 7, 1, 27-34.

VĂLOV 1966 – V. Vălov, Pešt za stroitelna keramika ot Novae, Arheologija Sofia 8/1, 46-51.

VÂLCEANU 1962 – D. Vâlceanu, Urme de viețuire antică la Gura Canliei (r. Adamclisi), SCIVA 13, 1, 141-145.

VELKOV 1940-1942 – I. Velkov, Prinos kăm’ istorijata na religijata na Mizija, IAI 14, 183-189.

VELKOV 1966 – V. Velkov, Ratiaria. Eine römische Stadt in Bulgarien, Eirene V, Praga,155-175.

VELKOV 1980 – V. Velkov, Zur entwicklung des Handwerks in den Städten Thrakiens und Untermösiens, în V. Velkov, Roman Cities in Bulgaria. Collected Studies, Amsterdam, 131-136.

VELKOV 1980 A – V. Velkov, Montana (The Present-Day Mihailovgrad) [în:] Roman Cities in Bulgaria. Collected Studies, Amsterdam, 85-101.

VELKOV 1990 – V. Velkov, Civitas Bessica Diniscorta in Moesia Inferior [în:] TAČEVA, BOJADŽIEV 1990, 253-258.

VELKOV, ALEKSANDROV 1994 – V. Velkov, G. Aleksandrov, Epigrafski pametniți ot Montana i raiona, Montana II, Montana.

VERBOVEN, LAES 2016 – K. Verboven, C. Laes (ed.), Work, Labour, and Professions in the Roman World, Impact of Empire. Roman Empire, C. 200 B.C. – A.D. 476, Volume 23, Leiden-Boston.

VERTET 1978-1979 – H. Vertet, Les fours de potiers gallo-romains du Centre de la Gaule, Acta Praehistorica et Archaeologica 9-10, 145-157.

VERTET 1985 – H. Vertet, Recherches actuelles sur les ateliers de potiers de la Gaule centrale [în:] BURNAND, VERTET 1985, 45-60.

VISY 2005 – Z. Visy (ed.), Limes XIX. Proceedings of the XIXth International Congress of Roman Frontier Studies, Pécs, Hungary, September 2003, Pécs.

VLADKOVA 1991 – P. Vladkova, Dekorativni ornamenti vărhi glinenite podiosi ot teritorijata na Nikopolis ad Istrum, Izvestija Veliko Tărnovo 6, 129-137.

VLADKOVA 1995 – P. Vladkova, Grafiti vărhy glineni izdelija ot antičnite keramični țentrove na teritorijata na Nikopolis an Istrum, Isvestija Veliko Tărnovo 10, 75-86.

VLADKOVA 1999 – P. Vladkova, Amulets made of bone and horn from Lower Moesia [în:] VON BÜLOW, MILČEVA 1999, 285-289.

VLADKOVA 2004 – P. Vladkova, Metal Lamps and Chandeliers from the Territory of Nicopolis ad Istrum, Moesia Inferior [în:] MUȘEȚEANU et alii. 2004, 469-478.

VLADKOVA 2006 – P. Vladkova, Ovravotka na kost i rog v săvremennite Bălgarski zemi prez rimskata epoha i kăsnata antičnost [în:] IVANOV 2006, Sofia, 245-287.

VLADKOVA 2009 – P. Vladkova, Antičen proizvodstven țentăr pri Pavlikeni (Dolna Mizia) – periodizațija i proizvodstva. Čast părva, Arheologija Sofia, 1-2, 40-51.

VLADKOVA 2010 – P. Vladkova, Antičen proizvodstven țentăr pri Pavlikeni (Dolna Mizia). Čast vtora. Aplikații za keramični sădove, Arheologija Sofia, 1-2, 29-46.

VLADKOVA 2011 – P. Vladkova, Antičen proizvodstven țentăr pri Pavlikeni / Dolna Mizija. Plan na kompleksa, periodizațija i vidove keramični izdelija, Veliko Tărnovo.

VOICU, CIUPERCĂ 2011 – L.M. Voicu, B. Ciupercă (ed.), Arheologia mileniului I p.Chr. II. Interferențe culturale la Dunărea de Jos, București.

VOIȘIAN, CIONGRADI 2004 – V. Voișian, C. Ciongradi, Eine Bronzematrize mit der Darstellung des Hercules aus Napoca [în:] MUȘEȚEANU et alii 2004, 479-480.

VOLPE 2015 – R. Volpe, Laterizio: scelta, trasporto e organizzazione dei cantieri, Archeologia dell’Architettura 20, 231-237.

VOMER GOJKOVIĆ 2008 – M. Vomer Gojković, Roman Workshops in Poetovio (Pannonia), ZSAK 65, 1/2, 173-174.

VULPE, PREDA, VULPE 1980 – R. Vulpe, C. Preda, Al. Vulpe (ed.) 1980, Actes du IIe Congrès International de Thracologie (Bucarest, 4-10 septembre 1976), II. Histoire et archéologie, București.

W

WARRY 2006 – P. Warry, Tegulae: manufacture, typology and use in Roman Britain, BAR BS 417, Oxford 2006.

WEAVER 1998 – P. Weaver, Imperial Slaves and Freedmen in the Brick Industry, ZPE 122, 238-246.

WEIDNER 2009 – M.K.N. Weidner, Matrizen und Patrizen aus dem römischen Trier. Untersuchungen zu einteiligen keramischen Werkstattformen [Trierer Zeitschrift 32], Trier.

WHITE 1984 – K.D. White, Greek and Roman Technology, London.

WHITEHOUSE 1999 – D. Whitehouse, Glass in the Epigrams of Martial, JGS 41, 73-81.

WIKANDER 2000 – Ö. Wikander, Handbook of ancient Water Technology, Technology and Change in History 2, Leiden-Boston-Köln.

WILD 1970 – J.P. Wild, Textile Manufacture in the Northern Roman Provinces, Cambridge.

WILD 2000 – J.P. Wild, Textile Production and Trade in Roman Literature and Written Sources [în:] CARDON, FEUGÈRE 2000, 209-213.

WILL 2001 – L.E. Will, Defining the regna vini of the Sesti [în:] WYNICK GOLDMAN 2001, 35-48.

WILKES 1979 – J.J. Wilkes, Importation and manufacture of stamped bricks and tiles in the Roman Province of Dalmatia [în:] MC WHIRR 1979 (ed.), 65-72.

WILSON 2003 – P.Wilson (ed.), The Archaeology of Roman Towns. Studies in honour of John S. Wacher, London.

WOLLMANN 1996 – V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării și carierele de piatră în Dacia romană / Der Erzbergbau, die Salzgewinnung und die Steinbrüche im römischen Dakien, Bibliotheca Mvsei Napocensis XIII / Veröffentlichungen aus dem Deutschen Bergbau Museum Bochum, Bd. 63, Cluj-Napoca.

WYNICK GOLDMAN 2001 – N. Wynick Goldman (ed.), New Light from Ancient Cosa. Classical Mediterranean Studies in Honor of Cleo Rickman Fitch, Hermeneutics of Art 10, New York.

YOTOV, HARIZANOV 2017 – V. Yotov, A. Harizanov, Pešt za stroitelna keramika (VI v.) na ioznija brjag na zaliva Sv. Atanas kraio Bjala, Varnensko, Dobrudža 32, 487-496.

YOUNG 2000 – A. Young, Representations of Cloth Vendors and the Cloth Trade on Funerary Reliefs in Roman Gaul and Italy [în:] CARDON, FEUGÈRE 2000, 215-233.

Z

ZACCARIA 1993 – C. Zaccaria (ed.), I laterizi di età roman nell’area nordadriatica, Cataloghi e monografie archeologiche dei Civici Musei di Udine 3, Roma.

ZACCARIA 1998 – C. Zaccaria, Bolli laterizi di età romana nel territorio di Aquileia. Bilancio e prospettive della ricerca [în:] RIGHINI (ed.), 107-119.

ZAHARIADE 1988 – M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia și Notitia Dignitatum, Biblioteca de arheologie XLIX, București.

ZAHARIADE 1997 – M. Zahariade, The Halmyris Tetrarchic Inscription, ZPE 119, 228-236.

ZAHARIADE, GUDEA 1997 – M. Zahariade, N. Gudea, The Fortifications of Lower Moesia (A.D. 86-275), Amsterdam.

ZAHARIADE, DVORSKI 1997 – M. Zahariade, T. Dvorski, The Lower Moesian army în northern Walachei (AD 101-118), București.

ZAHARIADE 1999 – M. Zahariade, The Tetrarhic Building Activity at the Lower Danube: I. Quadriburgia [în:] VON BÜLOW, MILČEVA 1999, 3-16.

ZAHARIADE 1999 A – M. Zahariade, How and when the legion XI Claudia arrived in Lower Moesia [în:] GUDEA 1999, 599-607.

ZAHARIADE 2012/2013 – M. Zahariade, Personal Names at Halmyris, Thraco-Dacica S.N. 4-5, 159-182.

ZAHARIADE, MUȘEȚEANU, CHIRIAC 1981 – M. Zahariade, C. Mușețeanu, C. Chiriac, Noi descoperiri epigrafice pe limesul Dunării de Jos, Pontica 14, 256-261.

ZAHARIADE, ALEXANDRESCU 2011 – M. Zahariade, C.-G. Alexandrescu, Greek and Latin Inscriptions from Halmyris. Inscriptions on Stone, Signa and Instrumenta Found between 1981 and 2010, Halmyris Series Monograph II, BAR IS 2261, Oxford.

ZAH 1971 – E. Zah, Exploatarea fierului în Dobrogea veche, Pontica 4, 191-207.

ZAH, SUCEVEANU 1971 – E. Zah, Al. Suceveanu, Bessi consistenses, SCIV 22, 4, 567-578.

ZAITSEVA, MORDVINTSEVOI 2007 – I. P. Zaitseva, V. I. Mordvintsevoi (ed.), Drevnija Tavrika. Arheologičeskie issledovanija, Simferopol 2007.

ZAROV 1990 – I. Zarov, Pametniți na rimskata bronzova ălastika ot Istoričeskija Muzei văv Veliko Tărnovo, GMSB 16, 31-42.

ZEEST 1960 – I.B. Zeest, Keramičeskaja Tara Bospora, MIA 83.

ZHURAVLEV 2002 – D. Zhuravlev, Terra Sigillata and Red Slip Pottery in the North Pontic Region (A Short Bibliographical Survey), ACSS 8/3-4, 237-309.

ZHURAVLEV 2007 – D. Zhuravlev, Lighting Equipement of the Northern Pontic Area in the Roman and Late Roman Periods: Imports and Local Production [în:] GABRIELSEN, LUND 2007, 209-237.

ZIOMECKI 1975 – J. Ziomecki, Les représentations d’artisans sur les vases attiques, Bibliotheca Antiqua XIII, Wrocław.

ZMEEV 1969 – R. Zmeev, Kastel Transmarisca, Arheologija (Sofia) 4, 45-54.

ZOLOTAR’OV, TREISTER 1993 – M.I. Zolotarev, M.Yu. Treister, Formy dlja vidlyvky rimskych dzerkal iz Hersonesa, Arheologija (Kiev) 2, 117-130.

ZUBARÎ 1993 – V.M. Zubarî, Hersones tavriceskii v anticniu epohu. Economika i soțialnîie otnoșenijai, Kiev.

ZWIERLEIN-DIEHL 2007 – E. Zwierlein-Diehl, Antike Gemmen und ihr Nachleben, Berlin-New York.

ŻELAZOWSKI 2012 – J. Żelazowski, A new stamp from the army camp at Novae, Novensia 23, 159-165.

CONTENT

CONTENT

INTRODUCTION

The structure of the work

Theme, objectives, methods, sources

Chapter I. GEOGRAPHY. THE STAGE OF RESEARCH

Chapter II. THE METALWORKING

I. METAL ORE RESOURCES IN THE PROVINCE

II. REDUCTION AND METALWORKING CENTRES IN THE PROVINCE, WORKSHOPS AND INSTALLATIONS

3. Moulds, matixes and models

4. Waste and objects in process

5. Crucibles

6. Tools

7. Deposits

8. Epigraphic evidences of the presence of artisans in the province

III. ASPECTS REGARDING THE ORGANIZATION OF THE PRODUCTION, THE OBTAINING AND PRECIOUS METALWORKING, IRON, COPPER ALLOY AND LEAD METALLURGY IN MOESIA INFERIOR

1. The organization of production

2. The Obtaining and gold and silver working

3. Iron metallurgy

4. Copper alloy metallurgy

5. Lead metallurgy

IV. PLANIMETRY OF WORKSHOPS

Chapter III. GLASS PRODUCTION

Capitolul IV. CERAMIC PRODUCTION

A. AMPHORAE

B. THE TABLEWARE

C. SPECIAL DESTINATION WARE

D. COARSEWARE

E. STORAGE JARS

F. KAOLIN POTTERY (LDKW – Lower Danube Kaolin Ware)

G. THE LAMPS

H. CHOROPLASTIC / CLAY FIGURAL OBJECTS

I. CONSTRUCTION BUILDING MATERIALS PRODUCTION

II. THE TYPOLOGY OF INSTALLATIONS AND THE PLANIMETRY OF MOESIAN WORKSHOPS FOR FIRING CONSTRUCTION BUILDING MATERIALS

III. Planimetry of Moesian workshops

IV. The Organization of the production, stages and the typology of the construction building materials

V. Workshops and production centres attested through stamps

Chapter V. STONE AND MARBLE WORKING

Capitolul VI. BONE AND HORN WORKING, THE GLYPTIC PRODUCTION, TXTILES, LEATHERWORKING AND WOODWORKING

1. Workshops for semiprecious stones working

2. The technology of semiprecious stones working

4. THE WOODWORKING

Chapter VII. CONCLUDING REMARKS

ABBREVIATIONS

ENCYCLOPEDIAS, DICTIONARIES

CORPORA

JOURNALS AND COLLECTIONS

INSTITUTIONS ABBREVIATIONS

BIBLIOGRAPHY

SUPPLEMENTUM EPIGRAPHICUM

ILUSTRAȚII