Cele Opt Ganduri ale Rautatii Si Lupta Impotriva Lor In Scrieriile Avvei Evagrie Ponticul

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………….……………………………………………………………………….

Introducere …………………………………………………………………………………………………………………

I. VIAȚA ȘI PERSONALITATEA ………………………………………………………………………………

Capadocia ……………………………………………………………………………………………………….

Constantinopol…………………………………………………………………………

Ierusalim ……………………………………………………………………………..…

Egipt ………………………………………………………………..………………….

Evagrie – părinte duhovnicesc ……………………………………..…………………..

Evagrie – scriitorul ……………………………………………….……………………

Evagrie – misticul ……………………………………………………………………..

II. CELE OPT GÂNDURI ALE RĂUTĂȚII ȘI LUPTA ÎMPOTRIVA LOR ……………

1. Lăcomia pântecelui …………………………………………………………………………………………

Forme de manifestare a lăcomiei pântecelui ………………………………………………………..

Lupta împotriva lăcomiei pântecelui …………………………………………………………………..

2. Desfrânarea ……………………………………………………………………………………………………

Forme de manifestare a desfrânării …………………………………………………………………….

Lupta împotriva desfrânării ……………………………………………………………………………….

3. Iubirea de arginți ……………………………………………………………………………………………

Forme de manifestare a iubirii de arginți …………………………………………………………….

Lupta împotriva iubirii de arginți ……………………………………………………………………….

4. Întristarea ………………………………………………………………………………………………………

Forme de manifestare a întristării ………………………………………………………………………

Lupta împotriva întristării …………………………………………………………………………………

5. Mânia …………………………………………………………………………………………………………….

Forme de manifestare a mâniei ………………………………………………………………………….

Lupta împotriva mâniei …………………………………………………………………………………….

6. Akedia (Plictiseala) …………….……………………..……………….……………….

Forme de manifestare a akediei ………………………………………………………………………….

Lupta împotriva akediei ……………………………………………………………………………………

7. Slava deșartă ……….………………………………………………………………….

Forme de manifestare a slavei deșarte ………………………………………………………………..

Lupta împotriva slavei deșarte …………………………………………………………………………..

8. Mândria …………….…………………………………………………………………

Forme de manifestare a mândriei ……………………………………………………………………….

Lupta împotriva mândriei ………………………………………………………………………………….

Încheiere …………………………………………………………………………………………………………………….

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………..

ANEXE ………………………………………………………………………………………………………………………

Tabel cronologic …………………………………………………………………………………………………….

Icoane …………………………………………………………………………………………………………………….

Imagini …………………………………………………………………………………………………………………..

Cuvânt înainte

Introducere

I

VIAȚA ȘI PERSONALITATEA

Capadocia

Evagrie s-a născut în jurul anului 345 într-un mic oraș pontic, numit Ibora, fiind așezat pe malurile râului Iris. Ibora se afla în apropierea proprietăților pontice ale familiei Sfântului Vasile cel Mare. Despre tinerețea și anii de studiu a lui Evagrie nu se știe nimic. Se poate presupune că a studiat în Cezareea Capadociei, care era cunoscută pentru școlile sale.

Tatăl său a fost ales horepiscop de către Sfântul Vasile cel Mare. Iar mai apoi, însuși Evagrie este hirotesit citeț de același Vasile cel Mare, care va fi pentru el „stâlp al adevărului”.

Constantinopol

În anul 379, epuiazat de boală, Sfântul Vasile cel Mare moare. În locul său, noul episcop al Cezareei, este ales Heladios. Evagrie, pentru o perioadă, fuge departe de Cezareea. Apoi însă, o puternică dorință pentru „filosofia cea mai înaltă” va pune stăpânire pe el. În calea spre ea, îl găsește, în cele din urmă pe Sfântul Grigorie de Nazianz, pe care îl cunoscuse prin intermediul monahului Eustatie, un intim al episcopului.

În martie-aprilie 379, Grigorie a fost chemat la Constantinopol ca episcop pentru mica comunitate niceeană din capitala Imperiului roman de răsărit. Urmându-și dascălul, Evagrie ajunge și el, spre mijlocul sau sfârșitul acestui an în Constantinopol, unde va fi alături de Sfântul Grigorie în dificilii ani ai începutului episcopatului constantinopolitan, adică până spre sfârșitul anului 380.

Într-adevăr, Evagrie l-a găsit pe Grigorie într-o situație extrem de dificilă. Puținii ortodocși care au mai rămas nu aveau nici biserică, fiind nevoiți să se adune într-o capelă dintr-o casă, pe care episcopul Grigorie a numit-o cu nădejde „Anastasia” [a Învierii]. Arienii, care dominau capitala se purtau cu dispreț și, chiar cu violență față de noul episcop. Abia în noiembrie 380, fiind instalat solemn de către împăratul Teodosie cel Mare în biserica Sfinților Apostoli și, ortodocșii au fost restabiliți oficial, Grigorie s-a putut impune. Evagrie, pe care îl hirotonise ca și diacon al său, îi va fi fost de un mare ajutor. Aceasta o arată Grigorie în Testamentul său: „Diaconului Evagrie, care mult s-a ostenit și s-a îngrijit împreună cu mine și mi-a arătat adeseori bunăvoința sa, îi mulțumesc atât înaintea lui Dumnezeu, cât și înaintea oamenilor. Răsplata cea mare i-o va da Dumnezeu, dar pentru ca să nu-i lipsească și din partea noastră un mic semn al prieteniei, îi voi lăsa o cămașă, o tunică, două mantale și treizeci de monezi de aur”.

De această dragoste pe care evident Grigorie o purta față de „iubitul frate și împreună-diacon” dă mărturie și însuși Evagrie într-o scrisoare a sa către monahul Eutihie: „Tu știi cât de mult m-a iubit fericitul, întrucât sfințenia ta a mijlocit între noi, a adus roadă și a făcut să crească”. Grigorie pare să-l fi numit pe Evagrie „răsadul” său. După moartea episcopului, Evagrie va vorbi despre el ca despre „dreptul Grigorie care m-a răsădit”.

Evagrie, a găsit în Grigorie nu numai un prieten foarte bun, ci și ceea ce căutase mai întâi, un dascăl în viața creștină și în teologie.

La Sinodul II Ecumenic din anul 381, episcopul Grigorie, ca urmare a rezervelor canonice împotriva numirii sale, ridicate de episcopatul egiptean și macedonean, a fost constrâns să demisioneze. Nu trece mult timp de când și-a dat demisia și, Grigorie părăsește Constantinopolul, lăsând pe diaconul său Evagrie în seama succesorului său Nectarie, pe care sinodul l-a ales de îndată. La alegerea sa, Nectarie era laic, neavâd o formare teologică. Priceput în cele bisericești și teologice, Evagrie i-a fost acestuia, după cum relatează Paladie, de mare folos în conflictul cu arienii încă atotprezenți.

Aptitudinile retorice și dialectice strălucite, dar și aspectul plăcut l-au făcut pe Evagrie, în scurt timp, răsfățatul orașului. De aceea, soția unuia dintre prefecții Constantinopolului s-a îndrăgostit de tânărul diacon, iar Evagrie nu a rămas neimpresionat. Această relație (fără ca Evagrie să păcătuiască cu ea, deoarece se temea de Dumnezeu), îi punea în pericol viața. Evagrie voia să fugă departe de ea, dar nu era în stare, de aceea se ruga neîncetat lui Dumnezeu cerându-i să-l ajute să iasă din patima și războiul ce erau asupra lui.

Dumnezeu răspunde la rugăciunile sale și, într-o noapte, Evagrie se vede aruncat în lanțuri într-o închisoare. Își dă seama că i se întâmplă aceasta din pricina aventurii sale, crezând că soțul femeii l-a denunțat la prefect. Cade pradă unei spaime îngrozitoare, până când apare un înger sub chipul unui prieten, făgăduindu-i să-l elibereze dacă va jura să părăsească de îndată orașul. Evagrie jură pe o Evanghelie și… se trezește. Deși jurământul are loc în vis, Evagrie se simte legat de el, își împachetează lucrurile și părăsește Constantinopolul cu o corabie.

Ierusalim

Evagrie fuge departe. La Ierusalim. Nu știm ce anume l-a determinat să facă această alegere. Interesant este faptul că nu fuge în Capadocia, orașul său natal, știind bine că aici ar putea fi în primejdie. Ne-am putea aștepta să se ducă la Grigorie din Nazianz, cel de care era atât de apropiat, dar rușinea pentru cele întâmplate l-a împiedicat să facă aceasta. Cert este că îl găsim numaidecât oaspete al Melaniei cea Bătrână, o faimoasă aristrocrată romană, care după moartea soțului ei, și-a vândut multele bogății și a fugit mai întâi în Egipt, unde a petrecut o vreme pe lângă anahoreții din pustia Nitriei, de unde va pleca mai apoi în Ierusalim, iar cu ajutorul lui Rufin va întemeia pe Muntele Măslinilor o dublă mănăstire.

În Rufin și Melania, Evagrie a găsit doi romani cultivați, care au rămas legați de el printr-o deosebită prietenie întreaga sa viață.

O dată fugit în Ierusalim, Evagrie nu se va mai întoarce niciodată în lumea din care provenea, lumea episcopilor și a retorilor. Însă, deși părăsise Constantinopolul cu promisiunea de a-și schimba viața, nu făcea nimic în acest sens. De exemplu, se schimba de două ori pe zi, după cum aflăm de la biograful său. Acest amănunt adeverea cât de dedicat era față de trupul și imaginii sale exterioare. În mijlocul acestei vieți superficiale, Dumnezeu a rânduit să fie cuprins de o febră rară, care l-a ținut la pat jumătate de an. Medicii erau neputincioși. Înțeleapta Melania înțelege cauza pentru care suferea aceasta și, începe să-și descoase oaspetele. Evagrie îi mărturisește pricina pentru care a fugit din Constantinopol. Melania îi cere făgăduința de a se face monah, iar după ce acesta se arată de acord, ea rugându-se pentru el, după câteva zile se vindecă.

Proaspăt vindecat, diaconul Evagrie primește din mâna lui Rufin, probabil la Sărbătoarea Învierii a anului 383, haina monahală, după cum el însuși mai târziu va descrie într-o scrisoare acest eveniment. Nu știm dacă intenția sa originară a fost chiar aceea de a deveni monah, ba chiar mai mult, de a deveni anahoret. Oricum, monahismul nu era ceva străin pentru Evagrie. A trăit un timp pe lângă Sfântul Vasile cel Mare, care a și experimentat viața monahală și, pe lângă dascălul și prietenul său drag, Sfântul Grigorie de Nazianz, care tânjea atât de mult după viața cea pustnicească.

Egipt

După ce a devenit monah, Evagrie pleacă în Egipt, leagănul monahismului, unde, am putea spune că, anahoreții au transformat pustia într-un „oraș”. Nu știm de ce a ales Egiptul. Probabil că Melania i-a recomandat pustiul Egiptul care, după cum am văzut, îi era cunoscut. Se pare, chiar, că ea l-a încredințat unei rude apropiate sau unui cunoscut ce devenise deopotrivă monah acolo. Aici, Evagrie îl cunoaște pe Albinus, care îi devenise cel mai apropiat și, la care apela întodeauna pentru sfătuire în chestiunile importante. Albinus, menționează Paladie, era un om de o neobișnuită blândețe. El avea acea virtute pe care Evagrie însuși o prețuia mai presus ca oricare alta, înțelegându-se deci, de ce îi era atât de intim.

Îndată după sosirea sa în Egipt, Evagrie s-a dus mai întâi în pustia Nitriei, care era așezată la aproximativ cincizeci de kilometri sud-est de Alexandria. Aici a rămas doi ani, după care, în cel de-al treilea an s-a retras mai în interiorul pustiei, în Kellia, unde a petrecut până la moartea sa, în ianuarie 399.

În Kellia viețuiau pe atunci circa șase sute de monahi, fiecare având câte o mică chilie, construite la o anumită distanță una de cealaltă, tocmai pentru ca nici unul să nu-l vadă sau să-l audă pe celălalt.

Viața în pustiul Kelliei se orienta după modelul viu al bătrânilor, care aveau o mare autoritate. Un rol deosebit revenea puținilor preoți, care pe lângă rostirea predicilor și săvârșirea Liturghiilor comune de sâmbăta și duminica, aveau și funcții judecătorești.

Monahul avea nevoie în permanență de un părinte duhovnicesc, de un monah mai „bătrân”, experimentat, în a cărui sfat și judecată să se încredințeze. Evagrie a cunoscut mai mulți „Părinți ai pustiei”. O relație deosebit de strânsă a avut-o cu Macarie cel Mare și mai ales cu omonimul său din Alexandria, Macarie zis și „Egipteanul”, acestuia din urmă devenindu-i și ucenic.

Pe Macarie Alexandrinul, care era și autoritatea duhovnicească în Kellia, Evagrie îl evocă în multe rânduri ca fiind un ascet extrem de sever, dar și plin de umor și de bună dispoziție. Acestuia îi datorează mult în ce privește propria sa învățătură ascetică. Aflăm de la Paladie, că același Macarie, i-a dat cel dintâi acea regulă de viață, de care Evagrie s-a ținut până cu doi ani înainte de a muri, când s-a îmbolnăvit foarte grav. Pentru a-și stăpâni pornirile trupești, Macarie l-a sfătuit să nu mănânce mâncare gătită, nici fructe, ci doar pâine uscată și să bea extrem de puțină apă.

Evagrie – părinte duhovnicesc

Nu după multă vreme, datorită curăției sale și a învățăturilor sale duhovnicești, Evagrie a devenit el însuși un „avvă”, un părinte duhovnicesc, precum și un cunoscător al inimilor, pe care mulți monahi și laici îl căutau ca să primească sfatul său. Multe din scrisorile sale dau mărturie despre aceasta.

Despre modul în care avva Evagrie își exercita funcția sa harismatică, Paladie ne relatează: „Obiceiul său era următorul: frații se adunau la el sâmbăta și duminica. Toată noaptea îi spuneau gândurile lor. Prindeau cuvintele sale pline de putere, până ce răsărea lumina. Apoi plecau plini de bucurie de acolo și lăudau pe Dumnezeu, fiindcă povățuirea lui era cu adevărat foarte blândă. Când veneau la el, el îi ruga și spunea: «Frații mei, dacă unul dintre voi are un gând adânc dureros, atunci să tacă până ce s-au retras ceilalți frați și atunci să întrebe liber când am rămas numai noi doi. Nu vom vorbi astfel înaintea fraților pentru ca să nu se smintească prin gândurile sale nici unul dintre aceștia „mici” sau să-l înghită durerea (inimii)»”. Îi iubea și pe străini până într-atât, încât chilia sa primea zilnic cinci până la șase străini care veneau din afară pentru a asculta povățuirea, înțelegerea și voința sa. Avea banii; mulți îi trimiteau câte ceva, astfel că avea mai mult de două sute de arginți, pe care cei ce îi dădeau îi lăsau la iconomul său, care slujea întotdeauna în locuința sa”.

În ciuda atâtor vizitatori, care au devenit numerși în timp, Evagrie ducea o viață extrem de aspră. Asceza sa corporală era „incredibilă”, după cum ne relatează porietenul său Rufin. Pe lângă aceasta, făcea în fiecare zi o sută de rugăciuni. Viața sa coptă ne descrie felul cum se ruga: „Dormea cu măsură: otreime din noapte dormea, iar în timpul zilei nicidecum. Avea o curte interioară în chilia sa, în care toată noaptea se plimba în sus și în jos pentru a lunga somnul silind mintea spre contemplații. După ce dormea un sfert din noapte, petrecea restul nopții în curtea interioară, mergând în sus și în jos, meditând și rugându-se, fapt prin care alunga somnul și făcea să privească contemplațiile Scripturii”.

Evagrie – scriitorul

În cei aproximativ șaptesprezece ani ai vieții sale monahale, Evagrie a alcătuit un numar foarte mare de scrieri: începând de la tratatul ascetic pentru începători, „centurii” mai mici sau mai mari, comentarii scripturistice și scrisori, până la marile opere alcătuite din Kephalaia Gnostika și Epistula dogmatica ad Melaniam, dedicate celor „experimentați”. În toate aceste scrieri, Evagrie se dovedește un maestru în arta scrisului.

Paladie menționează că Evagrie a început să scrie abia după cinsprezece ani, vreme în care și-a curățit mi întâi mintea de toate patimile, învrednicindu-se apoi de harismele cunoștinței, înțelepciunii și deosebirii duhurilor. Viața sa coptă înfățișează mai bine aspectul acesta: „Odată au venit la el demonii și îl loveau: Auzeam glasurile lor dar pe ei nu-i vedeam: Noaptea îl loveau cu nuiele și am văzut cu ochii noștri rănile pe trupul său, Dumnezeu e martorul nostru! Dacă vrei să cunoști toate ispitele pe care le-a încercat din partea demonilor, citește atunci cartea pe care a alcătuit-o împotriva atacurilor demonilor [Antirrhetikos]. Atunci vei vedea toată tăria sa și toate ispitele sale. El le-a așternut în scris pentru ca cei ce le citesc să se întărească și să vadă că nu sunt singuri ei cei ispitiți în acest mod. El este cel ce ne-a învățat ce fel de duhuri sunt biruite în acest chip”. Vedem așadar că Evagrie scrie în lucrările sale, spre folosul fraților săi, numai despre ceea ce a văzut și a trăit el însuși.

Paladie îi atribuie lui Evagrie „trei cărți”, a căror titluri nu pot fi stabilite toate cu certitudine. Mai multe detalii, ne oferă versiunea coptă: „Mintea sa ajunsese curată foarte și se învrednicise de harul înțelepciunii, cunoștinței și al deosebirii, deosebind lucrările demonilor. Era foarte iscusit în Sfintele Scripturi și în dogmele ortodoxe ale Bisericii universale. Mărturie de știința, cunoașterea și înțelegerea sa dau cărțile pe care le-a scris. Fiindcă a scris trei cărți didactice. Prima despre monahii din chinovii, alta despre monahii ce viețuiesc în chiliile din pustia lor, și a treia despre preoții lui Dumnezeu pentru ca să fie cu luare aminte în locul cel sfânt. Fiecare dintre aceste trei cărți învață viața cea bună, înțelegerea dreaptă și punctul de vedere ortodox potrivit predaniei Bisericii”.

Evagrie – misticul

În timpul vieții sale, Evagrie a avut parte de dascăli excepționali care l-au modelat în chip statornic. Aici se distinge mai cu seamă Grigorie de Nazianz, supranumit și „Teologul”. Acest termen avea ca rădăcină termenul „teologie” fiind învățătura și cunoașterea Dumnezeului Treimic. Iar în Egipt, dascălul său a fost Macarie cel Mare. Și Grigorie Teologul, precum și Macarie cel Mare au fost pentru Evagrie „vase ale alegerii” [Fapte 9, 15]. Evagrie, fiind discipol ai acestor doi mari dacăli, care erau socotiți având experiențe duhovnicești, nu este de mirare în faptul de a vedea în el însuși un mistic. Un episod al vieții sale ne introduce în însuși inima misticii sale: „Împotriva minții care nu înțelege că gândurile lâncezelii [akedia], atunci când stăruie în el, strică alcătuirea ei și întunecă în ochii săi lumina sfântă la vremea rugăciunii. În ce privește însă această lumină, noi, eu și slujitorul lui Dumnezeu Ammonios, am vrut să aflăm de unde este ea și l-am întrebat pe Sfântul Ioan, văzătorul Thebaidei, dacă cumva firea minții e luminoasă și lasă lumina să iasă din ea însăși sau dacă i se arată și-l luminează venind din afară. El însă ne-a răspuns și a zis: «Nu e nimeni care să fie în stare să lămurească aceasta. Însă fără harul lui Dumnezeu mintea nu poate fi luminată în rugăciune, slobozită de mulții și amarnicii dușmani ce lucrează stricăciunea ei»”.

Această călătorie, arată limpede că pentru Evagrie nu era vorba doar de simpla lămurire a unei chestiuni teoretice. El pare să caute mai degrabă o certitudune privitoare la o experiență despre care vorbește de nenumărate ori în scrierile sale.

Ce anume dorea să afle Evagrie? În vremea rugăciunii mintea vede o «lumină sfântă», a cărei proveniență nu-i era pe atunci clară lui Evagrie. El nu cunoștea dacă este intelectul însuși luminos și se vede pe sine cum luminează, sau este vorba de o lumină exterioară care luminează intelectul? Acest răspuns Evagrie însuși îl va afla mai târziu, spre sfârșitul vieții când a ajuns la desăvârșita nepătimire și curăție a minții.

O altă mărturie o găsim în veriunea coptă a Vieții sale din Historia Lausiacă. Paladie afirmă că este o mărturisire intimă a lui Evagrie însuși: „După câteva zile mi-a împărtășit descoperirile pe care le avusese și pe care nu le descoperise niciosată ucenicilor săi. «S-a întâmplat, spunea el, că într-o noapte, ședeam în chilia mea cu opaițul aprins. Meditam asupra unui profet. La miezul nopții am fost răpit și am fost ca într-un vis în timpul nopții. M-am văzut atârnând în văzduh, până la nori, și priveam întreaga lume. Și cel de care atârnam îmi spunea: Vezi tu toate acestea? Fiindcă el mă ridicase până la nori și vedeam întreaga lume dintr-o singură privire. I-am spus: Da. El mi-a spus: Îți voi da o poruncă. Dacă o ții, vei ajunge stăpân peste tot ceea ce vezi. După care mi-a spus: Mergi, fii milostiv și smerit și pune-ți gândul cu sinceritate în Dumnezeu și vei ajunge stăpân peste toate acestea. De-abia mi-a spus aceasta, și m-am văzut cu o carte în mână și cu opaițul aprins. Nu știam cum fusesem ridicat până la nori, dacă în trup, nu știu, Dumnezeu știe, dacă în duh, nu știu» [cf. II Corinteni 12, 2]. Așa se lupta el pentru aceste două virtuți, ca și cum prin acestea ar avea toate virtuțile. Și spunea: «Smerenia duce mintea la cunoștința cea dreaptă, cea care năzuiește spre cele de sus. Fiindcă stă scris: Celor smeriți le va arăta căile Sale [Ps 24, 9]. Căci această virtute este a îngerilor. Curăția trupului o păzesc nu numai monahii și fecioarele care au aceste virtuți, pentru că și mulți între laici sunt mulți care își păstrează curăția… căutați, așadar, spunea el, pacea cu toți și curăția, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul» [Evrei 12, 14]”.

Semnificația acestei viziuni nocturne devine limpede abi atunci când observăm că ea este un un răspuns dumnezeiesc la o luptă pe care Evagrie o ducea cu demonul blasfemiei. Paisprezece zile a petrecut sub cerul liber, fără să mai intre în chilia, încât trupul său a căpătat un miros greu, ca al animalelor.

„În această viziune, căreia îi revine neîndoielnic rolul unei experiențe fundamentale, avem așadar deja învățătura duhovnicească a lui Evagrie despre legătura dintre blândețe și cunoașterea lui Dumnezeu prin imitarea lui Hristos. Este extrem de semnificativ faptul că la această înțelegere Evagrie nu a ajuns pe baza unui efort intelectual propriu, ci numai printr-o întâlnire personală cu Dumnezeu”.

II

CELE OPT GÂNDURI ALE RĂUTĂȚII

ȘI LUPTA ÎMPOTRIVA LOR

În antropologia evagriană „sufletul are trei facultăți: una activă, care e inteligența (nous), prin care e legat în cunoaștere de Dumnezeu Unu-Treime, și două pasive-pasionale, prin care e legat de lumea materială atât prin atașament înrobitor de ea în poftă sau dorință (epythimia), cât și prin detașarea personală de ea prin irascibilitate sau violență (thymos)”. Astfel, pentru a ajunge la un progres spiritual, este nevoie de a se parcurge două dimensiuni: viața practică (praktike) care „luptă să purifice facultățile pasionale de rele (kakiai) și să sădească în locul lor virtuțiile (aretai), a căror realizare e menită să asigure starea de echilibru a „nepătimirii” (apatheia), din care abia se naște iubirea (agape) creștină”, și viața contemplativă (theroētikē) care „luptă împotriva uitării și ignoranței prin cunoaștere (gnōsis)”.

Împărțind traseul spiritual în trei faze, praktike și theroētikē, și theologike, avva Evagrie afirmă că, dacă „cineva progresează în lucrarea praktike, el reduce patimile, iar dacă cineva progresează în contemplație va reduce ignoranța”. Iar diac. Ioan I. Ică jr spune, mai detaliat, că „în concepția lui Evagrie, monahul este astfel un întreit renunțător: el respinge mai întâi de la corpul său lucrurile (pragmata) materiale prin retragere în izolarea, singurătatea și liniștea chiliei sale; după care alungă de la sufletul său gândurile (logismoi) răutății prin demascarea și respingerea lor; iar apoi înlătură de la inteligența-mintea sa ignoranța (agnosia) și uitarea de Dumnezeu prin contemplare și rugăciune”.

Însuși avva Evagrie a parcurs aceste două etape, încât „curățindu-și astfel deplin mintea în cursul a cinsprezece ani, s-a învrednicit de darul (de harisma) cunoștinței, a înțelepciunii și a deosebirii duhurilor”.

Ghenadie din Marsilia, dar și cercetările unor savanți contemporani confirmă că Evagrie stă la originea faimosului catalog al celor opt gânduri/duhuri ale răutății din tradiția ascetică a Răsăritului. Avva Evagrie arată că „opt sunt gândurile cele mai generale în care se cuprinde orice gând. Cel dintâi este cel al lăcomiei pântecelui, după el vine cel al desfrânării, al treilea e cel al iubirii de arginți, al patrulea cel al întristării, al cincilea al mâniei,al șaselea al akediei, al șaptelea al slavei deșarte, iar al optelea cel al mândriei”. Sursa acestei „liste de vicii”, precum și numărul de opt al patimilor este Matei 12, 43-45: „duhul necurat” care ieșind din „casa” (trupului) „nu-și găsește odihna umblând prin locuri fără apă” e demonul lăcomiei care tocmai de aceea, așa cum se spune aici și în alte părți, e combătut cu o „dietă cât mai uscată”. Întorcându-se acest demon, cel dintâi din lista evagriană, aduce cu sine potrivit textului scrpturistic alte „șapte duhuri mai rele decât el”, toate opt sălășluindu-se în aceea nefericită „casă” și „așa se fac cele din urmă ale omului mai mari decât cele dintâi”.

Dacă Evagrie n-a inventat nici numărul gândurilor, nici vreun nume din lista lor (toate se regăsesc la Origen), în schimb ordinea și clasificarea aparțin fără indoială monahului din Kellia. Este vorba de o „ordine de luptă”, ascetică, ascensională, care urmărește limpede trei faze ale progresului duhovnicesc al monahului. Acesta pleacă de la lupta împotriva patimilor materiale, trupești (lăcomia, desfrânarea, avariția), legate de poftă, luptă dusă de începători; continuă cu cea dusă de cei înaintați împotriva patimilor sufletești (mânia, tristețea, plictiseala) legate de irascibilitate; și culminează în combaterea patimilor spirituale mai subtile (slava deșartă, trufia), legate de inteligență, și cărora le cad victime cei desăvârșiți, nepătimitori și cunoscători, ajunși pe ultimele trepte ale progresului spiritual. Catalogul evagrian este deci un inventar sistematic al gândurilor cele mai generale ale răutății, dar este unul cu origine și adresă precisă: pleacă de la experiența monahilor solitari ai deșertului din Nitria, Kelli și Sketis fiind redactat de un anahoret experimentat pentru a servi drept ghid altor anahoreți.

1. Lăcomia pântecelui

Patima lăcomiei pântecelui ocupă primul loc între cele opt gânduri ale răutății. Faptul acesta este remarcat și de ieromonahul Gabriel Bunge care spune: „Cu o finețe inegalabilă, pe care marele psiholog Evagrie cu siguranță a apreciat-o ca atare, Scriptura îndreaptă atenția noastră spre o realitate fundamentală a experienței: mâncatul este cel mai elementar dintre toate procesele vitale, mai important decât sexualitatea, dorința de posesiune, etc. De aceea, prima patimă din catalogul gândurilor răutății nu este nici desfrânarea, nici avariția, nici mânia sau întristarea, nici măcar, ca în cazul diavolului, trufia sau, tovarășa ei, vanitatea, ci nebunia/lăcomia pântecelui (gastrimargia)”. Iar avva Evagrie spune că: „«Întâiul dintre neamurile [păgâne] e Amalec» [Nm 24, 20], iar cea dintâi dintre patimi e nebunia/lăcomia pântecelui”.

În studiul ieromonahului Gabriel Bunge găsim că, termenul gastrimargia provine din limba greacă și este alcătuit din cuvintele gastēr (stomac) și margos (turbat, furios, neînfrânat, avid). Ca o primă definiție, putem spune că „gastrimargia” este nebunia „stomacului înfuriat, turbat”. Însă, părintele Gabriel Bunge, încercând să dea o definiție mai largă gastrimargiei spune: „Nu este vorba aici de bucuria cultivată în fața unei mese frumos amenajate și copioase, ci de o afecțiune grea, de o «patimă/suferință» de care cel în cauză «pătimește/suferă». Victima patimii «gastrimargiei» suferă din pricina unui stomac sălbăticit și lacom… Nenumăratele descrieri pe care Evagrie face formelor de manifestare ale acestei patimi evidențează faptul că ne aflăm în fața unui fenomen mult mai complex. În formă extremă «gastrimargia» se manifestă, într-adevăr, ca îmbuibare lipsită de orice rețineri, dar această formă extremă nu este singura posibilă, ba nici chiar cea mai des întâlnită. Vom vedea că există variante infinit mai multe, și care la prima vedere nu par să aibă ceva de-a face cu înfulecarea în exces. Ca toate viciile, și aceasta se ascunde sub tot felul de măști pentru a nu fi recunoscută”.

Forme de manifestare a gastrimargiei sau nebuniei/lăcomiei pântecelui

Hrana anahoreților din pustia Egiptului era una foarte săracă. Cei mai mulți își impuneau doar puțină pâine și apă o dată pe zi, și anume după ora 15, când soarele începea să apună. Pentru a-i face să renunțe la această „rânduială” ținută cu strictețe, diavolul așează necontenit înaintea monahului tot felul de gânduri.

Fiind cuprins de astfel de gânduri, sufletul anahoretului se arată „obosit și chinuit de pâinea și apa puțină”, precum și unul „care plânge peste mâncărurile umile și peste pâinea uscată”. Pentru a ne face să înțelegem mai bine starea monahului aflat în această ispită, părintele Gabriel Bunge descrie: „Din reproșul monotoniei hranei se ivește în curând dorința după o hrănire mai diversificată și mai bogată. Adeseori este vorba de dorința după carne, ulei, legume sau după trufandale, și – izbitor de des – după vin. Toate acestea erau lucruri la care Părinții pustiei fie renunțaseră în totalitate de bunăvoire, fie din care mai gustau doar la ocazii speciale. Fără îndoială dorința după aceste mâncăruri este ceva „natural”, dar experiența arată că prin această poartă mai pătrund și alte dorințe”, după cum Evagrie dezvăluie gândul „sufletului care se duce la rudele după trup și găsește masa plină de tot felul de mâncăruri”.

„În spatele dorinței după diversificarea hranei se ascunde astfel pericolul recăderii în vechile obișnuințe. Provenit dintr-o familie nobilă și, înainte de convertirea sa la viața monahală, diacon a lui Grigorie de Nazianz, arhiepiscopul Constantinopolului, Evagrie dusese el însuși în acea perioadă un stil de viață opulent și de aceea știa din proprie experiență despre ce vorbea”.

Mergând mai departe, demonul lăcomiei, aducea în mintea monahului amintiri din trecut. În acest sens, părintele Bunge spune: „Ceea ce face atât de seducătoare o astfel de recădere în vechile obișnuințe sunt mai cu seamă amintirile propriului trecut. În contextul monahilor pustiei, proveniți în marea lor majoritate din populația rurală, amintirile unor ospețe copioase, mâncăruri fine, etc. par ceva exotic, dar pentru grecul răsfățat care fusese Evagrie, precum și pentru alți monahi cultivați, ele erau ceva foarte natural. Mai ales dacă, asemenea lui Evagrie, rupseseră în mod radical cu stilul de viață anterior, ajungând să-i uimească și înfricoșeze pe foștii lor prieteni prin «înfrânarea lor incredibilă» (cum scrie Rufin). Paladie, multă vreme ucenic și intim al avvei Evagrie, relatează, de pildă, despre povățuitorul său duhovnicesc că în trei luni nu folosea decât o jumătate de litru de ulei, ce ce la un om cu trecutul său era foarte puțin”. Câteva texte ale lui Evagrie descriu cât de chinuitoare sunt aceste amintiri: „Gândului care ne amintește desfătarea dinainte și ne aduce aminte de vinurile dulci și cupele le țineam în mâini când stăteam culcați la banchete și beam”. „Gândului care mă face să mă gândesc la desfătările și la banchetele de demult și caută să reînvie acest vechi obicei”. „Gândurilor care ne aduc aminte de plăceri și de mese pline de toate bunătățile, pe care le laudă mai presus decât virtuțile monahilor”.

Până și în somn ajung să-l urmărească pe sărmanul monah aceste gânduri de poftă, ademenindu-l cu tot felul de bucurii dispărute: „Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin nălucirile din timpul somnului și ei ne arată, iar noi alergăm spre întâlniri cu cunoscuți și banchete cu rude, cete de femei și toate cele asemănătoare care săvârșesc astfel de pofte, atunci înseamnă că suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare”.

Ascultându-și gândurile, sufletul monahului începe să slăbească, ajungând la părerea că așa post aspru este prea greu de ținut. Arătând acest fapt, părintele Gabriel Bunge spune: „Dacă, în ciuda a toate, monahul s-a ținut o vreme tare de scopul fixat inițial și a renunțat la bucatele abundente și diversificate de dinainte, se instalează în curând tot felul de rezerve. La început ele încearcă să ne convingă că pe termen lung o asemenea dietă e insuportabilă, că nici un om nu îi rezistă”. Evagrie însuși dezvăluie acest gând „care-mi spune: «Grea e porunca postului!»”, precum și acela „care-mi arată că poruncile lui Dumnezeu sunt aspre și-mi spune că multe chinuri și dureri vor aduce ele trupului și sufletului meu”.

Un alt argument pe care îl aduce diavolul împotriva postului este acela că, tot ceea ce este prea greu și pe termen lung, devine vătămător pentru sănătate. Avva Evagrie spune: „Gândurilor care mă sfătuiesc și-mi spun: «Nu duce o viață așa de aspră și nu-ți zdrobi trupul slăbit cu postire și osteneală neîncetată»”. „Gândului care-mi insinuează dorința de vin ca una care ar veni din ficat și din rinichii plini de apă”. Însă, părintele Bunge spune că „asemenea spaime nu sunt decât pretexte superficiale. Pentru că sensul postului nu este în nici un caz acela de aproduce daune trupului. Din contră, folosit adecvat și dozat cu măsură, adică acomodat puterilor și nevoilor fiecărui om în parte, acest leac are tocmai sensul de a feri trupul și sufletul de orice vătămare, respectiv de a vindeca bolile lor”.

Mult mai apăsător este însă gândul că postul ar fi cu desăvârșire inutil. Evagrie, arătând viclenia acestui gând, spune: „Gândului care-mi spune: «Nu-ți da osteneală sufletului tău prin mult post, căci nu-ți va fi de nici un folos și nu-ți va curăți mintea!»”. „Gândului care ne spune că viața monahală e aspră și apăsătoare peste măsură, că ne pierde în chip rău trupul și nu ne de nici un folos sufletului”.

În anumite cazuri, anahoretul se confruntă cu boli reale. Însă, „în cazul unei îmbolnăviri reale, regulile severe în sine ale postului nu mai sunt valabile. Evagrie nu ezită în a-i sfătui pe monahii bolnavi să mănânce de două, de trei, ba chiar de mai multe ori pe zi, așa cum o cere trupul suferind. Ba chiar cere în mod explicit să se renunțe la regulile postului, astfel încât înzdrăvenirea să fie cât mai grabnică… Din cauza ascezei severe Evagrie însuși s-a îmbolnăvit grav cu trei ani înainte de moarte și, la sfatul Părinților, a fost nevoit să adopte o dietă adecvată”.

Mai periculoase erau însă bolile închipuite, de care demonul lăcomiei pântecelui se folosea pentru a-i descuraja pe monahi din lupta lor. Ieromonahul Gabriel Bunge spune că: „bolile adevărate nu constituie probleme reale pentru avva Evagrie, ca și pentru ceilalți ascețiai pustiei. Un spațiu mult mai larg îl ocupă bolile închipuite în prezent sau temute în viitor, întrucât ele nu țin de realitatea concretă a vieții, înaintea căruia trebuie să se plece fiecare om, ci sunt mai degrabă un produs al insinuărilor potrivnicului”. Evagrie vorbește despre un astfel de gând: „care ne zugrăvește înaintea ochilor o durere de stomac, de ficat, de rinichi și umflarea pântecelui”. Mai apoi, același gând „zugrăvește în noi o slăbiciune cumplită din pricina bolilor aduse în noi de multa postire și ne convinge să mâncăm ceva gătit”. Dacă aceste sugestii nu-și ating ținta, ispititorul recurge la un alt mijloc: „Gândul nebuniei/lăcomiei pântecelui sugerează monahului o cădere rapidă a ascezei lui zugrăvindu-i stomacul, ficatul, splina, hidropizia, o boală lungă, raritatea provizilor și lipsa medicilor. De multe ori îl face să-și aducă aminte de unii frați care au căzut în aceste suferințe. Iar câteodată îi convinge chiar pe aceia care au suferit aceste lucruri să dea pe la cei ce se înfrânează și să le povestească nenorocirile lor, ca și cum ei ar fi ajuns așa din pricina ascezei”. Explicând acest text, părintele Gabriel Bunge spune: „Spaimele exprimate aici nu sunt lipsite de un fond real. Am putea cita aici nenumărate texte ale Părinților pustiei care vorbesc de îmbolnăviri grave și infirmități îndelungate, cum a fost boala lui Evagrie însuși la sfârșitul vieții. Aceleași texte ne învață însă și că această spaimă de îmbolnăvire și de infirmitate este exagerată și, ca atare, constituie o cursă a potrivnicului.

Între monahi existau nu puțini care se îngrijeau cu abnegație de starea de sănătate fraților, și nu puțini doctori care făceau chiar operații. Aflăm astfel de îngrijirea devotată a bolnavilor, care nu se dădea înapoi de la nici un sacrificiu pentru a împlini confraților bolnavi o mică dorință, fie ea și extravagantă, ca de pildă procurarea de cozonaci din Alexandria. Exista chiar un fel de serviciu regulat de asistență medicală: unul din frați trecea săptămânal din chilie în chilie pentru a vedea dacă lipsește cuiva ceva. Dacă un frate nu apărea sâmbătă și duminică la slujbele în comun, întreaga comunitate monahală mergea după liturghie la el să se asigure că nu i s-a întâmplat ceva rău.

Grijile și spaimele sunt în realitate neîntemeiate”.

Dacă toate aceste atacuri nu reușesc să-l facă pe anahoret să renunțe la post, diavolul îi șoptește acestuia măcar o mică îndulcire a meniului. Evagrie spune că aceste gânduri „încearcă să ne convingă să ne îngrijim puțin de trupul nostru prin mâncăruri și băutură” și, tot ele „ne îndeamnă să ne întremăm cu mica mângâiere a câtorva legume”. Iar „ la vremea roadelor furișează în noi pofta unor mâncăruri noi”. Pentru o mai bună înțelegere, părintele Gabriel Bunge spune: „Trupului trebuie să i se dea cele de care are nevoie în mod real, nu cele care îi stârnesc poftele. Legume și alte „mângâieri” – în sine lucruri rare și scumpe în deșert – nu vor fi refuzate celui care este cu adevărat slab. Pentru Evagrie și pentru Părinții pustiei în general îmbolnăvirile și slăbiciunile reale nu constituie, așa cum am văzut, o problemă. Dacă până și «atleții» lumii de atunci, sportivii profesioniști din acele timpuri, urmează o dietă severă pentru câștigarea unor premii trecătoare, cu atât mai mult «atletul lui Hristos», care se luptă pentru cununa netrecătoare a nepătimirii… La recomandarea duhovnicului său avva Macarie alexandrinul, Evagrie însuși nu mânca nici fructe, nici legume fierte, ci doar pâine și voia ca ucenicii săi să urmeze aceeași disciplină. De-abia când s-a îmbolnăvit a început să guste puține legume fierte, nu însă și fructe sau alte lucruri care «desfătează trupul»”.

„Un alt pretext foarte îndrăgit și nu foarte rar de întrerupere a postirii…erau sărbătorile anului bisericesc. În timpul săptămânii eremiții din Kellia – deșertul unde viețuia și Evagrie – trăiau în chiliile lor singuratice, unde se rugau și munceau. Sâmbăta și duminica, precum și la marile sărbători, se întâlneau însă cu toții la slujbele comune în biserică. După slujbă avea loc o «agapă», masa frățească a creștinismului timpuriu. Absența de la această masă era văzută drept un afront la adresa comunității și, dacă era expresia unui dispreț trufaș, era sever pedepsită. E ușor de înțeles că la aceste mese frățești, ca și la orice formă de ospitalitate, respectată cu sfințenie, se deschidea firesc ușa și abuzurilor. Unii Părinți se plâng, de pildă, de proastele obiceiuri care își făcuseră loc la aceste mese: ele ofereau ușor prilej sporovăielii despre vrute și nevrute, de pildă despre frații absenți, meselor îmbelșugate sub pretextul faptului că sărbătorile trebuie cinstite «cum se cuvine», râsetelor nestăpânite, etc.”. Evagrie vorbește de aceste gânduri „care încearcă să ne convingă ca în zi de sărbătoare să ne fie puțină milă de trup dându-i puțină desfătare”, dar și de gândul „care stârnește în noi dorința de a mânca în zi de sărbătoare carne și ne sfătuiește să mâncăm mereu din pricina slăbiciunii trupului”. Nu este uitat aici nici gândul „care caută săturare de vin în zi de sărbătoare”. Sigur că avva Evagrie nu se referă aici la „unicul pahar de vin băut împreună cu oaspeții sau la agape…ci mai degrabă pe ușuraticii pentru care sărbătorile nu serveau decât drept pretext pentru beție”.

„Prilejul de a face cu ocazia sărbătorilor o excepție se oferea relativ rar. Mult mai apropiată e ispita cotidiană de a mânca înaintea timpului rânduit pentru masă. În măsura în care nu erau bolnavi, monahii mâncau doar o dată pe zi la ceasul al nouălea, adică începând cu ora 15, când ziua începea să se încline”. Evagrie face referință la gândul: „lăcomiei pântecelui care mă chinuie să mănânc la ceasul al șaselea”.

În multe din textele citate se distinge deja un numitor comun, și anume grija, ba chiar spaima de viitor. Evagrie arată această ispită în mai multe texte ale sale: „Gândului care-și face griji de mâncăruri și de haine și e nepăsător față de adevărata grijă”. „Gândului care-și face griji pentru mâncăruri și pentru băutură și se sârguiește de unde să le adune”. „Gândului care ,ă face să-mi fac grij pentru puținătatea pâinii, a untdelemnului și a lucrurilor căutate de noi”. „Gândului care, deși nu e foamete, adună pâine peste nevoie sub pretextul iubirii de străini”. „Gândului care-mi prezice că în scurt timp va veni peste mine o foamete și un necaz mare”. „Gândurilor care ne îndeamnă să ne facem griji de hrană și de haină sub pretextul iubirii de străini sau al bolilor și durerilor îndelungate ale trupului”. „O astfel de grijă pentru mâncare, băutură și îmbrăcăminte avva Evagrie o desemnează drept «de-a dreptul păgână și necredincioasă», întrucât e caracteristică celor care «tăgăduiesc pronia Domnului și combat existența unui Creator; or așa ceva este cu totul străin de un creștin». El citează prima comunitate creștină din Ierusalim, în care «toți cei care au crezut erau laolaltă și aveau toate de obște; își vindeau pământul și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare» [FA 2, 44-45], tocmai pentru că își puneau toată încrederea în Domnul. Această «lipsă de griji» evanghelică nu îl duce însă nicidecum pe avva Evagrie, ca pe mesalienii contemporani lui, la disprețuirea oricărei munci sau efort omenesc… Asemenea tuturor celorlalți Părinți, avva Evagrie socote munca manuală drept o îndatorire și nu numai pentru asigurarea traiului propriu: «Îngrijește-te de lucrul mâinilor, și acesta, dacă e cu putință, zi și noapte, ca să nu fi o povară pentru cineva și, mai bine, ca să dai și altora, cum îndeamnă sfântul apostol Pavel» [cf. 1 Tes 2, 9; 2 Tes 3, 8]. De la Evagrie însuși, care era un caligraf iscusit, știm că își câștiga pâinea prin copierea de cărți…”.

O consecință nemijlocită a acestei spaime în fața unui viitor nesigur era acumularea de bunuri materiale. Din această cauză mulți monahi ajungeau să fie zgârciți cu semenii săi: „Gândului care prin grijile lui ne împiedică să ne dăm pâinea celor lipsiți și ne spune că acela o va putea găsi de oriunde, dar noi nu ne vom putea apropia de porți străine”. „Gânului care-mi spune: «Cele strânse nu ne vor ajunge și nouă și fraților care vin la noi!»”. „Gândului care ne oprește să ne împărțim hrana și hainele noastre celor săraci, întrucât cele de față nu ne-ar ajunge nici nouă, nici lor și ar exista mereu cineva mai neputincios și mai lipsit decât acesta căruia se cade să i le dăm, iar nu acestuia care e leneș și caută să mănânce și să se îmbrace fără osteneală”. „Gândului care trezește în noi mila și ne convinge să dăm săracilor, după care ne întristează și ne necăjește pentru cele pe care le-am dat”. Această zgârcenie născută din nebunia/lăcomia pântecelui „nu este nimic altceva decât expresia unei degradări de sine totale, incapabilă în final să iasă din autoizolare. Celălalt nu mai este un frate, ci doar o amenințare a acestui eu care se caută doar pe sine însuși”.

„După cum știm și din episodul ispitirii lui Hristos în pustie, potrivnicul nu se dă bătut atât de repede. Nelipsit niciodată de argumente, citează chiar din Sfânta Scriptură pentru a «demonstra» că întreaga asceză este în realitate contrară Scripturii”, după cum Evagrie spune: „Gândului care ne ceartă pentru pentru că ne abținem de la untdelemn și nu-și aduce aminte de David care face aclași lucru și spune: «Genunchii mei au slăbit de post, carnea mi s-a sleit de dorul untdelemnului» [Ps 108, 24]”. „Gândului care, în afara unei boli, caută puțin vin și-mi spune că vinul a fost făcut pentru oameni”. „Gândului care, fără să avem dureri de stomac și boli cumplite ne sfătuiește să bem vin și ne aduce aminte de porunca fericitului Apostol care în epistola sa îi poruncește lui Timotei cu privire la aceasta: «Păstrează-te curat. De acum nu bea numai apă, ci folosește puțin vin, din pricina stomacului tău și a deselor tale slăbiciuni» [1 Tim 5, 22-23]”. După cum am observat din textele invocate de avva Evagrie, „demonul spune mereu doar jumătăți de adevăr, chiar și atunci când umblă cu Biblia în gură… Faptul că vinul este permis celui bolnav e valabil desigur și pentru avva Evagrie. El însuși îi sfătuiește în mod explicit pe bolnavi să ia această băutură privită din Antichitate până în epoca modernă și drept leac medical, la fel și să guste carne. Chiar și în pustie se vindea vin, cum ne relatează Paladie. Dar totul la vremea sa”.

„Toate sugestile rele de până acum aveau un singur scop: să îl convingă pe ascet ca din oarecare motiv să renunțe la înfrânarea sa. Dacă ispititorul n-a reușit până acum să-l facă să se clatine pe cel statornic, atunci schimbă fronturile și se face pe sine avocat al virtuții. Încearcă să-l împingă pe monah să treacă dincolo de măsura ascetică probată”. Și de această dată Evagrie are grijă să atenționeze împotriva gândului „care ne silește mintea să lege cu jurământ postirea și purtările noastre, lucru negreșit străin de viața monahilor”.

„Monahismul egiptean din care provenea avva Evagrie nu cunoștea într-adevăr o regulă fixă față de care monahul să se oblige prin făgăduințele depuse la intrarea în monahism. Domnea încă o libertate cu adevărat evanghelică, care însă nu devenea niciodată pretext pentru delăsare… Nu înseamnă însă că primii monahi trăiau fără nici un fel de reguli, din contră. Exista o „tradiție” a Părinților probată prin experiență de care se țineau după puteri: Potrivnicul își propune în acest caz să facă totul ca să-l împovăreze pe om peste puterile lui”. Aflăm acest lucru de la avva Evagrie, care spune: „Gândului deșert care încearcă se ne convingă să ne întindem viețuirea peste ceea ce se cuvine, legându-ne pânză de sac în jurul mijlocului, ieșind în pustiul fără apă, petrecând neîncetat sub cerul liber și păscând rădăcinile deșertului și care ne mai sfătuiește să fugim de ochii oamenilor care ne-ar putea chema și ar putea fi chemați de noi”. Și tot el zice: „Când după multe și repetate lupte demonul lăcomiei pântecelui nu poate să strice înfrânarea întipărită în noi, atunci împinge mintea spre dorința unei asceze extreme, îi pune în mijloc pe cei din jurul lui Daniel, viața lor săracă și semințele lor [cf. Dn 1, 12. 16] și le aduce aminte și de alți anahoreți care au trăit tot timpul așa sau au început să o facă, și-l silește să devină imitator al acestora, pentru că urmărind înfrânarea lipsită de măsură să nu o dobândească nici pe cea cu măsură, întrucât trupul nu mai e în stare de ea din pricina slăbiciunii. Cu adevărat acesta cu gura binecuvintează dar în inima sa blesteamă [cf. Ps 61, 5]. Nu este drept, cred, să ascultăm de el, nici să ne abținem de la pâine, untdelemn și apă, căci frații au făcut experiența că acest regim este foarte bun, și aceasta nu până la săturare și doar o dată pe zi. Căci m-aș mira dacă vreunul ce se satură cu pâine și apă va putea lua cununa nepătimirii; iar nepătimire nu o numesc pe cea care oprește păcatele cu fapta – fiindcă aceasta se numește înfrânare – , ci pe cea care taie gândurile pătimașe din gândire, și pe care Sfântul Pavel a numit-o tăiere-împrejur duhovnicească a iudeului ascuns [cf. Rm 2, 29]. Iar dacă se descurajează cineva pentru cele zise, să-și aducă aminte de Apostolul [Pavel], vasul alegerii [cf. FA 9, 15], care și-a sfârșit alergarea [cf. 2 Tim 4, 7] în foame și sete [cf. 2 Co 11, 27]”. În final, Evagrie spune că: „Pe acest demon îl uită și cel al akediei, care sugerează celui înfrânat o retragere [anahoreză] extremă și-l invită la zelul lui Ioan Botezătorul și al începătorului anahoreților Antonie, ca neputând suporta această retragere îndelungată și inumană, să fugă cu rușine părăsindu-și locul, iar el lăudându-se să spună: «Biruitu-l-am pe el» [Ps 12, 5]”.

Lupta împotriva nebuniei/lăcomiei pântecelui

Leacul cel mai des întâlnit împotriva lăcomiei pântecelui este postul. Iermonahul Gabriel Bunge, vrând să arate o înțelegere corectă a postului zice: „Postitul nu este nici o formă subtilă de sinucidere lentă, adică o autotorturare masochistă, dar nici o măsură cosmetică sau dietică de îngrijire a corpului, chiar dacă nu poate fi negat faptul că postitul are consecințe pozitive și în această ultimă privință”. Câteva texte ne vor pune numaidecât în direcția corectă: „Folosește-te de toate cele trebuincioase trupului cum se cuvine, împotrivindu-i-te [trupului] în toate”. Evagrie face aluzie aici la o definiție clasică a monahului, pe care avva Zaharia a exprimat-o în următoarele cuvinte: „A se forța/violenta pe sine însuși în toate – acesta este monahul”. Și părintele Bunge continuă: „Textul lui Evagrie…reașează…lucrurile pe făgașul corect. Căci «a te forța/violenta pe tine însuți» sau «a te împotrivi trupului în toate» nu exclude în chip evident o grijă rațională față de acest trup. Din contră,, această grijă e mai întâi revendicată, ca apoi să fie limitată printr-un advertisment; aici este cheia. «Înfrânarea» sau «stîpânirea de sine» nu înseamnă a ne tortura sistematic până la moarte, ci, din contră, a pune zăvor tendințelor distructive ale egoismului care ne conduc încet, dar sigur, spre moarte. În interesul trupului însuși și în cele din urmă, întrucât rupul și sufletul constituie o unitate, în interesul integrității persoanei umane. Pentru aceasta este nevoie de o rzistență energică împotriva patimilor care ne pervertesc și înstrăinează ființa”. După cum spune avva Evagrie, trebuie să „i ne împotrivim în toate”, învățându-ne, că atunci „când sufletul nostru dorește diferite mâncăruri, să-și reducă rația de pâine și de apă, ca să fie mulțumitor chiar și pentru o singură bucătură; căci săturarea poftește diverse feluri de mâncăruri, iar foamea socotește că e o fericire săturarea cu pâine”, precum și împotrivirea „sufletului legat de lăcomia pântecelui și care crede că poate alerga pe calea vieții în odihna trupului și în plăceri: «Strâmtă este poarta și îngust este drumul ce duce la viață și puțini sunt cei ce îl află» [Mt 7, 14]”.

În acest sens, Evagrie aduce ca model pe dascălul său, avva Macarie, care era un „luptător” neîntrecut: „M-am dus în plină amiază la sfântul părinte Macarie și, fiind foarte rău ars de sete, am cerut apă să beau. Iar el a zis: «Să te mulțumești cu umbra, căci mulți care acum călătoresc sau navighează pe mare sunt lipsiți chiar și de aceasta». Apoi, cum am cerut de la el cuvinte despre înfrânare, a zis: «Îndrăznește, copile, căci de douăzeci de ani întregi nu m-am mai săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn, căci îmi cântăream pâinea pe care o mâncam, îmi măsuram apa pe care o beam și furam o mică parte de somn rezemându-mă de ziduri»”. Despre această cântărire a pâinii și măsurare a apei atrage atenția avva Evagrie prin expresia „a te împotrivi trupului în toate” și avva Zaharia prin expresia „a te forța pe tine însuți în toate”! De la acest sfat, Evagrie va ajunge să spună și el la rândul său: „Pune-ți pe cântar pâinea ta și bea-ți apa cu măsură [cf. Iz 4, 10-11] și duhul curviei va fugi de la tine”. Acest lucru este menționat și de părintele Gabriel Bunge: „Cu aceste cuvinte avva Evagrie reformulează într-o maximă concisă sfatul povățuitorului său, avva Macarie Alexandrinul. Să fim însă cu luare aminte: în chip semnificativ avva Macarie nu stabilește nici o măsură absolută, iar avva Evagrie se ferește și el să facă acest lucru. Cu ce cântar se cântărește și cu ce măsură se măsoară depinde de fiecare individ, de vârsta, de constituția sa etc. La fel stau lucrurile și cu privegherea, pe care avva Macarie o adaugă postirii și pe care avva Evagrie însuși o amintește adeseori în legătură cu nebunia/lăcomia pântecelui”.

În cele din urmă, plecând de la învățăturile avve Evagrie, ieromonahul Gabriel Bunge recomandă ca: „postitul să fie o faptă «la libera noastră alegere», și ca atare, «o osteneală a sufletului», și doar în al doilea rând una a trupului. Atingem aici nervul întregii chestiuni a amâncatului și a postitului: ca și privegherea legată de ea, și postirea are drept scop întărirea voinței noastre slabe și egoiste, a acelei puteri a sufletului cu care avem putința să răspundem ca fii liberi chemării lui Dumnezeu. De voință, de consimțământul ei liber depinde, pentru Evagrie, dacă o sugestie trebuie considerată păcat sau nu , dacă poate duce la o faptă păcătoasă sau nu”.

Pentru o înțelegere mai bună a ceea ce înseamnă postitul, părintele Gabriel Bunge ne pune la dispoziție verbul krateō, care stă la rădăcina cuvântului enkrateia (tradus prin «înfrânare»). Acest verb krateō „înseamnă a stăpâni, a învinge, a ține tare etc. Enkrateia este astfel în general domnia asupra noastră înșine, stăpânirea de sine care poate fi dobândită prin biruirea de sine și prin «reținerea de sine». Concret această stăpânire de sine se exprimă prin reținerea de sine de la tot ceea ce ne-ar putea smulge această stăpânire, cum sunt și poftele stomacului. Mijlocul folosit în acest scop este în general limitarea nevoilor, măsura în toate, cu alte cuvinte postirea”. În acest sens trebuie înțeles și cuvântul lui Evagrie: „Neînfrânarea de la mâncăruri o taie postitul, iar neînfrânarea de la desfrânare o stârpește stăpânirea de sine unită cu rugăciunea”.

Mai departe avva Evagrie recomandă ca: „Postirea să-ți fie cât îți stă în putere înaintea Domnului”. „Postirea «în fața Domnului» vindecă în acest fel nu numai relația noastră perturbată cu Dumnezeu și cu sinea noastră proprie, ci și relația noastră cu aproapele. Această vindecare este opera iubirii, care pentru avva Evagrie înseamnă adeseori blândețe, retragere în fața celuilalt, crearea de lo pentru el, implicarea pentru el, dăruirea de sine pentru el, chiar și pentru cel care nu e «demn de iubire»”. Evagrie spune că „lucrul iubirii e acela de a se comporta față de orice chip a lui Dumnezeu aproape ca față de Prototipul lor, chiar dacă demonii încearcă să le întineze”.

Un alt pas important în lupta anahoretului împotriva lăcomiei pântecelui este voința Părintele Gabriel Bunge zice: „Acest pas mic și aproape neobservat de la măsura lui «ajunge» la lipsa de măsură a lui «mai vreau» e punctul nevralgic al nebuniei/lăcomiei pântecelui. Cine rămâne ferm pe poziție își va întări cu timpul puterea voinței – pentru că despre ea este vorba – până acolo încât nu va mai cădea pradă nici unei dorințe. Vai însă celui care cedează!”. Astfel, avva Evagrie spune: „Dacă te dedai poftei mâncărurilor nimic nu-ți va fi de ajuns spre împlinirea poftei; căci foc este pofta mâncărurilor: primește mereu și arde tot timpul”. Și încă: „Măsura de ajuns umple vasul, dar pântecele spart nu zice: de ajuns!”. Această dezlănțuire a pântecelui, poate fi cârmuită numai dacă punem un frâu acestei înfulecări, oricât de mult s-ar văita, după cum Evagrie ne învață: „Calul bine îmblânzit, slab la trup, nicicând nu-și va doborî călărețul, căci armăsarul strunit de căpăstru ascultă de mâna călărețului, iar trupul e îmblânzit prin foame și priveghere; de aceea nici nu saltă atunci când îl călărește gândul, nici nu neghează când e stârnit de pornire pătimașă”.

„Remediul este, așadar, cât se poate de simplu: trebuie să ne ținem de rația măsurată și, ajunși la punctul nevralgic, să renunțăm la orice îmbucătură, o feliuță sau o înghițitură. Aceasta și nimic mai mult au în vedere Părinții cînd vorbesc de «a te forța/violenta în toate»… Senzația de «gol» care cere să fie «umplut» nu vine de la golul real al stomacului care și-a primit cele de care avea nevoie. E «golul sufletesc», gol care se face simțit pe neașteptate și strigă să fie umplut în ciuda și tocmai din pricina satisfacerii nevoii naturale. Acest gol nu poate fi umplut cu mâncare sau cu alte lucruri naturale, pentru că în ființa lui e nemărginit. E acel spațiu nemărginit care nu poate fi umplut decât de Cel Nemărginit”.

Un alt remediu este ospitalitatea. „Nenumărate texte vorbesc despre ospitalitate… în ținuturile pustii în care viețuiau Părinții pustiei… Oaspetele depindea literalmente de ospitalitatea gazdei care la fiecare vizită se afla în situația de a-și împărți cu fiecare oaspete până și ultima bucătură de pâine. Mâncatul împreună avea de aceea pentru monahi o valoare cu totul specială, nu numai sâmbetele, duminicile sau de sărbători, când se întâlneau la sfânta Liturghie și la agapa care urma… Primirea unui oaspete însemna practic organizarea unei mese. Și asta se întâmpla de fiecare dată când veneau oaspeți, fie și de mai multe ori pe zi. Postirea era atunci lăsată deoparte… Porunca ospitalității are o sacralitate atât de intangibilă, întrucât nici lui Evagrie nu îi trece vreodată prin minte să o limiteze cumva… Norma supremă e, prin urmare, iubirea și ea anulează în chip de la sine înțeles toate celelalte «reguli» pe care omul și le-a luat asupra sa liber, în timp ce iubirea e porunca supremă a lui Hristos”. De aceea, Evagrie recomandă: „Cugetului nemilostiv care nu se îndură de dușmanul lui atunci când îl vede în amarnică sărăcie și nu vrea să pună capăt dușmăniei printr-o masă: «De flămânzește vrăjmașul tău, hrănește-l, iar de însetează, adapă-l, căci făcând așa vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui, iar Domnul îți va da răsplată cele bune» [Prov 25, 21-22]”. „Avva Evagrie tâlcuiește textul în sens duhovnicesc: a aduna cărbuni pe capul dușmanului înseamnă a-i curăți intelectul (care este «capul» sufletului) prin bunătate și fapte bune (ca prin foc)”.

Un alt text a lui Evagrie arată încă și mai bine efectul ospitalității: „Dacă fratele tău te irită, du-l în casa ta și nu șovăi să intri la el, ci mănâncă-ți pâinea uscată cu el; căci cel ce va face aceasta își va izbăvi sufletul și nu va avea piedică în vremea rugăciunii”. Comentând acest text, părintele Gabriel Bunge spune că: „Mâncatul împreună…servește aici ca semn de împăcare. Avva Evagrie are în vedere în mod explicit un dublu scop. În primul rând tămăduirea celuilalt, a cărui zăbovire în mânie – justificată sau nu – față de fratele său i-ar putea aduce pierzania. Apoi are în vedere propria viață duhovnicească, adică rugăciunea. Evagrie nu obosește să avertizeze asupra faptului că mânia e obstacolul cel mai grav dintre Dumnezeu și noi. Nimic nu «întunecă» mintea mai mult decât mânia. Pentru că demonul constă în chip ființial în «mânie», fapt care îl face orb față de Dumnezeu și față de tot binele. A te lăsa pradă mâniei înseamnă a deveni tu însuți «demon»… Rugăciunea însă, cu alte cuvinte momentul în care mintea urcă la Dumnezeu, e punctul critic al adevărului, în care se arată cum anume suntem în realitate. Rugăciunea e oglinda stării noastre sufletești… Devine aici evident faptul că mântuirea personală e cu neputință fără mântuirea aproapelui. Ca gest de împăcare servește însă tocmai mâncatul împreună. În mic omul repetă aici în viața cotidiană gestul de împăcare dintre Dumnezeu și om prefigurat deja în Vechiul Testament de masa comună a jertfei, și care și-a găsit împlinirea la Cina cea de Taină a lui Hristos cu ucenicii săi… Mâncatul împreună e un simbol al păcii și împăcării, al propriei păci interioare, al împăcării cu aproapele și, în sfârșit al păcii cu Dumnezeu”.

2. Desfrânarea

„Desfrânarea e făt al nebuniei pântecelui, înmuiere a inimii, cuptor al aprinderii, pețitoare a idolilor, făptuire nelalocul ei, formă umbrită, împreunare imaginată, pat al visurilor, acuplare nesimțită, momeală a ochilor, nerușinare a privirii, sfială la rugăciune, rușine a inimii, călăuză a necunoașterii”.

Anahoreții duceau lupte aspre împotriva gândurilor cele rele. Știau că pentru a reuși, era nevoie de multă înfrânare. Pentru a-i opri de la această înfrânare, de multe ori demonii luptau împotriva monahilor cu gânduri de desfrânare, care duceau spre anumite dorințe trupești. Avva Evagrie Ponticul, care el însuși a cunoscut acest demon timp de multi ani, spune: „Demonul desfrânării ne constrânge să dorim diferite trupuri; cel mai tare îi atacă pe cei ce se înfrânează pentru ca aceștia, neizbutind nimic, să înceteze [înfrânarea]; și întinându-le sufletul, îi apleacă spre acele activități [rușinoase] și îi face să zică și să audă anumite cuvinte, ca și cum însăși realitatea lor ar fi văzută și de față în chip nemijlocit”.

Forme de manifestare a desfrânării

La început, demonul desfrânării se manifestă prin imagini aduse în mintea monahului. Mai multe texte ale avvei Evagrie arată aceasta: „Gândului desfrânării care-mi imaginează în minte o femeie sub bărbat”. „Gândului care împinge la păcat prin imagini de bărbați și femei care se alcătuiesc în el”. „Minții care-și imaginează asemănarea unei femei frumoase și se sârguiește să vorbească cu ea ori să facă cu ea ceva rău ori ce nu se cuvine, precum ne-a povestit Sfântul Ioan [din Lycopolis] prorocul Tebaidei”. „Domnului pentru mulțimea de gânduri întinate care ne chinuie, ne constrâng și ne atrag gândul spre diferite fețe/persoane”. „Gândurilor necurate care zăbovesc în noi mult timp, închipuie des în noi imagini scârboase și prin pofte pătimașe leagă mintea de mădularele rușinoase”. „Domnului pentru demonul desfrânării care prin patima dorinței întipărește în mintea mea o vedere cu înfățișare întinată”.

Dacă monahul nu este biruit de imaginațiile din mintea sa, pe care le are în plină zi, demonul îl ispitește noaptea, în vis, când doarme, ca să nu poată lupta impotriva atacurilor. Acest lucru este a rătat de Evagrie: „Domnului pentru gândurile de desfrânare care ne arată nopțile imagini scârboase”. Altădată, pentru a-l epuiza, monahul este asediat continuu și noaptea și ziua: „Gândului desfrânării care noaptea în vis mă ațâță spre un lucru întinat, iar ziua ne ocărăște și-și bate joc de noi prin gânduri”. „Gândurilor necurate care uneori ne trădează în vise, alteori ziua încep să închipuie în mintea noastră vederea unor imagini”. Nu de puține ori monahul se lasă înșelat de poftă și renunță la a mai lupta. Evagrie amintește de cel „care nu se ambiționează să-și păzească cu strajă sufletul său de desfrânarea care se alcătuiește în el, ci spune și face lucruri fără de lege cu femeia pe care și-o imaginează înaintea ochilor lui”.

În anumite situații, demonul ia chiar înfățișarea unor femei frumoase, pentru a-și seduce monahul împotriva căruia luptă: „Demonului necurat al desfrânării care ni se arată noaptea în chip scârbos în asemănarea unei femei, iar sufletul meu nu poate birui voințele lui necurate”. „Gândului desfrânării care se arată în asemănarea unei femei frumoase goale care ațâță prin mersul ei și-și unduie voluptuos tot trupul ei în chip întinat, și care astfel răpește mințile multora și-i face să uite de cele mai bune”. Având aceste gânduri, monahul nu va mai putea să se roage, după cum arată Evagrie: „Sufletului care e ispitit de gânduri necurate de desfrânare și nu vrea să privegheze și să se roage”. De îndată ce demonul a reușit să-l dezarmeze pe anahoret de arma rugăciunii, nu-i va fi greu de acum să-i pricinuiască o cădere mai mare.

Aceste gânduri de desfrânare și, după cum am văzut chiar înfățișări înaintea ochiilor, dacă nu sunt înlăturate ferm de către anahoret, ele se vor înrădăcina și-i vor „îmbolnăvii” inima. Această „îmbolnăvire” a inimii îl poate conduce pe monah spre o altă ispită: acea puternică dorință de a se întâlni cu o persoană de sex feminin. Astfel, Evagrie dezvăluie gândurile „care ne silesc când să mergem în piețe, când să hoinărim în afara piețelor”, încercând să-i convingă „că nu ne vătămăm cu nimic din vederea unei femei desfrânate”. Pentru ca această dorință să fie satisfăcută, demonul desfrânării înșeală mintea anahoretului, spunându-i că spre folosul femeii va fi întâlnirea. Așa că monahul se supune „gândurilor care ne silesc să zăbovim vorbind cu o femeie măritată, ca ea să ne viziteze des și să primească de la noi un folos duhovnicesc”. Avva Evagrie arată însă care sunt riscurile ca un monah să se lase sedus de gândul întâlnirii cu o femeie. „Fugi de întâlnirea femeilor dacă vrei să fii cuminte, și nu le da îndrăzneală să cuteze cândva împotriva ta. Fiindcă la început fie chiar au, fie se prefac că au evlavie, dar mai apoi îndrăznesc cu nerușinare toate. La prima întâlnire au privirea în jos, vorbesc blând și plâng cu compătimire, au o figură nobilă și suspină amar, întreabă despre neprihănire și ascultă cu sârguință. Dacă le vezi a doua oară, ridică puțin capul. A treia oară, se uită fără rușine; de-abia zâmbești, că și izbucnesc în hohote de râs; după care se împodobesc și se arată elegante, aruncă priviri care vestesc patima, își întind sprâncenele, clipesc din pleoape, își dezgolesc gâtul și brațele, fac figuri ațâțătoare cu tot trupul, spun cuvinte care înmoaie patima și-și gătesc o voce care să încânte auzul, asediind prin toate acestea sufletul. Toate acestea devin pentru tine un cârlig care te momește spre moarte și un năvod bine împletit care te trage spre pierzanie. Să nu te amăgească folosind cuvinte binevoitoare, fiindcă în ele se ascunde răul venin al fiarelor”.

Sigur că după toate aceste gânduri nerușinate, anahoretul va cădea în deznădejde. Nici măcar el nu crede că va mai birui, după cum găsim în alte texte ale lui Evagrie: „Sufletului zdrobit zi și noapte de gânduri de desfrânare și care a aruncat de la el nădejdea biruinței asupra lor”, ajungând să creadă că „e încercat peste putere de demonul desfrânării”, spunând chiar că „gândurile de desfrânare sunt mai tari decât poruncile lui Dumnezeu date spre desfințarea acestei patimi”. Dacă demonul reușește să-l aducă pe monah în această stare de deznădejde, acum nu-i mai rămâne decât să-i dea lovitura finală: gândul de a merge în lume să se căsătorească, crezând că așa va fii mai liniștit: „Demonului care mă sfătuiește în mintea mea să mă căsătoresc cu o femeie și să mă fac tatăl al unor fii și să nu mai fiu războit astfel în foame de gânduri de desfrânare”.

Lupta împotriva desfrânării

Pentru a lupta împotriva demonului desfânării, este nevoie de înfrânare, după cum zice avva Evagrie că: „Duhul desfrânării se află în trupurile neînfrânate, Duhul cuviinței în sufletele înfrânate”. De aceea între nebunia/lăcomia pântecelui și desfrânare este o strânsă legătură, ambele fiind expresia unei lipse de stăpânire a trupului. Evagrie arată că duhul desfrânării stăpânește peste trupul îmbuibat de mâncare, spunând: „Să nu-ți fie milă de trupul care se plânge de lipsă de vlagă, nici nu-l îngrășa cu mâncăruri scumpe. Căci dacă îi revine vigoarea, se va ridica iarăși împotriva ta, și va pune în mișcare împotriva ta un război neîmpăcat, până ce va duce în robie sufletul tău și te va preda rob patimii desfrânării”. Și tot el zice că: „Cine își umple pântecele și făgăduiește că va fi cuminte se aseamănă celui care spune că îmblânzește lucrarea focului cu paie. Căci așa cum nu e cu putință a stăvili puterea focului care aleargă prin paie, tot așa e cu neputință să înceteze pornirea destrăbălată aprinsă prin săturare”. Iar în altă parte: „Coloana se reazămă pe o bază, iar patima desfrânării odihnește tolănită pe săturare”.

Vedem din textele citate mai sus, că pentru a birui desfrânarea, anahoretul trebuie să se înfrâneze de la mâncare, ba chiar să-și înfometeze trupul. Alte două texte a lui Evagrie redau, poate mai bine faptul acesta: „Pune-ți pe cântar pâinea ta și bea-ți apa cu măsură [Iz 4, 10-11], și duhul desfrânării va fugi de la tine”. Iar în altă parte: „Cine luptă cu duhul desfrânării să nu-și ia drept aliat săturarea; fiindcă aceasta îl va lăsa și se va alătura potrivnicilor, iar în cele din urmă va lupta împreună cu dușmanii lui”.

Avva Evagrie merge mai departe și arată că fantasmele nocturne, visele necurate sau alte lucruri mai grave se produc tot din pricina nebuniei/lăcomiei pântecelui, spunând: „Nu da hrană multă trupului tău, și nu vei vedea în somn năluciri/imaginații rele, căci în felul în care o flacără mistuie pădurea, tot așa flămânzirea stinge nălucirile rușinoase”.

Mai departe, avva Evagrie recomandă monahilor să se ferească de a se întâlni și vorbi cu femeile, ba chiar să și privească la ele, după cum vom vedea în textele următoare: „Undelemnul hrănește opaițul din sfeșnic, iar întâlnirea femeilor aprinde focul plăcerii”. „Vederea femeii e săgeată otrăvită; rănește sufletul și-și revarsă în el veninul. și cu cât rămâne în el, pe atât puroi lucrează în el”. „Planta înflorește când stă lângă apă, iar patima destrăbălării în compania femeilor”. Sigur, această ostilitate a lui Evagrie față de femeie nu este îndreptată împotriva femeii ca atare, care este făptură a lui Dumnezeu, ca și bărbatul, ea nu este, așadar, pentru el un obstacol în în calea mântuirii. Ci mai degrabă, această atenție, arată o conștientizare a vulnerabilității proprii. În acest sens trebuie interpretat Evagrie când spune că: „Mai bine să te apropii de un foc care arde, decât de o femeie tânără, dacă ești și tu tânăr. Căci dacă te apropii de foc și suferi durere, îndată vei sări din el; dar odată îmblânzit de vorbele femeilor, nu te vei depărta ușor”.

Acelor monahi, cărora demonul întinat al desfrânării, din pricină că se sârguiesc să se depărteze de el, le răpește pe neașteptate mintea și printr-o mulțime de puternice gânduri de desfrânare le schimbă sufletul, Evagrie le spune că: „e foarte folositor să sărim repede în picioare și să ne plimbăm des și sprinten prin chilie”.

3. Iubirea de arginți

Cel care dorea să devină monah, după cuvântul lui Mântuitorului, acesta lăsa toate ale sale, până la ultimul amănunt, apoi îi urma lui Hristos [cf. Mt 19, 21]. Așa a făcut avva Antonie cel Mare, primul care a s-a dus în pustie, așa făceau și cei care doreau să ducă o astfel de viețuire. Lăsau toate, din dorința de a se dărui întru totul lui Dumnezeu, de a nu avea inima împărțită.

Cel ce „de la început a fost ucigător de oameni” [Ioan 8, 44], diavolul, pentru a-l opri pe anahoret din această împreună-viețuire cu Dumnezeu, îi aducea aminte de avuțiile pe care le-a avut odinioară, înainte de a deveni monah. Acesta este demonul iubirii de arginți, care nu de puține ori reușește să-l împartă pe monah între pustiu și lume, între Dumnezeu și bunuri materiale. Astfel, monahul care se lasă înșelat de acest demon al iubirii de arginți, devine, până la urmă, un închinător la idol, după cum avva Evagrie mărturisește: „«Blestemat cel ce face idol și-l așează în ascuns» [Dt 27, 15]; tot așa și cel ce are patima iubirii de arginți: fiindcă unul se închină unui metal nefolositor, iar celălalt poartă în suflet ca pe o statuie imaginația bogăției”.

Evagrie spune că demonul iubirii de arginți are „foarte multe fețe… și e foarte dibaci în puterea de-a amăgi”. Mai departe, citându-l pe Sfântul Pavel, zice că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginț [1 Tim 6, 10]”. De aceea recomandă, ca „cine vrea să reteze patimile, să taie rădăcina; căci dacă iubirea de arginți rămâne, la nimic nu folosește tăierea ramurilor; chiar dacă le tăiem, îndată înfloresc din nou”.

Formele de manifestare a iubirii de arginți

La început, acest gând se manifestă prin grija de viitor. Monahul își închipuie o bătrânețe lungă, îngrijorându-l lipsa celor necesare. Evagrie ne relatează aceasta: „Iubirea de arginți ne sugerează o bătrânețe lungă, neputința mâinilor la lucru, înfometările viitoare și bolile ce se pot întâmpla, amărăciunile sărăciei și cât de rușinos este să primim de la alții cele de care avem nevoie”. Și tot el zice: „Gândului care-mi arată o sărăcie amară și relele care răsar din ea și mă împing să-mi fac griji spunându-mi: «Nu cumva să nu se găsească pentru mine ajutor în ziua nevoii mele!»”.

Monahul care se lasă cuprins de astfel de gânduri nu își va mai pune nădejdea în Dumnezeu, în a Cărui „mâini” și-a lăsat întreaga viața, ci de acum va trebui să găsească singur o modalitate de a-și asigura cele necesare pentru viitor, după cum Evagrie spune: „Gândului care are neapărată trebuință de argint, dar de harul lui Dumnezeu deznădăjduiește”. Așa că, grija sa principală devine grija de a obține bani, tocmai pentru a avea un viitor liniștit.

Avva Evagrie arată cum demonul iubirii de arginți „ne aduce aminte de casă, de averi și de petrecerea noastră în ele”. El spune că uneori gândul „iubirii de arginți ne face să-i bârfim pe părinții noștri că nu ne-au dat din averile lor”, alteori „ne reproșează faptul că părinții noștri ne-au părăsit și nu ne mai trimit aur spre împlinirea nevoilor noastre”. Din aceste gânduri, cu care anahoretul ajunge să se frământe serios, se nasc gânduri de invidie, care îl fac să-și dorească averea părinților: „Gândurilor care ne arată slăvita casă a părinților noștri și face ca mica [noastră] chilie să pară și mai mică în ochii noștri”, precum și slava avută a celor de acasă: „Gândurilor care ne tulbură pentru că frații noștri din lume sunt bogați și slăviți de toți din pricina bogăției lor”. „Gândului iubirii de arginți care-i fericește pe frații noștri după trup și rudele noastre care sunt în lume pentru că au bogății văzute”.

Demonul iubirii de arginți, își va convinge victima că acest gând de a aduna mai mult, este un unul bun, deoarece nu doar el se va folosi de arginți, ci toți frații se vor odihni de pe urma lor, doar „poate să slujească lui Dumnezeu și cel care are bani/avuții”. Evagrie, arată această înșelăciune, spunând: „Gândului iubirii de arginți care caută să păzească cele puse deoparte pentru obște. Dar vrea să strângă și din afară, chipurile pentru odihna fraților și procurarea de Sfinte Scripturi”.

Cei căzuți însă pradă iubirii de arginți, ajung să se gândescă doar la cum să înmulțească averea lor, uitând de faptele cele mai bune. Astfel, Evagrie vorbește de acest gând al „iubirii de arginți care din pricina lăcomiei ne îndeamnă zi și noapte la lucrul mâinilor și astfel ne rupe de la citirea Sfintelor Scripturi și ne împiedică de la vizitarea și slujirea bolnavilor” și, tot „din pricina iubirii de arginți îl îndeamnă pe cel ce de-abia s-a făcut ucenic să se necăjească sub povara multor osteneli”. Despre monahii care dețin ucenici, Evagrie spune că, gândul iubirii de arginți „ne face să-l oprim pe fratele să citească în Scripturi sau să primească învățătură, îndemnându-ne să-l punem la chin și osteneală pentru un câștig vremelnic”.

Dar acest demon nu se oprește aici. În cele din urmă, monahul orbit de duhul iubirii de arginți, nu mai are „ochi” pentru aproapele său. Devine egoist. Iubirea de arginți duce la iubire de sine. De aceea Evagrie concluzionează, spunând că sufletul „din pricina patimii iubirii de arginți crește cu greu în milostenie” și „strică bunătatea față de frați”. Mai multe texte adeveresc aceasta: „Gândului iubirii de arginți care ne încuie îndurarea față de cel care cere având nevoie și ne sfătuiește să punem deoparte numai pentru noi”. „Gândului care caută să păstreze pentru el cele puse deoparte și nu vrea ca din ele să odihnească pe vreunul din frați”. „Sufletului care-și cruță argintul și toate cele ce-i sunt puse deoparte și nu vrea să cheltuie din ele pentru frații care trec pe la el”. „Gândului iubirii de arginți care ne sfătuiește să ne punem deoparte mâncăruri sau haine și să nu dăm din ele săracilor”. Ba chiar nici pentru cei care suferă de vreo boală grea, nu este puțină îndurare: „Gândului iubirii de arginți care ne face să întoarcem spatele celui ținut de o boală îndelungată și care mai e chinuit rău și de sărăcie”.

Lupta împotriva iubirii de arginți

Împotriva iubirii de arginți, anahoretul va lupta cu neagoniseala. Evagrie citează un frumos exemplu al „negrijii” autentic evanghelice care face din monahul lipsit de agoniseală un „vultur ce zboară în înalt și coboară pentru hrană numai când îl silește nevoia”. Și continuă, spunând că „unul ca acesta e mai presus de orice ispită, râde de cele prezente și se avântă în înălțime, lasă cele pământești și devine concetățean cu cei de sus, fiindcă are o aripă ușoară, neîmpovărată de griji. Vine necazul, și el își lasă fără întristare locul; se apropie moartea, și el pleacă bucuros; căci nu și-a legat sufletul de nimic pământesc”.

Vedem importanța neagoniselii în viața celui ce a ales să devină monah. Anahoretul, lăsând deoparte agoniselile cele pământești, „petrece în rugăciuni și citiri”, îngrijindu-se cum să dobândească cerul. Astfel, devine „un atlet ce nu poate fi cuprins de mijloc și un alergător ușor care ajunge repede «la cununa de sus» [Flp 3, 14]”, ajungând bogat, căci, după cum spune avva Evagrie, „cel neagonisitor își «adună comoară în ceruri» [Mt 6, 20]”.

Un alt remediu împotriva iubirii de arginți, este gândul la moarte. Îi este de mare ajutor monahului să se gândească la faptul că odată cu plecarea din lumea aceasta, nu va duce nimic cu el. Toate agoniselile îi sunt în zadar. De aceea, Evagrie atenționează sufletul „care caută și altceva peste hrană și acoperământ și nu-și aduce aminte că gol a intrat în lume și iarăși gol va ieși din ea”.

4. Întristarea

„Întristarea e locuitoare a pagubei, tovarășă a eșecului, premergătoare a exilului, aducere-aminte de rude, asociată a strâmtorării, însoțitoare a akediei, acuză a iritării, amintire a insultei și întunecare a sufletului, posomorală a obiceiurilor, beție a chibzuinței, antidot al somnului, nor al chipului, vierme al trupului, întristare a gândurilor, legătură a captivității”.

Anahoretul, se retrăgea în pustie, din dorința de a se liniști. Această liniște, atât de recomandată de Părinții pustiei, este necesară tocmai pentru curățirea minții în care se săvârșește unirea cu Dumnezeu. Dacă mintea monahului este curată, tot trupul său este curat, reușind cu ușurință înfrânarea patimilor. Diavolul, pentru a sfâșia această unire, îi tulbură monahului mintea, aducându-i tot felul de gânduri potrivnice și amintiri care duc la mânie și respectiv întristare.

Forme de manifestare a întristării

Avva Evagrie Ponticul, arătând această lucrare a diavolului, spune că „întristarea se întâmplă uneori prin privațiunea dorințelor, iar alteori urmează mâniei. Prin privațiunea dorințelor ea se întâmplă astfel: anumite gânduri, luându-o înainte, fac sufletul să-și aducă aminte de casă, de părinți și de viața lui anterioară. Și când văd că acesta nu li se împotrivește, ci le urmează topit și revărsându-se în plăcerile minții, punând atunci stăpânire pe el îl cufundă în întristare, întrucât lucrurile de altădată nu mai sunt, nici nu mai pot fi din pricina vieții sale de acum. Și atunci nenorocitul suflet, pe cât s-a topit și revărsat în gândurile dinainte, pe atât e de abătut și umilit pentru cele de acum”.

Vedem că demonul întristării caută să-l mânie pe cel ce se află pe calea liniștirii. Că întristarea poate fi uneori generată de mânie, Evagrie o spune și în alt loc: „Întristarea e o stare abătută a sufletului și se alcătuiește plecând de la gândurile de furie; căci mânia e dorință de răzbunare, iar eșecul răzbunării naște întristarea”. În fond, este vorba de o dorință nesatisfăcută, căci „întristarea se alcătuiește din eșecul poftei trupești”.

„Atașamentul față de casa familială, față de părinți și prieteni, constituie un bun exemplu al modului în care se petrece acest lucru: demonul mâniei face să defileze în mintea noastră prieteni, rude, cunoscuți ocărâți și maltratați. Și pentru că nu ne putem răzbuna pe cei ce îi chinuie, ne întristăm. Aceeași tactică e folosită și de demonul întristării, care îi arată anahoretului pe apropiații lui bolnavi, aflați în primejdie pe pământ sau pe mare. Fiecăruia după temperamentul său.

Dar întristarea, mâhnirea nu sunt întotdeauna produsul celui rău. Împreună cu Pavel [cf. 2 Co 7, 10], Evagrie distinge două forme de întristare: «Întristarea e blamabilă când vine din frustrarea unei plăceri stricăcioase, dar lăudabilă când vine din frustrarea virtuților și a cunoașterii lui Dumnezeu». Această ultimă formă de mâhnire se referă la ceea ce oamenii au pierdut din propria lor greșeală, și-i îndeamnă să se facă iarăși vrednici de ce au pierdut” : „Toți demonii fac sufletul iubitor de plăceri; numai demonul întristării nu primește să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această viețuire, tăind și uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă [Pro 17, 22]. Dacă acest demon îl războiește pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia și să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naște gânduri care-l sfătuiesc pe monah să-și ia viața, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit și l-a pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest demon. «De-aș putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta» [Iov 16, 4]”.

Atunci când anahoretul nu poate birui mulțimea de gânduri, „nu mai așteaptă ajutor de la Dumnezeu și [gândurile] abat sufletul prin întristare”, iar cel înșelat de demonul întristării cade în deznădejde. Avva Evagrie arată astfel sufletul „care din pricina întristării care i se întâmplă crede că Domnul nu-i ascultă suspinul”, sau „că Dumnezeu nu vede chinul nostru care ne vine de la demoni”.

Pentru al arunca în întristare, demonul șoptește monahului că va năvălii peste el. Prin multe texte, Evagrie adeverește faptul acesta, ceea ce denotă că o astfel de ispită îi îngrozea cel mai tare pe anahoreți: „gândurile care ne cutremură și ne spun: „Noaptea vin demonii asupra voastră!”. „Demonilor care se ivesc pe neașteptate asupra noastră din aer ca niște etiopieni”. „Gândului care mă aruncă în tremur și spaimă pentru că demonii vin și se luptă cu mine”. „Gândului care-mi spune cu amenințări: „Noaptea vor veni demoni purtând în mâini săbii!”. Cu atât mai mult aceasă frică se amplifică atunci când anahoretul se simte singur, fără de ajutor: „Gândurilor care ne fac să tremurăm pentru că îngerul care se luptă împreună cu noi nu se vede”. „Sufletului tulburat de gândul că îngerii lui Dumnezeu nu l-ar păzi”. „Sufletului înspăimântat și tulburat de demonii care i se arată și care crede că Domnul l-a părăsit”.

Monahul cuprins de duhul tristeții nu va mai putea să se roage, după cum spune avva Evagrie că: „Monahul întristat nu-și va mișca mintea spre contemplație, nici nu va înălța o rugăciune curată; fiindcă întristarea e piedică în calea oricărui lucru bun”.

Lupta împotriva întristării

Am văzut că patima întristării se naște, așadar dintr-o dorință frustrată. Prin urmare, „cine disprețuiește plăcerile lumii nu va fi tulburat de gândurile întristării”.

Vedem că cel ce vrea să lupte cu demonul întristării, trebuie mai întâi să lupte împotriva plăcerilor materiale. Alte câteva texte a vvei Evagrie adeverește aceasta: „Cine «iubește lumea» [1 In 2, 15] se va întrista mult, dar cine disprețuiește cele din ea se va veseli întotdeauna”. „Iubitorul de arginți se întristează amarnic când este păgubit, dar cine disprețuiește banii va fi neîntristat”.

Virtutea smerenie este încă o cale prin care anahoretul va putea lupta împotriva întristării: „Iubitorul de slavă se întristează când dă peste necinste, iar cel cu cuget smerit o primește ca pe un tovarăș”.

Pentru ca demonul întristării să nu poată pune stăpânire pe sufletul monahului, acesta trebuie să biruiască celelalte patimi, adică să fie nepătimitor: „N-are putere întristarea dacă nu sunt de față și celelalte patimi, precum nici lanțul dacă nu sunt de față cei legați”. „Cine a biruit pofta a biruit patimile, iar cine a biruit patimile nu e stăpânit de intristare”. „Cine-și stăpânește patimile și-a stăpânit întristarea; dar cine e biruit de plăcere nu va putea fugi de lanțurile ei”.

În cele din urmă iubirea pentru Dumnezeu este cel mai bun remediu împotriva întristării, după cum arată avva Evagrie: „Cine iubeste pe Domnul va fi lisit de întristare, căci «iubirea desăvârșită alungă» [1In 4, 18] întristarea”.

5. Mânia

În viziunea avvei Evagrie Ponticul, mânia este cea mai rea patimă dintre toate. El spune că: „Nici un alt rău nu-l face pe om atât de mult demon ca mânia”, precum și că: „Dacă se înfrânează cineva de la mâncări și băuturi, dar prin gândurile rele întărâtă mânia, acela se aseamănă cu o corabie care plutește pe mare având drept cârmaci pe demon”.

Omul care se lasă dominat de patima demonică a mâniei devine prin comportarea sa el însuși un „demon”. Ca întotdeauna, Evagrie invocă și aici Sfânta Scriptură: „Despre mine cântau cei ce beau vin: Acest «vin » este «mânia dracilor» [cf. Iov 20, 16]”. Mânia este de aceea, acel „vin al dracilor” [cf. Dt 32, 33], de la care adevăratul „nazireu”, monahul, se abține cu totul, așa cum se arată în Numeri 6, 3. Pentru a explica mai bine lucrul acesta, Evagrie adaugă: „Vinul este un lucru neînfrânat, iar beția e obraznică: Dacă «mânia dracilor e vinul lor» [Dt 32, 33], iar «vinul e un lucru neînfrânat», urmează atunci că și mânia e un lucru neînfrânat și care îi face pe oameni neînfrânați, iar furia e «obraznică». Această beție are loc prin fierberea irascibilității. Dacă potrivit legii nazireii se înfrânează de la vin, urmează atunci că nazireilor li se dă drept lege și să fie în afara oricărei mânii”, precum și că: „Mânia lor se aseamănă șarpelui: dacă mânia biruie, atunci sufletul se face fiară”.Pentru a înțelege mai bine, părintele Gabriel Bunge zice: „Este, desigur, un lucru universal cunoscut că «mânia fierbe» și cei mânioși «fierb de mânie». Dar foarte puțini se gândesc la faptul că acest «vin al dracilor» îi poate face nu numai beți, dar chiar «șerpi» și demoni. De aceea, expresia «furie animalică» se apropie deja, chiar dacă în mod inconștient, de realitate… Dacă scopul vieții duhovnicești este de a-l înălța pe om la o «stare aproape îngerească», ba chiar de a-l face «deopotrivă cu îngerii», atunci mânia îl coboară sub starea sa naturală, îl «face fiară» și îl face «demon»…”.

„«Furia» este o lucrare pervertită, deviată sau îndrumată pe căi greșite, a puterii raționale «irascibile» a sufletului numită ea însăși simplu «aprindere» sau «irascibilitate». Mânia și furia au deopotrivă cauze și, respectiv, consecințe primare și secundare. O cauză primară poate fi, de exemplu, o nedreptate căreia îi suntem supuși, o ofensă adevărată sau închipuită, o defăimare nedreaptă, o mustrare neîntemeiată, sau chiar persecuții și lovituri. Nedreptățile suferite generează mânie și furie, și acestea cer răzbunare. Dacă dorința de răzbunare nu e satisfăcută, în suflet se instalează mâhnirea, întristarea, sentimentul de frustrare. Mânia ațâțată își împinge însă victima și spre fapte, care, la rândul lor, declanșează aceleași porniri și în ceilalți: cum ar fi minciuna și mărturia mincinoasă, defăimările sau, pur și simplu, bombănitul, suspiciunea, năzuința de a atribui ceva ofensator celuilalt, refuzul împăcării și altele asemenea. Pe scurt, mânia ne împinge «să răsplătim răul cu rău»”. Pentru a fi evitat acest lucu, Evagrie atenționează: „Gândului furiei care nu ne lasă să ne împăcăm cu frații zugrăvindu-ne înaintea ochilor pretexte cuvenite; acestea sunt rușinea, frica și lauda, pentru ca unul care a căzut deja în aceasta «să nu cadă din nou în aceste căderi dintru început». Acest lucru este un semn al meșteșugului viclean al demonului, care nu vrea să lase cugetul liber de ținerea de minte a răului [spune-i]: «Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu dați loc diavolului» [Ef 4, 26]”.

„Vorbind în imagini, irascibilitatea este asemenea unui „câine” al sufletului. Sarcina ei este «de a nimici numai lupii [demonii] și nu de a mânca oile, ci mai degrabă de «a arăta cea mai mare blândețe față de toți oamenii» [Tit 3, 2]». Fiindcă «irascibilitatea e o putere a sufletului care stârpește gândurile [în sens peiorativ]», ca una care, asemenea unui câine de pază credincios, «vânează pe toți cei pătimași» și «latră la toți cei nedrepți». Atunci când omul își îndreaptă întreaga agresivitate împotriva demonilor, el acționează «potrivit firii». Și aici Evagrie are însă grijă să sublinieze faptul că «îi ocărâm pe demoni din pricina răului care se află în ei», nu întrucât sunt făpturi ale lui Dumnezeu, dat fiind că ei «nu sunt răi în ființa lor», cu alte cuvinte n-au fost creați de Dumnezeu ca demoni”.

Arătând cum demonii întorc irascibilitatea noastră împotriva oamenilor, Evagrie spune: „Sugerându-ne plăcerea duhovnicească și fericirea care vine din aceasta [din adevărata cunoștință], îngerii ne îndeamnă să ne întoarcem irascibilitatea împotriva demonilor; aceia însă [demonii], atrăgându-ne iarăși spre pofte lumești, silesc irascibilitatea să lupte împotriva oamenilor, pentru ca mintea întunecată și căzută din cunoștință să se facă trădătoare a virtuților”. Iar părintele Bunge zice: „O purtare greșită reală sau doar pretins reală a aproapelui nostru face așadar ca irascibilitatea noastră să «fiarbă», iar sufletul își pierde «pacea» sa firească. O dorință sălbatică de răzbunare se pregătește, și ea ar dori acum să răsplătească răul cu rău, lucru strict interzis creștinului [Rm 12, 17]. Căzând asupra unui suflet asemenea unei fiare sălbatice, această pornire «aprinsă» și violentă face «sălbatic» sufletul însuși, după cum spune adeseori Evagrie, și aceasta aievea, nicidecum doar metaforic”.

Formele de manifestare a mâniei

Evagrie definește furia ca: „pierdere a minților, prăbușire a alcătuirii lăuntrice, tulburare a firii, chip sălbatic, cuptorul inimii, flăcări răzbătătoare, lege a iuțimii, fierbere ascunsă din pricina ocărilor, maică a fiarelor sălbatice, luptă tăcută, piedică a rugăciunii”.

Plecând de la acest text, părintele Gabriel Bunge zice: „După cum am văzut deja, Evagrie definește furia drept o «fierbere a iuțimii». Urmarea este o tulburare a minții, o stare diametral opusă blândeții. Evagrie definește blândețea drept «netulburare a iuțimii». Această ne tulburare apare mai ales și tocmai atunci când toate par a se prăvăli peste cineva, ea este însă o condiție indispensabilă a rugăciunii. Ceea ce ne face să înțelegem iarăși de ce anume demonii fac totul pentru a «zgudui». În plan «psihologic», această agitație interioară conduce la un fenomen pe care Evagrie îl amintește adeseori: coșmaruri cumplite”.

Avva Evagrie recomandă ca: ,,«Soarele să nu apună peste mânia voastră» [Ef 4, 26], ca nu cumva demonii, atacând în vremea nopții, să înfricoșeze sufletul și să facă mintea lașă la război a doua zi; căci închipuirile înfricoșătoare se nasc din tulburarea părții irascibile și nimic nu face mintea să dezerteze de la post ca o parte irascibilă tulburată”, precum și atunci „când demonii ne războiesc prin închipuiri în timpul somnului… și ne tulbură partea irascibilă, silindu-ne în vis să mergem pe căi prăpăstioase și aducând bărbați înarmați și fiare veninoase și carnivore, iar noi ne înfricoșăm de aceste drumuri și fugim urmăriți de aceste animale și acești bărbați, atunci să purtăm grijă de partea irascibilă…”.

În alte texte e vorba de faptul că anahoreții „se luptă în timpul nopții cu aspide înaripate, sunt împresurați de fiare mușcătoare, înconjurați de șerpi și prăvăliți din munți înalți…”. Suntem asigurați mereu că în astfel de „arătări cumplite cad frații furioși și mânioși”: „Vise tulburătoare vede cel mânios, iar cel furios suferă în închipuire atacul fiarelor sălbatice”.

Mânia nu îl lasa pe anahoret să se roage. În acest sens, Evagrie zice: „Dacă dorește cineva să aibă rugăciunea curată și mintea sa să se apropie fără gânduri de Dumnezeu, atunci să-și stăpânească irascibilitatea și să se ferească de gândurile născute din aceasta; adică de gândurile care au loc plecând de la bănuială, ură și ținerea de minte a răului, pentru că mai cu seamă ele orbesc mintea și strică starea ei cerească. Căci spre acest lucru ne îndeamnă și Sfântul Pavel zicând: «Înălțați spre Domnul mâini cucernice fără furie și gânduri» [1 Tim 2, 8]…”.

Cine „vrea să se roage, «așa cum se cuvine» [Rm 8, 26], dar tulbură pe cineva, «aleargă în zadar»”. Pretinsa lui rugăciune nu e nimic altceva decât o „imitație” a rugăciunii reale, fapt care, la rândul său, provoacă mânia lui Dumnezeu. De aici avertismentul: „Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptățit îți vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii!”.

Același lucru e valabil, se înțelege de la sine, despre fratele pe care noi l-am rănit fără să ne împăcăm cu el: „Ia seama la tine însuți, ca niciodată să nu fugărești pe vreunul din frați enervându-l, fiindcă nu vei scăpa în viața ta de demonul întristării care ți se va face pururea piedică la vremea rugăciunii”.

Mânia orbește mintea. Arătând aceasta, avvaEvagrie spune: „Depărtează gândul mâniei de la sufletul tău și mania să nu zăbovească în inima ta, și niciodată nu vei fi tulburat la vremea rugăciunii. Căci așa cum fumul neghinei tulbură ochii, tot așa ținerea de minte a răului tulbură mintea la vremea rugăciunii”. Iar părintele Gabriel Bunge zice: „Ținerea de minte a răului „tulbură” «ochiul inteligibil» al sufletului – mintea – … «Nimic nu întunecă» și «nu orbește atât de mult mintea, ca o irascibilitate ațâțată». Orbirea «ochiului» nu este doar o metaforă. Fiindcă așa cum trupul are cinci simțuri, așa și mintea are cinci simțuri duhovnicești. Și așa cum simțul vederii trupești percepe în chip nemijlocit lucrurile materiale, tot așa și simțul vederii spirituale îi arată minții lucrurile inteligibile «simple», așa cum sunt ele. Și aș a cum vederea noastră trupească se manifestă prin ochii trupești, tot așa și mintea are doi «ochi inteligibili» prin care „vede” sau cunoaște pe Dumnezeu fie indirect prin „rațiunile” naturilor create, fie „nemijlocit”, personal, «la vremea rugăciunii». Această dublă vedere-cunoaștere nimicește irascibilitatea ațâțată”.

Avva Evagrie spune: „Asemenea unei furtuni puternice, ținerea de minte a răului împinge mintea în afara cunoștinței” și că: „Ispita gnosticului e opinia mincinoasă care stă în jurul minții și prezintă ceea ce există drept ceea ce nu există, iar ceea ce nu există drept ceea ce există, sau ceea ce există ca existând altfel decât a fost”. „Din asemenea «opinii false» și, în cele din urmă, din astfel de «cunoștințe false» se ivesc în spațiul credinței acele fenomene, pe care le numim îndeobște «erezii»: «naufragii în ce privește credința» [1 Tim 1, 19]… Așadar, demonii se opun nu numai virtuților, ispitindu-ne spre patimile sau viciile diametral opuse acestora, ci și pe tărâmul teologiei, luptând împotriva dogmelor și a învățăturilor de credință ale ,,Bisericii celei una, sfântă, universală și apostolică” … „Ereziile” nu sunt, așadar, simple «erori dogmatice», comparabile cu «erorile științifice», ci lucrarea demonilor în capetele celor care le propagă sau li se supun. Evagrie ne asigură că a încercat pe propria sa piele acest lucru! Receptivi pentru astfel de orbiri demonice sunt numai cei a căror minte a fost mai înainte „orbită” de demonul mâniei și care, de aceea, au pierdut „lumina” dumnezeiască a cunoștinței. Cine a suferit o astfel de „înfrângere” și nu s-a întors, acela devine cu ușurință «cap al unor învățături și păreri mincinoase», ereziarh sau întemeietor de secte. Fără să-și fi dat seama, el face lucrarea demonului mâniei, care, «îl războiește zi și noapte»”.

Lupta împotriva mâniei

Părintele Gabriel Bunge arată că „toate patimile se ivesc dintr-un abuz al puterilor în sine bune ale sufletului. Pentru a tămădui aceste „maladii” ale sufletului e nevoie de exercițiul virtuții diametral opuse fiecărei patimi. În cazul bolii, a „aprinderii” părții irascibile, cum spune Evagrie, acestea sunt «curajul și răbdarea» și, mai cu seamă, «iubirea» specific creștină, manifestată concret ca «blândețe» și «smerenie»”.

Avva Evagrie arată că „lucrul răbdării și al bărbăției [curajului] e acela de a nu se teme de vrăjmași și a sta tare cu vitejie în fața primejdiilor”. Părintel Bunge zice că: „acești „vrăjmași” sunt firește demonii, nu semenii. „Stă în firea iuțimii de a se război cu demonii'”. Întrucât acești «potrivnici» sunt nevăzuți pentru noi, și în general lucrarea lor o percepem numai în «gândurile» rele «prin care războiesc sufletul», confruntarea noastră cu ei are loc în principal pe acest plan. Aici intră în joc și «mânia conformă firii»”.

„Față de gândurile [demonice] folosește mult și aprinderea mâniei pornită împotriva demonului, mânie de care se teme și mai mult când aceasta îi tulbură gânduriIe și îi strică planurile. Aceasta e ceea ce se spune: «Mâniați-vă și nu păcătuiți» [Ecc 3, 11]. Căci acest lucru e un leac folositor sufletului aflat în aceste ispite”.

„Regula valabilă pentru toți este așadar aceea că noi – potrivit cuvântului proorocului loiI (3, 11), pe care Evagrie îl citează aici bucuros – trebuie să fim în același timp «blânzi și luptători», blânzi față de semeni și luptători față de vrăjmașul, care e «șarpele». Așa nu ne vom vătăma nicidecum sufletul, după cum a învățat Evagrie de la Macarie cel Mare. Acest citat din Ioil 3, 11 ne învață că în fața demonilor să nu rămânem la o simplă ofensivă. Pentru a tămădui irascibilitatea bolnavă trebuie să adăugăm ca atitudine pozitivă iubirea blândă, specific creștină…«Iubirea duhovnicească» e cea care «tămăduiește partea aprinsă a irascibilității». Acest adevăr simplu, și totuși atât de mare, Evagrie îl repetă neîncetat”: „Furia și ura înmulțesc irascibilitatea, milostivirea și blândețea o micșorează pe cea deja existentă”. „Această «sfântă iubire», care se manifestă în multiple forme ca milă, milostivire, bunătate, smerenie, îndelungă răbdare, facere de bine și, mai cu seamă, ca blândețe, presupune din partea celui ce o posedă sau năzuiește să o dobândească mai întâi o disponibilitate de împăcare fundamentală, așa cum ne-a învățat Hristos Însuși”.

„Cine citește cu atenție scrierile lui Evagrie va constata că permanent și fără vreo justificare el identifică iubirea cu blândețea… Blândețea este, așadar, mai întâi absența mâniei și a celor care urmează acesteia. O „netulburare” a irascibilității în mijlocul tuturor ispitelor… David…e unul dintre cele două prototipuri vechi-testamentare ale lui Hristos Care a spus El Însuși despre Sine: «Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima» [Mt 11, 29]. Celălalt model citat mereu este Moise, despre care Scriptura spune că a fost «foarte blând, mai mult decât toți oamenii de pe pământ» [Nm 12, 3]. În Hristos Însuși și în cele două prototipuri vechi-testamentare ale Lui se vede deja limpede că această virtute a blândeții n-are în sine nici o slăbiciune, ci e mai degrabă virtutea celor puternici. Potrivit cuvântului proorocului loil (3, 11): «Cel blând e un luptător», Evagrie îl vede pe gnosticul său ca pe un personaj în același timp «blând» și totuși energic, «luptător»”.

Un text deosebit a lui Evagrie arată aceasta: „Pregătește-te să fi blând și luptător, blând față de cei din seminția ta, luptător față de vrăjmași. Căci în aceasta stă dreapta folosire a irascibilității: în lupta cu dușmănie împotriva șarpelui [cf. Fc 3, 15]. Și în aceasta stă blândețea celui blând: a fi îndelung-răbdător cu fratele din iubire și a te război cu gândurile [rele]. «Cel blând să fie așadar luptător», fapt prin care blândețea sa se desface de gândurile viclene, așa cum lupta sa se desface de cei înrudiți după fire. Nu folosi irascibilitatea împotriva firii, mâniindu-te împotriva aproapelui tău «în chipul șarpelui» [Ps 57, 5], ba chiar împrietenindu-te cu șarpele prin consimțirea cu gândurile! Din iubire cel blând nu se dă înapoi nici de la a pătimi lucrurile cele mai rele. De dragul acestei iubiri el este îndelung-răbdător și îndurător, blând și suferitor [cf. 1 Co 13, 4-7]. Căci iubirii îi este proprie îndelungă-răbdarea nu lupta cu mânie. Fiindcă mânia trezește întristarea și ura, iubirea însă le împuținează pe toate trei. Dacă stai tare în iubire, să ai mai multă luare-aminte la aceasta decât la cel de care te izbești. Cu frică și iubire slujește lui Dumnezeu, cu frică întrucât este Domn și Judecător, cu iubire întrucât iubește și hrănește oamenii. Cine a dobândit virtuțile iubirii încuie patimile demonilor răi, și cine a primit de la Sfânta Treime acestea trei: «credința, nădejdea și iubirea» [1 Co 13, 13] va fi ca o cetate cu trei rânduri de ziduri, păzită ca de niște turnuri prin virtuți…”.

„Oricât de înalt ar fi acest ideal, el nu devine niciodată îndepărtat și străin de realitate. Chiar dacă «lucrarea iubirii» stă în «a ne comporta față de orice chip al lui Dumnezeu ca față de Prototipul său, măcar că demonii încearcă să-l întineze», dat fiind că până și cel mai rău păcătos rămâne «vrednic de iubire în calitate de chip și făptură a lui Dumnezeu», Evagrie știe totuși foarte bine «că nu e cu putință să iubim pe toți frații în același chip» și, de aceea, în lipsa reciprocității iubirii, trebuie să ne mulțumim cel mai adeseori cu faptul de a «ne întâlni cu toți în chip nepătimaș, liberi de ținerea de minte a răului și de ură». Astfel, despre mânie se spune: «Înfierbântatu-sa inima mea înăuntrul meu: E cu putință să nu ne mâniem atunci când vine la noi demonul mâniei, dar e cu neputință să nu ne înfierbântăm». De aceea, trebuie să ne supraveghem inima și «să nu ne oprim» la șușotelile demonilor. Intrucât «nu atârnă de noi ca toate acestea [gândurile ispititoare ale demonilor] să împovăreze sau nu sufletul. Dar ca ele să zăbovească sau să nu zăbovească, să pună în mișcare sau nu patimile, aceasta atârnă de noi», și anume de «consimțirea» noastră liberă.

Înțelepciunea monahală constituită pe baza experienței cunoaște încă un alt remediu practic împotriva acestor ațâțări nearbitrare ale irascibilității: «Năvala mâniei o îmblânzesc îndelungă-răbdarea și psalmodia».

Psalmodia, o «harismă» cu o însemnătate cu nimic mai redusă decât rugăciunea, constituia parte integrantă fermă din viața monahilor dintru început. „Mica” lor «pravilă» de la începutul și sfârșitul nopții consta în câte doisprezece psalmi, fiecare urmat de câte o scurtă rugăciune. In timpul zilei „meditația” tăcută sau cu jumătate de glas la versetele psalmilor le însoțea munca manuală și împiedica astfel „risipirea” minții din pricina lipsei de ocupație. Pe lângă aceasta, ne învață experiența, psalmodia are și un efect îmblânzitor asupra patimilor în genere și îndeosebi asupra irascibilității întărâtate. Evagrie amintește adeseori această învățătură”: „Irascibilitatea ațâțată o liniștesc psalmodia, îndelungă-răbdarea și mila”. „Cântecele demonice ne pun în mișcare pofta și ne aruncă sufletul în închipuiri rușinoase; dar «psalmii, imnele și cântările duhovnicești» [Ef 5, 19] o cheamă mintea spre aducerea-aminte a virtuții, răcorind irascibilitatea noastră clocotitoare și veștejind poftele”.

6. Akedia (Plictiseala)

Este foarte greu să definim termenul de akedia printr-un singur cuvânt. Părintele Gabriel Bunge face o încercare în acest sens, spunând că: „dintre toate echivalentele moderne posibile, cum ar fi plictiseală, trândăvie, lâncezeală, lehamite, descurajare, scârbă, melancolie, săturare… acesta din urmă ni se pare a fi cel mai potrivit, cu condiția ca în această săturare să percepem în același timp și toate celelalte nuanțe semantice”. De aceea, părintele Gabriel Bunge, precum avva Ioan Cassian, preferă să folosească termenul de akedia.

Ce înțelege însă avva Evagrie Ponticul prin akedia? El însuși, ocazional, dă o definiție akediei: „«Nu te vei teme de demonul amiezii»: demonul amiezii, se spune, e demonul akediei” [cf. Ps. 90, 6]. Iar în alt loc: „Demonul lâncezelii [akedia], ce se numește «demonul amiezii», e cel mai devorator dintre toți demonii; el îi atacă pe monahi pe la ceasul al patrulea și le încercuiește sufletul până la ceasul al optelea”.

Pentru a înțelege mai bine de ce demonul akediei este numit de avva Evagrie și «demonul amiezii», părintele Gabriel Bunge ne spune că: „Timpul dintre ceasul al patrulea (ora 10) și ceasul al optelea (ora 14) e în Orient «punctul mort» al zilei. Soarele se înalță în punctul cel mai înalt pe bolta cerească, dogoarea se apasă insuportabil și face să adoarmă toate puterile trupului și ale sufletului. Omul își pierde orice plăcere de a mai face ceva…. În acest răstimp bântuie de preferință «demonul amiezii», dat fiind că monahii nu aveau obiceiul de a se odihni puțin, ca ceilalți oameni. Abia seara vine ușurarea, întrucât după ceasul al nouălea (ora 15) monahii luau în mod tradițional unica masă a zilei”.

O altă definiție dată de Evagrie este aceea că: „Akedia e o relaxare a sufletului dar care nu e potrivită firii și nu se împotrivește vitejește ispitelor”.

Însă „demonul amiezii” nu bântuie numai în preajma miezului zilei. El este la fel de activ și în timpul nopții, după cum arată avva Evagrie spunând că atunci „când te supără duhul akediei [lâncezelii], el întreabă sufletul dacă psalmodia nu este împovărătoare, și aruncă în fața râvnei proasta dispoziție, ca, simțindu-și degrabă trupul, acesta să se dea aducerii-aminte că dintr-un motiv sau altul ar fi istovit. Atunci când priveghem noaptea, să nu ne predăm pravila lâncezelii [akediei], pentru ca demonii ce stau împrejur să nu strângă neghina gândurilor și să le însămânțeze în inimă [cf. Mt. 13, 25]. Căci atunci când lăsăm adunarea imnelor, strângem adunarea gândurilor”.

Formele de manifestare a akediei

Formele de manifestare ale akediei descrise de avva Evagrie Ponticul sunt deosebit de numeroase. Enumerându-le, acesta spune că akedia este: „prietenie aeriană – învârtire în cerc a pașilor – ură a iubirii de lucru – luptă împotriva liniștii – furtună asupra psalmodiei – lene la rugăciune – domolire a ascezei – dormitare înainte de vreme – somn care se întoarce mereu – povară a nebuniei – ură a chiliei – potrivnică a ostenelilor – adversară a stăruinței – piedică în calea meditației – neînvățare a Scripturilor – părtașă a întristării – ceasornic al foamei”. Iar în alt loc spune Evagrie că: „akedia e atonia sufletului”.

După cum am văzut, acest rău se distinge mai cu seamă prin caracterul său contradictoriu. Toate îi sunt urâte, nedorind nimic din cele ce există. Câteva texte din opera risipită a avvei Evagrie, ne vor descoperi feluritele manifestări ale akediei.

Întâi, akedia, „aruncă” în mintea monahului care trăiește în singurătate gândul de a ieși din chilia sa, de a vedea și alte locuri, risipindu-i astfel liniștea. Faptul aceasta este cunoscut de Evagrie. El spune că: „monahul care vagabondează e tufă de mărăcine în pustie; puțin s-a liniștit și fără să vrea e purtat din loc în loc”. Pornind de la textul lui Evagrie, părintele Gabriel Bunge arată în ce stare se află la început cel asaltat de duhul akediei: „Întâiul și cel mai sigur semn al akediei e o anumită instabilitate interioară… Nu ne mai ținem de sălajul obișnuit, de munca pe care am învățat-o, de tovărășia prietenilor și cunoscuților noștrii… Ne este cu neputință să sfârșim o muncă începută, să citim până la capăt o carte… Luăm ceva în mâini, doar pentru a-l lăsa numaidecât jos… Adeseori nici măcar nu ne dăm seama ce se petrece cu noi. Apar mereu motive plauzibile care ne silesc «să ne schimbăm»”.

Monahul căzut pradă akediei nu se mai mulțumește cu chilia sa, aducând argumente plauzibile în favoarea unei „schimbări”. Acum, voința acestuia urmează voinței „gândului akediei care râvnește să găsească altă chilie drept sălaș, fiindcă cea dintâi s-a făcut foarte urâtă și plină de umezeală din care se ivesc tot felul de boli…”. Vrând să sublinieze cât este de important ca monahul să nu-și părăsească chilia, părintele Gabriel Bunge spune: „În mai multe rânduri Evagrie amintește această ispită a «schimbării» care, din motive lesne de înțeles, este tipică pentru anahoreți. Doar pustnicul locuiește an după an în izolarea aleasă de bunăvoie a celor patru pereți ai săi și e lipsit astfel de toate acele mici schimbări cotidiene… «Șederea» (în chilie) e atât de caracteristică pentru viața monahală, încât…această expresie devenise un sinonim pentru «a fi monah». Ispita vagabondării trupești e manifestarea văzută a acelui rău fundamental ce subminează întreaga viață duhovnicească: vagabondarea gândurilor. De aceea, anahoretul își fixează trupul în chilia sa, și gândul său în pomenirea lui Dumnezeu”.

Cuprins de duhul akediei, anahoretul cade într-o anumită stare de plictiseală. Găsește în munca pe care o are de făcut, ca fiind prea grea, obositoare chiar. În acest sens, Evagrie amintește de „gândul akediei care-l face pe monah să urască lucrul mâinilor pe care îl știe, vrând să-l învețe alt meșteșug care înaintează mai ușor și să fie mai puțin ostenitor…”. Pentru a înțelege mai bine care era rostul lucrului mâinilor pentru un monah, părintele Gabriel Bunge aduce câteva explicații: „Vechii monahi își câștigau existența cel mai adeseori împletind coșuri, o muncă simplă, aproape mecanică, dar care pe termen lung ducea la un efect deprimant de monoton. Această monotonie era însă intenționat căutată, întrucât în condiții normale lăsa mintea liberă pentru rugăciune și contemplație, ba chiar pretindea o astfel de activitate spirituală. Dacă însă monahul cădea în akedie, atunci această însușire se prefăcea în contrariul ei și devenea o povară apăsătoare”.

Alte forme pe care le poate lua în cele din urmă akedia ne sunt descrise de avva Evagrie Ponticul într-o schiță celebră: „Ochiul celui căzut pradă akediei fixează necontenit ferestrele și cugetul său își închipuie vizitatorii: scârțâie ușa și el sare; aude un glas și se apleacă pe fereastră, și nu pleacă de acolo până nu se va așeza toropit.

Atunci când cel căzut pradă akediei citește, cască mult și ușor se lasă dus spre somn; se freacă la ochi și-și întinde mâinile, și dezlipindu-și ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăși întorcându-i, citește puțin și, frunzărind-o, caută curios sfârșitul; numără paginile și determină caietele [manuscrisului], murdărește literele și podoaba; iar închizând-o, pune cartea sub cap și cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul și el își face grijile lui”.

O sinteză a tuturor simptomelor provocate de akedie, descrise de Evagrie, o găsim în Praktikos. Acesta spune: „Demonul akediei ce se numește și «demonul amiezii» e cel mai împovărător dintre toți demonii; îl atacă pe monah pe la ceasul al patrulea și îi ocolește sufletul până la ceasul al optelea. Mai întâi face ca soarele să se vadă zăbavnic la mișcare sau chiar nemișcat, ca și cum ziua ar fi de cincizeci de ceasuri. Apoi îl silește să privească țintă și necontenit la ferestre și să sară afară din chilie să vadă cât mai e până la ceasul al nouălea și să privească de jur-împrejur, încoace și încolo, dacă nu cumva e pe aproape vreunul dintre frați. Îi însuflă încă și ură față de locul și însăși viața sa și față de lucrul mâinilor și gândul că iubirea a pierit de la frați și nu mai e cine să-l mângăie. Iar dacă în acele zile e cineva care l-a întristat pe monah, demonul acesta adaugă și acest lucru la sporirea urii lui. Îl face să poftească alte locuri, în care să poate găsi mai ușor cele trebuincioase și în care să poată exercita mai ușor și mai prosper un meșteșug, adăugând cum că faptul de a bine-plăcea Domnului nu ține de loc, că s- zis doar că Dumnezeirea trebuie adorată pretutindeni. De acestea leagă și amintirea celor apropiați lui și a viețuirii lui de altădată, îi zugrăvește o viață lungă, punându-i înaintea ochilor ponoasele ascezei, și pune în mișcare orice uneltire ca, părăsind chilia, monahul să fugă de pe stadion[ul luptei ascetice]”.

Mai apoi, akedia îl aduce pe monah în starea de a fi nepăsător față de rugăciune. În acest sens, Evagrie spune că: „monahul căzut pradă akediei e zăbavnic la rugăciune și nu mai spune cuvintele rugăciunii; căci așa cum bolnavul nu poartă poveri grele, așa și cel căzut pradă akediei nu mai face cu grijă lucrul lui Dumnezeu; fiindcă unul își surpă puterea trupului, iar celălalt își destinde încordarea sufletului”. Părintele Gabriel Bunge, arată mai pe larg rostul rugăciunii în viața monahului: „Primii monahi egipteni se dedicau în timpul zilei și o bună parte din noapte unei munci manuale ușoare, care favoriza concentrarea minții, și care era însoțită de «meditație» (adică de repetarea meditativă a unor pasaje scripturistice învățate pe de rost) întreruptă de «rugăciunea din răstimpuri». Țelul vieții monahale e «stăruința constantă și neîntreruptă în rugăciune», așadar e o «stare» care în forma sa cea mai înaltă e o «convorbire a minții cu Dumnezeu fără nici o mijlocire a ceva anume». Dacă însă monahul cade pradă akediei acest râvnit țel devine o povară insuportabilă.

La începutul și la sfârșitul nopții, monahii săvârșeau două «sinaxe» (rugăciuni) în care rosteau câte doisprezece psalmi, fiecare psalm fiind urmat de o «rugăciune». Aceste «mici sinaxe», cum spuneau monahii înșiși, nu erau desigur deosebit de împovărătoare, cu excepția celor ce sufereau de akedie”.

Dar, Evagrie merge mai departe și spune că: „uneori [demonii] ne sugerează, atunci când akedia cuprinde sufletul, să ne mișcăm în gură doar limba, alteori ne îmboldesc să cântăm cele ce trebuie rostite. Demonul akediei face ca atunci când ne ridicăm la rugăciune să pogoare peste noi o toropeală, apoi ne îmboldește din nou la rugăciune și psalmodie, cu grăbire”.

Același lucru se întâmplă și când este vorba de rostirea pe derost a textelor din Sfânta Scriptură. Evagrie Ponticul demaschează aceasta, arătând „gândul akediei care ne desface de citirea [Scripturii] și învățătura cuvintelor duhovnicești și spune: «Cutare bătrân știa [numai] doisprezece psalmi și a bine-plăcut lui Dumnezeu!»”. Evagrie diagnostichează aici simptomul akediei, fiindcă „atunci când te supără duhul akediei, el cvonvinge sufletul că psalmodia e împovărătoare și aduce toropeala și lâncezeala împotriva râvnei”.

Dacă, însă, anahoretul nu și-a părăsit încă chilia sa, akedia provoacă în el o stare de descurajare. Evagrie, face o prezentare a monahului cuprins de descurajarea „sufletului care în akedie primește gânduri ce-i nimicesc nădejdea arătându-i că petrecerea monahală e rea și că de-abia poate cineva să rabde viețuirea ei…”. Îi vine apoi în minte „gândul care spune că omul poate de fapt dobândi curăția și buna deprindere și în afara vieții monahale…”. Continuând, Evagrie amintește de „gândurile akediei ce se lucrează în noi ca și cum rudele noastre ne-ar spune că nu pentru Dumnezeu am lăsat lumea și am ales viața monahală, ci fie pentru păcatele noastre, fie pentru neputința noastră, fiindcă n-am fi în stare să arătăm curaj în lucrurile lumii…”, arătând că toate aceste gânduri ale „sufletului stârnite de akedie…vor ca noi să lăsăm sfânta cale a virtuților și locul sălășluirii noastre…”. Fiind asediat de astfel de gânduri, monahului nu-i mai rămâne decât să-și atârne cât mai repede haina în cui și să „părăsească stadionul”.

În cele din urmă, Evagrie arată starea „sufletului slăbănogit și neputincios de pe urma gândurilor oboselii și akediei care zăbovesc în el, care piere în amărăciunea lui, a cărui tărie e mistuită de marea lui suferință și a cărui răbdare stă aproape să fie destrămată de sila acestui demon, întrucât e schimbat de lacrimi și suspine pătimașe și-și închipuie copilărește că nu este mângâiere pentru el…”. Comentând acest text, părintele Gabriel Bunge spune că „nu e aici nimic altceva decăt expresia deznădăjduită a constatării finale că toate tentativele de fugă s-au dovedit inutile… Dacă această stare dezolantă durează prea mult și «sufocă», cum spune Evagrie, mintea, personalitatea omului, atunci cel căzut pradă akediei se izbește de consecințele întristării, cauza nemijlocită a akediei: «…Dacă acest demon [al întristării] războiește un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia și să înlăture toată plăcerea. Dar, dacă stăruie mai mult, naște gânduri care îl sfătuiesc pe monah să-și ia viața sau îl silesc să fuge departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit și l-a pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest demon: «De-aș putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta!» [Iov 30, 24]»”.

Lupta împotriva akediei

Fiind un savant al scrierilor lui avva Evagrie Ponticul, ieromonahul Gabriel Bunge arată că în lupta sa împotriva acestui demon al akediei, anahoretul are nevoie de multă bărbăție, de mult curaj. El spune: „În genere Evagrie a definit akedia ca atonie, ca o relaxare a sufletului, arătând prin aceasta înrudirea ei cu lașitatea, iar ca trăsătură comună a tuturor manifestărilor sale a desemnat instabilitatea, tendința de fugă. Lașitatea e patima opusă bărbăției (sau curajului)”.

Prima și cea mai eficace luptă împotriva akediei este aceea de a rezista în fața oricărei ispite de a fugi. Avva Evagrie spune: „Când vine peste tine duhul akediei, nu-ți părăsi casa, și nu te da în lături de la luptă în vremea cuvenită! Căci așa cum se lămurește argintul, așa se va face strălucitoare și inima ta”. Iar în alt loc, zice: „Pentru ca plata ta să coboare prin răbdare încă și mai bogat peste tine, răbdarea ta trebuie să ducă războiul prin toate virtuțile bărbătești, căci akedia se luptă cu tine prin oricare rău și te ispitește privind cu luare-aminte la toate strădaniile tale. Și pe cine nu-l găsește pironit prin răbdare, pe acela îl împovărează cu ea însăși și îl pleacă la pământ”. Vedem că pentru a reteza akedia, monahul are nevoie de răbdare, după cum însuși Evagrie spune că: „răbdarea domolește akedia”.

Un alt text a lui Evagrie, care arată importanța răbdării în fața ispitei akediei, zice așa: „Nu se cade a părăsi chilia la vremea ispitelor, plăsmuind, chipurile, pretexte binecuvântate, ci se cade a ședea înăuntru și a răbda și a primi cu vitejie toate cele ce vin asupră-ne; și mai cu seamă demonul akediei care, fiind cel mai apăsător dintre toți, face ca sufletul să fie încercat la maxim. Fiindcă a fugi de astfel de lupte și a le ocoli învață mintea să fie nepricepută, lașă și fugară”. În acest context, părintele Gabriel Bunge spune că: „în fața întensității cu care se năpustește uneori asupra victimelor ei și «le trage de gât», întâiul și cel mai puternic remediu este perseverența. În ciuda ispitirii aparent copleșitoare care ne îndeamnă să fugim, trebuie să rămânem ca «țintuiți». Pentru anahoret…aceasta înseamnă mai întâi să stăruie în locul în care se află până ce trece atacul”. Iar pentru a arăta cât de important era pentru un monah să rămână în chilia sa, tot părintele Bunge zice că: „…atunci când ne sfătuiește să nu cedăm acestui impuls instinctiv spre fugă, Evagrie ne redă fructul experienței sale proprii și a multor altora. Numai experiența proprie poate atesta adevărul sfatului pe care avva Moise l-a concentrat lapidar în sentința: «Du-te, șezi în chilia ta; și chilia te va învăța pe tine toate!». În această perseverare încăpățânată în chilie se cuprind toate: renunțarea conștientă la orice fel de distracție și împrăștiere, fie și sub formă de călătorii, vizite sau conversații. Este oare o lipsă de înțelegere psihologică pentru nevoile cele mai elementare ale omului? Nicidecum. Un alt monah pe care îl ispiteau gânduriile a venit la avva Arsenie cel Mare ca să audă acest uimitor răspuns care distinge în chip admirabil între esențial și neesențial: «Mergi, mănâncă, bea, dormi și nu lucra nimic, numai de la chilie nu te depărta!»”.

A ședea în chilie, nu însemna ca monahul să nu mai iasă niciodată afară. Părintele Gabriel Bunge explică, într-un frumos cuvânt, aspectul acesta: „Destinderea, ca de pildă plimbarea, nu e în sine oprită, cu condiția să rămânem numai la ea. Vătămător este însă numai ceea ce echivalează cu adevărată fugă, precum și înclinația nesănătoasă de a proiecta asupra altora mizeria proprie. Desigur, Părinții pustiei nu erau adversari din principiu ai contactelor umane, dimpotrivă! Altminteri n-am avea la urma urmei nenumăratele colecții ale «zicerilor» lor, dacă n-ar fi fost rostite tocmai în astfel de întâlniri. Nici anahoretului nu-i era deloc interzisă întâlnirea cu prieteni de un gând cu el. Interzisă era numai pornirea nesănătoasă spre «indiscreție duhovnicească», acea limbuție penibilă care nu poate ține pentru sine nici harurile lui Dumnezeu, nici atacurile vrăjmașului. Interzisă era orice fel de familiaritate, care uscă asemenea unui vânt fierbinte adevărata prietenie și încredere… Locuitorii pustiei erau mult mai puțin sălbatici decât ne-am închipui astăzi. Evagrie însuși a închinat «priteniei duhovnicești», prieteniei în și prin Hristos, Care este El Însuși «Prietenia noastră», cele mai emoționante pasaje ale Scoliilor sale la Proverbe. Propriile sale scrisori dau mărturie de delicatețea cu care trăia el însuși această prietenie, al cărei liant nu e înclinația umană, adeseori atât de fluctuantă, ci «cunoașterea lui Hristos», care face din cei ce o posedă «prieteni ai lui Hristos»…”.

În finalul capitolului despre akedie din trataul «despre cele opt gânduri», Evagrie schițează în puține cuvinte o întreagă strtegie pentru alungarea acestei patimi, ba chiar o mică regulă de viață. El spune: „Akedia o tămăduiesc stăruința și faptul de face toate cu luare-aminte și frica de Dumnezeu. Rânduiește-ți o măsură în orice lucru și nu te abate înainte de a-l sfârși. Roagă-te necontenit și încordat, și duhul akediei va fugi de la tine”. Comentând acest text, părintele Gabriel Bunge spune: „«Rânduiește-ți o măsură în orice lucru», aceasta e regula fundamentală pe care a învățat-o de la înger încă «începătorul anahoreților», Antonie cel Mare, când a fost el însuși supărat de akedie. În cele din urmă, akedia nu e nimic altceva decât ispita lipsei de măsură, fie prin inerție și trândăvie, fie, într-un mod mai puțin evident, prin exces și exagerare”.

Un mijloc verificat pentru a îngenunchia instabilitatea akediei și a o domina, atunci când suntem stăpâniți de ea, e munca. „O muncă aspră, însă reglementată, făcută cu grijă și cu măsură, și care nu nici scop în sine, nici prilej de câștig vătămător, a fost o datorie pentru monahii din toate epocile”. Acest lucru este arătat de Evagrie: „Poartă de grijă de lucrul mâinilor și aceasta, dacă e cu putință, zi și noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar mai ales să ai de unde da și altora, precum îndeamnă Apostolul Pavel [cf. 1 Tes 2,9; 2 Tes 3, 8; Ef 4, 28]. Cu deosebire însă ca să te lupți și cu aceasta împotriva demonului akediei și să risipești toate celelalte pofte ale vrăjmașului. Căci în vremea nelucrării năvălește asupra ta demonul akediei și «întru pofte se află tot omul leneș»”.

O altă luptă împotriva akediei adeseori menționată de avva Evagrie în scrieriile sale, sunt lacrimile. El spune: „Grea e întristarea și cu anevoie de suportat akedia, dar lacrimile aduse lui Dumnezeu sunt mai tari decât amândouă”. Iar ieromonahul Gabriel Bunge spune că: „lacrimile despre care vorbește aici Evagrie sunt legate în modul cel mai strâns cu rugăciunea”. Vom vedea aceasta din următoarele texte ale lui Evagrie, care se folosește de Psalmi pentru a arăta importanța lacrimilor în viața monahilor. El spune: „Sufletului învârtoșat care nu vrea să verse lacrimi noaptea din pricina gândurilor akediei; fiindcă vărsarea lacrimilor e un mare leac împotriva vedenilor de noapte care se fac din pricina akediei; acest leac l-a adus cu înțelepciune patimilor sale și David profetul: «Ostenit-am în suspinul meu, spăla-voi în toate nopțile patul meu cu lacrimile mele așternutul meu voi uda» [Ps 6, 7]”. Și iarăși: „Sufletului care crede că la nimic nu folosește lacrima la vremea luptei împotriva akediei și nu-și aduce aminte de David care face aceasta și zice: «Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea» [Ps 41, 4]”. Și iarăși zice: „Când cădem pradă demonului akediei, atunci cu lacrimi împărțindu-ne sufletul în două, s-o facem pe una mângâietoare iar pe cealaltă mângâiată, semănând în noi nădejdi bune și rostind cuvintele lui David: «Pentru ce ești mâhnit, suflete al meu, și pentru ce mă tulburi? Nădăjduiește în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feței mele este Dumnezeu» [Ps 41, 6]”. Părintele Bunge spune că: „Evagrie recomandă împotriva ispitei akediei o «rugăciune neîntreruptă și scurtă» și peste tot în scrierile sale este vorba de «rugăciuni scurte, strânse, neîntrerupte, neîncetate, încordate»”, după cum observăm în textul care urmează: „În vremea unor astfel de ispite folosește-te de rugăciunea scurtă și stăruitoare”.

Nu întâmplător Evagrie citează adeseori versete din psalmi. Psalmodia, ne asigură avva Evagrie are un efect tămăduitor asupra sufletului. El spune: „Cântecele demonice pun în mișcare pofta noastră și aruncă sufletul în închipuiri rușinoase; dar «psalmii, imnele și cântăriile duhovnicești» [Ef 5, 19] cheamă mintea pururea spre aducerea-aminte a virtuții, răcorind irascibilitatea noastră clocotitoare și veștejind poftele”. Părintele Bunge concluzionează: „Așadar, psalmodia este un excelent remediu împotriva akediei. Că psalmodia îmblânzește agresivitatea noastră e un lucru pe care Evagrie îl spune adeseori”. Mai departe învățându-ne cum să psalmodiem, părintele Bunge spune că: „…nu e de ajuns «a mișca doar limba în gură»! Mai degrabă trebuie să psalmodiem «din inimă», «cu înțelegere și bună rânduială». «Psalmodia cu înțelegere» [Ps 46, 8] înseamnă «a psalmodia fără împrăștiere», nelăsând mintea să fie «întipărită» nici de imaginile colorate ale psalmilor, nici de lucrurile la care se referă nemijlocit psalmii”.

O altă luptă împotriva akediei, pe care Evagrie ne-o arată, este exercițiul morții. Într-un text, Evagrie explică foarte bine aceasta: „Zicea sfântul și prea iscusitul nostru dacăl [Macarie cel Mare]: Așa trebuie să fie gata întotdeauna monahul, ca și cum ar muri mâine, și iarăși, așa trebuie să se folosească de trup, ca și cum ar conviețui cu el încă mulți ani. Căci un lucru taie gândurile akediei și îl face pe monah să se pregătească cu și mai mare râvnă, iar celălalt, păzind trupul sănătos, îi păstrează întotdeauna înfrânarea egală”. Pentru o mai bună înțelegere, părintele Bunge ne arată că: „Akedia, care își are rădăcinile ascunse în iubirea de sine, nu este decât expresia unei supraevaluări excesive și nesănătoase a vieții materiale, pământești cu schimbările ei de soartă inevitabile. «Exercițiul morții» ne învață însă că patria noastră adevărată nu este aici [cf. Evr 13, 14]”. Iar în alt loc, zice că akedia: „îl apasă pe cel atins de ea cu gândul că viața e lungă, că viața monahului mai ales e anevoioasă, că o bătrânețe în sărăcie e amară și altele de acest fel. Drept replică în acest context Evagrie citează versete scripturistice ale căror adevăruri ajută la combaterea acestor gânduri de lașitate necomforme cu realitățile [Ps 103; Iov 8, 9]… Omul trebuie să-și ducă viața curajos în fața morții care mâine îl va surprinde poate… Toate gândurile de akedie își pierd importanța în fața morții mereu posibile. Mâhnirea face loc zelului; cât timp e ziuă trebuie să lucrăm”.

7. Slava deșartă

Părintele Gabriel Bunge spune că: „Slava deșartă, unul din viciile sufletului care se nasc din frecventarea oamenilor, e o ispită tipică celor „desăvârșiți”, căci apare după retrgerea celorlalți demoni. Slava deșartă presupune un public: binele nu e făcut pentru el însuși, cum ar fi normal, ci se face atunci când suntem văzuți și auziți, ca să se știe”. În acest sens, avva Evagrie dă la oparte vălul slavei deșarte, arătând felul prin care aceasta își înveninează anahoretul prins în mrejele ei: „Gândul slavei deșarte e un gând extrem de subtil și care se insinuează cu ușurință în cei care izbândesc [în virtuțile lor] vrând ca aceștia să-și facă publice luptele lor și vânând slavele de la oameni [cf. 1 Tes 2, 6]; pe unul ca acesta îl fac să-și închipuie demoni țipând, femeiuști vindecate și o mulțime atingându-se de hainele lui; îi prezice chiar și preoția și-i aduce la porți oameni care-l caută [anume pentru aceasta], iar dacă nu vrea, îl vor aduce legat fedeleș. Și înfumurându-l astfel cu nădejdi deșarte, zboară lăsându-l să-l ispitească fie demonul mândriei, fie cel al întristării, care-i aduc și alte gânduri potrivnice nădejdilor lui; iar uneori îl predă chiar și demonului desfrânării pe el, care cu puțin înainte era un preot sfânt adus la preoție legat fedeleș”.

Formele de manifestare a slavei deșarte

La început, demonul slavei deșarte, aduce în mintea anahoretului gândul că a înaintat atât de mult în cele dumnezeiești, încât va putea chiar să-i povățuiască și pe alții. Evagrie vorbește de astfel de gânduri „care ne sfătuiesc la vreme nepotrivită să ieșim în lume, chipurile ca să-i învățăm pe frați și pe surori și să-i îndemnăm la viața monahală”. Aceste gânduri îl așează pe monah în postura de a-i învăța pe alții, „fără ca el să fi dobândit sănătatea sufletului sau cunoașterea adevărului”, fiind sfătuiți „să ne punem în fruntea fraților și să călăuzim sufletele în cunoașterea lui Hristos înainte de îndreptarea noastră”, ca mai apoi să se supună gândului „care în loc să facă poruncile lui Dumnezeu preferă să le învețe fraților”.

Odată stăpâniți de slava deșartă, monahul își imaginează o carieră mai strălucitoare, cea de preot. De regulă monahii fugeau atât de femei, precum și de episcopi, deoarece aceștia aveau tendința de a-i acapara. Părintele Gabriel Bunge spune: „Cum preoția era la mare cinste, și uneori cei ce se codeau erau constrânși cu forța, erau destui nevrednici care să tragă sforile pentru a o dobândi. Ispititorul nu ducea lipsă de amatori. Între cei opt preoți care se găseau în Nitria pe timpul lui Evagrie, oficia doar cel în rangul cel mai înalt. Iar demonul nu se rușina să profețească moartea preotului în funcție și să adauge că nu trebuie fugit de această cinste cum fac mii de monahi”. Așa că, monahul cade în plasa „demonului care mă face noaptea în vis păstor al turmei, iar ziua îmi explică visul zicînd: „Vei fi preot și, iată, cei care te caută vor veni după tine îndată!”, iar sufletul acestuia „care, din pricina slavei deșarte care-l ține, crede că demonii spun adevărul atunci când îi fac făgăduința preoției”.

Apoi, cel amăgit se va visa având darul vindecărilor: „Demonului care-mi spune în inima mea: „Iată, ai ajuns încercat pentru că ai primit darul vindecării”., imaginându-și pe cei vindecați de el, precum și onorurile fraților. Toate aceste gânduri însă, fără ca monahul să conștientizeze viclenia diavolului, aduc în inima lui dorința de a fi slăvit de oameni. Câteva texte ale lui Evagrie ne adeveresc faptul acesta: „Gândurilor care ne silesc să ne facem arătate purtările noastre strălucite pentru slava cea trecătoare”. Gândului slavei deșarte care-mi spune: „Slăvit ești între toți frații”. Sigur, mijlocitorul aici este însuși demonul „care ne îndeamnă și ne spune: «Vă voi face slăviți peste tot înaintea tuturor oamenilor», și ni se arată ca și cum ar veni în ajutorul nostru”. Tot el este cel „care ne făgăduiește în inimă că ne va face cunoscuți prin înțelepciune înaintea împăraților și căpeteniilor”, reușind să „convingă” sufletul monahului să „iubească slave de la oameni mai mult decât cunoașterea lui Hristos”.

În cele din urmă demonul îi promite chiar că va fi înălțat de curând la cer: „Demonului care se vânzolește în mintea noastră și spune: „Iată, îndată veți fi răpiți la cer!”, lucru pe care gândindu-l unii frați au căzut în grea furtună și au naufragiat”.

Arătând viclenia demonului slavei deșarte, ieromonahul Gabriel Bunge spune: „Toată arta demonului slavei deșarte stă în faptul de a nu se înfățișa „în afara” căii „practice” și a nu-i pune monahului piedici în exercițiul virtuților, ci de a-i întinde monahului cursele sale pe «calea pe care el merge» [Ps 141, 4],îndemnându-l pe virtuos să nu facă binele decât cu gândul la «slava care vine de la oameni» [In 12, 43]. Perfida stă aici în faptul că se folosește chir de încercările noastre de a-i scăpa”.

Lupta împotriva slavei deșarte

Pentru a putea tăia de la el slava deșartă, monahul va avea permanent nevoie de o discreție absolută, precum Hristos Însuși ne-a învățat [cf. Mt 6, 1]. Aceasta o recomandă frecvent și insistent și Evagrie, spunând: „Mireasma ostenelilor tale pecetluiește-o cu pecetea tăcerii”. Astfel, spunea totdeauna fraților: „Noaptea să mănânci carnea Paștelui [Iș 12, 8], și nu-ți face publică înfrânarea ascunsă, nici să n-o arăți în lumină multor martori, pentru ca «Tatăl care vede în ascuns» [Mt 6, 6] să-ți răsplătească pe față”, deoarece știa că „înfrânarea celui căzut pradă slavei deșarte e ca fumul unui cuptor; amândouă se destramă în văzduh”. Încă și despre rugăciune spunea că, precum „azvârlirea unei pietre nu ajunge la cer, așa rugăciunea celui ce place oamenilor nu va urca la Dumnezeu”, de aceea împotriva slavei deșarte care „ne sfătuiește să ne rugăm în piețe, cel ce se războiește cu ea se roagă în cămara lui [cf. Mt 6, 5-6]”. Concluzia este: „Bărbatul chibzuit «își ascunde comoara» [Mt 13,44], iar monahul priceput [își ascunde] ostenelile virtuții”.

Evagrie, ne arată prin exemplul său personal cum anume s-a vindecat de acest viciu. După cum observăm din scrisorile sale, „viața sa ascetică foarte strictă, renumele său de părinte duhovnicesc și de scriitor și laudele care i se aduceau ofereau din plin materie visurilor de slavă deșartă”. Nu ducea însă lipsă nici de cei ce-l defăimau, pe care-i considera drept „binefăcătorii” lui, spunând: „Prin răutățile lor pedepsesc sufletul meu însetat de slavă. Nu-i blamez pe cei ce mă apasă cu insulte, nici nu resping pe Medicul sufletelor [Hristos], care prin plasturele disprețului îmi aduce sănătatea. Știu bine ce se întâmplă cu cei ce se împotrivesc medicilor: sunt legați și operați împotriva voii lor”. Ceea ce vrea aici să spună avva Evagrie este că gândurile de slavă deșartă se resping prin smerenie. El însuși a experimentat acest remediu, după cum vom vedea: „S-a făcut odată sobor la Chilii pentru un lucru, și a grăit avva Evagrie. Zice lui preotul: «Știm, avvo, că de erai în țara ta, poate și episcop aveai să fii, și cap multora; iară acum ca un străini șezi aici». Iar el umilindu-se, nu s-a tulburat, ci clătinând cu capul, zice lui: «Adevărat este, părinte. Însă o dată am grăit, iar a doua oară nu voi mai adăuga»”.

În cele din urmă, ceea ce îl vindecă pe anahoret de slava deșartă este realitatea în cunoașterea lui Dumnezeu, realitate care va lua gustul acestor fleacuri. Întărind lucrul acesta, Evagrie spune: „Cine a atins cunoașterea și a cules rodul plăcerii ei nu va mai fi convins nicicând de demonul slavei deșarte, chiar dacă acesta i-ar aduce toate plăcerile lumii; căci ce alt lucru mai mare decât contemplația duhovnicească i s-ar putea făgădui? Câtă vreme însă n-am gustat cunoașterea, să lucrăm cu râvnă făptuirea, arătându-i lui Dumnezeu scopul nostru: și anume că toate le facem de dragul cunoașterii lui”.

8. Mândria

„Mândria e rezistență împotriva lui Dumnezeu, închipuire demonică, zel rău, umflătură întunecoasă, aroganță a cugetului, părere de sine a cărnii, iubire mincinoasă de slavă, sclavie față de gândurile rele, prietenie a demonilor, suflet care vrea să apese, asediere evidentă de către vrăjmașul, povățuire spre stricăciune”.

Arătând căderea cea mare de care va avea parte anahoretul care se lasă cuprins de duhul mândriei, Evagrie spune: „Demonul mândriei aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte, pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Acesteia [mândriei] îi urmează mânia și întristarea și răul ultim: ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh”.

Forme de manifestare a mândriei

Demonul slavei deșarte își predă victima demonului mândriei, după cum Evagrie menționează: „Din gândul acesta se naște și cel al mândriei, care a făcut să cadă cu sunet din ceruri la pământ «pecetea asemănării și cununa frumuseții» [Iz 28, 12]”. Și tot el zice: „Lumina fulgerului vestește dinainte sunetul tunetului, iar prezența slavei deșarte vestește mândria”. Părintele Gabriel Bunge spune: „Ca «rău originar care l-a prăvălit pe Lucifer» [Is 12, 12], mândria e în același timp ultima și cea mai cumplită dintre ispite, cea care apare îndată după retragerea tuturor demonilor”.

După cum vom vedea, duhul mândriei se manifestă în două moduri: în același timp ca blasfemie și ca dispreț. Astfel că, monahul căzut pradă mândriei, devine blasfemiator împotriva lui Dumnezeu sau a sfinților îngeri, al căror ajutor îl neagă: „Gândului blasfemiator care tăgăduiește pe Dumnezeu Care mă hrănește și defaimă îngerul care mă ajută”, atribuindu-și toate faptele doar propriilor puteri: „Domnului pentru gândul de mândrie care mă slăvește ca și cum prin marea mea putere aș fi răsturnat demonii întristării”. „Sufletului care gândește cu trufie că prin puterea lui i-a întrecut pe demonii care se împotrivesc păzirii poruncilor”. În același timp, acesta își arată disprețul față de ceilalți, care, sigur, nu au ajuns la statura lui: „Gândului de mândrie care ne sfătuiește să-i disprețuim pe sfinții noștri Părinți ca pe unii care nu s-ar fi chinuit mai mult în viețuirile lor”. „Gândului de mândrie care ia în râs pe frați ca pe unii care ar fi zâbavnici în paza poruncilor”. „Gândului de mândrie care mă împiedică să-i vizitez pe frați întrucât n-ar fi mai buni decât mine în cunoștere”.

Aceste gânduri de hulă, îl duc pe monah la convingerea că el ar fi „sfântul lui Dumnezeu”., ajungând să spună „despre Dumnezeu cele ce nu se cuvin”, ba chiar nebuna îndrăzneală de a-i „face dumnezei pe demoni”. Sunt atât de înfricoșătoare gândurile acestea, încât Evagrie spune despre demonii mândriei că „ridică în noi blasfemii de nepovestit împotriva Domnului, pe care nu le pot scrie ca să nu se cutremure cerul și pământul; fiindcă acest demon s-a ridicat cu mânie spunând fără rușine o mare blasfemie împotriva lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”.

Întrucât pretenții atât de absurde rămân în chip necesar nesatisfăcute, le urmează mânia și întristarea, iar la capătul lor vine pierderea minții cu halucinații și visuri înfricoșătoare: „Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme se scoală necontenit și când priveghează se înspăimântă de urma unei păsări. Foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru și zgomotul apei îi frânge sufletul. Fiindcă cel ce se împotrivește pentru puțin lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, mai apoi va fi înfricoșat de închipuiri [fantasme] ale unor lucruri umile”.

Dacă anahoretul căzut într-o astfel de stare nu se întoarce, Dumnezeu îl părăsește, iar sufletul său va ajunge de râsul demonilor.

Lupta împotriva mândriei

Monahilor căzuți în această cumplită patimă a mândriei, avva Evagrie le arată calea smeritei-cugetări: „Adu-ți aminte de viața ta dinainte și de vechile căderi, și cum, pătimaș fiind, ai ajuns prin mila lui Hristos la nepătimire și, iarăși, cum ai ieșit din lumea care te-a umilit cu multe lucruri și în multe rânduri. Gândește-te și la acest lucru: cine te păzește pe tine în pustie? Cine alungă demonii care-și ascut dinții împotriva ta? Fiindcă asemenea gânduri sădesc în noi smerita-cugetare și nu-l primesc pe demonul mândriei”.

Ispita absurdă a demonului mândriei îl face pe anahoret să creadă că tot ceea ce este, a dobândit cu puterile lui proprii. De aceea, Evagrie îl atenționează: „Nu-ți preda inima mândriei și nu spune «înaintea feței lui Dumnezeu: Sunt puternic!»”, punându-i înainte Sfânta Scriptură care zice „că fără Domnul nu putem lupta cu vrăjmașii noștrii, căci sunt mai puternici decât noi”.

Înțelegem că aici nu este vorba de o ispită a începătorilor și, nici a celor care sunt supuși patimilor. Această ispită îi vizează pe cei au ajuns deja bogați în virtute și, chiar în cunoaștere. Părintele Gabriel Bunge spune că: „Mândria nu e doar ultima ispită pe calea întoarcerii la Dumnezeu, ci e și prima, «răul originar»: «Mândria a prăvălit din cer un arhanghel și l-a făcut să cadă ca un fulger din cer» [Is 14, 12; Lc 10, 18]”.

Evagrie ne face cunoscute mai multe remedii împotriva acestei ispite. Când demonul mândriei aduce în mintea monahului blasfemii împotriva Domnului, Evagrie recomandă: „să ținem post, citirea Scripturilor și rugăciuni neîncetate cu lacrimi”. Mult folos aduc monahului care luptă împotriva mândriei și supărările provocate de oameni: „O mușcătură veninoasă cronicizată e tămăduită prin fier înroșit în foc, și deprinderea mândriei prin necinste și întristare”. „Tăierea și arsura dor puternic, dar opresc întinderea rănii. Tot așa necinstea tulbură pe cel ce se tămăduiește, dar face să înceteze patimile cele rele ale slavei deșarte și mândriei”.

Sigur, în lupta împotriva demonului mândriei, pentru Evagrie cel mai bun remediu este smerenia, care „îl înalță pe om la cer și-l face să dănțuiască împreună cu îngerii”. Câteva texte deosebite vor adeveri faptul acesta: „Ce te înalți umflându-te în pene, omule, fiind lut [Iov 4, 19] și putreziciune [Iov 25, 6] prin fire, și te înalți mai presus de nori? Privește-ți firea că «ești pământ și cenușă» [Fc 18, 27] și după puțin te vei desface în țărână, încă fălos și după puțin vierme. Ce-ți înalți grumazul care după puțin va putrezi? Mare e omul ajutat de Dumnezeu; atunci când este părăsit și recunoaște neputința firii. Nimic nu ai și pe care să nu-l fi primit de la Dumnezeu [cf. 1 Co 4, 7]; ce te fălești cu lucruri străine ca și cum ar fi ale tale? Ce te împodobești cu harul lui Dumnezeu, ca și cum ar fi proprietatea ta? Recunoaște pe Cel care ți l-a dat și nu te înălța mult. Făptură a lui Dumnezeu ești, nu nesocoti pe Făcătorul! Ai fost ajutat de Dumnezeu, nu tăgădui pe Binefăcătorul! Ai urcat pe înălțimile viețuirii, dar El te-a călăuzit. Ai realizat virtutea, dar Acela a lucrat-o în tine. Mărturisește pe Cel ce te-a înălțat, ca să rămâi sigur la înălțime. Om ești rămâi în hotarele firii! Recunoaște pe semenul tău, fiindcă ești de aceeași ființă cu el. Nu tăgădui din aroganță rudenia! Acela e umil și modest, dar Același Ziditor v-a plăsmuit pe amândoi. Nu disprețui pe cel umil, fiindcă stă mai sigur decât tine. Pe pământ umblă și nu cade degrabă; dar cel înalt, de cade, se va zdrobi”. „O piatră prețioasă o împodobește montura de aur, iar smerenia bărbatului e strălucită de multe virtuți”.

Încheiere

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

A. Biblice

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.

B. Opere Patristice

5. Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor, în Filocalia, vol. 1, traducere din grecește, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Editura Humanitas, București, 2006.

6. Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, împărțit în 153 de capete, în Filocalia, vol. 1, traducere din grecește, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Editura Humanitas, București, 2006.

7. Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și replici împotriva lor, comentarii de Ieromonah Gabriel Bunge, traducere și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2007.

8. Evagrie Ponticul, Schiță monahicească, în care se arată cum trebuie să ne nevoim și să ne liniștim, în Filocalia, vol. 1, traducere din grecește, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Editura Humanitas, București, 2006.

9. Evagrie Ponticul, Tratatul Practic. Gnosticul, ediția a II –a, introducere, dosar, traducere și comentarii de Cristian Bădiliță, Editura Polirom, 2003.

9. Evagrie Ponticul, Scrieri alese, Editura Herald.

12. Sfântul Ioan Casian, Așezăminte mănăstirești, în „Scrieri alese”, PSB, vol. 57, traducere de Prof. Vasile Cojocaru și Prof. David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de profesor Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

13. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceștii, în „Scrieri alese”, PSB, vol. 57, traducere de prof. Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de profesor Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

14. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, traducere din limba latină de Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

15. Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de mult folos despre Sfinții Părinți din pustia Sketică și despre darul deosebirii, în Filocalia, vol. 1, traducere din grecește, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Editura Humanitas, București, 2006.

19. Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), traducere, introducere și note de Preotul Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007.

20. Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, tipărit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, ediția a IV-a, Alba-Iulia, 2003.

21. Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, traducere, studii și prezentări de Cristian Bădiliță, ediția a III-a adăugită, Editura Polirom, 2007.

22. Pateric Egyptean, ediție reprodusă după originalul tradus de monahul Pafnutie Dascălul de la Mănăstirea Neamț și tipărit de Sfântul Grigorie Dascălul la București, în anul 1828, diortosit, completat și adnotat de monahul Filotheu Bălan, Editura Sofia, București, 2011.

24. Trei Cuvioși Părinți egipteni: avva Ioan Colov, avva Ammona, avva Zosima, în colecția „Comorile Pustiei” 4, colecție coordonată de Ignatie monahul, Editura Anastasia, 1995.

25. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Benedict, Rânduielile vieții monahale, culegere alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Sofia, București, 2005.

C. Opere liturgice

Mineiul pe Martie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.

II. Lucrări de specialitate

2. Brémond, Jean, Părinții Pustiei, ediția a II-a, introducere de Henri Brémond, introducere și comentarii traduse, din limba franceză, de Marinela Bojin, Editura Nemira, 2010.

3. Bunge, Ieromonah Gabriel, Evagrie Ponticul. O introducere, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997.

3. Bunge, Ieromonah Gabriel, Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, ediția a III-a, cuvânt înainte și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2007.

3. Bunge, Ieromonah Gabriel, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul. Vinul dracilor și pâinea îngerilor, ediția , cuvânt înainte și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu,

3. Bunge, Ieroschimonah Gabriel, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrieriile avvei Evagrie Ponticul, Traducere de pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014.

3. Bunge, Ieromonah Gabriel, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, ediția , cuvânt înainte și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu,

3. Bunge, Ieromonah Gabriel, Practica rugăciunii personale după metoda Sfinților Părinți, Editura Deisis, Sibiu

3. Stewart, Columba, Cassian monahul. Învățătura ascetico-mistică, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. și Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

7. Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria creștinismului în date, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2004.

8. Guillaumont, Prof. Antoine, Originile vieții monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului, traducere de Constantin Jinga, Editura Anastasia, 1998.

9. Hausherr, Irénée, Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni, ediția a II-a, traducere Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu, 2009.

10. Irineu, Arhiereu Prof. Univ. Dr. Slătineanul, Experiența mistică a Părinților orientali, Vol. I, Editura Anastasia, 2005.

11. Larchet, Jean- Claude, Terapeutica bolilor spirituale, în românește de Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2001.

13. Milea, Prof. Aurora, Sobornicitatea spiritualității creștine în omiliile Sfântului Macarie Egipteanul, în colecția „Comorile Pustiei” 42, colecție coordonată de Ignatie monahul, Editura Anastasia, 2001.

14. Răducă, Preot Prof. Vasile, Monahismul egiptean. De la singurătate la obște, Editura Nemira, 2003.

15. Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților dețertului în Egiptul secolului IV, ediția a II-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2004.

16. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea răsăritului creștin, I. Manual sistematic, ediția a II-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, cuvânt înainte de P. Marco I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 2005.

17. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea răsăritului creștin, III. Monahismul, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

18. Tenache, Michelina, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice, traducere din italiană de Al. Cistelecan, Editura Cartier, 2005.

20. Vălean, Daniel Nicolae, Creștinismul egiptean în secolul al IV-lea, Studiu istoric, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

III. Studii și articole

1. Todea, Adina, Conștiința morală în cugetarea patristică (II), în „Teologia”, Revista Facultății de Teologie Ortodoxă, anul X, nr. 1/2006, Arad, pp. 208-232.

2. Ilca, Marius-Mihai, Iubirea ca virtute în procesul desăvârșirii după literatura patristică a primelor veacuri creștine, în „Teologia”, Revista Facultății de Teologie Ortodoxă, anul XIV, nr. 2/2010, aprilie-iunie, Arad, pp. 205-218.

3. Evagrie Ponticul, Către monahi, în „Altarul Banatului”, serie nouă, anul XIII (LII), 2002, nr. 7-9 (iulie-septembrie), pp. 127-138.

ANEXE

Icoane

Imagini

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE

Subsemnatul Istrate C. Lucian-Alin, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, înscris la examenul de susținere a Licenței, sesiunea iulie, anul 2011 cu prezenta lucrare, intitulată Elemente de viață religios-morală la Părinții pustiului din Egiptul secolului IV, la disciplina: Teologie Morală, cunoscând dispozițiile articolului 292 Cod Penal cu privire la falsul în declarații, declar pe propria răspundere următoarele:

lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie;

nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatului;

lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Dau prezenta declarație, fiindu-mi necesară la predarea lucrării de licență în vederea avizării ei de către îndrumătorul științific, Pr. Lect. Dr. Vasile Vlad.

Arad, la Declarand,

Pr. Lucian-Alin Istrate