Cele mai multe informații folosite în redactarea acestei teze au fost obținute din studiului literaturii de specialitate.. [304616]
CUPRINS
1. [anonimizat] 2000 dintr-o serie de motive: pe de o parte faptul că m-am născut și locuiesc în spațiul subcarpatic mi-a oferit un larg teren de studiu; faptul că lucrez în domeniul meteorologiei mi-a deschis perspectiva raportării factorului climatic la dinamica actuală a reliefului;…..
Cele mai multe informații folosite în redactarea acestei teze au fost obținute din studiului literaturii de specialitate…..
2. [anonimizat] ([anonimizat], 1993), iar aceștia reprezintă cel mai vestic sector al Subcarpaților de Curbură. [anonimizat].
[anonimizat] a județului. Aceștia sunt formați dintr-o [anonimizat]-a lungul văilor principale. [anonimizat], în cadrul cărora se dezvoltă pinteni prelungi ce au înălțimi de 800–900 m și sunt situați la baza masivelor Bucegi și Leaota. În lungul văilor se află primele depresiuni de contact : Moroieni – Pietroșița pe râul Ialomița și Runcu pe râul Ialomicioara. În zona sudică se află o serie de dealuri și depresiuni: Dealul Micloșanilor (800 m), [anonimizat], [anonimizat].
2.1. [anonimizat] (la vest limita se distribuie egal între Subcarpații și Podișul Getic), la nord de grupa Munților Bucegi și la sud de Câmpia Târgoviștei.
[anonimizat]. [anonimizat].
[anonimizat], este mai complexă fiind abordată de numeroase ori în literatură. Prima dată a fost pusă problema limitei de nord a Subcarpaților de Curbură în domeniul pintenilor paleogeni Homorâciu și Văleni. Pentru acest sector s-a [anonimizat] (Niculescu, 1971) și care a fost extinsă pentru întreg spațiul de curbură.
Cea de-a doua problemă ridicată la nivelul experților este aceea a limitei dintre Carpați și Subcarpați pe Valea Dâmboviței (Păunescu, Murătoreanu, 2003). [anonimizat]. În acest loc este pronunțată o îngustare a văii, în dreptul cheilor ce au același nume (chei dezvoltate în gresii și microconglomerate de vârstă cretacic). Această eroare este evidentă și a apărut deoarece nu s-a ținut cont de faptul că acestea sunt chei epigenetice și se dezvoltă întotdeauna în sistem cu alte două forme de relief: un bazinet suspendat în amunte și o depresiune de contact în avale de sectorul de vale epigenetică. Concret, [anonimizat] – în amunte de cheile epigenetice de la Cetățeni s-a [anonimizat], iar în avale depresiunea de contact Lăicăi. Astfel, limita între Munții Leaota și Subcarpații Ialomiței trebuie fixată la nord de bazinetul suspendat Bădeni – Cotenești și anume la Stoenești. Aceasta, deoarece un sector epigenetic, alcătuit din suita de trei forme de relief menționate, a apărut și a evoluat sistemic și nu poate fi separat astfel: limita Carpați – Subcarpați în dreptul cheilor de la Cetățeni, bazinetul suspendat Bădeni – Cotenești în munte și depresiunea de contact Lăicăi în dealuri. Așadar, întreg sectorul Stoenești – Cetățeni – Lăicăi aparține dealurilor subcarpatice atât din punct de vedere geologic, cât și geomorfologic, prin altitudine, fragmentare, pantă.
Din punct de vedere geologic, Subcarpații dintre Dâmbovița și Ialomița, sunt alcătuiți din formațiuni miocene și pliocene, la care, local, se adaugă și formațiuni paleogene și cuaternare, de o mare varietate, care sunt în același timp și purtătoarele unor bogate zăcăminte de sare, petrol, gaze și cărbuni.
În ansamblu, această regiune apare sub forma unor culmi deluroase, cu dimensiuni și orientări diferite, a căror înălțime crește dinspre câmpie către munte, de la 300-400 m, până la 800-900 m. Deasupra nivelului general, dat de majoritatea culmilor se găsesc câteva vârfuri care domină împrejurimile: Dealul lui Iacov (709 m), Dealul Frumos (886 m), Bărbulețu (859 m). Sub acest nivel se schițează mici arii depresionare, unele abia conturate, altele mai evidente. Unele sunt foarte mici și au forma unor cercuri la obârșia văilor. Astfel, la poalele muntelui se constată un șir de depresiuni mici, începând de la Cetățeni pe Dâmbovița spre est, la Vârfuri, Pucheni, Brebu, Runcu și Pietroșița pe Ialomița, fără a fi legate între ele prin curmături largi, ca să se poată vorbi de un uluc depresionar ca în alte regiuni subcarpatice.
Mai la sud se află un al doilea șir de mici depresiuni cu însușiri asemănătoare, începând de la Bărbulețu, pe linia localităților Râul Alb, Costești. Aproape paralel apare încă un șir de lărgiri care începe de la Pietrari, pe cursul inferior al Râului Alb și se continuă pe la Vulcana și încă mai departe spre est.
Râurile principale – Dâmbovița și Ialomița, venind din munți împreună cu afluenții lor, au săpat văi largi și adânci, cu terase și lunci întinse, formând adevărate culoare. Terasele acestor văi, bine dezvoltate pe alocuri, au oferit locuri foarte bune pentru așezări, pentru agricultură și pentru instalarea căilor de comunicație.
Repartiția așezărilor este însă neuniformă, influențată de factorii naturali și social-economici. Dintre factorii naturali, relieful a jucat un rol primordial. Așezările s-au dezvoltat îndeosebi în lungul văilor principale, cu terase și lunci bine dezvoltate, extinzându-se pe suprafețele slab înclinate pentru a se feri de inundații. Din cauza marii fragmentări a reliefului, ele nu s-au putut extinde mult în spațiu și de aceea majoritatea sunt mici. Cele mai puține așezări sunt situate la contactul cu muntele și pe culmi. Expoziția versanților a influențat și ea apariția și dezvoltarea așezărilor, fiind preferați cei însoriți. O altă categorie de factori – cei economici – prin modul de utilizare a terenurilor și exploatarea mai de timpurie a bogățiilor de subsol, a influențat numărul și mărimea așezărilor din acest spațiu subcarpatic.
Între Munții Leaota și Subcarpații Ialomiței , din punct de vedere geologic (fig.2.1) nu se poate stabil o limită din punct de vedere geologic. Astfel, formațiunile geologice care se pot identifica în lungul profilului longitudinal de interfluviu aparțin Paleogenului, Cretacicului și Proterozoicului Superior (seria de Leaota). Contactul dintre cele două unități se desfășoară într-o formațiune geologică aparținând Cretacicului superior (Turonian – Senonian) alcătuită din marne, argile, brecii, gresii, conglomerate. Această formațiune apare atât în cadrul suprafeței de nivelare Simila, care aparține Subcarpaților Ialomiței, cât și unității de racord cu suprafața de nivelare Râu – Șes 2, care aparține Munților Leaota.
Fig. 2.1. Profil geologic: 1: Proterozoic superior – Palezoic (șisturi cristaline – seria de Leaota); 2: Cretacic inferior (Albian): gresii grosiere, gresii argiloase, conglomerate de Bucegi, brecii calcaroase; 3:Cretacic superior (Turonian – Senonian): marne, argile, brecii, gresii, conglomerate; 4: Paleogen (Paleocen): marne roșii; 5: Paleogen – Eocen (Pryabonian – Ypresian): fliș (Șotrile), fliș cu argile bariolate (strate de Plopu), gresii și șisturi (facies de Colți) (După: Păunescu, Murătoreanu, 2003)
În această zonă aspectul cel mai important este conferit de către contactul geomorfologic dintre munte și dealurile subcarpatice în spațiul dintre Dâmbovița și Ialomița este cel mai important. Acesta definește și tipul de contact clar, fără o zonă de interferență carpato-subcarpatică. Aici vorbim despre un contact care este materializat printr- un abrupt, o denivelare de 200 m, ce prezintă semnificații morfogenetice și morfodinamice. Aceasta aparține unui abrupt sculptural care se desfășoară între 1200 și 1000 m, în care Munții Leaota domină Subcarpații Ialomiței.
Principalii parametrii morfometrici se deosebesc astfel:
Hipsometria – în Munții Leaota 1000 – 2133 m; în Subcarpații Ialomiței 300 – 1000 m.
Panta – în Munții Leaota 10 – 25°; în Subcarpații Ialomiței 5 – 45°
Energia de relief – în Munții Leaota 130 – 500 m; în Subcarpații Ialomiței 10 – 400 m
Densitatea fragmentării – în Munții Leaota 1 – 5 km/km2; în Subcarpații Ialomiței 1– 4 km /km2
Contactul dintre cele două unități la nivelul reliefului structural și petrografic, este de asemenea clar, subliniat de caracteristici specifice. Privind morfostructura reliefului, cel mai important element este acela al raportului dintre formele de concordanță directă și inversă. În acest fel, în Subcarpați, formele reliefului structural de inversiune (butonierele, văile de anticlinal) sunt răsfirate, ca urmare a eroziunii accentuate, ajutată de rocile friabile. În schimb inversiunile de relief lipsesc, iar culmile muntoase sunt axate pe anticlinale în Munții Leaota. De asemeanea se pot observa schimbări importante în relieful petrografic, la trecerea din Subcarpați în munte. Datorită faptului că sunt grefate pe formațiunile friabile ale molasei miopliocene în sud (nisipuri, pietrișuri argile și gresii) și pe fliș paleogen și cretacic în nord (marne și gresii), dealurile subcarpatice prezintă un stadiu de evoluție mult mai avansat, cu versanți concavi modelați de procese specifice (domină alunecări de teren). Relieful petrografic dezvoltat pe șisturi cristaline, este caracteristic Munților Leaota – aici sunt versanți rotunjiți care alcătuiesc interfluvii și vârfuri masive, pe care modelarea actuală se desfășoară cu intensitate mai redusă.
Se poate observa din punct de vedere morfografic trecerea de la versanții concavi sau complecși, puternic afectați de procesele de deplasare gravitațională și de torențialitate, în Subcarpați, la versanții cu formă larg convexă, masivi, specifici pe rocile cristaline din Munții Leaota, modelați actual în sistem periglaciar. În acest fel se vor diferenția și interfluviile ascuțite în Subcarpați, respectiv rotunjite în munte (formă asemănătoare înregistrează și vârfurile), (Fig. 2.2).
Fig. 2.2. Profil geomorfologic (După: Păunescu, Murătoreanu, 2003)
Prezența suprafețelor de nivelare este legată de semnificațiile morfogenetice . În acest fel, contactul reprezentat de abruptul de 200 m, se realizează între două suprafețe de nivelare. Astfel, cea mai joasă suprafață de nivelare din Munții Leaota (Râu Șes II) se găsește la 1200 metri, iar în Subcarpații Ialomiței (Simila) la 1000 m se găsește cea mai înaltă suprafață de nivelare (N. Popp, 1939). Aici trebuie menționat faptul că, în domeniul Getic, nivelul pliocen Gornovița nu s-a instalat sub formă de suprafață de nivelare. El a intrat pe văi, modelând culoarele transcarpatice (Bran – Rucăr – Stoenești) sau apare la nivelul interfluviilor sub formă de șei (Predeal, Sinaia – Cota 1000); vezi denumirile date – platforma Bran, respectiv platforma pasurilor înalte.
Subcarpații Ialomiței, din punct de vedere morfodinamic, sunt caracterizați printr-o puternică morfodinamică actuală impusă de existența simultană a unor factori geomorfologici ce au un puternic potențial morfodinamic.
Aspectele morfodinamice ale contactului dintre Munții Leaota și Subcarpații dintre Dâmbovița și Ialomița sunt importante și evidente la trecerea dintre cele două unități. În condițiile pantei accentuate, a rocilor friabile și despăduririi unor suprafețe mari (fenomen cara s-a intensificat după anul1990), în Subcarpați se impun șiroirea, torențialitatea și deplasările gravitaționale (alunecări de teren și curgeri noroioase), ca procese de modelare actuală. Aici sunt tipice și frecvente alunecările curgătoare, care au formă liniară și poartă numele de iuzi. Cu creșterea altitudinală, în modelarea reliefului apar și procesele periglaciare. Aceste proces au loc însă la altitudini de peste 1800 m. Contactul menționat, care se află la 1000 m, este totuși bine marcat morfodinamic prin schimbări majore în intensitatea proceselor specifice acestei altitudini. Procesele specifice pentru Subcarpați își continuă manifestarea cu intensitate mai mare la altitudini înalte, între 1000 și 1800 m.
Prin intermediul caracterelor menționate, în concluzie, contactul geomorfologic dintre munți și dealuri se desfășoară de-a lungul următorului aliniament: Piscul Orzele – Piscul Gărgăunele – Piscul Pleașa Popii – Piscul Șgheabului – Poiana Dosu Stânii – Piscul Negrița – Poiana Băjeni – Muchia Ochiului (fig. 2.3).
Fig. 2.3. Contactul dintre Munții Leaota și Subcarpații Ialomiței (După: Păunescu, Murătoreanu, 2003)
2.2. Geologie
Din punct de vedere geologic, remarcăm succesiuni de gresii, de marne, argile, toate dispuse cutat sub formă de anticlinale și sinclinale. Acest lucru determină eroziunea intensă și procesele de versant foarte active: în lungul principalelor văi apare un nou uluc depresionar: Voinești-Aluniș-Vulcana-Pucioasa-Vișinești-Sultanu-Valea Lungă. Subcarpații externi, care sunt formați din depozite miopliocene, mai puțin dure, formează o treaptă mai coborâtă și relativ mai uniformă de unde și denumirea frecventă de plaiuri (Plaiul Măgurei, Plaiul Cărpiniș etc).
Sinclinalele și anticlinalele sunt mascate de pietrișuri și nisipuri în care apele au săpatt o succesiune de depresiuni (Doicești, Ocnița, Iedera-Moreni). Subcarpații constituie una dintre unitățile geografice în care dinamica proceselor geomorfologice de pe albia râului și a pantelor este extrem de activă, cauzând efecte extrem de nefaste asupra economiei și habitatelor umane.
2.3. Relieful
Subcarpații, prin complexitatea lor fizico-geografică dar și economică, așa cum susține Ion Conea “par a fi fost destinați dintru început, anume pentru a primi așezări omenești pe dânsele”. Caracteristici geografice ale așezărilor din Subcarpații dintre Ialomița și Dâmbovița.
2.3.1. Morfometria
Privind în ansamblu în această regiune, care este cuprinsă între 300-900 m altitudine, putem diferenția șase trepte hipsometrice: 300-400 m; 400-500 m; 500-600 m; 600-700 m; 700-800 m; 800-900 m (Păunescu, Antohe, 2003).
Acest fapt se reflectă în dispunerea așezărilor principale (Păunescu, Antohe, 2003):
Cele mai multe așezări sunt cuprinse în treapta de înălțime 400 – 500 m (15 sate și cele două orașe, care reprezintă 30,3% din totalul așezărilor umane din zonă) și 500-600 m (16 sate, 28,6% din totalul așezărilor umane din zonă), adică în plină zonă subcarpatică, unde populația rurală a creat o economie specifică Subcarpaților, economie complexă bazată pe planul utilizării agricole (pomicultură și creșterea animalelor), industria extractivă și chiar de prelucrare a lemnului. De aici și caracterul dispers și extensiv atât al așezărilor cât și al activităților productive legate de utilizarea terenurilor agricole, restrânse și fărâmițate, situații care dau nota dominantă a satului subcarpatic. Între 300-400 m, treapta hipsometrică cea mai joasă a regiunii, către Câmpia Târgoviștei se găsește un număr de 9 așezări rurale (16,1% din totalul așezărilor umane din zonă), acolo unde valorificarea în direcția producției cerealiere, a exercitat o acțiune permanentă de concentrare demografică. După cum putem vedea, aceste trei trepte hipsometrice concentrează 75% din așezările totale și peste 87% din populația zonei, ceea ce se suprapune peste zona altitudinală cu numărul cel mai mare de așezări la nivelul întregii țări (200-600 m) și cea mai populată în același timp.
Treapta care este cuprinsă între 600 m și 700 m are un număr de 9 așezări (16,1% din total), de asemenea cu o economie specific subcarpatică bazată în principal pe pomicultură și creșterea animalelor. Cele mai puține așezări le întâlnim între 700-800 m (3 așezări – 5,3 % din total) și 800-900 m (2 așezări – 3,6% din total), toate aceste așezări fiind situate în întregime pe culmile interfluviale și versanți, fiind mai apropiate de caracteristicile satului montan decât al celui subcarpatic.
În ceea ce privește altitudinile maxime, așezările situate la cea mai mare înălțime sunt Meișoare și Vârfureni, amândouă întinzându-se pe culmi până la 800 m altitudine, iar cele situate la cea mai mică altitudine sunt Vulcana Pandele și Șotânga de pe valea Ialomiței la 320 m și respectiv 330 m altitudine
2.4. Apele
Bazinul hidrografic al Subcarpaților Ialomiței este compus din râurile Ialomița, Dâmbovița, Prahova și afluenții acestora.
Râul Ialomița pătrunde în Subcarpați la Moroeni și îi traversează până la Doicești. Iaomița are ca afluent,în sectorul Subcarpaților interni, Ialomicioara, care izvorăște din Munții Leaota. În sectorul Subcarpaților externi Ialomița nu primește pe stânga, în aval de confluența cu Bizdidelul, decât văi torențiale, iar pe dreapta primește un singur afluent, Vulcana, cu o serie de afluenți: Valea Sticlăriei, Valea Pietrei, Valea Glodului.
2.5. Clima
Clima Subcarpaților Ialomiței este una temperat continentală de tranziție.Totuși, altitudinea a impus etajarea elementelor climatice; acestea se include etajului colinar înalt, cu rimaverae de 8-6°C și precipitații de 700-1000 mm/an. În zona depresionară predominat este etajul colinar jos cu valori de rimaverae de 8-10° C și valori de precipitații de 600 – 700 mm/an.
Sectorul predominat de influență climatică este continental (de ariditate), cu un minus de precipitații datorită circulației maselor de aer nord – estice (crivățul) ce produce răciri accentuate iarna. În depresiunile submontane se produc rimavera vânturi de tip foehn.
Factorii genetici ai climei
Circulația maselor de aer:
Vestic- au cea mai mare frecvență, sunt răcoroase și umede, au cantități mai reduse de precipitații, dar contribuie la realizarea efectelor foehnale
Estice – uscate iarna și cu temperaturi foarte scăzute, vara fierbinți Sudice și sud-vestice asigură un aer cald și umed (anticiclonul azoric – primăvara), cantități mari de zăpada (iarna), cald și uscat vara (cand vin dispre Pen. Asia Mică sau Sahara)
Factorii geografici regionali care se regăsesc aici sunt următorii:
Contactul cu regiunile vecine se răsfrânge asupra caracteristicilor vremii dar și asupra specificului topoclimatului. Contactul cu muntele determină coborârea bruscă a maselor de aer și formarea efectului de foehn. Masele estice și sudice sunt blocate de Carpați și stagnează mai ales in depresiunile subcarpatice;
Structura orografică caracterizată prin alternanța bazinelor depresionare și a culmilor facilitează formarea topoclimatelor specifice. Masele de aer ce vin din Carpați sunt canalizate pe culoarele largi de vale;
Dezvoltarea reliefului în altitudine (de la 200 m la peste 900) se reflectă în etajarea elementelor climatic;
Desfășurarea culmilor impune versanți cu orientări foarte diferite care se reflectă în o serie de indicatori climatici (temp., pp, durata de menținere a stratului de zăpadă);
– Prezența habitatului uman (V. Ialomitei) determină diferențieri termice, de umiditate, viteza și direcția curenților de aer.
Potențialul termic
Temperatura medie anuală are valori de 8-10, iar amplitudinea absolută în jur 70-65
Nebulozitatea
Valorile medii de nebulozitate sunt 5-6zecimi. Valoarea maximă este de 7zecimi și se produce mai ales în luna decembrie, iar valoarea minimă 4 zecimi la finalul verii. Numărul de zile senine: 40-60.
Regimul precipitațiilor
În Subcarpații Ialomiței se înregistrează cantitățile medii anuale cele mai mici (sub 600 mm). La contactul cu muntele și la vest de Prahova, cantitățile anuale cresc fiind de 650-700 mm și de 750-850 mm la marginea muntelui sau în dealurile inalte.
Repartiția anuală: situațiile sunt mai variate datorită factorilor generali și locali (circulație orografică vestică și sudică, manifestări foehnale, densitate mare a fragmentării);
Cele mai multe ploi torențiale în Subcarpați se înregistrează vara.
Stratul de zăpadă are grosimi maxime în ianuarie și februarie
Vânturile sunt impuse de structura orografică. În depresiunile mici, bine închise de culoare înguste de vale calmul e prezent în lunile de iarnă destul de frecvent. Culoarele de vale principale impun direcția dominantă a vânturilor. Intervalul fără îngheț crește în același sens de la 160 – 170 de zile/an la peste 190 zile/an
Bruma este un fenomen legat de înghețurile timpurii și târzii și se produce 15 zile pe an in zonele “calde” și peste 35 zile in cele “reci” ale Subcarpaților
Ceața e asociată sezonului rece și lunilor de trecere spre și dinspre vară. Fenomenul nu are însă o repartiție regulată fiind influențat de structura orografică, dinamica locală a proceselor meteorologice și de activitățile industriale (poluare).
Din punct de vedere climatic în Subcarpații Ialomiței, se pot observa prezența unor izolinii importante care pun în evidență contactul morfologic dintre cele două unități de relief. Acestea sunt izoterma de 7°C și izohieta de 900 mm.
Astfel și principalele valori ale scurgerii sunt diferențiate. Scurgerea medie specifică multianuală este de 10 – 35 l/s/km2 în spațiul montan și de 5 – 10 l/s/km2 în spațiul subcarpatic. Debitele principalelor râuri cunosc creșteri importante în Subcarpați, în raport cu munții. Râul Dâmbovița: 4,73 m3/s la Podul Dâmboviței și 9,22 m3/s la Malu cu Flori; Ialomița: 1,34 m3/s la Scropoasa și 10 m3/s la Fieni.
Particularitățile geologice și geomorfologice ale zonei analizate este favorizează de dezvoltarea pârtiei proces care pot fi declanșat sau reactivat în prezența parametrilor meteorologici, printre care le putem menționa: evoluția spațiu-timp a aerului, mai ales la începutul sau la sfârșitul frigului perioada anului, ploaia, în special prin cantitate și intensitate. Precipitațiile lunare medii / an variază între 600-900 mm / an, cu o inegala distribuție (65-70% în perioada sezonului cald din an, diferența fiind înregistrată la frig anotimpul anului). Valorile maxime sunt în general înregistrat în lunile iunie-iulie (adesea peste 100 mm), ceea ce corespunde activității ciclonice. Micile cantități cad, de obicei toamna târziu și iarna, când predomină regimul anticiclonic și procesele termice-convective scad în intensitate (Murărescu, Brețcan, 2008).
Numărul anual de zile cu precipitații mai mari sau egale cu 0,1 mm, variază între 127 în zona de interferență cu Câmpia înaltă din Târgoviște, și 135 în Subcarpați și dintr-o perspectivă lunară, aceasta variază între 14 zile (din decembrie până în mai) și 12 zile (iunie-noiembrie) (Murărescu, 2004). În termeni, precipitațiile variază între 5-12 minute până la 10-12 ore. Precipitații de mare intensitate cad mai ales vara din nori convectivi în forma de ploaie, care poate duce la o eroziune intensă, precum și la apariția precipitațiilor torențiale, intensitatea acestui tip de precipitații variază între 2,4 și 3,5 mm / min (Murărescu, Pehoiu, 2009).
2.5. Vegetația, fauna, solurile
Vegetația specifică Subcarpaților Ialomiței este cea a zonei temperate (stepa, silvostepa și cea nemorală a pădurilor de stejar), iar dezvoltarea pe verticală a impus etajarea vegetației. Astfel, etajele de vegetație se succed de la nivelul Subcarpaților până la altitudinea maximă 2133 m (Vârful Leaota) după cum urmează (Păunescu, Murătoreanu, 2003):
– între aproximativ 1500 m și 2133 m este identificat etajul pajiștilor montane, format din asociații de pipiriguț (Juncus trifidius), coarnă (Carex curvula), părușcă (Festuca supina), clopoței (Campanula alpina), piciorul cocoșului alpin (Ranunculus alpestris), la care se adaugă arbuști precum ienupărul pitic (Juniperus sibirica), aninul de munte (Alnus viridis), etc.
-între 1100 m și 1500 m se întâlnește etajul pădurii de conifere de tip boreal unde dominant este molidul (Picea abies). De remarcat este faptul că pe versantul sudic al muntelui Românescu nu întâlnim etajul subalpin format din arbuști de tipul jneapănului și ienupărului, trecerea între pajiștea alpină și pădurea de molid făcându-se brusc.
-sub 1100 m se desfășoară etajul nemoral cu cele două subetaje principale și anume subetajul pădurilor de amestec rășinoase – fag și etajul pădurilor defoioase. Acesta din urmă coboară până la aproximativ 900 m, acolo unde se face trecerea la Subcarpații Ialomiței. Pădurile de gorun au cea mai largă răspândire în Subcarpați. Limita superioară poate ajunge la 700-800 m iar cea inferioară la aproximativ 300 m. In afara gorunetelor pure (tot mai rare) apar și asociații de tip șleau de deal. Acestea au și fag, carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus procera), paltin (Acer platanoides), jugastru (Acer campestre), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus excelsior).Dintre arbuști: mărul și părul pădureț, alunul, gherghinarul, socul, porumbarul, măceșul.Pe versanții semiînsoriți sutn frecvenți teiul și carpenul, paltinul de câmp, jugastrul, arțarul, ulmul, plopul tremurător, iar dintre arbuști gherghinarul, lemnul cânesc și lemnul râios. De asemenea au avut loc o serie de modificări în compoziția vegetației , astfel: Schimbări în compoziția floristică a unor asociații vegetale similare cu cele din alte regiuni ale țării (impunerea cătinei pe versanții afectați de procese actuale, Dominarea spațială a gruparilor vegetale în a căror compoziție floristică au o pondere imoprtantă hemicriptofitele și terofitele (pl. Adaptate la mobilitatea teritoriului), degradarea parțială sau totală a orizontului biologic activ pe abrupturile cuestice, depărtarea totală sau parțială a vegetației arborescente,instalarea unei vegetații ierboasă sau arborescentă.
De la altitudinea de 900 se continuă etajarea cu pajiștile colinare, utilizate în prezent ca terenuri agricole.De la această altitudine se regăsesc și pajiști naturale secundare și utilizate agricol (creșterea animalelor) care suporta o xerofitizare mai puternică, cu păiuș roșu și iarba vantului (Festuca), barboasa, pir, la care se adaugă tufărișuri de cătină, păducel, măceș, porumbar.
Fauna întâlnită în Subcarpații Ialomiței este formată din mamifere: veverița, iepure, căprioară, șoarece gulerat,f lup, vulpe, mistreț, cerb și chiar urs, cerb lopătar, fazan. De asemenea păsările prezente aici sunt potârnichea, pițigoiul de livadă, gaița, mierla, pupăza, ciocănitori, grangure, lăstun, iar auna acvatică este formată preponderent din mreană, cleanul, scobar, păstrăv.
Din punct de vedere al solului, de-a lungul profilului longitudinal al interfluviului Dâmbovița – Ialomița solurile întâlnite fac trecerea de la solurile specifice Subcarpaților soluri brune eumezobazice, soluri brune argiloiluviale și soluri brun luvice – podzolite) la solurile specifice etajului montan (soluri brune feriiluviale, podzoluri și soluri brune acide).
2.6. Presiunea antropică
Factorul antropic reprezintă totalitatea acțiunilor omului în raport cu natura, precum și urmările acestora asupra reliefului, condițiilor naturale, vegetației și faunei. De cele mai multe ori, acesta este un factor negativ. Factorul antropic reprezinta influenta directa ,nemijlocita a activitatii omului asupra mediului ambiant.Defrisarea unei paduri,desecarea unei balti,impactul urbanizarii ,chimizarea agriculturii, braconajul, colectarea ilicita a plantelor rare sint exemplede impact degativ al factorului antropic.
Componentele antropice ale mediului geografic, datorită popularizării, se compun din 2 orașe și 5 comune, din numeroase obiective industriale în sectorul de extracție (roci de construcție, cărbuni, petrol) și în sectorul de prelucrare, din construcții hidrotehnice și căi de comunicație rutiere și feroviare. Toate acestea exercită o puternică presiune asupra mediului natural și în special asupra resurselor sale. Impactul s-a soldat, în numeroase cazuri, cu înrăutățirea calității factorilor naturali și a peisajului în general sub variate forme și grade de intensitate: degradări de teren prin procese geomorfologice, poluarea aerului, apei și solului, deprecierea covorului vegetal etc.
Așezările, dispuse în majoritatea lor pe terase2, se succed, din amunte în avale, aproape fără întrerupere, făcând dovada unor condiții favorabile de habitat în acest culoar de vale. Dintre acestea, două sunt orașe: Pucioasa (din 1912) și Fieni (din 1968). Suita orașelor și comunelor este următoarea: Fieni (7.661 loc.), Moțăieni (2.237 loc.), Pucioasa (peste 15.227 loc.), Brănești (9.204 loc.), Doicești (4.784 loc.) și Șotânga (7.023 loc.). Obiectivele industriale. În valea subcarpatică a Ialomiței s-a conturat arealul industrial Fieni-Doicești, care se prelungește până la Târgoviște. El este alcătuit din trei centre industriale mai importante, diferențiate prin profilul ramurilor și subramurilor extractive și de prelucrare. Fieni: industria extractivă a rocilor de construcție (carieră de marnă), industria cimentului și azbocimentului (HEIDELBERGCEMENT ROMANIA S.A..), fenestrații, industria electrotehnică (S.C. Steaua electrică S.A.). Pucioasa: industria chimică (Jalutex), industria textilă (S.C. Ralex Pucioasa S.A., S.C. Trainica S.A, S.C. Sungarden S.A.), industria conservelor din legume și fructe, industria lemnului, industria extractivă a rocilor de construcție (carieră de gips). Priboiu: industria alimentară (S.C. Marchand S.A.), industria producătoare vopsea păr (S.C. Mathai). Doicești: industria termoenergetică (termocentrală pe cărbuni), industria materialelor de construcție (carieră de argilă, industria de prelucrare a materialelor de construcție: prefabricat din beton, produse ceramice), industria chimică.
Industria prelucrătoare este responsabilă de poluarea aerului, apei și solului, iar industria extractivă se află la originea formării unui relief antropic specific (cariere, halde) și al unor dezechilibre în profilul de versant. În lungul Ialomiței s-au realizat amenajări hidrotehnice ce constau din baraje și lacuri de acumulare (lacul Pucioasa – 1,5 mil.m3), praguri de liniștire a apelor construite în special în avale de poduri rutiere și feroviare, epiuri etc. Aceste lucrări au modificat, în sens pozitiv sau negativ, dinamica scurgerii apei în albie, natura și intensitatea proceselor fluviatile. Numai câteva cazuri de sate mici (Berivoiești, în mare parte, sat aparținând orașului Fieni; Bela, din componența orașului Pucioasa) și unele prelungiri ale vetrelor așezărilor mari abordează versanții, procesele negative menționăm: supraaluvionarea în zona terminală a lacului de la Pucioasa, colmatarea semnificativă a acestui bazin lacustru artificial, subminarea unor praguri (în sectorul Doicești).
Au cunoscut o remarcabilă dezvoltare căile de comunicație în acest culoar de tranzit: drumul național 71 Târgoviște – Sinaia, drumul județean Târgoviște – Șotânga – Vulcana Pandele – Brănești – Pucioasa, calea ferată Târgoviște – Pietroșița, conducte de gaz metan și de apă.Utilizarea terenurilor înregistrează trecerea de la pomicultura extensivă (prun) în Subcarpați la creșterea animalelor (ovine) pe baza pășunatului în Munții Leaota. Legătura dar și diferențele profunde dintre dealurile subcarpatice și munte în ce privește economia sunt marcate de un obicei tradițional al agriculturii pastorale românești – Răvășitul Oilor de la Runcu (17 septembrie); este unul dintre cele mai cunoscute puncte de transhumanță din România
3. ALUNECĂRILE DE TEREN DIN SUBCARPAȚII IALOMIȚEI. CARACTERISTICI ȘI LOCALIZARE
3.1. Caracteristici generale
Alunecările de teren reprezintă o categorie de fenomene naturale de risc, care caracterizează procesul de deplasare, mișcarea propriu-zisă a rocilor sau depozitelor de pe versanți, cât și forma de relief rezultată.
Procesul de alunecare cuprinde trei faze pregătitoare:
– faza incipientă, care este una de alunecare lentă și este un proces anteprag;
– faza de alunecare propriu-zisă care reprezintă trecerea peste pragul geomorfologic;
– faza de stabilizare naturală care reprezintă echilibrarea și este un proces postprag.
Alunecarile de teren reprezintă unul dintre fenomenele naturale de risc major ce are implicații majore asupra comunităților umane. Alunecările de teren afectează versanții (alături de prăbușiri, curgeri noroioase și torențiale), fiind cele mai răspândite și îmbrăcând o gama variată de manifestări.
Termenul de alunecare de teren definește atât procesul de deplasare, mișcare propriu-zisă a rocilor sau a depozitelor de pe versanți, cât și forma de relief rezultată. Alunecările de teren sunt, în sens restrâns, procese gravitaționale, care sunt în general rapide (pot fi însă și lente) de modelare a terenurilor în pantă. Pot fi utilizați, în limbajul popular din România, termeni prin care se încearcă o separare a procesului (fugitură, ruptură) de forma de relief rezultată- glimee, tiglai, iuți, fărâmituri- acestea din urmă precizând și caracteristicile morfologice de ansamblu a corpului alunecării de teren. De asemenea, , termenii utilizați în literatura de specialitate de pe plan mondial definesc atât procesul cât și forma de relief rezultată: landslide – limba engleza, glissement de terrain – limba franceză, erdrutsch- limba germană, frana- limba italiană.
Alunecările de teren sunt procese de versant extrem de complexe, încă puțin studiate ca astfel de sisteme, procese care reclamă cercetări interdisciplinare de mare specializare. În țara noastră cât și pe plan mondial există o amplă specialitate ce vizează in general două mari domenii: geomorfologia si ingineria. În timp ce geomorfologii (geografi sau geologi) studiază forma de relief, inclusiv în mod obligatoriu fenomenele cauzale, cât și cele evolutive, inginerii pe de altă parte analizează alunecările de teren în legatură directă cu efectele procesului asupra diferitelor activități umane (construcții, utilizarea terenurilor etc.) și, în consecință, alegerea măsurilor optime de combatere. Concomitent cu cele două mari domenii, sunt necesare și cercetări pedologice, silvice, precum și măsuratori și analize de teren sau efectuate în laborator, utilizarea GIS. Studiul alunecărilor de teren are o deosebită importanță pentru dinamica versanților atât sub aspect științific fundamental, cât mai ales sub aspect practic-aplicativ
Termenul de alunecare de teren este definit de:
procese fizico-mecanice premergatoare alunecării (procese cauzale anteprag geomorfologic)
procesul de alunecare propriu-zis și durata acestuia (translarea pragului)
forma de relief (efectul translării pragului).
Primele însemnări asupra alunecarilor de teren sunt legate de dezastrele produse din antichitate.
Alunecarea de teren, din punct de vedere al formei de relief, este compusă din:
– râpa de desprindere, care are aspectul unui abrupt și este locul de despridere a masei de roca alunecată. Dacă alunecarea este mai veche, râpa de desprindere este mai puțin vizibilă, ca urmare a degradării în timp a abruptului și a acoperirii cu vegetație;
– patul alunecării(jgeabul), care nu este vizibil, fiind reprezentat de suprafața pe care alunecă masa de rocă dislocată la nivelul râpei și se dezvoltă deasupra rocilor impermiabile (argile, marne). Aceasta este suprafața care separă masa de roca alunecată și roca ramasă pe loc, având forme diferite;
– corpul alunecării, reprezintă masa dislocată și deplasată de patul alunecării, în funcție de tipul de alunecare; Acesta poate fi vălurit, în trepte, în brazde sau haotic;
– fruntea alunecării- aceasta se află în partea cea mai joasa a masei de roci alunecate, și are în general aspectul unei denivelări accentuate.
Alunecările de teren se împart diferit în funcție de criteriul avut în considerare . Această clasificare poate fi în funție de grosime masei de roci afectate de deplasarea gravitațională, iar aici se împart în două tipuri de alunecare:
– superficiale (cu o grosime a masei alunecate de 1,5-2m)
– profunde (cu o grosime a masei alunecate de peste 2m).
Altă clasificare ține cont de forma alunecării:
– alunecări în formă de limba;
– alunecări in cuib;
– alunecări în valuri;
– alunecări în trepte;
– alunecări strangulate.
Cea de-a treia clasificare ține cont de gradul de activare:
– alunecări stabilizate (prezente la alunecările vechi);
– alunecări semistabilizate (prezente la alunecările relativ vechi);
– alunecări active (prezente la alunecările recente și prezintă o mișcare continuă a masei de roci pe suprafața versantului).
3.2. Cauzele alunecărilor de teren
Totalitatea fenomenelor care au loc înaintea translării pragului de alunecare și care reprezintă elementele cauzale ale sistemului de alunecare, obișnuit se împart în: -potențiale –pregătitoare –declanșatoare –naturale –antropice. Aici specific că între factorii pregătitori și cei declanșatori nu există o delimitare decât de intensitate a acțiunii, primii se constituie în factori de declanșare în momentul acumulărilor cantitative. Un tip de factori pregătitori este reprezentat de către precipitațiile atmosferice, prin acțiunea îndelugată. Astfel caracterul torențial, după perioadele de uscăciune poate declanșa alunecări de mari proporții.
3.3. Alunecări de teren în Subcarpații Ialomiței. Tipologie și repartiție
Cel mai bun exemplu al interacțiunii dintre potențialul morfo-dinamic al unei regiuni date și fenomenele climatice extreme îl reprezintă procesele geomorfologice actuale. Astfel, raportarea declanșării sau reactivării alunecărilor de teren la datele în care au fost precipitații semnificative înregistrat este foarte importantă pentru a identifica o durata medie de la manifestarea excesului de umiditate la declanșarea proceselor gravitaționale. Precizez că este necesar să fie luat în considerare și ceilalți factori responsabil pentru morfo-dinamică.
Subcarpații Ialomiței sunt, din acest punct de vedere, o zonă predispusă la procese și astfel o zonă potrivită observațiilor morfologice. Până astăzi, atenția acordată studiului alunecărilor de teren poate fi grupată în trei categorii: studii generale (Bălteanu,1983, Grigore și Achim, 2003), studii pentru determinarea potențialului morfo-dinamic al unor areale (Zacharias et al., 2011, Grozavu și colab., 2012, Nicorici și colab., 2012, Ilinca și Gheuca, 2011) și studii pentru a determina relația dintre factori și alunecări de teren (Constantin, 2002, Loghin și colab., 2009;).
Privitor la alunecările de teren din zona Subcarpaților între văile Dâmbovița și Prahova, există un interes pentru analiza cauzelor și efectelor alunecări de teren în ultimii 50 de ani (Mihailescu, 1959, Loghin, 1973, 2002, Dinu și Loghin, 1997, Loghin et al., 2010, Istrate, 2005). Zona subcarpatică dintre Dâmbovița și Valea Prahovei este remarcată datorită unui peisaj geografic apart. Acest sector subcarpatic se remarcă prin complexitatea geologiei și topografiei. Arealul de cercetare este situat într-un cadru geologic complex, în cadrul căruia se regăsesc roci fragile ușor erodate și roci din plastic mereu prezente (argile, marne), generatoare ale alunecările de teren . (Popp, 1939, Loghin, 2002).
Vârfurile și văile, ca forme de bază ale reliefului, corespund anticlinelor și respectiv la sinclines. Mjoritatea rândurilor de dealuri și depresiuni sunt situate pe direcția nord-est sud-vest Astfel, zone precum Moroieni – Runcu – Pucheni și Aliniamente Bezdead – Buciumeni – Costesti sunt despărțite de dealuri anticlinice (Oncescu, 1965; Mutihac, 1990). Aceste modele generale sunt estompate de o fragmentare puternică cauzată de majorearea și rețeaua hidrografică minoră a unui probleme principale și natura secundară.
Trebuie specificat că prin antropizare dealurile subcarpatice sunt caracterizate de procese accelerate de modelare a albiilor râurilor (eroziunea torențială) și versanților (spălare, scurgere, prăbușire și schimbare la sol: alunecări de teren, curgeri de noroi), evidențiate de natura răspândită a degradării terenurilor.
Caracterizarea tipurilor (și subtipurilor) morfologice de alunecări din Subcarpații cuprinși între Dâmbovița și Prahova vizează următoarele aspecte: trăsăturile morfometrice și morfografice ale părților componente (râpă de desprindere, corp de alunecare, pat de alunecare); condițiile de geneză și evoluție; răspândirea geografică (cu localizări semnificative); impactul asupra peisajului natural, asupra așezărilor și fondului funciar, asupra infrastructurii tehnico-economice a spațiului; măsuri tehnice de prevenire și combatere, de recuperare, ameliorare și utilizare a terenurilor afectate de alunecări.
Alunecări sub formă de movile (prezentând dimensiuni destul de variabile pentru înălțime și diametrul din baza lor). Forma acestora, în general, constituie o rezultantă a procesului de modelare ulterioară, după declanșarea alunecării și a valurilor care intră în alcătuirea corpului porniturii. Morfologia de tip movilă, se poate contura și ca efect a unor forțe laterale de compresiune exercitate asupra materialului plastic în timpul deplasării lui pe versant.
Alunecări sub forma de monticoli, sunt relativ asemănătoare cu movilele, numai că dimensiunile acestora pot fi mai mari decât în cazul movilelor. Frecvent monticolii pot reprezenta chiar blocuri de roca în integralitatea lor.
Alunecări sub formă de trepte (pseudoterase), prezente mai ales când elementele structurale (ca serii de strate) se deplasează în succesiune; aspectul mai evident de trepte se constată și atunci când se încearcă terasarea (artificială) a valurilor sau treptelor de alunecare.
Alunecările sub formă de cuib, sunt de dimensiuni reduse și, deci, în concordanță cu limite de proces și efecte care acționează în mod specific pentru un areal restrâns.
Alunecările de teren în cuib (lenticulare) (fig. 3.1). Se produc în învelișul de sol, mai rar în depozitul de alterări, fiind incluse în categoria alunecărilor de mică adâncime (superficiale). Condițiile genetice au caracter general și o largă răspândire. Declanșarea acestor alunecări nu poate fi pusă pe seama tăierii pădurilor sau tipului inadecvat de cultură. Afectând suprafețe reduse, alunecările în cuib sunt cauzate de deficiențe în amenajarea terenurilor, în utilizarea acestora, grefate pe influența negativă a condițiilor strict locale de rocă, pantă, fragmentare, scurgere, sol. Apar prin evoluția solifluxiunilor și pot genera, în cadrul dinamicii de versant, alunecări în brazde. Deplasările de teren în cuib se instalează cu predilecție pe deluviile de alunecare. Sunt restrânse ca suprafață, însă asocierea lor afectează areale mai întinse, ducând la apariția unor terenuri de tip badlands.
Cel mai frecvent tip de deplasări gravitaționale în Subcarpații Ialomiței îl reprezintă alunecările în cuib. Acestea au loc pe terenuri indiferent de modul de utilizare al acestora, de pantă și rocă, în depresiunile – Râu Alb, Vulcana, Bezdead, Valea Lungă. Afectează deopotrivă frunți și poduri de terasă, glacisuri ușor înclinate și versanți cu pantă mare, suprafețe despădurite utilizate ca pășuni și fânețe, livezi sau terenuri arabile. Se poate totuși remarca o distribuție mai mare a lor în centrul și sudul dealurilor subcarpatice ale Ialomiței. Aici suprafețele împădurite sunt mai restrânse decât în nord, iar solurile în care aceste alunecări se dezvoltă sunt mai evoluate.
Alunecările în cuib sedisting din punct de vedere morfologic prin ondulări, crăpături și chiar brazde de mici dimensiuni, ce afectează suprafețe reduse. Forma generală este semicirculară sau ușor alungită. Acestea au o lungime de la 5 m până la 20-30 m. Râpa de desprindere este mică, sub 1-2 m înălțime; nu este prezentă întotdeauna. Frunți de alunecare se formează dacă panta este mai accentuată, iar materialele se aglomerează la baza acesteia.
Fig. 3.1.Alunecare de teren în cuib (versantul stâng al Ialomiței la sud de Pucioasa): 1. Râpă de desprindere; 2. Râpe secundare; 3. Corpul alunecării. (După: Loghin, Păunescu, 2002)
Măsuri de prevenire a alunecărilor în cuib și de protecție a terenurilor. Cea mai buna măsură d prevenire este executarea unor terasări protejate de cleionaje. De asemenea, trebuie oprit aratul ce se practică, chiar pe suprafețe mici, perpendicular pe direcția curbelor de nivel. Se propun lucrări agricole care să nu deranjeze profilul de sol pe adâncime prea mare (se vor evita astfel culturile prășitoare) și executarea de lucrări agropedoameliorative.
Alunecările sub forma de valuri în valuri), au ca specific în alcătuirea morfologică valurile și seriile de valuri, mai rar, fiind posibil de observat alte parți componente (râpa de desprindere, corpul propriu-zis al alunecării, fruntea).
Alunecările sub forma de brazde (în brazde), care se diferențiază prin aspectul lor, reprezentând denivelări mai mici comparativ cu valurile de alunecare propriu-zise, având și caracterul mai superficial de dislocare de pe pante (versanți) a materialelor alunecate. Au aspect mai mult de "zbârcituri" și o arcuire inversă râpei.
Alunecările de teren în brazde. Sunt alunecări superficiale ce afectează pătura de sol și pătura de alterări. Apar prin evoluția solifluxiunilor și alunecărilor în cuib. În condiții de rocă și pantă favorabile se dezvoltă și în roca în loc, dar nu pe adâncimi mari.
Rocile care provoacă frecvent alunecări în brazde sunt argilele nisipoase și marnele argilo-nisipoase. În ce privește panta, se întâlnesc pe versanți cu înclinare mică și moderată (sub 20-250), deci pe terenuri foarte bune pentru cultura plantelor și pomi fructiferi, de unde impactul negativ deosebit al acestor procese geomorfologice.
Sunt frecvente în livezi, acolo unde pomii fructiferi au fost plantați în berme prea largi (acestea funcționează ca centre de activare a alunecării), precum și pe versanții despăduriți și utilizați necorespunzător ca pășune sau fâneață. Afectează deluviile de alunecare ce au reintrat în circuitul agricol, după stabilizarea vechilor alunecări. Sunt întâlnite frecvent în cadrul cuvetelor sinclinale miocene Slănic și Drajna (depresiunile Râu Alb, Bezdead, Valea Lungă), dar și în sectorul sudic al Subcarpaților Ialomiței, în zona molasei miopliocene.
În morfologie se disting prin brazde cu suprafața de 1-2 m2, separate de șanțuri cu adâncimi de 0,5-1 m. Aici sunt prezente areale cu exces de umiditate. În perioadele umede aceste microdepresiuni mlăștinoase sunt drenate de o rețea de scurgere ce urmărește șanțurile dintre brazdele de pământ. Pot funcționa ca centre de reactivare a deplasărilor. În general, alunecările de teren în brazde din Subcarpații Ialomiței nu prezintă râpă de desprindere și nici val frontal (frunte). Forma de ansamblu a alunecării, poate fi semicirculară sau eliptică (fig. 3.1). Se regăsesc în complex cu alte tipuri de deplasări gravitaționale, de cele mai multe ori cu alunecări liniare sau curgeri noroioase.
Fig. 3.2. Alunecare de teren în brazde (versantul drept al văii Râu Alb, amunte de confluența cu Bărbulețu) 1 – râpă de desprindere; 2 – valuri de alunecare; 3 – brazde; 4 – crăpături;
5 – rețea de scurgere; 6 – areale cu exces de umiditate; 7 – fruntea alunecării (După: Loghin, Păunescu, 2002)
Din măsurile care pot fi implementate pentru prevenirea alunecărilor în brazde și protecția terenurilor afectate de acestea amintesc următoarele:
– stoparea despăduririlor, deosebit de frecvente în Subcarpații Ialomiței în ultima decadă.
– plantarea pomilor fructiferi fără berme; aici se adaugă și oprirea culturilor intermediare (dintre rânduri).
– eviatrea plantelor prășitoare pe terenurile arabile.
– evitarea pășunatului excesiv, sau chiar realizarea de împăduriri pe pășunile aflate pe versanți cu înclinări mai mari de 15-200m.
Alunecările de teren în trepte și valuri sunt procese gravitaționale profunde ce se dezvoltă în rocă. Frecvent apar la partea (1/3) superioară a versanților puternic înclinați, alcătuiți din fliș marnos, argilo-grezos (șistos). Sunt îndeosebi suprafețe inițial împădurite, dar defrișate. Pot fi declanșate și în urma secționării versanților pentru practicarea drumurilor de acces în localități (alunecarea de teren de la Râu Alb de Sus, din septembrie 1998). Se întâlnesc în domeniul flișului intern și extern, în jumătatea nordică a Subcarpaților Ialomiței – dealurile Bărbulețului, Giurcu, Fața Mare, Brata, Talei și în bazinul hidrografic Vulcana. În microrelief se separă 2 – 5 trepte de alunecare (care pot păstra structura nederanjată) și un val frontal (fruntea de alunecare). Râpa de desprindere are înălțime mare (până la 10 m), este abruptă și afectată de prăbușiri active. Materialul astfel desprins se acumulează la baza râpei, deasupra primei trepte de alunecare, unde formează un val de materiale de prăbușire. Aceste alunecări pot afecta versanții pe toată lungimea, ajungând în albia minoră a râurilor. În evoluția lor, vor fi deci influențate de morfodinamica de albie.
Circurile de alunecare (amplasate in bazine de receptie ale torentilor), prezint configurația similară de circuri și rezultă datorită mulajului realizat de aceste pornituri pe modelul obârșiilor cursurilor de ape și în mod special al extremităților bazinelor de recepție, în limitele cărora acționează deosebit de activ eroziunea regresivă, cât și unele procese de subsăpare, năruire etc.
Alunecări sub formă de amfiteatru, sunt reprezentate printr-o succesiune de trepte și valuri semicirculare situate deci unele sub altele. În unele situații, obârșiile (bazinele de receptie) unor mari bazine torențiale sunt spații favorabile pentru dezvoltarea unor astfel de pornituri.
Alunecările sub forma de limbă sunt, reduse ca lățime și dovedesc un grad ridicat de plasticitate. Uneori acestea se instalează pe ulucuri de torenți și pe văi mici. Există situații când supraumezirea intensă condiționează un subtip specific denumit alunecare curgătoare; acestea se realizează pe orizonturi subțiri de argile, nisipuri, marno-argile, etc. În alte împrejurari, alunecarea poate sa fie strangulată în partea centrală. Alteori din corpul unitar al unei alunecări se pot desprinde porțiuni secundare, cu aspect de limba, determinând o alta alunecare având o imagine de ansamblu ca tentacule ce derivă dintr-o masă comună.
Fig. 3.3. Alunecare de teren în valuri (versantul drept al Proviței, avale de Drăgăneasa) 1 – râpă de desprindere; 2 – crăpături secundare; 3 – prăbușiri; 4 – valuri de alunecare (După: Loghin, Păunescu, 2002)
Împăduririle sunt private ca fiind cele mai importante măsuri ce pot fi luate pentru stoparea alunecărilor masive în trepte și valuri (fig. 3.3., fig. 3.4). Treptele nivelate antropic, realizate pentru căile de comunicație, vor fi stabilizate cu piloni sau gabioane. În sectoarele unde fruntea alunecării a ajuns în dreptul luncii, se va proteja baza de versant, pentru evitarea unei evoluții de tip delapsiv a procesului gravitațional.
Fig. 3.4. Alunecare de teren în trepte și valuri (versantul stâng al văii Râu Alb amunte de confluența cu Bărbulețu) 1-râpă de desprindere; 2-corpul alunecării; 3-trepte de alunecare; 4-treaptă nivelată antropic; 5-prăbușiri; 6-valuri de alunecare; 7-albia majoră (După: Loghin, Păunescu, 2002)
Alunecările de teren liniare (sub formă de limbă).
Acestea evoluează în rocă, fiind astfel alunecări profunde. Se regăsesc în cadrul bazinelor hidrografice torențiale de mici dimensiuni (sunt denumite astfel și alunecări de vale). Se pot schimba în alunecări curgătoare și apoi în curgeri noroioase.
Roca și structura sunt factorii primordiali în geneza alunecărilor liniare. Se dezvoltă cu precădere în depresiunile miocen-pliocene, unde umplutura sedimentară este alcătuită din nisipuri și argile. Stratele larg cutate ale acestor cuvete sinclinale, favorizează de asemenea declanșarea alunecărilor. Înclinarea pantei nu influențează momentul declanșării ; apar pe versanți cu profil larg concav, cu înclinări de până la 20-250 și drenaj natural deficitar. Sunt cantonate în bazine hidrografice torențiale, unde un rol principal îl au despăduririle.
Se disting în relief prin formă alungită și micromorfologie complex (fig. 3.5.). În acest mod, în corpul alunecării se pot reliefa trepte și valuri, brazde și sectoare cu pantă lină și supraumectare pronunțată în care se observă aspecte de curgere, precum și praguri (rupturi de pantă) impuse de ivirile de rocă mai dură. Masa alunecată este delimitată de versant prin maluri accentuate. Sunt frecvente microdepresiunile mlăștinoase și crăpăturile laterale. Pe partea superioară sunt mai multe aliniamente de pornituri pe direcția rigolelor și ravenelor aparținând bazinetului torențial inițial. În sectorul terminal materialele se împrăștie în cadrul unui val frontal sau sub formă de con (vărsătură) dacă panta este mai redusă ca înclinare (fig. 15). De cele mai multe ori se dezvoltă în complex cu celelalte tipuri de alunecări, ducând la degradarea terenurilor.
Alunecările liniare sunt caracteristice Subcarpațiilor Ialomiței, fiind cunoscute sub denumirea locală de “iuzi”. Acestea se regăsesc în întreg spațiul sudic al molasei miopliocene, dar și în nord, în domeniul cuvetelor sinclinale miocene de Slănic și Drajna. Ele sunt mai frecvente în bazinele de recepție ale arterelor secundare (Râu Alb, Vulcana, Bizdidel, Cricovul Dulce, Provița) și în cadrul organismelor torențiale aferente râurilor principale (Dâmbovița, Ialomița, Prahova). Evoluează adesea către alunecări curgătoare și curgeri noroioase. Se întâlnesc pe suprafețele despădurite, utilizate necorespunzător ca pășuni, fânețe sau livezi.
Fig. 3.5. Alunecare de teren liniară (versantul drept al văii Bizdidel, avale de Măgura) 1 – râpă de desprindere; 2 – valuri de alunecare; 3 – material curgător (După: Loghin, Păunescu, 2002)
Exceptând măsurilor menționate anterior pentru prevenirea celorlalte tipuri de alunecări, în vederea opririi alunecărilor liniare sunt necesare și construirea unui sistem de drenuri. Aceasta deoarece factori importanți în declanșarea alunecărilor liniare sunt reprezentați de scurgerea superficială, drenajul natural al versanților și infiltrare. Drenurile au rolul de a împiedica pătrunderea în rocă a apei din precipitații sau din topirea zăpezilor și respectiv de a evacua excesul de umiditate de pe suprafețele mai slab înclinate de la baza versanților. Această măsură va duce și la coborârea nivelului pânzei de apă freatică, ce ar putea umecta masa de roci argilo-nisipoase.
4. EVOLUȚIA PARAMETRILOR CLIMATICI
ȘI RELAȚIA ACESTORA CU DINAMICA RELIEFULUI
Prin analizarea lunară multianuală a cantități medii între 1961-2010 se poate observa că în luna februarie la zona de interferență simpla, media este de 33,5 mm (Murărescu, et.all., 2006), 34,1 mm în martie, 81,6 mm în iulie și în septembrie 35, 1 mm. În opoziție, în Subcarpați, în luna februarie cantitatea medie de precipitații este de 30 mm, 49,6 mm în martie, iulie 82,5 mm și 62,4 mm în septembrie (Murărescu și colab., 2008; Murărescu și Pehoiu, 2009). Pentru a defini relația dintre precipitații și procese geo-morfologice în pantă (alunecări de teren) valorile precipitațiilor zilnice pentru fiecare lună de la Târgoviște Stația meteorologică (297 m alt.), Stațiile de precipitații Râu Alb (600 m alt.), Valea Lungă (322 m alt.) și Dealul Frumos (651 m alt.) au fost luate în considerare. Comparând cu o medie lunară multianuală precipitații, lunile analizate sunt caracterizată prin depășiri semnificative cantitative înregistrată la stația meteorologică din Târgoviște, (Fig. 4.1)
Fig. 4.1. Cantitățile lunare medii de precipitații la un nivel anual și valorile înregistrate în lunile analizate la Statia Meteorologica Târgoviște (Murărescu, et.all., 2006)
În cazul alunecărilor de teren care au avut loc la sfârșitul iernii și începutul primăverii în februarie 2010 și în martie 2006 a existat influența stratului de zăpadă care topindu-se din cauza maselor de aer cald precipitațiile amestecate și lichide. Din cauza creșterii temperaturii s-a ajuns chiar la punctul de topire a stratului de zăpadă complet, ceea ce a dus la un substrat excesiv de umed. În primul caz, alunecarea de teren de la Nicolăești (Vulcana-Băi) din 16 – 17 martie 2006, apare pentru că cele mai mari cantități de precipitații au scăzut în zona subcarpatică, în principal în a doua decadă a lunii, când valorile variau între 1 și 27,2 mm, pentru o perioadă de aproximativ 8 zile. Pe tot parcursul lunii, cantitățile de precipitații au avut valori totale de 75,5 mm la Târgoviște, la Râu Alb – 147,6 mm, 126,4 mm la Dealu Frumos și 105,1 mm la Valea Lungă (fig. 4.2)
Fig. 4.2. Comparație între precipitațiile zilnice înregistrate la stațiile meteorologice și stațiile de precipitații selectate și datele privind manifestarea alunecărilor de teren. Gheboieni (Mărgineanca) – 28 – 31 iulie 2004, b. Pucioasa – 26 septembrie 2005, c. Nicolăești (Vulcana Băi) 16 – 17 martie 2006, d. Micloșani 19 – 23 februarie 2010; A – perioada de topire a zăpezii
Reactivarea alunecărilor de teren este un proces morfodinamic prezent în mare parte și în Subcarpații Ialomiței, la fel ca în toate unitățile de relief în care versanții deluviali sunt generalizați. Acest proces a fost implicat în special în alunecările de teren care au avut loc în ultimul deceniu. Sunt acele alunecări de teren care nu sunt încă stabilizate pe deplin, care au încă un potențial de schimbare sau acele alunecări de teren care au fost stabilizate folosind lucrări tehnice a căror eficiență a fost doar parțială. Această categorie de alunecări de teren continuă să dea naștere unor probleme la nivel local și departamental, legate de securitatea locuințelor, a infrastructurii rutiere și a lucrărilor hidrotehnice realizate pentru amenajarea râurilor și torenților.
Factorii naturali care pot duce la reactivarea alunecărilor de teren și a fluxurilor de noroi cauzate de o masă de alunecare deluvială sunt: precipitații abundente, peste media sezonului respectiv, topirea lentă a unui strat consistent de zăpadă și, în special, acumularea în spațiu și timp a cele două situații. Această coincidență apare mai frecvent în ultima decadă a lunii februarie și în luna martie. Este perioada cu cea mai mare infiltrare a apei în diluviul de alunecare de teren (la contactul dintre masa de alunecare deluvială și scarpele de alunecare de teren, pe fisurile brazdelor și ale valurilor glisante). Sursa de infiltrare este dată și de zonele cu exces de apă, de iazurile suprapuse microdepresiunilor situate între valurile alunecătoare. Apele de infiltrare slăbesc coeziunea masei deluviale (în special marile argiloase), reduc unghiul de frecare intern și cresc volumul și greutatea masei glisante. Mai mult, apele de infiltrare, care intră în contact cu fostul plan de alunecare, duc la reactivarea funcției sale anterioare. Este posibil, în același timp, să apară noi suprafețe de alunecare, în mod normal cu dimensiuni mai puțin importante, pe care apar mișcări de translație sau de rotație.
Printre intervențiile antropice care ar putea relansa procesul dinamic menționăm: lucrări de stabilizare subdimensionate sau slab realizate, adăugarea de noi materiale argiloce-marly la masa de alunecare din carierele din zona respectivă (ca, pentru de exemplu, cariera de țigani de pe versantul drept al Ialomiței, la Pucioasa sau cariera de marlă de pe versantul drept al Ialomicioara, la Fieni).
Reactivarea alunecărilor de teren are o anumită dinamică (ritm, intensitate, direcție). În punct de ritm, reactivările pot avea loc o dată pe an (sfârșitul lunii februarie, martie, aprilie) sau de mai multe ori pe an, ceea ce înseamnă că fenomenul poate apărea la fel de bine și în intervalele cu pluviositate crescută care apar în timpul sezonul cald (mai ales în perioada ploioasă din mai-iunie). De obicei, reactivările au loc la anumite intervale multianuale, și anume în anii ploiosi, cum ar fi anii 1970, 1975 și 2006, în măsura în care apar aceste circumstanțe favorabile.
În prima parte a lunii, au fost înregistrate precipitații între zilele 3 – 6, cu valori de la 2,1 la 40,5 mm; în a doua decadă a lunii, precipitațiile au fost concentrat în zilele între 11 și 14 cu cantități care variau între 3 și 47 mm; a treia decadă a lunii iulie a fost cea mai ploioasă, cu precipitații ce se încadrează în aproximativ o săptămână, cu valori de la 4,2 până la 22,5 mm (fig. 4a). Rezumat, precipitațiile au fost depășite cu 100 mm pentru fiecare poziție (Târgoviște 115,9 mm, Râu Alb 108,3 mm, Dealu Frumos 138,6 mm, Valea Lungă 135,8 mm). Din grafic (fig. 4a) se poate observa că alunecarea de teren a fost declanșată la 28 iulie, la sfârșitul zilelor cu precipitații. În al doilea caz, adică alunecări de teren în Pucioasa, din 26 septembrie 2005, lunar distribuția precipitațiilor este, de asemenea, divizată în trei decade lunare, dar cu un punct de concentrare masiv la sfârșitul celei de-a doua decadă și la începutul celei de-a treia, când se află într-un interval de timp de 24 de ore precipitațiile au fost cuprinse între 0,7 și 123 mm. cantitățile totale lunare de precipitații au fost de 180,4 mm – Târgoviște, 241,8 mm – Râu Alb, 273,1 mm Dealu Frumos și 199,1 mm – Valea Lungă, urmare fiind, alunecarea de teren ce a fost a fost reactivată în 26-27 Septembrie după precipitații.
O caracteristică generală este și faptul că reactivările sunt mult mai lente decât procesul inițial. Dar, au fost înregistrate și cazuri în care reactivările au avut loc brusc, cu efecte grave.
În procesul de reactivare sunt implicate toate elementele unei alunecări de teren: corpul alunecării (masa culisantă), planul glisant, scarpul alunecării de teren. Uneori suferă modificări morfologice și dinamice semnificative. De obicei, prin reactivări, alunecările de teren continuă să se dezvolte. Dimensiunile lor cresc treptat și morfologia masei glisante devine din ce în ce mai complexă (în special configurația minutelor). În același timp, apar schimbări de dinamică și pot apărea noi direcții de dezvoltare.
Consecințele negative ale reactivărilor pot fi nesemnificative, ca în cazul alunecărilor superficiale de pe versanții acoperiți de peluze și livezi naturale, sau considerabile, ca în cazul alunecărilor masive, care pot afecta diferite categorii de clădiri și aranjamente. Acesta este motivul pentru care este util să fie monitorizate alunecările de teren care au un potențial de reactivare sau au fost deja reactivate (alunecări de teren relativ stabilizate în mod natural, alunecări de teren supuse unor lucrări de stabilizare provizorii sau definitive, care s-au dovedit insuficient de eficiente).
În Subcarpații din Ialomița, reactivarea alunecărilor de teren este un proces comun pe versanții care fac parte din bazinele arterelor secundare (acționând uneori ca organisme torențiale), unde pământurile sunt acoperite de pășuni sau livezi tradiționale, dar și în zona inferioară a versanților care nu sunt protejați de păduri sau lucrări de stabilizare și sunt subminate de eroziune torențială sau fluvială.
5. EVOLUȚIA ALUNECĂRILOR DE TEREN DIN SUBCARPAȚII IALOMIȚEI DUPĂ ANUL 2000. STUDII DE CAZ
În literatura de specialitate publicată în ultimii ani au fost prezentate numeroase alunecări de teren din Subcarpații Ialomiței, care s-au declanșat sau reactivat după anul 2000. Cazurile de alunecări de teren analizate și ale cărui date au fost identificate la teren și au făcut obiectul de studiu al mai multor articole publicate diupă acest an (Loghin, Păunescu, Murătoreanu, 2009; Loghin, Ispas, Păunescu, Murătoreanu, 2009; Murărescu, Pehoiu, 2010; Murărescu, Murătoreanu, Frînculeasa, 2014) și care s-au concretizat în descrieri ale fenomenelor, hărți ale repartițiilor (fig. 5.1; fig. 5.2).
Fig. 5.1. Alunecările de teren în Subcarpații dintre Dâmbovița și Prahova 1-rețea hidrografică; 2-lunci; 3-terase; 4- interfluvii principale; 5-interfluvii secundare; 6-șei; 7-vârfuri; 8-localități; 9-alunecări în cuib; 10-alunecări în brazde, alunecări în trepte și valuri; 11-alunecări liniare; 12-limitele spațiului subcarpatic; 13-localizarea alunecărilor de teren exemplificate (După Murărescu, Pehoiu, 2010)
S-au făcut analize comparative ale influenței precipitațiilor asupra declanșării sau reactivării alunecărilor de teren din zona geografică studiată, și anume: în sezonul cald, când precipitațiile cad sub formă lichidă și frigul semestrul sau perioada de tranziție între anotimpuri, când există o combinație de solid și lichid precipitații și topirea zăpezii cauzate de mase de aer cald care intră în România.
În bazinul superior al râului Ialomița, există o zonă de schisti argiloși, schisti argiloși și marioși și praf, caracterizați printr-o frecvență ridicată a straturilor de stratificare care țin și depozitează apa, declanșând alunecări de teren (Bezdead, Buciumeni, Glodeni, Vârfuri, Vișinești, Vulcana Băi).
Fig. 5.2. Distribuția alunecărilor de teren analizate în Subcarpații Ialomiței 1. Gheboieni (Mărgineanca); Pucioasa; 3. Nicolăești (Vulcana Băi); 4. Micloșani (După Murărescu, et.all., 2014)
Pe lângă factorii generatori naturali, alunecările de teren sunt, de asemenea, declanșate de activități antropice, cum ar fi: exploatarea excesivă a fondului forestier, începută la sfârșitul secolului XIX și continuă în prezent (Malu cu Flori, Pucheni, Văleni Dâmbovița, Vișinești, Vârfuri, etc.), lucrări de exploatare a materialelor de construcție pe cursul de apă, fără studii de fezabilitate și aprobarea instituțiilor specializate, determinând o scădere de câțiva metri a talweg-ului pe sectoarele lungi, procese de eroziune intensă a râurilor, asociate alunecărilor de teren (fig. 5.4).
Fig. 5.3. Localizarea anumitor alunecări de teren masive în Subcarpații Ialomiței (NW) reactivate în 2006: 1. Alunecare de teren la Măgura; 2. Alunecare la Bădeni; 3. Mudflow la Bădeni. [- – -] Dâmbovița – bazinul hidrografic Ialomița. (După Loghin, et.all., 2009)
Fig. 5.4. Alunecarea de teren de la Măgura (După Loghin, et.all., 2009)
În bazinul hidrografic al Ialomiței, substratul geologic format din argile, marne și pietre gresie, caracteristicile morfometrice și morfografice ale versanților, gradul scăzut de împădurire, asociat diferitelor forme de intervenție antropică – defrișări, exploatare agricolă inadecvată a versanților (pășunarea excesivă pe terenul comunal; orientarea terenului arabil perpendicular pe curba de nivel – de exemplu, pe versantul stâng, în zona Doicești; exploatarea inadecvată a rocilor de construcție – la Fieni, Pucioasa și Doicești), a determinat o degradare intensă a terenurile înclinate.
În apropiere de Vârfuri, în nord-estul, se află Comuna Vișinești, unde alunecările de teren au afectat locuințele, căile de comunicare și plantațiile pomicole situate pe versanți (1980, 2001, 2005, 2006).
În zona localităților Răzvad, Ocnița, Gura Ocniței, alunecările de teren sunt prezente pe versanți sub formă de canioane pe linia de pantă cea mai abruptă, care a evoluat în legături de eroziune profundă. În zona geografică a localității Fieni, Runcu și Brebu, pe valea Ialomicioarei Leaotei, alunecările de teren asociate eroziunilor rabinelor afectează versanții.
Alunecările de teren sunt active și în localitățile: Vulcana Băi, Șotânga, Glodeni, Doicești și Aninoasa, provocând pagube materiale importante – au afectat modalitățile de comunicare (drumuri departamentale și comunale – DJ, DC), locuințe, instituții socioeconomice, hidro-tehnice și lucrări de artă (poduri, protecția și consolidarea râurilor).
5.1 Alunecarea de teren de la Micloșani
Alunecarea de teren de la Micloșani (fig. 5.5) s-a produs între 19 și 23 Februarie 2010, din cauza precipitațiilor, datorita cantităților care au scăzut între 7 și 18 când valorile au fost 0,2 -24,5 mm. Totalul lunar al cantităților de precipitații înregistrate au fost de 80,7 mm Târgoviște, 99,1 mm la Râu Alb, 117,6 mm la Dealu Frumos și 97,2 mm la Valea Lungă (Fig. 4d). În acest caz putem vedea din nou influența apei rezultată din topirea zăpezii din cauza creșterea temperaturii și, de asemenea, la precipitații lichide a căzut în special între 20 februarie și 21. Dacă la începutul lunii februarie, grosimea stratului de zăpadă era de 19 cm, există o creștere de până la 44 din cauza precipitațiilor abundente în formă solidă (48,5 mm), după care o ușoară scădere a grosimii stratului de zăpadă se observă până la 20 când ajunge la 17 cm, până când dispare complet între 20 și 23. suprapunerea precipitațiilor lichide cu apă de la topirea zăpezii a ajutat la declanșarea alunecării de teren la Micloșani.
Alunecarea de teren din Micloșani, un sat din localitatea rurală Malu cu Flori (județul Dâmbovița), este situată pe partea dreaptă a văii Valea Largă (afluent al râului Dâmbovița), care este un bazin morfohidrografic dezvoltat în Ialomiței interioare Subcarpații.
Fig. 5.5. Localizarea alunecării de teren de la Micloșani (După Loghin, et.all, 2009)
Este vorba despre o lansetă adâncă și foarte mare (aproximativ 1 km2) formată pe o parte a văii deluvium. Așadar, aceasta este o zonă susceptibilă de alunecări de teren atât de mari, fiind dispusă pe o grădină geologică argilo-marmo-nisipos, precum și pe un fond pedologic argilos-iluviant. În același timp, această zonă este plasată într-un profil geomorfologic dezechilibrat.
Alunecarea de teren din Micloșani este plasată în categoria alunecărilor de teren contemporane, reactivate periodic. Este înregistrată pe harta geologică a României (scara 1: 200.000), foaia Târgoviște (L-35-XXVI), publicată în 1968. Zona a fost reactivată relativ recent în primăvara anului 1970. Calamitățile au fost produse pe terenurile agricole (livezi, fânețe) dispuse pe partea de vale respectivă, patru gospodării au fost distruse, iar drumul județean Malu cu Flori – Pucheni a devenit imposibil pe o distanță de 550 m. A urmat o perioadă de 40 de ani de stabilitate relativă; această situație morfodinamică a fost instalată treptat, când lucrările tehnice aplicate și-au produs efectele. Aceste lucrări constau în: drenaje subterane și de suprafață, conturarea terenului de alunecare și plantarea acestuia cu pomi fructiferi (măr-arbori) în sistemul fermelor de stat, plantarea de pini și tufișuri în zona falezei culisante (situată, în cea mai mare a sa o parte, pe linia zonei interstream), corectând albia râului Valea Largă cu o serie de praguri și baraje.
Aceste lucrări de regularizare a profilului longitudinal, precum și lucrările de consolidare a băncilor au fost distruse, parțial sau total, de inundațiile înalte repetate produse pe artera hidrografică și lucrările de reabilitare nu au mai fost realizate din 1990, din cauza retrocesiunii a terenurilor de la fermă. Același lucru s-a întâmplat și cu canalul principal de drenaj aplicat pe una din laturile alunecării de teren, care și-a pierdut funcția hidrologică.
Zona a fost reactivată ultima dată, brusc, pe 19 februarie 2010, iar alunecarea de teren a continuat să fie semnificativă în 20 și 21 februarie, când o avansare de aproximativ 15 m. pe o față de aproximativ 550 m. a fost produs. A urmat o reducere a procesului gravitațional, astfel încât în ziua examinărilor noastre (23 februarie) mișcarea se desfășura încet în general, dar variază de la un loc la altul, pe aliniamente și direcții diferite.
O serie de condiții potențiale favorabile în acea zonă și anumite motive care au inițiat procesul de gravitație într-un context temporal, de asemenea favorabile, au provocat alunecarea de teren din Micloșani.
Condițiile potențiale fac ca acea parte a văii, pe întregul său profil, să fie susceptibilă de alunecări de teren. Există un număr total de factori care lucrează împreună în același sens: substratul geologic format din formațiuni argilo-marno-nisipoase paleeogene (flysch – Șotrile, Strate de Plopu, facies de la Colți), dispuse într-o structură pliată mare ( zona alunecării de teren se află pe un flanc de straturi pliate) – formațiunile menționate mai sus furnizează materialul deluvium (materialul de pantă); stratul edafic format din soluri argiloase, care este o altă sursă de material în pantă; caracteristica deluvium a părții văii, determinând instabilitate și riscul reactivării corpurilor de tobogan mai vechi; micromorfologia specifică laturilor văii deluviului, însemnând un grad ridicat de fisurare și multe microdepresii cu ape stagnante, ceea ce favorizează infiltrarea și alimentarea apelor subterane care sunt responsabile pentru reducerea coeziunii interne și pentru apariția diapozitivului avioane; utilizarea agricolă a terenurilor (livezi și fânețe) este o caracteristică care accentuează înclinația naturală la alunecarea acestei părți a părții văii (în timp ce terenurile aflate pe versantul din vecinătate, care sunt ocupate cu păduri de foioase – frunze perenne) stejar, fag – sunt relativ stabile); faptul că aceste terenuri sunt folosite în mod continuu ca plantație de pomi fructiferi (măr-arbore) în proprietate privată, pe mici parcele, este un aspect agravant.
Cauzele care eliberează alunecarea de teren apar și acționează în condiții circumstanțiale. În cazul acesta, următoarele cauze au avut rol esențial:
– intensificarea infiltrării și alimentării apelor subterane din cauza topirii bruște a unui strat de zăpadă foarte gros (20 – 30 cm. în februarie) și a ploilor dure din perioada a doua de zece zile a acestei luni (microdepresiunile și fisurile vechiului corp de diapozitive, mai ales în partea superioară, au favorizat infiltrarea apelor din precipitații, creșterea volumului și a greutății deluviului și a materialului inferior implicat, dar și scăderea coeziunii interne a acest material);
– subminarea treptată a bazei de pe valea deluviului din cauza eroziunii cauzate de râul Valea Largă în perioada care a urmat după ce lucrările hidrotehnice au fost distruse de inundațiile în vară; descărcarea corpului deluvium în mișcare gravitațională este produsă pe acest contact subminat; restul corpului de diapozitive a fost produs la contactul cu patul.
Alunecarea de teren din Micloșani este inclusă în categoria alunecărilor de masiv care au fost reactivate pe o parte a văii deluviului expuse unor astfel de mișcări de masă (fig. 5.6).
Fig. 5.6. Elementele componente ale alunecării de teren de la Micloșani
(După Loghin, et.all., 2009)
Aceasta este o alunecare de teren cu o morfologie complexă, care are următoarele caracteristici: un cadru general în trepte ale deluviului și o micromorfologie haotică, dar specifică, cu brazde, terase și depresiuni.
Masivitatea și complexitatea sunt rezultatul condițiilor de geneză și dinamică în care se acumulează zona de vale. În general, alunecarea de teren din Micloșani (Malu cu Flori) este alcătuită din elemente morfologice specifice unei alunecări de teren: faleză de separare, corp de glisare, fruntea de alunecare, pat culisant (oglindă de frecare).
A. râpa de desprindere
Râpa de desprindere este în principal aceeași cu cea a alunecării de teren din 1970. Este situată pe linia intersecției Valea Lungă – Dâmbovița sau dincolo de ea. Este relativ stabilizat, având trei sectoare mici și mai active. Are aspect semicircular, cu mai multe secțiuni cauzate de înaintarea dreaptă a unor linii de drenare alimentate de apele de precipitații dincolo de alinierea generală a cornișei; aceste ape se infiltrează și în masa deluviului din partea văii (soluri argiloase, argile, argile nisipoase, marne), apoi gravitația provoacă curgerea lor extrem de complicată spre albia râului Valea Largă. Râpa de desprindere este, în general, fixată cu vegetație – naturală și plantată: copaci (pin), tufișuri (sub coajă, trandafir șold), subfunduri (mure), plante ierboase (graminaceae).
B. corpul de alunecare
Corpul de alunecare are dimensiuni mari, de aproximativ 1 km2. Acest corp se află pe întregul profil lateral al văii, pe o distanță de aproximativ 1,5 km și o lățime medie de 0,6 km. Este un alunecare, pe valea deluviului, deoarece este înregistrat pe harta geologică (1: 200.000) din 1968. Corpul de alunecare se caracterizează printr-o micromorfologie extrem de complex, o tipologie și o ierarhie a formelor: trepte, terase, brazde, separate prin fisuri, extrem de variate ca profunzime, lățime și orientare.
a) Treptele de alunecare, terasele și brazdele. Au fost identificate șapte trepte în interiorul corpului de glisare, caracterizate printr-o remarcabilă energie de relief (până la 10 – 15 m). Primul pas (numerotat din râpa de desprindere) are o frunte mult mai accentuată, unde apar formațiunile geologice. A apărut aici o nouă râpă de desprindere, când zona a fost reactivată pe 19, 20 și 21 februarie 2010.
Unii pași de alunecare au făcut o mișcare de translație, alții au făcut o mișcare de rotație sau mixtă (traducere – rotație), ceea ce a provocat formarea de contra-pante și microdepresiuni, care au devenit deja locuri de stagnare a apei. Aceste forme negative funcționează ca zone de acumulare și infiltrare a apei și de menținere a fenomenului alunecării de teren în următorii ani. Terasele tip blana de leopard sunt specifice pentru treapta cea mai joasă.
Trebuie să menționăm, de asemenea, că în aceste etape majore în care este expus corpul acestei masive alunecări s-au format terase (terase cu glisare) și brazde (diapozitive). toate aceste terase și brazde sunt afectate de o fisurare extrem de complexă, ca dimensiuni și direcție.
b) crăpături în corpul alunecării
Alături de fisurile din corpul alunecării, întâlnim marile fisuri marginale, adică cele formate la contactul corpului cu pământul ferm coterminos. Putem observa următoarele tipuri de fisuri în corpul alunecării de teren:
– în sens transversal pe axa alunecării de teren (care este principalul vector al mișcării materialului deluvium); aceste fisuri sunt caracteristice frunții și stâlpilor din treptele alunecării de teren
– în sens longitudinal, în special în vecinătatea contactului cu terenul;
– în sens diagonal, cu orientări în direcții diferite (o fisură haotică).
Dimensiunile (0,25 – 0,5 – 1,25 m – adâncime; 0,1 – 0,2 – 0,5 m – lățimea la suprafață) și orientările fisurilor atestă variațiile mișcării materialului deluvium pe substratul alunecos (pat culisant), care nu este un plan înclinat continuu și uniform, ci un plan segmentat legat de unghiul de pantă. Vectorii de mișcare (forțele interne) diferă ca orientare și intensitate, în funcție de direcția și înclinarea straturilor de argilă, marl și gresie, precum și de orientarea și dinamica apelor subterane (pe drenarea lor). Vectorul principal al mișcării corpului de diapozitive este orientat în direcția pantei generale a părții văii din acea zonă. Cracarea densă și profundă este un factor de menținere a mișcării și a riscului și în viitor. Apele stagnante din microdepresiile prezentate pe întregul corp de diapozitive lucrează împreună în același sens.
C. fruntea alunecării
Fruntea de alunecare, având forma unui arc convex în formă de cerc, întins pe aproximativ 640 m. a ajuns în malul raului Valea Largă. Avansarea corpului deluvium a îngustat foarte mult malul și chiar l-a obturat temporar în anumite părți. Intervențiile imediate au fost necesare pentru a evita formarea unor acumulări riscante.
Dinamica generală a alunecării de teren (direcția și viteza de mișcare) poate fi observată cel mai bine la nivelul malului de alunecare.
D. patul de alunecare
Patul glisant este alcătuit din marne și argile aparținând diferitelor formațiuni ale flysch-ului paleeogen (fațetele din Șotrile, Strate de Plopu, Colți). Adâncimea în care se găsește patul culisant este variabilă (3 – 5 – 8 m). Nu este uniformă ca înclinație și orientare, în funcție de poziția și orientarea planului de strat care a permis alunecarea de teren (transpunerea sau rotirea). Patul cu tobogan (precum și condițiile hidrogeologice) trebuie să fie bine cercetate, ca o condiție pentru a găsi cele mai eficiente măsuri de stabilizare a corpului deluviului și de întărire a văii.
Faptul că zona a fost reactivată în perioada 19 – 21 februarie 2010 a produs următoarele efecte pe teritoriu:
– Distrugerea drumului județean Malu cu Flori – Pucheni pe o distanță de aproximativ 0,5 km .; lucrările de reabilitare provizorie au durat o săptămână, iar între timp conexiunea localității rurale Pucheni cu localitatea rurală Malu cu Flori (situată pe drumul național Târgoviște – Câmpulung) a fost greu realizată pe un ocol;
– Daune la linia electrică și la conducta de apă din zona respectivă;
– Distrugerea lucrărilor de scurgere (canalul de evacuare) și a plantației de plop aferentă;
– calamități produse în spațiul agricol aferent (livezi de măr, fânețe, pășuni);
– îngustarea malului raului Valea Largă și chiar blocarea temporară a acestui sector.
Pentru a stabiliza latura văii și a realiza reabilitarea spațiului agricol aferent și a utilităților, este necesar un nou proiect tehnic; acest proiect trebuie să se bazeze pe un studiu de specialitate adecvat și trebuie realizat de unități industriale (societăți) specializate în astfel de lucrări.
Printre lucrările de inginerie pe care le considerăm necesare pentru a fi incluse în acest proiect, menționăm următoarele:
– drenajele de suprafață și subterane;
– modelarea corpului de glisare după o perioadă de stabilizare pe căi naturale și artificiale;
– extinderea plantațiilor forestiere (plop, pin, salcâm), pe anumite zone;
– păstrarea livezilor de măr numai în zonele cele mai stabile;
– regularizarea albiei rivalei Valea Largă cu ajutorul unor profiluri longitudinale și transversale pe secțiunea în contact cu latura văii, dar și în amonte și în aval.
Efectele acestor alunecări de teren au fost în general minore, fiind reprezentate de pagube aduse mai multor clădiri publice și infrastructură (drumuri, anexe gospodărești, Tabăra școlară Mărgineanca, etc). Alunecarea de teren din Micloșani a fost o excepție care a provocat efecte majore în zona satului Pucheni ( Satul Micloșani), cu distrugerea totală a drum județean care leagă Malu cu Flori și Pucheni pe o distanță de aproximativ 0,5 km, avariază liniile electrice și conducte de apă pe acea secțiune, distrugând lucrările din drenaj (canal de drenaj) și plop aferent plantație, afectând suprafața agricolă (măr livezi, pajiști, pășuni) și îngustarea Patul pârâu Valea Largă și chiar îl blochează temporar într-un anumit sector (Loghin și colab.,2010).
Mai mult, apariția acestei alunecări de teren a mobilizat atât autoritățile locale, cât și autoritățile locale guvern, care s-a implicat pentru rezolvarea crizei cauzate de acest eveniment.
5.2 Alunecarea de teren de la Gheboieni (Mărgineanca)
La sfârșitul lunii iulie 2004, în sudul Subcarpaților dintre Dâmbovița și Ialomița, în Dealurile Vulcanei (localitatea Gheboieni, în perimetrul taberei școlare Mărgineanca), a avut loc o alunecare de teren profundă, de mari dimensiuni și cu impact negativ asupra zonei. Alunecarea a afectat vila centrală (vila B) a taberei școlare, constituindu-se astfel într-un element de risc geomorfologic. Toate datele referitoare la alunecarea de teren, dar și informații geologice, geografice și geomorfologice generale asupra versantului și văii afectate, asupra regiunii subcarpatice în ansamblu, sunt detaliate în fișa alunecării (tabel 1), ce este însoțită de cartarea procesului (fig. 5.7).
Principalele caracteristici ale alunecării de la Mărgineanca (Păunescu, Murătoreanu, 2005):
– roca: alunecarea de teren de la Mărgineanca se dezvoltă în roca cea mai predispusă alunecărilor de teren profunde. Este vorba despre marnă (calcaroasă și argiloasă), rocă foarte răspândită în Subcarpații Ialomiței (în acest caz ea reprezintă formațiune a molasei miopliocene). Toți versanții dezvoltați în astfel de rocă sunt vulnerabili la alunecări de teren masive.
– structura: din punct de vedere al raporturilor cu dispunerea stratelor geologice, este de menționat atenția deosebită ce trebuie acordată alunecărilor instalate pe capetele de strat (abrupturi cuestice) ale numeroaselor cueste din spațiul subcarpatic. După acest criteriu, alunecările de teren sunt catalogate ca alunecări obsecvente. Rolul structurii se răsfrânge și asupra morfologiei corpului alunecării, acesta fiind în trepte, asemenea majorității deplasărilor gravitaționale din Subcarpații Ialomiței.
Fig. 5.7. Alunecarea de teren de la Mărgineanca.
A – elemente componente: 1.râpă de desprindere; 2.corp; 3.frunte; B – microrelief: 4.crăpături; 5.râpă de desprindere secundară; 6.trepte și brazde; 7.valuri; 8.curgere; 9.glacis cu elemente fine; 10.glacis cu elemente grosiere; 11.microdepresiune; 12.lac de alunecare; 13.areal cu exces de umiditate; 14.vegetație higrofilă și hidrofilă; 15.interfluviu; 16.pădure de stejar; 17.copaci izolați neafectați de alunecare; 18.copaci izolați afectați de alunecare; 19.abrupt; C – procese geomorfologice: 20.prăbușire; 21.rostogolire; 22.șiroire; D – măsuri: 23.cleionaj distrus; E – tabăra școlară Mărgineanca: 24.vila B (După: Păunescu, Murătoreanu, 2005)
– energia de relief și panta: alunecarea de teren de la Mărgineanca este o alunecare cu energie de relief mare – 100 m diferență de nivel pe 390 m lungime (panta rezultată este de 256,4 m/km). Este un alt indicator (și o cauză potențială) care subliniază probabilitatea de apariție a alunecărilor de teren de mare adâncime, în trepte. De asemenea este un semnal pentru a nu se interveni prin despădurire pe versanții cu energie de relief și pantă mare.
– utilizarea terenurilor: în perimetrul analizat (versantul stâng al Văii Neului, bazinul hidrografic Vulcana), pădurea de stejar a fost tăiată (o cauză pregătitoare a alunecărilor de teren). Se poate observa, ca o concluzie general valabilă, că acolo unde alunecările de teren s-au instalat pe terenuri cu utilizare forestieră, pădurea a fost tăiată. Acesta este un fenomen foarte răspândit în dealurile subcarpatice dintre Dâmbovița și Ialomița, mai ales după 1990. În general, se constată în multe locuri (versanții Ialomicioarei, bazinele hidrografice Râu Alb și Vulcana) utilizări neadecvate ale terenurilor (pășune sau pomi fructiferi pe terenuri cu înclinări prea mari, de peste 20 – 25ș).
– măsuri de prevenire și stopare a alunecărilor de teren ca procese de degradare a terenurilor: se constată la această alunecare de teren, dar și în majoritatea cazurilor, aplicarea de măsuri neadecvate și necorelate la dimensiunile alunecării și la condițiile generale ale versantului (rocă, pantă, etc.), sau chiar lipsa acestor intervenții. În cazul alunecării de teren de la Mărgineanca nu s-a făcut decât un prag de tip cleionaj, care a fost complet distrus (fig. 5.8). Alunecările de teren de asemenea proporții necesită intervenții complexe – drenuri, terasări, împăduriri și, în general, corelarea modului de utilizare a terenului la condițiile locale.
– tendința de evoluție: se poate desprinde, de asemenea, ca o concluzie generală și cea de ordin genetic–evolutiv – tendința de transformare a alunecărilor de teren în curgeri noroioase, odată cu continua umectare și mărunțire a materialelor, precum și acapararea treptată în procesul de deplasare gravitațională a întregului bazinet în care s-au instalat (Loghin, Păunescu, 1999).
– alunecarea de teren de la Mărgineanca este specifică Subcarpaților Ialomiței. În urma acestei analize de caz se poate contura imaginea alunecării de teren tipice pentru acest spațiu subcarpatic – alunecarea de teren liniară (de vale), cu morfologie în trepte, de tip iuzi.
Fig. 5.8. Elementele componente ale alunecării de la Mărgineanca:
A. Râpa de desprindere; B. Cleionaj distrus de alunecare; C. Trepte în cadrul corpului alunecării; D, E. Vila B din tabăra Mărgineanca afectată de alunecare (După: Păunescu, Murătoreanu, 2005)
5.3 Alunecarea de teren de la Nicolăești
Procesele geomorfologice actuale care afectează Dealurile Vulcana sunt caracterizate de deplasări masive de teren, asociate aici și acolo cu râurile și eroziunea la suprafață. Panta dreaptă a râului Ialomița, precum și versantul stâng al rivalei Vulcana, sunt imaginea tipică a unui relief rezultat din asocierea mai multor categorii de deplasări masive de teren, suprapuse în timp și spațiu.
5.4. Alunecarea de teren la Măgura.
A fost studiat inițial în 1997 de V. Loghin. Este o alunecare profundă liniară, cu o morfologie cuprinzând trepte și brazde (fig. 25), specifică subcarpaților Ialomița, unde acest tip de alunecare este cunoscut sub numele de iudă (iuzi) (fig. 5.9).
Fig. 5.9. Microrelief al alunecării de teren la Măgura, reactivat în aprilie 2006: A. Eșarparea alunecărilor de teren; B. contactul dintre masa de alunecare și terenul ferm; C. Val de alunecare; D. Microdepresia funcționând ca lac temporar; E. Drumul departamental Pucioasa – Bezdead este afectat de masa glisantă; F. Principalul motiv pentru care s-a produs această alunecare de teren este faptul că piciorul pârtiei deluviale a fost subminat prin eroziunea lateral (După Loghin, et.all., 2009)
Printre motivele reactivării, importante sunt trei: supraîncărcarea hidrogeologică a masei deluviale, din cauza infiltrării apei din versantul provenit din topirea ploii și zăpezii, de-a lungul unei linii de drenare; creșterea greutății și a volumului deluviului mai vechi de alunecare de teren; scăderea coeziunii interne și a unghiului de frecare intern al masei deluviale.
Acești factori declanșatori s-au adăugat fundalului morfodinamic subminat de intervenția omului (a fost tăiată panta pentru a construi drumul departamentului Pucioasa – Bezdead) și de eroziunea piciorului din versantul drept al văii Bizdidel. În același timp, trebuie menționat faptul că lucrările tehnice legate de regularizarea albia râului și protecția drumului, inadecvate și subdimensionate, au fost distruse de inundațiile mari care au pregătit reactivarea alunecării de teren.
Consecințele reactivării alunecării de teren sunt semnificative, având în vedere daunele produse. Vom menționa următoarele rezultate (fig. 26): platforma drumului departamental Pucioasa – Bezdead a fost distrusă; terenurile ocupate de livezi au fost afectate; mai multe case și gospodării riscă să fie deteriorate.
Aceste alunecări de teren pot fi prevenite sau stabilizate prin realizarea coordonată a unor măsuri specifice: drenuri subterane și subterane; contraforturi puternice (din beton) la poalele pantei; reconstrucția platformei rutiere și a canalului pentru scurgerea apei; fixarea stâlpilor de stabilizare a terenului și crearea unei plantații de protecție.
Lucrările de stabilizare realizate în vara anului 2006 au avut în vedere toate aceste aspecte. Cu toate acestea, credem că zidul de protecție trebuie să fie realizat în totalitate din beton armat, deoarece într-o secțiune este confecționat din gabioane.
5.5. Alunecarea de teren la Bădeni.
Această alunecare de teren, situată în versantul drept al Văii Ialomicioara (Valea Runcu), face parte dintr-o zonă afectată de mișcări masive vechi.
Cauzele reactivării procesului de schimbare pot fi infiltrările în vechiul deluviu de alunecare de teren, favorizate de apariția unei încălcări în pădure, care obișnuia să repare scarpele de alunecare de teren.
Această alunecare de teren a avut și efecte negative considerabile: pagube materiale, respectiv distrugerea a două case și deteriorarea mai multor alte case.
Este greu de combătut această alunecare de teren, având în vedere suprafața mare a terenurilor degradate afectate de alunecările de teren reactivate în mai multe rânduri în timp. Cu toate acestea, observațiile noastre ne fac să propunem următoarele măsuri de stabilizare pentru a opri procesele și pentru a preveni reactivările viitoare: reînnoirea integrității pădurii; interceptarea apelor de infiltrare, prinderea și redirecționarea acestora. În același timp, este absolut necesar să interzicem construirea de locuințe în această zonă caracterizată de instabilitate funciară.
Debitul de la Bădeni. Acest flux de noroi face parte din bazinul torențial Tonțea (fig. 5.10) și a înregistrat o intensificare a inamicii în perioada martie-aprilie 2006
Fig.5.10. Torentul noroios de la Bădeni a apărut în bazinul torențial Tonțea (versantul stâng al văii Ialomicioara): 1. Limita bazinului care alimentează torentul noroios; 2. Principalele curgeri de noroi; 3. Intrare materială laterală (După Loghin, et.all., 2009)
Trebuie să evidențiem faptul că schimbarea, situată pe pășunea comunală a comunei Bădeni, face parte dintr-o zonă mare puternic degradată, cu mișcări de masă, o zonă rea creată de alunecări de teren; apariția acestui tip de microrelief a fost favorizată și de rocile friabile, și anume de marlele calcaroase. Evoluția proceselor geomorfologice în această zonă a fost urmată pe o perioadă mai lungă de timp (V. Loghin, 1974, 1997, E. Păunescu 2006).
Cauzele reactivărilor sunt următoarele: utilizarea necorespunzătoare de câțiva ani la sfârșit, a unei pete de teren situate la limita dintre pășunea comunală și pădure; precipitații abundente în primăvara anului 2006.
Consecința accentuării morfodinamicii pantei în bazinul torențial Tonțea a fost transformarea unei pete de pământ cu potențial economic în badland.
Observațiile pe care le-am făcut pe teren, monitorizând zona pe o perioadă mai lungă de timp, ne fac să sugerăm două măsuri principale care pot ajuta la stabilizarea fluxului de noroi și a celorlalte procese gravitaționale și de picurare din bazinul torențial: drenarea fluxului de noroi; împădurirea întregului bazin torențial.
6. PREVENIREA ALUNECĂRILOR DE TEREN ȘI MANAGEMENTUL ALUNECĂRILOR DE TEREN
Prevenirea alunecărilor de teren și managementul alunecărilor de teren necesită o cunoaștere și o analiză a activităților care trebuie desfășurate în astfel de situații, conform procedurilor prestabilite. Aceste activități se desfășoară la toate nivelurile, de la nivel național la nivel local, pentru a asigura realizarea și aplicarea măsurilor de prognoză, prevenire, protecție și intervenție, precum și estimarea efectelor și daunelor.
Măsurile și acțiunile de protecție civilă în caz de dezastre trebuie concepute pentru toate fazele acestor evenimente: înainte de dezastru, în timpul și după dezastru, precum și măsuri și acțiuni pe termen lung. Măsurile preventive sunt concepute și aplicate pentru a evita sau limita consecințele dezastrelor și sunt completate prin măsuri de pregătire, care reprezintă un set de acțiuni și măsuri menite să asigure o intervenție rapidă pentru a reduce la minimum pierderile și distrugerile.
O influență majoră asupra stabilității pantei este la apă, care menține o umiditate suplimentară în straturi, declanșează scurgeri pe versanți sau fluxuri concentrate sub formă de torenți și rivulete, ceea ce necesită aplicarea de măsuri complexe pentru diminuarea efectelor acestora, cum ar fi:
– reducerea sau anularea eroziunii de la poalele versanților, dată de fluxurile concentrate (torenți, râuri) printr-o amenajare adecvată a albiei (apărarea râurilor, pragurile de jos, baraje pentru scăderea pantei în albia râurilor care au caracter torențial) ;
– interceptarea apelor de suprafață care curg pe pantă și evacuarea rapidă a acestora prin executarea unor lucrări antierozionale specifice (canale înclinate, ieșire), determinând o reducere a cantității de apă care se infiltrează în pantă;
– programe tehnico-economice de intensificare a măsurilor de împădurire a versanților în cazul pârtiilor predispuse la alunecare de teren;
– controlul nivelurilor de ascensiune a apelor subterane prin executarea lucrărilor de foraj pentru a le coborî; această acțiune poate avea o influență majoră asupra stabilității versanților care au fost afectați de alunecările de teren mai vechi;
– interceptarea fluxurilor de apă subterane cu drenaje orizontale realizate transversal sau longitudinal pe versant; scăderea nivelului apei subterane, împreună cu determinarea scăderii umidității în masa terenului situată deasupra curbei de depresie și reducerea influenței forței hidrodinamice a curentului subteran prin modificarea direcției de curgere și a pantei hidrodinamice;
– eliminarea posibilității de apariție
acumulărilor de apă în fisurile mari ale pârtiei, prin depunerea acestora cu un sol cu grad de permeabilitate scăzut, ceea ce va declanșa eliminarea forțelor hidrostatice din fisură și va influența echilibrul energetic al stabilității pantei;
– combaterea fenomenului electroosmozei prezente la limita dintre straturile de argilă și straturile de marlă, din cauza activității bacteriilor anaerobe, prin crearea unor straturi cu tije de fier care pătrund în straturi și scurtcircuitul acestora, ceea ce duce la îndepărtarea excesului de umiditate;
– protejarea izvoarelor de coastă pentru a preveni blocarea acestora (care poate apărea atunci când se efectuează anumite lucrări de amenajare a versanților) pentru a menține drenarea naturală a versantului;
– reducerea greutății determinate de construcția clădirilor grele pe treimea superioară a versanților și evitarea construcției de drumuri transversale pe pârtii;
– menținerea / creșterea capacității de biodrenajare dată de vegetația de pe versant, ceea ce duce la eliminarea rapidă a exceselor de apă și o rezistență suplimentară datorită rădăcinilor copacilor.
Prevenirea, combaterea și stabilizarea alunecărilor de teren și lupta împotriva eroziunii solului, toate acestea au fost realizate prin lucrări complexe în perioada 1975-1984, în zonele identificate ca prezentând pericole de alunecare de teren, pe o suprafață de peste 9000 ha; lucrările s-au ridicat la aproximativ 90 de milioane de lei. De exemplu, în localitățile Hulubești, Ludești și Valea Mare, pentru a stabiliza aceste procese, au fost executate lucrări de regularizare a scurgerilor de pe versanți, constând în canale de coastă conectate la prizele construite pe linia de pantă, lucrări de nivelare precum și lucrări pentru umplerea găurilor produse de alunecările de teren, pentru a evita infiltrarea și acumularea apei provenind din precipitații și din topirea zăpezii, în timp ce în zona superioară a versanților s-au efectuat împăduriri. În zona Văleni Dâmbovița, Pucheni, Malu cu Flori (pe Valea Turnului, Valea Preotesei și Valea Largă), s-a aplicat același tip de soluții tehnice ca în zonele Hulubești, Ludești și Valea Mare. Mai mult, în funcție de nevoile specifice locale, au fost realizate alte rețele de drenare subterane și lucrări transversale la râuri. În zona localităților Runcu, Bărbulețu, Pietrari, lucrări de stabilizare a alunecărilor de teren și lucrări de limitare a eroziunii solului au fost realizate prin regularizarea scurgerilor de pe pârtii, în perioada 1984-1985.
După 1990, având în vedere lipsa fondurilor financiare și lipsa de interes din partea autorităților centrale și locale, nu mai există alunecare de teren
s-au efectuat lucrări de stabilizare și de limitare a eroziunii solului și nu s-au efectuat alte investiții pentru repararea și menținerea acestor amenajări de cursuri de apă. Fenomenele hidrometeorologice periculoase înregistrate mai ales după 2001, au afectat și chiar au distrus lucrările realizate anterior, alunecările de teren fiind reactivate mai ales în aceleași zone cunoscute încă din 1990. Se poate afirma că, dacă lucrările existente nu sunt reabilitate, acestea vor deveni periculoase, declanșând. alunecări de teren și au repercusiuni majore asupra vieții sociale și economice a zonelor în cauză.
7. CONCLUZII
Din studiile de caz de mai sus putem observa corelația puternică între cantitățile de precipitații căzând în principal în zona Subcarpatică și declanșarea sau reactivarea alunecărilor de teren provocate sau influențate de litologia zonei. Se observă că aceste evenimente au avut loc în urma ploilor abundente care au fost de două până la trei ori mai grea decât media lunară multianuală pentru perioada 1961-2010. În cazul fenomenelor de iarnă târzie – primăvara devreme (februarie-martie) se adaugă precipitații în apa rezultată din zăpadă topită din cauza temperaturilor ridicate. Atât pentru primăvară, cât și vara, cantitățile de infiltrare a apei înainte de apariția alunecărilor de teren au fost suficiente pentru a umidiza excesiv lutul sau argilosul substratul deci sub exces de precipitații sunt alunecări de teren iminent.
Studii similare pe alte zone subcarpatice, dar mai ales pe zonele subcarpatice de curbură a arătat o relație directă între precipitații și declanșarea sau reactivarea alunecărilor de teren datorate intensitatii precipitațiilor (Grecu, et al., 2010) și a distribuției în funcție de anotimpuri (Dragotă și colab., 2008; Loghin et al 2009).
BIBLIOGRAFIE
Loghin V., Păunescu E., (2002), Tipizarea, clasificarea și caracterizarea alunecărilor din Subcarpații dintre Dâmbovița și Prahova în vederea alcătuirii unei baze de date, Analele Universității din București, Geografie, anul LI – 2002, p. 101 – 109
Loghin V., Ispas Ș., Păunescu E., Murătoreanu G., (2009), A very big landslide in the Ialomița Subcarpathians (at Micloșani, Dâmbovița County), reactivated in february 2010, The Annals of Valahia University of Târgoviște, Geographical Series, Tome 9 / 2009
Loghin V., Păunescu E., Murătoreanu G., (2009), Lanslides and mudflows in the Ialomița Subcarpathians, reactivated during the spring of 2006, Comunicări de Geografie vol. XIII Edit. Universității din București, p. 75 – 80
Murărescu O., Murătoreanu G., Frînculeasa Mădălina, (2014), The influence of the climatic factor on the evolution of landslides in the Ialomita Subcarpathians post year 2000. Case studies, Proceedings of the 10th International Conference on Cellular and Molecular Biology, Biophysics and Bioengineering (BIO '14), p. 58 – 63
Murărescu O., Pehoiu Gica, (2010), Environmental impact of landslides in sub-Carpathian area between the valleys of the rivers Dâmbovița and Prahova (Romania), WSEAS TRANSACTIONS on ENVIRONMENT and DEVELOPMENT, Issue 2, Volume 6, February 2010
Păunescu E., Antohe Carmen, (2003), Rolul reliefului asupra sistemului de asezari umane in Subcarpatii dinte Dambovita si Ialomita, Comunicari de Geografie, Vol VII, București
Păunescu E., Murătoreanu G., (2003), Contactul dintre Carpați și Subcarpați în spațiul dintre văile Dâmbovița și Ialomița, Analele U.V.T., Seria Geografie, Tomul 3,Târgoviște, p. 84 – 89
Păunescu, E. Murătoreanu, G. (2005), A recent case of geomorphologic risk in the Subcarpathians of Ialomita. The landslide from Mărgineanca (28 – 31 july, 2004). Annals Hyperion University of Bucharest. Geographical series. Tome III. 140 – 145
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cele mai multe informații folosite în redactarea acestei teze au fost obținute din studiului literaturii de specialitate.. [304616] (ID: 304616)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.