Cele Doua Razboaie din Cecenia
=== 879374edd53ca562d5314e21af6208aeed08ef43_665215_1 ===
CELE DOUĂ RĂZBOAIE DIN CECENIA
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. MEDIUL DE SECURITATE EUROPEAN CONTEMPORAN – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
CAPITOLUL 2. FACTORII DECLANȘATORI AI CONFLICTULUI DIN CECENIA
2.1 Minoritățile din zona Ceceniei
2.1 Începuturile conflictului
2.2. Primul război din Cecenia
CAPITOLUL 3. AL DOILEA CONFLICT DIN CECENIA
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
La nivelul continentului european se poate constata cu facilitate faptul că un număr apreciabil de state pot fi definite ca fiind adevărate „leagăne” pentru domeniul diversității etno-culturale, pe teritoriile acestora sesizându-se existența, la nivel local, regional ori național, a diverselor grupuri de natură etno-lingvistică. Este cazul catalanilor din zona spaniolă denumită identic, al germanofonilor din cantoanele Elveției – Geneva, Jura, Vaud ori Neuchatel, ca și al francofonilor din zona bruxelleză ori din regiunea italiană Valle d’Aosta, turcilor din zona sudică a statului bulgar, ca și a bascilor.
Chiar dacă diferă radical de la un stat la altul, diversele grupuri minoritare ce își duc existența pe teritoriul statelor europene adoptive, au fost și continuă să rămână adeptele concepției dedicate națiunii, respectiv procesului construcției naționale. Și din păcate conflictele sesizate în cadrul acestora (multe dintre ele spontane și fără motive temeinice) în ultimele decenii nu au făcut decât să producă serioase daune statelor implicate, cu efecte resimțite pe termen mediu și lung, multe dintre acestea reflectându-se în mod direct asupra marii majorități a populației nevinovate.
Este cazul și conflictelor din Cecenia, al căror studiu se constituie în tema prezentei lucrări de diplomă, în conținutul căreia se va regăsi o analiză complexă a celor două războaie ce au perturbat serios existența nou-creatului stat (ex-sovietic), cu prezentarea nu doar a cauzelor ce au stat la baza declanșării acestora, ci și a modului de derulare, respectiv a consecințelor determinate de acestea la nivelul securității zonale și continentale.
În societatea contemporană, în zona continentului european, spațiul pe care în trecut se delimita fostul imperiu sovietic continuă să se constituie în principala sursă de instabilitate, experții apreciind că în multe dintre fostele state ale Uniunii Sovietice pot fi identificate surse declanșatoare ale unor conflicte de amploare.
După episoadele Transnistria, Cecenia și Ucraina, la nivelul restului spațiului european se mai remarcă sporadic unele revendicări teritoriale, o atenție deosebită fiind acordată și spațiului fostei Federații a Iugoslaviei, pe teritoriul căruia unele grupări, ce pot fi incluse în categoria extremist-naționalistă, își fac în mod periodic simțită prezența.
CAPITOLUL 1. MEDIUL DE SECURITATE EUROPEAN CONTEMPORAN – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
În ciuda faptului că spațiul european pare în acest moment un spațiu relativ sigur, nu trebuie omis din vedere faptul că, de-a lungul timpului, acesta a fost scena a numeroase conflicte armate, multe dintre ele declanșate fără nici un fel de avertisment.
Migrația masivă, interesul marilor state pentru redefinirea granițelor statale, cele două conflagrații mondiale (ce au avut efecte nebănuite la nivel global), ca și acumularea perpetuă de tensiuni (dar și de arsenal militar) pe perioada Războiului Rece au avut numeroase implicații negative la nivelul continentului, care de-a lungul timpului a suferit modificări radicale.
Numeroasele conflicte ce s-au declanșat de-a lungul anilor în zona balcanică reprezintă dovada faptului că la nivelul continentului (și nu numai) mediul de securitate nu este niciodată bine stabilit, conflictele politice, economice, etnice, religioase sau de alta natură putându-se declanșa în orice moment.
În ciuda faptului că în ultimii ani, pe continentul european (dar și la nivel global), au fost sesizate numeroase diferende, acestea nu au avut un efect deosebit asupra mediului de securitate general, mai ales datorită faptului că ele s-au desfășurat în interiorul unor state și nu între diverse state. Indiferent însă de locul de desfășurare al acestor conflicte, în toate cazurile numărul victimelor din rândul civililor a fost cu mult mai mare decât celor din rândul forțelor militare.
La nivel global, statisticile sunt destul de îngrijorătoare, respectiv din totalul victimelor înregistrate după sfârșitul Războiului Rece (peste patru milioane) un procent de peste 90 % este reprezentat de către civili.
De asemenea, trebuie semnalat și faptul că, urmare a conflictelor și diferendelor sesizate de-a lungul anilor, aproape 20 de milioane de persoane s-au văzut obligate să își părăsească locuințele și chiar statul de origine. Conflictele accentuează și gradul de sărăcie la nivel mondial, anual fiind înregistrate peste 45 de milioane de decese datorate înfometării sau malnutriției. Iar în ultimii ani, cea mai mare amenințare la adresa securității mondiale este reprezentată de terorism.
Toate transformările care s-au produs de-a lungul ultimelor decenii în întreg mediu de securitate internațional au atras atenția întregii comunități internaționale cu privire la securitatea la nivel global și implicit la identificarea unor soluții viabile pentru menținerea și consolidarea unei stări de pace, mai ales în zonele considerate ca având un important potențial de conflict.
Astfel, importanții lideri politici au în vedere identificarea unor soluții care să ducă la diminuarea stărilor conflictuale (indiferent de natura acestora), în parallel cu diminuarea și eliminarea tuturor cauzelor generatoare ale acestora. În vederea realizării acestor deziderate, se urmărește în permanență identificarea (la nivel global) a tuturor vulnerabilităților, ca și a eventualelor amenințări și posbile riscuri ce ar putea genera în timp fie apariția unor noi surse de instabilitate la nivel global, fie agravarea stărilor de instabilitate deja constatate.
Pe lângă acestea, se are în vedere și realizarea periodică a unor analize care să le permită autorităților cu rol de decizie posibilitatea de a crea instrumentele necesare realizării acestor obiective, scopul principal urmărit constând în obținerea unei stări generale de stabilitate, indiferent de nivel (nivel global, nivel regional, dar și nivel național), dar și în stoparea apariției unor surse noi de instabilitate.
La nivel continentul, dar și global, s-a reușit delimitarea potențialelor surse de instabilitate, în funcție de modul de manifestare și natura acestora remarcându-se:
Surse de instabilitate economico-financiare
Surse de instabilitate politice
Surse de instabilitate militare
Surse de instabilitate de mediu
Surse de instabilitate sociale și culturale
Toate acestea se pot constitui în cauzele generatoare ale unor conflicte între state, fie în vederea obținerii controlului asupra unor potențiale resurse energetice, fie motivate de rivalitățile etnice ori religioase.
Din nefericire, nu de puține ori, aceste rivalități de natură etnică sau religioasă pot determina o serie întreagă de conflicte deosebit de violente, care uneori pot chiar să depășească granițele naționale. Astfel, instabilitatea se accentuează în zona de graniță a statului implicat, existând și posibilitatea extinderii respectivului conflict de natură etnică sau religioasă pe teritoriul unor alte state (sau chiar posibilitatea de descompunere, defragmentare a statului respectiv).
Pe lângă sursele de instabilitate ce au fost anterior menționate, în ultimii ani au mai fost încadrate în această categorie și:
Terorismul
Traficul de arme, traficul de carne vie, traficul de droguri
Fenomenul imigrației ilegale
Fenomenul proliferării armelor, ca și al tehnologiilor speciale dedicate armelor de distrugere în masă
Aceste noi surse de instabilitate sunt percepute ca fiind mai speciale, mai ales în contextul în care potențialele consecințe ale acestora se dovedesc a fi nici pe departe limitate la un anume nivel (cum ar fi nivelul politic, nivelul economic, nivelul social, nivelul cultural, etc), ele reușind să se manifeste la nivel general.
Acesta este, de altfel, și principalul motiv pentru care toate aceste surse de instabilitate sunt considerate surse majore de conflict, cărora li se acordă o atenție deosebită, ele putând genera o multiple de repercursiuni nu doar la nivelul securității naționale, ci mai ales la nivelul securității regionale.
La nivelul continentului european, o atenție deosebită este acordată domeniului economico-financiar, mai ales ca urmare a dezechilibrului încă existent între spațiul european vestic și cel estic (cele mai afectate fiind statele desprinse din fostul colos sovietic, U.R.S.S.), căruia i se adaugă efectele determinate de recenta criză economică și financiară, ca și potențialele implicate determinate de fenomenul Brexit-ului.
Actualul dezechilibru economic sesizat între statele europene ar putea reprezenta la un moment dat o importantă sursă de instabilitate, ce ar avea capacitatea de a genera o criză de proporții la nivelul Uniunii Europene. Și asta mai ales în contextul în care fostele state comuniste sunt, din punct de vedere economic, cu mult în urma statelor din zona europeană vestică, Războiul Rece constituindu-se în principalul motiv al instabilității economice majore, încă sesizabile.
Demn de semnalat este faptul că problemele economice au fost cel mai mult resimțite în momentul în care unele state din zona estică a Europei au fost angrenate în diversele programe pre-aderare (cum ar fi Polonia, România, Bulgaria, Ungaria), situație în care au fost sesizate o serie întreagă de întârzieri semnificative în domeniul economic.
Demn de menționat este și faptul că, o principal sursă de instabilitate la nivelul Europei ar putea fi generată de dependența acesteia de anumite resurse energetice din exterior, multiplii fiind factorii ce pot determina o creștere a riscului privind atât infrastructura, cât și securitatea la nivelul granițelor.
Datorită dependenței sale energetice, spațiul european poate fi grav afectat de diversele potențiale atacuri la nivelul infrastructurii, atacuri în urma cărora s-ar putea înregistra, pe lângă o înrerupere a procesului destinat asigurării unui flux energetic normal, și fluctuații majore la nivelul prețului diverselor resurse majore.
În această categorie întră atât prețul petrolului, cât și prețul energiei, acestea putând înregistra creșteri excesive în cazul unui potențial conflict, situație în care s-ar putea declanșa și o criză majoră la nivelul sistemului energetic european.
În acest moment, stabilitatea Europei poate fi serios amenințată nu doar de conflictele ce pot fi generate de valurile de imigranți sosiți în ultimii ani pe teritoriul diverselor state, ci și de diversele conflicte din zona fostelor state comuniste, ce ar putea genera o adevărată criză „în lanț”, cu implicații ce pot fi deosebite.
Printre cele mai serioase amenințări pot fi menționate Albania și Serbia care emit diverse pretenții vizând provincia Kosovo, problemele etnicilor de origine albaneză ce se remarcă în Macedonia, dar și statul ungar, cu solicitările sale legate de minoritatea maghiarilor care trăiesc în Voievodina.
Perioada Războiului Rece nu a rămas fără urmări pentru statele aflate în cadrul spațiului balcanic (în principal), motiv pentru care, în permanență, comunitatea internațională face eforturi deosebite pentru stabilizarea zonală, în amplul proces fiind implicate și numeroase organizații de securitate, atât din Europa, cât și din spațiul euro-atlantic. La nivel general, se remarcă:
Existența unor anumite dificultăți de natură economică, ce pot declanșa diverse tensiuni în rândul anumitor categorii sociale ale societății
Cadrul legal se află într-o permanentă transformare, în vederea limitării la maxim a oricăror potențiale riscuri
La nivel instituțional, în multe dintre statele europene se remarcă încă un proces amplu de reformă, în vederea instituirii unor societăți de tip democratic
În acest moment, în spațiul european sunt identificați o serie întreagă de factori ce pot genera conflicte și implicit o afectare a stării de stabilizare, aceștia fiind de natură politică, economică, dar și istorică. Toți acești factori sunt determinați în special de viziunile diferite asupra spațiului european, implicând atât naționalismul, cât și încercările repetate de conlucrare, de cooperare.
Demn de menționat este faptul că atât viziunile de tip naționalist, cât și tensiunile de natură etnic-religioasă sunt accentuate deseori de problemele de natură economică, probleme intensificate în ultimii ani de criza economică fără precedent ce s-a manifestat în întreg spațiul european. Pe lângă acestea mai pot fi adăugate și numeroasele sancțiuni dispuse unor state, din motive diverse.
Chiar dacă există și voci care par să încerce să nege existența problemelor de tip naționalist, în acest moment naționalismul reprezintă încă o mare problemă la adresa securității europene, numeroasele tentative de redesenare ale unor granițe având deseori efecte nedorite.
La finele deceniului al VIII-lea al secolului trecut, numeroasele fluctuații sesizate pe scena politică regională, ca și pe cea internațională, cărora li s-au adăugat numeroase cauze interne obiective, conducerea colosului sovietic, respectiv U.R.S.S. s-a văzut obligată să-și diminueze considerabil politica dedicată impunerii superiorității în raport cu occidentul, în paralel remarcându-se o fragilizare deosebită a stabilității de tip rigid ce fusese impusă și menținută în mod artificial.
Pe fondul numeroaselor evenimente derulate nu doar în interiorul statelor din proximitatea U.R.S.S., ci și în interiorul fostului imperiu sovietic, s-a impus necesitatea liberalizării parțiale a economiei, economiei de tip socialist, strict dependentă nu doar de un întreg complex industrial-militar, ci și de procesul extragerii diverselor resurse naturale.
În paralel, la nivel central, s-a remarcat tendința descentralizării parțiale a puterii, avându-se în vedere menținerea unui control asupra forțelor armate, ca și a eventualelor încercări dedicate reformării clasei politice, respectiv destructurării acesteia.
În situația în care, până în acel moment, se reușise conturarea unui adevărat vid în jurul oricărei potențiale reforme (indiferent de tipul acesteia), impunerea noului suflu în politică, respectiv celebra „perestroikă” a liderului Mihail Gorbaciov, prin intermediul principiului tracțiunii inverse, a determinat ireversibilitatea tuturor proceselor ce anterior fuseseră atent controlate și stopate, incluzând nu doar o reconstituire a conștiințelor naționale aferente statelor membre ale imperiului sovietic, ci și conturarea culturilor proprii, respectiv reconstituirea limbii fiecărui stat.
Ca urmare a acestui aspect, în multe dintre statele fostei Uniuni Sovietice (incluzând și Rusia) s-a remarcat tendința instaurării complete (și nu a unei instaurări parțiale, așa cum s-a dorit) a diverselor principii ce stau la baza instaurării regimurilor democratice, în paralel cu evidențierea principiilor specifice egalității și libertății statelor.
În acest fel s-a reușit actualizarea tuturor realităților istorice (ce fuseseră anterior reprimate de regimul sovietic), iar diversele evenimente ce au urmat au determinat declanșarea și implicit implementarea proiectelor dedicate unei edificări naționale.
În anul 1990, în paralel cu eforturile disperate privind supraviețuirea sistemului sovietic, s-a remarcat și o accentuare a mișcărilor dedicate obținerii independenței pentru unele republici din zona Baltică, cu precădere în Georgia, în Ucraina și în Moldova promovându-se poziții multiple dedicate emancipărilor naționale.
Pe fondul implementării tuturor acestor proiecte, s-a remarcat o reducere dramatică a influenței și puterii manifestate anterior de Kremlin, liderii politici din acea vreme fiind luați prin surprindere de toate aceste „schimbări” ce se doreau a fi atent dozate și monitorizate de la centru.
Auto-considerat, prin prisma instituțională, drept liderul incontestabil al tuturor instrumentelor dedicate gestionării puterii asupra statelor membre, Kremlinul a început să refuze toate procesele ce nu îi erau prielnice, în ciuda faptului că mare parte dintre acestea erau obiective.
Iar pe fondul transferului de putere spre statele ce încercau să se adapteze noilor democrații, transfer ce atrăgea după sine și pierderea diverselor privilegii deținute până în acel moment, Kremlinul a reacționat, încercând astfel să-și mențină nu doar influențele de putere, ci și pe cele economice, strategice și inclusiv militare.
Federația Rusă nu a avut perioade prea prielnice în ultimele decenii, cu atît mai mult în contextul crizei fără precedent pe care a fost obligată să o traverseze și de pe urma căreia a avut extrem de mult de suferit.
Astfel, așa se face faptul că, dacă imediat după căderea comunismului (respectiv anii 1990-1991), renumita Moscovă pleda în mod deosebit pentru realizarea unui „directorat” în regiunea Balcanilor, acesta urmând să fie dedicat așa numitelor „Mari Puteri”, ca și menținerea fostului stat Iugoslavia, odată cu trecerea timpului pretențiile acestea au început să scadă, ele intrând într-un trend ascendent în ultimii ani, după revenirea la putere a liderului Vladimir Putin.
Un impact deosebit a fost determinat și de evoluțiile remarcate la nivelul fostului teritoriu al statului comunist Iugoslavia, ca și criza menționată anterior, cu efecte ce s-au reflectat nu doar pe plan economic, ci și pe plan politic și implicit geostrategic.
În ciuda declarațiilor (uneori deosebit de surprinzătoare) ale liderului Vladimir Putin, unii specialiști apreciază că Federația Rusă are tendința ca în ultima perioadă să se concentreze cu precădere asupra problemelor diverse sesizate la nivel național (cele mai multe au în vedere restructurarea instituțională), ca și asupra consolidării C.S.I.
Și, în pofida parteneriatelor pe care aceasta le are încheiate nu doar cu unele state ale Uniunii Europene, ci și cu S.U.A., Federația Rusă, prin vocea liderului său, tinde să se impună din nou pe scena politică internațională, mai ales după incidentul fără precedent reprezentat de „episodul Ucraina”.
În plus, Federația Rusă a început ca în ultima perioadă să realizeze numeroase demersuri pentru dezvoltarea și consolidarea relațiilor cu unele state poziționate în zona Extremului Orient, mai ales după criza ucrainiană în care s-a implicat abuziv, atrăgându-și criticile principalilor lideri ai lumii.
În ciuda declarațiilor lui Vladimir Putin, Federația Rusă continuă să susțină, ori de câte ori are intenția, că dorește o întărire a parteneriatului pe care îl are cu SUA, fără a avea intenția de a deteriora în vreun fel relațiile destul de fragile pe care aceasta le are cu NATO. De altfel, specialiștii susțin că Federația Rusă are tot interesul în a menține relațiile cu Alianța Nord-Atlantică în niște „limite acceptabile”, cu atât mai mult în actualul context, în care se remarcă amplificarea fenomenului criminalității transfrontaliere, a terorismului, ca și a fenomenului migrației ilegale.
Și dacă inițial, Federația Rusă a avut o atitudine destul de ostilă în raport cu intenția integrării în cadrul structurilor NATO a zonei balcanice, ca și a zonei cuprinse între Marea Neagră și Marea Baltică, .în ultimii ani aceasta și-a reconsiderat poziția, ea acceptând (cel puțin la nivel formal) noile procese integrare și adoptând treptat o așa-denumită „strategie de acomodare”.
În condițiile în care țările din partea estică a continentului european ales treptat să se înscrie în cadrul procesului de integrare în NATO (ca și în integrarea în Uniunea Europeană), Federația Rusă, prin vocea liderului său, Vladimir Putin, face tot ce îi stă în putință pentru a-și impune și menține influența în zonă, atât pe plan economic și cultural, cât mai ales pe planul securității și al geostrategiei.
Demn de semnalat este faptul că Federația Rusă face eforturi deosebite pentru a-și face și consolida noi alianțe cu state puternice ale lumii (precum China), ea menținând și relațiile pe care le are cu unele state din Uniunea Europeană, chiar dacă are obiceiul de a ignora diversele reglementări de tip economico-juridic ce au fost impuse de către Uniune.
O atenție specială este acordată de Federația Rusă în vederea menținerii și consolidării poziției economice strategice pe care aceasta o deține la nivelul principalelor piețe europene, respectiv în cadrul:
Prelucrării și distribuirii petrolului
Prelucrării și distribuirii gazelor naturale
Piețelor transnaționale de transport
Nu în ultimul rând, Federația Rusă încearcă să își mențină și dezvolte influența pe care o are în Republica Moldova (ca și în statele învecinate), ea având obiceiul de specula la maxim toate revendicările de tip rusofon sesizate pe teritoriul unor foste state ale U.R.S.S.
Iar liderul său, Vladimir Putin, își continuă obiceiul de a acționa, atât pe teritoriul Federației, cât și pe în cadrul zonelor de influență, după bunul plac, uneori ignorând legislația națională în vigoare, ca și acordurile internaționale.
Federația Rusă continuă să privească partea de sud a Caucazului ca fiind o proximitate prietenoasă, liderul Vladimir Putin luând-o în calcul, în cazul apariției unei potențiale necesități, și cazul transformării acesteia într-o zonă de intervenție, situație în care s-ar putea declanșa un conflict deosebit, ce ar putea avea multiple efecte și implicații nu doar la nivel regional, ci mai ales la nivel internațional.
Este cunoscut faptul că la finalul așa numitului Război Rece au început să se manifeste numeroase tranformări majore la nivelul marii majorități a statelor europene, cele mai multe și complexe consecințe fiind sesizate pe scena politică.
Și chiar dacă au existat specialiști care în prima fază au refuzat să ia în calcul faptul că finalul Războiului Rece va reuși să determine numeroase influențe majore (ce s-au extins odată cu trecerea timpului) la nivelul întregii scene politice internaționale, în timp, mare parte dintre aceștia (cel mai adesea analiști și politicieni) și-au reevaluat considerațiile inițiale.
În condițiile în care la sfârșitul deceniului al VIII-lea al secolului trecut s-a sesizat o compromitere totală a întregului sistem comunist, instaurat la finele celui de-al Doilea Râzboi Mondial, în paralel cu erodarea constată a ideologiei aferente acestuia, rând pe rând în fostele state comuniste din zona est-europeană s-au remarcat numeroase mișcări anti-sistem, marele colos sovietic comunist, U.R.S.S., renunțând și el la statutul de prim-lider politic, cu destrămarea sa ulterioară.
În paralel cu sesizarea dispariției din rândul statelor europene a fenomenului bipolarismului, s-a remarcat în aceeași perioadă și destrămarea echilibrului de fațadă (care, de altfel, era foarte precar) existent la nivelul statelor europene, ce erau delimitate, în mod impropriu de axa imaginară Vest-Est.
În cadrul întregului spațiu euroatlantic s-a declanșat fenomenul traziției (a cărui durată a fost una considerabilă) înspre un sistem nou de securitate, acesta fiind în mod constant influențat direct de diversele raporturi de putere ce se modificau periodic, în funcție de ariile de influență.
Un loc primordial în decorul tuturor modificărilor ce au fost sesizate la nivelul întregii scene politice internaționale, ulterior sfârșitului Războiului Rece, a fost ocupat de fostul lider sovietic, celebrul Mihail Gorbaciov, ce este deseori catalogat de specialiști ca fiind „omul marilor erori strategice”.
Gorbaciov afirma la sfârșitul deceniului al VIII-lea al secolului trecut că întreaga scenă politică se poziționa „în pragul unor mutații radicale”, liderul rus previzionând de altfel și apariția unei așa numite „cotituri care privește sensul și scara istoriei”, aceasta având capacitatea de a determina „o nouă civilizație”.
Demn de menționat este faptul că la finele așa-numitului Război Rece, capacitatea de prognosticare a viitorului mediul politic european era una destul de limitată, politicienii, dar și analiștii politici nereușind să întrevadă în ce fel va reuși să evolueze (prin prisma geopoliticii) fostul colos sovietic U.R.S.S., cum anume se va redefini spațiul continentului european, și mai ales ce influențe și consecințe vor avea toate acestea asupra statelor europene.
Numărul celor care au avut capacitatea de a intui care vor fi consecințele dispariției bipolarismului, pe fondul mutațiilor constante înregistrate în sfera Pacificului, asupra scenei politice la nivel internațional, ca și natura diverselor relații ce urmau să se stabilească între liderii occidentali, respectiv natura evoluției înregistrate de parteneriatul euroatlantic a fost unul extrem de redus..
Iar în condițiile în care toate mișcările/evenimentele înregistrate în acea perioadă s-au derulat cu repeziciune, ele manifestându-se în mod atipic prognozărilor anterioare, marile state ale lumii au încercat din răsputeri să identifice soluții viable prin intermediul cărora să reușească să își impună punctele de vedere și condițiile în cadrul noii arhitecturi continentale și globale.
Pe fondul conflictului semnalat la nivelul continentului european, între Vest și Est, S.U.A., considerate a fi avantajate de acesta, s-a panicat și a început să facă numeroase scenarii în vederea identificării celor mai bune soluții pentru asigurarea viitorului cunoscutei alianțe N.A.T.O., ca și pentru evidențierea soluțiile viabile în vederea asigurării unei securități consolidate la nivelul spațiului european, ulterior prăbușirii în bloc a influentului regim comunism, respectiv ulterior dizolvării colosului U.R.S.S..
Așa numitele „cele două lumi” ale continentului european, ce se formaseră după terminarea de-al Doilea Război Mondial, s-au prăbușit din cauza fenomenului uzurii, moment în care toate statele europene s-au aflat în postura de a se adapta, remodela standardelor geopolitice nou-impuse în arhitectura europeană și internațională, în acest fel incercându-se identificarea și implementarea celor mai bune metode dedicate asigurării securității la nivel continental, dar și internaționale.
Din nefericire, ipotezele inițiale nu au corespuns deloc cu evoluția ulterioară a scenei politice și, contrar prognosticărilor, cei mai importanți poli de putere au reușit să se multiplice rapid, fenomen ce a determinat, printre multe altele, și o dezvoltare de tip exponențial, a diverselor viziuni ce priveau mediul de securitate. În aceste condiții s-a dovedit faptul că procesul dedicat identificării soluțiilor de securitate, ce să fie unanim acceptate de către statele continentului, poate fi nu doar unul de durată, ci mai ales destul de dificil.
Se impune a se menționa faptul că, la nivel global, s-au înregistrat de asemenea, numeroase mutații (mare parte dintre ele majore și extrem de rapide), în acest context semnalându-se diminuarea capacității așa-numiților „actori” de pe scena politică internațională de a identifica și ulterior controla multiplii factori ce ar fi avut capacitatea de a genera, în timp, crize multiple la nivel politic, dar și social și mai ales economic.
În paralel cu manifestarea deosebită a fenomenului dedicat multiplicării centrilor de putere, s-a sesizat și o anumită exacerbare a predilecției aferente unor lideri politici, cu influențe la nivelul ecuațiilor de putere remarcate la nivel zonal/internaționale, de a se manifesta într-un mod asimetric.
Unul dintre principalele motive ce ar putea sta la baza declanșării unor conflicte este reprezentat de religie, știut fiind faptul că aceasta reprezintă un factor determinant al definirii unei națiuni, indiferent de gradul de constituire al acesteia.
De cele mai multe ori, marea majoritate a ierarhiilor religioase respectă cu strictețe normele de funcționare existente în cadrul unui stat modern. Există însă și așa-zisele curente de tip fundamentalist, în cadrul unor grupuri musulmane de etnie albaneză, aflate pe teritoriul fostei Iugoslavii, ce au legături mai mult sau mai puțin strânse cu Arabia Saudită, Iranul, Turcia sau Libia.
Marea majoritate a crizelor, dar și a conflictelor armate ce au avut loc în ultimii 25 de ani pe teritoriul fostului stat iugoslav au fost generate atât de contradicțiile politice și naționale, cât și de contradicțiile de natură economică, la care s-au adăugat și factorii de natură religioasă.
În urma numeroaselor analize realizate, specialiștii au ajuns la concluzia că în zona balcanică s-ar putea identifica o sursă posibilă de instabilitate, determinată de fundamentaliștii islamici, ce sunt cunoscuți pentru atitudinea duplicitară pe care o manifestă aproape permanent.
Încadrarea acestui „nucleu de putere” islamic în cadrul spațiului de securitate al N.A.T.O., într-o zonă delimitată ca fiind la frontiera cu Uniunea Europeană, zonă bine-cunoscută pentru numeroasele tensiuni și conflicte de natură inter-etnică, dar și religioasă, ar putea reprezenta numeroase probleme la adresa spațiului de securitate euro-atlantic.
De altfel, în ultimii ani, în zonă s-a remarcat prezența unor numeroase grupări de tip fundamentalist, grupări ce se bucură de susținerea unor lideri din Orientul Mijlociu. Semnalarea existenței acestor grupări se produce pe fondul existenței în zona Albaniei și a provinciei Kosovo a unei prezențe impresionante a clerului și a școlilor islamice, în paralel cu numeroasele probleme economice existente, ce pot accentua tensiunile și implicit conflictele.
Nu de puține ori aceste conflicte, ce pot genera diverse activăți teroriste, pot fi și religioase, respectiv etnico-religioase, motiv pentru care se impune cunoașterea în amănunt a factorilor de natură etnico-religioase, pentru stabilizarea securității zonale.
Este bine cunoscut faptul că la implicarea unei minorității etno-religioase există posibilitatea modificării accelerate a dinamicii unui conflict, cu atât mai mult cu cât se apreciază că nivelul discriminărilor este unul destul de crescut, „autodeterminarea” fiind deseori una dintre cauzele esențiale ale unui astfel de incident.
Din păcate uneori religia se poate transforma într-un paravan în dosul căruia se ascund diverse interese naționaliste și etnice, în cazul declanșării unui conflict religia devenind un fel de „marcă a etnicității”.
În ultimii ani s-a remarcat o creștere fără precedent a criminalității transfrontaliere, atât Uniunea Europeană cât și Alianța Nord Atlantică depunând eforturi susținute pentru realizarea și menținerea securității și stabilității zonale. În acest context politica externă europeană vizează în principal prevenirea tuturor conflictelor, prin acțiuni de cooperare internațională. astfel încercându-se limitarea și/sau stoparea amenințărilor externe, dar și a celor interne.
Având experiența naționalismului etnic manifestat în fosta Iugoslavie și luând în considerare conflictele deosebit de violente din fosta U.R.S.S., ce recent au culminat în criza Ucrainei, Uniunea Europeană încearcă să reacționeze prompt și ferm la orice tip de reacție ce ar putea constitui o amenințare la adresa securității statelor sale.
Situația este cu atât mai sensibilă cu cât s-a dovedit că orice tensiune interetnică poate degenera destul de rapid într-un conflict destul de violent, cu consecințe nebănuite, ce ar putea duce la o instabilitate serioasă în zona întregului continent european.
Nu de puține ori violențele unor cetățeni comise la adresa conaționalilor sau la bază lupte etnice și/sau rasiale, dar și rivalități diverse, unele fiind convingeri proprii, iar altele asociate cu ideologii de dreapta ori de stânga.
Și din păcate sunt catalogate drept organizații teroriste diverse mișcări de eliberare națională (cum ar fi I.R.A. sau E.T.A), ale căror acțiuni vizează oprimări de tip economic, social sau religios. Și nu de puține ori sunt confundați termeni ca „teroriști” și „luptători pentru libertate”, în ciuda faptului că descriu comportamente diferite, primul caracterizând o metodă de luptă, iar celălalt o cauză.
Experiența și practica au dovedit că împotriva terorismului de orice natură nu se poate lupta decât prin cooperare europeană, dar și euro-atlantică, atât Uniunea Europeană cât și NATO având drept principal scop asigurarea și menținerea securității europene, prin diverse strategii complementare comune, combaterea terorismului făcându-se și prin acțiuni militare, dar și prin acțiuni politice specifice.
Mai mult, dubla extindere a celor două organizații la nivel european face mult mai facilă colaborarea la nivel global prin intermediul frontierele care se suprapun, ceea pe permite și diverse acțiuni de prevenție comune, dar și numeroase parteneriate eficiente în prevenirea conflictelor, combaterea terorismului de orice fel și gestionarea diferitelor crize apărute spontan.
CAPITOLUL 2. FACTORII DECLANȘATORI AI CONFLICTULUI DIN CECENIA
2.1 Minoritățile din zona Ceceniei
În ciuda faptului că cele mai multe dintre popoarelor ce se găsesc în regiunea Caucazului de Nord au deținut, urmare a diverselor condiții de viață, ca și a războaielor comune, tradiții culturale și valori similare, pe întregul parcurs al dominației sovietice acestea au încercat să se transforme în așa numite națiuni titulare, în cadrul republicilor și districtelor autonome din colosul U.R.S.S.
Și chiar dacă, prin prisma acestui statut, au început să se contureze o serie întreagă de drepturi speciale în domeniul dedicat dezvoltării culturale, ca și reprezentării politice, pe fondul modificărilor sesizate la nivelul teritoriilor, respectiv al frontierelor, s-a conturat pregnant fenomenul dezvoltării identităților naționale.
Diversele minorități etnice, sesizate în zona nord-caucaziană, s-au regăsit grupate în jurul puternicei Federații Ruse (respectiv în Cecenia, Daghestan, Karaceai-Cerchezia, Ingusetia, Kabardino-Balkiria, Osetia de Nord și Adysea), ca și în proximitatea Georgiei (respectiv Abhazia și Osetia de Sud), grupările etnice nefiind cantonate în mod exclusiv în limitele unor unități administrativ teritoriale, ele fiind răspândite în mai multe zone.
Demn de menționat este faptul că politicile popoarelor din zona nord-caucaziană după anul 1990 au fost influențate, de-a lungul timpului, de o serie întreagă de evenimente istorice deosebite, între care se remarcă nu doar practicile U.R.S.S. privind deportarea, ci și politicile colonizării sovietice. Iar în istoria recentă a zonei, trecutul recent este deseori invocat nu doar ca legitimitate etică, ci mai ales ca și criteriu al identității.
2.1 Începuturile conflictului
După o perioadă sumbră de câteva decenii de regim sovietic, în care s-a încercat și reușit falsificarea istoriilor acestor popoare și distrugerea marii majorități a documentelor istorice, ulterior momentului 1990 (anul prăbușirii colosului sovietic) toate statele din componența fostei U.R.S.S. au încercat să-și obțină autonomia și să-și redobândească teritoriile pierdute.
Așa se face faptul că în toamna lui 1990 în regiunea nord-caucaziană s-a remarcat un adevărat val al autodeclarării de republici suverane, în paralel cu solicitarea unor statute identice celor din republicile transcaucaziene.
Ulterior loviturii de stat organizate în luna august a anului 1991, s-a recunoscut independența republicilor transcaucaziene, statutul republicii independente fiind ratificat tuturor republicilor autonome și ex-districtelor, însă în calitatea acestora de subiecți în tot mai puternica Federație Rusă.
Statutul a fost însă refuzat de Cecenia, care și-a dorit să devină un stat independent, în cursul anului 1993, cu ocazia adoptării noii Constituții menționându-se că statutul acesteia este egal cu cel existent în cadrul regiunilor ruse, însă nu suveran acestora, tranziția spre noul sistem politic fiind marcat de numeroase incidente și conflicte violente.
În ciuda faptului că în perioada regimului sovietic, zona cecenă era cunoscut pentru imensul potențial turistic, ulterior destrămării U.R.S.S. aceasta intră într-o perioadă nefastă, acesteia adăugându-i-se o perioadă de decădere economică, datorată în principal nu doar dependenței de importuri, ci și lipsei investitorilor, descurajați de incertitudinile politice.
Cu o rată a șomajului aflată în creștere constantă, cu o armată sub influența Federației Ruse, cu o migrație a forței de muncă înspre Federația Rusă, se remarcă în scurt timp faptul că economia ajunge să fie susținută de grupările organizate din zona caucaziană.
Între factorii premergători conflictului din Cecenia se impune a se include și aspectul religios, din cele peste 45 milioane de musulmani ce au trăit pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, ulterior prăbușirii acesteia, în puternica Federație Rusă, s-a semnalat prezența a nu mai puțin de șapte milioane de musulmani, dintre care cecenii, ca și tătarii, au constituit un interes aparte, mai ales în contextul în care:
Pe teritoriul cecen existau numeroase rezerve petroliere, o pondere importantă pentru producția Federației Ruse fiind reprezentată de Tatarstan
Atât Cecenia cât și Tatarstanul au refuzat să ratifice celebrul tratat din anul 1992 al Federației Ruse, atitudini ce nu au fost deloc pe placul Moscovei.
Federația Rusă a acordat o atenție specială Ceceniei mai ales datorită:
Poziției pe care aceasta o deține în cadrul rutelor de acces ce fac legăturile cu Marea Caspică, ca și cu Marea Neagră
Conductelor de petrol și gaz care trec pe teritoriul cecen, acestea aparținând Azerbaidjanului și Kazakstanului
Scenariul pus în aplicare de Moscova a fost unul cât se poate de abil, autoritățile Federației Ruse acuzând guvernul în fruntea căruia se afla militarul Djohar Musaievici Dudaev de crearea unui așa numit stat paralel.
În același timp au fost purtate numeroase discuții cu opoziția din noul stat cecen, rușii militând periodic pentru răsturnarea noului regim politic, sens în care se intenționa declanșarea unui conflict civil pe teritoriul cecen și susținerea opoziției cu puternice forțe armate.
Urmare a eșecului acestui complot, ocazie cu care s-a dezvăluit publicului și interesul Rusiei în zona Ceceniei, s-a ajuns la declanșarea conflictului deschis, ale cărui consecințe au fost nebănuite.
2.2. Primul război din Cecenia
În data de 21 august a anului 1991, la doar două zile din momentul declanșării loviturii de stat în fosta U.R.S.S., în regiunea cecenă s-a pornit o adevărată revoluție locală, la finalul căreia Republica Cecenia a reușit să-și declare independența în raport cu Federația Rusă (respectiv în ziua de 6 septembrie a aceluiași an). Iar fostul general de aviație, Dudaev, inițial propus drept președinte de către Congresul poporului cecen, este ales oficial de poporul cecen, în cadrul primei sale declarații fiind lansată ideea eliberării teritoriului cecen de sub influența Federației Ruse.
Urmare a acestui fapt, Congresul Deputaților Poporului Rus ia decizia de a declara alegerile, prin care Dudaev fusese ales drept președinte al Republicii Cecenia, ca fiind ilegale, regimul proaspătului președinte fiind și el declarat drept neconstituțional.
Pe fondul unor tensiuni deosebite, în primăvara anului 1993 președintele Djohar Musaievici Dudaev reușește să dizolve Parlamentul Republicii Cecenia, situație în care Moscova a ales să susțină opoziția, din anul 1994 teritoriul cecen transformându-se într-o adevărată scenă a unui război de gherilă.
Astfel, în ciuda faptului că a negat ori de câte ori a avut ocazia, Federația Rusă a plănuit întoarcerea în zona nordică cecenă a mai multor lideri politici, de origine cecenă (stabiliți la Moscova), însoțiți de grupări înarmate, în vederea preluării puterii.
Guvernul cecen nu reușise încă să se consolideze în planul apărării, în absența unor dotări corespunzătoare și a unor resurse militare capabile să le facă față contestatarilor susținuți puternic de Federația Rusă, Republica Cecenă reușind să piardă o mare parte din teritoriile sale nordice în fața rebelilor.
Astfel, în vara anului 1994, trei tancuri în care se aflau forțele militare susținute puternic de Federația Rusă au reușit să intre până în centrul pieței din capitala Republicii Cecenia, Groznîi, având drept destinație palatul prezidențial, spre disperarea civililor prezenți în zonă.
În piața centrală, un civil a reușit să arunce pe turela deschisă a unuia dintre tancuri o grenadă, ulterior exploziei în care au murit militarii veniți la o demonstrație de intimidare, cele două tancuri părăsind în grabă zona. În acel moment, capitala Republicii Cecenia nu a fost cucerită datorită neimplicării populației locale, acesteia adăugându-i-se și lipsa unei mare mase de susținători a liderilor pro-ruși, Iaragi Mamodaev, Ruslan Hasbulatov, Doku Zavgaev și Umar Avturhanov, între care existau conflicte frecvente.
O confruntare armată între forțele guvernului ales și rebelii pro-ruși s-a produs în cursul lunii septembrie a anului 1994, la intrarea în capitala Republicii Cecenia, oamenii lui Dudaev fiind înfrânți, în absența unei tehnici militare adecvate, de către forțele coaliției liderilor Hasbulatov-Avturhanov (ce se reuniseră sub numele Consiliul Provizoriu Cecen, aceștia reușind să controleze raionul Nadterechnîi).
În ciuda faptului că Groznîi a rămas neapărată, rebelii nu au ocupat-o, evitând să provoace conflicte stradale cu populația ce în acel moment le era, în totalitate, ostilă.
Deranjat de situația în care s-a trezit, liderul Boris Elțîn a luat decizia de a-i susține mai puternic pe rebelii pro-ruși, aceștia fiind înarmați și chiar ajutați de Federația Rusă cu recruți, pentru a distruge armata guvernului.
De cealaltă parte, nici fostul militar Dudaev nu a stat cu mâinile în sân, el reușind să își strângă o mică armată cu care a contracarat noua ofensivă a pro-rușilor de la finele lunii noiembrie a anului 1994. În urma confruntărilor, partea pro-rusă a înregistrat numeroase pierderi, printre care și 120 de recruți ai Federației Ruse ce au fost luați prizonieri.
În ziua de 7 decembrie a anului 1994, președintele ales al Republicii Cecenia, Djohar Musaievici Dudaev le dă un ultimatum rebelilor să renunțe la ofensivă, să se retragă și să obțină amnistie, în caz contrar urmând să fie executați toți prizonierii.
În fața acestei acțiuni a liderului cecen, Federația Rusă decide să intervină fățiș și să invadeze teritoriul statului pe al cărui guvern îl declarase ca fiind neconstituțional la data de 11 decembrie.
Trebuie menționat faptul că Federația Rusă a negat, într-o primă fază, orice fel de implicare în acest conflict, chiar dacă numeroase surse din media internațională, dar și din cea rusă au menționat ca certă implicarea acesteia, prin utilizarea inclusiv a serviciilor de securitate ruse.
Cu numai câteva zile înainte de invadarea Republicii Cecenia, aceasta însă a declanșat fățiș pregătirile pentru atac, fiind sigură pe succesul acțiunii militare în urma căreia trebuia îndepărtat „nelegitimul” Dudaev.
În pripă, Federația Rusă a trimis în Cecenia mai multe unități ale sale, care însă nu s-au dovedit a fi pe deplin pregătite, la începutul anului următor armata refuzând în mai multe rânduri să îndeplinească ordinele pe care le transmiteau de la Moscova atât comandanții militari, cât și politicienii.
Se impune a se menționa faptul că precaritatea trupelor Federației Ruse, ce fuseseră trimise să invadeze Cecenia reflecta imaginea întregii armate ruse, decimată nu doar de numeroasele așa-zise reforme, ci și de o serie întreagă de reduceri bugetare, acestora adăugându-li-se și problemele sesizate încă din perioada conflictului din Afganistan, probleme care însă nu fuseseră remediate. Datorită unei slabe pregătiri militare, rușii au avut serioase probleme în fața oamenilor lui Dudaev, care își învățase lecția primită cu puțin timp mai devreme.
Djohar Musaievici Dudaev reușise să se mențină în funcția în care fusese ales mult prea mult pentru liderii politici de la Moscova, președintele cecen fiind perceput de aceștia ca un adevărat obstacol ce trebuia înlăturat imediat, indiferent de riscuri.
Așa se face faptul că strategii militari ai Federației Ruse, ca și liderii politici nu au mai ținut cont de nimic când au decis să invadeze Cecenia, nici măcar de anotimpul ales pentru atac, anotimp ce nu era prielnic unei confruntări fățișe.
Federația Rusă era total nemulțumită de modul în care Republica Cecenă înțelesese să primească toate ofertele sale de negociere în anteriorii trei an, liderul de la Moscova declarându-se frecvent nemulțumit de faptul că teritoriul cecen se transformare într-un adevărat refugiu pentru organizațiile criminale de tot felul.
Ulterior declanșării conflictului, liderii Federației Ruse, ce încercau să mimeze deținerea unui control în zona cecenă, declarau publică că alegerile electorale în urma căruia Djohar Musaievici Dudaev a ajuns președinte se derulaseră în condițiile unei stări de urgență (ca și a legii marțiale), acestea neincluzând totalitatea districtelor componente ale Republicii Cecenia.
În condițiile în care, la nivel internațional, regimul președintelui Dudaev nu fusese recunoscut în mod oficial, în cadrul comunității internaționale era percepută ideea conform căreia în Republica Cecenia nu funcționa o autoritate legală, cu doar diverse unități ce îi erau devotate ilegitimului Dudaev.
În plus, pe teritoriul cecen se remarcase nefuncționalitatea economiei, ca și a liniilor de comunicație și implicit a serviciilor poștale, fondul pensiilor fiind utilizat de președinte pentru pregătirea forțelor armate pentru conflictul cu Federația Rusă, respectiv cu rebelii pro-ruși.
În aceste condiții Federația Rusă și-a justificat invazia în Republica Cecenă motivând reinstaurarea ordinii și a legii pe teritoriul acesteia, principala misiune a armatei ruse constând în anihilarea unităților fidele lui Dudaev, ca și distrugerea resurselor militare.
O abordare interesantă este regăsită la ministrul rus de interne, Kozarev, care susținea că orice stat deține dreptul utilizării forței în vederea restaurării legii și ordinii într-o regiune, ca și pentru a se reuși eliminarea unor potențiale zone de criminalitate economică.
În plus, oficialul Federației Ruse aprecia că această invazie a Republicii Cecene nu excede prevederilor Codului de comportament pe care Federația Rusă îl semnase cu ocazia participării la un summit O.S.C.E. la Budapesta, în acest fel încercându-se prevenirea apariției așa numitului „efect domino”, ce ar fi putut afecta în mod serios integritatea teritorială a Federației Ruse și implicit protejarea numeroaselor conducte de petrol și de caz ce traversau teritoriul cecen (o distrugere a acestora ar fi produs serioase disfuncționalități autorităților ruse).
Intervenția Federației Ruse în Republica Cecenă este explicată într-o abordare interesantă și de Vladimir Sumeiko, președinte al Consiliului de Securitate rus, acesta apreciind că invazia se constituie într-o misiune dedicată separării unor părți ce se află în conflict, în cadrul cărora se impune o intervenție a forțelor armate federale (această explicație a fost oferită publicului ulterior primului eșec al rușilor, când i-au susținut pe liderii anti-Dudaev). În aceste condiții, liderii de la Moscova au decis să aniverseze un an din momentul proclamării Constituției Federației Ruse, invadând Republica Cecenă.
Astfel, în ziua de 9 decembrie a anului 1994, guvernul Federației Ruse a aprobat decretul prezidențial ce viza diverse măsuri dedicate stopării actelor comise de așa-numitele formațiuni ilegale pe teritoriul cecen, ca și în zona aferentă conflictului din Osetia, în acest fel liderul rus având nu doar asigurarea legală, ci și motivația de a invada Cecenia, la adăpostul declarațiilor privind garantarea securității naționale, a legalității, ca și a drepturilor și libertăților cetățenilor ceceni, ca și al luptei dedicate anihilării crimei organizate și dezarmării grupurilor ilegale militarizate, prin utilizarea „oricăror mijloace”.
În acest context, trebuie menționat și aspectul că la un moment dat, într-un cerc restrâns al conducerii de la Moscova, s-a luat în calcul și varianta declarării în Cecenia a stării de urgență, ce ar fi impus utilizarea trupelor de interne ale Federației Ruse.
Ulterior emiterii decretului prezidențial, anterior menționat, au fost demarate mai multe negocieri, care însă au eșuat, decizia oficială privind invadarea Republicii Cecene aparținându-i Consiliului de Securitate, care, de altfel, a și comandat și controlat întreaga operațiune de invazie, prin abilitatea fostului prim ministru, Cernomardin.
Într-o primă etapă a conflictului, mai precis în cea organizațională, s-a optat pentru alocarea funcțiilor de importanță către civili, opțiunea fiind repede abandonată, datorită lipsei de pregătire militară a acestora. Astfel, pretextând că se impune păstrarea secretului asupra operațiunii ce viza teritoriul cecen, militarii ruși au preluat controlul, în paralel cu asumarea unor sarcini de natură politică, ei începând astfel să întreprindă diverse acțiuni în mod autonom în raport cu factorul politic al Moscovei, care la un moment dat agrease ideea unui armistițiu.
Astfel, renumitul Gracev a primit din partea Consiliului de Securitate al Federației Ruse însărcinarea de a se ocupa de conflictul cecen, el conducând un grup extins de specialiști, orice măsură abordată urmând a fi transmisă în cel mai scurt timp Consiliului de Securitate.
Într-o primă fază, atenția s-a focalizat pe Districtul Militar din zona nord-caucaziană, în fruntea căruia se afla generalul de Stat Major, Alexei Mitiukin. Ulterior eșecului inițial înregistrat, Mitiukin a fost înlocuit, Gracev luându-i locul în fața refuzului generalului Eduard Vorobiov.
La o analiză complexă nu doar a scenariilor operațiunii, ci și a celui dedicat controlului și comenzii acesteia, se poate remarcă ezitarea Statului Major rus, nici un mare militar al acestuia nefiind în mod direct implicat în derularea invaziei, în ciuda faptului că, cel puțin la nivel doctrinar, Statul Major al Federației Ruse se constituia în componenta operațională a Consiliului de Securitate.
Djohar Musaievici Dudaev devenise cu atât mai incomod Federației Ruse cu cât în întreaga perioadă cât se aflase la conducerea Republicii Cecene a derulat o politică provocatoare la adresa rușilor, ai cărei reprezentanți au fost expulzați de pe teritoriul cecen, în paralel cu declararea independenței și anihilarea opoziției la nivel intern.
Nu în ultimul rând, liderul cecen a derulat o constantă politică discriminatorie la adresa rușilor de pe teritoriul cecen, mare parte dintre aceștia preferând să se refugieze în Federația Rusă.
Pe lângă toate acestea, în categoria motivelor invaziei Federației Ruse în Cecenia, se mai încadrează și:
Celebra „Black operation”, ce a fost derulată în vederea debarcării lui Djohar Musaievici Dudaev, operațiunea fiind un adevărat eșec ce i-ar fi putut aduce numeroase probleme directorului Serghei Stapsin, în eventualitatea realizării unor investigații de amploare
Opinia exprimată de către Ministerul de Interne al Federației Ruse, conform căreia situația existentă pe teritoriul cecen putea crea premisele unei destabilizări a întregii regiuni a Caucazului de Nord, vehiculându-se ideea că șansele de restaurarea securității interne erau reduse în condițiile în care apropiații lui Djohar Musaievici Dudaev erau implicați în numeroase activități ilegale
Mare parte dintre liderii militari ai Federației Ruse aveau interese în vederea unei potențiale implicări militare în zona cecenă, ministrul Gracev, aflat sub semnul incertitudinii, ca urmare a unor acuzații de corupție, încercând nu doar să redirecționeze atenția de la sine, ci și să-și dovedească loialitatea în fața regimului, ca și calitățile militare deținute, incluzând și loialitatea forțelor armate ruse în fața președintelui Federației Ruse. În cazul obținerii unei victorii, Gracev ar și reușit să oprească valul criticilor ce îi erau adresate, în paralel cu întărirea poziției sale de lider militar.
În aceste condiții, atât liderii politici de la Moscova, cât și cei militari nu au mai luat în calcul faptul că invazia împotriva cecenilor ar putea fi una lungă și de durată, în condițiile în care exemplele din istorie, în care cecenii își dovediseră calitățile de luptători, erau numeroase.
Convins de faptul că va reuși să-l captureze pe Djohar Musaievici Dudaev în doar câteva ore de la invazie, Gracev a reușit să convingă și Consiliul de Securitate asupra faptului că întreaga operațiune se va derula rapid, intervenția terminându-se până în preajma Crăciunului.
De cealaltă parte, în viziunea Consiliului de Securitate, Djohar Musaievici Dudaev și oamenii săi erau percepuți ca fiind o organizație criminală, o bandă de rebeli ce se va intimida în prezența forțelor armate rusești, omițând aspectul că pe întreaga perioadă în care a fost președintele cecenilor Dudaev a reușit să întărească în mod deosebit independența Republicii Cecene, care nu mai era doar un satelit al rușilor, ci un adevărat stat militar, cu populație semi-musulmană, în armata căruia erau numai militari fideli (atât Dudaev cât și mare parte dintre oamenii săi fiind militari de carieră, veterani în fosta armată sovietică).
La origini un popor de adevărați luptători, ce puneau pe primul plan rezistența și lupta pentru integritate, cecenii au reușit să utilizeze la maxim întregul arsenal lăsat în urmă de armata sovietică, cu care Djohar Musaievici Dudaev a format adevărate grupări de gherilă, în acestea fiind angajați și numeroși mercenari ce aveau experiență în lupta contra armatei rusești.
Trebuie menționat faptul că Djohar Musaievici Dudaev a pregătit o reacție îndreptată contra Federației Ruse încă din momentul declarării independenței Ceceniei în anul 1991, instituțiile de securitate ale Federației Ruse făcând greșeli impardonabile în momentul în care i-au subestimat pe ceceni, maximizând capabilitățile forțelor armate rusești (mai ales cele ale liderului Gracev).
Federația Rusă a optat să invadeze Cecenia în baza unor informații total eronate privind forțele inamice, dar și forțele proprii, în prima fază fiind înregistrat un eșec deosebit, în cadrul căruia armata rusească a făcut o serie întreagă de erori tactice, ce au fost puse de specialiști pe seama lipsei competenței liderilor militari.
De asemenea, un real eșec s-a dovedit și tentativa subordonării diverselor teritorii ce se declaraseră ca fiind de partea liderului cecen Djohar Musaievici Dudaev.
În momentul invaziei asupra Ceceniei (a se vedea ANEXA 1), armata rusă a pătruns prin Osetia de Nord, prin Ingusetia, ca și prin Daghestan, liderul cecen Djohar Musaievici Dudaev optând pentru varianta apărării teritoriului prin intermediul cercurilor concentrice, centrul acestora fiind în capitala Groznîi. Astfel:
Primul cerc al apărării cecene împotriva invaziei ruse a vizat reacții violente din partea populației cecene, în fața acțiunilor de înaintare a forțelor inamice ruse, în paralel cu hărțuirea rușilor de către grupări restrânse ale luptătorilor ceceni. Această tactică a lui Dudaev s-a dovedit a fi una foarte bună, multe fiind situațiile în care comandanții ruși au refuzat să mai înainteze sau s-au predat în fața acțiunilor populației cecene. În zona de nord a Ceceniei, în care își stabilise centrul opoziția cecenă, rezistența populației a fost una destul de slabă, spre deosebire de traseele pe care au intrat rușii pe teritoriul cecen, respectiv dinspre Ingusetia și Daghestan.
Cel de-al doilea cerc, creat artificial la o distanță de 30 de km de capitala cecenă, s-a dovedit a fi mai eficace, rezistența cecenilor implicând inclusiv utilizarea tehnicii militare grele
Cel de-al treilea cerc de apărare (considerat a fi și cerc strategic), l-a constituit însăși capitala Republicii Cecenia, Groznîi, în interiorul acestuia luptele fiind deosebit de dure, cecenii fiind stimulați de ideea de a supraviețui ca popor independent în fața invaziei ruse, idee ce era dublată și de o anumită doză de fanatism religios.
Militarul de carieră Djohar Musaievici Dudaev a luat în calcul și varianta înfrângerii, caz în care urma o retragere a forțelor armate în munți, cu declanșarea unui adevărat război de gherilă la adresa trupelor armatei Federației Ruse ce ar fi staționat pe teritoriul cecen.
Liderul cecen estima ca acest conflict să se întindă a două decenii, strategia acestuia incluzând și așa numitul „second Kuwait” (mai precis aruncarea în aer a numeroaselor câmpuri petroliere de pe teritoriului cecen), ca și utilizarea resurselor nucleare.
În ciuda asigurărilor date de liderul militar al Federației Ruse, Dudaev nu a fost capturat în câteva ore de la invazie, Groznîi fiind bombardată în data de 22 decembrie de numeroase avioane ale armatei ruse, S.U.-25, S.U.-27.
Atacurilor rușilor Djohar Musaievici Dudaev le-a răspuns cu tacticile regăsite în domeniul P.S.Y.O.P.S., principalul scop urmărit constând în distrugerea moralului forțelor armate rusești, ca și a conducerii militare și politice de la Moscova, în paralel cu o uriașă mobilizare a opiniei publice internaționale, dar și rusești îndreptată împotriva invadării Ceceniei.
O atenție deosebită a fost acordată capitalei cecene, Groznîi, care a refuzat să capituleze, în ciuda faptului că era încercuită de forțele armate ruse, marea bătălie fiind dată chiar în ultima zi a anului 1994.
În versiunea ministrului Pavel Gracev, această confruntare s-a terminat abia în data de 20 ianuarie 1995, când s-a reușit capturarea Palatului Prezidențial, șase zile mai târziu în scenă intrând trupele interne rusești, ce aveau drept misiune restabilirea ordinii și a legii pe teritoriul capitalei cecene.
La mai bine de două decenii de la acest moment, specialiștii susțin că bătălia dintre ceceni și ruși pentru capitala Groznîi s-a dovedit a fi un mare eșec, principalul responsabil cu atacul, ministrul Gracev, reușind să-și aducă militarii la exasperare (surse oficiale susțin că în acele zile se înregistra zilnic decesul a minim o sută de militari ruși), forțele armate fiind la un pas de a refuza ordinele venite din partea superiorilor și inclusiv a politicienilor.
Explicații asupra acestei situații au venit mult mai târziu, din partea specialiștilor, în categoria acestora regăsindu-se:
Procesul de tranziție prin care treceau forțele armate rusești, respectiv de la o armată sovietică la una cu influențe ușor democratice
Numeroasele dificultăți financiare, ce determinau lipsa hranei soldaților sau proasta dotare pe câmpul de luptă
Diversele decizii politice, luate la Moscova, care pe teren s-au dovedit a le fi fatale militarilor ruși
Insuficienta planificare militară a tuturor operațiunilor ce urmau să fie derulate
Omiterea capabilităților militare ale luptătorilor ceceni
De asemenea, dezastrul bătăliei ce a avut în centrul atenției capitala Ceceniei, Groznîi, s-a datorat:
Restricțiilor deosebite ce le-au fost impuse trupelor
Lipsei de pregătire a trupelor Federației Ruse pentru așa numitul război urban, ca și a lipsei de antrenament în luptele cu grupările de gherilă cecene
Lipsei de coordonare între serviciile ce aveau responsabilitatea organizării unui atac comun, de amploare
Condițiilor meteo nefavorabile, ce au împiedicat vreme de câteva zile și un atac aerian
Insuficientei pregătiri a atacului asupra capitalei cecene
Lipsei de viziune privind strategiile abordate de Djohar Musaievici Dudaev
Lipsei de implementare a experiențelor altora, cel mai bun exemplu fiind cel al confruntării din Golf – desfășurarea armatei realizându-se doar în cea de-a doua fază a conflictului, respectiv ulterior distrugerii diverselor facilități de control, de comandă, a infrastructurii ca și a facilităților administrative
Specialiștii au găsit, cu trecerea timpului, și explicațiile pentru toate aceste erori militare comise de liderii Federației Ruse, prima dintre acestea fiind cea a scenariului avansat chiar de Gracev conform căruia nu doar Dudaev, ci și capitala cecenă urmau să cadă foarte repede, ulteriorul guvern marionetă instalat în regim de urgență în fruntea cecenilor urmând să le solicite ajutorul forțelor Federației Ruse.
În plus, se remarcă și:
O presiune a politicului mult prea mare pe partea militară
O calitate îndoielnică a forțelor armate trimise pe frontul cecen
Lipsa de stimulare a moralului forțelor armate rusești, care a fost accentuată de reacțiile opiniei publice, contrariate de eșecul reflectat în mod deosebit în mass-media
Lipsa de pregătire în domeniul cartografic, ca și în cel al ghidării – trupele rusești reușeau destul de greu să se orienteze în teren, probleme serioase fiind întâmpinate în orașe
O slabă utilizare a armelor de luptă la nivelul orașelor – cecenii utilizând grenadele și lansatoarele de rachete, în vreme de rușii au optat pentru mortiere
Lipsa unei viziuni de ansamblu
Imposibilitatea apărării în fața unui război informațional, cecenii utilizând în confruntările pentru capitala Groznăi toate tehnicile psihologice cunoscute, de la intimidare și provocare, la decepționare și persuasiune
În vreme ce Djohar Musaievici Dudaev susținea că va utiliza arme nucleare ori că va comite acte teroriste, Parlamentul Federației Ruse a încercat să declanșeze procedura legală dedicată investigării operațiunilor de amploare derulate în Cecenia, ceea ce a contribuit în mod esențial la o deteriorare și mai mare a moralului forțelor armate rusești pe teren, ale căror sacrificii și eforturi erau zadarnice.
Pe toată perioada derulării acestui război, pe teritoriul cecen s-a remarcat desfășurarea unor conflicte de natură individuală, mai precis:
Conflictul dintre Kovalev (cunoscut activist pentru drepturile omului) și Gracev
Conflictul mediatic
Conflictul între susținerea ideii de reformare și ideea întăririi Federației Ruse (respectiv Jirinovski versus Lobov)
Conflictul artificial dintre consecințe și percepții
CAPITOLUL 3. AL DOILEA CONFLICT DIN CECENIA
Trebuie precizat faptul că, ulterior primului conflict din Cecenia, guvernul separatist a reușit să-și impună destul de greu controlul asupra teritoriului cecen, cele mai multe probleme fiind sesizate în exteriorul capitalei, ce fusese distrusă, în timpul confruntărilor armate.
În aceste condiții, de la o zi la alta se remarca extinderea zonelor ce erau controlate de tot mai numeroasele grupări separatiste, statul cecen apropiindu-se încet, dar sigur, de anarhie.
Urmare a pierderilor deosebite suferite în urma conflictului cu Federația Rusă, și pe fondul lipsei unor oportunități de natură economică, mare parte din foștii rebeli ceceni nu au reușit să-și găsească de lucru, situație în care aceștia au înțeles să-și câștige existența făcând o serie întreagă de violențe.
În aceste condiții, s-a remarcat deteriorarea serioasă a autorității guvernului cecen de către clanurile de luptători în fruntea cărora se aflat celebrii Salman Raduev și Arbi Baraev. Sub comanda acestora, în mare parte din zonele nord-caucaziene au început să se comită o serie întreagă de jafuri și de răpiri, în paralel cu creșterea exponențială a numărul membrilor acestor grupări.
În absența oricărei inițiative economice, principala preocupare a cecenilor a devenit răpirea de persoane, în doar trei ani de conducere a noului guvern cecen volumul total al profiturilor depășind valoarea de 200 de milioane de dolari.
Și chiar dacă poate părea dificil de crezut, în acești trei ani se estimează că peste 1300 de persoane au căzut victime ale răpitorilor, existând și incidente în care mai mulți occidentali surprinși pe teritoriul cecen au fost executați.
Nu în ultimul rând, în perioada anterior menționată, s-a remarcat și manifestarea unei violenței politice deosebite, în paralel cu extremismul religios (mai precis forma islamului wahabist). În aceste condiții, nu a mai mirat pe nimeni când autoritățile cecene au luat decizia ca în cursul anului 1998 să decreteze starea de urgență, tensiunile de pe teritoriul statului cecen degenerând în lupte de stradă deschise, așa cum a fost exemplul confruntării din Gudermes (luna iulie a anului 1998), în timpul căruia aproape 50 de persoane și-au pierdut viața în confruntările armate dintre milițiile islamiste și Garda Națională Cecenă.
În urma alegerilor derulate în cursul anului 1997, în fruntea Ceceniei a fost ales Aslan Mashadov, cunoscut lider separatist, în următorii doi ani acesta fiind implicat în mai multe tentative de asasinat, despre care se bănuiau că ar fi fost comise de către serviciile de informații din Federația Rusă.
Ulterior acestora, în cursul anului 1999, trimisul Federației Ruse în Cecenia, generalul Ghenadi Spigun, a fost răpit din zona aeroportului Groznîi, după câteva luni acesta fiind descoperit decedat (pe perioada derulării celui de-al doilea război al cecenilor cu Federația Rusă).
În toată această perioadă, s-a remarcat creșterea deosebită a tensiunilor la nivel politic, ca urmare nu doar a numeroaselor acțiuni teroriste comise de ceceni sau de pro-ceceni, ci de numeroasele ciocniri din zona frontierei, acestora adăugându-li-se și fenomenul criminalității cecene, manifestat pe teritoriul Federației Ruse.
Ulterior răpirii generalului Spigun, la data de 7 martie a anului 1999, Serghei Stepașin, ministru de interne în Federația Rusă a propus invadarea teritoriului cecen, ideea acestuia fiind respinsă de către Evgheni Primakov, prim-ministrul rus.
După o serie sumbră de atacuri teroriste comise pe teritoriile ambelor state, la finele lunii mai a anului 1999 Federația Rusă a anunțat că va închide granița cu Cecenia, încercând astfel că combată aceste atacuri, ca și numeroasele acte criminale. Iar grănicerii au primit ordinul de a deschide focul asupra suspecților, fără somație.
În aceste condiții, la data de 18 iunie a anului 1999, un număr de șase lucrători au fost omorâți cu ocazia atacării unui post al grănicerilor ruși din Dagehstan, o lună mai târziu forțele armate ale ministerului de interne al Federației Ruse distrugând un post al frontierei cecene și preluând controlul asupra unei suprafețe de 800 de metri ce făcea parte dintr-un drum considerat strategic.
Ulterior, în luna august, în Osetia de Nord, în explozia unei mine anti-tanc au murit zece polițiști ai Federației Ruse, anterior acestui moment alți șase lucrători fiind răpiți în Vladikavkav, capitala Osetiei.
Al doilea conflict cecen, deseori denumit Războiul Caucazului de Nord, s-a declanșat la finele lunii august a anului 1999, ca răspuns al Federației Ruse la invadarea de către renumita Brigadă Internațională Islamică de Menținerea Păcii a Daghestanului, operațiunea militară fiind una de o amploare deosebită.
Astfel, în lunile august 1999 și septembrie 1999, cunoscutul Șamil Basaev, care se asociase cu Ibn al-Khattab, un saudit ce conducea o mică armată de mujahedini, au plecat din Cecenia spre Daghestan, în fruntea a două mini-armate, ce numărau aproape 2000 de membrii, de diferite naționalități, între care și arabi, dar și militanți ai curentului extremis, respectiv wahabiști.
În timpul acestor confruntări s-au folosit în zonele populate explozibil de tip combustibil, după câteva zile de confruntări, în timpul cărora au fost uciși mare parte dintre insurgenți, restul părăsind teritoriul Daghestanului. Și Federația Rusă a înregistrat pierderi, oficialii ruși declarând că în timpul acestor confruntări au murit aproape 300 de militari, alți 900 fiind răniți.
La finele lunii august, Federația Rusă a luat decizia de a declanșa o campanie aeriană de bombardament fără precedent asupra teritoriului cecen, în acest fel aceasta încercând să îi alunge pe militanții ce invadaseră cu doar câteva zile mai devreme Daghestanul. Și după numai câteva zile, rușii au recunoscut oficial că realizează raiduri de bombardament asupra teritoriului Ceceniei.
În aceste condiții, la data de 1 octombrie a anului 1999, trupele Federației Ruse au reușit să intre pe teritoriul cecen, urmare a acestei campanii fără precedent limitându-se drastic independența statului cecen, Federația Rusă reușind să preia controlul asupra teritoriului cecen.
În ciuda faptului că, în prima fază, conflictul a fost perceput prin prisma unui război intern, acesta a reușit să atragă un număr impresionabil al luptărilor din afara granițelor statelor implicate.
Astfel, într-o primă fază, trupele Federației Ruse s-au confruntat în cadrul unor lupte deschise cu diversele formațiuni de tip paramilitar ale cecenilor, de la finele anului 1999 și până în luna februarie a anului următor reușindu-se, într-un final, ocuparea capitalei Republicii Cecenia, Groznîi.
Cu toate acestea, Federația Rusă a reușit să obțină un control direct asupra teritoriului cecen abia câteva luni mai târziu (respectiv în cursul lunii mai a anului 2000), după o acțiune militară de amploare.
În plus, Federația Rusă a înregistrat numeroase pierderi ca urmare a intervențiilor numeroase din partea mișcării de rezistență militară, ce se regăsea pe întreaga suprafață a regiunii caucaziene nordice. De asemenea, o bună perioadă de timp după finalizarea acestui război, Federația Rusă a fost subminată de această mișcare, existând și situații în care separatiștii din Cecenia au comis o serie întreagă de atentate de tip terorist asupra unor civili ai Federației Ruse.
Ca urmare a acestor atacuri de tip terorist comise de separatiștii ceceni, dar și datorită violării repetate a drepturilor omului (nu doar de ceceni, ci și de către forțele Federației Ruse), opinia publică internațională a condamnat acest conflict. Timp de mai mulți ani, Federația Rusă a reușit să produsă serioase pagube separatiștilor ceceni, în cursul anului 2009 atât trupele armatei Federației Ruse, cât și cele ale Ministerului de interne fiind retrase de pe teritoriul cecen, anterior acestui demers fiind distrusă capitala Ceceniei , Groznîi.
Cu toate acestea, în zona nordic-caucaziană, au mai fost înregistrate acțiuni violente sporadice, ca și diverse ambuscade și inclusiv atentate la nivel regional, principalele ținte fiind trupele federale, ca și forțele guvernului regional.
Și, în mod oficial, la data de 16 aprilie a anului 2009 a luat sfârșit operațiunea militară de tip contra-terorist din zona cecenă, mare parte din forțele militare ale Federației Ruse retrăgându-se, forțele poliției locale continuând să se lupte cu o parte a insurgenței cecene.
După 90 de zile, renumitul Ahmed Zakaiev, liderul guvernului separatist din Cecenia, aflat în exil, a făcut apelul de a se opri rezistența trupelor armate contra forțelor de poliție din Cecenia, el fixând ca termen data de 1 august 2009.
La nivel oficial, nu s-a reușit până acum estimarea pierderilor suferite de ambele tabere, în timpul confruntărilor. Cu toate acestea, conform unor date neoficiale, aproape 50 de mii de persoane ar fi dispărut sau murit pe întreaga perioadă a derulării acestui conflict, cei mai mulți fiind civili din Cecenia. Și Federația Rusă se estimează că a pierdut aproape 5200 de persoane, până la finele lunii decembrie a anului 2002 fiind înregistrate 4572 de decese în rândului agenților de securitate, din 2003 și până în 2007 fiind uciși aproape 700 de militari ruși.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
G. Alexandrescu, A. Sarcinschi, Modalități și posibilități de amplificare a cooperării în zona Mării Negre, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005
M. Șt. Dinu, Componenta etnico-religioasă a conflictelor, București, Editura Universității de Apărare „Carol I”, 2005
C. Hlihor, Confruntarea Est-Vest la începutul războiului rece, Dosarele istoriei, an. III, nr. 20
V. Popa, N. Dolghin, NATO și UE. Determinări și finalități, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004
Vasile Pușcaș, Relații internaționale/transnaționale, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2007
Autori străini:
Anna Politkovskaya, Alexander Burry, Tatiana Tulchinsky, Georgi M. Derluguian A Small Corner of Hell Dispatches from Chechnya
David R. Stone A Military History of Russia From Ivan the Terrible to the War in Chechnya
John Russell Chechnya – Russias War on Terror
Bernard Lewis, L’Europa e l’Islam, 2002, Roma, Laterza
C.H. King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Cultures, 1999, Stanford: Hoover Institution Press.
H. Griffiths, A Political Economy of Ethnic Conflict, Ethno-Nationalism and Organised Crime. Civil Wars, 1999
K.R. Monroe, Perestroika! The Raucous Rebellion in Political Science, 2005, New Haven: Yale University Press.
W.A. Sanchez, The “Frozen” Southeast: How the Moldova – Transnistria Question has become a European Geo-Security Issue. Journal of Slavic Military Studies, 2009, 22(2)
Toffler, H., Toffler A., Război și Anti-Război, Supraviețuirea în zorii secolului XXI, traducere Columbeanu, M, București, 1955
Fontaine, A., în Istoria războiului rece, vol. I, II, București
Brzezinski, Z. în lucrarea Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci
Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994
Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă?Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București, 2002
Bush, G, Scowcroft, B, A World in Transformation, Vintage Book, New York, 1998
Messmer, P., Le noveau contexte geopolitique, "Defense nationale", nr. 2, 1995
Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, București, Editura Trei, 2004
Lajos F. Szászdi, Russian Civil-Military Relations and the Origins of the Second Chechen War, 2008, University Press of America
Tishkov, Valery, Chechnya: Life in a War-Torn Society, 2004, Berkeley, Editura Universității California
Richard Sakwa, în Robert Bruce Ware: Mythology and Political Failure in Chechnya, Chechnya: From Past to Future, 2005, Anthem Press
Iuri Felștinski, Vladimir Pribîlovski, Epoca asasinilor. Ascensiunea și ascensiunea lui Vladimir Putin, 2008, Gibson Square Books, Londra, 2008
Russell, John, Chechnya, 11 September and the War Against Terrorism, 2005, în Richard Sakwa. Chechnya: From Past to Future, Anthem Press, London
Alexander Pashin, Russian Army Operations and Weaponry During Second Military Campaign in Chechnya, 2002, Moscow Defense Brief
Sakwa, Richard, Introduction: Why Chechnya, 2005, Chechnya: From Past to Future, Anthem Press, London
Pashin, Alexander, Russian Army Operations and Weaponry During Second Military Campaign in Chechnya, 2002, Moscow Defense Brief. Centre for Analysis of Strategies and Technologies, no. 3
Site-uri consultate:
http://www.colorado.edu/conflict/full_text_search/AllCRCDocs/95-5.htm
https://www.britannica.com/place/Chechnya#ref251604
https://www.quora.com/What-is-the-problem-between-Russia-and-Chechnya
https://www.natgeo.ro/locuri-si-oameni/tari-in-actualitate/9511-cecenia-cum-s-a-ajuns-aici
https://en.wikipedia.org/wiki/First_Chechen_War
https://en.wikipedia.org/wiki/Second_Chechen_War
http://www.cfr.org/russian-federation/instability-russias-north-caucasus-region/p9021
http://fas.org/sgp/library/quist2/app_e.html
The Chicken or the Egg? Causes of the Moldova-Transnistria Conflict
https://www.globalsecurity.org/military/world/war/chechnya2.htm
https://www.globalsecurity.org/military/world/war/chechnya2.htm
https://www.economist.com/node/2794465
http://mdb.cast.ru/mdb/3-2002/ac/raowdsmcc/
http://web.archive.org/web/20000919000313/http://www.cnn.com/WORLD/europe/9908/26/russia.chechnya/
http://mdb.cast.ru/mdb/3-2002/ac/raowdsmcc/
https://www.theguardian.com/commentisfree/2008/sep/30/russia.chechnya
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/8001495.stm
http://news.bbc.co.uk/hi/russian/news/newsid_2773000/2773997.stm
https://gzt.ru/society/2006/02/26/113846.html
ANEXA 1
PREZENTAREA CRONOLOGICĂ A PRIMULUI RĂZBOI CECEN
=== rezumat ===
CELE DOUĂ RĂZBOAIE DIN CECENIA
Primul război din Cecenia s-a declanșat pe fondul tensiunilor acumulate de-a lungul anilor în zonă, cărora li s-au adăugat provocările determinate de prăbușirea fostului imperiu sovietic, ce au implicat, la nivelul fostelor state membre, și un val al autodeclarării de republici suverane, în același timp cu solicitarea statutelor identice celor din republicile transcaucaziene. După lovitura de stat din august 1991, s-a reușit recunoașterea independenței republicilor transcaucaziene, statutul republicii independente fiind ratificat tuturor republicilor autonome și ex-districtelor, însă în calitatea acestora de subiecți în tot mai puternica Federație Rusă.
Singura ce a refuzat acest statut a fost Cecenia, aceasta intenționând să se transforme într-un stat independent, sens în care în 1993 a adoptat o nouă Constituție, în cuprinsul căreia se preciza că statutul său era egal celui existent în cadrul regiunilor ruse, dar nu suveran acestora, tranziția înspre un nou sistem politic determinând o serie întreagă de incidente și conflicte violente.
Cecenia a intrat în sfera de interes a Federației Ruse ca urmare a poziției deținute în cadrul rutelor de acces ce făceau legăturile cu Marea Caspică, ca și cu Marea Neagră, dar și conductelor de petrol și gaz ce traversau teritoriul cecen, venind dinAzerbaidjan și Kazakstan. Din acest considerent, Federația Rusă a acuzat guvernul cecen, condus de Djohar Musaievici Dudaev, că a creat un stat paralel, în paralel cu purtarea mai multor discuții cu opoziția cecenă, în vederea răsturnării noului regim politic, cu plănuirea declanșării unui conflict civil pe teritoriul cecen și susținerea de opoziției cu puternice forțe armate.
Datorită faptului că acest complot a eșuat, interesul Federației Ruse privind Cecenia fiind făcut public, s-a trecut la conflictul deschis dintre cele două state, consecințele acestuia fiind unele deosebite.
Astfel, în ziua de 21 august 1991, după numai două zile de la declanșarea loviturii de stat în fostul colos sovietic, în Cecenia s-a declanșat revoluția locală în urma căreia Republica Cecenia și-a declarat independența în raport cu Federația Rusă, fostul general de aviație, Dudaev, devenind președintele acesteia. Nemulțumit de aceste transformări, Congresul Deputaților Poporului Rus a declarat alegerile din Cecenia ilegale, iar regimul lui Dudaev neconstituțional.
În primăvara anului 1993, președintele Djohar Musaievici Dudaev, pe fondul unor tensiuni deosebit, a dizolvat Parlamentul Republicii Cecenia, Federația Rusă luând partea opoziției, ceea ce a transformat teritoriul cecen în scena unui război fără precedent.
Un an mai târziu, în vara lui 1994, trei tancuri în care se aflau forțele militare susținute de Federația Rusă au pătruns în capitala Republicii Cecenia, Groznîi, îndreptându-se spre palatul prezidențial. Ulterior unor incidente în urma cărora au fost uciși o parte din militari, două dintre tancuri au părăsit zona, ulterior declanșându-se confruntările armate dintre forțele guvernului ales și rebelii pro-ruși.
După mai multe înfruntări, în urma cărora au fost înregistrate pierderi de ambele tabere, în ziua de 7 decembrie a anului 1994, președintele ales al Republicii Cecenia, Djohar Musaievici Dudaev le-a dat rebelilor un ultimatum, în cazul neretragerii de pe teritoriul cecen urmând să execute toți prizonierii capturați până în acel moment. În acel moment, Federația Rusă a ales să intervină pe față în conflict și să invadeze, în ziua de 11 decembrie, teritoriul statului cecen. Liderii Federației Ruse au încercat să mimeze deținerea unui control în zona cecenă, aceștia declarând public că alegerile electorale în urma căruia Djohar Musaievici Dudaev a fost ales președinte s-au derulat în condițiile unei stări de urgență (ca și a legii marțiale), acestea neincluzând totalitatea districtelor componente ale Republicii Cecenia.
În condițiile în care, la nivel internațional, regimul președintelui Dudaev nu fusese recunoscut în mod oficial, în cadrul comunității internaționale era percepută ideea conform căreia în Republica Cecenia nu funcționa o autoritate legală, cu doar diverse unități ce îi erau devotate ilegitimului Dudaev. Cum pe teritoriul cecen nu funcționa nici economia, nici serviciile poștale și nici liniile de comunicație (fondul de pensii fiind folosit de Dudaev pentru pregătirea forțelor armate pentru conflictul cu Federația Rus/rebelii pro-ruși), Federația Rusă și-a găsit justificarea invaziei teritoriului cecen, aceasta motivând o reinstaurare a ordinii și a legii, principala misiune a armatei ruse constând în anihilarea unităților fidele lui Dudaev, ca și distrugerea resurselor militare.
Între cele două tabere au avut loc mai multe confruntări armate, marea bătălie (cea pentru capitala Groznîi, încercuită, dar care nu a ales capitularea) derulându-se în 31 decembrie 1994. Conform declarației ministrului Pavel Gracev, această confruntare s-a terminat abia în data de 20 ianuarie 1995, când s-a reușit capturarea Palatului Prezidențial, șase zile mai târziu în scenă intrând trupele interne rusești, ce aveau drept misiune restabilirea ordinii și a legii pe teritoriul capitalei cecene.
Ulterior primului război din Cecenia, guvernul separatist a reușit să-și impună destul de greu controlul asupra teritoriului cecen, cele mai multe probleme fiind sesizate în exteriorul capitalei, ce fusese distrusă, în timpul confruntărilor armate. Urmare a pierderilor deosebite suferite în urma conflictului cu Federația Rusă, și pe fondul lipsei unor oportunități de natură economică, mare parte din foștii rebeli ceceni nu au reușit să-și găsească de lucru, situație în care aceștia au înțeles să-și câștige existența făcând o serie întreagă de violențe. În aceste condiții, s-a remarcat deteriorarea serioasă a autorității guvernului cecen de către clanurile de luptători în fruntea cărora se aflat celebrii Salman Raduev și Arbi Baraev. Sub comanda acestora, în mare parte din zonele nord-caucaziene au început să se comită o serie întreagă de jafuri și de răpiri, în paralel cu creșterea exponențială a numărul membrilor acestor grupări.
Astfel, în doar trei ani, pe teritoriul cecen au fost comise peste 1.300 de răpiri, printre victime fiind și cetățeni occidentali, dar și trimisul Federației Ruse în Cecenia, generalul Ghenadi Spigun, răpit în anul 1999 din zona aeroportului Groznîi (acesta fiind ulterior descoperit mort).
După această răpire, la data de 7 martie 1999, ministrul de interne rus, Serghei Stepașin a propus invadarea Ceceniei, ideea fiind, în primă fază, respinsă de guvernul Federației Ruse.
Cu toate acestea, Federația Rusă a decis să închidă granițele cu teritoriul cecen, urmarea mai multor atacuri teroriste comise în zonă, ulterior sesizându-se mai multe incidente ce au contribuit la declanșarea celui de-al doilea război din Cecenia.
Astfel, în ziua de 1 octombrie 1999, trupele Federației Ruse au intrat pe teritoriul cecen, astfel limitându-se drastic independența statului cecen, prin preluarea controlului asupra teritoriului cecen. Chiar dacă inițial acest conflict a fost văzut ca un conflict intern, pe parcursul derulării acesta a atras foarte mulți
luptări din afara granițelor statelor implicate. Federația Ruse s-a confruntat deschis cu formațiunile paramilitare ale cecenilor, de la finele anului 1999 și până în luna februarie 1998 reușindu-se ocuparea capitalei Groznîi.
Controlul direct asupra teritoriului cecen a fost obținut de Federația Rusă abia după câteva luni (mai 2000), ulterior unei acțiuni militară de amploare. Ca urmare a implicării în conflict, Federația Rusă a înregistrat numeroase pierderi în urma confruntărilor armate cu trupele rezistenței militare cecene, ce erau răspândite pe întreg teritoriul cecen. Iar o lungă perioadă, Federația Rusă a fost subminată de această mișcare, existând și situații în care separatiștii din Cecenia au comis o serie întreagă de atentate de tip terorist asupra unor civili ai Federației Ruse.
Ca urmare a acestor atacuri de tip terorist comise de separatiștii ceceni, dar și datorită violării repetate a drepturilor omului (nu doar de ceceni, ci și de către forțele Federației Ruse), opinia publică internațională a condamnat acest conflict. Timp de mai mulți ani, Federația Rusă a reușit să produsă serioase pagube separatiștilor ceceni, în cursul anului 2009 atât trupele armatei Federației Ruse, cât și cele ale Ministerului de interne fiind retrase de pe teritoriul cecen, anterior acestui demers fiind distrusă capitala Ceceniei, Groznîi. Cu toate acestea, în zona nordic-caucaziană, au mai fost înregistrate acțiuni violente sporadice, ca și diverse ambuscade și inclusiv atentate la nivel regional, principalele ținte fiind trupele federale, ca și forțele guvernului regional.
Oficial, în 16 aprilie 2009 a luat sfârșit operațiunea militară contra-teroristă din zona cecenă, mare parte din forțele militare ale Federației Ruse retrăgându-se, iar forțele poliției locale continuând să se lupte cu o parte a insurgenței cecene
Iar conform statisticilor neoficiale, peste 50 de mii de persoane ar fi dispărut sau murit pe întreaga perioadă a derulării acestui conflict, cei mai mulți fiind civili din Cecenia. Și Federația Rusă a pierdut aproape 5200 de persoane, până la finele lunii decembrie a anului 2002 fiind înregistrate 4572 de decese în rândului agenților de securitate, din 2003 și până în 2007 fiind uciși aproape 700 de militari ruși.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cele Doua Razboaie din Cecenia (ID: 111318)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.