Cele 3 Liturghii Euharistice (ortodoxa, Catolica Si Anglicana) Abordare Terminologica

Teologie

Cele 3 Liturghii Euharistice (ortodoxa, Catolica Si Anglicana) Abordare Terminologica

Byadmin ianuarie 1, 2024

†INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să abordeze terminologic și comparativ, Liturghia Euharistică în cele trei confesiuni: Ortodoxă, Catolică și Anglicană. Complexitatea acestei dezbateri rezidă tocmai în caracterul transcedental și atemporal al Liturghiei, Taina Tainelor cum e supranumită în Biserica Creștină. Indiferent de confesiune, Liturghia Euharistică nu este doar sacramentul culminant prin care, sub forma pâinii și vinului, ni se oferă Trupul și Sângele Domnului cu toată viața divină aflată în ele spre mântuirea noastră, ci și viața de veci. Ea este și jertfa de Sine pe care Hristos o oferă necontenit Tatălui, pentru oameni.

Euharistia și Biserica Creștina realizează o entitate ce se identificăîn toate structurile lor de iubire, de slujire, de jertfire și de unitate. Rolul Liturghiei Euharistice este de a sacraliza jertfa în numele divinității și al comunității, pentru a trancende momentul morții ca o cale spre o viață spirituală în veșnicie.

Punctul culminant și rațiunea de a fi a Sfintei Liturghii este Liturghia Euharistică, care lucrează cu sufletul omului și caută săprelungească trăirea din Biserică pe tot parcursul vieții lui, împlinind acealiturghie interioară. Dorința de a realiza un urcuș tot mai apropiat de dumnezeire, va ajuta la realizarea altei liturghii cepleacă din interior pentru a veni în ajutorul oamenilor. Este ceea ce se numește liturghiesocială, iarlucrarea lui Dumnezeu cu noi, pentru a fi primit de oameni în sufletele lor, sălășluiește și se desăvârșește în Biserică. Aici adunându-ne, vom putea să facem din viața noastră o continuă liturghie, o slujire care ne antrenează cu totul pentru a ne îndumnezei împreună. Îndumnezeirea este un progres moral, un progres spiritual neîntrerupt, o dinamică ce nu se va opri niciodată, nici măcar dincolo de moarte. Acolo, de fapt, este adevăratul dinamism, când vom fi cu toții încorporați în Dumnezeu.

În duminica Domnului, Liturghia Euharistică relevă perpetua taină creștină, evocând istoria și jertfa lui Iisus Hristos, dând viață cuvintelor și faptelor Domnului, pregătind credincioșii prin experiență personală să devină misionari în viața comunității. Misiunea este un act de mărturie și presupune viața trăită în strânsă comuniune cu Dumnezeu.

Starea de jertfă se identifică cu Hristos și îndemnul la taina euharistică a transformării pâinii și vinului în Trupul și Sângele Său, este chemarea la dreapta credință. Jertfa Sa trăiește prin Biserică și în Biserică, pentru mântuirea neamului omenesc și oferă o amplitudine desăvârșităconceptului de renunțare de sine în favoarea Adevărului prin Credință. Indiferent de confesiunea religioasă, Sfânta Euharistie este o realitate de comun

acceptată, este mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru toți credincioșii aflați în Biserică, precum și pentru cei aflati în nefiintă.

Într-o epocă aflată în plină criză de paradigmă, Sfânta Liturghie transmite puterea dumnezeiască pentru a depăși orice tendință dominatoare, totalitaristă cu privire la mediu și la semenii care ne înconjoară. Unirea cu Hristos este unirea între noi înșine, în armonie deplină cu universul divin în care am fost așezați pentru a ne desăvârși, pentru a ne uni cu Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt.Viața creștină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii și a comuniunii cu izvorul vieții, Dumnezeu. Sfânta Euharistie ne transforma în hristofori, adică purtători ai lui Hristos.

Bisericile Ortodoxă, Catolică și Anglicană, admit că în Liturghia Euharistică se află prezent, spre a se comunica credincioșilor, însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Izvorul și Vistiernicul tuturor darurilor. „De aceea, Sfânta Împărtășanie este taina cea mai mare”, spune Nicolae Cabasilă, „… căci de acum nu mai primim numai darurile Duhului Sfânt – oricât de bogate ar fi ele – ci pe însuși Vistiernicul acestor daruri, comoara care încape toată bogăția darurilor”.Iar un teolog catolic, Garrigou – Lagrange, declara: „… o învățătură comună că Euharistia este cea mai mare dintre taine, pentru că ea nu conține numai grația, ci pe Autorul grației și ne unește cu El într-un chip mai mult sau mai puțin intim, după dispozițiile noastre, precum beneficiem mai mult de căldura unui cuptor când ne apropiem de el”.

Liturghia Euharistică este eterna evocare a Jertfei lui Isus spre mântuirea lumii și rămâne punctul central al dezvoltării teologice în toate confesiunile creștine. Esența teologiei creștine este îndemnul Mântuitorului nostru, Iisus Hristos:

„Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (I Cor 11:23-24).

Biserica creștină, ca și comunitate teologică și religioasă, a păstrat cu sfințenie învățătura și Taina despre prezența reală a Mântuitorului în Euharistie, așa cum a moștenit-o de la Sfinții Apostoli. Diferențele apărute de-a lungul mileniilor au fost mai mult de natură ritualică și terminologică, au fost determinate de evoluția societății în ansamblu și de necesitățile locale, dar esența creștină s-a păstrat, fiind religia cu cel mai mare numar de credincioși, mărturisitori al lui Iisus Hristos.

†ARGUMENT

Am ales această temă considerând că, Liturghia euharistică oferă o perspectivă exhaustivă asupra jertfei de sine, pe calea mântuirii sufletului. Dezbaterea este profund filozofică, deschizând orizonturi de analiză nu numai în religia creștină, ci în toate studiile legate de trăirile ființei umane. Și ce poate fi mai înălțător decât, tratarea unui subiect legat de sacrificiul Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, pentru ridicarea omului spre înțelegerea condiției sale trecătoare pe pământ, a esenței sale divine și a rolului său în cadrul comunității.

Ca dovadă că Euharistia este alfa și omega religiei creștine, este multitudinea de denominațiuni creștine care s-au format, tocmai din încercarea de a explicaîn moduri diferite, Adevărulîntrupării Domnului Iisus Hristos și al Jertfei Sale pentru mântuirea și restabilirea Creației lui Dumnezeu, în primordial.

Jertfa de sine este un act asumat, pe care fiecare dintre noi trebuie să îl desăvârșim în numele Domnului Iisus Hristos, în sensul de a renunța la egoism, trufie, gând rău, pentru a ne înălța ființa de lumină pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu prin Creație. Jerfa de sine nu este o acțiune sângeroasă, este o metaforă și o înțelegere a sensului înalt al vieții noastre, de comuniune deplină cu divinitatea, de armonie cu natura și de unitate cu oamenii din jurul nostru.

Jertfa nu poate fi definită în absența iubirii și acest lucru l-am înțeles din viața și faptele cristice. Iisus Hristos este un model de iubire universală, cosmică, iar omul, încărcat de păcatul ancestral, înțelege cu greutate renunțarea la egoism, înțelege cu greutate iubirea față de aproapele său, înțelege cu greutate moartea ca pe o trecere spre veșnicie, înțelege cu greutate pe cel sărac, bolnav, păcătos, trăiește disperarea singurătății și neputinței sale sau trufia propriei deșertăciuni și în general, înțelege cu greutate ce este adevărat și ce este iluzoriu în viața sa. Fără revelația iubirii și existenței lui Dumnezeu în viețile noastre, toate aceste trăiri ne fac nefericiți, alienați, departe de a continua jertfa personală întru îndumnezeire.

Din altă perspectivă, am ales această lucrare având în vedere opera Părintelui Dumitru Stăniloae, care s-a aplecat cu sufletul și mintea asupra Euharistiei, lăsând literaturii teologice comori ale gândirii sale. Pentru mine, Părintele Dumitru Stăniloae este un model de simțire și gândire creștină, un model de viață monahală, un mare intelectual și un mare spirit al ortodoxiei. Studiind lucrările teologului român legate de Euharistie în confesiunile crestine, am ales să înțeleg mai adânc religia și să îmi îmbogățesc pregătirea mea teologică.

† CAPITOLUL I

ELEMENTE DE ISTORIE CREȘTINĂ

Generalități

„Creștinismul este viața cea nouă în Iisus Hristos”, conform teologului francez (Olivier Clement).

Creștinismul a apărut cu precădere, în marile orașeale eopcii: Roma, Ierusalim, Alexandria, Capadocia, Antiohia, Cezareea,Corint și Efes, fiind o religie de factură urbană. Geografic, noua religie se răspândește în zona mediteraneană, încât mesajul creștin a fost asimilat atât în limba greacă cât și în limba latină. Termenul „creștin”provine din latină (christianus) și este derivat de la Hristos, considerat fiul lui Dumnezeu. În limba greacă, Hristos (Xριστός) inseamnă„cel uns”.

Creștinismul se instituie în Vechiul Testament, în Cartea Facerii și se încheie în Noul Testament, cu venirea lui Iisus Hristos pe pământ. Creștinul e cel care se mărturisește în Iisus Hristos, crede în Sfanta Treime și atestă originea creștinismului precum și a întemeietorului său, Iisus Hristos. Existența istorică a Mântuitorului este recunoscută de scriitori latini precum Suentoniu sau Pliniu cel Tanar, de evangheliile apocrife care vorbesc de scrierile Noului Testament, precum și de documentele literare ale primului secol al erei noastre.

Dogma fundamentală a creștinismului (dogma hristologică), constă în afirmarea existenței lui Iisus, Dumnezeul-Om. Credința în divinitatea lui Iisus Hristos a germinat și a statuat Biserica creștină, după cum afirmăși Sfinții Apostoli: „Pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu biruieste lumea. Cine este cel ce biruieste lumea daca nu cel ce crede ca Iisus este fiul lui Dumnezeu?”.

Fundamentul creștinismul o reprezintă viața, faptele, cuvintele, pătimirea, moartea pe cruce, învierea din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mântuitorului în ziua de Cincizecime. Se recunoaște dubla natură a lui Iisus Hristos, divină și umană și afirmarea lui Dumnezeu ca și creator al universului și al omului. Crezul creștin afirmă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”, și recunoaște fără echivoc, existența Sfintei Treimi cu cele trei ipostaze ale ei: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este Dumnezeul atotputernic și intangibil, Iisus este cuvantul intrupat care asculta de Tatal, iar prin Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu este facut cunoscut oamenilor.Pentru unii creștini, Logosul este a doua ipostaza din Sfânta Treime, care se întrupează devenind concomitent, Iisus Hristos – om adevărat și rămânând în același timp Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat.

Cartea sfântă a creștinilor este Biblia, care spune că Dumnezeu este în Hristos (2 Cor. 5:19,20), iar cele trei mărturisiri de credință (crezuri) sunt:

Simbolul apostolic (anul 50);

Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit în timpulsinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);

Simbolul atanasian (sec. IV-VIII), prin care se explică dogmele creștine

Învățăturile creștine sunt consemnate de Sfinții Apostoli și vin direct de laIisus Hristos, din cuprinsul predicii Sale (Sfintele Evanghelii și Noul Testament) prin care se anunțădarul mântuirii omului și a universului prin refacerea condiției primordiale, dar și acceptareaindividualăa unei construcții de iubire față de aproapele și a unei vieți trăite în deplină armonie cu Dumnezeu și legile divine. Esența creștinismului o găsim în Evanghelii, pentru că acolo, sunt „ipsa verba Domini” (inseși cuvintele Domnului).

Alături de Sfinții Apostoli, în perioada primar creștină, Sfinții Părinți ai Bisericii,auîntregitprin scrierile și gândirea lor filozofică,tezaurul învățăturilor sfinte din toate veacurile creștine. Aceștia sunt :Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul,Augustin de Hipona, Vasile cel Mare,Grigore de Nyssa, Atanasie din Alexandria,Ambroziu de Milano, Grigore de Nazianz.

1.2 Caracteristiciale creștinismului

1.2.1Raportul om – Dumnezeu

Prin întruparea lui Iisus Hristos ca om, Fiul lui Dumnezeu este a doua persoană a Sfintei Treimi, devine Hristosul, restaurează ființa umană și aduce omul în starea lui dintâi, îndumnezeită prin har. Acest lucru deosebește creștinismul de toate religiile, pentru că instituie principiul iubirii universale prin Jertfă.

1.2.2 Originea divină

Creștinismul își afirmă originea divină, pentru că provine direct din Iisus Hristos – Dumnezeu: „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine… Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnicăși Eu îl voi invia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38, 51, 54). Apostolii au reținut sensul dumnezeiesc al minunilor savârșite de Mintuitorul Hristos in lume si s-au convins ei insisi de dumnezeirea Lui si a religiei pe care o întemeia: „Acum știm că Tu știi toate și nu ai nevoie săîntrebi pe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu” (Ioan 16, 30).

1.2.3 Sfintele Taine

Creștinismul impune ca status, Taina Botezului, în numele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. În acest fel, se șterge păcatul strămoșesc și omul botezat devine parte din Trupul lui Hristos care este Biserica. Mântuirea nu se face în afara Bisericii creștine, pentru că numai Biserica este Iisus Hristos în Sine. Creșterea întru Hristos se face prin încășase Taine și diverse ierurgii.

Schimbarea începută prin botez trebuie să se dezvolte pe trunchiul vieții continu, dacă ne dorim sincer să alegem calea cea bună, cea arătată de Iisus Hristos, pentru identificarea cu El. În această dorință interioară, creștinii sunt ajutați de harul Sfintelor Taine, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.

1.3 Marea schismă

Creștinismul acordă o importanță fundamentală textelor sfinte adunate în Biblie și se definește ca „religia cărții”. Totuși, în decursul secolelor s-au creat numeroase diferende doctrinare care au dus la apariția multor confesiuni religioase. Principalele dispute teologice s-au manifestat în legătură cu:

Natura divin/umană a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos;

Gradul de liber arbitru al omului în planul divin de mântuire;

Organizarea instituționala a comunităților creștine;

Raportul religie creștină / putere politică;

Interpretarea textelor religioase, a sacramentelor bisericii, a ritualurilor liturghiei și a structurării normelor morale.

Confesiunilor creștine apar ca și consecință a evenimentului religios numit Marea Schismă, când se produce separarea canonică și frângerea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (Biserica Ortodoxă). Separarea definitivă are loc în anul 1054, cauzele fiind multiple și întinzându-se pe o lungă perioadă de timp. Evenimentul istoric căruia i se atribuie Marea schismă rămâne Al ȘapteleaSinod Ecumenic, care marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei.

În secolul al XI-lea tensiunile existente între Bisericile Răsăritene și cea Apuseană se exacerbează și culminează cu cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi deoarece, episcopul Romei era acceptat doar ca un primus inter pares („primul între egali”). Totodată, între Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie și Papa Leon al IX-lea apare o segregare pe tema diferențelor de ritual dintre cele două Biserici (cea Romană și cea a Constantinopolului), în special legată de utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie.

Pe 24 iulie 1054, Patriarhul Mihail Cerularie convoacă un sinod în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și rosteste anatema asupra Papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și elimină numele Papei din diptice, marcând astfel, începutul oficial al Marii Schisme. Practic, Marea Schismă a fost o excomunicare reciprocă a unor persoane, dar ea a marcat o ruptură definitivă între Biserica apuseană și cea răsăriteană. Pentru marea majoritate creștină a fost un eveniment dureros, ireparabil, marcat de speranța unei reconcilieri viitoare, într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice. „Nu cred că greșelile latinilor sunt așa de multe și atât de grave, încât să poată motiva o schismă între Biserici”, spunea Teofilact al Bulgariei (+ 1108), iar egumenul mănăstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „Credem cu tărie că în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Hristos, după care prin credința în El formează și Biserica un singur trup”.

Începând din secolul al XVII-lea, din sânul celor două mari confesiuni, catolică și ortodoxă, s-au desprins alte curente religioase bazate pe specific local sau interpretari noi ale unor teze creștine. În urma acestor frământări teologice, în Europa catolică se produce Marea Reformă care duce la apariția celei de-a treia confesiuni creștine, confesiunea protestantă. Aceasta pleacă de la negarea și respingerea totală a principiilor teologice și teozofice ale catolicismului. Protestantismul consideră ca falsă, teza infailibilității și caracterul de unic mântuitor al Bisericii Catolice, de asemenea, neagă importanța invocării și cultul Fecioarei Maria și al sfinților, infailibilitatea papei și autoritatea supremă a episcopilor, consideră ca fără valoare jurămintele preoților și călugărilor – în acest sens nu recunosc caracterul sacerdotal al organizațiilor monahale.

În timpul Marii Reforme și influențată de ea, în Anglia catolică are loc ruptura bisericii de papalitate, prin acțiunea regelui Henric al VIII-lea de separare. Motivul ruperii de papalitate își are originea în dorința regelui de a divorța de Ecaterina de Aragon și de a se recăsători cu Ana Boleyn, cerere respinsa de Papa Clement al VII-lea. Așa se constituie Biserica Anglicană care nu e nici protestantă, nici catolică ci mai degrabă, o Biserică occidentală creștină, opozantă papalității.

1.4 Creștinismul în epoca modernă

Revoluția industrială, urbanizarea, apariția societății de masă și a noilor tehnologii de comunicaresocială și de informare, aduce creștinismul la o confruntare delicatăcu modernismul și cu laicizarea societății. Și totuși, în virtutea unor frământări majore impuse de evoluția comunității creștine, are loc o revigorare a credinței prin noi sinteze teologice și noi perspective de spiritualitate și de organizare comunitară.

Specificitatea modernismului este diversitatea filozofică și teologică adică, teologiile conservatoare păstrătoare a învățăturilor creștine tradiționale, coexistă cu teologii liberale, dornice să aplice principiile științifice și să tragă concluzii pe baza lor.

În sprijinul acestor evoluții, Conciliul Vatican II acceptă că Biblia poate fi interpretată în lumina fiecărei epoci, adică se recunoaște libertatea religioasă în acord cu practicile moderne. A fost deschis de papa Ioan al XXIII-lea la 11 octombrie1962 și închis în timpul pontificatului papei Paul al VI-lea la 8 decembrie1965.

1.5 Doctrine

1.5.1Doctrina ortodoxă

Potrivit credinței ortodoxe, „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el”.„Dumnezeu este Creatorul lumii. El a prăzmuit lumea din nimic și în afara naturii Sale. Scopul și centrul creației este omul: Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemanarea Sa”.„Sufletul omului este substanță distinctă de lumea materială, care prin virtute și harul divin poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Omul creat de Dumnezeu a acționat autonom, fapt ce a dus la distanțarea de Creatorul sau, izolarea de El. Consecința acestei fisuri apăruta între Dumnezeu și om a afectat întreaga creație. Totuși, starea în care s-a aflat umanitatea după cădere a fost reabilitată de Hristos, autorul mântuirii neamului omenesc. Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu față de om, dar și a omului față de Dumnezeu”.Toate aceste lucruri le aflăm din Liturghia ortodoxă, care reface continuJertfa și Învierea lui Hristos,care a făcut posibilă transfigurarea omului și a lumii întregi. Prin Liturghie, credincioșii transcendspre viața veșnicăși comuniunea cu Dumnezeu.

Credința ortodoxă respectă riguros poruncile lui Dumnezeu, pentru că viața trebuie traită numai în această stare:„Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii asemenea și voi săfaceți lor!” Fericirea nu este un sentiment, ci o stare plenară, supremă, veșnică și constă în căutarea și descoperirea caracterului inefabil al lui Dumnezeu. Idealul eshatologic creștin esteîndumnezeirea prin credință:„Credința este o forță care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocităși mai presus celui ce crede că Dumnezeu cel crezut…..Credința este o cunoaștere care nu se poate dovedi. Iar dacă nu se poate dovedi(explica) înseamnă că, credința este o legatură mai presus de fire prin care în chip neștiut și indemonstrabil, ne unim cu Dumnezeu mai presus de înțelegere”.

Credința se desăvârșește în sufletul omului prin jertfa mistică, prin Taina Tainelor care este Sfânta Euharistie. Prin euharistie omul atinge îndumnezeirea pe pământ, intra în comuniune cu Fiul și prin El cu toate ipostazele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Unitatea ființei lui Dumnezeu face ca acolo unde se găsește una dintre ipostazele Sfintei Treimi să fie întreaga Dumnezeire. În bunătatea și iubirea Sa față de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care s-a născut din Sfântul Duh și din Fecioara Maria ca Dumnezeu adevărat și om adevărat și a sălășluit printre oameni, învățându-i care este Calea cea adevărată, care este Adevărul și care este Viața:„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

Doctrina ortodoxismului provine din Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament (Biblia), din Sfânta Tradiție (consemnata de Sfinții Părinți șiScriitorii bisericești) și din Hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice.Viața în credința ortodoxăînseamnă rugăciuneși asceză, un dialog permanent al omului cu Dumnezeu, pentru transfigurarea naturii umane dupăchipul și asemănarea cu Dumnezeu.

1.5.2 Doctrina catolică

Catolicismul este o confesiune creștină care recunoaște primatul Papei din Vatican. Alte caracteristici ale acestei religii sunt infailibilitatea Papei în materie de dogmă și de morală, purcederea „Sfântului Duh” de la Dumnezeu-Tatăl și de la Dumnezeu-Fiul și existența purgatoriului.

Catolicismul consideră că, Biserica are menirea sfântă de a ajuta credinciosul să ajungă la Dumnezeu prin sacramente, pentru a obține mântuirea și se consideră urmașa de drept a Bisericii Apostolice, formată din Isus Hristos și apostolii săi. Se pornește de la premisa că, Isus a organizat ierarhic comunitatea creștină condusă de apostoli (primul a fost Petru) dupa care, apostolii și primii adepți ai lui Iisus au format Biserica. În viziunea catolica, Isus s-a răstignit pentru a răscumpăra păcatul strămoșesc transmis oamenilor de la Adam și Eva.

După Marea schismă, Biserica Catolică a promulgat anumite dogme (Purgatoriul, Imaculata Concepție a Maicii Domnului și Infailibilitatea Papală) și alte aspecte ale doctrinei (Păcatul Originar), pâinea și vinul care devin prin Euharistie trupul și sângele lui Iisus Hristos.

O schimbare importantă care a adâncit schisma, este introducerea formulei filioque („și de la Fiul”) la Simbolul Credinței definit de cele Șapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că El coboară nu numai din Tatăl, ci și din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan (Ioan, 15 26), în care Iisus Hristos învață ucenicii spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”.

1.5.3 Doctrina anglicană

Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică istorică, despărțită de Roma în timpul Reformei Protestante. Capul Bisericii este Arhiepiscopul de Canterbury, care este în mod onorific și președintele consiliului episcopilor anglicani din lumea întreagă. Această confesiune săvîrșește două taine principale: botezul și euharistia și recunoaște cinci taine secundare: mirungerea, căsătoria, maslul, spovedania și hirotonia.

Ritul anglican practicat în bisericile anglicane are două orientări liturgice și teologice:

Ritul vechi – datează din anul 1662 și se bazează pe Common Prayer Book (Cartea de rugăciuni obștești), corespondentul liturghierului și ceaslovului din ritul bizantin;

Ritul contemporan – rezultat din două reforme (anii 1920 și anii 1970), conservă o structură teologică din primul mileniu și lucrează pentru mântuirea colectivă.

Confesiunea anglicană, în căutarea adevărului propriu, a creat trei ramuri religioase: anglo-catolicii, anglo-evanghelicii, și anglo-liberalii.

Anglo-catolicii sunt de rit contemporan, au o practică sacramentală intensă, susțin celibatul preoților și monahismul, liturghiazilnică și admiterea femeilor la preoție și chiar la episcopat; anglo-evanghelicii sunt de rit vechi și practica lor sacramentală este mai mult participarea la liturghie. Sunt stricți cu privire la doctrina Bibliei, se opun hirotonirii femeilor, și acceptării homosexualității; anglo-liberalii sunt de rit contemporan și nu au o practică sacramentală intensă. Sunt pentru hirotonirea femeilor, pentru mișcările gay și interpretează Biblia metaforic.

† CAPITOLUL II

LITURGHIA EUHARISTICĂ

Scurt istoric

2.1.1 Vremea Sfinților Apostoli

Cea mai veche mǎrturie euharisticǎ e scrisǎ în anul 53, de cǎtre Sfântul Apostol Pavel, în prima Epistolǎ cǎtre Corinteni: „Cǎci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouǎ cǎ Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut a luat pâine și mulțumind, a frânt și a zis: «Luați, mâncați, acesta ete trupul meu care se frânge pentru voi. Aceasta sǎ faceți spre pomenirea mea». Asemenea și paharului dupǎ Cinǎ, zicând: «Acest pahar este Legea cea Nouǎ întru sângele Meu. Aceasta sǎ faceți ori de câte ori veți bea spre pomenirea Mea»”; „Pentru cǎ de câte ori veți mânca aceastǎ pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți pânǎ când va veni” (cf. 1 Corinteni 11, 23-26).

Din aceeași Epistolǎ, din sfaturile cǎtre Timotei aflǎm cǎ, la Sfânta Euharistie se fǎceau rugǎciuni pentru diferite categorii de credincioși: „Vǎ îndemn deci, înainte de toate sǎ faceți cereri, rugǎciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Tit 2, 1). Aflǎm cǎ, la Sfânta Euharistie, unii credincioși primeau daruri spirituale (harisme), de la Duhul Sfânt, încât aveau revelații, vorbeau alte limbi și puteau a tǎlmǎcii (1 Cor. 14, 2,33). La rugǎciunile euharistice și de mulțumire, creștinii rǎspundeau cu Amin (cf. 1 Cor. 14, 16).

Până la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuțiilor, creștinii participau la euharistie sâmbătă noaptea, în anumite case din orașe, se cuminecau și luau acasă miridelepentru a se cumineca în familie. Acest lucru reiese și din episodul în care Sfântul Apostol Petru este eliberat în toiul nopții din temnițǎ, de cǎtre înger: „a venit în casa Mariei, maica lui Ioan ce se chema și Marcu, unde erau mulți adunați și fǎcând rugǎciuni” (Fapte 12, 12). Ritualurile religioase se săvârșeau în prezența unui episcop și practica frângerii pâinii se făcea zilnic.Oficierea Sfintei Euharistii în noaptea de sâmbǎtǎ, s-a mutat cu timpul, în ziua de duminică fǎrǎ a fi eliminatǎ formal, sâmbǎta. Astfel, are loc rugǎciunea de searǎ urmatǎ de cea de dimineațǎ. Ziua de duminica devine în final, sǎrbǎtoare specific creștinǎ, pentru a se deosebi de cultul iudeu.

Istoric, Sfânta Euharistie pornește din momentul participării Mântuitorului la Cina cea de Taină când, Sfinții Evangheliști Marcu și Luca și Sfântul Pavel subliniază că, Iisus Hristos a lăsat poruncă: „Să faceți aceasta întru pomenirea Mea” (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25). Primii creștini, ascultând de învățătura Mântuitorului, „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (FA 2,42) adică, săvârșeau Sfânta Liturghie, prin care se actualiza lucrarea mântuirii prin Iisus Hristos și a unirii prin Duhul Sfânt cu Dumnezeu Tatăl.

Viața primei comunitǎți creștine se concentreazǎ în „frângerea pâinii”, adicǎ are loc oficierea Sfintei Euharistii. Frângerea pâinii simboliza Cina cea de Taină, adică lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt și de aceea, se reluau faptele Mântuitorului săvârșite la această Cină:

„a luat” – semnifică aducerea darurilor ( I Cor. XI,23 -26);

„a binecuvântat” – semnifică rugăciunile de mulțumire și sfințire a darurilor

(I Cor. XIV,16);

„a frânt” – semnifică ruperea pâinii transfigurata în Trupul lui Hristos;

„a dat” – semnifică împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele lui Iisus.

Ritualul Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, săvârșit de Sfinții Apostoli, i s-a atribuit mai târziu, Sfântului Iacob, fratele Domnului, primul episcop al Cetății Sfinte. Liturghia Sfântului Iacob a fost cea mai răspândită dintre Liturghiile vechi. În sec. IV-V era oficiată în tot răsăritul: Grecia, Palestina, Siria, și Asia Mică. Din ea au expandat liturghiile ulterioare, cele mai cunoscute fiind Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (+379) și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur (+407), supranumite liturghii bizantine.

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cea mai veche liturghie bizantină, respectă întru totul formele Liturghiei Sfântului Iacob, având rugăciuni mai scurte și rămâne în istorie ca o liturghie oficialăa a Răsăritului creștin.

După perioada persecuțiilor, se construiesc biserici ca și locașuri de cult și aici vor avea loc liturghiile la care participă toți oamenii, mai puțin la Liturghia altarului, unde participă doar cei botezați și care nu au săvârșit cele trei păcate mortale: apostazia, uciderea, adulterul. Începe o perioadă de înflorire a Bisericii Creștine și au loc unele schimbări: se renunță la cuminecarea acasă, se face liturghia doar o dată pe săptămână sau în anumite zile, se zidesc biserici pe mormintele martirilor, se pun moaște sub masa altarului (după exemplul dat de Papa Damaschin I care zidește o biserică pe Catacomba Domițiliei).

2.1.2 Primele trei veacuri după Hristos

Cea mai completă descriere a Euharistiei din primele secole creștine, aparține Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, care in sec. II după Hristos, spune: „În așa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeților (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii – vezi cap. 65] – și se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fată li se trimite euharistia acasă, prin diaconi”.

Sfântul Iustin consideră Sfânta Euharistie o comemorare a Patimilor, deci a Jertfei Domnului, și a Învierii Lui. Liturghia euharistică este descrisă de Sfântul Iustin Martirul în prima sa Apologie, astfel: „Hrana aceasta se numește la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună: ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre și trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în euharistie prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta prin care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat”.

Sf. Irineu, în scrierea sa „Adversus Haereses”, îl confirmǎ pe Sfântul Iustin Martirul și Filozoful în ce privește epicleza în veacul al doilea, zicând: „Cǎci precum pâinea este produsǎ din pǎmânt, din moment ce primește invocarea lui Dumnezeu, nu mai este din aceastǎ clipǎ pâine obișnuitǎ, ci Euharistie constând din douǎ lucruri: pǎmântești și cerești, tot astfel și corpurile noastre nu mai sunt stricǎcioase când primesc Euharistia având speranța învierii”.

În acele vremuri, liturghia cuprindea doua momente: primul momentul era dedicat citirii din NoulșiVechiului Testament, urmat de explicarea (predica sau omilia) celor citite și încheiat cu rugaciuni comune; al doilea moment era reprezentat de partea liturgică (sacramentală), în care se punea pe masă (altar) pâine, vin și apă, se făceau rugăciuni și se aduceau mulțumiri (euharistii), celor prezenți. Sfânta Euharistie era împărtășită și celor în lipsă (bolnavi, neputinciosi, închiși), atât cât se putea. Rugaciunile nu respectau o schemă prestabilită, puteau fi improvizate pe moment pentru nevoile comunității. Se cântau Psalmi din Vechiul Testament sau imnuri creștine.

Ca și concluzie, în primele trei veacuri creștine, rugăciunea euharisticǎ a rămas neschimbatǎ, așa cum Apostolii au primit-o direct de la Mântuitor.

Veacurile din urmă

Începând cu anul 313, pe baza tradiților vechi, se unifică ritualurile și se formează de către Sfinții Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare Liturghiile care le poartă numele, oficiate pana azide Biserica Ortodoxă.Anaforaua liturgicăaparține Sfântului Ioan Gură de Aur și este corpul Liturghiei Euharistice, o rugăciune lungă, încheiată de credincioși cu răspunsul „Amin". Începând cu sec. V-VI se generalizează rostirea în taină a anaforalei, cu excepția anumitor pasaje dedicate cântării credincioșilor.

Din secolul al VI-lea, euharistia, adică momentul prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele lui Iisus, devine partea cea mai importanta din liturghie. Obiceiul cuminecatului zilnic se mai menține în Egipt, Etiopia și Muntele Atos si astfel, Euharistia pierde aspectul dinamic și capătă un aspect static, credincioșii devenind spectatori ai actului euharistic.

În anul 1945, ieromonahulGregory Dix publică în „The Shape of the Liturgy” un studiu în care relevă aspecte noi legate de euharistie. El observă că, Cina cea de taină în cele patru povestiri biblice și toate anaforele vechi folosesc câte patru verbe și pornind de la acest fapt, Gregory Dix spune că, aceste patru verbe reprezintă cele patru momente de bază ale Liturghiei Euharistice:

Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; și după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu.» (Matei 26:26);

Iisus a luat o pâine; și, după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și le-a dat, zicând: «Luați, mâncați, acesta este trupul meu.» (Marcu 14:22);

Apoi a luat pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și le-a dat-o zicând: «Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea mea»;

Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, și, după cea mulțumitlui Dumnezeu, a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea» (I Cor 11:23-24).

Concluzia pe care o trage Gregory Dix este că, liturghia euharistică trebuie să se concentreze pe patru momente principale: luarea darurilor, binecuvântarea, frângerea și darea. În limbaj liturgic aceste patru momente le numește:Ofertoriul, Anafora, Frângerea, Cuminecarea.

Liturghia Euharistică o descoperim din ce în ce mai mult astăzi, în conștiința omului modern, ca Taină a Bisericii, ca Sacrament, ca realitate a Bisericii, într-o continuă deschidere și schimbare, încarcată de spiritualitate și simboluri. Faptul că, religia este într-o continuă schimbare și deschidere reiese din viziunea nouă pe care Papa Francisc o prezintă în momentul de față: „Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alfel de adevăr există? …Cu toții îl iubim și ne închinăm la același Dumnezeu”. Trebuie să admitem că, adevarul religios evoluează și se schimbă căci, „Dumnezeu se schimbă și evoluează la fel ca și noi, deoarece Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre. Când răspândim iubire și bunătate în lume, ne atingem propria divinitate și o recunoaștem” (Papa Francisc).

Semnificație liturgică

Domnul Însuși a spus: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în veacul cel de apoi” (In. 6, 47).

Pornind de la vorbele lui Iisus, practic definim universul creștin și darul pe care Fiul Domnului îl oferă credincioșilor: viața veșnică. Deci, prin trupul și sângele euharistic avem dăruite nouă, înseși învierea și viața de veci. Viața veșnică primită odată cu trupul Domnului implică în ea învierea, căci fără înviere nu ne-am putea bucura de plenitudinea vieții noastre veșnice. Trupul euharistic al lui Hristos ne dă viața adevărată și hrana dumnezeiască, iar cel ce a înaintat în simțirea duhovnicească rămâne pe vecie în desfătarea ei.

Liturghia Euharistică ne învață că, împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos face ca însuși trupul nostru să devină trup a lui Hristos și de aceea, e destinat învierii. Trupul nostru se sfințește prin euharistie și prin eforturile noastre permanente de curățire interioară suntem pregătiți pentru primirea trupului Lui. Trupul apare astfel ca o structură fluidă spiritual, material sau chiar teandrică.

Semnificația Liturghiei Euharistice constă în unirea în curățire, dar această curățire nu o face Hristos în noi fără efortul nostru. Acest înțeles îl au cuvintele rostite de preot înainte de Sf. Împărtășanie „Sfintele, Sfinților”. Ele îi cheamă la Sfânta Impărtășanie pe cei care s-au pregătit, dar le și făgăduiește puterea spre o viață mai curată. Euharistia este izvor al unei vieți spirituale mereu sporite a credincioșilor, trebuie înțeleasă ca drum spre desăvârșire, deoarece în euharistie credinciosul se unește cu Hristos și devine hristofor.

Liturghia Euharistică descoperă cea mai mare și mai însemnată Taină a Bisericii si trebuie înțeleasă ca Jertfă și Taină în același timp. În Liturghia Euharistică, Hristos este prezent prin prefacerea darurilor. Sub chipul pâinii și al vinului, credincioșii se împărtășesc cu Însuși Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. În săvârșirea Liturghiei Euharistice se celebrează cea mai mare Taină a Bisericii Creștine, ea covarșindu-le pe celelalte prin adâncimea misterului, prin faptul că, ne împărtășim cu însuși izvorul harului care este Hristos.

Liturghia Euharistică este și Jertfa reală, nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu de către Hristos împreună cu Biserica, care este Trupul său Tainic. Jertfa Fiului lui Dumnezeu este noțiunea supremă de dăruire prin iubire și toți credincioșii martori al Liturghiei vor înțelege să ducă cu ei, în viața lor, exemplul renunțării la sine în numele unei morale superioare de înălțare spre Adevăr. Prin Sfânta Euharistie ne întâlnim cu Dumnezeu, iar Dumnezeu se unește cu noi.

În anul 1979, la consultația interortodoxă de la Ecimiadzin, Armenia, s-a pus problema sensului liturghiei în viața comunității. „Liturghia trebuie să fie continuată în situațiile personale și zilnice. Fiecare credincios este chemat să împlinească liturghia personală în intimitatea inimii sale, să realizeze o mărturisire vie a Vestei celei Bune pentru viața lumii. Fără această continuare, viața eclesială rămâne incompletă”.

Relația rugăciunii în biserică cu viața zilnică este un puct de dezbatere în pastorala creștină. Această relație își găsește răspuns numai în sensul jertfei euharistice contopind timpul „liturgic” cu timpul numit „aliturgic” din viața zilnică. Liturghia constituie astfel, întruchiparea Duhului Sfânt, mijlocul divin, prin care se comunică cu divinitatea. În Scriptură, apare noțiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, așa cum scrie în Sfintele Evanghelii și la Sfântul Apostol Pavel.

Liturghia Euharistică se extinde în viața profană a omului și îi oferă o calificare liturgică în cele mai secrete trăiri personale. Liturghia interioară crește natural spre exterior, spre comunitate. Continuitatea Liturghiei în viața profană demonstrează că omul are o natură liturgică naturală, are vocație de liturghisitor și preot în devenire.

Prin Liturghia Ehauristică faptele Mântuitorului rămân prezente în timp real și ne apropie de divin, așa cum arată teologul catolic Odo Casel: „Fără Liturghie actul mântuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment trecut, care nu ar putea să ne miște și să ne ridice spre divin”. Numai prin Liturghie pătrundem în imisterul primordial. Casel adaugă: „Sfânta Liturghie este fapta mare și uriașă pe care o datorăm creștinismului primar. Dacă nu am fi avut în Liturghie aceste simbloluri sfinte transmise nouă am fi fost săraci”.

Fiul lui Dumnezeu care „S-a făcut om, S-a răstignit și a Înviat” se unește cu noi în cel mai intim mod, prin Sfânta Impărtășanie în Sfânta Liturghie. Hristos s-a jertfit pentru oameni, ca oamenii să simtă în suflet duhul dragostei până la jertfă, contrară egoismului, și să înainteze spre înviere. Numai Liturghia Euharistică realizează prezența eshatologică a lui Hristos în Biserică și devine aproape Cel, a cărui existență părea îndepărtată.

Conform Sfântului Chiril din Alexandria, fundamentul prin care putem să înțelegem semnificația Liturghiei Euharistice este starea de jertfă curată pe care nu o putem dobândi decât în Hristos, pentru a ne putea mântui. Sfântul Chiril arată: „Căci dacă nu murea Hristos pentru noi, n-am fi fost primiți spre miros de bună mireasmă a lui Dumnezeu și Tatăl. Dar odată ce s-a desăvârșit El prin patimi, venim după El îndată ca dar sfințit lui Dumnezeu și Tatăl și ne oferim pe noi înșine jertfă cu adevărat duhovnicească”. Între viața duhovnicească a persoanei și Liturghia comunității sau comunitatea euharistică există o relație reversibilă, căci: „comunitatea euharistică este influențată de dezvoltarea duhovnicească a persoanei. Trupul Domnului oferit creștinilor în Euharistie, datorită faptului că este plin de elanul jertfirii pentru noi, ne dăruiește și nouă elanul dăruirii noastre lui Dumnezeu și oamenilor. El ne face astfel, să sporim în comuniune. Trupul răstignit și înviat al Domnului este fermentul îndumnezeirii noastre”.

Scopul Liturghiei Euharistice este transformarea omului interior, ca o conditie pentru restaurarea funcției sacramentale a Bisericii: trăirea în Hristos. Trebuința ca Liturghia să fie trăită interior de către creștini, o descrie Casel astfel: „Cine se roagă liturgic stă pe un fundament de stâncă. El este liber față de oscilațiile dispozițiilor și simțurilor umane El a construit casa sa pe baza mai sigură a veșniciei. Liturghia este un izvor care nu seacă niciodată. Apele lui sunt, pentru a încheia cu profetul, adevărate”.

Rezultatele și binefacerile Liturghiei Euharistice asupra credincioșilor nu pot fi cuprinse de rațiunea umană, în ansamblul lor. În acest sens, Nicolae Cabasila rezumă: „dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipsește sau ce bunătăți ne-ar mai lipsi? Dacă rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori din clipa când Hristos ne este oaspe și sălaș”. Roadele Sfintei Euharistii sunt binefacerile iubirii universale a lui Hristos, adică:

Unirea în chip tainic cu Iisus Hristos (In. 6, 54);

Desăvârșirea spirituală și curățirea de păcate pentru viața de apoi (In. 6, 54);

Garanția învierii și a nemuririi (In. 6, 50).

Și ca un exemplu de înțelegere luminată a vieții, trebuie amintiți Părinții Bisericii, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul loan Damaschinul, Sfântul Grigorie Palama și mulți alții, care au considerat că, Adevărul Absolut este Hristos, au luat calea ascezei știind că mintea e orbită de trei patimi: iubirea de arginți, slava deșartă și plăcerea; iar „calea spre cunoștință este nepătimirea și smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Așadar, Euharistia ne sfințește și ne unește în trup și suflet cu Iisus Hristos, dar acest lucru nu se poate împlini decât prin credință, rugăciune și asceză. Și să nu uităm îndemnul Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Sfânta Evanghelie după Ioan). Această sintagmă e chintesența credinței creștine și porunca divină de a ne uni în chip absolut cu Dumnezeu.

2.3 Caracteristici

2.3.1 Anamneza

Caracterul anamnetic al Liturghiei Euharistice constă în evocarea momentele esențiale din istoria mântuirii, începând cu întruparea până la a doua venire a lui Iisus Hristos. Liturghia actualizează realitatea istoricăși eshatologică a morții lui Hristos, cauza eficientă a răscumpărării, prin amintirea jertfei de pe cruce și recitarea cuvintelor de instituire a Tainei Euharistiei. Anamneza devine sacrificială numai prin invocarea specială a Duhului Sfânt, pentru prefacerea darurilor euharistice, pâinea și vinul, în însuși Trupul și însuși Sângele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului. Actualizarea cuvintelor lui Hristos sunt posibile numai în Duhul Sfânt, Care „vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 1;4, 26 și 16, 13).

Liturghia Euharistică este o sărbătoare a sufletului. Fiecare credincios aduce cu sine lumea.El nu-și aduce doar propriul trup încărcat de patimi și slăbiciuni, ci aduce cu sine întrega creație. El vine cu daruri, daruri de pâine și vin și le oferă prin mâinile preotului, lui Dumnezeu, ca euharistie. În timpul liturghiei se realizează o defilare a întregii lumi către Sfânta Masă.Lumea care se adună în spațiul liturgic al Bisericii este lumea reală, stricăcioasă, dar numai aici se săvârșeste afirmarea ei, pentru a nu rămâne așa cum este.Liturghia este leacul nemuririideoarece, sfințește creatia veche și o oferă Creatorului drept o nouă creatie.Adam cel vechi e reînnoit fără a fi distrus,firea umană e asumată fără a fi schimbată, omul se îndumnezeiește fără a înceta să fie om.

Anamneza liturgicăarată că lumea nu a încetat niciodată să fie a lui Dumnezeu. Natura și creația există ca o realitate unitară care vine de la Dumnezeu și-I este oferită lui Dumnezeu. Întâlnirea realității cerești cu realitatea umană este deplină în Biserica lui Hristos, oferind prin euharistie salvarea din dihotomia care-l împinge pe omul contemporan la respingerea lui Dumnezeu.

Omul participă la euharistie apăsat de păcatul ancestral. Moralitatea sa izvorăște din înnoirea zidirii sale în Hristos astfel încât, orice imperativ moral să poată fi înțeles ca rezultat al acestei transformări sacramentale. Liturghia recunoaște un singur fel de terminologie morală, acela al sfințirii trupurilor și sufletelor noastre astfel încât, în comuniune cu toți sfinții, să ne oferim cu toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu.

Euharistia va încredința creștinului biruința lui Hristos asupra întunericului care aici pe pământ, va fi o biruință chenotică, o biruință a crucii lui Hristos. Euharistia va deschide drumul unei experiențe a chenozei și a crucii, singura în care poate fi trăită în lume, pâna la sfârșitul veacului, biruința Învierii.

Epicleza

Epicleza este rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, în vederea prefacerii darurilor, a elementelor de pâine și de vin în Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Având o importanță covârșitoare în viața liturgică a Bisericii și constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei și a comuniunii euharistice a fost adeseori pusăîn discutieîn dialogurile și intrunirile ecumenice din lume.

Euharistia este taina cea mai mare a Bisericiiși a comunității eclesiale. Numai ca răspuns la epicleza bisericii exprimată prin preot, Duhul Sfânt coboară și preface cinstitele daruri în Trupul și Sângele lui Hristos. Se disting două orientări ale epiclezei:

Epicleza către Hristos – este invocarea lui Hristos de către Biserică și este posibilă numai prin puterea Duhului Sfânt, prin care Biserica îl mărturisește pe Hristos ca Domn al său;

Epicleza catre Duhul Sfânt – este epicleza propriu-zisa de invocarea a pogorarii Duhului Sfânt, săvârșită de către Hristos, înaintea Patimilor Sale.

Toată liturghia trebuie înțeleasă ca o rugă fierbite adresata Tatălui, pentru a trimite pe Duhul Sfânt asupra darurilor, asupra comunității, asupra lumii. Prin epicleză, liturghia se ridică progresiv spre epicleza propriu-zisă, în care este invocată coborârea Duhului Sfant asupra comunității și asupra darurilor oferite, prefăcându-le în trupul și sângele lui Hristos. Biserica este prezentă în întregimea ei în epicleză și Duhul Sfânt venind de sus de la Tatăl, se revarsă asupra Bisericii și al darurilor „peste noi, și peste aceste daruri ce sunt puse înainte”.

Epicleza constituie momentul central al jertfei euharistice, este cincizecimea euharistică,subliniată prin ritul turnării apei călduțe în potir după intruducerea în potir a părticelei „Iisus” odată cu rostirea cuviuntelor: „Plinirea potirului credinței Sfântului Duh”și „Căldura credinței plină de Duhul Sfânt”.

Hristos pronunță cuvintele de instituire: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28) și epicleza prin Hristos cere Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt să se pogoare asupra darurilor, prefăcând darurile.

Prefacerea darurilor în trupul și Sângele lui Hristos și sfințirea credincioșilor sunt cele două aspecte ale realității euharistice, căci omul se înfige adânc prin trupul său, prin limbajul său, prin toată sensibilitatea sa în cosmos, în realitatea însăși a lumii, în care este profund inserat și pe care el este chemat prin euharistie, a o transfigura, a o sfinți. Noi credem în sensul forte al consacrării, al sfințirii elementelor, al prezenței reale a lui Hristos în darurile transformate, în trupul și sângele lui Hristos în vederea cuminecăriii credincioșilor cu ele.

Epicleza care urmează anamnezei are în tradiția liturgică obișnuită un conținut doctrinal foarte precis. Schema cea mai consacrata a acesteia este următoare: comunitatea creștină împreună cu preotul cere lui Dumnezeu să trimită pe Duhul Său asupra lor și asupra elementelor euharistiece, pentru ca acestea să fie consacrate în trupul și sângele lui Hristos și pentru ca aceasta să fie constituită în unitatea eclezială și eliberată de condamnarea la judecata ultimă.

2.3.3Teandrismul

Harul începe mântuirea, dar nu independent de voința liberǎ a credinciosului. Trebuie mai întâi adeziunea creștinului ca sǎ facǎ accesibilǎ apoi, lucrarea harului (2 Cor. 6, 1). În acest fel se realizeazǎ teandrismul, dupǎ cum spune Sf. Maxim Mǎrturisitorul: „Nici harul dumnezeiesc nu sǎvârșește luminarea cunoștinței, fǎrǎ un subiect care primește luminarea dupǎ puterea lui fireascǎ nici subiectul fǎrǎ lucrarea mai înaltǎ a harului”, de aceea morala creștinǎ pretinde credincioșilor ca înainte de realizarea „teandrismului euharistic”, trebuie sǎ realizeze teandrismul haric, adicǎ sǎ-și punǎ în acord voința proprie cu harul primit la Sfantul Botez. Unirea creștinului cu Iisus Hristos în dumnezeiasca Euharistie se realizeazǎ prin ceea ce am numit mai sus teandrismul euharistic. Acest teandrism euharistic are o dublǎ manifestare: pe de o parte Hristos pǎtrunde ființa credinciosului, iar pe de altǎ parte, ființa credinciosului se lasǎ pǎtrunsǎ și acceptǎ sǎ conlucreze cu Iisus Hristos în viața moralǎ creștinǎ.

Realizarea teandrismului euharistic este posibilǎ atât din partea lui Iisus Hristos cât și din partea credinciosului. Din partea Mântuitorului pe baza unirii ipostatice a firii divine cu cea umanǎ. Nicolae Cabasila în aceastǎ privințǎ zice: „Iisus se cǎdea sǎ fie Dumnezeu dar trebuia sǎ se facǎ și om, ca astfel sǎ dobândim leac pentru neputințele noastre, pentru cǎ dacǎ ar fi fost numai Dumnezeu, El nu s-ar fi putut uni așa desǎvârșit cu noi, și oare ne-ar mai fi putut fi hranǎ? Iar pe de altǎ parte, dacǎ era numai ca noi, tot nu ar fi fost în stare sǎ ne aducǎ mântuirea. Acum Mântuitorul e din amândouǎ: ca om, El se leagǎ de omenire și o înțelege, ca un consângean ce este; iar ca Dumnezeu e în stare sǎ supuie firea omeneascǎ, sǎ o înalțe și sǎ o uneascǎ cu propria Lui ființǎ”.

Teandrismul euharistic este posibil și din partea creștinului fiincǎ departe de a desfința libertatea moralǎ creștinǎ, o întǎrește în direcția sǎvârșirii binelui creștin. Harul primit de creștin în cadrul acestui teandrism euharistic nu lezeazǎ întru nimic natura lui, ci din contrǎ, o vindecǎ.Rezultatul acestui teandrism euharistic este cǎ: „îndatǎ dupǎ împǎrtǎșanie trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc cǎci trupul se unește cu trupul, sângele cu sânge, sufletul cu suflet. Urmarea e cǎ binele biruiește rǎul tot mai cu tǎrie”.

Nicolae Cabasila punând în paralelǎ crearea lui Adam și renașterea moralǎ creștinǎ prin Sfânta Euharistie, aratǎ cǎ la aceastǎ înnoire, Dumnezeu nu folosește aceeași materie pe care a folosit-o la prima creare, cǎci atunci a folosit taina pǎmântului, pe când acum și-a dat chiar Trupul Sǎu propriu și prin aceastǎ înnoire a vieții nu numai cǎ reparǎ firea sufletului nostru, ci însuși sângele Lui îl revarsǎ în inimile celor ce se împǎrtǎșesc, fǎcând de acum sǎ rǎsarǎ înǎuntrul lor însǎși viața Mântuitorului. .

Concluzia este cǎ, Euharistia realizeazǎ unificarea noastrǎ soborniceascǎ cu Hristos, o unificare personalǎ care ne menține ca existențe personale în fața lui Dumnezeu și pentru mântuirea celor cu noi frați în Hristos dându-ne posibilitatea de a crește încontinuu. Prin Taina Împǎrtǎșaniei ajungem sǎ ne întâlnim chiar cu Dumnezeu care se uneste cu noi în cea mai desǎvârsitǎ unire. Hristos devine mai intim nouǎ decât ne sântem noi. Cǎci‚ ceea ce este în Hristos este al nostru mai mult decât ceea ce ne este personal.

2.4 Materia Liturghiei Euharistice

Liturghia Euharistică nu se poate exprima decât prin elemente simbolice, consacrate religios, prin care isi afirmă adevărurile fundamentale. Prin rugăciune, materiatranspusă în daruri și adusă pe Altarul Bisericii, se incarcă de spiritualitate, de sfintenie și face posibilă legătura directă și comuniunea cu Dumnezeu și cu Harul Sfântului Duh. Rugăciunea repetăCuvântul lui Dumnezeu și lucrează cu puterea divină asupra materiei și cu sufletul credinciosului, aducând revelatiacunoasterii lui Dumnezeu. Aceste simboluri materiale sunt vizibile, concrete și prietenoase omului, dar pline de substantă liturgicămărturisitoare a unui singur Adevăr: existenta lui Dumnezeu.

Prin semnul Sfintei Cruci și Chemarea Sfântului Duh, Bisericasfinteste lucrurile materiale, persoanele umane, natura și ne arată că în fiecare lucrare sfințitoare se află Hristos, adica puterea dumnezeiască.„Energia divină este asumată prin cuvinte și prin mijloacele materiale la însăși dumnezeirea, prin lucrarea Duhului Sfânt“.

2.4.1 Pâinea și vinul euharistic

Materia Sfintei Euharistii este pâinea și vinul. Pâinea este dospită, din aluat de grâu asemenea cu cea oferită de Mântuitor la Cina cea de Taină. Vinul trebuie sa fie natural, curat, din viță-de-vie și la momentul potrivit se amestecă cu puțină apă. Pâinea și vinul se prefacîn chip real în Trupul și Sângele lui Hristos. Seimpun cateva explicații pentru aceste elemente euharistice:

Pâinea devine materie de jertfă cand Dumnezeu îiporuncește lui Moise: „Iară pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea“ (Ieșire, 25, 30);„Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci“ (Ioan 6, 49 și 51).

Pâinea și vinulse institue materie euharisticăîn cadrul Cinei cea de Taină când Mântuitorul a zice: „Luați mâncați… beți dintru acesta toți…“

Pâinea și vinul devin materie de jertfă nesângeroasă pentru a se diferenția delegea vecheîn care se ofereau jertfe sângeroase sau roade ale pământului din care se hrăneau oamenii dar și animalele.

Pâinea și vinul fac parte din viața de zi cu zi și înglobează truda, știința și cheltuiala omului. Ele sunt sfințite de munca și devotamentul credinciosului,înainte de sfințirea la Sfânta Euharistie. Pâinea și vinul simbolizează roadele pământului transfigurate prin efort și iubire în hrană esențială pentru ca apoi, prin euharistie, să se transforme în Trupul și Sângele lui Hristos, ca hrană spirituală. În ambele cazuri, pâinea și vinul suportă un proces de transformare și transfigurare spre binele fizic și spre binele spiritual al ființei umane, de comuniune cu Dumnezeu.

Pâinea și vinul aduse ca daruri la Proscomidie ne asigură de realitatea vizibilă a participării noastre la Jertfa Euharistică. Pâinea din grâu curat ne asigură viața pământeascăși arată simbolic vigoarea trupeasca a omului. Odată cu darurile, credincioșii veniți la Liturghie, adaugă o lumânare și un pomelnic pentru vii sau decedați.

Despre vinul euharisticaflăm de la Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Vinul din roada viței trebuie să fie bun, bine mirositor, curat și acceptabil la băut, să nu fie amestecat cu alte băuturi în afară de struguri… să nu îndrăznească cineva să folosească vin de fructe, vin înăcrit sau must sau amestecat cu altă băutură, căci păcătuiește de moarte și se caterisește“. În Ortodoxism, se preferă vinul de culoare roșie pentru că seamănă cu sângele Mântuitorului. „Excepții pot exista, la nevoie, preotul poate aplica regula iconomiei, păstrând totdeauna ca o precauție indispensabilă «vinul» evanghelic și rodul viței. Altfel cade în păcatul grav al nepăsării și al lipsei de evlavie față de Taina săvârșită”.

Prescura

Prescura (în limba greacă„prosfora“) înseamnă jertfă sau ofrandă. Prescura se face din aluat dospit, are formă de pâine mică și reprezintă un element important în săvârșirea Sfintei Euharistii. Prescuraare diferite forme și este inscripționatăcu pecetea dumnezeirii: IS, HR, NI, KA (Iisus Hristos învinge):

Forma rotundă – simbolizează pământul și lumea pentru care S-a jertfit Iisus Hristos Domnul;

Formă de cruce – simbolizează cele patru laturi ale lumii (N, S, E, V);

Forma cu trei cornuri – simbolizează Sfânta Treime;

Forma cu cinci cornuri – simbolizează înmulțirea pâinilor.

Prescura este apanajul persoanelor credincioase, care au o viață curată, cu frică de Dumnezeu și care trăiesc în buna tradiție creștină, adică se roagă, postesc, fac fapte bune, se împărtășesc. Prescura nu trebuie facută de o femeie necăsătorită sau văduvă, conform canoanelor bisericești. Prescura o poate face și preotul sau preoteasa care au dragoste de Dumnezeu și de oameni. Prescura ne parvine din istorie, de la Cina cea de Taină când Însuși Iisus a împărțit pâine și a dat-o apostolilor Săi și de aceea, este ofranda adusă lui Iisus pentru unireadesăvârșită a Domnului cu sufletul desăvârșit.

2.4.3 Apa

Apa este un alt element euharistic folosit la Sfânta Jertfă. Apa reprezintă viața pe pâmânt: ne potolește setea, ne curăța trupului, asigură viața întregii naturi. În Liturghia Euharistică apa devine element de curățire interioară, iar prin gustul pur și efectul de sațietate simbolizează rolul purificator al haruluidumnezeiesc. Apa se amestecă cu vin în Sfântul Potir și simbolizează apa care a curs împreună cu sângele din coasta cea dătătoare de viață a Domnului (Ioan 19, 34).

2.4.4 Anafura

Anafura este pâinea binecuvântată de preot cu formula liturgică specială: „Binecuvântează Doamne pâinea aceasta ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine…” și care se împarte ca mângâiere și binecuvântare celor care au participat la săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, dar care nu au putut să se împărtășească. Bucățelele de prescură sau de pâine împărțite la Sfânta Liturghie, într-un vas special numit „anaforniță” nu înlocuiesc Sfânta Euharistie. Primirea anafurei este menită numai săîntrețină viu în suflete credința, în lipsa Sfintei Euharistii. Despre anafură, mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 si 1678-1708) spune: „Iară anafora nu iaște Taina, nici Trupul și Sângele lui Hristos, ci iaște pâine blagoslovită, din care se scoate Sfântul Agneț. Si au socotit Sfinții Părinți să sa dea… întru aducerea aminte de Sfânta Cuminecătură, ca să sa găteascăși să se curățească mai înainte până ce nu să curninică…”.

2.5Obiecte de cult euharistic

2.5.1 Sfantul Potir

Sfântul Potir are forma unei cupe cu picior și în el se toarnă vinul și apa pregătite la Proscomidie și pentru a fi sfințite în timpul Sfintei Liturghii și din care se împărtășesc clericilor și credinciosii.

Cuvantul potirvine din limba greacă(πoτήριoν – pahar, καλύξ – cupă). La Cina cea de Taină,Mântuitorul a folosit un pahar asemănător potirului liturgic care simbolizează în ritualul creștin coasta împunsă a Mântuitorului, din care a curs sânge și apă. Potirul este un vas cu valoare artistică, fiind împodobit cu icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, cu chipul Sfintei Cruci și a celor patru evangheliști. La începuts-au folosit potirele de lemn,dar cu trecerea timpului s-a optat pentru materiale nobile, cu valoare patrimonială.

În posturi sau la sărbătorile mari,se pregătește un singur Agneț și se binecuvântează un singur Potir foarte mare. Sfântul Trup și Sânge sunt împărțite în Potire mai mici, din care pot împărtăși mai mulți preoți simultan, oricât de mulți ar fi credincioșii veniți la oficierea Liturghiei.

2.5.2 Discul

Discul este o farfurioară întinsă, de mărime variabilă, hărăzit să primească prescura din care se detașează Agnețul și se fragmentează miridele pentru pomenirea sfinților, a credincioșilor vii și a celor morți. Sfântul Disc este din metal argintat sau aurit și are formă de platou sprijinit pe un picior scund. Pe Sfântul Disc se așează Sfântul Agnețși miridele. Sfântul Disc ca și obiect de cult, se sfințeste printr-o rugăciune specificădin Moliftelnic, când se folosește pentru prima dată.

Istoria Sfântului Disc vine de la Cina cea de Taină, din vremea apostolilor și reprezinta vasul pe care au fost așezate bucatele (Marcu 14, 20). La Liturghie, Sfantul Disc este adus de preot la Sfanta Masa și după sfințirea Darurilor și după împărtășirea preotului Sfântul Discși cu Sfântul Potir, raman la proscomidiar până la următoarea Sfântă Liturghie.

2.5.3 Steluța

Steluța este formată din două arcuri de cerc Ea este de folosință la Proscomidie, fiind așezată pe Sfântul Disc ca o mică boltă.

Steluțareprezintă steaua minunată care a anunțat venirea lui Mesia pe pămant și care i-a condus pe magi la locul nașterii Mântuitorului.Formula biblică rostită de preot când așează steaua pe disc este: „Și venind steaua, a stat deasupra unde era Pruncul.“ (Matei 2, 9). În același timp, steluța simbolizeazăși pecetea pusă pe mormântul Domnului.

2.5.4 Sfanta copie

Sfânta Copie are formă de suliță cu două tăișuri și este folosit de preot în cadrul Proscomidieila tăierea prescurilor pentru pregătirea Cinstitelor Daruri.

Simbolic, Sfânta Copie reprezintă sulița care l-a împuns pe Mântuitor, după ce a murit pe Cruce, conform Evangheliei: „Venind ostașii la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor. Ci unul din ostași, cu sulița, a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă. Și cel ce a văzut, a mărturisit și mărturia lui e adevărată” (Ioan 19, 33-35). La Proscomodie, preotul scoate Agnețului din prescură și se închipuie Nașterea în trup a lui Iisus din Fecioara Maria.

2.5.5 Lingurița pentru cuminecare

În Biserică, după Spovedanie, se face cuminecarea credincioșilor cu ajutorul linguriței sfințite. Preotul pune pâinea euharistică în potir apoi, cu lingurița sfințită, ia părticele înmuiate și le pune în gura cuminecantului (I Cor. 11, 28-29). Lingurița, ca obiect de cult, este confecționată din materiale prețiose. Seamană cu o linguriță simplă, numai că la capătul mânerului are o cruciuliță. Impărtășirea cu ajutorul linguriței se face numai de către preot.

Ținând seama de importanța capitală a vaselor liturgice în oficierea cultului creștin, dogmele recomandă în mod expres ca aceste obiecte să fie lucrate cu măiestrie și pe cât posibil, din metale nobile sau cel puțin aurite. Considerat cel mai important dintre toate, potirul este întotdeauna cel mai bogat decorat, dobândind adeseori remarcabile însușiri artistice.

Sfânta masă este un loc special în Biserică, aranjat cu dragoste și cu grijă, ca să inspire respect și introspecție. Este locul pe care stau așezate Darurile pregătite pentru liturghie: potirul cu vin euharistic, discul cu pâinea euharistică, liturghierul, lumînările și florile.

2.6 Efecte asupra credincioșilor

Liturghia Euharistica este hrana sufletului și calea spre mântuire. Ea realizează două lucruri esentiale:

Unirea cu Hristos – este o unire deplină;

Hrană duhovnicească -aduce desăvârșire spirituală. Prin împărtășire primești darul divin al nemuririi: „Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veci” (Ioan 6,49).

2.7Consecințe dogmatice

Prin prefacerea darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, Sfinta Euharistie este punctul central al Liturghiei, sângele și viața Bisericii;

Hristos este Euharistie, Euharistia este Biserică și prin Bisericăne împărtășim cu dumnezeirea Sa;

Iisus Hristos este prezent în integralitatea sa în Biserică, numai elementele euharistice se împart credincioșilor cu Trupul și Sângele Său;

Trupul și Sângelelui Iisus se aflăintegral în elementele euharistice,la fiecare Liturghie;

Pâinea și vinul îl poartă pe Hristos din momentul prefacerii și după aceea, cât timp ele există. De aceea, se îngrijesc cu mare stăruință.

2.8 Concluzii

Un mareduhovnic al Bisericii noastresfătuia pe slujitorii Sfintelor Altareîn felul următor: „Să fim cu mareatenție cui și cum dăm Sfânta Împărtășanie, că mare răspundere avem în fața lui Dumnezeu.Nici prea rar, nici prea des. Săținem seama, pe cât se poate, de sfintele canoane și de practicapărinților iscusiți de astăzi”.

In Euharistie primim Trupul și Sângele Mântuitorului, ne spiritualizăm și ne recalibrăm ca ființe universale. Transcenderea în Trupul Lui, în Biserică, prin preot, ne transmite o stare de comuniuneîntru Hristos și în Duhul Sfânt, pe care o purtăm în noi pentru totdeauna.

Prin urmare, importanța și semnificația Sfintei Euharistii sunt esențiale pentru viața omului, pentru viața universală, căci ea atinge inefabilul întâlnirii cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Este întâlnirea cu Eternitatea dumnezeiască, adică cu Trinitatea.

Ca și concluzie, în fața durerilor de tot felul, a sărăciei, aînsingurării, a patimilor și violenței este foartenecesară o regăsire de sine și admiterea singurului Adevar existențial, anume că suntem parte a unui univers îndumnezeit. Singurul biruitor adevărat asupra morții și asupra vieții a spus: „Eu îmi punsufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Puteream eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau” (Ioan 10, 17-18).

CAPITOLUL III

LITURGHIA EUHARISTICĂÎN CELE TREI CONFESIUNI:

ORTODOXĂ, CATOLICĂ ȘI ANGLICANĂ

Liturghia euharistică ortodoxă

Părintele Stăniloae descrie foarte frumos Sfânta Euharistie ca fiind „un fel de trăire a cerului pe pământ”.Termenul euharistie provine de la cuvântul grecesc „evharistia” și înseamnă mulțumire. Istoric, este mulțumirea Mântuitorului adusă La Cina cea de Taină, Părintelui Ceresc, înainte de frângerea pâinii. Sfânta Euharistie este numită și Cuminecătură („koinonia”- în limba greacă înseamnă comuniune), Sfânta Jertfă, Cina Domnului (I Cor. 10, 17-21), Pâinea Cerească (In. 6, 33), Trupul și Sângele lui Hristos, Sfânta Împărtășanie, Pâinea și Paharul (I Cor. 11, 26-28) sau Sfintele și Dumnezeieștile și Înfricoșătoarele Taine.

Liturghia Euharistică este cea mai mare Taină a Bisericii Ortodoxe pentru că, este Taina Trupului și Sângelui lui Iisus Hristos, poruncităchiar de Mântuitor la Cina cea de Taină, înaintea Patimilor Sale.În credința ortodoxă, prezența lui Iisus Hristos în pâineași vinul euharistic este un principiu intangibil. Darurile de pâine și vin oferite lui Dumnezeu Tatăl, devin prin Duhul Sfânt și prin rugăciunile credincioșilor din biserică și ale preotului, Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos.Aceasta este Taina Bisericii, necuprinsă de mintea omenească, dar pe care o acceptăm ca pe un fapt dat.

Biserica Ortodoxă a păstrat doua Liturghii euharistice, pe cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și pe cea a Sfântului Vasile cel Mare (sec. IV). Ritualul Liturghiei Euharistice este încărcat de simboluri și înțelesuri și se desfășoară pe fondul cântărilor bisericești. Atmosfera bisericii este înălțătoare, invită la reflexie interioară și la înțelegerea Tainei vieții Mântuitorului. Prin Sfânta Liturghie se reia în timp real viața lui Iisus Hristos, de la Naștere la Învierea și Înălțarea Sa la cer. Rugăciunea liturgică are puterea să pătrundă în mintea oamenilor și să coboare în inima lor pentru că, locul lui Dumnezeu este în inimă, centrul energetic al ființei noastre.

LiturghiaEuharisticănumită și Liturghia Credincioșilor, urmeză Liturghiei catehumenilor, iar începutul acesteia se face prin cuvintele „Câți suntem credincioși, iar și iar cu pace Domnului să ne rugăm”.

Liturghia Euharisticăortodoxă cuprinde trei părți:

Ieșirea cu Cinstitele Daruri

Cântarea Heruvimilor marchează momentul în care preotul însoțit de diacon se duce la masa Darurilor (proscomidiar). Diaconului ia Discul din mâna preotului, iar preotul ține în mâna Sfântul Potir. Cinstitele Daruri sunt duse către ușile centrale ale iconostasului (ușile împărătești) și în acest timp, credincioșii încheie imnului Heruvimilor. Astfel se desfășoară ritualul numit Ieșirea Mare (sau Vohodul Mare). Așezarea Darurilor pe Sfânta Masă semnifică ultimul drum făcut de Domnul înainte de patimile și de crucificarea Sa. Acum, proscomidiarul închipuie locul răstignirii, iar sfântul disc reprezintă patul pe care a fost pus și purtat trupul Mântuitorului, după coborârea de pe cruce.

Cântarea heruvimică cuprinde două părți, prima înainte de Intrare, iar cea de-a doua imediat după. Scopul acestui imn este acela de a ne purifica mai mult în vederea Jertfei euharistice care se apropie. Purificarea presupune o spiritualizare mai profundă, prin detașarea de orice grijă din viața noastră zilnică, lumească, materială. Pronumele „noi” îi cuprinde atât pe preoți cât și pe mireni, care îi înfățișează în mod tainic pe heruvimii nevăzuți, făcând acum pe pământ ceea ce ei fac mereu în ceruri și anume, ii aduc laudă lui Dumnezeu. Preotul recită Heruvicul tainic, în altar, iar poporul îl cântă cu voce tare, în Biserică.După citire, preotul ia acoperământul cel mare, îl pune pe gât, în mâna dreaptă ia potirul, iar în stânga sfântul disc, ambele acoperite, și iese din altar, înaintea lui mergând diaconul sau paraclisierul cu lumânarea aprinsă. Se oprește în mijlocul Bisericii și face pomenirile de la Intrarea Mare. Acestea sunt o serie de stihuri liturgice care vizează mai multe categorii de persoane, fiecare sfârșindu-se cu formula: „…să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. După terminarea pomenirilor, preotul reintră în altar, iar în Biserică se cântă a doua parte a Heruvicului: „Ca pe Împăratul…”.

Binecuvântarea credincioșilor, este urmată de sintagma: „Ușile! Ușile!”, care are o semnificație istorică, din vremea când ușile bisericii erau încuiate credincioșilor de alte religii.

Partea pregătitoare pentru Sfânta Jertfă cuprinde trei aspecte care sunt totodată și condiții pentru participarea cu vrednicie la săvârșirea Jertfei. Acestea sunt rugăciunea, împlinirea poruncii creștine a dragostei, care se concretizează în ritualul sărutării păcii și mărturisirea credinței celei drepte și adevărate prin rostirea Crezului. Crezul este cea mai concentrată expresie a credinței ortodoxe, fiind în același timp și o angajare a fiecărui credincios.

Rugăciunea euharistică

După intonarea cu evlavie a Crezului, începe Anaforaua, o rugăciune euharistică importantă, care se face asupra prefacerii Darurilor și care începe prin cuvintele: „Sus să avem inimile”. Sunt două anaforale principale folosite în Sfanta Euharistie ortodoxă, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și cea a Sfântului Vasile cel Mare.

Ritualul constă din evocarea istoriei biblice cu referire la căderea omului din Rai și izbăvirea lui și se rememorează scena Cinei euharistice. Urmează invocarea Duhul Sfânt, preotul cerându-I să coboare în trupul Bisericii și să sfințească Darurile. Sfințirea Darurilor este urmată de pomenirea Sfinților, începând cu Maica Domnului. Credincioșii cântă acum Axionul, un imn închinat Sfintei Fecioare: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim [pe tine], Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim!”

Imediat după rostirea Crezului are loc un dialog între preot și credincioși cu rolul de a anunța Sfânta Jertfă. După ce preotul îndeamnă pe credincioși să mulțumească lui Dumnezeu și ei răspund prin a se închina, el însuși aduce o frumoasă rugăciune de mulțumire numită anamneză, care este o aducere aminte a unor fapte petrecute cândva. Rugăciunea începe prin invocarea tabloului general al mântuirii, însă nu este doar o simplă aducere aminte a faptelor pe care le cunoaștem prin intelect, ci în același timp este o legătură a timpului prezent cu cel de când s-au petrecut faptele, astfel încât prin credință și trăire să devenim contemporani cu ele: „Ne naștem cu cei ce s-au născut, cădem și ne ridicăm cu cei ce au căzut și s-au ridicat, și tot împreună cu ei ne suim la cer, moștenind Împărăția ce va să fie”.

După rugăciunea de mulțumire, preotul rostește chiar cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu, Cel care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor” și „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Cel care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”, adăugând „pe ale Tale dintru ale Tale Ție îți aducem de toate și pentru toate”.

Urmează punctul înalt al Sfintei euharistii și anume prefacerea Cinstitelor Daruri în Sfintele Daruri. Prefacerea are loc în urma unei rugăciuni speciale rostită de liturghisitor în taină, în altar, numită epicleză.

Epicleza este o rugăciune specială, solemnă și sfințitoare, însă nu trebuie privită izolată de celelalte anterioare, ci mai degrabă ca o continuare a acestora.Întâi, preotul se roagă pentru sine, pentru purificarea sa sufletească înainte de a începe sfințirea Darurilor pentru că harul pe care l-a primit poate să crească sau să scadă în funcție de viața duhovnicească pe care o duce. Rugăciunea epiclezei este adresată Tatălui, Căruia I se cere să trimită Duhul Său cel Sfânt „peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte” și este rugat să prefacă pâinea și vinul în „Cinstitul Trup și Sânge al Hristosului Său”. Așadar, prefacerea se realizează prin Duhul Sfânt, în prezența implicită a Fiului înviat. Darurile aduse de credincioși la proscomidie se preschimbă în Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu în mod anamnetic – prin amintire sau comemorare – și nici simbolic – prin reprezentare – ci în mod real, ele transformându-se în adevăratul Trup și adevăratul Sânge a lui Hristos, chiar dacă își păstrează înfățișarea naturală și gustul de pâine și vin. În acest timp, credincioșii cântă „Pe Tine Te lăudăm, pe tine bine Te cuvântăm, Ție îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție”. Prefacerea euharistică este o conlucrare a preotului și a credincioșilor, realizată de Sfânta Treime.

Urmează a fi rostită rugăciunea Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească, numită astfel, fiindcă Însuși Mântuitorul a lăsat-o pentru noi ca model. Dupăectenia rostită, urmează un moment solemn: preotul, în fața sfintei mese, ia Sfântul Trup cu ambele mâini, Îl înalță în semnul Sfintei Cruci deasupra sfântului disc, spunând: „Să luăm aminte : Sfintele, vouă, sfinților”. Răspunsul credincioșilor este o adevărată expresie a smereniei, ca și cum ar protesta față de o evaluare exagerată, mărturisind: „Unul e sfânt, Unul e Domn: Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin”.

În timp ce se cântă chinonicul sau, după caz se citește din cazanie, preotul are în mâini Sfântul Trup, Îl frânge în cele patru părți tăiate în miez la proscomidie și le aranjează pe Sfântul Disc în forma crucii – IS HR pe verticală, iar NI KA pe orizontală – și rostește încet rugăciunea: „Se sfărâmă și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce pururi Se dă de mâncare și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Preotul ia partea de deasupra a sfântului Trup, imprimat cu inscripția IS și o pune în sfântul potir, zicând: „Plinirea potirului credinței și a Sfântului Duh”, după care ia ibricelul cu apă încălzită și o binecuvintează: „Binecuvântată este căldura sfinților Tăi, totdeauna, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin”. Apoi o toarnă în formă de cruce în sfântul potir, spunând: „Căldura credinței, plină de Duhul Sfânt. Amin”. Odată cu punerea în sfântul potir a părții IS, Trupul și Sângele se contopesc, împlinindu-se lucrarea Duhului Sfânt. Apa devine Sânge a lui Hristos.

Împărtășirea cu Sfintele Daruri

După sfințirea Darurilor și pomenirea Sfinților, preotul ridică Sfintele Daruri și spune: „Sfintele [sunt ale] Sfinților!”, la care se răspunde: „Unul [este] Sfânt, Unul [este] Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl, amin”. Prin acest dialog se dorește reafirmarea și întărirea credinței în Dumnezeu și a unicității Sale în viața noastră din și în afara bisericii.

În tradiția ortodoxă, împărtășirea cu Sfintele Daruri se face cu o linguriță. După ce s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, li se oferă credincioșilor anafura, adică o bucațică din prescura sfințită.

Reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge în sfântul potir simbolizează Învierea Domnului, iar turnarea restului pâinii de pe sfântul disc închipuie unirea desăvârșită a tuturor membrilor Bisericii luptătoare și triumfătoare, cu Hristos. Pentru credincioșii care nu s-au putut împărtăși, împreunarea cu Sfântul Sânge, a miridelor scoase pentru ei, înlocuiește unirea adevărată și reală, realizată prin împărtășirea cu Sfintele Daruri, întrucât Sângele Sfânt în care se toarnă miridele spală păcatele celor pentru care s-au adus aceste miride.

Înălțarea Sfântului Potir și arătarea lui în văzul tuturor la cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu…”și „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…” simbolizează arătările Mântuitorului după Înviere. Ultima înălțare a acestuia în văzul credincioșilor, însoțită de semnul Sfintei Cruci, la cuvintele „…totdeauna, acum și pururea…” reprezintă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi și binecuvântarea acestora de către Mântuitorul, înainte de Înălțare, iar ducerea și depunerea Sfintelor Daruri la proscomidiar închipuie înălțarea Domnului la ceruri. Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la proscomidiar simbolizează harul Sfântului Duh dat Sfinților Apostoli după Înviere: „Luați Duh Sfânt” (In. 20, 22).

Rânduiala Liturghiei se încheie cu Rugăciunea amvonului, fiind rugăciunea care cuprinde toate caracterele rugăciunii de cerere, de laudă, de mulțumire și de mărturisire a credinței în Sfânta Treime. Este o sinteză a rugăciunii liturgice, fiind rostită de preot în întregime cu glas tare.

Sfârșitul Liturghiei ortodoxe se face prin binecuvântarea preotului care invocă încă o dată lucrarea mântuitoare a lui Hristos, prin formula „Cel ce a înviat din morți, Hristos Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale sfinților, măriților și întru tot lăudaților apostoli, ale Sfântului (N)(al cărui hram îl poarta biserica), ale Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârșim, ale sfinților și drepților dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, ca un bun și de oameni iubitor. Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi”.

Așadar putem spune că Euharistia ortodoxă este concepută într-o dimensiune cosmologică și eclesiologică, afirmată în formula bizantină a aducerii: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aduce de toate și pentru toate”.

3.2 Liturghia euharistică catolică

Liturghia romano-catolică derivă indirect din Liturghia originară acreștinătății, care se săvârșea la Ierusalim în epoca Sfinților Apostoli, și pe care aceștia au răspândit-o în toată lumea creștină odată cu cuvântul Evangheliei. Putem spune că, în lumea catolicăse întrebuințează azi o singură liturghie: Liturghia de rit roman, sau Missa catolică. În linii generale, se poate distinge clar, vechea împărțire în cele două părți constitutive ale Liturghiei creștine primare: Liturghia Catehumenilor, cunoscută în limbajul catolic sub titlul de Avant-Messeși Liturghia Credincioșilor, cunoscută în limbajul catolic sub titlul de Rugăciunea Sfintei Jertfe sau Canon Missae.

Euharistie înseamnă mulțumire și prin acest Sacrament,catolicii afirmărecunoștința și adorațialorfațădeDumnezeuTatăl,pentru Jertfa Sa oferită oamenilor pentru răscumpărarea păcatelor lor. Un alt nume dat Euharistiei este Cina Domnului și face referire directă la momentul instituirii Sacramentului,din Joia Mare, cand Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. […] Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu. […] Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan, 6).

„Biserica catolică a dat și continuă să dea acest cult de adorație care se cuvine sacramentului Euharistiei nu numai în timpul Liturghiei, ci și în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate, înfățișându-le credincioșilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-le în procesiune” (Catehismul Bisericii Catolice, 1378, citând Misterium Fidei 56).

Ultimul mare eveniment istoric, Conciliul Vatican II (1962-1965), numește Liturghia Euharistică, „izvor și apogeu al întregiiviețicreștine” (Lumen Gentium, 11) și stabileștepunctualdoctrinaEuharistică a Bisericii Catolice:

Prezența reală a lui Isus Cristos în Preasfântul Sacrament al Euharistiei;

Motivul instituirii Preasfântului Sacrament;

Superioaritatea Preasfintei Euharistii față de celelalte sacramente;

Transubstanțierea;

Cultul și venerația care trebuie aduse Preasfântului Sacrament;

Rezervarea Sacramentului Preasfintei Euharistii, și aducerea lui la bolnavi;

Pregătirea necesară pentru primirea cu vrednicie a Preasfintei Euharistii;

Folosirea acestui admirabil Sacrament.

Catolicii cred în sacrificiul real (jertfa euharistică) al Mântuitorului, reprezentat atât de Sacrificiul istoric de pe Golgota, dar și de Sacrificiul etern din Cer, relevat prin fiecare Liturghie.De asemenea, ei cred că pâinea și vinul aduse ofrandă lui Dumnezeu, devin în timpul Liturghiei Euharistice, Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu, prin intermediul preotului, pentru a hrăni spiritual și a aduna credincioșii într-o comuniune și o singură entitate, care este Biserica. Fiecare Sacrificiu Euharistic redimensionează spiritualitatea Bisericii și gireazăînsăși existența ei milenară.

Biserica Catolică afirmă că, nici o comunitate creștină nu se poate construi fără a avea ca rădăcinăși fundament celebrarea Sfintei Euharistii. Prin Euharistie, Biserica își descoperăvocația sa, ea devine Biserică în măsura în care devine Euharistie și prin celebrarea euharistică ea revelează imaginea autentică despre sine. Într-un cuvânt,Euharistia este Sacramentul Bisericii (Sacramentum Ecclesiae), căci este sacramentulunității. Așa a fost mereu văzută de către Sfinții Părinți ai Bisericii Catolice. Biserica născută dinmemorialul euharistic este Templul Duhului, Trupul lui Cristos și icoana vie a SfinteiTreimi, în timp.Biserica seconstruiește din interior spre exterior, se construiește cu ajutorul rugăciunii și princomuniunea sacramentelor. Euharistia, fiind izvorul și centrul vieții Bisericii, îl are peCristos prin cuvânt și lumină a lumii, iar Biserica este ca o oglindă care transmiteslava sa.

Așadar, Biserica, Trupul lui Cristos – crește în istorie și se reînnoiește continuu prin sfinții ei. Raportul dintre Euharistie și credință, cere unitate în adevăr, între cultulspiritual și sacrificiul euharistic, care este consubstanțiere „a substanței pâinii și a vinului cu Trupul și Sângele lui Isus” șidefinește această transformare foarte oportun,transsubstanțiere.

Fundamentul, sensul și modul transsubstanțieriidogmatizate ies în evidență din capitolul al IV-lea doctrinal (De transsubstantiatione),din cadrul sesiunii a XIII-a a Conciliului din Trento care atrage atenția asupra identității,enunțată de cuvintele lui Isus în timpul instituirii, dintre darul oferit la Cină și Trupul șiSângele lui Isus: „transformarea întregii substanțe a pâinii în Trup și a întregii substanțe a vinului în Sângele lui Cristos”.

Teologia catolică afirmă prezența lui Cristos numai în Sfânta Euharistieprin transsubstanțierea pâinii șia vinului euharistic în Trupul și Sângele Domnului Iisus Cristos.Cristos este prezent și seîmpărtășește credincioșilor și de aceea, credincioșii îl mărturisesc și I se închină.Accidenții pâinii și vinului nu fac parte din Trupul lui Hristos, dar primirea lor oferă prilejul împărtășirii de Trupul lui Cristos de dincolo de ele.

Euharistia este considerată„banchet pascal” în care Hristos este mâncat, sufletul esteumplut de Har și este dată garanția vieții viitoare. Dar numai în Euharistie este prezent însuși Cristos. Concepția despre mântuire este o consecință a satisfacției adusă Tatălui prin moartea Fiului și a meritelor procurate de Fiu prin această Jertfă unicăși care este împărțită debiserică sub forma indulgențelor.Putem spune că, Euharistia este un ritual prin care materia euharistică este transformatăîn Carnea și Sângele lui Cristos și devine în acest mod, un sacrificiu adevărat.

Slujba euharistică oficiază întotdeauna, următoarele momente:

Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu;

Consacrarea pâinii și a vinului euharistic;

Primirea Trupului și Sângelui Domnului, de către credincioși.

Actul numit consacrareînseamnă transsubstanțiere, adică transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Cristos. Sub forma vizibilă a pâinii și vinului, Cristos însușieste prezent în mod real și substanțial, cu Trupul și Sângele său, cu Harul și Dumnezeirea sa.

Euharistia este oferită pentru mântuirea celor vii și iertarea păcatelor celor răposați și pentru a primi de la Dumnezeu Tatăl,binecuvântarea spirituală și grația divină. Primirea lui Cristos prin Împărtășania Euharistică trebuie făcutăîntr-o stare de har, de curățenie sufletească și trupească. O conștiințăîncărcată de păcate nu poate primi Euharistie, fără Sacramentul Pocăinței, pentru a fi iertat înaintea Împărtășaniei.

Pregătirea pentru Liturghie se face în sacristie (cămăruța de lângă altar), în care se păstrează odoarele bisericești. Aici, preotul citește psalmii pregătitori ai slujbei, precum și o lungă rugăciune atribuită Sfântului Ambrozie, toate acestea alcătuind capitolul numit în Missale romanum,Preparatio ad Missam.În biserică, locul în care este păstrată Euharistia se numește „tabernacol” și este străjuit de o luminiță, semn că acolo este prezent Isus Cristos.Sfânta Împărtășanie e păstrată cu evlavie în tabernacol, numai în locașurile de cult catolic: biserică, bazilică, oratoriu, capelă sau catedrală.

Liturghia catolicăîncepe cu semnul sfintei cruci, cu salutul preotului și invitația de a participa la actul penitențial, prin cuvintele: „Să ne recunoaștem păcatele pentru a lua parte cu vrednicie la această Sfântă Liturghie”. Această chemare trezește în sufletele credincioșilor prezenți la slujba religioasă, sentimentul de smerenie, de umilință în credință față de Dumnezeu Tatăl.Urmează Rugăciunea Zilei, Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu și Predica (omilia). În încheiere,se recităCrezulși se rostește Rugăciunea Credincioșilor.

Partea culminantă a Missei catoliceeste Euharistia și înseamnăprefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Isus Cristos, adicăprin transsubstanțiere, devin substanța Trupului și Sângelui lui Christos.

Liturghia Euharisticăîncepecu ofertoriul. Ofrandele sunt aduse la altar pentru a fi consacrate. Preotul rostește o binecuvântare specială și oferă pâinea și vinul lui Dumnezeu și mulțumește pentru Jertfa Sa. Apoi, se spune rugăciunea euharistică în cursul căreia sunt enumerate lucrările lui Dumnezeu făcute în sprijinul omului.Este evocată Jertfa lui Cristos de pe Calvar și în final, se oficiază momentul sfânt al prefacerii. Este momentul de plenitutdineîn Biserică și preotulreproduce întocmai cuvintele lui de Iisus Cristos, lăsate ca și poruncă: „Faceți aceasta în amintirea mea!” (Lc 22,19b). Materia vizibilă, pâinea și vinul, prin acest ritual, se transformă în Trupul și Sângele lui Isus Cristos. Doxologia finală este: „Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, ție, Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea și mărirea în toți vecii vecilor. Amin”. Sfârșitul Missei catoliceeste marcat de trimiterea credincioșilor în misiune: „Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace!”Creștinul pleacă din Biserică spre viața lui zilnică, în care trebuie să ducă misterul Liturghiei la care a participat și să-l mărturisească.

Conform cu „Normele Generale ale Liturghierului roman” (Institutio Generalis Missalis Romani, 79),rugăciunea euharistică se desfășoarăcu următoarea structură:

a) Mulțumirea-în numele credincioșilor, preotul aduce mulțumiri lui Dumnezeu Tatăl pentru întreaga lucrare de mântuire;

b) Aclamația-adunarea bisericească unită cu puterile cerești, cântă Sanctus (Sfânt, Sfânt, Sfânt);

c) Epicleza -Prin invocații speciale este invocatăputerea Duhului Sfânt, pentru consacrarea darurilor;

d) Relatarea instituirii și consacrarea–evocarea cuvintelor și faptelor lui Cristos la Cina Cea de Taină, când sub chipul pâinii și vinului și-a oferit trupul și sângele apostolilor lăsându-le poruncă să perpetueze această taină;

e) Anamneza -Biserica celebrează memorialul lui Cristos, Jertfa, Învierea și Înălțarea la cer;

f) Oferirea–Biserica le cere credincioșilor să ofere victima fără pată și să se ofere pe ei înșiși pentru ca, unindu-se cu Dumnezeu, cu frații lor prin mijlocirea lui Cristos să se desăvârșească din zi în zi;

g) Rugăciunile de mijlocire – Euharistia este celebrată de întreaga Biserică Catolică, în cer și pe pământ, și prin ea, jertfa se săvârșește pentru toți viii și morții;

h) Doxologia –Biserica oficiazăglorificarea luiDumnezeuși se încheie prin rostirea cuvântului „Amin”.

Biserica Catolică folosește în săvârșirea Missei, scramentele. Sacramentul este materie vizibilă, instituită de Cristos, prin care Dumnezeu transmite har nevăzut pentru mântuirea oamenilor. În Euharistie,materia este pâinea și vinul, care devin prin consacrare Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Cristos.Euharistia este un sacrament pentru că,reunește toate elementele necesare unui sacrament:

a) Semnul văzut – este chipul pâinii și al vinului sub care se află ascuns Isus Cristos după consacrare;

b) Harul nevăzut –materia euharistică ne dă pe însuși Isus Cristos dătătorul tuturor harurilor;

c) Orânduirea– săvârșirea ritualului euharistic vine direct de la Isus Cristos.

Pentru că, prin Euharistieprimim Trupul și Sângele Domnului Iisus Cristos pentru afi părtași vieții divine prin mântuire, Sacramentul Euharistiei este numit Sacramentul Sacramentelor, iar Euharistia devinePreasfântul Sacrament.

Materia Sacramentului o constituie pâinea nedospită (azima sau ostia) și vinul.„Eu sunt Pâinea vieții. Celui care vine la mine nu îi va mai fi foame niciodată” (Ioan 6,35).De ce pâinea? Isus ne spune: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”.Legat de vin, avem urmatoarea explicație în Noul Testament:„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Ca și mlădițele rupte de vie, dacă ne rupem de Cristos, pur și simplu ne uscăm. Seva mladițelor nu mai curge așa cum viața divină împărtășită nouă de Fiul lui Dumnezeu, nu mai curge prin noi.

Un alt simbolism, la fel de explicit este acela că, strugurii, asemenea bobului de grâu, trebuie să „moară” -să fie zdrobiți – ca să devină vin, respectiv pâine. Este o imagine magnifică a jertfei, adicăa Sfintei Jertfereluată în fiecare Liturghie. Sfintele Daruri, pâinea și vinul oferite pe Altarul Bisericii, reprezintă simbolic tot o jertfă și o ofrandăa muncii și vieții credincioșilor.

Astăzi, Sacramentul Euharistiei instituit la Cina Cea de Taină de Isus Cristos are semnificația de masă festivă la care sunt invitați credincioșii. Dar, Euharistia nu hrănește trupul, ci foamea spirituală de comuniune cu Isus Cristos, real și întreg și dedumnezeirea Sa. Rodul Euharistiei este unirea noastră intimă cu Mântuitorul și această uniune are nebănuite roade, adicăne protejeazăde păcat, ne înfrânează în săvârșirea faptelor rele și cel mai important, ne securizează împotriva săvârșirii unor păcate viitoare. Cu cât relația personală cu Dumnezeu este mai strânsă, cu atât vom trece mai ușor peste tentațiile necurate ale vieții.Sfânta Euharistie ne dă garanția învierii și fericirii veșnice, dar pentru primirea ei este nevoie să fim în deplină comuniune cu Biserica. Nu putem primi Euharistie, dacă nu avem sufletul liber de păcat și nu suntem pregătiți trupește – prin post – și sufletește – prin rugăciuni. Preotul oferă Euharistia fiecărei persoane, pe limbă sau în mână și spune: „Trupul lui Hristos”.I se răspunde: „Amin”, „Așa să fie”(Catehismul Bisericii Catolice, 2856).

În viața catolică, Cristos vine cu istoria lui întreagă și developează legătura care există între prezența realăși sacrificiul Său. Iisus Cristos s-a dăruit oamenilor odată pentru totdeauna și de aceea, El este prezent în Euharistie mereu, pentru a perpetua unirea credincioșilor prin iubire și a statua iubirea ca principiu universal. Transformarea prin Cristos este pentru veșnicie, este un proces ireversibil în ființa umană. Euharistia este un preludiu eshatologic și reprezintălumea viitoare în care catolicii speră și îi determinăsă conștientizeze greutatea faptelor lor în decursul vieții.

În Euharistie„este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru”(PO 5), Euharistia este oglinda vieții bisericești, este sărbătoarea cea mai însemnată. La Taina Euharistiei se participă cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simțurile, seurmărește cu privirea, cu auzul dar nu trebuie să rămână doar la participarea afectivă,ci trebuie să existe și una efectivă prin primirea Sfântului Trup și Sânge ale Domnului„spre iertarea păcatelorși spre viața de veci”. Prin Euharistie se celebrează istoria mântuirii, a comuniunii dintre oameni și speranța într-o viață veșnică și îndumnezeită.

3.3 Liturghia euharistică anglicană

Încă de la început, Biserica Anglicană a apărut în istorie ca un organism cu un caracter aparte, deosebindu-se de celelalte Biserici europene. Deși, termenul de Anglicanism se configurează abia în secolul al XIX-lea, totuși ca traiectorie distinctă de credință și tradiție, Anglicanismul a apărut cu 300 de ani înainte, adică o dată cu momentul Reformei engleze. Anglicanismul a urmat în el însuși o continuare a tradiției patristice, cu o Biblie deschisă tuturor, luând ceea ce era mai nobil și mai pur din Catolicism. Această concepție este puternic manifestată în Liturghia Bisericii Anglicane, care preia elemente din Biserica Veche.

Anglicanismul aspiră să fie o credință catolică, cu rădăcini în antichitatea creștină și în continuitate cu credința, constituția, cultul și Tradiția Apostlică. Reformatorii englezi au apelat la antichitatea Bisericii Britanice, ca Biserică autonomă ante-datată de misiunea Sfântului Augustin, de “Biserica Anglicană, Biserică ecumenică prin excelență, cuprinzând în același timp atât elemente catolice, cât și protestante”.

Doctrina Bisericii Angliei este cuprinsăîn Cartea comună de rugăciune (The Book of Common Prayer), apropiată de tradiția catolicăși în cele 39 de Articole de credință(The Thirty Nine Articles of Religion). Cartea comună de rugăciune cuprinde într-o formăsimplificată, toate cărțile fundamentale de cult ale Bisericii Romano-catolice: Liturghierul (Missale), Ceaslovul (Breviarium), Evhologhionul (Rituale), extrase din Slujba hirotoniei (Ordinal), Catehism, modele de slujbe corespunzătoare Tainelor și ierurgiilor ortodoxe (Botez, Mirungere, Nunta, inmormantare).

În ce privește cultura Bisericii Anglicane, se deosebesc trei teme fundamentale:

Interdependența cultului litrurgic -poporul lui Dumnezeu trăiește liturghia continuu;

Interdependența cultului individual – individualitatea închinătorilor creștini este înălțată de participarea în liturghie a întregului popor;

bogăția și varietatea care există în cultul creștin.

Putem spune că, Biserica istoricăAnglicană este o biserică care a evoluat în diversitate și a cunoscut o transformare liturgică profundă (Mișcarea de la Oxford), în corelație cu necesitățile teologice ale membrilor săi și de aceea, „speră că toți membrii într-un număr de stiluri diferite vor fi apți să se închine lui Dumnezeu cu libertatea creștinilor primitivi, cu splendoarea bisericii medievale, cu demnitatea sobră a Reformei, și cu simplitatea și harul fiecărei persoane în parte”.

Liturghia Euharistică Anglicană respectăo anumită structurăa slujbei, dar cu elemente distincte pentru ritul incare se oficiază:

Sărutarea păcii;

Ofertoriu;

Intrarea mare;

Rugăciune de primire a darurilor;

Epicleza si anamneza;

Tatăl nostru;

Frângerea propriu-zisă a pâinii;

Comuniunea preotului și a credincioșilor;

Binecuvântare și trimitere.

Ritul vechi.Slujbele ritului vechi se află în Common Prayer Book. Liturghia se face după rânduiala veche, cu o singură anaforă a cărei epicleză e foarte discretă, pâine dospită și vin fără apă pentru liturghie. Liturghia are influențe celtice insensul că, dipticele nu se află în cadrul anaforei, ci în preajma aducerii darurilor.

Ritul nou.Slujbele ritului nou se află în The Alternative Service Book. Liturghia are accente de modernitate, influențe galice, cât și din Biserica primară și folosește pâine nedospită în formă de pânițe rotunde și vin amestecat cu apă pentru liturghie.

În ce privește caracterul sacrificial al Sfintei Euharistii, anglicanii au preluat dogma romano-catolică a momentului sfințirii, care se consideră simultan cu rostirea cuvintelor:„Acesta este Trupul Meu”. Epicleza sfințirii Darurilor lipsește în ritualul liturgic, fiind înlocuită cu o rugăciune către Tatăl, semnificativădin acest punct de vedere.

Dogma anglicanăconsideră căinstituirea Cinei Domnului a fost „pentru amintirea continuă a jertfei și morții lui Hristos și a beneficiilor pe care noi le primim prin ea”. Rugăciunea jertfei înBiserica Anglicană, se referă la urmările jertfei asupra credincioșilor și nu reprezintă momentul propriu-zis al jertfei. Prin Cruce și Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos nu a săvârșit o lucrare mântuitoare de restaurare a ființei omenești, ci un act de justificare, în fața lui Dumnezeu. Prin intervenția grației divine în lucrarea de mântuire, rolul faptelor bune este diminuat.

Procesul de evoluție a Euharistiei anglicane a durat cinci ani, între anii 1547 și 1552 și poartă amprenta lui Thomas Cranmer (Arhiepiscop de Canterbury), căruia i se datorează structurarea liturghieianglicane. „Practic a reformat materialul tradițional pentru a da o expresie clară de înțelegere a învățăturii biblice, îmbrăcând acest material într-un stil liturgic englez pe care el însuși l-a creat și perfecționat” (John Merbecke – teolog englez).

La baza Euharistiei Anglicane stă Missa Catolică. Ceremonialul medieval al Missei Catolice este legat de „uzanța Salisbury”, adică “varianta ritului roman folosit de un număr secular de biserici engleze din aceea vreme”. Euharistia Anglicanătrebuie înțeleasădin Iconomia Treimica a Mântuirii care trasează următoarele principii:

„Venind în mijlocul nostru ca ființă umană, făcând ascultare față de voința Tatălui, Hristos, Fiul veșnic, prin moartea Sa, de bună voieși prin Învierea Sa, dar și în puterea Duhului Sfânt, ne reveleazăși ne deschide comuniunea vieții Sfintei Treimi”…;

„Biserica este întemeiată prin harul sălășluirii Sfântului Duh, pentru a fi o imagine a vieții în comuniunea Dumnezeului Treimic și trăiește în această lume în anticiparea zilei când întreaga creație va fi reânnoităși viața în comuniunea Dumnezeului Treimic va fi toate în toți (I Corinteni 15:28)”…;

„Biserica, Trupul lui Hristos, plinătatea Duhului Sfânt, sălașul Treimii binecuvântate nu este un fenomen sociologic, ci un dar al lui Dumnezeu, Treimea binecuvântată. Din acest motiv, se vorbește în Biserică despre taina persoanei umane cu har, trăind în timp, taina veșnică a Treimii binecuvântate”…

„Sfânta Euharistie este manifestarea vizibilă, semnul sacramental, instrumentul vieții de har a Sfintei Treimi: Sfânta Euharistie este taina comuniunii și a unității, locul de întâlnire a divinului și umanului, expresia vizibilă a lucrării interioare a harului lui Dumnezeu în revelația supremă a Bisericii, în calitate de comuniune sacramentală”.

Euharistia Anglicană consideră că prin viața, moartea și învierea lui Isus Hristos, oamenilor li s-a dăruit unitate în Hristos și iertarea păcatelor. Prin cuvântul lui Dumnezeu, credincioșii sunt chemați într-o nouă relație cu Tatăl și această nouă configurare se inaugurează prin Botezul în Hristos, prin Duhul Sfânt, cultivată și adâncită prin Euharistie și exprimată prin mărturisirea Domnului pe parcursul întregii vieți.

Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt și prin Euharistie construiește viața Bisericii și întărește identitatea sa misionară. Biserica, ca Trup al lui Hristos, oficiază Taina Euharistica și împărtășește credincioșii cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Materia Euharistică este pâinea și vinul care prin Duhul Sfânt se transformă în Trupul și Sângele Domnului și se oferă poporului, pentru mântuire.

Istoric, moartea și învierea răscumpărătoare a lui Iisus Hristos s-a săvârșit odată pentru totdeauna, iar Dumnezeu a dăruit Euharistia Bisericii Sale, ca mijloc prin care lucrarea de Jertfă a lui Hristos pe Cruce să fie proclamată și să constitue efectiv, viața și spiritualitatea Bisericii. Spre o înțelegere mai profundă a relației dintre Jertfa lui Hristos și momentul Euharistic, se consideră că, Jertfa nu este un eveniment trecut, istoric, ci se produce prin Liturghia Bisericii constant și aduce în mod real puterea lui Dumnezeu, în prezent. Hristos a instituit Euharistia ca un memorial (anamneză) ce evocă totalitatea faptelor de reconciliere a lui Dumnezeu în El. Comuniunea cu Hristos se institue prin Sacramentul Euharistic, care afirmă adevărata Lui prezență în elementele euharistice de pâine și vin. Acestea devin Trupul și Sângele Mantuitorului și oferă credinciosilor anglicani adevarata viață în Duhul Sfant, prin Impărtășanie.

Concluzionând, credința anglicană este în egală măsură, atât catolică, cât și reformată, iar Michael Ramsey a scris că, teologia anglicană nu este un sistem sau o confesiune, ci „o metodă și o direcție”. Teologia anglicană acupă un loc anume în universul adevărului creștin, pentru că, Scriptura și tradiția, revelația și condiția umană, crezul ortodox și libertatea, moștenirea antică și noile descoperiri, continuitatea istorică a Bisericii și libertatea Bisericilor naționale, sunt legate organic în spiritual teologiei anglicane. „Aceste idealuri nu sunt proprii Bisericii Anglicane, ci ele aparțin Bisericii lui Hristos”, consemnează conferința de la Lambeth, din anul 1930.

† CAPITOLUL IV

STUDII DE TRADUCERE

4.1 Generalitați

Istoria creștinismului pornește de la poporul evreu de aceea, prima limbă folosită în cult a fost limba aramaică, limbă în care Sfinții Apostoli au propovăduit pe teritoriul Palestinei, înainte ca încreștinarea să depășească teritoriile vechilor evrei.Pe măsură ce creștinismul a depășit Pământul Sfânt și credincioșii au fost tot mai numeroși, primele liturghiile au fost celebrate în limbile Fondatorului Bisericii și ale primilor lideri: ebraica, aramaica și greaca. Limba ritului roman înainte de Grigorie cel Mare (Dialogul) a fost cea greacă. Utilizarea limbii latine în Liturghie a început din cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, pe măsură ce credința s-a răspândit în rândul locuitorilor latini. Folosirea împreună a limbii grecești și a celei latine a continuat astfel, pânăîn secolele IV-V, înlocuirea limbilorfăcându-se treptat.

Renașterea civilizației, care va începe în sec al VIII-lea, a culminat cu „restaurarea Imperiului Roman”din vremea lui Carol cel Mare, când s-au luat primele hotărâri în ce privește ritul roman. E momentul istoric când limba latinădevine obligatorie în cultul creștin, pentru toate popoarele de rit roman, aflate sub puterea Imperiului. Acum,se adoptă„Sacramentariului Gregorian” ca inimă a întregului rit roman, care a asigurat limbii latine posibilitatea de a fi limba liturgică a Bisericii Apusene pânăîn vremuri moderne.

Pe teritoriul românesc, creștinismul este de origine apostolică, fiind adus de Sfântul Andrei. Răspândirea creștinismului în spațiul țării noastre s-a făcut în limba latină populară, ca urmare a procesului de romanizare a poporului român. Cea mai cunoscută rugăciune, Tatăl Nostru, conține aproape în întregime cuvinte deorigine latină și demonstrează în acest fel,izvorul latin al cultului creștin românesc, fapt de notorietate în analiza istorică a religiei la români, de la origini și până astăzi.

Este dovedit istoric, că porul român a fost evlavios și pătruns de Adevărul lui Hristos prinînsăși geneza sa,iar necesitatea de a înțelege slujbele, rânduielile și simbolismul actelor de cult ale Bisericii, a fost una vie. Deși, Sfânta Liturghie se oficia într-o limbă străină, era înțeleasă organic, încât credincioșii trăiau prin transcendere bucuria cunoașterii lui Dumnezeu și a faptele Mântuitorului, Învierea și Înălțarea Sa la cer.

La începutul mileniului II, apare și se dezvoltă rapid în Peninsula Balcanică curentul slavon, care va influența masiv creștinismului pe teritoriul țării noastre, poporul român împrumutând limba și cultura slavonă, sub toate aspectele vieții sociale de la acea vreme.Elemente multiple din limba slavonăapar în limba românăîn secolele VI-X, prin contactul îndelungat cu popoarele slave și au persistat mult timp în cultura noastră religioasă, din motivul simplu de a împiedica prozelitismul catolic să pătrundă în conștiința creștinilor ortodocși, prin mijlocirealimbii de origine latină a românilor. Acesta este motivul istoric pentru care, primele traduceri românești apar în Ardealul de nord, în secolulXV. Primele texte religioase scriseau numele de „texte rotacizante“și sunt traduceri mot-a-mot din limba slavonă. În așa zisaperioadă slavă,apar în mănăstirile din Transilvania, Moldova și Oltenia primele centre de caligrafie și școli voievodale, care au produs nenumărate manuscrise religioase, de mare valoare în epocă și pentru istoria religiei, în general.

Studiile de traducere a textelor religioase s-au bazat întotdeauna, pe o cercetare liturgică fundamentală, folosind metoda descriptivă, metoda comparativ-istorică, sau teologică.

4.2 Sursele liturghiei creștine

Până în perioada anilor 300, Liturghia s-a celebrat în limba greacă. Schimbarea s-a făcut sub Papa Damasus care, ținând cont de noua configurație socio-culturalăa comunității sale, a promovat reforma limbii liturgice. Se creeazăastfel, Liturghia romanălatină, care de acum încolo, ca rânduialăse va deosebi de toate Liturghiile Bisericii Orientale.

Traducerea textelor biblice în limba latină a devenit în timp, o necesitate cultică și de influență. În secolul II, în Africa de Nord unde s-a folosit pentru prima dată limba latină în ceremoniile de cult, apare traducerea latină cea mai veche a Bibliei, Hala. Începând cu secolul III, limba latină devine limbă liturgicăși în apus, la Roma, după ce în Africa de Nord, la Cartagina, latina era deja o tradiție în cult.Limba latină devine cert, un mijloc de creștinizare a altor popoare prin misionarism și anume, a popoarele druidice, celtice, galice și iberice, care foloseau deja în cultul lor, limba latină.

Etimologic, cuvântul liturghieprovine dingrecesculλειτoυρyέω = a îndeplini un serviciu, o lucrare în folosul comunității. Începând cu manuscrisul Didahia (sec. I-II) cuvântul liturghie este aplicat jertfei euharistice, extinzându-se apoi asupra celorlalte lucrări sacre. Astfel, liturghia devine un sacrament prin care slujitorii aflați în serviciul comunității comunică cu Dumnezeu.

Texteleliturghiilor creștine fac obiectul unor studii aprofundate pentru că, duc inevitabil, la esența creștinismului și a modului în care s-a răspândit în lume. Studiul acestor izvoare vechi arată evoluția Liturghiilor și a Euharistiei.

a). Cărțile de slujbăși manuscrisele – sunt texte scrise de mână. Cele mai importante sunt:

Molitfelnicul (Evhologhionul);

Liturghierul (cele trei Liturghii ortodoxe și Vecernia de sâmbătă seara);

Mineiul (cuprinde părțile mobile din anul bisericesc; 12 volume corespunzând celor 12 luni);

Triodul (cuprinde slujbele oficiate în perioada Postului Mare);

Penticostarul (cuprinde slujbele oficiate între Paști și Cincizecime);

Octoihul (cuprinde partea stabilă a slujbelor, conform ciclului celor opt glasuri, cuprins între luni după Cincizecime și Duminica Vameșului și fariseului).

b). Rânduielile bisericești- sunt scrieri liturgice care vizează forma sau descrierea cultului în anumite epoci și regiuni. Cele mai importante sunt:

Rânduiala bisericească egipteană, identificată azi cu Tradiția apostolică a lui Ipolit Romanul;

Constituțiile Apostolice sau Așezămintele Sfintilor Apostoli;

Testamentum Domini nostri Jesu Christi.

c). Comentariile liturgice -reconstruiesc rânduielilor liturghiei în diverse perioade de timp. Cele mai importante sunt:

Mystagogia Sfantului Maxim Mărturisitorul († 663);

Descriere a bisericii și contemplația mistică, de Sfantul Gherman, patriarhul Constantinopolului († 740);

Explicarea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, de Sfântul Teodor Studitul († 826); 4);

Tâlcuirea sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, de Nicolae Cabasila;

Despre ierarhia bisericească a SfântuluiDionisie Areopagitul ( ~ 400).

Rânduielile bisericești locale, numitele Diataxe, sunt la fel de importante în cunoașterea și înțelegerea liturghiei.Cele mai cunoscute sunt:

Diataxa patriarhilor bizantini (sec. XI-XII);

Diataxa patriarhului Filotei IV (sec. XIV).

d). Monumentele arheologiceși obiectele de cult – cele mai cunoscute sunt Catacombele romane, Spațiile liturgice descoperite la Dura Europos (Siria), Bisericiile și baptisteriile creștine și ariane de la Ravena, Biserica Sfanta Sofia (Constantinopol).

Cultul creștin s-a bazat dintotdeauna pe studierea și cunoașterea unor texte biblice atât din Vechiul Testament, cât și din Noul Testament. Cele mai importante texte biblice din care extragem informații prețioase despre oficierea liturghiei, sunt:

Sfanta Scriptură-Exod, Levitic, Deuteronom, Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistola I Corinteni, Evrei;

Scrierile Sfinților Părinți și ale Scriitorilor Bisericești- Apologia I a SfântuluiJustin Martirul, Didahia Apostolilor, Epistola I Corinteni a SfântuluiClement Romanul;

Canoane ale Bisericii, norme liturgice și rânduieli monahale-ale SfântuluiPahomie cel Mare și SfântuluiVasile cel Mare, ale Sfântului. Casian și SfântuluiBenedict de Nursia.

În primele trei secole avem o slabă literatură liturgică din care nu reiese o idee stabilă asupara cultul creștin. Lucrările din această perioadă sunt redactări târzii ale unor practici liturgice mai vechi. Iată câteva din cele mai importante scrieri de interes liturgic din această perioadă:

Didahia (învățătura) celor 12 Apostoli(sec. I)- cuprinde modele de formulare liturgice întrebuințate la serviciul euharistic, unit pe atunci cu agapele sau mesele frățești;

Constituțiile Apostolice(sec. IV-V)-carte cu autor necunoscut, cuprinde opt capitole dintre care primele șase reproduc o lucrare mai veche, în limba siriacă, numită Didascalia Apostolilor. Cartea a VII este Didahia Apostolilor cu multe interpolări, iar cartea a VIII-a conține cea mai amplă descriere a unei Liturghii din primele veacuri (cartea VIII, cap. V-XV). Ea este cunoscută ca Liturghia Clementină și redă schema liturgică și textul rugăciunilor și ecteniilor. Data scrierii Constituțiilor Apostolice e apreciata la sec. IV-V ;

Epistola I Corinteni a Sfantului Clement Romanul(sec. I)-scrisăla sfârșitul veacului întâi (96-98) va constitui justificarea primatului papal;

Prima Apologie a Sfântului Justin Martirul- conține elementele esențiale ale unei Liturghii așa cum o avem noi azi (Lecturi, ectenii, rugăciuni, sărutarea păcii, aducerea și consacrarea darurilor, împărtășirea și colectele pentru săraci);

Testamentul Domini nostri Jesu Christi(sec. V)- are la bază Tradiția Apostolică a lui Ipolit;

Jurnalul de călătorieal Egeriei(sec. IV) – este un jurnal zilnic, scris de o călugăriță spaniolă. Lucrarea descrie în amănunt viața liturgică cotidiană și duminicală, precum și în anumite sărbători (Botezul, Întâmpinarea Domnului, Paștile, Cincizecimea, Înălțarea, etc.). Sunt relatate desfășurarea oficiului liturgic zilnic așa cum a fost urmărit de Egeria în Biserica Învierii la Ierusalim (privegherea, utrenia, ceasul șase și nou, vecernia etc). Jurnalul conține și alte informații despre Postul Mare, oficiile liturgice din Săptămâna Mare și Săptămâna Luminată, etc;

Evhologhionul lui Serapion(sec. IV)- este o colecție de rugăciuni dintre care, un numar de 18 se referă la Liturghia euharistică;

Papirus de la Dêr-Balizeh(sec.VI-VII)- textul conține rugăciuni euharistice din secolele III-IV;

Lectionarul armean (sec. V) – este traducerea în limba armeană a Lectionarului ierusalimitean. Lectionarul este prima încercare de sistematizare a oficiului liturgic, ceea ce se va numi mai târziu Tipic;

Despre rugăciunea Domnească- Tertulian († c. 240), Origen și Sf. Ciprian († 258).

Din sec. IV, datorită deschiderii pe care o dă Bisericii,Constantin cel Mare, se dezvoltă un nou gen literar și anume, catehezele mystagogice. Cele mai importante sunt:

a). In Răsărit:

Catehezele Mystagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului († 386) – ne furnizează informații precise despre riturile premergătoare Botezului, despre Botez, ungerea cu SfântulMir și despre Euharistie;

Omiliile catehetice ale lui Teodor de Mopsuestia († 428) – sunt 16 discursuri catehetice iar ultimele două sunt un comentariu liturgic al Liturghiei Euharistice. Comentariul mystagogic al lui Teodor se va răsfrânge și asupra autorilor sirieni de mai târziu;

Cele 12 cateheze baptezimale ale SfântuluiIoan Hrisostom († 407) – ne dau informații despre Liturghia Euharistică, riturile prebaptezimale, baptezimale și postbaptezimale.

Despre ierarhia bisericeascăa SfântuluiDionisie (Pseudo) Areopagitul – ne prezintă o explicație mistică a riturilor, Tainelor de inițiere (Botez, Mirungere, Euharistie) despre treptele ierarhiei bisericești, despre ritualul și mistagogia tunderii în monahism, precum și despre unele rituri la înmormântare;

MystagogiaSfântuluiMaxim Mărturisitorul († 663) – oferă o explicație mistico-simbolică a spațiului liturgic precum și a Sfintei Liturghii;

Descrierea bisericii și contemplația mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (650-733) – oferă o explicație mistico simbolică a bisericii și a unor obiecte religioase (chivotul, jertfelnicul, syntronul, iconostasul, amvonul, orientarea liturgică spre răsărit, simbolismul veșmintelor preoțești, proscomidia cu toate elementele componente), și o descriere simbolică a tuturor riturilor și formelor din cadrul Liturghiei;

Explicarea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, alcătuită de SfântulTeodor Studitul († 826) – este încă netradusă.

b). In Apus:

De mysteriis și De sacramentis(sec. IV) – Sfântul Ambrozie dă mărturie despre înțelegerea mistico-simbolică a tainelor de inițiere explicând anumite părți și rituri liturgice (ritul „deschiderii urechilor” și cel al „spălării picioarelor”);

Pelerinul anonim din Bordeaux(333) – este un jurnal asemănător cu al Egeriei;

Liturghia galicană (sec. VI) – aparține patriarhului Gherman al Parisului;

De ecclesiasticis officiis – aparține lui Isidor de Sevilia († 636), care explică liturghia hispanică.

c). In Bisericile necalcedoniene exista comentarii liturgice cu caracter alegoric:

Iacob de Edesa († 708) și Iacob Barsalibi († 1171) pentru iacobiți;

Narsai († 506), Abraham bar Lifeh (sec. VII-VIII) și Pseudo-Giorgios de Arabela (sec. IX-X) pentru sirienii nestorieni;

Chosroe cel Mare († 972) și Nerses de Lampron († 1198) pentru armeni.

În perioada secolelor VIII-XVII, adicăperioada postpatristică, avem numeroase lucrări teologice, diferențiate pe zone geografice.

a). În Răsărit:

Tâlcuire amănunțită a dumnezeieștii Liturghia lui Teodor, episcop de Andida (sec. XI-XII) – este o lucrare care tratează momentele și actele Sfintei Liturghii;

Comentariul liturgic – este o compilație din Gherman, Teodor de Andida a Liturghiei, până la Vohodul mare;

Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos ale lui Nicolae Cabasila (sec. XIV) – explicare simbolică a Sfintei Liturghii, a Tainelor de inițiere și a efectelor produse în viața creștinului;

Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săia lui Sfantul Simeon al Tesalonicului -comentariu liturgic privind biserica și slujbele vremii sale (Liturghia, Tainele, unele ierurgii ca înmormântarea, călugăria, târnosirea bisericii, etc.).

b). În Apus:

De ecclesiastics officiis a lui Amalarius, episcop de Metz (sec. IX);

De institutiones clericorum a lui Raban Maurul († 856) -manual liturgic pentru uzul preoților;

De exordiis et incrementis ecclesiasticorum rerum (Despre originea și dezvoltarea lucrurilor bisericești) a lui Walafried Strabo († 849), abatele Mănăstirii Reichenau – primul studiu istoric al slujbelor liturgice;

Micrologusa călugărului benedictin Bertold din Constanța († 1100);

Opus de mysterio Missae de Toma d’Aquino († 1274) și Albert cel Mare († 1280) -lucrare de exegeză liturgică;

Rationale divinorum officiorumde Rupert de Dentz († 1135), Ioan Belet din Paris (c. 1160), episcopul Sicard de Cremona († 1215), cardinalul Hugo de Santa Cava († 1263) și Wilhelm Durandus, profesor la Bologna și apoi episcop de Mende († 1296) – interpretare alegorică a cultului;

Lucrări cu caracter liturgic au mai scris: papa Inocențiu III (†1216) -De altaris misterio, Dionisie Ryckel (†1471) -Expositio misae,Gabriel Biel (†1495) profesor la Tübingen – Explicarea orelor canonice și Radulf de Rivo (†1403) -De canonum observantia.

După Conciliul de la Trident din sec. XVI,care marchează contrareforma religioasă creștină,se pune problema căutării textelor liturgice vechi, a selectării și publicării lor. Așa apar primele colecții de texte liturgice, de amintit fiind colecțiile tipărite de Demetru Ducas, în 1526 și de G. Morelius în 1546, la Paris. Merită de amintit următoarele colecții de texte religioase, apărute ulterior:

Evhologhion sive Rituale graecorum, Paris 1647;

Arhieraticon sive Liber pontificalis Ecclesiae graecae, Paris 1676;

Liturgiarum orientalium colectio, Paris 1716;

Codex liturgicus Ecclesiae universae in epitome redactus, Lipsca 1847-1853;

Codex liturgicus Ecclesiae universae, Roma 1749-1766;

Ritus Orientalium in administrandis Sacramentis, Würzburg, 1863;

Eastern Liturgies, Oxford 1896;

Dictionaire des antiquités chrétienne, Paris 1864;

Monumenta Eucharistica et liturgica vetustissima,Bonn 1935-1937;

Dictionaire d’Archeologie chretienne et de Liturgie, Paris începând cu 1903.

În Biserica Anglicană cel care s-a ocupat de problema textelor liturgice,a fost Joseph Bingham (†1723) iar în Germania, J. Binterim (†1779).

În Germania, la sfârșitul sec. XVIII, se publică cel mai important tratat de liturgică,Principia Theologiae, scris demonahul benedictin G. Köhler din Mainz, urmat de manuale „complete și sistematice”, pentru uzul Bisericii Catolice, scrise de Fr. Xaver Schmid din Pasau († 1871), J.B. Lüft din Giessen († 1870) și D.J. Fluck († 1864).

În Italia, este scris cel mai amplu și mai complet manual de liturgică, emblematic pentru Biserica Catolică de limbă italiană, care este Storia Liturgicade Mario Righeti(Milano 1945). Alți liturgiști importanți din peninsulă sunt: Enrico Mazza, Cesare Giraudo, Domenico Sartore, Carlo Cibien, Achille Maria Triacca.

În Spania, mult mai recent, a fost tradus din italiană și tipărit, un manual de teologie liturgică de excepție, La celebrazione nella Chiesa, Salamanca, 1985.

În Biserica Catolică Maghiară, între secolul XVIIIși secolul XIX, s-a dorit expres o limbă liturgicăîn cultul țării. În acest sens, în 1802, Teodor Stereditraduce în limba maghiară, Evanghelia. Mai târziu, cu aprobarea Patriarhiei Ruse, se traduce Liturghierul și Molitfelnicul de către protoiereul Feriz Berki.

4.3 Literatura liturgică ortodoxă

Literatura liturgică ortodoxă este învelișul concret al credinței creștin ortodoxe, este forma de continuitatea a celor care au fost și sunt, spre cei care nu au venit, încă. Textele religioase au ajutat din toate timpurile la configurarea și exprimarea formulelor și crezului de credință, pentru a duce mai departe Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe. În toate regiunile geografice și la toate popoarele creștin ortodoxe s-a căutat aducerea culturii Bisericii la înțelegerea credincioșilor.

a). Poporul grec:

Mântuitorul a spus: „Mergând, învățați toate neamurile…”,încât Sfinții Apostoli au avut misiunea sfântă de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu în limbile înțelese de popoarele pe care le creștinau. În Imperiul Roman de la acea vreme, limba oficială era limba greacă și în consecință, a fost utilizată de către Sfinții Apostoli în predici și în serviciile divine publice. Limba greacăa textele liturgice vechi este mult diferită de cea actualăși s-a ivit necesitatea traducerii lorîn greaca modernă, pentru a fi înțelese de credincioși. Dintre lucrările scrise în limba greacă, trebuie amintite urmatoarele:

Manual creștinesc, Dimitrios Darvais, 1809;

Locașul de cult și cele ce se săvârșesc într-însul, Constantinos Kalinikin, 1921.

Panaghiotis Trembela (1977), Dimitrie Moraitis (1970) și Evangelos Teodoru au scris studii liturgice și au început tipărirea unui manual în mai multe volume.

b). Poporul rus:

Între liturgiștii ruși îi pomenim pe A.A. Dimitrievski și N.F. Krasnoseltev care fac parte din linia școlii istorice de liturgică și care au o notorietate meriatată în Rusia.Alți liturgiști ai școlilor liturgice rusești sunt: Petru Lebedev, I.D.Mansvetov; M.N. Skabalanovici; A.I. Karabinov; episcopul Porfir Usspensky; N. Gogol; Serghei V. Bulgakov.

Foarte cunoscuți sunt însă, teologii din diaspora rusească din Franța și S.U.A. Între aceștia îi pomenim pe Alex. Schmemann; N. Afanasiev; S. Bulgakov; Vl. Lossky; Leonid Uspensky; Constantin Andronikov; G: Florovsky și J. Meyendorff.

c). Poporul armean:

Armenia a fost creștinată de Sfântul Grigore Luminatorul, apostolul armenilor. Venind de la Cezareea Capadociei, unde studiase, a adus în țara sa preoți greci și o nouă religie: creștinismul. Slujbele creștine au fost oficiate inițial, în limba siriacă, limba de cult din țara vecină, Persia.

Limba armeană a devenit limbă de cult,după introducerea alfabetului armean de către Sahak si Mesrop (405-412), care au tradus textele biblice citite până atunci în cult.În anul 435 se traduce și Sfânta Scriptură, iar după secolul V, vor fi scrise în armeană, de scriitorii bisericești, predici, rugăciuni și imne.

d). Poporul georgian:

În secolul IV, misionari greci au fost aduși de regele Mirian pentru creștinarea georgienilor.Conform istoricului armean Moise din Khorene, în secolul V, este introdusă prima liturghie georgiană, asemănătoare cu cea oficiatăîn Armenia, iar după alți istorici, derivatădin liturghia grecească, adusă de misionarii greci. Între secolele IV și VI, limba de cult în Georgia, a fost greaca. Din secolul VIși până azi, limba de cult georgiană este limba națională.

În spațiul religios, creștinii georgieni datorează mult Domnitorului român, Constantin Brâncoveanu și mitropolitul Antim Ivireanul, care trimit în Georgia pe meșterul tipograf Mihail Istvanovici, pentru organizarea tipografiei din Tiflis. Mihail Istvanovici tipărește timp de mai mulți ani numeroase cărți în limba georgiană: Evanghelia (1709), Liturghierul (1710), Psalmii lui David (1710 și 1711), Apostolul, Ceaslovul, Molitfelnicul (1710) și Invățăturile ieromonahului Gherman (1711).

e). Poporul bulgar și sârb:

Cei doi apostoli ai slavilor sunt călugării Chiril și Metodiu, în secolul IX. Pentru creștinarea celor două popoare, cei doi misionari au tradus în limba slavonă liturghia și cărțile sfinte. Din Noul Testament au tradus numai textele care se citeau în cultul divin, acesta fiind tradus în slavonăîn întregime, mai târziu probabil, chiar în cursul vieții Sfântului Chiril. Traducerea inițială a textelor liturgice a fost în paleoslavă, fiind obiectul unor revizuiri ulterioare dintre care, două trebuie amintite: revizuirea mitropolitului rus Ciprian (sec. XIV) și a patriarhul rus Nicon (1655), după originalul grecesc.

În Bulgaria, oficierea cultului divin în limba slavonă, greu de înțeles de către credincioși, a impus traducerea și tipărireaîn limba bulgară a multor cărți de cult: Liturghierul (Constantinopol, 1908) și Molitfelnicul (Constantinopol, 1910). De asemenea, Mitropolitul Maxim de Plovdiv, Boris de Ohrida, Clement de Vrata și Neofit din Vidin, au tradus și tipărit Evangheliarul (Sofia, 1925) și Apostolul (1926). Alte traduceriîn limba bulgară au fost: Molitfelnicul (Sofia, 1929), Viețile Sfinților (1930) și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur (1949).

Un manual de liturgică pentru seminarii a scris arhim. Iona (Sofia, 1950) iar studii de interes liturgic, episcopul Nicolae al Makariopolei.

La sârbi a fost tradus manualul de liturgică al românului V. Mitrofanovici, de către prof. L. Mirkovici.

f). Poporul sirian:

În vechea Sirie, liturghia creștinăa apărut de foarte timpuriu și s-a tradus în limba poporului, siriaca,pornind de la liturghia greacă. În toate marile orașe din vechea Sirie creștină, serviciul divin se oficiaîn grecește, acolo unde credincioșii înțelegeau limba greacă. În zonele rurale, unde limba greacă era necunoscută, existau traducătoripentru limba siriacă. Știm că, Sfântul Procopiu din Gaza, martir în 303, era interpretîn orașul Scytopolis, unde locuia. În Biserica Creștină Siriană, textele erau întotdeauna citite în grecește și pentru aceasta exista întotdeauna un interpretîn limba siriacă pentruînțelegerea poporului a Sfintei Liturghii și a cuvântului Domnului. Până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului, limba siriacăs-a constituit ca limbă ajutătoare în cult, menținându-se constantă nevoia de traducere a Sfantei Liturghiiși a slujbele cultului divin în limba poporului.

Deși, limba siriacă este o limbă moartă, este folosităpânăîn zilele noastreși se consideră o limbă liturgicăpentru sirienii ortodocși (melkiți), până în secolul XVII când începe să fie înlocuită de limba arabă.

Ca urmare a cuceririlor musulmane, melkiții au învățat și adoptat limba arabăcare devine astfel, limbăde cult. Araba devinelimbaliturgică a melkiților, a sirienilor monofiziți (iacobiți), a copților și a maroniților. La sirienii monofiziți, maroniți și copți, limba liturgică rămâne și limba siriacăși coptă în plus,limba arabădevine mijloc de interpretare a textelor biblice. Ritualul slujbelor impune cala început, textele săfie cititeîn limba siriacăsau coptă. La sirienii melkiți, din secolul XVII, limba arabă a devenit oficial, limbă liturgică.

g). Poporul egiptean:

În Biserica Creștină Egipteană, s-a oficia Liturghia Sfântului Marcu în limba greacă, pânăîn secolul V, deși avea o traducereîn limba coptă,încă din secolul IV, în mediul rural. Prin trecerea copților la monofizitism, Liturghia afost tradusăîn limba lor, numind-o Liturghia Sfântului Chiril al Alexandriei. Limba coptăeste limbă liturgică și astăzi, în cultul copților monofiziți. Liturghia Sfântului Marcu,varianta grecească,a fost folosită pânăîn secolul XII, după care a fost înlocuită cu liturghiile bizantine.

h). Poporul etiopian:

Între secolele IV-V, în Etiopia sunt înființate primele mănăstiri creștine, prin strădania unor călugări egipteni, care au tradus și redactat Liturghia creștină în limba etiopiană. Oficierea cultului divin public se făcea exclusiv în limba veche etiopiană,în dialectul gheez, pânăîn secolul XVI. După oficializarea limbii lor naționale în dialectul amharic, Sfânta Liturghie a fost tradusă în acest dialect.

i). Poporul român:

Primul text bisericesc care cuprinde rânduiala Sfintei Liturghii figureazăîn anul 1419 și cuprinde Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. UrmeazăLiturghierul mitropolitului Dosoftei al Moldovei (1679) și Liturghierul preotului Petru din Tinod (1679). Analizând limba celor două Liturghiere din anul 1679, preotulGheorghe Ciuhandu, a ajuns la concluzia că: „ambele Liturghiere reproduc un prototip comun, iar diferența ce existăîntre ele s-ar datora felului diferit cum au copiat cei doi copiști unul și același text”.

Un alt manuscris datează din anul 1724 și este Liturghierul lui Ion din Șuiug. Conform însemnărilor lui GheorgheȘerban Cornilă despre limba folosităîn Liturghier, aflăm: „Cred căarhaismul formelor gramaticale, precum și anarhismul lexicului din textele pe care le vom reproduce mai jos, vor proba căavem de a face cu o carte a cărui original a fost scris cel puțin cu două secole mai înainte de data când a fost copiat”.

O lucrare de seamă privind explicarea Sfintei Liturghii o datoreazăromânii, Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului. Traducereaîn românește a fost făcutăîn anul 1765 și poarta titlul: „Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului. Care acum întîi într-acest chip s-au tipărit și s-au diortosit după ellinie pre limba Luminatului și învățatului Domnului nostru Io Ștefan Mihaiu Racoviță voevod. Cu blagoslovenia și cu toată cheltuiala a Prea Sfințitului Mitropolit al Ungrovlahiei Kir Grigorie la Sfînta Mitropolie în București – La anul de la zidirea lumii leat 7203 (1765). De Iordache Stoicanu și Tipograful”.Învățăturile despre Sfânta Liturghie explica simbolismul actelor și acțiunilor liturgice și stăruie asupra folosirii pâinii dospite și nu a azimei. În conformitate cu adevărul istoric scris în Evanghelie, Sfântul Simeon explică că, Iisus a făcut cina înainte de ziua azimilor, la evrei și a adus Jertfă, pâine dospită. Prin această acțiune, Iisus a instituit Paștele cel nou și adevărat. Sfântul Simeon subliniază în spiritul adevărului biblic, că practica folosirii pâinii dospite și a vinului ametescat cu apă este în deplin acord cu dogma despre unitatea celor trei ipostaze din persoana divin-umană a „Răscumpărătorului”. Sfântul Simeon al Tesalonicului insistă asupra acestor ritualuri, pentru a combate alte moduri de interpretare, care în vremea sa aduseserăîn discuțiemodul de prefacere a Sfintelor Daruri.

Biserica română s-a bucurat și de căutarea cărturărească a teologilor români, cel mai de preț liturgist fiind, Nicolae Cabasilă, „una dintre personalitătile cele mai remarcabile care au ilustrat istoria politică, religioasăși culturală a lumii bizantine din secolul al XIV-lea”. Lucrarea lui Nicolae Cabasilă, „Tîlcuirea Dumnezeieștii Liturghii” este cea mai bunăerminie de care ne putem bucura. Traducerea în limba română poartă titlul de: „Nicolae Cabasilă.Tîlcuirea Dumnezeieștii Liturghii. Traducere din grecește și lămuriri introductive de diaconul Ene Braniște, asistent universitar. Cu o prefață de Pr. Petre Vintilescu, Decanul Facultății de Teologie din București. Cuvînt înainte și ilustrații îngrijite de I. D. Ștefanescu, profesor universitar. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1946.”Conform celor explicate de Pr. Prof. Ene Braniște, erminia lui Nicolae Cabasilă„are un pronunțat caracter dogmatic și mistic și este cea mai completă, mai profundăși mai celebră dintre tîlcuirile liturgice clasice ale ortodoxiei”.Lucrarea prezintă în limba greacă, Sfânta Liturghie și simbolismul acesteia, scopul Liturghiei fiind sfințirea darurilor și sfințirea credincioșilor. Se stăruie asupra modului de sfințire prin Sfintele Taine, asupra esenței și roadelor sfințirii credincioșilor.

O lucrare monumentală care explică simbolistica Sfintei Liturghii, tradusăîn româneste, este „Istoria bisericeascăși privire mistică”a lui Gherman, Arhiepiscopul Constantinopolului.Lucrarea este foarte importantă pentru epoca bizantină,are traducereași prefața semnate de Pr. Prof. Nicolae Petrescu.După cum sublinia traducătorul, Sfântul Gherman al Constantinopolului prezintă istoric faptele liturgice și le tâlcuiește simbolic. „Acest comentariu are meritul că redă tîlcuirea ortodoxă a tuturor elementelor Sfintei Liturghii din primele opt secole și devine temei de tîlcuire a Sfintei Liturghii și pentru perioada de după schisma din 1054, cînd au apărut celelalte tîlcuiri liturgice ale lui Pseudo-Sofronie al Ierusalimului, Teodor de Andida (sec. XII) și a lui Nicolae Cabasilă (sec. XIV). El contribuie deci la păstrarea învățăturii ortodoxe cu privire la «explicarea serviciului divin al Sfintei Liturghii»”.Efortul de traducere a acestei lucrari a condus la îmbogățirea patrimoniului de cultură liturgică româneascăși denotă aplecareateologilor români asupra literaturii patristice și interesul acordat teologie ortodoxe,în general.

Demn de amintit în șiragul ostenitorilor dinspațiul Liturghiei,este Eremia Cacavela, care prin interpretarea ce o dă Sfintei Slujbe, dezvoltă cunoașterea Sfintei Liturghii la români: „Învățătura sfîntă adecă sfintei și dumnezaeștii liturghii tîlcuire de pe limba greciască pe limba rumânească”, Iași, 1697. Fiindu-i contemporan, Domnitorul Dimitrie Cantemir îl numește „monah foarte iscusit”.Până în secolul trecut, manuscrisul lui Eremia Cacavela a servit drept manual pentru multe generații de preoți dornici de a se desăvârși în tainele creștine.

Apariția tiparului reduce numarul manuscrisele apărute până în secolul XVI, în folosul versiunile tipărite, care răspândesc cultura religioasă,cu ușurință. În anul 1508, apare prima carte tipărită la români, Liturghierul, tradus apoi, în mai multe ediții, în limba slavonă. Traducerea Liturghierului a constituit o reacție la tendința vremii de convertire a poporului român la credința catolică, dar a fost motivată și de înțelegerea mai precisa a Tainei Sfintei Liturghii. În anul 1508, Macarie este cel care tipărește primul Liturghier ortodox, la Târgoviște. „Liturghierul lui Macarie“ esteo variantă a Liturghierului slavon și are valoare de unicitate datorită prezenței „Învățăturii Sfântului Vasile cel Mare pentru preoți“. În liturgica românească, această lucrare e considerată o capodoperă de originaliatate, spiritualitate și cultură duhovnicească. În legătură cu dimensiunea culturală a lui Macarie, Înalt Preasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, spunea: „Macarie a fost creator de tradiție autohtonă, definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea”.

Urmașul lui Macarie și cel care va continuamunca migaloasă de tipărire a cărților de cult,pentru a contribui la consolidarea și răspândirea constantă a limbii române liturgice a fost diaconul Coresi. În anul 1570, diaconul Coresi dă Bisericii noastre primul Liturghier în limba română, răspândit cu ușurință pe tot cuprinsul țării. Traducerile religioase în limba română au inițial, o primire reticientă din partea credincioșilor și a preoților, neâncrezători în acuratețea textelor care pot săcuprindă erezii.

„Liturghierul lui Coresi“ cuprinde numai textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia cea mai populară, săvârșită cu precadere în decursul anului bisericesc. Textul original al Liturghiei este un manuscris slavon, pe care Coresi l-a tradus, ajutat de preoții maramureșeni și este diferit de „Liturghierul lui Macarie“. Limba folosită de Coresi e prietenoasă, cu puține arhaisme, este vorba românească din părțile Târgoviștei și Brașovului din acea vreme. De aceea, tipăriturile lui Coresi s-au bucurat de o largă circulație în mediul religios românesc.

Din secolul XVII, se intensificăprocesul de înlocuire a limbii slavone cu limba română, în Biserică. Prin devoțiunea Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei, se configurează o reformă a limbii liturgice, prin încurajarea traducerilor cărților liturgice și introducerea limbii române ca limbă de cult. Lui Dosoftei i se datorează prima ediție completă, în limba română, care este și primul Liturghier tipărit de un ierarh (Iași, 1679). Mitropolitul Dosoftei se dedicătraducerii din limba greacă a unor texte necesare oficierii slujbelor în limba română și tipărește mai multe cărți, printre care și „Liturghierul”, ce cuprinde slujba Sfintei Liturghii și Euharistia. „Dumnezăiasca Liturghie acum întâi tipărită românește cu multă osârdie, să înțeleagă toți izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înțeles, tipăritu-s-au la sfânta Mitropolie în Iași luna mai anul 7187“. Prima editie a „Liturghierului”, din 1679, a fost un instrument prețios tuturor preoților la oficiereacultului divin în limba poporului.

Mitropolitul Dosoftei a tradus cu migală termenii liturgici și a interpretat cu mare pricepere conținutul acestora, pentru a transmite fidel conținutul dogmatic și liturgic al Liturghierului. Dosoftei își motivează efortul de traducere și spune că a tipărit acest Liturghier ca „să-nțeleagă toți care nu înțeleg sârbește sau elinește“.

Prin munca acestor mari simțitori în credință ai poporului nostru, s-a introdus progresiv limba română în slujbele religioase, arătând clerului autohton că Liturghia poate fi săvârșită, în spiritul ei adevărat și în limba poporului.

Istoria devenirii limbii române este marcată de apariția Liturghierele editate de: Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (Târgoviște, 1713), de Mitropolitul Iacov Putneanul (Iași, 1759), Mitropolitul Veniamin Costachi (Iași, 1818), de la care au pornit toate edițiile viitoare. În secolul XVIII se înlocuiește total și definitiv limba slavonă cu limba română, prin meritul mitropolitului Antim Ivireanul.S-a realizat traducerea română definitivă a principalelor cărți de slujbă: „Ceaslovul slavo-român“, „Acatistul Maicii Domnului“ și Liturghia în limba română.

Putem spune că, în anul 1508, când primul Liturghier ortodox era deja tipărit, Liturghia era bine structurată, deși se afla ca și componență sub influența liturghiilor grecești și slavone. Caracterul original al conținutului Liturghierului românesc se cristalizează mai târziu, pe măsură ce limba liturgică româneascăse maturizează, iar traducătorii și editorii câștigă mai multă experință și determinare pentru a depăși barierele „ultracanonicității”.

Un roldeterminant pe care îl joacă Liturghierul în istoria creștină a poporului nostru, este misiunea duhovnicească de a da puterea credințeiîn toate spațiile istorice românești, cu precădere acolo unde au fost ocupate de imperiile vecine și susținerea sentimentului religios și a conștiințeide apartenență la credința ortodoxă. Liturghia în limba română, tipărită și răspândită în secolul XVI a fost un dar providențialpentru istoriaromânilor. Datorită contribuției sale istorice în cult, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a preocupat de revizuirea și tipărirea lui.

Manuale de Liturgică, care trebuie mentionate în ordinea importantei, sunt următoarele două:

Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creștine ortodoxe de Răsărit, de dr. Badea Cireșeanu – București, 1910-1912;

Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cursuri Universitare, de dr. V. Mitrofanovici, (1888), prelucrate, completate și editate de prof. dr. T. Tarnavschi (1914), Cernăuți, 1909, ed. a II-a, Cernăuți, 1929.

Primul liturgist româna fost pr. P.Vintilescu care ne-a lăsat numeroase monografii și două părți de curs:

a). Curs de Liturgică generală – Principiile și ființa cultului creștin ortodox;

b). Curs de istoria Liturghiei.

Marele liturgist al secolului trecut, pr. prof. dr. Ene Braniște, a semnat urmatoarele lucrări:

Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila – București, 1943;

Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, de Nicolae Cabasila – București, 1946;

Manualul de liturgică tipărit în două părți:

1. Liturgica generală (București 1985, 1993);

2. Liturgica specială (București, 1980, 2002).

La tipărirea, editarea și îndreptarea Tipicului bisericesc, și-au adus contribuțiile lor: Anton Pann, Nifon al Ungrovlahiei (București 1851), episcopul Melchisedec Ștefănescu, pr. Șt. Geomolean, dr. V. Bujor, iar la sfârșitul secolului trecut, pr. E. Braniște. Dintre autorii mai noi, trebuie amintiți, pr. prof. dr. Nicolae Necula și P.S. Laurențiu Streza al Caransebeșului.

† CAPITOLUL V

METODE ȘI PROCEDEE DE TRADUCERE

Clădităpecultura și civilizațiagreco-latină,civilizația europeană estestrăbătutăde filonul unitar al ideologiei creștine, careareconfigurato nouă paradigmă cultural-spirituală a popoarelor. Textul liturgic s-a constituit ca sursă primordială pentru o nouă morală, de tip creștin și a devenit cea mai prestigioasă autoritate socială și spirituală, indiferent că vorbim de comunitatea protestantă, de civilizația catolică sau ne raportăm la lumeaortodoxă.În general, noua religieapătrunspecaleoralășiaacționatastfelasupra publicului, textelecare s-opoarte înlimbareceptoruluiapărândmai tîrziu. Datorităgenezeisalecomplicate,avarietățiideconținut,destilși de gen, textul sacru este de o complexitate inegalabilă.

Încazulmajorității limbiloreuropene,traducerea este precedată de amplecercetăricomparate,operate la nivelulvechilortraduceri(textele biblice), bazate pe surse și modele străine din care și-au extras conținutul și interpretarea. S-a structurat o strategie de acțiune în tehnica traducerilor și s-au evidențiatdiferitelecaracteristicialeunuiproces atîtdecomplex, cum este actultraduceriica actcultural.De aici,decurge o relația organică și intimă dintre actul traducerii textelor religioase și caracterul implicit, de lucrare cu aspectliterar.

Traducerea constituie șireprezintă un act lingvistic șicultural orientat, prin caresunt translatedintr-o limbă în alta forme șiconținuturi degîndire,lingvistice,estetice,afectiveetc. La contactul dintredouă limbipot apărea felurite cerințe dinspre ambele sisteme, fapt ce aduce cu sine necesitatea de a imagina modalități și tehniciprincare fenomenultranslăriisă seajustezeatît impunerilorlimbii-sursă,cît șicerințelorlimbii-țintă. Caoriceactivitateumanăcucaractersocialșicultural,traducerea arecaracterprocesualși istoric.

Actuluitraducerii trebuie analizat întoatedeterminărilesaleistorice șiculturale.Cartea religioasanu esteopera uneiepoci,aunuitimpanume, ciuntextdeterminatînmaimulte etapeistorice,care s-a scrisde-a lungulmaimultor secole șiapois-arescris continuuîncădouă milenii,așacum nu este textulunei singurelimbiși al unei singure culturi, ci a unor tradițiitextualediferite șiautonome.

Fiecaretraducătoresteomuluneiepoci,alunuiloc, aluneicomunități,alunei confesiunișiimplicitalunuitipde educație,decredințe,prejudecățiși constrângeri. Din acest motiv, a aparut cercetarea traductologică, care încearcă să structureze metode și procedee verificate în timp, pentru a asigura textului original capacitatea de redare fidelă a conținutului lingvistic. Există teoria luiEugenioCoșeriuprivindceletreitipurifundamentalede conținuturilingvistice (desemnare, semnificațieșisens)și demodulîncareacesteadeterminăsensulșimesajulunuitext.Pedealtă parte,existăteoriatraduceriialingvistuluiamericanEugeneA.Nidaconstruităînjurulconceptelorde răspunsechivalent șiechivalență dinamică.

Traducătorii textelor sacre trebuie sățină cont și de alte sensurialetextuluireligios:alegoric,tipologic,profetic,anagogicetc.Acesteaseîntemeiazăadesea pe lectura literalăa textuluișipe identificarea uneialtedesemnăridecâtcea careniseimpune la prima vedere.Trebuiespuscă,atuncicândsediscutămijloacelederealizare atranspunerii(calc, împrumut,adaptare,parafrază etc.)șiseapreciazăopțiuniletraducătoruluinutrebuiepierdută din vederecomponentaexegeticășihermeneuticăaactuluitraducerii.Traducătorulînțelege căpânășicelmaimicdetaliu textual,pânăși ultimul morfemarputeaconțineosemnificațieteologică.Literalitateatraducerilor biblice,înastfeldecazuri,înseamnăprocedeul princare traducătorulne restituienuliteraCărții,ciposibilitatea unei hermeneutici plurivalente.

Traducerile liturgiceseaflă într-odinamicăpermanentășiîninterferențăcucelelalteelementealepolisistemului: exegeza biblică,hermeneutica,cultuleclesiastic,cultuldomestic,literatura catehetică,imnografia, iconografiaetc.Se poatechiar vorbide oanticiparesauprecunoașterea mesajuluișia sensurilor textuluibiblicprinintermediulTradițieieclesiastice,cualteocuvinte despre otraducere liturgică înaintea traduceriipropriu-zise.Aceastăanticipare prinintermediulTradițieii-a pututinfluențape traducătoriiScripturiiînalegerea anumitorsoluțiide traducere,saule-asugeratuneorianumite interpretări,orii-acondussprereprezentărimentale șiasociațiide ideioriginateînconținuturile Tradiției.

CaracterulexcepționalalScripturii,complexitatea eidinpunctde vedere textualșiistoric, neatinsădenicioaltă operă dinpatrimoniulliteraruniversalșicare implică,subtoate aspectele, epoci, culturi, limbi și comunități umane atât de diferite, pune cercetării biblice o seamă de problemespecificeșireclamădinparteacercetătoruluiofoartebunăcunoaștereatâtaistoriei textuluisubtoate aspectele sale(versiuni,traduceri,tradiția manuscrisă,canon,receptareși interpretare,prelucrărilesale cultice șiiconografice,edițiicriticeetc.),câtșiauniversuluibiblicîn sine,aculturiisemite,ainstituțiilorVechiuluiși NouluiTestamentși,maiales,alimbajuluibiblic sub toate aspectele sale(teologic, juridic, liturgic,poetic, sapiențial etc.).

Vechiletraduceribiblice,înspecialcelecareauavutcasursăSeptuaginta,suntadesea întunecate,cums-a spus,de echivalările literale ale unor termenisauexpresiiidiomaticecare reprezintă conceptebiblicespecificeVechiuluiTestament,termenispecializați,liturgici,juridici, teologici, sau termeni comuni, dar care au fost învestiți cu sensuri alegorice (pe baza unor desemnărialegorice)peparcursulreceptăriișiinterpretăriiScripturii.Înmultesituații,literalismulnu este expresiauneineînțelegerisauauneitraducerimecanice atextului-sursă,ciprocedeullegitim de transpunereaunorsemnificații(înțelesuri)care potscăpaunuicititorneexersatînvastulcâmpal exegezeibiblice.Elpoatereprezentaoopțiunea traducătorului,motivată exegetic șiîndreptățită din punctde vederetextual.

Procesul de traducereeste un proces limitat și dificil, grevat de multitudinea factorilor implicați, determinați în mare măsură de caracteristicile și capabilitățile unei limbi, ca factor dinamic.Întotdeauna, în actul de traducere interfereazălimba-sursă,limba-țintă,traducătorul și receptorul, care formeazăîmpreună un mecanism interacțional, cu trasături specifice în funcție de text, de cultura sau epoca de care vorbim.

Limba-sursă prezintă caracteristici proprii, de natură morfologică, sintacticăși lexical-semantică,care la trecerea într-o altă limbă, nu își gasesc cu ușurință unitățile echivalente sau corespondente. În procesul de traducere rezultă cel mai des, elemente șirelații purtătoare ale semnificațiilor dinlimba-sursă, sau forme lexicalecare încearcă să se pliezepe conținutulde tradus,folosindu-sepreponderentdemijloacele limbii-țintă, adică abătîndu-se severde la formele șimijloacele limbii-sursă. Din punct de vedere alconținutului, limba-sursăare mijloaceproprii de identificare a realității exprimate în textulredatși a relaționărilor gramaticale specifice. În acest fel, formeleaude suferitprinechivalare șiconținuturilepotprezentadiferențe.

Centrarea pelimba-sursăatragedupăsine aparițiaunorcorpuri lingvisticeformale,specificelimbii-sursă,darnesemnificative pentrulimba-țintă.Concentrareapelimba-țintătransferă în planul secundartrăsăturile formale pecarelimba-sursă doreștesă le evidențieze.Otraducerecentratăexclusivpelimbă-țintă,vaputea transfera conținuturi, dareste posibilsăgenerezeunalt spirit.Deaceea,obținereaconținutuluiexclusivcumijloacelelimbii-țintănuaconstituit,îngeneral,soluțiaaleasădecătretraducători,maialespentrutextulsacru,fidelitateareferindu-senudoarlaconținuturi, cișilaforme.Stabilizareapeopozițieintermediarăaratăcătraducerea a atins echilibrul optim care permite aducerea conținuturilor (de gîndire, estetice,afectiveetc.)construitecumijloacelelingvisticeale uneilimbișiînchipulacesteia,înformeleuneialtelimbi,careredă aceleconținuturi închip propriu.

Deșitraducereaesteoactivitateumanăfoarteveche,înperioadaîncareBiblia începe afitradusăînlimbilevernaculare europene, încănu existăunsistemcoerentdetehnicidetraducere,întemeiatpeunsetdeprincipii și pe o teorie. În contextul acestei stăride neașezare, în plus față devariantele oferitedecapabilitățile textului șialelimbii, seamplifică tendința generalădeacreanoiversiuni,chiar șiatuncicând estevorbadespre reviziaunuitext.

Lanivelultextelorreligioase apare o relațiedinamicăși instabilădintre spiritul și literatextului scris. În astfel de cazuri, se impune renunțarea sau modificareaunuiadintrecele două procese.Considerând că,traducerea este o acțiune deredare aunuiconținutexprimatprintr-unsistem, într-unaltsistem, urmarea fidelă a literei conduce adeseori la mistificarea nedorită a conținutului și spiritului pe care textulde tradus urmărește săîltransmitășipecare, textul nou constituitprin traducere,urmeazăsăîlexprime.

Traducerea unui text sacru este o provocare menităsăparticularizezeaceastă acțiuneîncadrulstiințeitraducerilor. Metodele și procedeele consacrate ale traducerilor biblice sunt procedeelede traducere literalășiprocedeele de traducere liberă(adaptăriculturale,creațiilexicale,echivalențe funcționale).

5.1 Traducere literală

În țările apusene, teoria traducerii a susținut chiar de la început, caracterul antagonic dintre literă și sens. În Epistola 57 către Pammachius (sec. IV d.C.), Ieronim il citeaza pe Cicero și spune, referitor la arta traducerii: „în traducerile mele din greacă în latină, cu excepția Bibliei, unde și ordinea cuvintelor închide în sine un mister, nu țintesc să redau cuvînt cu cuvînt, ci să reproduc integral sensul originalului”.

Multe secole mai tîrziu, Friedrich Schleiermacher, în lucrarea sa, Despre diferitele metode de a traduce, afirma: „Fie traducătorul îl lasă cât mai mult posibil în pace pe scriitor și i-l scoate în întâmpinare pe cititor, fie îl lasă cât mai mult în pace pe cititor și i-l scoate în întâmpinare pe scriitor”. Putem înțelege că, traducerea sensului unui text presupune săuiți de litera textului original și de sistemul lexical care-l compune. Pe de o parte, rezultă că sensul textului original va fi afectat subtil, modificat și chiar alterat de sistemul limbii țintă. Pe de altă parte, se deduce că, eliminarea oricarei influențe a limbii sursă asupra limbii țintă, se impune ca o condiție sine-qua-non. Și totuși, traducerea literei înseamnă ca cititorul să vină în întîmpinarea scriitorului, mai explicit, traducătorul reproduce în limba țintăîntregul caracter lingvistic ale textului sursă (sintaxă, lexic, etc.).

În teoria traducerii, sensul și litera sunt doua extreme care pot evolua doar în plan abstract, la nivel de principiu. În practică, traducătorul sensului va aborda metoda de rescriere a textului de plecare, în concordanță cu gradul său de cultură și de cunoaștere a limbii țintă, mergând spre dizolvarea caracteristicilor lingvistice ale textului original. Traducătorul literei, conform metodei sale, va fi obligat să modifice punctual sintaxa, lexicul sau alte forme ale textului de plecare, numai în caz de necesitate, ostenind să redea cât mai fidel formațiunile sintactice, lexicale, retorice sau ritmice din sursa originală.

Traducerea literei nu înseamnă o traducere mot-a-mot, ci este un proces de transcriere în limba țintă, în cel mai fidel mod posibil a textului de plecare, cu întreaga bogație lexicală, sintactică, retorică și ritmică de limbaj. Traducătorul literei are ca obiectiv o lucrare exhaustivă, care să conțină cât mai explicit stilul și conținutul textului original. În această acțiune dificilă coexistă patru provocari: de ordin gramatical, de ordin lexical, de ordin ritmic și de ordin retoric. Pentru depășirea acestor dificultăți s-a creat în timp, o suită de tehnici și procedee de traducere.

5.1.1 Traducerea prin calc

Datorităunordominantedin epocă, datedecaracterulpreponderent literalaltraducerii,denecesitateaca traducereasă-șiindice cuoarecare transparență sursele,de unele rigoriimpusede textul sacru, precum și de faptul că limbile vernaculare nu aveau mijloaceexersateînaredastructuripentrucarenu aveauconcepte, traducerilebibliceconțin, înmodfiresc,destuldemultestructuri calchiate. În toate aceste situații, acest procedeu de traducere se activeazăgenerîndfeluritestructurigramaticaleșilexicale,indiferent delimbadin caresetraduce.

În fapt, în toate cazurile în care apar calcuri avem a face cu translărialeunormodalități deaprivilumea,deaoexplicașiaocomunicaprinlimbă.Înceeacepriveștemodalitățiledeconceptualizareși deexprimare caracteristicelimbii-sursă,traducătoriipot optapentrucalchiereaacestoraspreareda textul(formășiconținut) cuacuratețeșifărăpierderi,darșipentrua achiziționaaceaperspectivă șimodalitatedeexprimareaei, îmbogățind șicapacitățile de exprimare ale aspectului literar șiachiziționînd noi modalitățide înțelegere șiconceptualizareale realității șialerelațiilor reflectatedelimba-sursă.

5.1.2 Traducerea prin imprumutul lexical

Este un procedeu derivat din lipsa echivalenței unor cuvinte din textul original în textul tradus și se evidențiază prin scrierea cu litere cursive.Limba receptoare preia dintr–o altă limbă, în același timp, atât complexul sonor cu valoare de unitate lexicală, cât și sensul (sau sensurile) cuvântului respectiv. Tehnicaîmprumutului lexical se rezumă la transcrierea (transliterarea) cuvântului, care ulterior, poate fi descris și analizat de traducător. Folosirea acestui procedeu se face cu prudență, dar are calitatea de a da textului o exactitate crescută și o îmbogățire a limbii țintă.

5.1.3 Traducerea prin parafraza lexicală

Constă din redarea prin alte cuvintea informației conținută într-un fragment de text, așadar, parafraza ar putea fi numită și repovestire. Acest procedeu nu este recomandabil, dar este ineviatbil atunci când, apariția unor noțiuni specifice, în plan bilingv face imposibilă traducerea prin tehnica calcului sau a altor mijloace. Rezultatul poate afecta exactitatea textului tradus, producand termeni simpli, termeni-sintagme, cu abateri grave de la sensul conținutului original.

5.1.4 Traducerea prin adaptare la text

Acest procedeu își propune săînlocuiască conținutul textual dintr-o limbă, în altă limbă. Adaptarea la textul original nu lucrează cu aceleași cuvinte, ci într-un mod original creează o realitate mai ușor de înțeles în limba țintă. Adaptarea se realizează pe criterii de formă/conținut și poate fi considerată un derivat al împrumutului lexical și al calcului lingvistic. Se mai numește împrumut indirect sau un calc indirect pentru că, la traducerea unui termen străin se apelează la un echivalent al acestuia dintr-o terță limbă.

5.1.5 Traducerea prin Extindere/Rezumare

Extinderea este un procedeu care implică experiența, cultura și talentul traducătorului pentru că, textul țintă trebuie imbogățit cantitativ și explicitat într-o manieră proprie, din motive de structură sau de ambiguitate a textului original.

Prin extensie, rezumarea este procedeul invers.

Traducerea prin echivalență

Noțiunea de echivalență are un sens arbitrar, deoarece textele care suportă un proces transformațional nu pot fi echivalente în sens real. Sensul dat unui cuvânt există în ambele limbi cu mențiunea că, nu există sinonimie perfectă, chiar în cazul cuvintelor considerate echivalente. De aceea, echivalența are un efect parțial și poate exista doar la nivel de cuvânt sau la nivel de sintagmă.

5.1.7 Traducerea prin compilație

Aceastaesteomodalitate detraducerestimulatăde prezențamai multorsurse.Existențamaimultor sursesporește șanseleca traducătorul săînțeleagă realmenteconținutultextului.

Traducerea liberă

Dinpunctdevederetraductologic, oricetextsacru comportă o doză de incertitudine semantică la nivelul terminologiei pentru că,fiecarescriitor religios esteșiun creatordeterminologie,dacă nu cumva chiar creatorde termeni.Creatorul de textfaceapel,desigur,launarsenalterminologicexistent,darnimic nunespunedacă îlva folosica șipânălael,înlocsăconfereanumitortermenioamprentă personală.Înplus,texteleteologicecreștine,încarecuvântulestedefinitca fiind de maximăimportanță pentru existența lui însuși, se caracterizează printr-o exaltare a puterii cuvîntului, ca fiind de inspirațiedivină.

Tocmaide aceea,formacuvântului nu mai pare atât de departe de conținutul exprimat ca în teoriaarbitrariuluisemnuluilingvistic,cuatâtmaimultcucât,așacumseexprimaunmare profesor de TeologieBiblică, „vorbirea despre adevăr nu este totunacu adevărul”,iar„forma nu epuizează conținutul […] pentru că nu poate oferi decît parțial cunoașterea”.

Aceastăperspectivăpoategeneradouăatitudinicontrare:fieliteralitatemaximă,chiarcu risculobscurității,fielibertatecreatoare,însensuldezvoltăriiuneiteologiidinamicecu fiecare text tradus, în care parafraza numai este o excepție, ci regula de bază a traducerii. Dar aceasta este deja o zonă în care știința traducerii se trage îndărăt, făcînd loc hermeneuticii, și nu oricăreihermeneutici,ciuneiacareseridicădeasupraunui set de legisau principii limitative, numită în teologie și„ermineutica Duhului”.

Prinliteralism șiprintraducereliberănutrebuiesăseînțeleagădoaridentificareașiinventariereaunorprocedeedetraducereîntextelereligioase. Celedouă principiioperează încercetarea traductologică odihotomie practică și înacelașitimp, fecundă.Practică,însensulcă eacontinuă săclasifice înmodesențialprincipiile șiprocedeele de traducere. Fecunditateaei rezidăînsăînplanulteoretic:dinantichitateși până în prezent,raportulîntre traducerealiteralăși traducerea liberă,indiferentde cumaufosteledenumitede-a lungultimpuluișide disocierile teoreticecarele-au însoțit, a reprezentat cheia deboltăaoricărei reflecții asupratraducerii.

Întraductologia moderna,actultraduceriisedeschide unorinterpretărimultipleîn orizontulistoric alexperiențeișicunoașteriiumane,iar textulnumaireprezintă doar fraze sau cuvinte,ci,unansamblucultural,o„țesătură deconcepte șimodulde reprezentareale unei părția umanității” carenupotfievaluate doarpe baza dicționarului.

Privitedinaceastăperspectivă,TetraevangheluldelaSibiu,traducerilecoresienesauBiblia dela1688,nupotfi judecateînelaborarealortextualăpropriu-zisădecâtîndatelecomunităților istoriceîncare aucrescutșipecare,larândullor,le-auîntemeiatîncalitatedeprime comunități de lecturăaleBibliei. Din aceste textecuvintele nu nevorbescdoar peo singurăvoce, captată șidecodatăexclusivprinmijloacelelingvisticii.Ceea ce nouă nepoateapărea,învechile traduceri,ca obscur,lipsitde senssauchiargreșit selimpezeșteadeseanuîngramatică,ciîn exegeza,hermeneutica și istoria textului. După cum, dimpotrivă, claritateași eleganța unortraduceri moderne plătesc,poateprea des,prețulinfidelitățiifațăde universulcunoașteriișialexperienței umanecăruiaîiaparțintextele-sursă.Vechiletraduceriînceteazăastfelsănemaiaparăcasimple „inventare” lexematice,texteinerte,încremenite astăziîntr-un raportexclusivlingvistic cu originalelelor.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Cele 3 Liturghii Euharistice (ortodoxa, Catolica Si Anglicana) Abordare Terminologica (ID: 167459)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Cele 3 Liturghii Euharistice (ortodoxa, Catolica Si Anglicana) Abordare Terminologica

Copyright Notice

Anastasimatarele Romanesti

Fundamentalismul Religios In Era Globalizarii

Statutul Femeii In Biserica

Istoria Bisericii

Sfanta Cruce In Arta Crestina

Autoritarea Si Supunerea In Etica Noului Testament

Copyright Notice

Similar Posts