,, Cel mai puternic argument pentru [311538]

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

ABORDAREA INTERDISCIPLINARĂ

A EDUCAȚIEI PLASTICE

Conducător științific:

Conf. Univ. Dr. VALENTINA ȘTEFĂNESCU

Candidat: [anonimizat]. [anonimizat] „George Coșbuc” MOTRU

Timișoara

2019

Argument

Lucrarea de față reprezintă o sinteză a experienței dobândite în urmă cu 10 ani de activitate didactică. [anonimizat] o [anonimizat], creativă, care are la bază asimilarea de noi informații legate de dezvoltarea competențelor prin experimente și metode de predare/[anonimizat], TIC și sportul.

[anonimizat], ar trebui să aibă ca scop formarea și dezvoltarea la elevi a [anonimizat], creative și integratiste asupra vieții. În acest sens abordarea interdisciplinară în proiectarea și realizarea activităților didactice are un rol definitoriu asupra educației elevului. Astfel, prin interdisciplinaritate există posibilitatea obținerii unui “bagaj” de cunoștințe minim de bază din toate domeniile cunoașterii. Acest mod de conlucrare între discipline poate face ca elevii să devină conștienți de importanța educației și autoeducației permanente în formarea lor ca oameni.

Obiectivul central al lecțiilor interdisciplinare îl constituie dezvoltarea creativității. Conceptul de ,,inteligențe multiple” stă la baza învățării centrate pe elev. [anonimizat]. Acest tip de învățare se realizează prin respectarea câtorva principii precum : utilizarea metodelor interactive; [anonimizat]; sarcini de învățare ce vor solicita informații multidimensionale și transdiciplinare ale realității; [anonimizat].

Învățământul modern propune o [anonimizat], imaginația și creativitatea. Învățarea ,,activă’’ și ,,interactivă’’ presupune efort din partea elevului și cooperare în cadrul grupului . S-a demonstrat că învățarea prin cooperare este mai eficientă decât cea competitivă.

[anonimizat]-și formează deprinderi de muncă și de viață. “Jocul” interdisciplinar îmbină sarcini didactice din domenii de cunoaștere diverse într-o [anonimizat], [anonimizat]. El poate fi utilizat ca o tehnică de explorare a realității pe o cale mai accesibilă.

[anonimizat], cu atât rezultatele elevilor vor fi mai mari. Dacă profesorii ar încerca cât mai des să transforme cele 50 de minute într-o [anonimizat], [anonimizat], ar învăța cu plăcere și cu interes. [anonimizat]!

,, Cel mai puternic argument pentru

interdisciplinaritate este chiar faptul că viața nu este

împărțită pe discipline’’ (J. Moffet)

[anonimizat] pe elev

Strategii educaționale în dezvoltarea creativității elevului

Evaluarea în procesul de învățământ

Elevii cu C.E.S. și arta din perspectiva intervenției psihopedagogice

CONCEPTUL DE INTERDISCIPLINARITATE ÎN EDUCAȚIA PLASTICĂ

3.1. Educația plastică în învățământul primar

3.2. Educația plastică și limba și literatura romană

3.3. Educația plastică și științele exacte

EDUCAȚIA PLASTICĂ ȘI ACTIVITĂȚILE EXTRACURRICULARE

4.1. Expoziția de artă plastică „Corabia visurilor”

4.2. Voluntariatul prin artă

4.3. Art-terapia la copii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

1. NOȚIUNI TEORETICE

1.1. Interdiscipinaritatea în procesul de predare – învățare

Interdisciplinaritatea este o modalitate de acțiune și gândire, dintre obiectele și fenomenele lumii reale, și se impune în învățământul de masă pentru realizarea sarcinilor ce-i revin în pregătirea educabilului pentru integrarea cu succes în activitatea școlară și societate.

CITAT PRELUAT, NENOTAT CA SURSA LA SUBSOL

https://educatie.inmures.ro/educatie-traditionala/interdisciplinaritatea-in-procesul-de-predare-invatare.html

Abordarea interdisciplinară a conținuturilor este o necesitate dată de nevoia firească a educabilului de a explora mediul înconjurător, fizic și social, de a-l cunoaște si a-l stăpâni, preocupare ce este pe deplin întâmpinată în condițiile structurării interdisciplinare a curriculumului.

A preda interdisciplinar înseamnă a îmbunătăți elementele învățate anterior, a completa progresiv teme încât să nu devină o repetare monotonă a sarcinilor propuse în cadrul acțiunilor frontale și jocurilor alese. În aceste condiții activitățile sunt mai atractive, mai eficiente, educabilul fiind un subiect al cunoașterii și actiunii, iar nu un receptor. Pentru a dobândi informațiile, fiecare cadru didactic trebuie să știe cât, cum, în ce scop, cu ce rezultate, să ofere educabililor surse adecvate motivante, care le pot suscita căutarea informațiilor de orice fel, să le descopere. SURSA???? https://educatie.inmures.ro/educatie-traditionala/interdisciplinaritatea-in-procesul-de-predare-invatare.html

Interdisciplinaritatea este totodată considerată forma superioară a integrării curriculare. Ea presupune interacțiunea deschisă între anumite competențe sau conținuturi independente, proprii mai multor discipline. Avantajul abordării interdiciplinare este încurajarea metodelor participative, crearea unor structuri mentale și acțional-comportamentale flexibile, interate, cu mare potențial de adaptare. Doar că în practica școlară a învățământului de masă, cu colective mari care reunesc elevi cu nivele de dezvoltare foarte diferit, metoda proiectului se lovește de multe dificultăți legate de implicarea sau interesul elevilor dintr-un grup.

NOTA DE SUBSOL?????

Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea – redescoperirea valorilor umaniste?

De fapt, interdisciplinaritatea presupune abordarea unei teme integrat, din punctul de vedere al mai multor discipline. În acest fel se dorește ca educabilii să conștientizeze legătura dintre diverse fenomene și complexitatea lumii în care trăiesc.

CITAT PRELUAT SI NENOTAT LA SUBSOL!!!! https://iteach.ro/experientedidactice/interdisciplinaritatea-si-transdisciplinaritatea-%E2%80%93-redescoperirea-valorilor-umaniste

În ultimii ani transdisciplinaritatea și interdisciplinaritatea sunt doi termeni promovați cu insistență în limbajul pedagogic, reprezentând dezideratele unui  învățământ modern. După o perioadă nu prea îndepărtată în care se promova specializarea excesivă încă  din clasele inferioare ale liceului cu motivația ”interesului” educabilului sau a capacităților lingvistice sau matematice ale acestuia s-a observat că, de fapt, totul a dus la o limitare intelectuală însoțită nu de puține ori la o limitare a capacității tânărului de a vedea lumea în complexitatea ei.

CITAT PRELUAT SI NENOTAT LA SUBSOL!!!! https://iteach.ro/experientedidactice/interdisciplinaritatea-si-transdisciplinaritatea-%E2%80%93-redescoperirea-valorilor-umaniste

Astăzi, mai mult ca oricând, adolescentul trebuie să-și asume roluri și responsabilități, să ia decizii pentru cei din jur, să răspundă rapid și bine la diversele provocări ale vieții; succesul și performanța apar doar dacă deține cunoștințe integrate, dacă privește realitatea ca o imagine unitară și dacă gândește flexibil și creator. CITAT PRELUAT SI NENOTAT LA SUBSOL!!!! http://www.tribunainvatamantului.ro/abordarea-continuturilor-invatarii-prin-prisma-interdisciplinaritatii-si-transdisciplinaritatii/

NOTA DE SUBSOL CU SURSA DE LA CARE AI PRELUAT IMAGINEA

Dicționarul de neologisme de F. Marcu și C. Manea definește interdisciplinaritatea ca „stabilirea de relații între mai multe discipline sau științe“. NOTA DE SUBSOL http://www.tribunainvatamantului.ro/abordarea-continuturilor-invatarii-prin-prisma-interdisciplinaritatii-si-transdisciplinaritatii/

Specialiștii în curriculum definesc acest termen ca formă de cooperare între discipline/științe, respectând logica fiecărora în parte, adaptată particularității legii didactice; vizează formarea la elevi a unei imagini unitare a realității și a unei gândiri integratoare; în același timp, este privită și ca o modalitate de organizare a conținuturilor învățării și ca o conexiune de limbaje explicative menite să spargă granițele dintre discipline.

Conform acestei definiții complexe, interdisciplinaritatea presupune din start două puncte de plecare forte:

o cultură interdisciplinară bogată a profesorului;

o muncă consecventă și serioasă în echipă.

Predarea conținuturilor din perspectiva interdisciplinară are avantaje multiple:

permite elevului să acumuleze informații ce pot
fi aprofundate în anii următori;

descoperă taine ale temei in discuție;

creează ocazia de corelare a limbajelor diferitelor discipline;

permite aplicația cunoștințelor în practică;

favorizează o economie de timp de învățare conform raportului dintre cantitatea de cunoștințe și volumul de învățare.

La acestea se adaugă și avantajele vizând formarea personalității elevului pe diverse planuri: intelectual, emoțional, social, estetic și fizic.

Proiectarea unui învățământ interdisciplinar poate fi promovată atât prin Curriculum-ul național, cât și prin abordări organizate în școală; concret, un demers didactic interdisciplinar se poate derula prin CDȘ-uri.

Spre exemplu: Apa și viața; sau, proiecte educaționale interdisciplinare: Matematica și artele; sau, orice oră de curs, la momentul de feedback: la lecția de literatură „Dor de țară“, de D. Corbea, se desenează pe tablă două cercuri, unul mare, unul mic, intersectate.

Cercul mare = ȚARA;

Cercul mic = POETUL;

Suprafața intersectată (comuna) = DORUL.

Această figură geometrică comunică metaforic ideea poetică: dorul este puntea de legătură permanentă a poetului aflat departe de țară, dar mereu prezent în ea prin simțire, dragoste de țară. NU AI NOTA DE SUBSOL LA ACEST CITAT DESI E IN INTREGIME PRELUAT!!! http://www.tribunainvatamantului.ro/abordarea-continuturilor-invatarii-prin-prisma-interdisciplinaritatii-si-transdisciplinaritatii/

Muzica lucrează doar cu șapte note muzicale, dar cu ajutorul metodei matematice combinatorice au fost create milioane de piese muzicale care încântă și sensibilizează sufletele unei lumi întregi. Prin tipare de ton și semiton au apărut gamele și acordurile. Aceste tipare constituie logica și structura muzicii. Lagrange, matematician de renume, mărturisea că muzica îl detașa frumos de problemele cotidiene atunci când rezolva probleme matematice complexe, iar Einstein era un bun violonist.

Matematica este prezentă și în ritmurile și mișcările dansului. Traiectoriile dansatorilor profesioniști înscrise pe podea în timpul execuției desenează figuri geometrice complexe, iar mișcările ritmate sunt coordonate și corelate pe timpi numerotați precis. Profesorii americani Karl Schaffer și Erikh Stern au înființat asociația Math Dance, având ca scop promovarea matematicii și dansului ca activități creative unitare; ideile matematice pot fi mai ușor înțelese când sunt exprimate de mișcările corpului uman.

Matematica și literatura sunt două specialități care nu se exclud, din contră, au o atracție reciprocă. Mihai Eminescu creează o veritabilă propoziție matematică prin poezia „Glossa“:Viitorul și trecutul/Sunt a filei două fete,/Vede-n capăt începutul,/Cine știe să le-nvețe;/Tot ce-a fost ori o să fie,/În prezent le-avem pe toate,/Dar de-a lor zădărnicie /Tu te-ntreabă și socoate…

Ipoteza = TRECUTUL

Demonstrația = ZĂDĂRNICIA

Concluzia = VIITORUL

Același poet probează temeinice cunoștințe de fizică și matematică din moment ce poezia „La steaua“ consemnează date despre viteza luminii: La steaua care-a răsărit/E-o cale atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins din drum,/În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre…

1.2. Abordarea metodelor de predare modernă

Cultura generală a elevului din secolul XXI presupune cunoștințe temeinice și diverse, foarte asemănătoare cu ceea ce însemnă „spirit enciclopedic“ în Renaștere. Numai că pregătirea tinerilor era atunci pe studii tehnice înguste fără perspectiva unei viziuni unitare. Se lucra cu o gândire rigidă, algoritmizată.

Astăzi, abordările didactice inter- și transdisciplinare îi aduc pe elevi mult mai aproape de realitate, dezvoltându-le o gândire flexibilă și creatoare, în măsură să ofere soluții și să-i îndrume astfel spre o carieră școlară și profesională la standarde europene.

Prin metodele și procedeele folosite, se urmărește să se antreneze acele potențe creative ale elevilor, care duc la realizări artistice productive conștiente, personale și imediate. Metodele folosite de profesor devin și instrumente de lucru ale elevilor cu întregul lor complex de acțiuni și procedee.

Utilizarea metodelor interactive de predare-învățare în activitatea didactică contribuie la îmbunătățirea calității procesului instructiv-educativ, având un caracter activ-participativ și o reală valoare activă-formativă asupra personalității elevului.

Metodele moderne au tendința de a se apropia cât mai mult de metodele cercetării științifice, antrenând elevii în activități de investigare și cercetare directă a fenomenelor.

Procesul predării-învățării reprezintă modalitatea prin care profesorul facilitează învățarea elevilor, prin alegerea celor mai potrivite metode de accesare a conținuturilor, prin selectarea celor mai adaptate moduri și forme de organizare a activității acestora, prin modalitatea în care realizează managementul clasei. Rolul profesorului este acela de ghid, care îl îndrumă pe elev pe parcursul acestui proces, prin activitățile de cunoaștere pe care le propune, prin modul în care organizează activitatea elevilor sau prin cunoștințele pe care le avansează.

Ca profesori, noi nu ne propunem exersarea memoriei elevilor ci atingerea înțelegerii și interiorizării cunoștințelor, pentru a putea fi folosite ulterior în construirea de cunoștințe sau rezolvarea situațiilor practice de viață. Pentru a diferenția procesul, profesorul trebuie să ofere elevilor posibilități de a alege între activități diferite, moduri de învățare diferite, să respecte ritmul de învățare al elevilor, să ofere suport educațional adaptat nevoilor fiecărui elev.

Competențe vizate în cadrul educației plastice – abordare interdisciplinară:

să înțeleagă și să utilizeze corect limbajul specific pedagogiei în organizarea predării cunoștințelor de specialitate

să cunoască documentele care reglementează predarea-învățarea educației artistico-plastice în ciclul primar, gimnazial și liceal

să operaționalizeze corect obiectivele lecțiilor de educație artistico-plastică

să cunoască principalele metode de predare-învățare și modalitățile specifice de a le utiliza în lecțiile de educație artistico-plastică

formarea deprinderilor copiilor de a găsi singuri informații, de a lucra în echipă, de a aplica cunoștințele în diferite situații de viață, de a conștientiza stilurile de învățare pe care le preferă (adică cum învață o poezie, o poveste, cum realizează un desen, o construcție etc., cel mai repede).

Cubul este o metodă didactică care propune elevilor să analizeze o temă din perspective diferite. Ea poate fi folosită cu succes atât în situația clasică de predare-învățare, cât și în abordarea interdisciplinară .

Metoda cubului propune analizarea unei teme din puncte de vedere diferite. Spre exemplu, pe fiecare față a cubului este plasată o întrebare, o perspectivă sau un mod din care elevul va analiza întrebarea cheie. Dacă analizăm un text, pe o față a cubului putem pune întrebarea Cine? (face acțiunea), pe alta Unde? (are loc acțiunea), Când?, Împreună cu cine?, Cum? și De ce?

Pe fețele cubului pot fi puse de altfel și sarcini diferite, care vizează nivele de complexitate diferite, cum ar fi: descrie, compară, asociază, analizează, aplică și argumentează. Cubul poate fi folosit ca metodă de predare interdisciplinară în funcție de nivelul de cunoștințe, de interese sau de stilul de învățare al educabililor.

Centrele de învățare (interese) reprezintă medii de învățare organizate pentru anumite tipuri de sarcini, cu caracter permanent sau temporar în peisajul clasei. Ele reprezintă o altă metodă folosită d.p.d.v. interdisciplinar .Centrele de învățare sunt spații organizate în clasă pe diferite interese sau discipline de studiu.

Centrele de învățare pot fi (Smith și Throne, 2007):

Centru de lectură – o minibibliotecă cu rafturi într-o parte liniștită a clasei și un scaun confortabil pentru lectură.

Centru de scriere – o măsuță pe care se află cele necesare scrisului și diverse fișe, cărți pentru activități de scris – integrame, propoziții lacunare, dicționare.

Centru de muzică – un scaun confortabil lângă un cd-player cu căști

Centru de arte plastice – pe o măsuță se găsesc instrumente de desen

Centru de matematică – o măsuță pe care se găsesc materiale specifice

Centru de TIC – un calculator cu imprimantă, cu acces la internet și soft-uri educaționale instalate.

Centru de studii sociale – hărți, globuri, albume de călătorii, artifacte istorice, albume de reproduceri.

Metoda sinectică este o altă metodă modernă care are rolul de a facilita interdisciplinaritatea în procesul de predare-învățare.

Profesorul împarte problema în mai multe părți (secțiuni) pe care le comunică pe rând elevilor apropiindu-se prin analogii și metafore, de miezul ei.Rezolvarea este amânată până când el constată că elevii au găsit soluții eficiente(cu dif. efecte plastice expresive). Abia atunci el anunță în ce constă esența problemei. Pe baza analizei, elevii stabilesc care dintre lucrările lor o prezintă mai clar și mai expresiv.

Spre exemplu, profesorul propune elevilor să acopere mai întâi suprafața foii de desen cu o tentă din culoarea preferată. Apoi cere elevilor să deseneze cu pensula cu o culoare contrastantă, mai închisă sau mai deschisă, unul sau doi pomi tineri, ale căror ramuri par că sunt mișcate de vânt și care pot fi așezați oriunde în pagină. Profesorul solicită elevii să deseneze o cale ferată ușor șerpuită dar care să treacă prin spatele pomilor. Paralelă cu această cale ferată să se realizeze o autostradă dar care să treacă prin spatele pomilor. Urmează ca elevii să aleagă și să-și completeze desenele cu alte elemente pe care profesorul sau ei le propun: stâlpi, case, dealuri, munți etc. dar toate împreună să exprime și ideea de mișcare. După ce desenele au fost terminate profesorul anunță esența problemei: rolul culorii dominante în compoziția plastică. Acest rol se subliniază și prin analiza unor lucrări mai reușite și cu dominate de culori diferite.

Prin metoda Brainstorming ( asaltul de idei) se organizează o situație problemă care permite elevilor să facă mai multe propuneri de idei, excluzând orice formă de critică sau de discuție.

Un exemplu în acest sens – se pune problema construirii unui afiș (pentru 8 Martie, 1 Decembrie, Crăciun etc.) pe o suprafață dreptunghiulară, având cerințele:

care să fie ideea de bază

din câte elemente componente(forme, culori etc.)

în ce tehnică de lucru să fie realizat pentru a se obține o anume expresivitate

Această metodă poate avea mai multe stadii:

1. stadiul bucuriei roșii care începe odată cu emulația (încălzirea) gândirii elevilor și care se produce la prezentarea (într-o formă interesantă) a problemei de către profesor. Ea se continuă și spre sțârșitul activității elevilor.

2. stadiul bucuriei verzi (de trecere liberă a ideilor) în care elevii gândesc și propun idei ce provoacă la rândul lor formularea altor idei și care sunt consemnate într-un caiet de doi elevi.

3. stadiul bucuriei rosii (de staționare a ideilor) în care elevii, de comun acord, sortează ideile (consemnate în caiet) după următoarele idei: este prea greu de realizat; sau, este mai ușor de realizat; sau, nu se poate realiza; soluția este prea costisitoare; necesită timp îndelungat; sau, este bună, originală, cu o mare forță de expresie.

Se alege ideea cea mai bună, care se schițează individual, cu condiția ca ei să țină seama de unele indicații care se găsesc scrise pe o planșă așezată în fața clasei.

Prin tehnicile gândirii creatoare se caută strategii în vederea dezvoltării gândirii lor divergente prin care să se evite blocajele și să se găsească cât mai multe soluții practice de lucru chiar dacă se operează cu aceleași elemente.

Realizarea fiecărui scop propus impune profesorului să adapteze judicios metodele și procedeele didactice atât la particularitățile de vârstă ale elevilor, unui anumit volum al lor de cunoștințe (cerut de programă), unui anumit nivel de dezvoltare a deprinderilor lor legate de unele tehnici de lucru, cât și să înlesnească transferul acestora și în alte domenii de activitate.

Metodele didactice folosite de profesor trebuie să contribuie în mod eficient la realizarea caracterului formativ și prospectiv al educației artistice plastice a elevilor. Varietatea lor constă în modalitățile în care sunt integrate metodele tradiționale ca: metoda exercițiului, metoda demonstrației, metoda explicației etc. în cadrul unor metode moderne sau invers, cum sunt integrate metodele moderne în cadrul metodelor didactice tradiționale.

În concluzie, interdisciplinaritatea presupune o învățare prin cooperare, prin colaborare, produce o confruntare de idei, opinii și argumente, creează situații de învățare centrate pe disponibilitatea și dorința de cooperare a educabililor, pe implicarea lor directă și activă, pe influența reciprocă din interiorul microgrupurilor și interacțiunea socială a membrilor unui grup. Introducerea în problematica actuală a didacticii este secondată de o prezentare detaliată a metodologiei predării-învățării educației artistico-plastice, accentuându-se necesitatea reconsiderării metodelor clasice și a utilizării lor în spirit modern, euristic, alături de cele active, recomandate de didactica actuală.

Exercițiu: Alegeți anotimpul preferat timp de 10 minute veți completa în jurnalul grafic desenând, scriind sau alegând imagini specifice numai anotimpului ales.

1.3. Aspecte interdisciplinare în predarea educației plastice

Interdisciplinaritatea este raportul de întrepătrundere (cooperare, coordonare) între disciplinele de învățământ, între structurile conținutului educativ.

Finalitățile și scopurile educației nu pot fi realizate decât prin ansamblul tuturor disciplinelor, al căror spirit de vecinătate trebuie stimulat în vederea atingerii țintelor comune. Spiritul interdisciplinar este solicitat și de împrejurarea că există nu doar obiective specifice ci și obiective comune ale diferitelor discipline sau categorii de discipline.

Relațiile dintre activitățile plastice și celelalte obiecte de învățământ sunt multiple, ele realizându-se prin folosirea transferului de cunoștințe de la celelalte discipline către obiectul educație plastică în funcție de cunoștințele elevilor și posibilitățile lor de exprimare artistică. Pentru profesorul de educație plastică, lucrările realizate de elevi trebuie să fie o mărturie care arată în ce măsură elevii au participat la lecții, ce au înteles și care este rezultatul aplicării lor în lucrări.

Prin activitățile plastice viața se aduce în școală, deoarece ele reprezintă natura și viața în splendoarea lor prin ochiul care deslușește esențialul și expresivul din bogația elementelor realității, relațiile dintre părțile componente ale unui obiect și ansamblu, relații între forme și culori.

În cele ce urmează mă voi opri asupra câtorva exemple în care interdisciplinaritatea acționează între obiectul educație plastică și celelalte obiecte de învățământ. Pot afirma că obiectul educație plastică folosește cunoștințele majorității obiectelor de învățământ care influențează sau pot influența dezvoltarea imaginației elevilor ușurându-le munca în realizarea lucrărilor specifice.

Obiectul limba și literatura română oferă o multitudine de posibilități pentru formarea elevilor în funcție de valorile frumosului și expresivității care le dezvoltă imaginația plastică. Lectura basmelor, îi poartă pe elevi pe tărâmuri fantastice, le oferă posibilitatea întâlnirii cu diferite personaje, zugrăvite în diferite situații și culori, elemente care pot însufleți imaginația în realizarea unor lucrări plastice în care să folosească contraste cromatice subliniind dinamismul acțiunii. Volumele având ca tematică călătoriile, aventurile, pot avea o înrâurire pozitivă asupra elevilor în realizarea unor lucrări plastice, precum și lucrările cu conținut științifico-fantastic. Descrierile de natură redau forme, culori, anotimpuri, diferite ore ale zilei, cântecul păsărilor, activitatea diferitelor ființe, susurul apelor care pot deveni elemente precise în realizarea unui peisaj. Imagini plastice deosebite se pot realiza folosind ca tematică poezia de dragoste a lui M. Eminescu, „Amintiri din copilărie” ale lui I. Creangă, descrierile lui M. Sadoveanu, pastelurile lui V. Alecsandri, etc.

Condiția ca o operă literară să poată fi transpusă într-o imagine plastică constă în a alege un fragment sau text semnificativ, a efectua o lectură model, cu intonația adecvată pentru a fi puse în lumină elementele care vor sta la baza imaginii plastice. Obiectul limba și literatura română îi ajută în mare măsură pe elevi în a realiza lucrări de design grafic, cum ar fi ilustrații la o strofă, o poezie, sau o copertă de carte.

Matematica, în special geometria ne pune la dispoziție cunoștințe și noțiuni legate de punct, linie, arc, formă și corp geometric, etc., noțiuni cu care se vehiculează și la educație plastică în realizarea unor construcții grafice care dezvoltate din punct de vedere artistic slujesc în realizarea unor ornamente cu caracter geometric pe care elevii le pot folosi în organizarea unor compoziții ornamentale. Aceleași elemente elevii le pot descoperi în țesăturile și cusăturile populare, pe diferite imprimeuri. Diferite forme geometrice stau la baza structurii unor compoziții plastice cum ar fi: pătratul, triunghiul, cercul, etc. având diferite semnificații și expresivități altfel:

–          ca forme expresive – care țin de psihic:

o       pătratul – reprezintă vigoare, robustețe, gravitate;

o       triunghiul – reprezintă agresivitate, violență;

o       cercul – reprezintă delicatețe, împlinire, perfecțiune;

–          ca impresie – care ține de senzorial, optic:

o       pătratul – este static, greu, limitat;

o       triunghiul – dă impresia de mișcare lentă, deschidere;

o       cercul – dă impresia de ușor, mobilitate; Kazimir Malevici

–          din punct de vedere simbolic – care ține de intelect, subiectiv:

o       pătratul – reprezintă posesia, echilibrul perfect, materia, cromatic îi corespunde roșu;

o       triunghiul – reprezintă credința, gelozia, gândirea supremă, cromatic îi corespunde galben;

o       cercul – reprezintă puritate, rațiune, adevăr, destindere, mișcare continuă, cromatic îi corespunde albastru.

Realizarea contrucțiilor geometrice cu ajutorul instrumentelor de geometrie în cadrul orelor de educație plastică, au rolul de a consolida deprinderile de lucru cu acestea, efect de care poate beneficia și profesorul de matematică.

Ingo Glass

Limbile străine – franceza, engleza – ne ajută mai ales la lecțiile de istoria artelor unde elevii vin în contact cu numele unor localități, autori, curente artistice, școli, care trebuie scrise și pronunțate corect în limba respectivă. Noțiuni cum ar fi contre-jour – a privi împotriva luminii, plain-air – pictura practicată în aer liber, ronde-bosse – sculptura realizată în relief, statuie, cloisonné – tehnica de lucru a emailului, sunt adesea folosite în vocabularul specific artelor plastice. Din limba engleză amintim termenul de design – tradus mai liber, util și frumos.

Istoria, în general, și alături istoria artelor, ne ajută să înțelegem condițiile sociale, politice, culturale în care au apărut și s-au dezvoltat diferite curente artistice, școli, personalități de seamă ale artelor, să ordonăm cronologic aceste evenimente. Istoria patriei aduce la cunoștință elevilor multitudinea evenimentelor care s-au succedat de-a lungul timpului pe meleagurile noastre, chipuri ale unor personalități care au avut contribuții majore în desfășurarea unor evenimente, sacrificiile făcute de înaintași pentru libertate, unitate, independență. Toate aceste aspecte pot trezi în sufletul elevilor mândria de a fi român, sentimente de respect și dragoste față de înaintași, trăiri care pot fi ilustrate în compoziții cu tematică istorică. Legat de istoria neamului, putem veni cu exemple de capodopere realizate de mari personalități ale picturii românești cum ar fi: C. D. Rosenthal, Th. Aman, O. Bancilă, N. Grigorescu, C. Lecca, etc. în care elevii pot desluși evenimentul ilustrat, modul de concepere a lucrării, vestimentația epocii, coloritul, mesajul transmis de autor.

Diferite structuri ale naturii se studiază în cadrul obiectului biologie, structuri care la educație plastică, prin stilizare, devin structuri plastice, utile în organizarea compozițiilor decorative. Varietatea lumii vegetale și a faunei, a formelor și culorilor este un bogat izvor de inspirație pentru elevi în realizarea motivelor decorative pentru propriile lucrări. Astfel de motive pot fi identificate sub diferite aspecte pe frumoasele țesături și cusături populare romanești, care demonstrează puterea de imaginație și varietatea prelucrării acestora de către artiștii populari.

Cunoștințe despre formele de relief, flora și fauna corespunzătoare acestora sunt asimilate la obiectul geografie. Aceste elemente adesea sunt reprezentate în lucrările elevilor sub forma priveliștilor din natură. În artă facem o clasificare a peisajelor în funcție de  formele de relief: peisaj montan, de deal, de câmpie, de deltă, marin – acestea la rândul lor în funcție de anotimp.

Și educația muzicală are elemente comune cu educația plastică. La studiul ritmului plastic se fac multe analogii cu cunoștințe de la muzică. Elementele ritmului plastic sunt definite astfel: întinderea corespunde duratei sunetului muzical; înalțimea corespunde înalțimii sunetului muzical; calitatea corespunde timbrului în muzică; accentul corespunde accentului muzical, intervalul corespunde intervalului în muzică. Când discutăm despre game cromatice spunem că o gamă caldă este majoră, iar una rece este minoră. Atât în pictură cât și în muzică sunt frecvente noțiunile de linie, ritm, compoziție, studiu.

Transferul cunoștințelor de la alte obiecte de învățământ către obiectul educație plastică trebuie asigurat în primul rând de către profesorul de educație plastică, care dotat cu aceste cunoștințe, dirijează și incită în mod creator pe elevi să le folosească în realizarea propriilor lucrări. În funcție de nivelul cunoștințelor asimilate la alte obiecte, elevii le vor aplica în lucrările lor de artă plastică. Cei care nu citesc, nu se informează, nu observă sistematic mediul în care trăiesc, nu vor avea o memorie vizuală dezvoltată. Aceștia nu vor obține în activitățile plastice rezultate superioare, datorită lipsei de imaginație și implicit a capacității de a transpune în imagini plastice diferite aspecte ale realitații.

Coloana Sărutului, Constantin Brâncuși

2. DIDACTICA INTERDISCIPLINARITĂȚII

2.1. Didactica aplicată centrată pe elev

Didactica centrată pe elev este o filosofie educațională și o metodologie didactică în cadrul căreia elevul cu specificul său de dezvoltare, nevoile și interesele sale este pus în centrul procesului didactic, iar profesorul își asumă rolul de mentor și îndrumător în cunoaștere.

Învățarea în acest context este una personală, rezultată din contactul direct cu situația de învățare, activă prin implicarea directă a elevului în construcția cunoștințelor, și, relevantă pentru contextul de viață particular al tuturor și al fiecăruia în parte și interiorizată, ca bază a dezvoltării viitoarelor cunoștințe și abilități.

Centrarea pe elev devine atât o condiție de calitate și eficiență a procesului formativ cât și una dintre cele mai la îndemână căi de rezolvare a numeroaselor dificultăți pe care le cunoaște și amplifică învățământul contemporan:

diminuarea motivației pentru învățătură;

lipsa de atractivitate a programului școlar pentru elevi;

scăderea gradului de implicare a acestora în activitatea de învățare;

diminuarea importanței acordate imaginației, creativității și afectivității elevilor în favoarea prețuirii exagerate a gândirii și memoriei acestora;

favorizarea abordărilor mecanice și reproductive în învățare în defavoarea celor euristice;

accentuarea pronunțată a abordării pasive de către profesor/elev a activității didactice, rutină și monotonie în procesul de învățământ;

tratarea frontală nediferențiată a întregii clase de elevi de către profesori;

scăderea performanțelor școlare.

Totodată, centrarea pe elev pornește de la cunoașterea elevului și implicarea caracteristicilor sale de dezvoltare, a nevoilor și intereselor de învățare în toate etapele procesului didactic: evaluare, proiectare și predare. Metodele folosite urmăresc realizarea unei învățări active, care să conducă la înțelegerea și interiorizarea cunoștințelor și construirea propriei învățări de către elev. Astfel, se pune accentul pe formarea de abilități transdisciplinare care să îi permită elevului independența și autodeterminarea învățării în scopul dezvoltării competenței de învățare de-a lungul întregii vieți; prin cooperarea cu ceilalți, elevii se angajează într-o învățare experiențială, holistică, prin care își construiesc propriul sistem noțional.

Predarea-învățarea se realizează în cadrul parteneriatului profesor-elev, în care profesorul joacă rolul de mentor și ghid. Prin strategia didactică se propun situații de învățare activă , elevul ajungând prin efort propriu la cunoaștere precum și să aleagă ceea ce este relevant pentru el în învățare, cum să învețe, unde și împreună cu cine.

Centrarea pe elev propune trecerea accentului de la:

Activitatea profesorului la activitatea elevului;

Responsabilitatea exclusivă a cadrului didactic la responsabilizarea elevului;

Conținutul la procesul și abilitățile transversale;

Dependența în învățare la independență și autodeterminare;

Învățarea individuală la învățarea împreună în cadrul grupului.

CLASA TRADIȚIONALĂ:

lipsa comunicării sociale

lipsa interacțiunii sociale

nu sunt valorificate caracteristicile de vârstă

distanța profesor – elev

CLASA CENTRATĂ PE ELEV:

comunicare socială permanentă

interacțiune socială în scopul învățării

valorificarea caracteristicilor de vârstă

apropierea profesor – elev

Ceea ce ne aduce în plus clasa centrată pe elev este un copil cu abilități și cunoștințe înțelese, interiorizate, durabile și gata de folosit în situații de învățare ulterioare, un copil cu abilități transdisciplinare pe care le transferă în situații de viață cotidiană, un copil care are o motivație crescută pentru învățare , este responsabil și implicat în propria învățare, se simte bine la școală, are abilități prosociale crescute și abilități de comunicare superioare.

În clasa centrată pe elev, profesorul este mai ocupat, dar cu mai multe satisfacții în activitate, obține performanță profesională și are mai puține probleme comportamentale de rezolvat .

Strategiile educaționale se caracterizează prin plasticitate, polivalență și determină comutări flexibile între acțiunile profesorului și cele ale elevului, între modurile de organizare frontală, de grup și individuală, combinatorica metodelor și mijloacelor, taxonomia nerestrictivă a obiectivelor educaționale și variabilitatea principiilor practice.

Cel asupra căruia urmează să se centreze strategia și cel care urmează să o integreze și valorifice este una și aceeași persoană: beneficiarul activității didactice, elevul/studentul/adultul. Ca atare, chiar atunci când e vorba de distincția teoretică dintre strategii ale predării și strategii ale învățării, daca vom avea în vedere perspectiva finalității lor, vom constata ca ele fac parte dintr-o singură categorie de strategii: acelea centrate pe elev.

Atunci când se pune problema configurării unei strategii educaționale, există mai multe perspective de focalizare:

obiectivele de realizat, în funcție de acestea se structurează întregul curriculum;

conținuturile pe care se centrează procesul didactic, strategiile depind de natura, complexitatea și volumul acestora;

metodele prin care acesta se prelucrează, comunică, asimilează, profilul strategiei este determinat, în mod fundamental, de metoda pe care se articulează ;

selectarea, combinarea și dozarea componentelor strategiei în raport cu ansamblul factorilor determinanți;

În concluzie, acțiunea de structurare concretă a oricărei strategii educaționale trebuie să pornească de la factorul uman dat și să parcurgă toate dimensiunile curriculum-ului, inclusiv componenta evaluării. Integrând acestei ultime accepțiuni ale conceptului de strategie educațională (și cea mai des folosită în demersurile practice) observațiile anterioare, se poate proceda la o sistematizare teoretică a celor mai utilizate taxonomii ale strategiilor:

forma de organizare a activității: individuală, microgrupală, frontală;

modul de organizare a conținutului învățării: fragmentat, integrat, global;

modul de prezentare a conținutului învățării: expozitiv, problematizat, euristic;

modul de intervenție a profesorului în timpul lecției: permanent, episodic, alternative;

modul de programare a sarcinilor aplicative și de consolidare: imediat, seriat, amânat.

Dacă la aceste criterii adăugăm și altele cum ar fi: modul de dirijare a învățării, tipul învățării, tipul de raționament abordat, natura competentelor dominante, mijloacele de învățământ folosite, tipul lecției avem o imagine de ansamblu asupra diversității paletei strategiilor educaționale prin intermediul cărora se poate interveni activ și creativ în activitățile didactice.

Prezentarea comparativă a centrării pe profesor în raport cu centrarea pe elev

2.2. Strategii educaționale în dezvoltarea creativității elevului

Termenul de „creativitate” în psihologie a fost introdus de G. Allport, care apreciază că fenomenul creativității desemnează un ansamblu de trăsături proprii fiecărui individ, iar potențialul creativ existent la toți oamenii poate fi actualizat și dezvoltat.

Creativitatea este o nevoie socială, o latură necesară a psihicului uman, a funcționării sale sistemice și a capacității sale emergente. Aceasta se manifestă la toate nivelurile și componentele procesului de predare – învățare – evaluare, dar și în toate momentele actului didactic. Pusă în relație cu idealul educațional (finalitate educațională de maximă generalitate), creativitatea pedagogică este o necesitate constantă, dar și un scop al întregului proces de învățământ.
Este sarcina noastră să selectăm activități ce implică un grad de activitate optim. Fără a judeca aprioric nivelele, putem utiliza scala în planificarea activității. Este util să ne punem următoarele întrebări:

Ce ar trebui să facă elevul?

Care este nivelul de la care putem porni? (dacă elevului îi prezentăm un set nou de abilităti, vom utiliza o etapă pasivă – din punctul de vedere al implicării elevului – , dacă dorim ca elevul să exerseze activități, vom utiliza o etapă activă)

Ce contează mai mult în această activitate, acumularea de noi cunoștințe și abilități sau explorarea/exersarea de roluri sociale?

Învățarea activă este strategia cea mai frecvent utilizată de către profesori în activitățile centrate pe elev. Putem defini învățarea activă ca un proces ce permite subiectului învățării un contact direct cu materialul studiat. În mod uzual, prin învățare activă înțelegem un tip de activitate didactică ce se bazează, în principal, pe activitatea elevului, pe intervenția sa nemijlocită, transformatoare asupra materialului de studiat.

Stilul de predare trebuie adaptat stilurilor de învățare. Cercetările arată ca implicarea activă a elevului în rezolvarea sarcinilor educaționale facilitează o învățare superioară cantitativ și calitativ celei tradiționale. Prin implicare activă se înțelege interacțiunea directă a subiectului cu conținutul învățarii, transformarea acestuia de către elev și conceperea de răspunsuri personalizate de către elev.

Învățarea activă are o tradiție lungă în științele educației. Deși la nivel de principiu este acceptată de majoritatea profesorilor, ea este aplicată relativ puțin. Învățarea activă presupune renunțarea la metodele expozitive de predare și facilitarea de contacte cât mai frecvente și mai diverse cu materialul de învățat. Urmatoarele sugestii pot facilita o învățare activă:

Învățarea prin descoperire, cu ajutorul materialelor concrete (texte, produse, obiecte);

Acordarea unui timp de reflecție, în care elevul alcătuiește un răspuns punctual la o situație dată;

Alcătuirea de grupe de elevi, care primesc o sarcină parțială din sarcina cursului;

Încurajarea gândirii critice;

Utilizarea metodelor de grup (focus grup, brainstorming, etc.) în căutarea răspunsurilor adecvate;

Învățarea pe bază de proiect, conceperea activității didactice ca proiect de cercetare aplicată.

Principalul beneficiu al utilizării învățării active este rata mai bună a învățării. Al doilea beneficiu este dezvoltarea abilitaților de muncă individuală și de grup, exersarea abilitaților metacognitive și dezvoltarea gândirii critice.

Un dezavantaj al strategiei este consumul mare de timp și restructurarea didactică necesară. Metodele expozitive permit transmiterea unei cantități mai mari de informație pe unitate de timp.

Exemplu de utilizare a învățării active:

Scopul activității: realizarea unei compoziții plastice în baza lecturii unei poezii eminesciene

Subiecții: elevi de liceu sau ciclu gimnazial

Justificarea temei: Stimularea aptitudinilor artistice plecând de la un text literar

Învățarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învață, a modului de a gândi, simți și acționa a acestuia.

Învățarea experiențială este o strategie didactică bazată pe ideea că profitul maxim în învățare se obține prin experimentarea de situații inedite și transferul de cunoștințe astfel obținute la situații noi de învățare. Experiențele de învățare pot fi pozitive sau negative; rolul profesorului este de a asigura/facilita experiențele pozitive.

Din perspectiva psihologică, omul tinde să învețe și să repete experiențele pozitive, care îi satisfac nevoile. Experiența de învățare este mai importantă decât conținutul acesteia. Mai mult, experimentarea de situații este o modalitate mai eficientă de învățare decât receptarea de informații sau aplicarea lor în settinguri artificiale.

Învățarea experiențială are o tradiție lungă. Cel mai utilizat model (formalizare artificială) este cel a lui Kolb, denumit Ciclul Învățarii Experențiale (CIE). Conform acestui model evaluarea are patru etape.

etapa experiențială – etapa concretă, activă, în care elevul este expus unei experiențe de învățare;

etapa reflexiv-recapitulativă, în care elevul observă consecințele acțiunii sale, analizează experiența de învățare;

etapa concluzivă – este o etapă a conceptualizării experienței, bazată pe observația elementelor comune cu alte experiențe similare;

etapa de planificare – este o etapă activă, de planificare și experimentare a unor noi experiențe.

Dintre strategiile analizate, strategia experiențială este cea mai non-directivă și centrată pe experiențele elevului. Marea ei calitate constă în flexibilitatea acesteia în raport cu situații concrete. Deși modelul Kolb este preferat de majoritatea profesorilor, există diverse variante ale acestui model. În orice caz, trei elemente sunt indispensabile: existența unei experiențe de învățare; existența unei perioade de reflexie; și, existența unei perioade de planificare a noi experiențe pornind de la datele proaspăt învățate. Această strategie poate fi folosită în orice context, în variante mai mult sau mai puțin controlate de profesor.

Ca orice strategie centrată pe elev și aceasta se realizează cu consum mare de timp. În plus, strategia necesită o implicare reală a elevului în experiența educațională, ceea ce nu este posibil fără un grad optim de motivare a acestuia.

Exemplu de utilizare a strategiei:

Scopul activității: înțelegerea conceptului de cerințe educaționale speciale

Subiecții: elevi din ciclul liceal

Justificarea temei: elevii învață să comunice cu elevii cu cerințe educaționale speciale și să aprecieze aptitudinile fiecăruia, având ca reper teoretic un elev cu cerințe educaționale speciale. Înțelegerea faptului că elevii trebuie să beneficieze de programe personalizate este esențială în ridicarea calității predării.

În concluzie, opțiunile strategice sunt multiple, depinde de noi modul în care selectăm strategia optimă. În decizia noastră ne bazăm pe elemente contextuale (ce țin de cunoașterea elevului, dar și a noastră) și elemente curriculare (ce țin de obiectivele și conținutul activității, de mijloacele de învățare existente și de obiectivele pe termen lung).

2.3. Evaluarea în procesul de învățământ

Evaluarea apare ca o componentă a actului pedagogic de instruire și educare a elevilor, cât și a oricărei strategii de organizare și conducere a învățământului în ansamblu.

În cadrul procesului de învățământ, activitățile de predare, învățare, evaluare constituie elemente importante care se află în strânsă legătură. Orice schimbare produsă la nivelul uneia dintre aceste trei activități influențează modalitățile de realizare a celorlalte, generând o adevărată reacție în lanț, care impune revenirile și revizuirile necesare. Din acest motiv, cele trei procese de predare, învățare, evaluare trebuie proiectate în același timp.

Procesul de predare – învățare îmbină un act de comunicare, de transmisiune socială cu un efort de însușire, de apropiere din partea copilului. Cadrul didactic este cel care inițiază dialogul, selectează și structurează materialul, propune și organizează activitatea elevului cu acest material, inclusiv fixarea sa în memorie. Implicându-se activ,educabilul își formează noi mecanisme de achiziție, adică noțiuni, operații, structuri cognitive în măsură  să-i înlesnească pe un plan mereu nou preluarea de informații relevante din datele concrete și verbale ce i se oferă progresiv. Mesajele externe acționează prin intermediul condițiilor interne (echipamentul  mintal al educabilului format din structuri cognitive operatorii).

A preda nu este sinonim cu a spune, eventual a dicta și a cere ora viitoare restituirea verbală a celor spuse. Formalismul se naște tocmai din echivalarea facilă între «a preda» și a « spune».

A preda înseamnă:

„a prezenta fapte, exemple”;

a propune elevilor o activitate asupra acestora, a-i conduce să le analizeze, să le compare;

a  extrage apoi esențialul;

a  organiza și îndruma actul de învățare;

a  face operante cunoștințele în exerciții, activități aplicative”.

Însușirea  noțiunilor  noi  presupune  stăpânirea  unor  reprezentări  sau  noțiuni anterioare (noțiuni – ancora), care să ofere premise pentru însușirea noilor cunoștințe. Un conținut anumit se consideră accesibil când beneficiul, sporul de cunoștințe datorat învățării este proporțional cu investiția de efort/exercițiu depus.  Desigur, anumite noțiuni pot fi asimilate mai de timpuriu, dar cer un efort și un timp mult prea mari (relația nu mai este liniară între efort și rezultat).

Actul de evaluare poate fi definit ca fiind, procesul menit să măsoare și să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educație sau a unei părti a acestuia, a condițiilor și a operațiilor folosite în desfășurarea activității, prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse, în vederea luării deciziilor privind ameliorarea activității în etapele următoare.

Înțelegerea deplină a naturii acestui proces și a locului sau în ansamblul activității de învățământ face însă necesară precizarea scopului urmărit, a funcțiilor ce le îndeplinește, a condițiilor de realizare și a rolului sau în corelație cu multiple laturi ale activității de instrucție și educație.

Scopul actului de evaluare este întotdeauna de a se constata în mod obiectiv efectele unei acțiuni pedagogice și de a aprecia aceste rezultate în perspectiva obiectivelor stabilite. Această funcție se exprimă în măsurarea și descrierea concretă a stării existente, a rezultatelor obținute. Ea furnizează datele și informațiile necesare pentru adoptarea măsurilor de ameliorare a activității. O bună măsurare și apreciere a rezultatelor și a proceselor încheiate poate să aducă contribuții semnificative la îmbunătățirea activității.

Principiile curriculumului bazat pe competențe în evaluarea centrată pe elev:

se concentrează asupra procesului de învățare, mai curând decât asupra celui de predare;

definește ce trebuie să dobândească elevii în termeni de cunoștințe, abilități și competențe, pentru a li se conferi o calificare;

definește competențele sau rezultatele învățării care trebuie dobândite în termeni de criterii de performanță clar exprimate, ușor de utilizat în vederea evaluării elevilor;

ia în considerare principiile comune de formare profesională ale UE: Cadrul European al Calificărilor (EQF) și competențele cheie asociate acestuia, pentru învățarea pe tot parcursul vieții.

Profesorul și elevul în noua structură în învățământul modern au aceiași poziție în cadrul claselor active, relația dintre ei cunoaște unele reevaluări, fiind astfel în conformitate cu valorile societății contemporane; mai exact, cu libertatea, responsabilitatea și acceptarea ideii că relația se construiește pe/în experiența comună .

Din această perspectivă, cea a evaluării centrate pe elev, profesorul :

nu mai este deținătorul absolut al cunoștințelor;

misiunea sa se mută de pe transmiterea de cunoștințe spre organizarea cadrului și activității în care acestea pot fi acumulate și utilizate;

devine partener de învățare al elevului;

formează la elevi abilități sociale care favorizează interacțiunea și cooperarea în realizarea învățării .

Elevul :

poate să își exprime puncte de vedere proprii referitoare la o problemă;

argumentează și pune/își pune întrebări cu scopul de a înțelege mai bine fenomenele, de a realiza sensul unor idei;

cooperează în rezolvarea sarcinilor;

dă dovadă de inițiativă, spirit critic, participare și implicare personal

FACTORII IMPLICAȚI ÎN ALEGEREA EFICIENTĂ A SISTEMULUI DE METODE

Cele mai utilizate metode didactice în procesul de predare-învățare-evaluare în învățământul modern sunt: observația, conversația euristică, experimentul, demonstrația didactică, algoritmizarea, modelarea, problematizarea, jocul didactic și învățarea programată .

Prin motivația învățării se înțelege „totalitatea mobilurilor care declanșează, susțin energetic și direcționează activitatea de învățare”. Constituie motive ale învățării anumite trebuințe de bază cum sunt: trebuința de autorealizare, de afirmare prin succesul școlar; dorința de a obține note bune, pentru a satisface părinții sau pentru a fi printre performanții clasei; teama de pedeapsa, de eșec; anumite interese, opțiuni profesionale.

Practic, învățarea are la bază atât motive externe (nota, lauda, pedeapsa), cât și motive inferioare activității ca atare. Un școlar învață la început sub presiunea unor cerințe externe, pentru ca ulterior să fie animat de un interes cognitiv, care ține de categoria motivelor intrinseci alături de aspirațiile cu direcționare profesională, de satisfacția lucrului bine făcut.

Atracțiile și preferințele pentru o disciplină sau alta constituie doar premisele formării intereselor. De fapt, problema nu este de a aștepta apariția spontană a motivației, ci de a pune accentul pe organizarea condițiilor de învățare, astfel încât acestea să devină factor de întărire. Produce efecte motivaționale percepția clară a scopului, a obiectivelor activității, care justifică drumul ce urmează a fi parcurs; apoi perspectiva aplicabilității în practica sau pentru pregătirea ulterioară care merită efortul depus.

Dacă în structura clasică a procesului evaluativ identificăm doar două componente: evaluare = măsurare + apreciere, recentele cercetări în domeniu ne oferă un model mai complex de analiză a procesului evaluativ, numit „modelul secvențial al evaluării”  (dupa C. Stan, 13 ) care analizează urmatoarele componente: verificare + măsurare + semnificare + argumentare.

Prezentăm în schema de mai jos o vizualizare a relației dintre aceste componente. Așa cum se poate observa în schema de mai jos, modelul secvențial spre deosebire de cel tradițional de analiză a structurii procesului de evaluare este structurat pe patru niveluri între care există strânse corelații: nivelul verificării, măsurării, semnificării, argumentării.

Primul moment – al verificării reunește modalitățile efective cu ajutorul cărora sunt adunate informații despre nivelul performanțelor școlare ale elevilor, și anume: metode de verificare, instrumente de verificare .

Al doilea moment în procesul de evaluare este cel al măsurării, definit ca fiind „procedeul de punere în corespondență, pe baza anumitor reguli, a unor concepte abstracte cu anumiți indicatori empirici”.

A treia secvență a procesului de evaluare este semnificarea. Aceasta se referă la „atribuirea de conotații valorizatoare nivelului de congruență dintre performanțele școlare ale elevilor și standardele docimologice aferente acestora, nivel de congruență stabilit anterior prin intermediul operației de măsurare”. Semnificarea îmbracă în practica școlară două forme: nota școlară, calificativul.

A patra componentă principală a procesului evaluativ este argumentarea. Această componentă are rol de a conferi o mai mare transparență actului evaluativ vis-a-vis de modul în care ea este receptată de elevi.

Cadrul didactic poate apela la două forme de argumentare:

normativă (când se insista asupra enunțării de către profesor cu maxima claritate a criteriilor ce au stat la baza acordării unei note, calificativ, luând forma unei justificări );

formativă  urmărește mai mult decât o simplă expunere în scopul justificării corectitudinii notei /calificativului, și anume mobilizarea elevului, antrenarea motivantă a acestuia în scopul depășirii permanente a nivelului de performanta atins la un moment dat.

În concluzie, a defini procesul de învățământ ca o interacțiune între predare și învățare înseamnă a evita să se atribuie reușita sau nereușita școlară numai predării sau numai învățării. În accepția didactici moderne, procesul de învățământ încorporează și o a treia funcție – aceea de evaluare. Evaluarea completează ciclul de intervenție al cadrului didactic asupra educabilului. Ea vine să ghideze acțiunea educatorului și a copiilor săi, să ajute la luarea deciziilor legate de buna desfășurare a procesului de predare – învățare, de introducere a unor îmbunătățiri și ajustări cerute de mersul predării și învățării.