Cedo Dreptul la Un Proces Echitabil

=== b98dfe7c173391005c3fdb59f757a7c57120d330_296591_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA

Noțiune

Deschiderea moștenirii

Felurile moștenirii

Actele juridice asupra moștenirii nedeschise

Condițiile generale ale dreptului de a moștenii

Capacitatea de a moștenii

Nedemnitatea succesorală

Vocația la moștenire

CAPITOLUL IIMOȘTENIREA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

Sediul materiei

Legea aplicabilă moștenirii

Domeniul de aplicare al moștenirii

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului succesoral a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.

Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia succesiunilor a suferit ample reconsiderări.

Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.

Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a instituțiilor materiei succesiunilor, având ca principal fundament doctrina și practica juridiciară.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA

Noțiune

Precum orice transmisiune, și moștenirea stabilește legături între două entități: cea ale cărei drepturi și obligații se transmit (defunctul de cuius, autorul), respectiv cea care primește (avândul-cauză). În timp ce autorul este întotdeauna o persoană fizică avându-cauză poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, inclusiv statul sau unitățile administrative-teritoriale .

În materie succesorală, aceștia sunt desemnați însă prin termeni specifici: moștenitorii legali sau testamentari, desemnați de lege sau prin testament, sunt cei care primesc bunurile defunctului, numit în mod tradițional de cuius prin abrevierea formulei is de cuius successionis agitur-cel despre a cărui moștenire este vorba.

Astfel definită, moștenirea constituie una dintre modalitățile de dobândire a proprietății, alături de altele, cum ar fi convențiile sau prescripția achizitivă.

Trebuie menționat faptul că nu doar cauza declanșatoare a transmisiunii, și anume moartea unei persoane, face diferența între moștenire și celelalte moduri de dobândire a proprietății.

Distincția fundamentală constă în aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral este o transmisiune universală-cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.

Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.

Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.

De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.

Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.

Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.

Deschiderea moștenirii

Patrimoniul, atribut al personalității și al forței juridice cu care o persoană este învestită, rămâne atașat acesteia până la decesul său.

Transmisiunea patrimoniului persoanei fizice în ansamblul său nu poate avea loc, în principiu, decât odată cu decesul. Moartea, indiferent de cauza sa, atrage procedura constatării și declarării sale, iar, în final, a redactării unui act de stare civilă.

Orice persoană interesată poate face dovada decesului prin certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic prin examinarea cadavrului, sau prin hotărâre judecătorească de declarare a morții, în ipoteza dispariției persoanei fizice, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 sau art. 50 NCC. Atât certificatul de deces, cât și hotărârea judecătorească conțin, în plus, constatări privind momentul decesului, locul și ultimul domiciliu al defunctului.

Având în vedere că emitentul acestor acte, respectiv ofițerul de stare civilă sau respectiv judecătorul, nu ia la cunoștință personal nici de deces și nici de circumstanțele acestuia, atât declararea decesului, cât și mențiunile corespunzătoare referitoare la data exactă a decesului, locul și ultimul domiciliu fac dovada până la proba contrarie, probă ce poate fi administrată prin orice mijloc.

Succesiunea se deschide în momentul morții lui de cuius, așa cum acesta este precizat în actul de deces. În cazul morții constatate prin certificat de deces, acesta atestă ziua, luna și anul producerii decesului; în cazul lipsei mențiunii orei exacte a decesului, aceasta poate fi stabilită pe baza actelor medicale constatatoare ale morții.

În cazul dispariției, instanța judecătorească fixează data decesului prin aplicarea prezumțiilor instituite prin art. 52 NCC, iar dacă hotărârea nu arată și ora morții, aceasta va fi stabilită în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții. Stabilirea orei exacte-chiar a minutului și a secundei-a decesului se poate învedera ca dificilă, dar foarte utilă în cazul morții mai multor persoane cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit în același eveniment și/sau în același timp.

În funcție de data deschiderii succesiunii se determină:

sfera moștenitorilor legali și testamentari, capacitatea lor succesorală,precum și drepturile lor asupra moștenirii;

compunerea și valoarea masei succesorale;

data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală;

momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la succesiune;

validitatea actelor juridice asupra moștenirii;

începutul indiviziunii succesorale și data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moștenitori);

legea aplicabilă devoluțiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.

Raportat de locul dechiderii moștenirii aceasta se deschide la ultimul domiciliu al lui de cuius și nu la locul decesului. Alegerea este justificată prin aceea că moartea lui de cuius poate surveni într-un loc unde acesta se afla accidental și se impune și din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legătură cu prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.

Prin alin. 3 și 4, art. 954 NCC stabilește o serie de reguli necesare fixării locului deschiderii succesiunii pentru ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau se află în străinătate. În acest sens, este introdusă, cu titlu de noutate, în legislația noastră relația dintre un element fix-bunuri patrimoniale imobile sau mobile-și un elemenbt mobil, primul organ sesizat-notar public sau instanță de judecată-de succesibili.

Deși norma legală nu identifică obiectul sesizării, este evident că acesta trebuie să vizeze dezbaterea succesiunii și emiterea certificatului de moștenitor sau eventuale aspecte premergătoare, cum ar fi inventarul bunurilor succesorale și măsurile speciale de conservare a acestora.

Astfel, locul deschiderii moștenirii este ales de către succesibili prin sesizarea notarului public sau a instanței de judecată, fiind identic cu circumscripția organului sesizat, dar cu respectarea următoarelor condiții:

dacă în masa succesorală se găsesc și bunuri imobile, în această circumscripție trebuie să se afle unul dintre bunurile imobile (dacă suntem în prezența unui singur bun imobil, moștenitorii nu vor mai avea drept de opțiune);

dacă în masa succesorală se găsesc numai bunuri mobile, în această circumscripție trebuie să se găsească unele dintre acestea.

Conform noilor dispoziții legale, valoarea bunurilor imobile sau mobile succesorale nu are nicio relevanță în determinarea locului deschiderii moștenirii. Alegerea succesibililor este în totalitate liberă în ipoteza în care în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri sau acestea sunt situate în totalitate în afara teritoriului României.

Se impune a mențion că pentru sesizarea notarului public sau a instanței de judecată nu este necesar consensul succesibililor, oricare dintre aceștia putând exercita acest drept.

Analiza excepțiilor de la regula deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu al defunctului indică excluderea aplicării în materie succesorală a prezumțiilor domiciliului, instituite prin art. 90 NCC, întrucât acestea conduc întotdeauna la determinarea unui domiciliu închipuit atunci când cel real nu este cunoscut, ceea ce ar provoca aplicarea dispozițiilor alin. 3 și 4 ale art. 954 NCC doar atunci când ultimul domiciliu al defunctului s-ar afla în străinătate.

Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului, în ipoteza în care de cuius ar fi fost pus sub curatelă.

Locul deschiderii moștenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să soluționeze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral.

Clauza testamentară sau convențională prin care de cuius ar dispune instituirea unor alte cauze, a unei alte date sau a unui alt loc de deschidere a moștenirii care s-ar plasa în afara dispozițiilor art. 954 NCC sunt nule de drept.

Felurile moștenirii

Dispozițiile art. 955 alin. 1 NCC consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.

Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.

Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:

De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;

a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;

a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;

a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.

Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.

Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.

Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.

Alineatul 2 al art. 955 NCC confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.

Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:

dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;

dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);

dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.

Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.

Actele juridice asupra moștenirii nedeschise

Prohibiția istorică, având ca subiect în denumire tradițională pactul asupra unei moșteniri nedeschise, își găsește numeroase justificări: apărarea circuitului civil de astfel de drepturi eventuale; îndepărtarea dorinței morții eventualului de cuius-votum mortis captandea; protejarea moștenitorilor de influențele terților speculanți sau a propriilor autori.

Însă, art. 956 NCC propune o viziune pur tehnică și rigidă a acestei interdicții, prin preferarea unei metode de control a validității actului juridic, specifică obiectului său și nu cauzei.

Sancțiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor elemente:

existența unui act juridic

Este cazul oricărui act juridic, fiind indiferentă natura sa unilaterală sau bilaterală, oneroasă sau gratuită. Textul noului Cod civil vizează, în egală măsură, contractele, cum sunt: vânzarea, donația, renunțarea cu titlu oneros etc, promisiunile de înstrăinare-vânzare, donație și actele juridice unilateral cum sunt renunțarea sau acceptarea.

Act juridic având ca opbiect drepturi eventuale

Obiectul actului juridic îl constituie drepturile susceptibile de a face parte din dreptul de moștenire al unuia dintre contractanți, fiind indiferent dacă poartă asupra unei universalități-vocația asupra întregii moșteniri.asupra unei cotități- vocația asupra unei fracțiuni din moștenire. sau asupra unor drepturi privite ut singuli-dreptul de moștenire a unor bunuri privite individual, dreptul de rezervă sau la raport, dreptul de a invoca prescripția sau de a intenta acțiunea în răspundere civilă delictuală. Nu are importanță dacă prin actul juridic aceste drepturi sunt alienate sau se renunță la ele;

Act asupra unei moșteniri nedeschise încă

Noțiunea de moștenire nedeschisă încă, adică viitoare, se definește prin raportare la instituția juridică a deschiderii succesiunii, ca fiind succesiunea unei persoane care încă nu a decedat. Acesta este criteriul esențial al interdicției, întrucât o succesiune viitoare nu poate fi formată, în tot sau în parte, decât din drepturi eventuale, drepturi care există sub forma unei simple expectative, sunt în suspans. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este indiferent dacă actul juridic se încheie în considerarea morții unei persoane determinate sau nedeterminate. De asemenea, participarea prezumtivului de cuius la încheierea actului juridic sau acordul său expres exprimat nu înlătură sancțiunea nulității absolute;

Actul să nu fie permis expres de lege

Având în vedere interese superioare, textul admite posibilitatea legiuitorului de a legifera acte juridice care se constituie în excepții de la interdicția pactelor asupra unei moșteniri nedeschise.

Cu titlu de exemplu, putem aminti posibilitatea descendenților, a ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor de a renunța la dreptul de invoca prezumția de donație, ceea ce echivalează cu renunțarea la dreptul de a cere reducțiunea și/sau raportul.

Plasarea textului art. 956 în Capitolul I, Titlul I, al Cărții a IV-a referitor la dispozițiile generale ale moștenirii, ne indică statuarea, cu titlu de principiu, a regulii conform căreia în dreptul român nu este permisă organizarea transmisiunii succesorale pe cale convențională.

Norma legală nu identifică însă persoanele asupra cărora se răsfrânge interdicția. Deși actele unilaterale de acceptare sau renunțare la succesiune nu ar putea fi îndeplinite decât de prezumtivi moștenitori legali sau testamentari, actele ce promit sau transferă drepturi pot aparține și unor terțe persoane sau pot avea ca parte contractantă inclusiv pe viitorul de cuius.

În această ultimă ipoteză suntem în prezența unui pact asupra propriei succesiuni care ridică dificultăți de calificare, putând exista riscul confuziunii cu pactul post mortem, atunci când obiectul dreptului eventual este privit ut singuli.

Astfel, vom fi în prezența nulității absolute dacă dispunătorul transmite asupra succesiunii sale o obligație la care el nu este ținut în timpul vieții sale și, dimpotrivă, actul va fi valabil dacă obligația ia naștere în timpul vieții dispunătorului, chiar dacă, pentru fixarea exigibilității, decesul joacă rolul unui termen suspensiv sau predecesul, pe cel al unei condiții suspensive.

Condițiile generale ale dreptului de a moștenii

Capacitatea de a moștenii

Capacitatea de a moșteni reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor și al obligațiilor pe care le presupune calitatea de succesor legal sau testamentar, fiind distinctă atât de capacitatea de folosință, cât și de capacitatea de exercițiu.

Potrivit art. 957 alin. 1 NCC, are capacitate succesorală orice persoană care se află în viață în momentul deschiderii moștenirii și nu are capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea dată.

Regulile generale în materie de probațiune stabilesc sarcina probei capacității succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (moștenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.

Beneficiază de capacitate succesorală:

Persoanele fizice aflate în viață la data deschiderii moștenirii (indiferent de durata vieții);

Persoanele dispărute ;

Persoanele fizice concepute, dar nenăscute la data deschiderii moștenirii moștenirii;

Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii și, respectiv, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal

Este necesar a menționăm că persoanele juridice au doar capacitatea succesorală testamentară, nu și legală.

Nu au capacitate succesorală:

Personele fizice care nu sunt în viață (includem în această categorie copilul născut mort, predecedații, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu beneficiază de prezumția instituită de art. 412 NCC) și perosnale juridice care nu au un act de înființare și nici nu se dispune asupra înființării lor prin testament;

Comorienții-astfel, conform alin. 2 al art. 957 NCC, două sau mai multe persoane care au decedat în același timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, sunt lipsite de capacitate succesorală.

Noul text integrează propunerea doctrinei referitoare la codecedați și, spre deosebire de dispozițiile art. 21 ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, circumstanțele morții nu mai prezintă nicio relevanță, putând fi vorba despre aceeași împrejurare (accident auto, incendiu, catastrofă aeriană, naufragiu etc.) sau despre situații diferite, iar consecința juridică a lipsei capacității succesorale atrasă de imposibilitatea stabilirii momentului exact al morții (oră, minut) este direct dedusă prin textul de lege, nemaiinstituindu-se prezumția morții concomitente.

Din punct de vedere practic, situația comorienților interesează atât moștenirea legală, cât și cea testamentară, nu numai în situația în care defuncții au vocație succesorală reciprocă, ci și în cazul vocației succesorale unilaterale .

Nedemnitatea succesorală

Nedemnitatea de drept

Prin dispozițiile alin. 1 al art. 958 NCC sunt reglementate două situații în care nedemnitatea este atrasă de plin drept.

Astfel, faptele trebuie să fie prevăzute de legea penală, adică să fim în prezența unei acțiuni sau inacțiuni prevăzute de lege ca element material al unei anumite infracțiuni și, în plus, conținutul constitutiv al infracțiunii să cuprindă, ca element subiectiv, intenția de a unice.

Întrucât ceea ce se sancționează este atitudinea morală a făptuitorului, tentativa va fi în această materie asimilată infracțiunii consumate, însă trebuie menționat că textul legal vizează infracțiuni ca: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei,, uciderea noului născut de către mamă, dar exclude infracțiunile săvârșite din culpă sau praeterintenționate.

Pentru a exista nedemnitatea, obiectul material al infracțiunii trebuie să îl constituie corpul lui de cuius sau al unui alt succesibil.

În această ultimă ipoteză, care trebuie să se producă în timpul vieții lui de cuius, prin noțiunea de „alt succesibil” vom înțelege o persoană care se bucură de vocație generală la aceeași succesiune ca și subiectul infracțiunii și care, din punct de vedere strict ipotetic, ar fi putut să-1 înlăture de la moștenire sau să-i micșoreze acestuia emolumentul moștenirii, dacă data deschiderii acesteia ar fi fost anterioară momentului uciderii sale.

Mobilul urmărit prin infracțiunea comisă împotriva unui alt succesibil este indiferent pentru incidența nedemnității, netrebuind să se demonstreze că acesta ar avea legătură cu mărirea drepturilor sale succesorale. Sub aspectul participației penale complexela care contribuțiile participanților sunt diferite (autori, instigatori sau complici), textul art. 958 NCC ridică problema suportării sancțiunii nedemnității și de către complici sau instigatori, cu atât mai mult cu cât toate normele ce conțin pedepse sau sancțiuni sunt de strictă interpretare, iar asimilarea tratamentului participanților cu cel al autorilor infracțiunilor nu este prevăzută decât în materie penală.

În acest sens, în cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că textul art. 726 pct. 1 și 2 C. civ. francez care, spre deosebire de textul român, face referire în mod expres la extinderea efectelor nedemnității și în persoana complicilor dar, cu toate acestea, suntem se consideră că este de dorit ca și textul art. 958 NCC să fie interpretat în conformitate cu ratio legis, astfel încât toți participanții să fie nedemni.

Pe lângă condițiile referitoare la domeniu și cazuistică, existența nedemnității presupune și o hotărâre care să constate comiterea cu vinovăție a uneia dintre faptele descrise anterior.

În primul rând, este vorba despre o hotărâre penală de condamnare. În cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile existenței infracțiunii și totuși hotărârea penală de condamnare nu mai poate fi pronunțată din cauza împiedicării exercitării acțiunii penale-intervenția morții făptuitorului-sau datorită prezenței unei cauze care înlăturară răspunderea penală – intervenția amnistiei antecondamnatorii sau a prescripției răspunderii penale – atunci existența faptei și atitudinea conștiinței și voinței autorului în raport cu fapta comisă va putea fi stabilită și prin intermediul unei hotărâri pronunțate de instanța civilă, prin această reglementare realizându-se și acordarea instituției nedemnității la exigențele CEDO.

Regimul juridic al acțiunii civile aste același cu cel al acțiunii în constatarea existenței nedemnității. Indubitabil, ambele hotărâri trebuie să fie definitive pentru a cunoaște efecte în materia dreptului de moștenire.

Deoarece acest tip de nedemnitate operează de drept, nu este necesară și o altă hotărâre judecătorească care să constate intervenirea nedemnității. În cadrul unei proceduri de dezbatere succesorală, atât instanța de judecată, cât și notarul public
iau la cunoștință despre incidența nedemnității din oficiu sau la cererea unei persoane interesate, în baza hotărârii judiciare ce atestă existența elementelor constitutive ale nedemnității, urmând a dispune aplicarea efectelor acestei sancțiuni.

Totuși, există posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru intervenirea unei asemenea sancțiuni civile. Într-o atare situație, instanța, ca singur organ competent, este chemată să se pronunțe cu privire la îndeplinirea acestor cerințe și, dacă este cazul, să constate nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii succesiunii.

În ceea ce privește momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acțiune, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acțiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acțiunea în constatarea nedemnității poate fi primită numai dacă nedemnul are vocație succesorală legală concretă la moștenirea în cauză, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes.

În ceea ce privește sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă într-o acțiune în constatarea nedemnității, includem în această categorie: comoștenitorii legali sau testamentari (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse de venirea nedemnului la moștenire); moștenitorii legali subsecvenți (pe care prezența nedemnului i-ar fi înlăturat de la moștenire); donatarii sau legatarii (ale căror liberalități ar fi putut fi reduse în cazul în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului); creditorii comoștenitorilor legali, ai moștenitorilor legali subsecvenți, ai donatarilor sau legatarilor, moștenitorul nedemn.

Vor avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în constatarea nedemnității: moștenitorul nedemn; succesorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul care a intrat în posesia bunurilor moștenirii decedează înainte de constatarea nedemnității, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu succesoral, la proprii săi moștenitori).

Nedemnitatea judiciară

În cuprinsul art. 959 alin 1 NCC sunt reglementate următoarele 3 situații care atrag nedemnitatea judiciară:

Comiterea împotriva lui de cuius a unor fapte de violență sau a unor fapte care au ca urmare moartea sa.

Ambele categorii de fapte trebuie comise cu intenție și trebuie să îndeplinească totalitatea elementelor constitutive ale unei infracțiuni, întrucât pentru existența acestui caz de nedemnitate se cere existența unei hotărâri de condamnare pronunțate de instanța penală sau a unei hotărâri de constatare a comiterii faptelor și a poziției psihice a autorului de către instanța civilă.

Prima categorie de fapte sunt cele de violență, care poate fi fizică sau morală, dar trebuie să îndeplinească condiția gravității. S-a apreciat că este cazul unei analize în fapt a intensității cu care a fost lezată integritatea corporală, sănătatea, viața sexuală, libertatea sau demnitatea lui de cuius, analiză care va fi efectuată de către instanța civilă sesizată cu pronunțarea nedemnității, în baza aspectelor reținute de hotărârea penală de condamnare, care are autoritate de lucru judecat în privința acestor aspecte.

Calificarea gravității nu poate consta nici în identificarea unor criterii obiective de drept penal care să permită caracterizarea infracțiunii în funcție de modalitățile sale și nici în aprecierea in abstracto a amplorii pedepsei, întrucât ambele indicații se îndepărtează de imperativul aprecierii pericolului concret al faptelor și a urmărilor lor asupra lui de cuius.

Cea de-a doua categorie de fapte comise de succesibili trebuie să înregistreze un raport de cauzalitate între acțiune și moartea lui de cuius, însă autorul nu acționează cu intenția de a ucide, ca în cazul nedemnității de drept.

Prin urmare, putem distinge între două categorii de infracțiuni: unele comise cu intenție directă sau indirectă și altele în care moartea este rezultatul praeterintenționat al altei acțiuni-lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, încăierarea care a avut ca urmare moartea unei persoan etc.

Modificarea sau înlăturarea ultimei voințe a lui de cuius prin intervenții asupra formei testamentare

În cazul existenței unui testament, modificarea acestuia se poate produce prin alterare-denaturarea conținutului prin adăugare, ștergere, transformare) și distrugere parțială, iar înlăturarea sa se poate produce prin ascundere și distrugere totală; în acest ultim caz, se poate alcătui prin falsificare un nou testament al lui de cuius.

Sancțiunea nedemnității va fi incidentă însă și în cazul confecționării prin falsificare a unui testament al lui de cuius, în condițiile în care acesta nu a intenționat niciodată să modifice regulile devoluțiunii legale a moștenirii. Faptele menționate se pot produce fie înainte de data deschiderii succesiunii, fie după aceasta, fiind de asemenea indiferentă atât forma cât și validitatea testamentului supus unei astfel de operațiuni, întrucât nedemnitatea sancționează în acest caz încercarea de aduce atingere libertății de a testa și caracterului personal al testamentului.

Textul noului Cod civil condiționează existența nedemnității de reaua- credință în executarea acestor acte, ceea ce echivalează cu intenția făptuitorului de a crea efecte juridice prin manoperele sale și atrage obligația probării sale de cel care o invocă.

Zădărnicirea/anihilarea voinței lui de cuius de a dispune pentru momentul când nu va mai fi în viață.

Această împiedicare se referă la alcătuirea unui testament, modificarew acestuia sau revocarea.

Sub aspect obiectiv, existența nedemnității presupune raportul de cauzalitate dintre rezultatul împiedicării și utilizarea de mijloace dolosive dolosive sau inducerea fără drept a unei temeri.

Nedemnitatea judiciară este condiționată de intervenirea unei hotărâri a instanței de judectă civile care să pronunțe îndeplinirea elementelor constitutive a unuia dintre cele trei cazuri analizate.

În situația în care declararea judiciară a nedemnității reprezintă singura piedică în constatarea vacanței succesora, alin. 6 al art. 959 NCC prevede, în mod expres, calitatea procesuală activă a comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile lui de cuius la data deschiderii moștenirii, în condiții asemănătoare cu a celorlalți moștenitori; condiția inexistenței altor succesibili la care se face referire trebuie înțeleasă în sens strict juridic, ca făcând referire la absența unor moștenitori cu vocație utilă epuizării întregii succesiuni.

Interesul promovării acțiunii care rezidă în concretizarea sau lărgirea emolumentului vocației succesorale îndreptățește calificarea actului procesual ca act de acceptare tacită a moștenirii, indiferent de soluția pronunțată.

Succesibilii care doresc înlăturarea de la moștenire a eredelui care se face vinovat de una dintre faptele nedemnității judiciare dispun de un termen de decădere decădere de 1 an de la data deschiderii moștenirii.

Însă, cu titlu de excepție, termenul își poate începe curgerea și de la un alt moment în timp.

Astfel, pentru cazul nedemnității constând în fapte de violență împotriva lui de cuius, termenul de un an poate curge fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare penală, dacă acest moment se situează după data deschiderii moștenirii, fie de la momentul apariției unui caz care înlătură răspunderea penală (amnistie antecondamnatorie, prescripția răspunderii penale, decesul făptuitorului), împrejurare care împiedică pronunțarea hotărârii penale și necesită pronunțarea unei hotărâri civile de constatare a existenței faptei de nedemnitate; pentru această ipoteză, deși alin. (4) face referire la succesiunea a două hotărâri civile, prima, definitivă, pentru constatarea existenței faptei de nedemnitate, iar cea de a doua pentru declararea nedemnității, se susține că incidența a două cicluri procesuale nu servește interesele moștenirii, succesorii putând introduce o singură acțiune conținând cele două capete de cerere.

Pentru cele două cazuri de nedemnitate ce implică ingerința succesibilului în ceea ce privește ultima voință a lui de cuius, curgerea termenului acțiunii în declararea nedemnității va fi amânată, în cazul în care succesibilii nu au cunoscut în timpul vieții lui de cuius faptele nedemnității, până la aflarea lor, situație de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc de probă.

Efectele nedemnității

Așa cum am precizat anterior nedemnitatea este o decădere din dreptul de a moșteni, o penalizare a succesibilului care a avut un comportament abuziv față de de cuius.

Nedemnul pierde calitatea de moștenitor, fiind considerat că nu a avut-o niciodată, eventualul caracter retroacvtiv fiind atras ori de câte ori condițiile nedemnității nu sunt reunite decât posterior momentului deschiderii succesiunii.

Nedemnitatea de drept, operând în temeiul legii, are caracterul unei sancțiuni civile, iar nedemnitatea judiciară a unei pedepse civile întrucât necesită o hotărâre constitutivă a instanței civile .

Nedemnitatea, indiferent de factura sa, de drept sau judiciară, este incidență atât în ceea ce îi privește pe moștenitorii legali, cât și testamentari având un regim juridic identic pentru ambele categorii.

Decăderea nu privește decât relația succesoralădintre nedemn și de cuius-ul față de care au fost comise faptele nedemnității, astfel încât nu sunt afectate și drepturile de moștenire din alte succesiuni la care acesta ar putea fi chemat.

În cazul în care nedemnul nu intră, după data deschiderii succesiunii, în posesia bunurilor succesorale, intervenirea efectelor nedemnității nu ridică probleme juridice sau practice.

Însă, dacă nedemnul are posesia totală sau parțială a bunurilor succesorale, se naște în sarcina sa o obligația de restuiure a acestora împreună cu fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă, întrucât el este un posesor de
rea- credință.

Nedemnitatea are caracterul unei sancțiuni strict personale a eredelui pentru faptele sale de nedemnitate și, de aceea, în principiu, nu trebuie să producă efecte în persoana descendenților, indiferent de gradul lor.

Spre deosebire de dispozițiile art. 658 vechiul C.civ., noul Cod civil face într-adevăr aplicarea acestui caracter, permițând reprezentarea indiferent de gradul în care se găsesc descendenții nedemnului, chiar și în ipoteza în care acesta este în viață, însă impune o obligație specială de raport pentru copiii nedemnului, concepuți înainte de data deschiderii succesiunii la care aceștia vin prin reprezentare.

Obligația de restituire poate să incumbe nu numai nedemnului, ci și avânzilor săi cauză care au contractat cu un non domino și trebuie să suporte consecințele principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet.

Alineatul 3 al art. 960 NCC limitează însă drastic incidența acestor reguli prin statuarea regulii valabilității actelor de conservare, administrare și a actelor de dispoziție cu titlu oneros.

Aceste acte vor putea fi desființate de către moștenitorii interesați doar dacă vor face dovada că prima categorie de acte aduc pierderi succesiunii, iar, în cazul actelor de dispoziție, că terții sunt de rea-credință sau că nu au fost respectate regulile publicității imobiliare când obiectul juridic derivat îl constituie un drept real imobiliar.

Noua reglementare renunță la două dintre condițiile teoriei moștenitorului aparent, și anume actul cu titlu particular și eroarea comună și invincibilă invincibilă, interpretarea per a contrario a textului indicând desființarea doar a actelor de dispoziție cu titlu gratuit, indiferent de obiectul lor, de respectarea regulilor publicității imobiliare și de posibilitatea terților de a-și dovedi credința comună și invincibilă, în această situație singura posibilitate de apărare a terților fiind uzucapiunea.

În cazul menținerii actului juridic, restituirea nu va fi efectuată în natură de către terți, ci în echivalent, de către nedemn, conform regulilor posesiei de rea-credință.

Înlăturarea efectelor nedemnității

Nedemnitatea are caracterul unei sancțiunii, respectiv unei pedepse private prin aceea că efectele sale slujesc evitării conflictului moral dintre conduita reprobabilă a autorul faptei de nedemnitate și persoana lui de cuius și nu beneficiază comunității.

Acesta este moptivul pentru care noul Cod civil acordă semnificații juridice iertării nedemnului de către de cuius, în sensul înlăturării efectelor nedemnității.

În privința domeniului de aplicare al iertării, sunt cuprinse atât cazurile nedemnității de drept, cât și ale nedemnității judiciare, deși este evident, pe de o parte, că anumite fapte ale nedemnității nu vor putea fi subiectul acestei instituții, întrucât de cuius poate să nu le supraviețuiască (este cazul faptelor nedemnității care au drept rezultat moartea sa), iar, pe de altă parte, acțiunea în declararea nedemnității judiciare este lipsită de interes în prezența unei iertări.

Pentru a produce efecte juridice, iertarea trebuie să se exteriorizeze în mod expres după momentul producerii faptei de nedemnitate și să conțină suficiente elemente de identificare a autorului și a faptei de nedemnitate.

Este exclusă deducerea voinței lui de cuius de a înlătura efectele nedemnității din fapte sau acte juridice, chiar dacă acestea atestă o atitudine psihică favorabilă nedemnului, cum ar fi actele dezinteresate sau liberalitățile (donație, legat).

Totodată, iertarea reprezintă un act strict personal al lui de cuius, neputând fi asimilat niciunui alt act emis de o altă persoană sau autoritate și nici cauzelor care înlătură răspunderea penală și urmările acesteia (amnistia postcondamnatorie), executarea pedepsei (grațierea sau prescripția executării pedepsei penale) sau consecințele condamnării penale (reabilitarea) incidente în anumite fapte de nedemnitate ca element constitutiv al acesteia.

Ad validitatem, iertarea trebuie să îmbrace forma solemnă a unuia dintre testamentele ordinare sau privilegiate sau a unei declarații notariale autentificate, în ambele cazuri aceasta putând fi doar unul dintre conținuturile lor.

Publicitatea iertării va fi asigurată în cazul utilizării testamentului autentic sau a declarației notariale în condițiile art. 1046 NCC.

Vocația la moștenire

Ultima condiție generală a dreptului de a moșteni constă în îndreptățirea unei persoane de a veni la o succesiune legală, în temeiul calității de rudă, soț sau stat-în cazul vacanței succesorale, sau testamentară, în temeiul calității de legatar.

Ca și în cazul capacității succesorale, este vorba despre o aptitudine, doar că în cazul vocației la moștenire determinarea conținutului acesteia se obține prin aplicarea regulilor devoluțiunii legale sau testamentare.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că vocația succesorală poate fi generală- atunci când se desemnează chemarea potențială a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană și concretă- atunci când, dintre persoanele cu vocație generală, se selectează, cu ajutorul instituției devoluțiunii, persoaneșle care vor culege efectiv moștenirea.

CAPITOLUL II

MOȘTENIREA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

Sediul materiei

Normele conflictuale privind moștenirea se regăsesc în special în art. 2633-2636 NCC.

Regulamentul Roma I exclude din domeniul său de aplicare obligațiile care decurg din testamente și succesiuni [art. 1 alin. (2) lit. c)].

Aceeași politică legislativă este adoptată de Regulamentul Roma III care, în art. 1 alin. (2) lit. h), exclude succesiunile din domeniul său de aplicare.

De la data de 17 august 2015 se aplică Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor.

Legea aplicabilă moștenirii

Codul civil reglementează separat legea aplicabilă moștenirii ca universalitate, în art. 2633 și 2634, și legea aplicabilă unui aspect special al instituției succesiunilor, și anume forma testamentului, în art. 2635.

În contextul legii aplicabile moștenirii ca universalitate, Codul civil instituie o regulă , care exprimă localizarea obiectivă a instituției, și o reglementare specială, care consacră autonomia de voință a testatorului, dar în limite stricte

Determinarea legii aplicabile moștenirii, ca universalitate (lex succesionis)

Regula: determinarea obiectivă a legii moștenirii

Moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită.

Legiuitorul a acordat, astfel, prioritate localizării obiective a moștenirii, privită ca universalitate juridică, în sfera sistemului de drept al reședinței obișnuite a defunctului. Noțiunea care desemnează legea aplicabilă moștenirii este lex succesionis.

Norma conflictuală regulă este aplicabilă indiferent de felul moștenirii, legală sau testamentară.

Expresia „la data morții defunctului” are rolul de a soluționa conflictul mobil de legi, acordându-se preferință legii noi, cu înlăturarea oricăror alte legi ale statelor pe teritoriul cărora defunctul și-ar fi putut avea reședința obișnuită în timpul vieții sale.

Adoptarea sistemului monist cu privire la legea aplicabilă moștenirii

Se remarcă faptul că în Codul civil este adoptat sistemul monist privind legea aplicabilă succesiunilor, nicio distincție nefiind făcută prin raportare la obiectul moștenirii, respectiv după cum aceasta privește bunuri mobile sau imobile.

Aceasta pare a fi o soluție de ultimă oră a legiuitorului român, deoarece în Tezele prealabile ale proiectului de lege – Codul civil, aprobate prin H.G. nr. 277/2009, se prevedea că, în materia moștenirii, se va propune aplicarea legii ultimei reședințe obișnuite a defunctului, iar prin excepție, pentru bunurile imobile, legea locului unde sunt situate.

Legiuitorul român a abandonat, astfel, sistemul dualist care era de tradiție în dreptul român, fiind adoptat nu numai în perioada cât a fost în vigoare Legea nr. 105/1992 (art. 66) și când a cunoscut o extinsă aplicare practică și susținere doctrinară dar și înainte de această perioadă.

Sistemul dualist constă în supunerea moștenirii unor legi diferite, în funcție de obiectul ei. Astfel:

în ceea ce privește bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, moștenirea era guvernată de legea națională (lex patriae) pe care persoana decedată a avut-o la data morții. în acest caz, se facea aplicarea principiului mobilia sequuntur personam („bunurile mobile urmează persoana”, se subînțelege, căreia îi aparțin);

în ceea ce privește bunurile imobile, moștenirea era supusă legii locului unde fiecare imobil din masa succesorală este situat (lex rei sitae).

Sistemul monist prezintă avantajul unicității legii aplicabile moștenirii care, privită ca universalitate de drept, este supusă uneia și aceleiași legi, indiferent de obiectul său.

Acest sistem apare însă a fi în discordanță cu spiritul noii reglementări civile de drept internațional privat care, prin alte prevederi, scoate regimul imobiliar de sub incidența legii generale care guvernează materia, plasându-1 în sfera legii locului situării imobilului.

Asemenea reglementări există, de pildă, în art. 2589 alin. (3) NCC și art. 2626
alin. 2 NCC.

Legea locului situării imobilului, înlăturată ca normă conflictuală directă prin adoptarea sistemului monist, devine aplicabilă în mod indirect prin mecanismul retrimiterii. Moștenirea nu este exclusă de la aplicarea retrimiterii, nefiind menționată în situațiile de excepție enumerate de art. 2559 alin. (3) NCC. În consecință, dacă defunctul a avut la data morții reședința obișnuită în străinătate și prin aplicarea art. 2633 NCC moștenirea este supusă sistemului de drept străin, dar acest sistem de drept conține norma conflictuală lex rei sitae pentru succesiunea imobiliară, se va aplica prin retrimitere legea română, dacă imobilul aflat în masa succesorală este situat în România.

Alegerea legii aplicabile moștenirii

Codul civil, în art. 2634, consacră o reglementare specială, în temeiul căreia este posibilă alegerea legii aplicabile moștenirii.

Conform art. 2634 alin. (1), o persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetățenie o are.

Această prevedere aplică principiul autonomiei de voință în materie de moștenire (lex voluntatis), conferind dispoziției regulă din art. 2633 un caracter supletiv.

Autonomia de voință a persoanei de a cărei succesiune este vorba (defunctul, de cujus succesione agitur) este însă limitată, sub două aspecte.

În primul rând, alegerea trebuie să privească moștenirea în ansamblul său, ca universalitate. Prin urmare, nu este permisă alegerea unei legi care să se aplice numai unor bunuri individual determinate din masa succesorală. Această prevedere vine în completarea voinței legiuitorului român de a aplica o lege unitară pentru toate elementele moștenirii.

În al doilea rând, obiectul opțiunii se limitează la o singură lege, și anume la legea a cărei cetățenie o are persoana care alege. Legea aplicabilă poate fi, astfel, numai lex patriae a defunctului.

Faptul că legea atribuie posibilitatea de a alege legea aplicabilă moștenirii către „o persoană”, iar nu numai către un testator, denotă intenția de a aplica această posibilitate atât în cazul moștenirii legale cât și a celei testamentare.

Actul juridic prin care o persoană își exprimă voința de a alege legea aplicabilă succesiunii este desemnat, în art. 2634 alin. (2) și (3), prin expresia „declarație de alegere”, fiind un act juridic unilateral.

Declarația de alegere are natură testamentară, fiind o dispoziție care produce efecte după decesul persoanei. în cazul în care o persoană desemnează numai legea aplicabilă moștenirii sale, fără a dispune însă cu privire la moștenirea propriu-zisă, aceasta va urma regulile devoluțiunii legale.

Dacă declarația de alegere este cuprinsă într-un testament, regimul său de drept internațional privat va fi cel al testamentului. Atunci când însă declarația de alegere este privită în mod izolat, legea aplicabilă condițiilor sale de fond și de formă sunt supuse prevederilor art. 2634 alin. (2) și, respectiv, alin. (3) NCC.

În ceea ce privește condițiile de fond, art. 2634 alin. (2) prevede că existența și validitatea consimțământului exprimat prin declarația de alegere a legii aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea. Prin urmare, valabilitatea de fond a declarației de alegere va fi apreciată în funcție chiar de legea pe care de cujus a desemnat-o pentru a guverna moștenirea (lex voluntatis). Această soluție legislativă nu este singulară, ea fiind adoptată și în art. 3 alin. (5) din Regulamentul Roma I1.

În ceea ce privește forma, potrivit art. 2634 alin. (3), declarația de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească condițiile unei dispoziții pentru cauză de moarte. Tot astfel, modificarea sau revocarea de către testator a unei asemenea desemnări a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce privește forma, condițiile de modificare sau de revocare a unei dispoziții pentru cauză de moarte.

Deoarece dispozițiile pentru cauză de moarte îmbracă, de principiu, haina
testamentului, declarația de alegere trebuie să se încheie în una dintre formele testamentului.

În cazul în care defunctul a ales legea cetățeniei sale ca fiind aplicabilă, aceasta va guverna toate elementele care formează domeniul legii moștenirii, potrivit art. 2636 NCC.

Alegerea de către de cuius a legii străine aplicabile moștenirii în temeiul art. 2634 NCC. exclude retrimiterea, situația încadrându-se în prima excepție prevăzută de art. 2559 alin. (3) NCC.

Legea aplicabilă formei testamentului

Condițiile de formă ale testamentului sunt supuse, din punct de vedere al dreptului internațional privat, prevederilor art. 2635 NCC.

Acest articol reglementează foarte generos regimul de drept internațional privat privind validitatea formală a testamentului, care este socotit valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale oricăreia dintre legile pe care textul le menționează. Se face aplicarea, astfel, a principiului legii mai favorabile în materia formei testamentare (favor testamentî).

Articolul la care ne referim prevede că întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condițiile de formă rezultate din aplicarea alternativă a mai multor legi, atât în plan spațial, cât și temporal.

Astfel, în plan spațial, testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale uneia din următoarele legi:

legea națională (lex patriae) a testatorului;

legea reședinței obișnuite a acestuia, care coincide, de regulă, cu lex domicilii,

legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (lex loci actus). Este astfel aplicabilă regula locus regit actum).

legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);

legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (lex fori sau lex auctoris, în aplicarea regulii auctor regit actum).

În plan temporal, testamentul este valabil dacă respectă condițiile de formă impuse de oricare dintre legile menționate mai sus, aplicabile fie la data când testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului1.

Prin această reglementare, art. 2635 C.civ. soluționează și conflictul mobil de legi care poate apărea în această materie.

Condițiile de fond ale testamentului sunt guvernate de legea moștenirii, așa cum reiese din prevederile art. 2636 alin. (1) lit. g) NCC de care ne ocupăm în contextul domeniului de aplicare a legii moștenirii.

Domeniul de aplicare al moștenirii

Determinarea domeniului de aplicare a legii moștenirii constituie, o operațiune de calificare, al cărei scop este stabilirea elementelor care, în conformitate cu dreptul român – ca lex fori – intră în noțiunea de „moștenire”, materie ce constituie conținutul normei conflictuale lex succesionis

Domeniul de aplicare a legii succesiunii este prevăzut în art. 2636 alin. (1) NCC. Prevederi speciale privind succesiunea vacantă sunt cuprinse în art. 2636 alin. (2) NCC..

2.3.1. Determinarea domeniul de aplicare a legii moștenirii

Conform art. 2636 alin. (1) NCC., legea aplicabilă moștenirii stabilește „îndeosebi”, așadar printr-o enumerare exemplificați vă, instituții și aspecte juridice care urmează.

Momentul și locul deschiderii succesiunii [art. 2636 alin. (1) lit. a)]

Momentul (data) deschiderii succesiunii prezintă importanță majoră pe planul dreptului internațional privat, în funcție de acest moment, care în dreptul român coincide cu data decesului [art. 954 alin. (1) NCC.], fiind stabilită reședința obișnuită a defunctului care determină legea aplicabilă moștenirii, conform art. 2633 NCC.

Locul deschiderii succesiunii, care este locul unde defunctul și-a avut ultimul domiciliu [art. 954 alin. (2) NCC.], poate prezenta interes pe planul conflictului de legi, de exemplu, atunci când coincide cu reședința obișnuită a testatorului (ceea ce se întâmplă, de regulă), pentru determinarea legi aplicabile formei testamentului în condițiile art. 2635 lit. b) NCC. Locul deschiderii succesiunii produce însă importante consecințe pe planul determinării competenței în dreptul internațional privat, fiind principalul element pentru stabilirea competenței notarilor publici în procedura succesorală notarială – necontencioasă – [art. 10 lit. a) și b) și art. 69 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată), precum și a instanțelor judecătorești competente în litigiile succesorale

Persoanele cu vocație de a moșteni [art. 2636 alin. (1) lit. b)]

Legea succesiunii guvernează, așadar, vocația la moștenire, care constituie una dintre condițiile esențiale pentru a putea moșteni, alături de condiția capacității de a moșteni și a aceleia de a nu exista nedemnitate succesorală.

Implicit, legea succesiunii determină devoluțiunea succesorală, legală și
testamentară.

Astfel, în cazul devoluțiunii legale a moștenirii, legea succesiunii este cea care stabilește sfera persoanelor chemate la moștenirea legală, ordinea chemării lor, reprezentarea succesorală, determinarea cotelor din moștenire ce se cuvin fiecărui succesor și drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor.

În cazul devoluțiunii testamentare a moșteniri, legea succesiunii determină condițiile de fond ale testamentului, precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament, potrivit art. 2636 alin. (1) lit. g) C.civ., la care ne referim mai jos.

Calitățile cerute pentru a moșteni [art. 2636 alin. (1) lit. c)]

Prin această exprimare, articolul menționat s-a referit la condițiile legale pentru a putea moșteni, altele decât vocația succesorală – la care se referă art. 2636 alin. (1) lit. b) de mai sus – și anume existența capacității de a moșteni și lipsa nedemnității succesorale.

Capacitatea de a moșteni – adică existența calității de subiect de drept la data deschiderii succesiunii – este supusă, așadar, legii succesiunii, iar nu legii personale, tocmai datorită calificării ei ca o condiție esențială pentru a putea moșteni. Prezumția timpului legal al concepției copilului, cu ajutorul căreia se stabilește dacă acesta era conceput la data deschiderii succesiunii, fiind o problemă de capacitate de folosință a copilului, este supusă însă legii personale a acestuia.

Regimul juridic al comorienților, deoarece privește capacitatea succesorală, este supus legii succesiunii.

Nedemnitatea succesorală (de drept sau judiciară) este reglementată și ea de
lex succesionis, care va determina cazurile în care există nedemnitate succesorală, modul în care operează, efectele acesteia etc.

Exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct [art. 2636 alin. (1) lit. d)]

Sub această formulare, articolul la care ne referim supune legii succesiunii un aspect ce ține de transmiterea activului moștenirii și anume sezina (posesia succesiunii).

Această lege va guverna, astfel, determinarea succesorilor care au sezină, efectele acesteia etc.

Procedura punerii în posesie și cea a predării legatului, precum și alte aspecte procedurale în materie, nu sunt însă supuse legii succesiunii, ci legii locului unde se desfășoară (lex fori).

Condițiile și efectele opțiunii succesorale [art. 2636 alin. (1) lit. e)]

În domeniul legii moștenirii intră, astfel, dreptul de opțiune succesorală, cu cele două aspecte ale sale.

Legea succesiunii guvernează principalele condiții ale opțiunii succesorale, și anume: cine poate fi subiectul dreptului de opțiune succesorală; posibilitățile pe care le are succesibilul (de a accepta succesiunea pur și simplu sau sub beneficiu de inventar, ori de a renunța la ea); termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală și situația juridică a succesibilului până la exercitarea opțiunii sau până la expirarea termenului de opțiune, inclusiv transmiterea, în cadrul acestui termen, a dreptului de opțiune al succesibilului decedat înainte de exercitarea opțiunii, către moștenitorii săi; determinarea actelor care valorează acceptarea succesiunii etc.

Condițiile de fond ale opțiunii succesorale, ca act juridic unilateral, și anume consimțământul, cauza, viciile de consimțământ și efectele acestora, sunt supuse, de asemenea, legii succesorale. în schimb, capacitatea cerută pentru a putea opta este supusă legii personale a succesibilului, fiind o problemă de capacitate de exercițiu. Cerințele de

formă ale opțiunii succesorale urmează legea formei actului (art. 2639 NCC)

Efectele opțiunii succesorale sunt guvernate, de asemenea de legea succesiunii, și anume, în special: efectele acceptării succesiunii (pură și simplă sau sub beneficiere de inventar) și renunțării la succesiune, inclusiv momentul până la care aceste efecte se produc; consecințele prescripției dreptului de opțiune succesorală etc.

Regimul juridic al petiției de ereditate (caracteristici, efecte, termen de prescripție etc.) este supus, de asemenea, legii succesiunii.

Nu se aplică legea succesorală, ci legea autorității (lex fori sau lex auctoris, potrivit auctor regit actum) pentru aspectele de procedură legate de opțiunea succesorală (inventarierea bunurilor succesorale, actele de conservare cu privire la acestea etc.), iar pentru formele de publicitate privind bunurile succesorale sunt incidente prevederile art. 2626 NCC.

Întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul [art. 2636 alin. (1) lit. f)]

Sub acest aspect, legea succesiunii determină, în special, conținutul pasivului succesiunii, care sunt succesorii ținuți de pasivul succesoral, măsura în care aceștia suportă datoriile și sarcinile succesiunii (ultra sau intra vires hereditatis) etc.

Condițiile de fond ale testamentului și aspectele conexe [art. 2636 alin. (1) lit. g)]

Potrivit articolului la care ne referim, în domeniul legii succesiunii intră aspectele juridice care urmează.

Condițiile de fond ale testamentului

Aceste condiții sunt cele ale oricărui act juridic și anume:

Capacitatea de a dispune prin testament.

În această materie interesează mai ales incapacitățile de folosință de a dispune prin testament, pe care textul le menționează separat.

Consimțământul și cauza testamentară, care sunt guvernate de legea succesiunii, ca și viciile de consimțământ în materie.

Obiectul testamentului, și anume legatul, este supus, de asemenea, legii succesorale, care va guverna, în principal: condițiile de validitate a legatului, rezerva și cotitatea disponibilă, limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii (regimul pactelor asupra unei succesiuni viitoare, al substituției fideicomisare, al liberalităților care încalcă rezerva succesorală – precum reducțiunea liberalităților excesive, raportul donațiilor), desemnarea și puterile executorului testamentar, cauzele de ineficacitate a legatelor etc.

Regulile de interpretare a testamentului sunt supuse, de asemenea, legii moștenirii.

Modificare și revocarea unei dispoziții testamentare.

Incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament.

Prevederea potrivit căreia incapacitățile la care ne referim sunt supuse legii moștenirii este concordantă cu dispozițiile de principiu ale art. 2572 alin. (2) C.civ., conform cărora incapacitățile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile acelui raport juridic.

Sancțiunea încălcării incapacităților de folosință în această materie este supusă, de asemenea, legii moștenirii.

Partajul succesoral [art. 2636 alin. (1) lit. h)]

Legea succesiunii determină sfera persoanelor care pot cere partajul succesoral și regimul diferitelor forme ale partajului (voluntar, judiciar, de ascendent etc.)

În schimb, formele procedurale ale partajului urmează legea forului.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;

Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;

H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;

Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;

Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;

Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;

Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;

M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;

Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;

Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;

Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;

Oprescu, M Contractul de donație, Editura Hamangiu, București 2010;

Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012

Articole din reviste de specialitate

I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;