Cecetare Pentru Modalitati de Preveniri a Comportamentul Delicvent la Minori
=== b3ea6068d0f314f104fc87af3b89f177c9892174_318641_1 ===
Modalități de prevenire a comportamentului delincvent al minorului
Argument………………………………………………………………………………………………………….. 2
Capitolul 1
Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la minori generatoare de
Delincvență…………………………………………………………………………………………………………… 3
1.1. Conceptul de minoritate………………………………………………………………………………….. 3
1.2. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a deviației……………….. 5
1.3. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei
și adolescenței………………………………………………………………………………………………………. 6
1.4. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze
generale și specifice ……………………………………………………………………………………………… 9
1.5. Delincvența juvenilă, tipuri de comportament antisocial……………………………………….11
Capitolul 2
Profilul psihologic al minorului delincvent……………………………………………………………..16
2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității delicvenților…………………………. 16
2.2. Particularități psihologice ale diferitelor tipuri de delincvenți…………………………………21
Capitolul 3
Combaterea comportamentului delincvent al minorului………………………………………. 30
3.1. Combaterea minorului delincvent prin implementarea sistemul măsurilor educative..30
3.2. Măsurile educative neprivative de libertate ………………………………………………………. 31
3.3. Măsurile educative privative de libertate ………………………………………………………….. 32
Capitolul 4
Studiu caz -Metode de prevenire a comportamentului delincvent al minorului……… 34
4.1. Nivelurile de prevenire……………………………………………………………………………………. 34
4.2. Implementarea unui program de prevenire a delicvenței minorului sau de remediere
a tulburărilor comportamentale prin dezvoltarea unor abilități de viață independentă……. 35
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………51
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………… 52
Argument
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Modalități de prevenire a comportamentului delincvent al minorului”, fiind o temă de maxim interes și întâlnită atât la nivel național cât și internațional.
Primul capitol denumit „Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la minori generatoare de delincvență” face referire la conceptul de minoritate, definirea comportamentului deviant, elemente de identitate a devianței, învățarea socială, dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței, factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor, cauze generale și specifice, delincvența juvenilă, tipuri de comportament antisocial.
Al doilea capitol este dedicat stabilirii unui „Profil psihologic al minorului delincvent” vorbind despre componența personalității, trăsăturile personalității delincvenților, particularități psihologice ale diferitelor tipuri de delincvenți.
Capitolul al treilea, tratează „Combaterea comportamentului delincvent al minorului”. Prin acest capitol se abordează combaterea minorului delicvent prin implementarea sistemul măsurilor educative care pot fi neprivative de libertate și privative de libertate.
Ultimul capitol din prezenta lucrare se axează pe un studiu caz ce face vorbire despre metodele de prevenire a comportamentului delincvent al minorului, prin explicarea nivelurilor de prevenire cât și prin implementarea unui program de prevenire a delincvenței minorului sau de remediere a tulburărilor comportamentale prin dezvoltarea unor abilități de viață independentă.
Lucrarea are ca scop identificarea tuturor acestor noțiuni, dezvoltarea lor și mai apoi combaterea fenomenului de delincvență în rândul tinerilor.
Întreaga lucrare are la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu precum și statistici oferite de diferite programe.
Capitolul 1
Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la copii
și adolescenți
1.1. Conceptul de minoritate
Conceptul de minoritate este reprezentat de starea bio-fiziologică a individului în vârstă de până la 18 ani, cât și de starea socio-juridică a individului, cuprinzând trei perioade: până la vârsta de 14 ani, când minorul nu răspunde penal indiferent de gravitatea faptei săvârșite; perioada cuprinsă între 14-16 ani, când minorii răspund penal dacă au discernământul faptelor produse și perioada cuprinsă între 16-18 ani, când minorii nu răspund decât dacă nu au discernământul faptelor săvârșite. Prin sancțiunile care se pot aplica, minorii beneficiază de regimul special de favoare cu privire la pedepsele penale, cât și la măsurile educative adoptate împotriva lor.
Răspunderea minorilor apare astfel ca o specializare a răspunderii penale, o particularitate care vizează, în principal, reducerea pedepsei și creșterea eficienței măsurilor educative pentru reformarea socială a individului. De altfel, prin legislația actuală se instituie ordinea de aplicare a formelor de reeducare a făptuitorilor minori, în sensul că „față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă". Regula juridică privind consecințele răspunderii penale a minorilor este legată și de sistemul reconsiderării principiului umanismului legii penale, de sancționare și prevenire a faptelor ilicite.
Trăsătura esențială a regimului juridic de favoare al sancțiunilor infractorului minor constă în diminuarea limitelor maxime și minime ale pedepselor penale, pedeapsa, fiind cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului sancțiunii prevăzută de legea penală. Procesul de diferențiere a sferei conceptului de minoritate se realizează în cadrul științei criminologice, în patru faze: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea, existând astfel o gamă diversificată de criterii pentru stabilirea cauzelor și condițiilor favorizante, a efectelor infracțiunilor, precum și a mijloacelor și modalităților de reformare socială a infractorilor minori.
Din punctul de vedere al terminologiei dreptului penal, au semnificație juridică doar conceptele de „minor" -minoritate și „major" – maturitate, conceptele de „copil-copilărie și „bătrân" – bătrânețe, fiind lipsite de importanță juridică, deoarece față de criteriul legal al vârstei, atât responsabilitatea, cât și individualitatea vor ține seamă de persoana infractorului (care poate să fie lipsit de experiență sau poate să sufere de un handicap grav senzorial, fizic, mintal din cauza bătrâneții). Prin urmare, cele două forme de raportare a vârstei infractorului; perioada minorității și perioada majoratului, ocupă un loc precis în activitatea de cercetare penală, de individualizare legală și judiciară a pedepselor penale.
În cadrul structurii conceptului de minoritate, prin lege s-au stabilit trei perioade de vârstă: până la 14 ani minorul nu răspunde penal; între 14-16 ani minorul răspunde numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ; după împlinirea vârstei de 16 ani minorul va răspunde penal, fiind exonerat de răspundere doar dacă se dovedește că a săvârșit fapta fără discernământ. Promovarea intereselor legitime ale infractorilor minori poate să justifice ca ședința de judecată să fie secretă, dacă se solicită de procuror, părțile din, proces sau din oficiu, pentru a nu se aduce atingere moralei, demnității sau vieții intime a minorilor. Măsura este consacrată prin art. 290 C. proc. pen.și face parte din regimul de favoare privind pedepsele pentru minori. Atitudinea favorabilă față de minori se regăsește și în dispoziția prevăzută de art. 50 C. pen., potrivit căreia „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”.
De regulă, legea penală impune un regim sancționator generalizat pentru infractorul minor, în sensul că, indiferent.de felul sau gravitatea infracțiunilor săvârșite, limitele pedepselor care urmează a se adopta de instanța judiciară se reduc la jumătate. Minorului nu i se va aplica detențiunea pe viață sau pedepse complementare, iar condamnările suferite în timpul minorității nu vor atrage incapacități sau decăderi. Din cauza pragului de vârstă impus de legea penală împotriva minorilor care nu au împlinit 14 ani, pentru săvârșirea unor fapte cu consecințe grave, prin lege specială se dispune adoptarea unor măsuri de ocrotire a acestora.
Din cauza modului de concepere și de realizare a infracțiunilor; de regulă, faptele săvârșite de infractorii minori prezintă un pericol social mai puțin grav, încât ponderea măsurilor de realizare a efectului de sancționare al acțiunii sociale de răspuns se limitează la adoptarea unor măsuri educative, iar, în situația producerii unor fapte grave (care prezintă un pericol social ridicat), pedepsele penale care se pot aplica minorului sunt doar închisoarea sau amenda ale căror limite se reduc la jumătate.
Regimul de favoare acordat infractorilor minori rezultă și din dispozițiile legii privind continuarea executării pedepsei sau a măsurilor educative aplicate acestora și după împlinirea vârstei de 18 ani, în același regim de executare deoarece prioritatea în realizarea activității de reeducare este reprezentată de necesitatea recuperării sociale a minorilor.
1.2. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a devianței
Pentru a putea defini comportamentul deviant, este nevoie mai întâi să înțelegem ce înseamnă noțiunea de devianță în general. Privită în sens larg, devianța este utilizată atât în psihologia socială, sociologie, cât și în domeniul juridic și criminologie. Astfel, prin devianță se înțelege „îndepartarea sau abaterea indivizilor față de normele și valorile sociale”.
Comportamentul deviant se poate răsfrânge fie printr-un comportament excentric, fie printr-un comportament disfuncțional. Acestea se referă la acele persoane care fac gesturi ieșite din comun adică adoptă un comportament dezordonat, neglijent, pe alocuri aberant până la delicvent.
În opinia unui autor, devianța se clasifică „atât în devianță pozitivă cât și negativă. Cea pozitivă intervine atunci când individul renunță la stereotipurile conformității și adopă norme și valori superioare în stil creativ iar cea negativă se remarcă prin încălcarea și refuzarea indicațiilor normelor medii”. Edwin Lambert (1951) „face o altă distincție cu privire la delincvență clasificând-o în devianță primară și devianță secundară. În cazul primei categorii, se spune că aproape orice persoană evită din când în când regulile, dar are un caracter temporar, și persoana în cauză rămâne acceptată din punct de vedere social. În cazul celei de-a doua categorii persoanele adoptă un stil deviant și cu care se conformează având ca rezultat neacceptarea lor în societate”.
Cu alte cuvinte „comportamentul deviant include infracțiunea și delictele (omorul, furtul, violul, delincvența juvenilă), sinuciderea, consumul de droguri, prostituția, homosexualitatea, lesbianismul, pornografia, devianțele religioase, extremismul politic. Tot ca un comportament deviant au fost incluse bolile mentale și handicapurile fizice.”
Printre elementele de identitate ale devianței, după părarea lui Pitulescu, remarcăm:
„a)- devianța morală –acționează ca o încălcare a normelor morale ale unui grup față de normele obișnuite ale societății. Aceasta poate interveni și cadrul profesiei atunci când cei implicați săvârșesc fapte imorale;
b)- devianța funcțională –se manifestă atunci când există abateri disciplinare de la regulemente, când o persoană este incompetentă din punct de vedere profesional sau este incapabilă de a ocupa o funcție în cadrul unei organizații și a cărei rezultat provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective.
c)- devianța penală se răsfrânge la faptele prevăzute de legea penală. Aceste fapte sunt deviante indiferent de vârstă sau starea mentală a celor în cauză. De aici rezultă două categorii de delicvență penală, poate exista criminalitate în rândul adulților aceste persoane se încadrează la vârste mai mari decât ale minorității civile și care au înfăptuit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind catalogați drept „infractori”; și mai poate fi delincvența juvenilă în care minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și care au săvârșit cu bună știință o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind denumiți „delincvenții minori”.
În concluzie, devianța are drept consecințe destabilizarea ritmului de viață a unei persoane în cadrul societății.
1.3. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței
În opinia teoreticienilor se prezumă că „personalitatea sau conduita copilului se dezvoltă în urma interacțiunii sociale – prin aprecieri și pedepse, imitare, transpunerea cu anumite modele de rol și însușirea la expectanțe”. Copilul parcurge mai multe etape în dezvoltarea sa pornind de la cunoașterea socială și înțelegerea conduitei oamenilor, rolurile sociale, conduitele asociate și comunicarea, atât verbală cât și non-verbală. „Prima cunoaștere a copilului cu lumea exterioară are loc, de regulă, prin gesturile, mimica și vorbele persoanei care are grijă de el. Toate acestea ajută sau nu copilul să dobândească o experiență destul de bogată: ridicarea și strângerea în brațe sunt diferite de mesajul verbal, iar atitudinea părinților prin zâmbetul acestora constituie un tip de stimulare diferit de zâmbetul afișat de copil atunci când este gâdilat”. Potrivit acestor comportamente pe care le afișează părinții sau persoanele îngrijitoare, copilul începe să își formeze cunoștințele asupra lumii.
De-a lungul timpului mai mulți cercetători au încercat să explice evoluția copilului în relația cu factorii înconjurători. În cele ce urmează voi prezenta concepția acestor cercetători.
În concepția lui Schaffer (1971), „copilul reacționează mult mai bine la oameni, decât la alți stimuli din jurul său, cum ar fi zgomotele etc. Copii sunt predispuși să socializeze foarte puternic în fața adulților. Tot o formă deosebită de interacțiune între adulți și copii este imitarea. În considerația unor studii, chiar și copiii cu o vârstă fragedă imită expresiile mamelor lor, iar mamele se comportă deseori exprimând expresii faciale exagerate atunci când le vorbesc copiilor”.
Stern (1977), un alt cercetător, a arătat că „bebeluși de câteva săptămâni în momentul interacțiunii cu mamele lor, imită expresiile acestora. De asemenea, plânsul, poate fi considerat o formă de comunicare. Atunci când un copil are probleme locomotorii, plânsul poate deveni o strategie esențială pentru supraviețuire. Mamele, de multe ori își cunosc copiii distinct, în funcție de plânsul fiecăruia, diferențiind situațiile în care copilul are o senzație de foame, are dureri sau este furios. Contactul vizual prezintă una dintre cele mai importante variante de comunicare între mamă și copil, asupra căreia s-au concentrat numeroși cercetători”.
În studiile intreprinse de Fitzgerald (1968) s-a constatat „că dilatarea pupilelor, care este o cale prin care se arată inconștient afecțiunea față de alte persoane, este un semnal pe care îl transmit și copiii, mai ales față de părinții lor, începând chiar de la vârsta de patru luni. Înainte de această vârstă îl afișează la vederea oricărei figuri. Acest aspect indică două lucruri, mai întâi că persoanele care interacționează cu copilul vor primi și alte mesaje în afară de zâmbet, care le arată că și copilului îi face plăcere interacțiunea, în al doilea rând se observă că pe la patru luni copilul începe să aibă preferințe în privința persoanelor din jurul său”.
Cu cât analiza dezvoltării copilului este mai intensă cu atât mai mult se poate observa că acesta presupune un proces de socializare, în care copilul învață să se raporteze normelor societății și să intervină în mod adecvat. Din fericire, natura este de partea copiilor, deoarece ei sunt receptivi la tot ce este nou și cu o putere avansată de învățare în scurt timp. „Există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil, prin procesul de imitare și identificare, prin educația directă, implicând pedepse și recompense și prin transmiterea expectanțelor sociale. În acest caz, majoritatea celor care au studiat învățarea socială consideră că procesul de imitare și de identificare este cel mai important dintre cele trei”.
Cât privește adolescența, aceasta este o perioadă delicată în transformarea copilului, astfel că el va întâlni și se va confrunta cu experiențe noi. În primul rând este vârsta marilor schimbări corporale, a primilor fluturi în stomac și nu în ultimul rând și a experiențelor sexuale. Tot în această perioadă intervine luarea marilor decizii cu privire la direcția și scopul vieții.
De la 15 ani adolescentul dobândește capacitatea completă de discriminare a detaliilor. Criza de originalitate îl va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său senzații similare anturajului și părinților.
Și în acest caz, adolescentul trebuie îngrijit cu atenție de către familie, pentru a-i orândui bunul mers al educației și să nu adopte un comportament deviant, agresiv și care să tulbure liniștea societății. În cazul în care din diferite motive, adolescentul adoptă un comportament deviant, acest lucru se poate observa din limbaj, gândire, imaginație, memorie, motivație și voință, etc. Acesta prezintă următoarele însușiri:
„- este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic, aderă la limbajul argotic pentru a-și ascunde abilitățile verbale sărace;
– prezintă insuficiențe de combinatorică abstractă, capacitate redusă de analiză și sinteză, nu poate interpreta critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale, nu poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane, autoreflexia și autoanaliza sunt distorsionate; are o fantezie debordantă, fabulații și reverii prelungite, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație pentru a-și exprima un eu ideal;
– memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și cea motrică, tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale;
– învață copiind conduitele negative ale celor din anturajul său, înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice;
– conflictele motivaționale determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare, de vanitate), nivelul de aspirație este scăzut, se amăgește, este încăpățânat, control voluntar slab ceea ce duce la lașitate, disimulare, tendința spre consumul de droguri, alcool, distracții cărora nu le poate rezista, adoră falșii eroi”.
În consecință, dobândirea cunoștințelor pentru un comportament adecvat pe tot parcursul vieții este moștenit de la familia în care aceștia sunt crescuți precum și a anturajului și grupului de prieteni cu care socializează.
1.4. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze generale și specifice
Familia joacă un rol foarte inportant în creșterea și educația copilului, dar pe lângă acestea și anturajul în care se dezvoltă poate să influențeze atitudinea copilului.
În general tulburările de comportament ale infractorilor minori constituie una din cele mai frecvente cauze pentru care familiile doresc consultul de specialitate. „Acestea pot provoca abandonul școlar, furtul, minciuna, vagabondajul, consumul de substanțe interzise, nerespectarea regulilor morale, gesturi agresive. Toate acestea conduc la comportamente deviante dar care uneori se situează la limita delincvenței”.
Tulburările de comportament sunt variabile de la individ la individ. Ele pot începe cu o simplă minciună și să culmineze cu acte de mare gravitate, periculozitate, ca de exemplu omucidere.
Simptomele tulburărilor de comportament sunt reprezentate de:
minciună pe baza fabulației sau al mitomaniei. Aspectele motivaționale care determină minciuna acționează pe un teren psihic afectat de erori educaționale, acestea pot influența adolescentul mincinos orientându-l către delicvență;
instabilitatea reprezintă incapacitatea de a păstra o atitudine, de a atrage atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune manifestându-se în aria sensibilității afective, ca și în cea atitudinală și comportamentală, fiind atât produsul structurii individuale cât și rezultatul unor dificultăți adaptative apărute în cadrul relațiilor interpersonale, familiale sau al proceselor de integrare în școala și colectivele de muncă;
irascibilitatea intervine la mânie și de cele mai multe ori se încheie cu mișcări heteroagresive.
impulsivitatea reprezintă acea reacție a persoanei care nu stă să judece înainte de a acționa și care este împins de o putere din interior nestăpânită;
eșecul scolar. Adolescenții, de regulă băieții, desconsideră sistemul de învățământ iar școala tinde să pară neimportantă. De multe ori relațiile din cadrul familiei pot contribui la proastele rezultate ale copilului;
furtul. În cazul copilului, furtul pornește de regulă din cadrul familiei, urmând să se extindă și în afara ei. Acesta atentează la proprietatea particulară sau publică iar drept motivații întâlnim ori satisfacția unor gusturi, a imaginației ori dorul de aventură, ce se manifestă prin sentimentul de teama, invidie, orgoliu;
fuga sau vagabondajul. Diferența dintre cele două este de durată, fuga acționează ca dorință de evadare, de aventură iar vagabondajul se desfășoară în timp;
incendiile voluntare, sunt provocate de către adolescenți ca urmare a unei dorințe de răzbunare iar autorii fiind debilii mintali, epileptici;
alcoolismul și dependența de droguri intervine în situațiile de a alunga permanentele stări de depresie pe care le cunosc ca urmare a unei diversități de probleme nerezolvate;
devierile sexuale sunt comportamente sexuale regresive: homosexualitatea și prostituția;
omuciderea se remarcă în cazului unei situații frustrante, ceea ce conduce la o anumită răceală afectivă, la atitudine dăunătoare de indiferenta, de insesibilitate afectivă;
suicidul și tentativa de suicid. Suicidul intervine atunci când o persoană, își cauzează moartea intenționat.
Trăsăturile tulburărilor de comportament care alcătuiesc infracționalismul sunt: „comportament deviant moral, acesta are loc după vârsta de 7 ani. Comportamentul deviant moral se manifestă atunci când un individ este inadaptat social, familial, școlar. După pubertate și în adolescență, comportamentele deviante se răsfrâng la imaturitatea socio-afectivă și caracterială, dar și la dificultățile de adaptare în cadrul legislației și ale restricțiilor; comportamente aberante se pot exprima relativ devreme și au spectru larg de manifestări adesea stereotipe, ca și a incapacității de progres sub influența educației”.
În cazul adolescentului, stările „normale” ale comportamentul său sunt: a) stările afective (depresie, anxietate, excitație, stări hipomaniacale, reacții psihosomatice, obsesii, fobii). b) stările caracterologice (inegalități în randamentul activității intelectuale, eșecuri scolare, concentrarea asupra unor informatii particulare). c) stările psihosociale (multiple conflicte cu părinții, cu scoala și cu anturajul în scopul de a stabili legăturile de dependenta și climatul tutelar).
Toate cele prezentate mai sus, sunt reacții de apărare ale adolescentului în privința adoptării noilor lui roluri și responsabilități sociale și nu trebuie interpretate ca simptome ale unei tulburări psihopatologice. În cazul în care adolescentul preferă consumul de alcool și cel de tutun, aceste sunt acte cu semnificațe morală, el încercând să-și demonstreze sie insuși precum și anturajului său autonomia și dobandirea precoce a statusului de adult. Chiar și abandonul școlar și părăsirea domiciliului semnifică, de cele mai multe ori, atitudini ale adolescentului față de metode educative inadecvate sau fata de sistemul de pedepse și sanctiuni aplicate în familie sau școala, nefiind din acest punct de vedere, conduite delincvente propriu-zise.
1.5. Delincvența juvenilă, tipuri de comportament antisocial
Delincvența juvenilă, a fost definită ca o parte a criminalității, o componentă a acesteia cu identitate proprie, stabilită de categoria de indivizi la care se referă. Această identitate proprie este oglindită și de caracterul imprecis al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluția, pe creșterile și descreșterile înregistrate de fenomenul infracțional în general. De aici reiese și faptul că fenomenul criminalității în rândul minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalității adulților. „Delincvența juvenilă se interpune cu fenomenul de devianță, care rezultă din incapacitatea unor minori și tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social”.
Conduita generală, tipică, rezultată din hotărârile adoptate de minori, se rezumă la nerealizarea actelor individuale de voință din motive economice, morale sau afective. În reglementarea relațiilor sociale, normele juridice țin seamă de cerințele legilor obiective, de efectele și consecințele juridice produse de aceste legi, independent de voința individuală. Prin sistemul legislativ creat se realizează o omogenizare a manifestărilor individuale de voința.
În cazul minorilor (a căror voință este absentă sau insuficientă pentru adaptarea conduitei la condițiile impuse de mediul social), aceștia nu devin conștienți de efectele acțiunilor săvârșite. Vârsta (sub 14 ani) sau lipsa discernământului (stare bio-psihică ce determină perceperea și înțelegerea acțiunilor-inacțiunilor săvârșite în mod conștient prin capacitatea și experiența individuală de a respecta normele de comportament, de a aprecia pericolul produs de actele individuale în raporturile cu mediul social, de a lua măsuri de prevedere a efectelor actelor produse, de a încerca să evite pedepsirea), înlătură răspunderea penală pentru faptele săvârșite. Restul categoriilor de minori care încalcă legea vor suporta efectele reformative ale constrângerii penale.
Constrângerea statală realizează un regim legal favorizant, de protecție a minorilor, prin reducerea limitelor pedepselor penale, prin reintegrarea socială a minorilor, atragerea acestora spre o participare mai activă la combaterea efectelor negative ale actelor ilicite, prin instituirea unor garanții efective în scopul respectării drepturilor și libertăților constituționale. Regimul de favorizare al tratamentului juridic al minorilor se regăsește în normele de drept penal care instituie garanții specifice, eficiente, de protecție a infractorilor atât sub aspectul limitării pedepselor, al formei, al controlului aplicării și al modului de executare.
Metodologia realizării unei „prevenții preinfracționale” cuprinde categoria de minori care „au avut o conduită contrară normelor juridice și cărora urmează să li se interzică această conduită, prin măsuri de ocrotire, cât și prin adoptarea unui sistem de sancțiuni de natură să determine reeducarea acestora”. Personalitatea delincventului minor nu posedă puterea, spiritul de a discerne efectele acțiunilor-inacțiunilor infracționale, fapt care determină necesitatea supravegherii și îndrumării permanente.
O determinantă substanțială a comportamentului minorului este reprezentată de subiectivitatea exacerbată, care nu se lasă întotdeauna condusă de activitatea reformatoare a socialului și, cu toate că se comportă destul de activ în raportul antisocial, se comportă pasiv față de determinația fundamentală pe care o exercită societatea.
„Concepțiile fundamentale ale minorilor îi orientează spre problemele de formare, dezvoltare și definitivare a personalității sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește reacția individuală la mediulambiental.
Următoarele deziderate apar, în mod invariabil, în motivarea actului delincvențial: independența financiară și perfecționarea modalității de a realiza venituri; considerația acordată mijloacelor ilicite pentru obținerea de venituri; participarea mijlocită sau nemijlocită la producerea actului ilicit; asocierea în grupuri pentru participarea la acte ilicite”.
O trăsătură care trebuie să caracterizeze răspunderea penală a minorilor este modalitatea care a afectat percepția individuală a reprezentării faptelor ilicite săvârșite. Însă, nu toate consecințele actelor ilicite sunt considerate de minor ca având efecte negative grave, în mediul ambiental, devenind astfel incapabil să reacționeze în mod normal la regimul sancționator adoptat de sistemul legislativ. Ceea ce determină înțelegerea efectelor acțiunii – inacțiunii ilicite este „starea psiho-fizică a minorului” care, din cauza experienței individuale, poate aprecia efectele reale, pozitive sau negative ale acțiunilor săvârșite, eliminând din comportamentul lui faptele care aduc sancțiunea legii sau, dimpotrivă, nu este conștient de gravitatea faptelor produse. Această conștientizare începe în mod obișnuit după împlinirea vârstei de 14 ani, în condiții speciale, excepția fiind reprezentată de afectarea discernământului datorită intervenției unei boli psihice. În acest sens, categoria minorilor, sub raportul executării unor acțiuni-inacțiuni, se împarte în următoarele grupe: minori care nu răspund penal; minori care răspund penal.
În țara noastră, există unii tineri și minori care sunt prezenți activ la înfăptuirea unor fapte penale. Cele mai întălnite fapte din partea lor sunt: infracțiunea de furt și cele de vagabondaj și cerșetorie. Pe lângă acestea, un număr semnificativ se înregistrează și de violuri, vătămări corporale, iar într-un număr restrâns, mai săvârșesc infracțiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor și tentativă de omor.
Principala cauză a apariției comportamentului antisocial, este dată de influența mediului social și proceselor psihice la nivelul conștiinței individului. „Luarea de hotărâri infracționale este rezultatul proceselor psihice care au loc pe planul conștiinței”.
Bineînțeles că aceste comportamente sunt influențate și de împrejurările concrete de viață ale individului. În acest context, „actul infracțional nu trebuie examinat ca o simplă reacție la factorii externi, deoarece situația concretă de viață dă naștere prin ea însăși la un act de voință, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile, mentalitățile, particularitățile psihice ale individualității sale”.
În aceste condiții, pentru a găsi cauzele și consecințele care însoțesc delincvența juvenilă, trebuie ca analiza să înceapă de la nivelul structurii interne ale individului și a factorilor externi, care pot fi surse ale acestui fenomen negativ sau condiții care influențează și alimentează manifestările de acest gen. Personalitatea copilului se dezvolă abia după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea și modelarea personalității copilului. În perioada adolescenței, continuă în ritm alert procesul de desăvârșire a personalității individului. Apar așa numitele „crize” ale adolescenței, care apar și în raport cu situația familiei, cu societatea în care trăiește adolescentul. Odată cu trecerea timpului, copilul devine puternic și capabil de eforturi mari iar colectivul în care învață, grupul de prieteni își pune amprenta pe formarea personalității.
Adolescenții devin tot mai subiectivi în gândire, iar în această privință atât părinții cât și profesorii trebuie să fie foarte obiectivi cu ei. Toate frământările lor duc la conturarea personalității, la formarea unui ideal de viață și al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior. Dacă mediul copilului în care crește și se dezvoltă este nesănătos, adică face parte dintr-o familie dezbinată iar acesta și-a ales greși grupul de prieteni, fiind influențat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceea a unui infractor. „Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care participă la formarea personalității umane, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar imperfecte care îmbină greutăți de diferite grade în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate”.
Tulburările de comportament sunt în strânsă legătură cu delincvența juvenilă. Acestea pot cauza comportamente suicidare, agresive și delincvența juvenilă a toxicomanilor. Delincvența juvenilă are la bază și imaturitatea afectivă, intelectul într-o singură direcție, personalitate instabilă. De regulă, la adulți, acest comportamentul antisocial, se datorează tulburărilor comportameentale din perioada copilăriei, care pot lua și forma încăpățânării, întârzierilor acasă, agresiune fizică, impulsivitate.
Așa cum am prezentat mai sus, atât fuga cât și vagabondajul, reprezintă alte două tulburări de comportament grave, care pot duce la abandonarea școlii sau care se pot asocia și cu alte tulburări de comportament. Fuga deși nu este o infracțiune ea stă la începutul comportamentuli delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacție față de mediul natural. De obicei, victimele vagabondajului sunt copiii crescuți în orfelinate iar acolo regimul de viață este foarte aspru. Pot fi denumiți vagabonzi, copiii a căror personalitate este dezarmonică precum și cei care au suferit unele modificări psihice în urma leziunilor și infecțiilor cerebrale și copiii schizofrenici.
La adolescenți vagabondajul se datorează, spiritului de aventură al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalități psihopate ce determină la manifestări antisociale. Fuga are ca semnificație bruschețea și adesea ea poate fi primul semn de inadaptare. „Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menționați: spiritul de revoltă, dorința de independență, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea fericirii în ideal, în mistic”.
Un alt tip de comportament inadecvat îl reprezintă personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în timpul copilăriei prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică ce cataloghează individul ca având o boală psihică.
Unii autori „consideră că există o colaborare între vârstă și comiterea unor fapte antisociale. S-a ajuns la concluzia că cel mai mare număr de infracțiuni este săvârșit de adolescenți și tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forță fizică și temeritate sau chiar nesăbuință”.
Un psihic bolnav, labil, instabil nu este o cauză a delincvenței juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvență dacă mediul social în care trăiește nu îl favorizează.
Cauzele care pot conduce la un comportament delincvent, pot fi de cele mai multe ori cauzate de mediul familial defavorabil; inadaptarea și eșecul școlar; neintegrarea socio – profesională; alegerea unui grupului de prieteni cu influențe negative; alte cauze de natură socială;
Pe lângă acestea mai pot fi incluse și alte cauze de natură socială, cum ar fi emigrarea de la viața rurală la cea urbană; informațiile timpurii cu privire la aspectele de viață, are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, ceea ce presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viața socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul considerându-se mare, încearcă să imite comportamentul unor adulți pentru a fi considerați ei însăși adulți, ajung să comită acte antisociale, infracțiuni, considerând că în felul acesta își dovedesc curajul și maturitate; deficiențele de activitate a unor instanțe de control social și îndrumare educativă cum sunt: organele judiciare și reprezentanții autorității tutelare; prezența televiziunii și a cinematografului pot genera delincvența juvenilă, deoarece s-a constatat că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului sau la cinematograf.
Capitolul 2
Profilul psihologic al infractorului minor
2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității infractorului
Creionarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune un demers care să concentreze în jurul său atât elementul psihologic cât și pe cel juridic, reprezentând un punct central în descifrarea manifestărilor personalității celui incadrat în categoria delincvenților juvenili.
Sunt de remarcat trimiterile care se fac în legătură cu imaturitatea socială ce conduce la dificultate în integrarea socială, apărând astfel un conflict față de cerințele unui sistem de valori, evidențiindu-se în felul acesta diverse tulburări în structura raporturilor sociale. „Front comun” în partea „negativă” a caracteristicilor personalității infractorului minor, fac: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, căutarea satisfacției materiale sau morale, infracțiunea și duplicitatea comportamentului său.
În ce privește cercetarea propusă, un impact semnificativ asupra infractorului minor îl au primele două trăsături asupra cărora vom face mai departe referire.
Astfel, „instabilitatea emotiv-acțională este asociată în general cu schițarea profilului personalității delincvente, foarte cunoscute fiind reacțiile discontinue, trecerile nemotivate de la o extremă la alta, lipsa de consecvență în reacții față de stimuli și inestatornicia preponderent endogenă”. Labilitatea emoțională se profilează deci, ca o caracteristică esențială a personalității nematurizate a infractorului minor, la acest stadiu reliefându-se mai clar deficiențele dezvoltării personalității, traumatizarea sa, decât stadiul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială este cauzată de o insuficientă maturizare socială, precum și de nesatisfăcătoare educație socio-afectivă, legată de grupul de referință. Abaterea timpurie de la linia socială sau trecerea dincolo de ea, este decisivă întrucât în această perioadă sunt determinate legăturile temporale de bază, iar dacă atitudinile antisociale rezultate din carențele de educație, nu sunt înlăturate, se pot stabili în mod cert, practici negative care, în contextul condițiilor social-economice nefavorabile, ajung să genereze devianțe care conduc de cele mai multe ori la infracțiuni.
Imaturitatea psihică rezultă și din faptul că diverși excitanți din mediul ambiant, manifestă asupra infractorului minor un îndemn cu mult mai mare față de indivizii ceilalți. Stimularea în exces are drept sursă atât sensibilitatea deosebită a infractorului minor cât și forța specifică a stimului, în contextul în care inhibițiile pe linie socială lipsesc. Necenzurarea morală este așadar considerată ca o trăsătură a infractorului minor, împreună cu inhibiția socială înțeleasă ca un echivalent al formării intereselor într-o direcția antisocială.
De asemenea, tot ca o caracteristică a personalității infractorului minor, apare și duplicitatea comportamentului său ca o a doua natură, dând o notă artificială a întregii sale conduite. Infractorul minor conștientizează caracterul antisocial și distructiv al acțiunilor sale, de multe ori acționând în taină, observând, plănuind și în același timp ferindu-se de controlul adulților și în special de cel al autorităților.
Pentru el, este obsesivă ideea de a acționa în așa fel încât să nu fie decoperit, ceea ce conduce la o tensiune dominatoare crescândă, inhibitoare de multe ori în momentele decisive ale comiterii infracțiunii. Frica, din dominantă se transformă în paralizantă, infrânând instanța corticală în a cărei funcționare se vor produce hiatusuri și greșeli care îl pot trăda într-un anumit moment.
În ceea ce privește descifrarea mecanismelor interne ale conturării personalității, sunt implicate: mobilurile, motivațiile și scopurile acțiunilor delictuale. În aceeași notă a abordărilor psihice se situează și determinările cauzale ale delincvenței juvenile în contextul în care se simte decalajul dintre cerințe și posibilități din punct de vedere tensional, așadar, apărând blocaje și frustrări, ca rezultante emoționale ale privațiunii.
Un cunoscut cercetător în domeniu, Lopez M.Y. (1959) afirma că „inclinațiile infracționare sunt din naștere, deoarece individul încearcă să-și satisfacă nevoile vitale și esențiale, fără să ia în considerare pejudiciul adus mediului care îl înconjoară”.
Însă, odată cu dezvoltarea și integrarea individului în mediul social, pe lângă motivele primare în esență biologice, apar motive noi, de esență socială, care, datorită ordinii și apariției lor, au fost denumite motive secundare. În cazul delicvenților minori și tineri, din cauza distrucțiilor procesului de socializare, motivele secundare de esență socială se conturează cu dificultate sau nu se mai conturează deloc, ceea ce determină ca în comportamentul lor să se manifeste în mod imperios, mai ales, motivele primare.
De aceea, atunci când delincvenții minori, suprapun între stările afective și actele comportamentale, diverse mecanisme evalutiv-cognitive, se produce un proces de sublimare, iar necesitățile și motivele, în loc să declanșeze direct delicte cu gravitate mai mare (viol, furt, crimă), apar alte acte delictuale pe care Lopez M.Y. le-a denumit delicte derivate (viol = seducere, atentat verbal la pudoare; furt = excrocherie, plagiat; omor = agresiune, insultă, calomnie).
Același Lopez M.Y. preciza faptul că accentul va cădea pe imaginea creată de delincvențele cauzatoare de infracțiune asupra motivelor primare ale personalității, în care cele două direcții fundamentale sunt identificte cu nevoia de conservare a vieții individului și nevoia de conservare a vieții psihice. În prima categorie sunt incluse tendințele posesive și defensive corespunzătoare în comportamentul delincvent de crimă, furt și neglijență, iar cea de-a doua, fiind corespunzătoare infracțiunilor sexuale.
De specificat faptul că, în manifestarea personalității sunt implicate anumite forțe ale trăsăturilor, cu referire implicită la imaturitatea intelectivă și afectivă, prima nefiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut, întrucât imaturitatea intelectuală se caracterizează printr-o capacitate scăzută în stabilirea raportului rațional între pierderi și câștiguri în efectuarea și proiectarea unui act infracțional. Numai prin educație, infractorul minor va reuși să învețe că acțiunile sale comportamentale trebuie să fie un compromis, o tranzacție între satisfacerea nevoilor proprii și a nevoilor altora. Infractorul minor va învăța prin educație, cum să se adapteze la normele impuse de societate, satisfăcându-și în același timp și necesitățile sale, fără a intra în conflict cu societatea din care face parte. Pentru a putea reda toate achizițiile pozitive dobândite prin educație, actul este condiționat de o serie factori cum sunt: modalitățile utilizate; mediul în care influența educativă este realizată; capacitatea de a discerne a individului cât și forța instinctelor sale, producându-se astfel un echilibru între tendințele de pătrundere a posibilului delincvent, în zona de acțiune infracțională.
O importanță majoră în cadrul cercetării propuse îl reprezintă modul în care, minorul infractor, respectiv cel între 14 și 16 ani, își poate asuma responsabilitatea faptelor sale, făcând sau nu dovadă de discernământ.
Responsabilitatea, o categorie juridică importantă, reprezintă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sale cu societatea, prin asumarea consecințelor faptelor sale. Dacă în plan juridic se admite faptul că sancțiunea penală trebuie aplicată în funcție de responsabilitate, trebuie admis că delincventul minor răspunde pentru propria sa alcătuire psihică și pedepsit în consecință. Astfel, prin furnizarea unor criterii medicale de specialitate pe baza cărora organele judiciare stabilesc existența sau inexistența responsabilității, psihiatrii, fără a fi în mod direct implicați în actul de justiție, sunt totuși cei mai competenți și mai activi consilieri ai acestui act, întrucât, criteriile medico-legale sunt singurele care pot decide emiterea unor sancțiuni de ordin corectiv-educativ ori a unor măsuri de siguranță de ordin medical preventiv.
În sensul acesta, numai noțiunea de responsabilitate coercitivă în conceptul psihiatric (discernământul), ridică problema raportului normal-patologic, fiind criteriul cu semnificație unică.
Determinarea stării de iresponsabilitate, în vederea individualizării motivației și sancțiunii, este o problemă foarte importantă, întrucât e necesar să se stabilească existența unei afecțiuni psihice care să genereze această stare sau lipsa de responsabilitate în momentul comiterii faptei. Întrucât, simpla constatare a unei afecțiuni psihice implică și iresponsabilitatea făptuitorului, determinarea stării de iresponsabilitate se dovedește a fi o problemă serioasă, dificilă și complexă. Sub acest aspect analiza juridico-penală a criminalității coroborată cu cea sociologică, psihologică și criminologică converg la constatarea și lîmurirea contextului individual și socio-cultural care produce delincvența sub forma devianței sociale.
În contrabalans, vine termenul de discernământ care, invocat de Codul Penal, nu este în mod expres definită și de legiuitor, unica precizare făcând referire la faptul că până la proba contrarie, orice individ care comite o faptă penală, se presupune că a avut discernământ, exceptându-i pe minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, și care, neavând responsabilitate, nu pot fi trași la răspundere penală. Alte definiții prezintă discernământul ca o constantă a psihicului care cuprinde întreaga personalitate, constând în acomodarea eficientă cu mediul, puterea de înțelegere, de autocontrol, acceptarea normelor și constatarea conștiinței de sine.
La întrebările fundamentrale: care sunt cauzele care il împing pe individul minor să săvărșească acte delictuale?, cum se pot preveni asemenea situații și care sunt criteriile care stau la baza evaluării unei conduite ca fiind delicvență juvenilă?, răspunsurile pot fi grupate în trei categorii și anume:
1. Pledarea faptului că la baza oricărui comportament deviant stă personalitatea individului și structura biologică, fapt ce implică:
– perspectiva biologic-constituțională ce are în vedere factorii genetici și biologici ca având un rol hotărâtor în originea criminalității;
– înclinația neuro-psihică care consideră actele criminale ca făptuite cu preponderență de personalități patologice, tulburările lor fiind transmise ereditar;
– înclinația psiho-individuală ce consideră trăsăturile de personalitate reflectate la nivel comportamental, ca fiind surse de agresivitate și frustrări;
– înclinația psiho-socială unde se consideră că individul nu se naște criminal, ci prezintă un deficit de socializare, alcătuindu-se în dizarmonie cu normele sociale, în funcție de modelele culturale avute;
2. Aprecierea delincvenței juvenile ca fenomen de neintegrare socialăți inadaptare, fapt ce conduce la o anumită stare conflictuală născută din lipsa de concordanță dintre țelurile individului, scara lui de valori și ofertele sociale, rezultatul acestui dezechilibru dconducând atât la scăderea controlului social, cât și a puterii de consiliere a conflictelor, reliefându-se în acest caz, orientări:
– statistico-normative care au în vedere variațiile ce se înregistrează în rata delincvenței juvenile;
– macrosociale care își propun identificarea unor legi sociale determinante a faptelor de delincvență juvenilă;
3. Includerea teoriei cauzalității multiple care consideră că fenomenul delincvenței juvenile are semnificații multicauzale atât de factură:
– internă, de natură psihologică și biologică;
– externă, de natură culturală și economico-socială și;
„O astfel de prezentare structurată a răspunsurilor, permit explicații, interpretări, și descifrări, dar și elemente de prevenție a delincvenței juvenile, introducând astfel, elementele caracteristice de personalitate”. Personalitatea reprezintă, în conformitate cu principiul determinismului probabilist, funcția importantă atât al mediului cât și al alcătuirii interne în structura sa. În cazul acesta, mediul social are însușire atât diversificată cât și contradictorie, plasându-l pe individ în fața nevoii de obțiune, de decizie, iar alcătuirea internă apărând ca o nevoie a asigurării și menținerii unei similitudini între dinamica proceselor mentale și cea a manifestărilor externe.
Se poate menționa faptul că, tiparul relațional dinamic dintre mediul social și alcătuirile interne, pot fi considerate ca un complex de relații interpersonale, de statusuri și roluri reflectate la în planul personalității, de angajare, prindesfășurarea și planificarea internă a capacităților și disponibilităților psihofizice ale individului raportate la rolurile și statutul asumate.
În măsura în care este capabil, minorul, va avea satisfacții consolidându-și sau dimpotrivă fragilizându-și echilibrul psihic al personalității lui, luând în considerare felul în care își joacă rolul social și își asumă statusul pe care îl deține.
În funcție de reușitele sau eșecurile legate de atribuțiile acestui rol, minorul va accede pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în ierarhia sa socială. Această traiectorie în corelația „rol-status”, va avea o personalitate puternică asupra personalității sale, un rol însemnat având mecanismele care contribuie la dezvoltarea rezistenței la frustrări și la stabilirea unei relații judicioase a aspirațiilor și așteptărilor cu propriile posibilități și specificul împrejurărilor date.
În încercarea de a intregi profilul personalitățiii infractorului minor, trebuie ținut cont de acele trăsături negative care îl cataloghează drept „imatur caracteriologic”și anume: rezistență scăzută la frustrare, deficit de autocontrol, agresivitate și impulsivitate, sminimalizarea greșelilor și a actelor antisociale comune, lipsa de dezvoltare a sentimentelor morale și a motivelor superioare de tip social. Pentru întregirea tabloului structural, mai pot fi adăugate și: disprețul și indiferența față de activitățile sociale utile cum sunt învățarea și munca, împotrivirea normele juridice, morale și neacceptarea acestora, subestimarea proprie și aderarea la statutul de delincvent, dar mai ales, falsa imagine despre libertate și autonomie individuală, alcătuită sub forma agresivității, violenței și a forței brute.
Tulburarea proceselor de asimilare și adaptare a minorului este datorată cauzelor incapacității de adaptare socială, ce poat configura semnalele delincvenței juvenile. Există totuși oserie de factori interni și externi care pot conduce la acte de infracțiune și mai târziu la devianța de comportament.
În cadrul factorilor interni pot fi amintiți: deficiența intelectuală, ereditatea, tulburările caracteriale și ale afectivității, temperamentul. În ce privește factorii externi, o importanță deosebită o are: școala, familia, mass-media.
2.2. Particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori
Încercările de portretizare, clasificare și creionare a infractorilor reprezintă importanță atât din punct de vedere teoretic, dar și practic. Teoretic, pentru că ajută la redactarea unor modele explicative cu privire la modul de alcătuire a personalității infractorilor și totodată, la reliefarea unor aspecte cu privire la formarea și dezvoltarea unor asemenea structuri în tim. Pe scurt, pentru că ajută la stabilirea unor acte sociale preventive și la elaborarea unor programe de reabsorție socială și recuperare.
Cunoașterea cât mai precisă a profilului personalității infractorului ingăduie în primul rând alcătuirea unui program individualizat și diferențiat de recuperare, reeducare, și reabsorție socială. În al doilea rând, cunoașterea profilului infractorului este utilă organelor judiciare pentru stabilirea adevărului și soluționarea legală a cauzelor.
În continuare vom prezenta particularitățile psihologice esențiale ale diferitelor categorii de infractori, cum sunt: cerșetorul, hoțul, spărgătorul, tâlharul, infractorul intelectual, asasinul, infractorul recidivist, infractorul de profesie.
Cerșetorul
Cerșetoria a fost tratată din perspectiva mai multor domenii, abordată atât în literatura de specialitate cât și în domeniul religios.
De-a lungul timpului, acestui fenomen i-au fost conferite mai multe definiții, printre care voi menționa câteva dintre ele în cele urmează.
În primul rând, potrivit Dicționarului Explicativ Român, „cerșetoria reprezintă acțiunea de cerșetori și rezultatul ei, mai exact strângerea de pomeni ca mijloc de existență”.
Dacă privim din punct de vedere religios, cerșetoria ca meserie, practicată fără voie, este un păcat greu, căci cerșetorul nu-și folosește puterile lui trupești și sufletești ca să-și câștige păinea și înșeală și exploatează pe alții ca să mănânce păine și sudoarea străină. Talentul capacității sale îl îngroapă și astfel în ziua judecății va auzi zicându-i-se: „Pe acest netrebnic aruncați-l în întunericul iadului, unde este tânguirea și scrâșnirea dinților (Matei 25,30).
În opinia sociologului Turner Jonathan, „percepția și definirea cerșetorului ca sărac îi consolidează existența în sărăcie. Societatea, ca o rețea de interacțiune, creeaza indivizi, dar acțiunile persoanelor creează, prin interacțiune, societatea. Nici una nu exista fără cealaltă, societatea fiind o entitate dinamică, creată și recreată continuu de persoane care interacționează între ele”. Astfel, indiferent din ce clase sociale fac parte, toți membrii unei societăți contribuie la construcția acesteia prin acțiune și interacțiune umană, „acțiunea umană realizându-se prin definirea situațiilor și fiind orientată relațional”. Astfel, din cele prezentate mai sus pot spune că cerșetoria poate fi privită și din perspectiva interacționalismului simbolic. Astfel pentru ca o persoană să poată cerși este nevoie de interacțiune cu cel care este impresionat și îi donează anumite bunuri.
De multe ori, pentru ca impactul să fie unul mai mare de obice, întâlnim pe străzi cerșetori din rândul copiilor, a bătrânilor precum și persoane cu un grad de handicap.
Din perspectiva drepturilor copilului, „cerșetoria reprezintă una dintre cele mai grave forme de exploatare prin muncă a copilului, indiferent de motivațiile părinților sau adulților cărora le sunt încredințați copiii”. Cerșetoria nu reprezintă un comportament anti-social, ci mai degrabă un rezultat al excluderii sociale prin acces limitat la servicii sociale sau educaționale pentru copilul care cerșește sau familia acestuia. Oferindu-le bani, trimitem indirect copiii la cerșit, deoarece părinții nu mai sunt motivați să caute alte soluții pentru supraviețuire, menținând copiii în aceeași stare de degradare sociala și morală care le afectează dramatic copilăria și, prin abandonul școlar, le limitează șansele la o viață decentă.
Din perspectiva sociologică, un cerșetor dezvoltă mai multe teorii, și anume teoria rolului, a seducției, a etichetării sociale.
Potrivit primei teorii, se poate spune că rolul de cerșetor este foarte important pentru actul cerșitului, exercitarea lui presupune interacțiunea cerșetorului cu potențialii donatori. Drept exemplu, Ralph Linton spune că „societatea este compusă din indivizi a căror adaptare și organizare este cerută de supraviețuire”. Astfel, „actul de cerșit este un comportament deviant fiind considerat nepotrivit de ceilalți, comportament ce implică negocierea unor situații sociale specifice”.
Potrivit celei de-a doua teorii, indivizii care cerșesc apelează în mod evident la seducerea trecătorilor, folosindu-se de un anumit sistem de semne. Ei pot adopta diferite modalități de a convinge trecătorii să-i ajute cu diferite bunuri. Ei pot seduce prin simpla prezență, prin imagine sau prin interacționarea cu aceștia.
Ultima teorie dezvoltată presupune etichetarea unui cerșetor ca fiind sărac, societatea contribuie la perpetuarea sărăciei, iar dacă cerșetorii sunt văzuți ca oameni leneși, fără vreun impuls înspre muncă, apatici, imorali și incompetenți, aceștia tind să accepte toate aceste lucruri și tind să creadă ca acestea sunt reale, adoptând comportamente și atitudini specifice etichetei lor.
Așa cum am specificat mai sus, fenomenul de cerșetorie este definit din perspectiva mai multor specialiști care au tratat subiectul de-a lungul timpului sub mai multe aspecte.
Revenind asupra concepției de cerșetorie, aceasta se poate defini în general ca „un discurs prin care o persoană caută asistență, fie cerând bani în mod direct sau exprimându-și nevoia prin alte forme clare de comunicare precum semne, recipiente pentru donații sau mâna întinsă. De cele mai multe ori solicitarea unui cerșetor este acompaniata de comunicări care conțin mesaje sociale sau politice. Chiar și în lipsa unui discurs particularizat, prezența unei persoane neîngrijite și murdare, care ține mâna întinsa sau o cupă pentru a primi donații, transmite un mesaj de nevoie de suport și asistență”.
Stephen Lankenau prezintă termenul de cerșetor într-o etnografie a străzii din 1999, a cerșetorilor care trăiesc pe străzile din Washington D.C. El definește cerșetorul ca „acea persoană care cere în public, în mod regulat, bani sau bunuri pentru uz personal într-o maineră față-n față, fără să ofere un produs de valoare destinat consumului sau un serviciu în schimbul lucrurilor primite” (Lankenau, 1999).
Cu alte cuvinte, cerșetoria presupune un comportament deviant al individului care îl prestează, prin actul de a cere diferite bunuri (pe care le foloseste în scopuri personale, precum: bani, îmbrăcăminte, încălțăminte, mâncare, etc.), de cele mai multe ori cerând donații într-un mod deranjant, creând trecătorilor o stare de disconfort, intimidare, insistând prin umilință donarea acestor bunuri.
Imaginea cerșetorului este dată de acel individ cu un status scăzut, care practică actul cerșitului făcând apel la anumite strategii de persuasiune, sensibilizând cât mai mult publicul prin diferite modalități: expunerea unor părți corporale vizibil afectate de diferite boli, exploatând un copil pentru a senzibiliza simțul matern/patern al oricărui trecător, rostind cuvinte și urari legate de subiecte sensibile precum religie, sărăcie etc. De cele mai multe ori cerșetorul frecventează locuri publice, el poate fi întâlnit în intersecții, la semafoare, la colț de stradă, în parcuri, în zona centrală a orașului, pe lângă diferite locuri de alimentație publică sau în jurul bisericii cerând în mare parte bani, de obicei mărunt, modul clasic de a cerși fiind cel de a intinde mâna, practicând acest act singur sau însoțit. El poate folosi diferite recipiente pentru a primi donațiile, precum: căni, cutii, pungi, pălării etc..
Dacă analizăm definiția dată de Lankenau care spunea că „un cerșetor nu se definește și prin oferirea unor produse sau servicii în schimbul lucrurilor primite”, aș completa că în cazul societății noastre, există cerșetori care sunt dispuși să intreprindă anumite activități pentru a i se oferi în schimb anumite bunuri. Cu titlu de exemplu, indivizii care stau in fața locurilor de parcare ținându-le ocupate și invitând pe șoferi să parcheze acolo unde stau ei sau indivizi care pe timpul iernii stau cu lopețile pentru a dezepezi locurile de parcare ale proprietarilor în schimbul unor sume de bani. Mai pot aminti și alte cazuri de prestări servicii pentru oferirea unor donații, și anume: spălarea parbrizelor mașinilor oprite în trafic, deschiderea ușii mașinii, supravegherea mașinii parcate, până și ajutarea la bagaje, vânzarea de obiecte fara valoare (brelocuri, ilustrate etc.). Toate aceste servicii se diferențiază de restul serviciilor prin faptul că individul care le prestează este predispus să justifice donatorului nevoia de bani, sau alte bunuri pe care le cere prin acest serviciu, sau cu care este recompensat.
De regulă printre cauzele actului de cerșit, cel mai des întâlnit motiv tinde să fie sărăcia. În rândul copiilor, acest fenomen se produce datorită numărului mare de membri în familie sau că au rămas fără părinți. Însă mulți copii care ajung să intreprindă acest act al cerșetoriei de cele mai multe ori sunt exploatați. La polul opus, în categoria vârstnicilor, cei mai mulți practică cerșetoria din motive de boală sau insuficiența pensiei de boală.
În ziua de azi, tot mai multe campanii au pornit împotriva cerșetoriei, astfel că în spatele acestui fenomen de multe ori se ascunde un cap al rețelei care exploatează acești indivizi făcând profituri uriașe de pe urma lor.
O astfel de campanie de combatere a cerșetoriei și exploatării copiilor și bătrânilor prin cerșetorie a fost intreprinsă de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6, sub sloganul “Ajută-i cu adevărat! Spune “NU” cerșetoriei!”. La inițiativa Primăriei Sectorului 6, în perioada 5 – 19 decembrie 2013 s-a desfășurat o campanie de combatere a fenomenului cerșetoriei și efectelor negative ale acestuia asupra comunității. Echipajele de poliție naționale și locale, asistenți sociali ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6, alături de voluntari, s-au aflat în zonele cele mai frecventate de cerșetori pentru a împărți materiale informative și a sta de vorbă cu cetățenii. Cu sprijinul acelorași structuri, cerșetorii aflați pe stradă au fost identificați iar, în cazul minorilor, au fost adoptate măsuri de protecție specială.
Acțiunile s-au desfășurat în intervalul orar 16.00 – 17.00 în intersecțiile Plaza, Cora-Lujerului, Piața Crângași, APACA, Răzoare și Piața Gorjului, acolo unde au fost amplasate și bannere cu mesaje anticerșetorie.
Cetățenii care au observat persoane care cerșesc pe raza sectorului 6 au fost rugați să sune la numărul de telefon 0731.62.48.49.
De la debutul campaniei, din luna septembrie 2012, au fost recepționate 105 apeluri telefonice venite din partea cetățenilor care au observat cerșetori pe raza sectorului 6, București.
Intervențiile echipelor s-au soldat cu următoarele rezultate:
– 21 copii aflați la cerșit,
– 5 copii reintegrați în familie,
– 11 copii predați direcțiilor din județele de domiciliu,
– Pentru 5 copii s-a instituit plasamentul de urgență în C.P.E.R.U. „Arlechino” din subordinea instituției prezentate.
– 10 minori proveniți din familii fără adăpost, cu domiciliul legal în jud. Ilfov, au fost predați împreună cu familiile lor D.G.A.S.P.C. Ilfov.
– Pentru 3 familii cu 10 minori, depistate în zona „Cora-Lujerului”, se fac demersuri pentru acordarea plății chiriei pe o perioadă determinată și reintegrarea lor socială.
– 64 persoane adulte depistate la cerșit în diverse zone ale sectorului au fost îndrumate către adăpostul de noapte al instituției noastre unde le-au fost oferite gazduire și asistență.
Campania anticerșetorie continuă și în ziua de azi, în cadrul acesteia desfășurându-se și acțiuni de popularizare și de informare a cetățenilor în legătură cu nocivitatea fenomenului, atât pe raza sectorului prin distribuirea de materiale care explică gravitatea fenomenului și consecințele sale imediate, cât și în mediul on line pe pagina web:
– www.asistentasociala6.ro și pe pagina campaniei
– www.protectiacopilului6.ro/spuneNUcersetoriei/.
În concluzie, pot spune că dimensiunile cerșetoriei încă nu se cunosc iar îngrijorător față de acest lucru este faptul că numărul cerșetorilor este în creștere conform statisticilor prezentate în urma unor studii.
Hoțul -făptuiește cel mai primitiv act infracțional. Acțiunea în sine presupune mișcări relativ simple: întinde mâna, apucă obiectul, îl ia, îl camuflează și pleacă cu el într-un loc ascuns. Furtul se caracterizează prin modul discret în care este sustras obiectul și apoi îndepărtarea în grabă de la locul infracțiunii și ascunderea de cei care ar putea să-l urmărească pe infractor.
Pentru desfășurarea acțiunii în sine hoțul lucrează mai mult cu mâna și cu corpul, dar, pentru pregătirea furtului se cere cere o activitate mintală minuțioasă și laborioasă.
Trăsătura predominant fizică al acțiunii cere din partea lui un antrenament deosebit. Mobilitatea fizică, dexteritatea caracteristică, rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele exercițiului, și, în al doilea rând, sunt înlesnite și de unele predispoziții native.
Însușirea unor mișcări specifice, produse de stimuli specifici, ca urmare a unui exercițiu îndelungat, perfecționat și nuanțat îi face pe unii hoți “să fure fără să vrea”.
Spiritul de observație al hoțului este unul foarte dezvoltat, se orientează prompt într-o situație dată și alcătuiește imediat un plan de acțiune conform cu elementele prezente și concrete. Modalitățile și mijloacele lui de operare, deși sunt ingenioase, sunt totuși puțin variabile. Modul de a acționa în unele situații, se bazează pe imitații în general, sau, atunci când își elaborează un plan propriu, acesta devine frecvent, fapt ce poate conduce la descoperirea lui.
Ca toți ceilalți infractori, nici hoțul nu are calități deosebite în gândire, aceasta fiind limitată la preocupările lui frecvente. În ce privește personalitatea și voința, hoțul acționează după rețete și șabloane puțin variabile, sunt superficiali și lipsiți de acele calități ale voinței cu caracter etico-social. Aplecarea spre risc este una foarte mare, în consecință ei mizînd de multe ori pe elemente cu foarte puține șanse de reușită. Reacția obișnuită este înlăturarea obiectului furat, și fuga de la locul faptei. Hoțul nu opune rezistență și nu se apără decât în cazul când este atacat fizic. Suprapunerea unor factori externi cu nereușita acțiunii, îl face pe hoț să devină superstițios și chiar mistic.
Spărgătorul- se creionează tipic ca personalitate, prin acționarea în bandă și prin întrebuințarea forței ca modalitate de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, mai ales cel modern, are cunoștințe temeinice de ordin tehnic. Întrucât săvârșirea actului infracțional cere acțiuni complexe, de siguranță individuală, spărgătorii provin din rândul celor mai de seamă infractori. Spărgătorii au nevoie de inteligență practică și multă iscusință pentru a pregăti și pune în aplicare spargerile, dar și de alte calități mai deosebite, cum sunt calmul, curajul, corecta apreciere a situației. Atunci când folosesc și violența în apărarea lor, ei se aseamănă foarte mult cu tâlharii, iar prin aceea că își însușesc diverse bunuri, seamănă cu hoții.
Tâlharul- toată acțiunea sa infracțională se manifestă prin violență, susținută de o conformație fizică și somatică adecvate. Atitudinile specifice dobândite în desfășurarea activității infracționale, pot fi amintite motricitatea sporită față de cea normală, îndrăzneală și hotărâre în timpul operațiunii, cruzime de multe ori, deși tâlharul recurge la omor doar în caz de nevoie și mai mult în scop de apărare. Se exprimă violent, și odată ce-și elaborează planul nu mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infracțională.
Infractorul intelectual (șantajistul, falsificatorul, escrocul).
Pentru a putea exercita pe scară largă o asemenea acțiune infracțională, presupune necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite, din punct de vedere psihologic. La această categorie forța fizică nu este atât de importantă, în general aspectul fizic trecând pe un plan secund și joacă un rol decorativ, care intermediază uneori comiterea infracțiunii.
Afară de unele “unelte” cu importanță nesemnificativă, infractorii intelectuali își săvârșesc acțiunile pe cale verbală. De aici se pot desprind două particularități importante: un discurs adecvat scopului urmărit și adaptat rolului, accesibil celui vizat.
Cea mai importantă armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocilor și șantajiștilor le este caracteristică o elasticitate în gândire, descoperind cu rapiditate slăbiciunile victimei, găsind cu rapiditate soluții pentru a se eschiva și a ieși din eventualele încurcături.
Asasinul- este cel mai nociv, atroce și odios infractor. Comportamentul său este caracterizat de manifestări irascibile, agresivitate și impulsivitate crescute. Are o capacitate de a raționaliza scăzută, egocentric, foarte instabil și superficial în planul afectiv, ceea ce îl determină să intre în situații conflictuale, având reacții violente.
Săvârșirea infracțiunii este posibilă din cauza pătrunderii individului într-un mediu ofertant din punct de vedere al situațiilor conflictuale, de la care el nu poate și nu știe cum să se sustragă.
În funcție de motivul asasinatului (răzbunare, obținerea unor avantaje materiale, fanatism, ură, etc.) și gradul de violență cu care acesta a fost comis, se poate stabili dacă asasinul este sau nu normal. În cazul celor normali nu se pune problema de o plăcere sadică, ci de o detașare, în urma unei mari tensiuni, după rezolvarea unei situații conflictuale prin asasinat.
Așadar este o aparentă satisfacție de moment, după săvârșirea actului. Temperamentul impulsiv, motricitatea ridicată, manifestată prin violență, vin să dubleze situația conflictuală în care se află asasinul. Acesta nu manifestă niciun fel de sensibilitate față de durerile fizice ale altora și nu are niciun fel de compasiune față de ceilalți. Această lipsă de sensibilitate nu este înnăscută, ci se dobândește ca urmare a stilului de viață dus în condiții de vicisitudini psihice și fizice.
Infractorul recidivist- psihologic se caracterizează prin:
– egocentrism;
– scepticism;
– imaturitate intelectuală;
– agresivitate;
– indiferență afectivă;
– opoziție;
– rezistență scăzută față de stimuli.
În general, recidiviștii, tind să perceapă realitatea într-un mod deformat și neobișnuit, având impresia că nu au ajutor din nicăieri și că în viață totul se petrece după “baftă” sau "ghinion".
Le sunt caracteristice manifestările de indecizie interiorizare, dificultate în autoreprezentare, tendința de a-și ascunde personalitatea. Reușita primei infracțiuni, reprezintă un stimul pentru alte infracțiuni asemănătoare.
Acceptă cu greu dezaprobarea, atâta vreme cât aprobarea îl stimulează pozitiv. Atitudinea ostilă față de exigențele legii penale, este un indiciu deosebit de important pentru periculozității persoanei infractorului. De aceea, prin individualizarea pedepsei, instanța nu poate face abstracție de existența sau de lipsa unor antecedente penale, chiar dacă între timp a intervenit grațierea, amnistia sau chiar reabilitarea.
Infractorul de profesie (de carieră) – este instruit și socializat pentru comiterea de infracțiuni. Prin faptul că singura lui sursă de existență este reprezentată de infracțiune, reprezintă ultimul grad de inadaptare socială. Obiectivul central al acțiunilor sale infracționale îl constituie câștigurile financiare și nu se implică în săvârșirea unor infracțiuni violente.
Debutul și-l face, de obicei, în calitate de copil delincvent, avându-și originea în treptele de jos ale societății. Infractorul de profesie își formează abilități tehnice și deprinderi de înalt specialist, fiind capabil să-și organizeze activitățile, să-și identifice victimele și să-și ducă la îndeplinire planul de săvârșire a infracțiunii, astfel încât să evite descoperirea ei.
El organizează acțiunea infracțională cu o minuțiozitate mai mare decât o face infractorul obișnuit, de ocazie. În general este mereu în expectativa unei anumite perioade în penitenciar fiind pregătit pentru arest și judecată, găsind aceasta ca făcând parte din viața sa obișnuită. În penitenciar, prin contactul cu alți infractori, are ocazia de a învăța noi metode pentru comiterea infracțiunilor, luând parte la un adevărat schimb de experiență, profesorii lui făcând parte din categoria profesioniștilor cu experiență.
Tot ca un rezultat al infracțiunii, el poate să aibă bani puși deoparte pentru cheltuielile de judecată și precum și pentru perioada post-detenție.
Din punct de vedere psihologic, în cazul infractorului de profesie afectul atinge o formă pasională accentuată, iar acțiunea este dirijată de actul de gândire. Infractorul se deosebește de ceilalți, ca structură psihologică, nu ca o funcționare aparte a proceselor sale psihice, ci prin aceea că acțiunile lui au un pronunțat conținut antisocial. Prin aptitudinile lui, elaborate ca urmare a unei practici îndelungate, poate să se ridice în unele privințe deasupra omului normal, dar acestea nu-i determină activitatea infracțională fără un teren favorabil, reprezentat de mediul social.
Cunoașterea trăsăturilor psihice specifice ale infractorului conduce la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării și reeducării acestuia. La infractori manifestările agresive, antisociale, sunt în mare măsură învățate ,dobândite în contextul climatului familial agresiv și în contextul împrejurărilor de viață, profund disfuncționale din punct de vedere psiho-social.
Capitolul 3
Combaterea comportamentului delincvent al minorului
3.1. Combaterea minorului delicvent prin implementarea sistemul măsurilor educative
Măsurile educative au forma și conținutul diferit de măsurile de siguranță, întrucât măsurile educative sunt specifice regimului de favoare instituit de legiuitor pentru protejarea infractorilor minori, iar prin adoptarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală atât de infractorii minori, cât și de infractorii majori.
În cazurile măsurilor de siguranță, legea identifică stările de pericol social care vor trebui sa fie evitate, pe când în situația măsurilor educative „cauzalitatea este difuză", însă este specifică vârstei și experienței de viață a minorilor, fiind determinată de lipsa de maturizare psiho-socială a acestora.
Delincvența juvenilă „va fi redusă prin adoptarea unor măsuri sociale adecvate (educația, stabilitatea economică, terapia medicală), cu scopul reeducării infractorilor minori și prin exercitarea represiunii judiciare (aplicarea măsurilor educative și a pedepselor față de făptuitorii refractari la exigența legilor).” Factorii declanșatori ai delincvenței juvenile sunt, de regulă, obiectivi, aceștia fiind determinați și de factorii subiectivi rezultați din unele constrângeri sociale, pe fondul unei predispoziții individuale. Conceptul de delincvență juvenilă include situații, împrejurări diverse, care afectează exercitarea drepturilor și obligațiilor sociale ale minorului, când nu este adaptat exigențelor sociale.
Delincvența „decurge din existența unor deosebiri, a unor inadaptabilități sau incapacități manifestate de minori față de regulile sociale create, față de cadrul juridic legal, acceptând în locul unei prestații sociale licite exercitarea unor acțiuni-inacțiuni ilicite pentru realizarea unor mobiluri individuale, împotriva infractorilor minori s-a adoptat un cadru juridic adecvat, necesității de readaptare a acestora, dar și de pedepsire pentru atitudinea autorului faptei ilicite față de rezultatul posibil, previzibil precum și de acceptare a riscului producerii acestuia”.
Măsurile educative reprezintă o formă mai ușoară de sancționare a făptuitorului minor decât pedepsei penale, astfel încât, prin lege, s-au individualizat distinct măsurile educative de pedepsele penale aplicabile minorilor pe criteriul gravității faptei sau pericolului social prezentat de făptuitor. Gradarea eficienței juridice a măsurilor educative rezultă din prevederea expresă a legii privind aplicarea unei măsuri mai severe sau a unei pedepse dacă minorul săvârșește o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (instanța dispunând internarea minorului care a beneficiat de libertatea supravegheată sau va aplica o pedeapsă).
În reglementarea măsurilor educative, după criteriul gradualității crescânde a acestora, se constată că penultima măsură: internarea într-un centru educativ nu prezintă un conținut de gravitate, ci un conținut specific stării care declanșează comportamentul periculos pentru societate, al infractorului minor. În acest caz, realizarea efectelor specifice normei juridice constă în izolarea infractorului minor, prin internarea într-un centru pentru educarea acestuia. Măsura ține seama de situația reală, respectiv de producerea unei infracțiuni pentru care s-ar impune aplicarea uneia dintre măsurile educative sau dintre pedepse, însă, pentru interesul salvării sănătății infractorului, cât și pentru evitarea producerii unor fapte periculoase, legea impune internarea într-un centru educativ.
Orientarea legislativă, în adoptarea limitată a măsurilor educative aplicabile făptuitorilor minori, se referă la specificul sancționării acestora, la formarea unui sistem de măsuri de ocrotire și reeducare a minorilor, pe plan socio-uman, la încurajarea tendințelor reformative (ceea ce constituie și esența dreptului), la stabilirea relațiilor sociale prin abținerea de la orice acțiuni-inacțiuni ilicite și prestarea unui comportament social în care să se regăsească respectarea legalității. În condițiile noul Cod penal, măsurile educative neprivative și privative de libertate sunt prevăzute de art. 115, alin. 1 și 2, îmbrăcând următoarele forme.
3.2. Măsurile educative neprivative de libertate
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârșit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Noul cod penal intrat în vigoare in 2014 aduce schimbări majore cu privire la măsurile educative. Primele modificări majore, sunt cele legate de măsurile educative neprivative de libertate, respectiv mustrarea și libertatea supravegheată, care nu mai sunt amintite în noul Cod penal, acestea fiind înlocuite cu o serie mai amplă de măsuri.
3.3. Măsurile educative privative de libertate
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenție.
În condițiile art. 124 alin. (1) „- Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială”.
În condițiile art. 125 alin. (1) – Măsura educativă a internării într-un centru de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor, se face în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.
Art. 116, în alin. 1 și 2, aduce ca noutate referatul de situație, care spune: „În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.” „Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, precum și la terminarea executării măsurii educative.”
Referatul de situație este util, deoarece în acest fel se pot detalia sarcinile pe care minorul va trebui să le îndeplinească, precum și serviciile și programele pe care le-ar putea urma în vederea reabilitării sale psiho- sociale, fiind bine determinate în timp.
De asemenea, „se va face o evaluare completă și personalizată pentru fiecare minor în parte, reușind să se atingă toate punctele prevăzute de la art. 74, realizându-se astfel un istoric al comiterii faptei, dar și al cauzelor care au stat la baza acesteia, permițând astfel profesioniștilor să atingă exact părțile problematice ale situației minorului”.
Referatul de situație poate, de asemenea, să arate instanței de judecată eficiența unei măsuri, dar și ineficiența sa, astfel încât instanța de judecată să poată revoca sau modifica măsura educativă cu o altă măsură care ar putea fi mult mai eficientă, în vederea reabilitării minorului. Practic, un astfel de referat de situație permite o permanentă revizuire a eficienței măsurii, prezentând un cadrul actualizat al situație minorului, putând astfel măsura reușitele, dar și eșecurile.
Capitolul 4
Studiu caz -Metode de prevenire a comportamentului delincvent
al minorului
4.1. Nivelurile de prevenire
Prevenirea delincvenței reprezintă ansamblul de politici, măsuri și tehnici care, în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii considerate ca fiind ilicite.
Prevenirea se poate realiza pe 3 niveluri:
1. Prevenirea primară – ce vizează publicul larg sau o populație care nu a fost identificată pe baza unui criteriu legat de risc.
Deoarece sunt programe proactive, pozitive și oferite independent de existența unui risc, potențialul programelor universale de a stigmatiza individul este minimizat și mesajele vor fi mai ușor acceptate și adoptate.
Un program de prevenire primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populația școlară la nivelul unei țări sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificați după criterii care nu au legătură cu factorii de risc. Când vorbim de prevenire primară a delincvenței juvenile ne referim la modificarea condițiilor delictogene din mediul fizic și social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă)– ce vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza unor factori de risc, al căror potențial de a dezvolta anumite probleme este peste medie, prezintă un risc ridicat de delincvență (ex. se pot organiza programe pentru copii din cartiere sărace).
3. Prevenirea terțiară (intervenția) – ce vizează prevenirea recidivei și cuprinde toate acțiunile de reintegrare pentru copii și adolescenți care deja sunt identificați ca fiind delincvenți.
4.2. Implementarea unui program de prevenire a delicvenței minorului sau de remediere a tulburărilor comportamentale prin dezvoltarea unor abilități de viață independentă
Delincvența juvenilă cuprinde ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale săvârșite de minori cu vârstă de până la 18 ani. Delincvența juvenilă constituie una din cele mai grave problem de natura sociala cu care se confruntă România, problema a cărei amploare este evidențiată si maximizata atât in statisticile oficiale, cât și in mass media. Delincventa juvenila este consecința directa a modului în care funcționează familia, școala și diferitele grupuri sociale, solicitand abordarea multidisciplinară a influenței pe care o exercita aceste instituții asupra minorilor, din punctul de vedere al tuturor factorilor de risc implicați.
Intr-o acceptiune juridica, comportamentul delincvent se definește prin trăsături specifice, care se regăsesc în marea majoritate a sistemelor legislative. Aceste trăsături sunt:
comportamentul delincvent este o faptă, o acțiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care se violează și prejudiciază valori și relații sociale
comportamentul delincvent este o faptă comisă de o persoană ce acționează deliberat, conștient și responsabil
comportamentul delincvent este o faptă incriminată și sancționată de legea penală a statului.
În orice societate contemporană, comportamentul deviant acoperă o varietate de tipuri comportamentale, de la comportamentul excentric până la comportamentele disfuncționale, delincvente. În funcție de aceste tipuri de comportamente se face distincția între devianța pozitivă, prin care minorii se abat de la anumite stereotipuri ale conformității și devianța negativă, caracterizată prin încălcarea și refuzarea conștientă a normelor sociale și a prevederilor legale.
Profilul psihologic al minorului cu comportament deviant
Criza de originalitate îl împinge pe minorul adolescent, nesigur pe forțele proprii și nepregătit, să caute senzații tari, să încerce să șocheze, provocând stări de șoc anturajului și părinților. Minorul cu comportament deviant este ostil la dialog, nu răspunde sau răspunde vag și lacunar, deoarece comunică greu, aproape monosilabic.
La adolescentul deviant capacitatea de sinteză și sistematizare și structurile superioare ale gândirii sunt slab dezvoltate, întârziate, acesta neputând interpreta într-un mod critic realitatea înconjurătoare, conștientizând numai parțial importanța majoră pe care o are activitatea sociala a indivizilor. Acesta nu-și poate formula explicit unele întrebări, deoarce autoreflexia și autoanaliza, specifice acestei vârste, sunt profund distorsionate.
De asemenea, la minorul cu comportamente deviante apar manifestări ale unei o fantezii debordante. Astfel acesta disimulează frecvent și recurge adesea la minciuna de imaginație. Memoria afectivă a acestuia este mai dezvoltată în raport cu memoria verbală și memoria motrică. Tulburările percepției sale spațiale și temporale implica înregistrarea și fixarea incorectă partial sau total a dimensiunilor spațio-temporale, fapt datorat și memoriei de durată. Memoria imediată prevalează de regulă memoria de durată.
Învățarea la minorul cu comportament preponderant deviant se bazează pe copierea anumitor conduite negative ale anturajului. Anturajul său este unul cu un pregnant caracter infracțional, din acest motiv minorul înregistrează performanțe foarte slabe la majoritatea materiilor cu caracter teoretic studiate la școală.
Conflictele motivaționale ce determină apariția minciunii de justificare (motivație, apărare) apar foarte des, nivelul de aspirație al minorilor deviant fiind foarte scăzut. Aceștia au un slab control voluntar ce generează lașitate, disimulare, tentație către alcool, și droguri.
De obicei, minorul deviant nu are minime deprinderi igienico-sanitare, de comportament civilizat, de disciplinare a activității proprii sau de relaționare interumană socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare, astfel că apar ticuri în coordonarea mișcărilor, precum și în gestică și expresie. Minorul are dificultăți în perceperea și aprecierea, distingerea culorilor, mirosurilor și a gusturilor.
În general, minorii deviant sunt greu educabili și pezintă lacune în formarea deprinderilor de natură intelectuală din cauza abandonului școlar. De regulă aceștia provin din familii viciate, sunt ușor condiționabili și copiază deprinderi imorale din mediile frecventate. Aceste deprinderi devin obișnuințe negative (furt, agresivitate, violență), transformându-se în trebuințe interioare, cărora lipsește voința minorului de a li se sustrage.
Unii minori cu comportamente deviante au intelect de limită, însă există și alții, care au un coeficient de inteligență peste medie. În prezent, s-a constatat o creștere a coeficientului de inteligență a delincvenților minori, cauzată de operarea după strategii complexe și copierea de modele de pe internet sau din mass-media.
Problematizarea în raport cu realitatea este greoaie, superficială, deoarece la adolescentul cu comportament delincvent meditația proprie asupra unor valori autentice este înlocuită cu acceptarea unor valori false.
La adolescentul ce manifestă un comportament deviant apare adesea pendularea între introversie și extraversie, creând instabilitatea care își pune amprenta pe actele de conduită: impulsivitate și entuziasm debordant urmat de inhibiție și apatie, exploziile de energie urmate de epuizare și indispoziție. În perioada de post-adolescență incep sa se stabilizeze trăsăturile de temperament individuale al persoanei și se recunoaște extraversia ca factor determinant pentru abaterile de conduită.
Frecvent, adolescenții cu comportament delincvent dovedesc aptitudini sportive și artistice, dar și sociale (de integrare în grupuri sociale restrânse). Implicarea acestora în anumite delicte impune existența și antrenarea unor aptitudini complexe de natură intelectuală, tehnică sau mecanică. Aceste aptitudini îi asigură minorului dobândirea independenței, a autonomiei, prin asumarea unor responsabilități. Lipsit de consiliere școlară și profesională, adolescentul nu conștientizează la timp posibilitățile lui aptitudinale.
Atitudinile adolescentului cu comportament deviant, atât față de sine, cât și față de alți oameni, față de muncă sau față de valori sociale, reflectă imaturitatea acestuia. Imaturitea este ilustrată prin:
autocontrol insuficient
impulsivitate și agresivitate
subestimarea greșelilor și actelor antisociale
indolență, indiferență și dispreț față de muncă,
nonconformism acut
respingerea societății și dificultăți de integrare socială
indiferență sau repulsie față de școală
lăudăroșenie și minciună
ținută neglijentă, neîngrijită
setea de aventură și afirmare
lipsa de cultură și de idealuri
nevoia de autoanaliză
căutarea de modele și compararea și raportarea la alții
opoziția față de universul adulților.
Cauzele ce determină delincvența juvenilă pot fi împărțite în două categorii, existând cauze interne (ce țin de individ) și cauze externe (sociale).
Cauzele interne sunt:
disfuncțiile cerebrale: retar, hiperecitabilitate neuronală, alte anomalii
deficiențele intelectuale
tulburările afectivității: imaturitate, instabilitate
tulburările caracteriale: impulsivitate, agrsivitate.
Cauzele externe sunt:
cauze socio – economice și culturale: nivel de trai scăzut, agresarea și exploatarea minorilor
cauze socio – afective
cauze educaționale: viață de familie dezorganizată, climat familial conflictual, insubordonare la normele școlare, absenteeism, conduit agresivă.
Argument
Programele ce urmăresc prevenirea delincvenței juvenile și remedierea tulburărilor de comportament ce vizează doar informarea asupra riscurilor la sunt supuși copiii cu un comportament predelincvent sau cu un comportament delincvent și asupra actelor delincvente sau infracționale frecvent comise de aceștia, precum și a pedepselor prevăzute de noul cod penal și conștientizarea riscurilor prin vizionare unor filme, purtarea unor discuții și analiza unor cazuri reale, întâlniri cu polițiști sau întâlniri cu infractori reabilitați, vizite în penitenciar sau centrele de reeducare sunt incomplete fiindcă nu oferă copiilor sau tinerilor în risc cu comportament predelincvent sau delincvent alternative la comportamentul antemenționat.
Prevenirea delincvenței
Prevenirea cuprinde ansamblul de politici, măsuri și tehnici care vizează reducerea comportamentelor ce antrenează prejudicii ilicite și se poate realiza pe 3 niveluri:
1. Prevenirea primară
Prevenirea primară vizează atât publicul larg, cât și o populație neidentificată pe baza unui criteriu de risc. Prevenirea primară cuprinde programe proactive, oferite independent de risc, astfel că potențialul pe care îl au programele universale în stigmatizarea individului este minimizat, astfel că mesajele po0t fi mai rapid acceptate și adoptate. Programele de prevenire primară se adresează de obicei grupurilor mari. Prevenirea primară a delincvenței juvenile are în vedere modificarea condițiilor delictogene din mediul fizic și social.
2. Prevenirea secundară
Denumită și prevenire selectivă, prevenirea secundară vizează indivizi sau subgrupuri de indivizi formate în baza unor factori de risc, grupuri al căror potențial de a dezvolta un comportament delincvent se situează peste medie, prezintă risc ridicat de delincvență.
2. Prevenirea terțiară
Prevenirea terțiară sau intervenția vizează prevenirea comportamentului recidivist și cuprinde acțiunile de reintegrare pentru copii și adolescenți deja identificați ca fiind delincvenți.
Abilitățile ce ajută la desfășurarea unei vieți independente
Abilități cu caracter social:
comunicarea verbală
comunicarea nonverbală
comunicarea asertivă
oferirea feedback-ului
solicitarea feedback-ului
inițierea relațiilor adaptative
gestionarea relațiilor
lucrul într-o echipă
evaluarea propriului rol în cadrul echipei
acceptarea opiniilor diferite
gestionarea conflictelor
Abilități cu caracter emoțional:
autoreglarea emoțională
identificarea emoțiilor
recunoașterea emoțiilor celorlalți
înțelegerea cauzelor acestor emoții
controlul acceselor de nervi și furie
managementul stresului
Abilități cognitive:
evaluarea abilităților proprii
rezolvare anumitor probleme
luarea de decizii
abilități de influențare, persuasiune și negociere
căutarea și selectarea de informații
estimarea corectă a riscului.
Abilități comportamentale:
abilități privind siguranța personală
adoptarea unui stil de viață sănătos
managementul timpului și bugetului
promovarea echității de gen
promovarea identității sexuale
Ipoteze
Copiii și tinerii au un comportament predelincvent sau delincvent deoarece au un spectru limitat de comportamente. Acest lucru poate avea următoarele cauze:
Acest model de comportament este singurul învățat în familie și există o istorie în care acest model de comportament primește recunoaștere socială
Nu sunt învățați să reacționeze la situații emoționale puternice
Nu sunt învățați să își verbalizeze emoțiile pentru a se descărca
Nu sunt învățați să evalueze riscurile.
Cauzele specifice ale apariției delincvenței juvenile sunt:
creșterea situațiilor de abandon școlar a unor elevi cunoscuți cu comportament deviant sau preocupări antisociale, lipsa unei activități utile;
lipsa de supraveghere permanentă de către părinți, supraveghetori, tutori etc.;
familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinți sunt cunoscuți cu antecedente penale;
intermitență în educația minorilor de către școală, unități de ocrotire precum si alte instituții cu atribuții în acest sens;
necunoașterea din timp a anturajului, a locurilor și mediilor frecventate de minori;
lipsa unei legături permanente între familie și școală;
influența unor infractori aflați în anturajul minorilor;
consumul de către minori a substanțelor halucinogene și a alcoolului.
Propunere program
1. Dezvoltarea abilităților de comunicare
2. Dezvoltarea abilităților de a iniția și de a menține relațiile de prietenie, precum și de a face față respingerii și ieșirii din anumite relații
3. Dezvoltarea abilităților de rezolvare a conflictelor
4. Dezvoltarea abilităților de autoreglare
5. Dezvoltarea abilităților de asigurare a siguranței personale
6. Dezvoltarea deprinderilor de viață sănătoasă
Conținutul și durata programului:
Unele dinte cele mai eficiente programe țintesc mai mulți factori și cuprind sesiuni repetate periodic, minim la 2 ani.
Factorii de protecție sunt variabile ce reduc probabilitatea de a apărea comportamente dezadaptative în condiții de risc. Există trei categorii de factori de protecție:
caracteristicile individului: abilitățile cognitive și sociale
calitatea interacțiunii cu mediul
sistemul larg în care funcționează copilul.
La fel ca factorii de risc, factorii de protecție sunt diferiți în privința maleabilității, astfel că unii factori pot constitui ținte mai ușoare pentru programele de prevenire a delincvenței.
Modul de prezentare
Se apelează la jocuri de rol și exerciții practice de modelare a comportamentului, nu doar transmiterea informațiilor sau demonstrarea abilităților.
Selecția activităților se face în funcție de următoarele activități:
Vârsta beneficiarilor
Educația beneficiarilor
Maturizarea psiho-socială a beneficiarilor
Nivelul de dezvoltare intelectuală
Interesele și nevoile beneficiarilor
Mărimea grupului
Relațiile stabilite în cadrul grupului
Starea psihică și recomandările făcute de psiholog
Planurile de viitor ale beneficiarilor
Materialele și resursele existente.
Modalități de planificare și evaluare a activităților desfășurate în cadrul programelor de prevenire a delincvenței juvenile
Este recomandată realizarea unei planificări lunare a tuturor activităților desfășurate cu fiecare beneficiar sau cu fiecare grup în parte. Structura planificării poate să cuprindă:
Scopul programului
Obiectivele programului (maxim 3 obiective)
Descrierea activităților desfășurate
Descrierea resurselelor utilizate
Standardele de performanță
Modalitățile de evaluare.
Evaluarea activităților trebuie să aibă caracter formative, putând fi realizată, în funcție de tipul de activitate. Evaluarea se realizează prin:
Desfășurarea de discuții
Aplicarea de chestionare
Distribuirea de foi de lucru
Completarea de fișe de observații
Aprecierea lucrărilor realizate.
Tulburarea de conduită se manifestă prin agresiune atât față de oameni, cât și față de animale, inclusiv amenințări, loviri, cruzime fizică sau chiar forțări la acte sexuale neconsimțite, distrugerea proprietății în mod deliberat, fie prin incendier, fie în alt mod, fraudă, minciuni sau furt fără tâlhărie, violări ale regulilor impuse, fuga de acasă, chiulul de la școală.
Unii minori au tendința de a comite aceste acte antisociale prin coalizarea cu alții, demonstrând faptul că sunt capabili să inițieze și să mențină relații sociale, în timp ce alți minori comit actele antisociale singuri, deoarece nu sunt capabili să inițieze raporturi sociale. Unii minori manifestă tulburări de conduită însoțite de agresivitate, în timp ce alții sunt total neagresivi.
Studii de caz
1. Adriana, 17 ani, are studii gimnaziale, absolvind cu greu 8 clase. Ea provine dintr-o familie dezorganizată, numeroasă, formată din 9 persoane, care locuiesc toți într-o casă cu două camere. Tatăl ei a decedat, iar mama a căutat mereu un înlocuitor pentru acesta. La vârsta de 12 ani Adriana a fost violată de concubinul mamei, iar după această vârstă a început să frecventeze cercuri dubioase, în urma cărora a rezultat un copil ce are acum aproape 2 ani. Împreună cu o prietenă de a sa a furat geanta unei femei pe stradă, motivând actul pe fondul unor lipsuri materiale acute. Teribilismul specific vârstei, lipsurile materiale și abuzurile suferite au împins-o către o cale greșită, abandonul școlar venind ca o consecință comportamentului său delincvent. Neparticipând la orele de consiliere din școală și neavând un sprijin acasă, s-a autoeducat în spiritual delincvent.
2. Andrei are 16 ani și a reușit cu greu să termine clasa a 9-a. Provine dintr-o familie ce prezintă acute carențe instructiv-educative și lipsuri material. Mai are 3 frați mai mari. Tatăl și mama consumă regulat băuturi alcoolice, după care îi supun pe copii la umiliri și violențe. După finalizarea clasei a 8-a și eșecul la testarea națională copilul este retras de către părinți de la școlaă. Datorită conflictelor familiale grave, la 15 ani băiatul a fugit de acasă. Câteva luni mai târziu, pătrunde singur într-o locuință de bloc, de unde sustrage bani, bijuterii și un laptop. El motivează gestul infracțional ca fiind determinat de nevoia de atenție și de lipsurile material cu care se confruntă.
3. David are 17 ani și este încă elev la liceu. Părinții lui au divorțat în urmă cu câțiva ani, iar el a rămas în îngrijirea mamei. Din cauza situației financiare precare mama a plecat la muncă în Italia, iar David a rămas nesupravegheat. Bunicii locuiesc la țară și nu au posibilitatea să îl viziteze prea des. Tatăl este și el plecat la muncă în Germania. Mama îl sună când își permite și îi trimite bani. Diriginta și profesorii observă că elevul frecventează tot mai rar cursurile. Unii colegi cu care mai comunică îl îndeamnă să meargă la școală. El a acumulat deja un număr mare de absențe și cel mai probabil va fi exmatriculat.
4. Roxana are 16 ani și este elevă. Până la finalizarea clasei a VIII-a ea a avut rezultate destul de bune la învățătură, astfel că a fost admisă la un colegiu economic. A fost dezamăgită de la început de profesori și colegi, astfel că notele ei au fost din ce în ce mai mici și a acumulat absențe multe. A intrat într-o relație cu un băiat mai mare cu 3 ani și a început să se drogheze la îndemnul acestuia. Chiar dacă a fost răsfățată de părinții ei și nu i-a lipsit niciodată nimic a ales să fugă de acasă și să se mute cu noul iubit. Îndatoririle de ”soție” nu îi mai permit să piardă timpul cu școala. O colegă de clasă și prietenă a Roxanei, de care aceasta era foarte atasata spune că aceasta dorește să se căsătorească. Nu mai vrea să continue școala deoarece își dorește un copil. Are stima de sine scăzută și este foarte influențabilă, iar rezultatul acestor trăsături de caracter a adus-o în pragul abandonului școlar.
5. George are aproape 18 ani și este elev în clasa a 11-a. În vacanța dinaintea clasei a 11-a a intrat într-un anturaj rău, și-a făcut noi prieteni care au abandonat școala și acum joacă la pariuri, ruletă sau se ocupă cu mici furtișaguri. Încă de la începutul anului școlar, George a adunat un număr mare de absențe. Părinții sunt proprietari ai unei afaceri și nu se interesează prea mult de George. El le-a spus despre absențele adunate doar spre sfârșitul semestrului, în momentul în care a fost anunțat că urmează să fie exmatriculat. Atunci a avut o epifanie și a realizat că a făcut o greșeală, că nu va mai putea da bacalaureatul, că nu are nici o șansă să se înscrie la facultatea de informatică. Ca și consecință a proastei sale judecăți și influențabilității sale George a ajuns în pragul abandonului școlar, în pofida faptului că el nu are o activitate infracțională, fiind doar un membru al unui grup infracțional.
Comportamente problematice în tulburările de conduit
1. Comportament negativist, de nesupunere și de ostilitate față de figurile de autoritate.
Minorul cu comportament delincvent își pierde adesea cumpătul, se ceartă destul de des cu părinții și cu alți adulți, sfidează sau refuză în mod categoric să se conformeze la cererile sau regulile stabilite de adulți, îi agasează conștient pe colegi, însă îi învinuiește pe alții pentru erorile proprii sau pentru comportamentul neadecvat, fiind coleric și plin de resentimente și foarte ranchiunos.
2. Comportament violent la copii și adolescent.
Comportamentul violent poate apărea chiar și la copiii de vârstă preșcolară. Comportamentele violente la minori pot include:
crize de furie
impulsivitate crescută
pierderea calmului și iritabilitate
agresivitate fizică și bătăi
amenințarea de a răni
gânduri de omucidere
cruzime față de animale
incendierea și distrugerea intenționată a proprietații private
vandalismul.
Factorii ce cresc riscul apariției comportamentelor violente sunt:
comportamentul violent sau agresiv manifestat la minorii ce nu au fost victime ale abuzului
expunerea repetată la violență
anumiți factori genetici
consumul de alcool și de droguri
combinarea factorilor socio-economici ce generează stres în familie (sărăcie, familii destrămate, șomaj, suport social insuficient)
leziuni cerebrale ce apar în urma unor răniri.
3. Furtul.
Furtul reprezintă o problemă majoră doar după vârsta de 4 – 5 ani, deoarece până la acea vârstă copilul nu înțelege că luarea unui obiect ce aparține unei alte persoane este un lucru greșit. De cele mai multe ori, copilul mic fură pentru că are nevoie de mai multă atenție. Minorii mai mari știu că a fura este un lucru rău, greșit, însă fură totuși, din diverse motive:
se simt nedreptățiti in ceea ce priveste atenția si cadourilor
pentru a se putea afirma în rândul prietenilor
pentru a face cadouri
pentru a fi acceptați mai ușor în grup
pentru că se tem să fie dependenți.
Amenințările.
Amenințările reprezintă o categorie de comportamente inadecvate, care au consecințe negative asupra minorilor. Multe din amenințările făcute de aceștia nu sunt duse la îndeplinire, dar exista unele cazuri in care se întâmplă adevărate tragedii. Adesea amenințările reprezintă doar o reacție la o rănire sau o respingere. Uneori amenințările sunt doar un mod al copilului delincvent de a atrage atenția asupra sa.
Situațiile în care amenințările devin periculoase sunt:
amenințări cu rănirea sau chiar omorârea cuiva
amenințări cu cu automutilarea sau chiar sinuciderea
amenințări cu fuga de acasă
amenințări cu distrugerea proprietății.
Un minor ce are antecedente de violență juvenila și de comportament agresiv este mai mult probabil să-si ducă la îndeplinire amenințările și să devină violent ulterior. Există un risc crescut și în situația în care minorul are acces la arme, în situația în care există comportamente violente sau tentative de sinucidere în cadrul familiei, în situația în care minorul a experimentat recent umilire, rușine sau respingere. În alte situații minorul manifestă un risc crescut dacă este victima unui abuz, a neglijării sau martor al abuzului și violenței în cadrul familiei.
5. Automutilarea
Automutilarea constă în distrugere țesuturilor corpului în mod deliberat. Automutilarea poate include:
Tăiere, ardere, zgâriere sau înțepare
Smulgerea părului
Mușcare
Învinețire
Tatuare.
Unii adolescenți aleg să se automutileze pentru că le place riscul, aleg să fie rebeli, respinge valorile fundamentale ale părinților, consideră că în acest mod își proclamă individualitatea sau apelează la automutilarea prin tatuare pentru a fi acceptați mai ușor și rapid într-un grup. Alți minori se pot răni din disperare sau din cauza furiei excesive, pentru a atrage atenția adulților, pentru a-și arăta neajutorarea sau pentru că manifestă gânduri sinucigașe.
Programe școlare pentru minorii cu comportament delincvent
Programele școlare derulate în scopul prevenirii și combaterii tulburărilor comportamentale ale minorilor delincvenți trebuie să aibă în vedere frânarea influenței factorilor determinanți și favorizanți pentru tulburările de comportament și conduită, identificarea nevoilor specifice ale minorilor și dezvoltarea unor abilități de viață independentă.
Abordarea a cât mai multe metode în paralel poate să asigure o eficiență crescută pe termen lung. Rezultatele acestor metode sunt condiționate de vârsta minorului și de intervenția cât mai timpurie. Rezultatele cele mai bune se întâlnesc la minorii ce prezintă tulburări de tipul comportamentelor opozante, ce suferă de agresivitate de intensitate medie. Rezultate bune apar și la minorii ce provin din familii lipsite de probleme majore, nedezavantajate socio-economic, în care nu există conflicte sau nivel scăzut al suportului social.
Programele de preventive trebuie să fie orientate spre minor. Antrenamentul în rezolvarea de probleme este una dintre metodele cele mai eficiente, putând fi utilizată în mod direct cu minorul. Metoda antrenamentului în rezolvarea de probleme se bazează pe presupunerea că distorsiunile în gândire pot să ducă la comportamente mai agresive sau antisociale, astfel că programul urmărește modificarea acelor distorsiuni.
În demersul acestui program minorii sunt asistați în:
identificarea situației problemă
utilizarea unor formule pentru controlarea răspunsurilor impulsive
generarea de soluții la probleme
evaluarea consecințelor comportamentului
În cadrul acestui program părinții beneficiază de training-uri în scopul remedierii tulburărilor de comportament ale copiilor și de învățarea de abilități importante în socializarea cu copilul.
Părintele este încurajat să fie implicat în relația cu minorul, să utilizeze recompense pentru a încuraja comportamentul dezirabil, să utilizeze anumite metode de disciplinare nepunitive în vederea reducerii probabilității ocurenței comportamentelor problematice, să învețe minorii asumarea responsabilității și să învețe metodele necesare pentru monitorizarea comportamentului minorului.
La nivel școlar este necesare să fie implicate persoanele ce pot avea impact pozitiv asupra minorilor în ceea ce privește socializarea (profesori, colegi). Aceștia pot ajuta prin acordarea de asistență pentru rezolvarea temelor pentru acasă sau realizarea de activități pe probleme legate de comunicare, relaționare sau rezolvarea conflictelor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cecetare Pentru Modalitati de Preveniri a Comportamentul Delicvent la Minori (ID: 111315)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.