.ce o sa fac mama când tu nu vei mai fi Iar ea răspunde să-ți săruți mâ na [609976]

….ce o sa fac mama când tu nu vei mai fi? Iar ea răspunde să-ți săruți mâ na

Trăim în absența noastră……ne încărcăm , împovărându -ne neduhovnicesc
urcuș ul, devenind , astfel , o parte a vieții noastre firești
Trăim într-un conflict permanent cu ceea ce suntem chemați să fim – oameni
frumoși. Ne e plin zilnicul de contradicția între noi și Cuvântul cel purtăm.
Stăm ancorați într -o înțelegere care nu cheamă omul spre
cunoaștere/com uniune , ci îl duce într -un conflict de adevăr cu toate ale sale
și cu cei pe care îi trăiește zilnic. Stăm speriați la marginea frumuseții
Cuvântului, refuzând din teamă să ne rostim, să ne înnoim gestul înțelegerii –
cu bucuria C elui care primit ca o fărâmă nouă de gândul chemător ;
Dacă cel ce iubește primind gestul nou al celui iubit și -a înnoit chipul iubirii,
adăugând parcă pe propriul chip frumusețea celui iubit cu mult mai mult ar
trebui sa trăim întruchiparea noastră zilnică în comuniune cu Hristos. Orice
schimbare în atitudinea noastră față de Viață rămâne doar o expresie înnoită
a neînțelegerii noastre. Schimbarea arată de cele mai multe ori iubirea noastră
față de lume sau față de confortul înțelegerii noastre; alegem în schimbarea
noastră doar gestur ile din care putem ieși bine fără a ne șifona imaginea
socială. Gesturile noastre sunt evidențe ale unei realități pe care nu vrem să
o mai trăim dar nu o lăsăm uitării. Ne e drag de noi – am muncit atât de mult
ca să fim. Toate le-am făcut cu înțelegerea că nu pentru noi le -am făcut, ci ca
să ne arătăm credința.
Cât de greu e să înțelegem că atunci când urmezi, că atunci când iubești
sau trăiești ceea ce iubești – nu ai ochi pentru tine! Cât timp ochi i minții
noastre poartă imaginea noast ră inima noastră nu e afierosită Celui de dorit.
Cât de mult ne place să trăim această dimensiune mică
Schimbarea în omul bun nu e altceva decât o nuanțare a păcatului din
noi. Inima nu se schimbă parțial și doar atât cât trebuie. Inimii nu îi e frică de
jertfă, nu cântărește jertfa zilnică raportându -se la aproapele, cât bine a făcut
în zilnicul său. În inimă totul curge, pentru că tot ce curge în ea nu e al ei ci e
a Celui ce pune în ea viața. Dacă nu e tot nu e nimic – dacă între mine și Hristos
e o fărâmă pătimașă de care inima se îm piedică în zadar e totul.

Uităm prea ușor chipul celui iubit, obișnui ndu-ne cu ideea că tot ceea ce
facem ar fi o oglindire a celui iubit. Ne confiscăm iubirea – iubim înstrăinarea .
Trăim apoi conflictul iubirii în care aducem argumente casă întă rim

E greu sa ramai î ntr-un echilibru cu tine si cu Dumnezeu
E greu sa ramai in acelasi Cuvant rostit, sa ai bucuria rostirii lui Dumnezeu in
fiecare zi Sa ai bucuria Cuvantului si pentru tine si pentru cel de langa tine
Bucuria este fundamental credintei noastre – obstacolul neincredintarii
noastre lui dumne zeu ne scoate din bucuria vietii. Bucuria nu este o
cuprindere intelegatoare a starii de fapt ci este o intrezarire a
dumnezeiescului in linistea camarii tale. Nimic din cele ce sunt dupa
intelegere nu pot descrie bucuria!

Inima da sensul bogatia si frumus etea omului! Pentru ca fiind camara de
nunta a Mirelui Hristos gatita fiind de jertfa iubirii, poarta in sine si in zilele
incercarii noastre mireasma de viata datatoare a prezentei vii si netulburate a
lui Hristos. Inima nu e dupa intelegerea noastra, o d eschidere fata de cee ace
intelegem, acceptam sau iubim, ci trebuie sa fie expresia, dincolo de varsta,
prezentei harice a frumusetii divine. O inima mare, larga in care se odihnesc –
in Cuvantul soptit al fiecarei pulsatii – toti cei chemati la mantuire.
Cunoasterea pogor \t[ in inima ajungeprin asumare iubitoare intelegere, iar
intelegerea se deschide ca frica a cuprindereii neintelegatoare in dragoste.

Dumnezeu la cre at pe om sa -I spun povesti! Toti avem si purtam in noi
aceeasi poveste> visul divin din fiecare dintre noi! Amanuntul este cat
suntem in stare, cat de mult tanjim sa ducem povestea vietii noastre intr -o
rostire zilnica,
Nu poate exista o clipa din noi in care noi sa nu fim chemati spre ceva….ne
definim ca oameni prin larghete a inimii – pentru cel al nostru aproap e,
dragoste care prinde si odihneste pe c el de langa noi in noi….trebuie sa
invatam din nou povestea….suntem obligati fata de cee ace sutem chemati sa
fim – oameni, sa spunem copiilor si oameniilor povestea
Povestea incepe cu po stul bucuriei noastre….bucuria noastra ramane totusi –
Hristos, daca Bucuria noastra ramane tot timpul cu noi, atunci tot cee ace
facem capata Valente ale bucuriei
Crisparea noastra arata ca nu suntem inca pregatiti sa ne traim bucu ria>
prezentei lui Hrist os si a aproapelui din viata noastra. Nu exista bucurie in
afara lui Hristos, Hristos este Cel care scoate in evidenta detaliul frumusetii
noastre ! Daca Dumnezeu imbraca omul eu trebuie sa ma invesmantez cu
Dumnezeu! Imbracarea cu Hristos este o imbracare cubucuria aproapelui
meu!