Cazurile DE Ineficacitate ALE Legatelor
CAZURILE DE INEFICACITATE ALE LEGATELOR
Cuprins
CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I Dreptul civil și viața persoanei
Complexitatea dreptului civil, atât ca ramură a dreptului unitar român, cât și ca ramură a științei dreptului face ca mai toate relațiile sociale care definesc omul și „mișcarea lui juridică” să cadă sub incidența reglementărilor din acest domeniu, sau sub influența atâtor principii de drept care, alături de normele juridice, cârmuiesc aceste relații, sau a numărului aproape infinit de reguli de drept civil, toate, dar absolut toate aceste structuri aflându-se într-o dialectică perfectă dată de raportul dintre diacronie și sincronie în drept, pentru că nu există moment în care să nu se pună probleme precum perfecționarea normelor juridice, conturarea unor noi principii alături de cele care pot fi definite ca fiind constante, ori renunțarea la unele reguli, amendarea altora sau crearea de reguli noi. Și toate acestea, trebuie să recunoaștem că au loc sub presiunea continuă a perfecționării sau schimbării relațiilor (realităților) sociale pentru „a triumfa” ceea ce în sens juridic înțelegem prin sintagma „interesul în drept”.
lată de ce se poate afirma, pe bună dreptate, că dreptul civil este, poate, cea mai vastă ramură a dreptului, că el constituie pentru numeroase situații ce cad sub incidența reglementativă a celorlalte ramuri, ceea ce ne-am obișnuit a înțelege prin valoarea sintagmei „drept comun”, și că principiile și regulile acestuia sunt departe de a se mărgini la limitele convenționale ale ramurii respective, toate acestea fiind de natură a sublinia vastitatea sferei de cuprindere a acestuia. Surprinderea acestor dimensiuni este de natură a ne convinge că mai mult ca oricare altă ramură, dreptul civil înseamnă enorm pentru viața persoanei; este expresia juridică a acesteia.
Așa se face că dreptul civil apare structurat în mai toate lucrările pe următoarele componente:
– elementele care identifică această ramură, teoria legii civile, raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripția extinctivă și persoanele fizice și juridice, toate acestea grupându-se în disciplina Drept civil ce se predă peste tot la cursurile de zi, în anul I de studiu;
– teoria generală a drepturilor reale;
– teoria generală a obligațiilor;
– contractele speciale; și
– succesiunile.
Așadar, succesiunile reprezintă un important segment al ramurii dreptului civil.
Secțiunea a II-a Conceptul de moștenire și felurile acesteia
1. Conceptul de moștenite.
Dispozițiile art. 644 C. civ. așază succesiunea sau moșteni
rea ori ereditatea în categoria modurilor de dobândire a proprietății. Din aceste
cuvinte (succesiune, moștenire, ereditate) decurg termeni precum: – succesibil –
corespunzător termenului succesiune, – moștenitor – corespunzător termenului
moștenire și erede ~ corespunzător termenului ereditate.
Succesiune, moștenire și ereditate. Neîndoielnic că cei trei termeni
(succesiune, moștenire și ereditate) pot avea valențe si sfere diferite. Astfel termenul succesiune poate avea un sens larg ce depășește limitele sferei celorlalți doi termeni, desemnând orice transmisiune de drepturi – universală, cu titlu universal sau cu titlu particular – fără a deosebi după cum transmisiunea operează juridicește inter vivos sau de mortis causa. În schimb, în sens restrâns, sfera termenului succesiune ori moștenire sau ereditate se rezumă la următoarele:
– transmiterea patrimoniului lui de cujus către una sau mai multe persoane aflate în viață; și
– succesiunea, moștenirea sau ereditatea vacantă.
Rezultă că în sens restrâns, prin succesiune înțelegem deopotrivă atât transmisiunea de mortis causa, cât și obiectul acestei transmisiuni.
2. Felurile moștenirii (succesiunii).
Indiferent de termenul care o exprimă,4 după izvorul ei moștenirea
poate fi legală6 sau testamentară. Se poate vorbi, mai cu seamă în plan teoretic
și de moștenirea contractuală.
Moștenirea legală este întâlnită și sub denumirea ab intestat.
Moștenirea testamentară operează în situația în care de cujus a dispus de averea sa pentru timpul cât nu va mai fi, prin legate.
În sfârșit, succesiunea este convențională sau contractuală, în cazul rarisim întâlnit în practică al donației de bunuri viitoare.
Testamentul este act juridic. Este ușor de înțeles că, devoluțiunea succesorală testamentară este o componentă a devoluțiunii succesorale prin actul juridic.
Nu încape îndoială că testamentul este un act juridic civil. La momentul prezentării caracterelor lui juridice, se va observa că, între altele, testamentul este rodul, fructul unei singure voințe, este esențialmente revocabil și este un act juridic cu titlu gratuit.
Așadar, testamentul face parte din categoria actelor juridice civile cu titlu gratuit, categorie opusă actelor juridice cu titlu oneros prin care fiecare parte dorește să-și procure un folos.
Rezultă că moștenirea testamentară se abate de la moștenirea legală: în cazul moștenirii legale transmisiunea succesorală operează în temeiul legii și numai în favoarea persoanelor care, în raport cu defunctul, au o anumită calitate, de asemeni, prevăzută de lege.
Moștenirea testamentară poate avea drept beneficiar fie o persoană care are, în raport cu defunctul o anume calitate prevăzută de lege, dar și alte persoane care nu au o asemenea calitate.
Chiar dacă este privită ca o abatere de la regula succesiunii legale, succesiunea testamentară poate înlătura, în anumite limite, acțiunea dispozițiilor legale, făcând să opereze, alături sau împotriva succesiunii legale, în funcție de calitatea beneficiarului în raport cu de cujus.
Tot astfel operează și donația de bunuri viitoare.
Situații. În raport de aceste conexiuni putem concepe următoarele trei situații:
– actul juridic oneros în forma și cu titlu gratuit în fond;
– actul care poate fi privit ca fiind oneros sau cu titlu gratuit după scopul urmărit; și
– actul juridic cu titlu gratuit „primește” pe cel cu titlu oneros în cuprinsul său.
Secțiunea a III-a Testamentul
1. Definiția legală a testamentului.
În conformitate cu dispozițiile art. 802 C. civ.: „Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării din viață, de tot sau o parte din avutul său.”
În literatura de specialitate recentă s-a considerat că definiția dată de dispozițiile art. 802 C. civ. este incompletă pentru că pe lângă transmisiunea patrimoniului realizată prin legatul cuprins în testament, acesta mai poate cuprinde o serie de elemente de mare importanță pentru viața juridică, precum:
– conform dispozițiilor art. 830 și 930 C. civ., testamentul poate cuprinde unele sarcini ce urmează a fi executate de către legatari;
– potrivit dispozițiilor art. 802 și 814 C. civ., un testament poate cuprinde exheredări;
– tot astfel, prin testament se poate dispune revocarea unui testament anterior;
– ca o aplicație a principiului simetriei în drept, dacă printr-un testament se poate dispune revocarea unui testament anterior, pentru motive de simetrie cu privire la puterile testatorului, printr-un astfel de act unilateral de voință se poate dispune retractarea revocării unui testament anterior;
– pe lângă transmisiunea patrimoniului realizată prin legat, un testament poate cuprinde și desemnarea unui executor testamentar;
– potrivit dispozițiilor art. 975 C. civ., testamentul mai poate cuprinde un partaj de ascendent;
– dispozițiile art. 57 C. fam. permit ca recunoașterea unui copil din afara căsătoriei să se poată face și prin testament; și
– în sfârșit, un testament mai poate cuprinde dispoziții în legătură cu îngroparea și funeraliile testatorului.
2. Definiția dată de literatura de specialitate.
Pornindu-se de la faptul că definiția legală, așa cum s-a precizat mai sus, este incompletă și integrând dispozițiile art. 802 C. civ. cu cele ale
art. 800 C. civ., literatura de specialitate a considerat că izvorul moștenirii testamentare îl constituie legatul făcut prin testament și a definit testamentul ca fiind „… un act juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care acesta dispune în tot sau în parte, de avutul său, pentru timpul când nu va mai fi.
În contextul elementelor avute în vedere de autor, se poate considera că sintagma folosită („dispune, în tot sau în parte, de avutul său”) poate fi interpretată în sensul său larg, astfel că testamentul, pe lângă transmiterea patrimoniului, poate cuprinde și alte elemente.
3. Considerații cu privire la cuprinsul testamentului.
Un precept juridic poate primi, sub aspectul cuprinsului său, considerări diferite, în timp și spațiu.
În timp, pentru că o instituție juridică cum este testamentul își are evoluția ei, evoluție care face ca în anumite epoci construcția și expresia formală a acesteia să difere. Așa cum s-a arătat pe parcursul acestei lucrări, de pildă, la romani, testamentul trebuia să cuprindă o instituire de moștenitori, dispusă chiar la începutul testamentului, instituire ce trebuia realizată în termeni sacramentali: „Titius să fie moștenitor. Acest caput et fundamentam totius testament? – constituia, în ultimă instanță, chiar temeiul testamentului, de unde rezultă că lipsa operației de instituire de moștenitor făcea ca testamentul însuși ca act de ultimă voință să fie considerat ca inexistent. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat deja, moștenirea testamentară nu putea coexista cu cea legală, de unde concluzia și necesitatea ca moștenitorul instituit să aibă vocație (chemare) la întreaga moștenire. Așa cum se va vedea, în continuare, în dreptul modem această soluție nu mai este îmbrățișată. Este dovada variabilității cuprinsului testamentului în timp. Se reține și faptul că, în dreptul roman, testatorul putea face legate, dispunând astfel de bunuri privite ut singuli, în favoarea unor anume persoane și că, tot astfel, el putea să facă fideicomise, adică să introducă în testament o rugăminte pentru moștenitor spre a trece anumite bunuri către un terț, aceasta pentru a putea desemna drept beneficiari și persoane care nu aveau capacitatea de a primi legate. În acest sens sunt și punctele de vedere exprimate de Constantin Tomulescu, Vladimir Hanga și M. Jacată.
Deosebirile de reglementare juridică de la un bazin de civilizație la altul, de la un stat la altul, se datorează tradiției, mentalității, obiceiurilor, istoriei, dezvoltării sistemului național de drept din fiecare bazin de civilizație juridică și din fiecare stat.
Asemenea deosebiri au fost deja subliniate pe parcursul lucrării de față al cărei scop este de a încerca să surprindă originea instituției testamentului și să înfățișeze în termeni largi evoluția acesteia.
Deși dreptul nostru civil s-a format și sub influența dreptului privat roman, direct, prin preluarea unor reguli în materie și, indirect, prin adoptarea modelului francez care, la rândul său, s-a format sub aceeași puternică influență, nu cunoaște instituția instituirii de moștenitor prin testament.
Prin consecință, Codul civil român consacră principiul giguntur non scribuntur heredes, principiu conform căruia, „moștenitorul nu se naște, nu se face”.
Actele de dispoziție cu titlu gratuit constituie cuprinsul principal al testamentului potrivit reglementărilor în materie, cu condiția ca asemenea acte
de dispoziție să privească bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa.
Asemenea acte de dispoziție se numesc legate.
Concepția Codului de la 1864. În concepția Codului Civil de la 1864,
moștenitorul este presupus de lege ca fiind continuatorul persoanei defunctului. Este motivul pentru care am ținut să precizăm mai sus că moștenirea legală este
regula. Dacă moștenitorul este presupus de lege a continua persoana defunctului, legatarul nu se bucură de o asemenea poziție; el, chiar dacă este legatar universal, per a contrarie – nu este considerat moștenitor în concepția legiuitorului de la 1864, ci numai un simplu succesor de bunuri.
4. Principiul continuării persoanei defunctului. Deztor spre a trece anumite bunuri către un terț, aceasta pentru a putea desemna drept beneficiari și persoane care nu aveau capacitatea de a primi legate. În acest sens sunt și punctele de vedere exprimate de Constantin Tomulescu, Vladimir Hanga și M. Jacată.
Deosebirile de reglementare juridică de la un bazin de civilizație la altul, de la un stat la altul, se datorează tradiției, mentalității, obiceiurilor, istoriei, dezvoltării sistemului național de drept din fiecare bazin de civilizație juridică și din fiecare stat.
Asemenea deosebiri au fost deja subliniate pe parcursul lucrării de față al cărei scop este de a încerca să surprindă originea instituției testamentului și să înfățișeze în termeni largi evoluția acesteia.
Deși dreptul nostru civil s-a format și sub influența dreptului privat roman, direct, prin preluarea unor reguli în materie și, indirect, prin adoptarea modelului francez care, la rândul său, s-a format sub aceeași puternică influență, nu cunoaște instituția instituirii de moștenitor prin testament.
Prin consecință, Codul civil român consacră principiul giguntur non scribuntur heredes, principiu conform căruia, „moștenitorul nu se naște, nu se face”.
Actele de dispoziție cu titlu gratuit constituie cuprinsul principal al testamentului potrivit reglementărilor în materie, cu condiția ca asemenea acte
de dispoziție să privească bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa.
Asemenea acte de dispoziție se numesc legate.
Concepția Codului de la 1864. În concepția Codului Civil de la 1864,
moștenitorul este presupus de lege ca fiind continuatorul persoanei defunctului. Este motivul pentru care am ținut să precizăm mai sus că moștenirea legală este
regula. Dacă moștenitorul este presupus de lege a continua persoana defunctului, legatarul nu se bucură de o asemenea poziție; el, chiar dacă este legatar universal, per a contrarie – nu este considerat moștenitor în concepția legiuitorului de la 1864, ci numai un simplu succesor de bunuri.
4. Principiul continuării persoanei defunctului. Dezvoltare.
Continuarea persoanei defunctului ca principiu, se înfățișează a fi „o simplă ficțiune”.
Fiind o simplă ficțiune acest principiu pare idealist. Dar, importanța lui rezidă însă în aceea că, în realitate, constituie un instrument de ocrotire a proprietății.
Moștenitorul este considerat a continua persoana defunctului afară numai dacă și-a limitat răspunderea prin mijlocirea instituției juridice a acceptării sub beneficiu de inventar. În acest caz el va răspunde numai în limitele moștenirii, nu și ultra vires hereditatis, adică peste puterile active ale lăsământului, ceea ce este de natură a curma acțiunea principiului.
5. Întreruperea acțiunii principiului acceptării sub beneficiu de inventar.
Moștenitorul răspunde numai în limitele activului, nu și peste aceste limite. În lipsa acestei așezări a raporturilor juridice, moștenitorul ar răspunde peste limitele activului lăsământului succesoral, dar cu propriile sale bunuri, fără a fi vorba de vreo limită.
O situație aparte o reprezintă poziția rudei în linie dreaptă cu defunctul care se bucură, potrivit legii, de sezină. În acest caz și sub condiția legăturii de rudenie amintite, moștenitorul rudă în linie dreaptă cu defunctul se bucură de posesiunea de drept a titlului de moștenitor.
Prin întocmirea unui inventar se oprește confuziunea patrimoniilor chiar dacă legatarul a acceptat pur și simplu, cu consecința firească a eliminării răspunderii pentru pasivul succesoral nelimitat. Rezultă că într-o astfel de situație legatarul va răspunde numai în limitele bunurilor moștenite pentru pasivul succesoral, ca și când acceptarea s-ar fi făcut sub beneficiu de inventar.
Potrivit dispozițiilor art. 653, 889-891 și 895 C. civ., legatarul astfel considerat nu va putea avea sezina bunurilor ereditare.
CAPITOLUL II NOȚIUNI GENERALE PRIVIND LEGATELE
Secțiunea I Noțiunea de legat
Așa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziții. Insă principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral – prin derogare de la regulile devoluțiunii legale a moștenirii – potrivit voinței testatorului. Acest scop se realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament.
Legatul este o dispoziție testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracțiune din acesta ori anumite bunuri determinate.
După cum rezultă din această definiție, legatul – ca act unilateral de voință – este o liberalitate pentru cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca și donația) pentru că testatorul urmărește să procure un avantaj patrimonial (drept real și/sau de creanță) legatarului fără un contraechivalent. Intenția liberală caracterizează legatul chiar dacă este grevat de sarcini, fie și de ordin patrimonial; în limita folosului pur gratuit legatul este o liberalitate.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) deoarece produce efecte juridice numai din momentul morții testatorului; „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață” (art.802 C.civ.). Spre deosebire de donație, prin intermediul căreia donatorul își micșorează în mod actual patrimoniul său, legatul nu produce un asemenea efect; patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât timp el este în viață. Efectele se produc numai din clipa morții testatorului în favoarea legatarului și în detrimentul moștenitorilor săi legali.
Secțiunea a II-a Desemnarea legatarului
Întrucât legatul este o dispoziție testamentară ce exprimă voința unilaterală a testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de lege (a) și să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerințe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament, în sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în cuprinsul testamentului. Astfel fiind, este nulă dispoziția testamentară dacă nu oferă în cuprinsul testamentului, cel puțin în parte, elementele necesare cu ajutorul cărora legatarul să poată fi identificat cu certitudine. Prin urmare, legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul deschiderii moștenirii; ca și capacitatea succesorală (existența succesibilului – art.654 C.civ.), tot astfel și posibilitatea determinării lui trebuie să se raporteze la data deschiderii moștenirii. Legatarul poate fi însă și o persoană viitoare, cu condiția să fie concepută în momentul deschiderii moștenirii (infans conceptus… sau persoana juridică în curs de înființare) și să fie determinabilă. Numai în acest caz patrimoniul succesoral sau bunurile din acest patrimoniu (legat cu titlu particular) vor avea titular, deci nu rămân fără stăpân.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esențialmente personal, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută personal de către testator, neputând fi lăsată la alegerea unei terțe persoane. În consecință, legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terțe persoane (indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață” (art.802 C.civ.), ci un terț, după moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terțe persoane (cui voluerit), fără nici o contribuție din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:
Dacă legatul este făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina predării bunurilor unei (unor) persoane alese de către legatar sau de un terț. Legatarul fiind determinat de testator, dispozițiile art.802 C.civ. sunt respectate, chiar dacă ultimul beneficiar al bunurilor legate urmează să fie determinat după moartea testatorului de către legatar sau de către un terț. De exemplu, legatul unei sume de bani făcut unei primării cu sarcina împărțirii sumei între săracii din localitate.
Dacă legatul este făcut unor persoane determinate, dar repartizarea între ele a bunurilor legate este lăsată la aprecierea unui terț, care are calitatea de mandatar. Întinderea drepturilor legatarilor desemnați de testator nu afectează validitatea legatului.
Controversată este problema validității legatului făcut în favoarea unei persoane alese de un terț dintr-un cerc restrâns de persoane stabilit de testator {persona incerta ex certis personis). Înclinăm către soluția validității unui asemenea legat, pentru că legatarul este determinabil, mai ales dacă testatorul a precizat și criteriile de determinare (de alegere) a persoanei legatarului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formule sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui și prenumelui, dar și prin arătarea calității care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc). Desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (de exemplu, nepoți, frați etc.) cuprinde și rudele din aceeași categorie de sex feminin.
Desemnarea legatarului se numește indirectă dacă rezultă din exheredarea (directă parțială, nominală) a unor moștenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite comoștenitorului sau chemarea concretă la moștenire a moștenitorului subsecvent. În acest sens se spune că exheredarea directă parțială (nominală) a unor moștenitori legali valorează legat (desemnare de legatar) tot așa cum instituirea, desemnarea directă de legatar valorează exheredare indirectă (totală sau parțială). Vom vedea însă că prima parte a tezei nu este riguros exactă, deoarece moștenitorul desemnat indirect culege moștenirea nu în calitate de legatar, ci în calitate de moștenitor legal.
Desemnarea legatarului se mai consideră a fi indirectă și în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, echipa campioană la fotbal pe un anume an sau persoana care mi-a salvat viața etc.
Secțiunea a III-a Clasificarea legatelor
1. Criterii de clasificare.
Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziției testamentare. În funcție de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu titlu universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, și legate cu titlu particular, având ca obiect anumite bunuri determinate. Vom analiza mai pe larg aceste categorii de legate întâlnite mai frecvent în practică, chiar și în cuprinsul aceluiași testament, care conține mai multe feluri de legate.
O altă clasificare a legatelor se face în funcție de (absența sau prezența) modalităților care afectează liberalitatea. În funcție de acest criteriu deosebim legate pure și simple, respectiv legate cu termen sau sub condiție și legate cu sarcină.
2. Clasificarea legatelor după obiectul lor.
Potrivit legii „se poate dispune prin testament de toată sau de o fracțiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate” (art.887 C.civ.). Rezultă că, în lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. În primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa și cu titlu universal dacă vizează o cotă-parte (fracțiune) din acea universalitate, iar în al doilea caz, legatul este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri determinate.
Înainte de a trece la analiza problemelor pe care le ridică fiecare fel de legat, precizăm că legatele universale și cu titlu universal sunt de aceeași natură juridică, diferența dintre ele fiind numai cantitativă, spre deosebire de legatele cu titlu particular, care au altă natură juridică, deosebirea fiind calitativă; în principal este vorba de faptul că legatarii universali și cu titlu universal – moștenind o universalitate – sunt ținuți de datoriile și sarcinile moștenirii, în schimb legatarul cu titlu particular, în principiu, nu răspunde de datorii și sarcini, dobândind un drept determinat și limitat la bunurile prevăzute în testament.
2.1. Legatul universal.
Potrivit legii, „legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale” (art.888 C.civ.). În literatura de specialitate s-a precizat că formularea legii nu este riguros exactă, pentru că lasă impresia greșită potrivit căreia legatul ar fi universal numai dacă legatarul (legatarii) culeg totalitatea bunurilor testatorului; cu alte cuvinte, caracterul universal al legatului ar depinde de cantitatea bunurilor culese, deci de emolumentul pe care îl culege legatarul.
În realitate, legatul este universal dacă conferă vocație {chemare) la întreaga moștenire. Prin urmare, ceea ce interesează este nu culegerea efectivă a întregii moșteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică dispoziția legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulți legatari universali; dacă ei pot și vor să vină la moștenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal. Însă fiecare dintre ei are vocație (eventuală) la întreaga moștenire, astfel încât dacă colegatarii nu pot (de exemplu, din cauza predecesului) sau nu vor să vină la moștenire (sunt renunțători), unul singur dintre ei (oricare) va putea culege întreaga moștenire. Prin urmare, legatarul universal are vocație la întreaga moștenire, asemănător moștenitorului legal cu vocație concretă (utilă) la moștenire (numai izvorul vocației este diferit; legea, respectiv testamentul).
În sfârșit, precizăm că legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire, dar și prin termeni echivalenți, de exemplu:
– legatul tuturor bunurilor mobile și imobile.
– legatul cotității disponibile a moștenirii, căci în lipsă de moștenitori rezervatari la data deschiderii moștenirii sau dacă cei existenți nu pot ori nu vor să vină la moștenire, legatarul are vocație la întreaga moștenire, dacă din conținutul testamentului nu rezultă intenția testatorului de a limita vocația legatarului la cotitatea disponibilă calculată în raport de datele din ziua întocmirii testamentului (de exemplu, 1/2 din moștenire dacă, în acel moment, testatorul are un copil; în acest caz, dacă copilul rezervatar – după deschiderea moștenirii – va renunța la moștenire sau va fi declarat nedemn, vor beneficia moștenitorii legali subsecvenți, legatarul putând culege numai 1/2 din moștenire, ca legatar cu titlu universal).
– legatul nudei proprietăți a întregii moșteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legatarul devine proprietarul universalității, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii moșteniri.
– legatul prisosului (rămășiței), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal și/sau cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru că, dacă ceilalți legatari nu pot sau nu vor să vină la moștenire, legatarul prisosului va culege întreaga moștenire (dacă testatorul nu a limitat vocația sa la o parte din moștenire și dacă nu există moștenitori rezervatari).
2.2. Legatul cu titlu universal.
Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocație (chemare) la o cotă-parte (fracțiune) din moștenire (universalitate), cotă-parte exprimată printr-o fracțiune matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura lor juridică de imobile sau de mobile.
Astfel, potrivit art.894 alin.l C.civ., sunt legate cu titlu universal:
– legatul unei fracțiuni din moștenire, precum jumătate, a treia parte (exemplele nefiind limitativ prevăzute);
– legatul tuturor bunurilor imobile;
– legatul tuturor bunurilor mobile;
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile;
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile.
Cu toate că în alin.2 din art.894 se precizează că „orice alt legat este singular”, se admite – în lumina art.807 C.civ. – că și legatul întregii averi ce ar face minorul între 16-18 ani este (și nu poate fi decât) un legat cu titlu universal. Într-adevăr, după cum am văzut, el poate dispune prin testament numai de jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune o persoană majoră. Deci o fracțiune de maximum 1/2 din avere dacă nu are moștenitori rezervatari și 1/2 din cotitatea disponibilă dacă are moștenitori rezervatari. Legatul lăsat de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă peste aceste limite este reductibil la cotele arătate (anulare parțială).
Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocația la o cotă-parte din moștenire (universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar și care poate fi micșorat de existența moștenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii și sarcini. Întrucât legatarul cu titlu particular are o cotă-parte determinată din moștenire, el nu poate profita de cota unui alt legatar cu titlu universal care nu ar putea sau nu ar voi să vină la moștenire (vor profita moștenitorii legali sau legatarul universal). În schimb, el profită de renunțarea sau înlăturarea de la moștenire a legatarului cu titlu particular sau a moștenitorului rezervatar, dacă prezența acestora ar fi determinat micșorarea patrimoniului sau a bunurilor asupra cărora se calculează fracțiunea ce revine legatarului cu titlu universal.
După cum am văzut, legatul cu titlu universal are aceeași natură juridică ca și legatul universal, diferența între ele fiind numai cantitativă. În consecință, legatul cu titlu universal exprimat sub forma unei fracțiuni matematice poate îmbrăca aceleași forme ca și legatul universal, cum ar fi:
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile și imobile (adică din întreaga moștenire);
– legatul unei fracțiuni din cotitatea disponibilă a moștenirii;
– legatul unei fracțiuni din prisosul moștenirii, adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu particular (eventual și cu titlu universal) cuprinse în testament;
– legatul nudei proprietăți asupra unei fracțiuni din moștenire.
În ceea ce privește legatul tuturor bunurilor imobile sau al tuturor bunurilor mobile (ori al unei fracțiuni din aceste mase de bunuri), – când cota-parte cuvenită legatarului rezultă din separația făcută între cele două categorii de drepturi asupra succesiunii (deși imobilele sau mobilele nu reprezintă o universalitate) – ele constituie legate cu titlu universal pentru că legea (art.894) le califică ca atare (altfel ar reprezenta veritabile legate cu titlu particular pentru că sunt determinate bunurile ce le compun). În consecință, deși testamentul cuprinde referire numai la bunurile în cauză, legatarul dobândește, în virtutea calificării legale, o cotă-parte de universalitate. Iar dobândirea cotei-părți din moștenire implică și obligația suportării cotei-părți corespunzătoare (proporționale) din datorii și sarcini. Legatarii cu titlu universal devin, ca și legatarii universali, succesori în drepturi și obligații (habentes causam) ai testatorului.
Subliniem că aceste consecințe intervin numai dacă legatul este determinat, potrivit legii, cu referire la totalitatea bunurilor imobile, respectiv mobile, ori fracțiune din ele. Dacă determinarea se face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri (de exemplu, mobilele dintr-un apartament, imobilele dintr-o localitate etc), legatul nu va mai fi cu titlu universal, ci, după cum vom vedea, cu titlu particular.
2.3. Legatul cu titlu particular (singular).
Potrivit Codului civil, orice legat care nu este cu titlu universal (și bineînțeles nici universal) este singular (art.894 alin.2). Din această definiție negativă s-a tras concluzia că legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocație succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate (art.887 C.civ.), privite izolat (ut singuli). Prin urmare, legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocație) la universalitatea succesiunii sau la o fracțiune din acea universalitate, ci numai asupra unor bunuri determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul și valoarea acestor bunuri. Astfel fiind, valoarea legatului cu titlu particular ar putea depăși emolumentul cules de legatarul universal sau cu titlu universal. De exemplu, legatul casei poate valora mai mult decât tot restul averii defunctului cules de către legatarul universal.
CAPITOLUL III NULITATEA LEGATELOR
Secțiunea I Nulitatea – noțiune și natură juridică
Neexistând o definiție legală, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiții ale nulității actului juridic civil.
Dintre definițiile oferite, o vom reține pe aceea potrivit căreia nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă în alte cuvinte, nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate a actului juridic (indiferent că sunt condiții de fond sau condiții de formă).
Din această definiție, pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulității, anume:
– nulitatea actului juridic civil este o sancțiune de drept civil;
– privește numai actele juridice, nu și faptele juridice stricto sensu;
– intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condițiile de validitate a actului juridic;
– constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu privește, întotdeauna, actul juridic în întregul lui;
– pentru stabilirea concordanței sau neconcordanței cu legea a efectelor actului juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziția legală încălcată;
– momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic.
În decursul timpului, concepția despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluție.
Într-un trecut mai îndepărtat, se considera că un act juridic lovit de nulitate nu poate produce nici un efect, deci, în principiu, nulitatea era totală și iremediabilă (concepția nulității „actului-organism”, în sensul că nulitatea actului juridic civil era asemănată cu boala organismului uman).
Mai târziu, ținându-se cont de faptul că nulitatea, ca sancțiune a actului juridic civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul juridic prin care se restabilește legalitatea încălcată la încheierea actului juridic civil, a fost formulată concepția proporționalizării efectelor nulității în raport cu finalitatea legii, spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin scopului edictării dispoziției legale încălcate, menținându-se însă celelalte efecte ale actului juridic respectiv. În cadrul acestei concepții, se afirmă că nulitatea este, în principiu, parțială și remediabilă. În sprijinul acestei concepții pot fi aduse și două argumente de text, anume art. 1008 C. civ. și art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 1008 C. civ., „condiția imposibilă sau contrarie bunurilor moravuri sau prohibită de lege este nulă și desființează convenția ce depinde de dânsa”. Dând cuvântului „condiție” accepțiunea de clauză, rezultă că, pe de o parte, clauza ilicită sau imorală este nulă și desființează convenția ce depinde de aceasta, iar, pe de altă parte, convenția nu este desființată în cazul în care clauza respectivă nu a fost determinantă la încheierea ei (argument per a contrario), așa încât va fi nulă numai acea clauză. Conform art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției extinctive este nulă”, deci nulitatea afectează numai clauza, iar nu întregul act juridic.
Secțiunea a II-a Regimul juridic al nulității legatelor
Clasificarea nulităților în absolute și relative prezintă importanță sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulități.
Prin regim juridic al nulității înțelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă.
Întrucât efectul nulității este același (ineficacitatea actului juridic), indiferent că ar fi vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, vom reține că, în esență, regimul juridic al nulității vizează trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea și dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.
1. Regimul juridic al nulității absolute.
1.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul juridic al nulității absolute.
În cazul nulității absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:
– nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar justifica un interes propriu), de instanță din oficiu, de procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege;
– nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă (art. 2 din Decretul nr. 167/1958);
– în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă și nici tacită).
1.2. Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege.
Această regulă își găsește justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească interese obștești, așa încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a unui act juridic civil.
Dorim să subliniem că invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute a unui act juridic și nici că instanța ar putea, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocrotește un interes obștesc, să se pronunțe în dispozitivul hotărârii asupra nulității (adică să declare nul actul juridic respectiv), deoarece s-ar încălca principiul disponibilității. Atunci când spunem că instanța poate să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act juridic, avem în vedere ipoteza în care una din părți declanșează un litigiu civil având ca obiect executarea unui act juridic (în alte cuvinte, reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea prestației ce îi revine potrivit acelui act juridic, de exemplu, se cere ca pârâtul să fie obligat la predarea lucrului pe care l-a vândut reclamantului), iar instanța, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul pretenției supuse judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată), fără însă a pronunța și nulitatea actului juridic respectiv (afară de cazul în care pârâtul, prin cerere reconvențională, a solicitat anularea).
Se mai impune încă o precizare, care vizează tot un aspect de ordin procesual. Având în vedere condițiile exercitării acțiunii civile (mai exact, condiția interesului, prin care se înțelege folosul practic urmărit de cel care recurge la acțiunea civilă, cu mențiunea că, în principiu, interesul procesual trebuie să fie personal), rezultă că nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulității absolute a actului juridic respectiv. Așadar, deși nulitatea absolută ocrotește un interes obștesc (general), un asemenea interes nu exclude existența și a unui interes individual (personal), iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obținerea unui folos propriu din anularea actului respectiv; în caz contrar, acțiunea va fi respinsă ca lipsită de interes. Numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, se recunoaște legitimare (calitate) procesuală activă unor organe sau persoane care nu ar justifica un interes propriu, în alte cuvinte, acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că, în mod automat, ele ar justifica și un interes propriu, deoarece, în privința condițiilor procesuale ale exercitării acțiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.
1.3. Nulitatea absolută este imprescriptibilă.
Indiferent că se valorifică pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, nulitatea absolută poate fi solicitată oricând. Regula imprescriptibilității nulității absolute este explicată în mod diferit în literatura de specialitate.
Astfel, într-o primă opinie, imprescriptibilitatea este justificată prin caracterul constatator al acțiunii în nulitate absolută, instanța limitându-se doar să constate că actul nul absolut nu a luat ființă ab initio. Acestei opinii i se poate reproșa că amintește prea mult de teoria actului inexistent și că se bazează pe distincția dintre constatarea nulității absolute și declararea sau pronunțarea nulității relative, distincție care, așa cum am văzut, este greșită.
Într-o a doua opinie, caracterul imprescriptibil este explicat prin natura nepatrimonială a acțiunii în nulitate absolută. Însă, același caracter îl are și acțiunea în nulitate relativă, care totuși este supusă prescripției extinctive.
Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea își găsește explicația în finalitatea instituirii sancțiunii nulității absolute, în sensul că prin intermediul ei se ocrotește un interes obștesc, așa încât este necesar ca nulitatea absolută să poată fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepțiune.
În sfârșit, s-a mai arătat că explicația imprescriptibilității acțiunii și excepției bazate pe nulitatea absolută trebuie căutată în corelația ce există între nulitatea absolută și prescripția extinctivă, în sensul că ambele urmăresc ocrotirea unui interes general, așa încât nu este cazul a se subordona nulitatea absolută prescripției extinctive (spre deosebire de nulitatea relativă, care ocrotește un interes individual, fiind deci subordonată prescripției extinctive).
De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv există totuși o excepție, care rezultă din art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, potrivit căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi” (ulterior, termenul de prescripție extinctivă a fost prelungit cu trei luni, iar apoi cu încă trei luni). Întrucât acest text de lege nu distinge între nulitatea absolută și nulitatea relativă, se desprinde concluzia că sunt supuse prescripției extinctive atât acțiunea în declararea nulității relative, cât și acțiunea în declararea nulității absolute a actelor juridice care cad sub incidența acestei legi.
1.4. Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare.
Cât privește regula inadmisibilității confirmării nulității absolute, reținem că aceasta nu este prevăzută cu caracter general în legislația noastră, dar art. 1168 C. civ. face aplicația acestei reguli în materia donației, stabilind că „donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donațiuni între vii nulă în privința formei; ea trebuie să se refacă cu formele legiuite”.
De altfel, această a treia regulă a regimului juridic al nulității absolute este consecința primelor două (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunța valabil la dreptul de a invoca nulitatea absolută) și se explică prin caracterul obștesc al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Mai mult, nulitatea absolută putând fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, ar fi greu sau chiar imposibil (de exemplu, în cazul reprezentantului Ministerului Public, adică al procurorului) ca toți cei care au un asemenea drept să renunțe la el prin confirmarea actului nul absolut.
Confirmarea expresă ori tacită a nulității absolute fiind, în principiu, inadmisibilă, rezultă că un eventual act de confirmare ar fi și el lovit de nulitate absolută.
Menționăm însă că legea prevede și unele excepții de la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.
Astfel, potrivit art. 1167 alin. (3) C. civ., confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a unei donații nulă absolut pentru lipsa formei cerute de lege, de către moștenitori sau de către cei care reprezintă drepturile donatorului, după moartea acestuia, acoperă această nulitate. În lipsa unei dispoziții legale, se admite totuși că și nulitatea absolută a unui legat poate fi acoperită prin confirmare de către persoanele care ar beneficia de ineficacitatea legatului respectiv (moștenitorii legali sau legatarul universal dacă testamentul cuprinde și un legat cu titlu particular, iar acesta din urmă ar fi lovit de nulitate).
De asemenea, art. 20 C. fam., potrivit căruia „căsătoria încheiată împotriva dispozițiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă întțe timp acela dintre soți care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată”, poate fi privit ca un caz particular de confirmare tacită a nulității absolute a căsătoriei.
Mai trebuie reținut că inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul absolut, refacere care este admisibilă și valabilă, în măsura în care sunt respectate dispozițiile legale privitoare la condițiile de validitate, inclusiv cele nesocotite la încheierea primului act juridic. În cazul unei refaceri a actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act juridic, care își va produce efectele de la data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act.
Se vorbește uneori despre validarea actului juridic nul absolut, prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate în momentul încheierii lui (spre exemplu, obținerea, până la declararea nulității, a autorizației administrative), validare care ar decurge din concepția despre nulitate, precum și din regula prevăzută de art. 978 C. civ. În ce ne privește, apreciem că și într-un asemenea caz actul juridic își va produce efectele de la data îndeplinirii condiției de validitate inițial nerespectată. Oricum, nici această situație nu trebuie confundată cu confirmarea.
2. Regimul juridic al nulității relative.
2.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul juridic al nulității relative.
În cazul nulității relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:
– nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită și al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
– nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acțiune sau pe cale de excepțiune, în termenul de prescripție extinctivă, acțiunea în declararea nulității relative fiind prescriptibilă;
– nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de succesorii în drepturi ai acesteia).
2.2. Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana interesată.
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită să ocrotească un interes individual. Dintre aplicațiile legislative ale acestei reguli, putem reține art. 952 C. civ., art. 41 alin. (2) și art. 51 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, art. 30 alin. (3) din Legea nr. 16/1996 etc.
Trebuie însă subliniat că, deși regula în discuție este formulată restrictiv, totuși, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic aparține unui cerc mai larg de persoane. Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată: de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (de exemplu, de victima violenței, de cel lipsit de discernământ, de titularul dreptului de preemțiune etc.); de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu, care de altfel este cel care încheie actul juridic pentru incapabil, așa încât, cu atât mai mult, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea menită să îl ocrotească pe cel aflat sub protecția sa; de succesorii părții ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepția acțiunilor intuitu personae; de către procuror, în condițiile prevăzute de art. 45 C. proc. civ.; de creditorii chirografari ai părții ocrotite, pe calea acțiunii oblice, afară de cazul în care ar fi vorba de drepturi strict personale (art. 974 C. civ.). De asemenea, deși nu există un text de lege expres în acest sens, se admite unanim că și autoritatea tutelară poate invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat de sau pentru incapabil;
– în doctrină nu există însă un punct de vedere unitar cu privire la problema de a ști dacă nulitatea relativă poate fi invocată și de către ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, în cazul în care acesta din urmă nu acționează din neglijență. Într-o primă soluție, dominantă, se consideră că, întrucât dispozițiile legale în vigoare nu prevăd un asemenea drept pentru ocrotitorul legal, invocarea nulității relative trebuie să se facă personal de către minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal (mai exact, pentru a respecta dispozițiile legale referitoare la capacitatea procesuală de exercițiu, anume art. 42 C. proc. civ., ar trebui să se spună că acțiunea în justiție se exercită de către cel cu capacitate procesuală de exercițiu restrânsă, asistat de ocrotitorul lega!). Soluția contrară, care recunoaște dreptul ocrotitorului legal de a invoca nulitatea relativă și pe care o considerăm preferabilă, se bazează pe o interpretare extensivă și teleologică a art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că, dacă prescripția extinctivă curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaște cauza de anulare, înseamnă, implicit, că acesta o poate și invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecție reală celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, iar, pe de altă parte, cerința cunoașterii de către ocrotitorul legal a cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă.
2.3. Nulitatea relativă este prescriptibilă.
Regula potrivit căreia nulitatea relativă trebuie invocată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă se justifică prin aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea unor interese individuale, urmează să cedeze în fața intereselor generale pe care le asigură instituția prescripției extinctive. Necesitatea de a asigura certitudine și siguranță circuitului civil vizează și cauzele de nulitate relativă, această necesitate fiind mai puternică decât nevoia de a asigura ocrotirea unor interese individuale. De altfel, interesul general, deși are prioritate față de interesul individual, nu îl nesocotește pe acesta din urmă, întrucât cel care apreciază că prin încălcarea dispozițiilor legale la încheierea actului juridic i-au fost aduse atingere propriilor interese nu este lipsit de posibilitatea de a cere desființarea actului juridic lovit de nulitate relativă, desigur înăuntrul termenului de prescripție extinctivă.
Subliniem că Decretul nr. 167/1958 nu prevede în mod expres și direct că acțiunea în nulitate relativă este supusă prescripției extinctive, dar stabilește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii prin care se solicită anularea actului.
Menționăm că problema de a ști dacă invocarea nulității pe cale de excepție (pe cale de apărare de fond) este sau nu supusă prescripției extinctive nu a primit o rezolvare unitară în literatura de specialitate.
Într-o opinie, se consideră că invocarea nulității relative pe cale de excepție este imprescriptibilă (quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum), aducându-se următoarele argumente: potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, prin prescripție se stinge „dreptul la acțiune”, deci nu și excepția; în cazurile în care se referă la nulitatea absolută, legea arată că aceasta poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție (art. 2 din Decretul nr. 167/1958), în timp ce privitor la nulitatea relativă limitează în timp numai exercitarea dreptului la acțiunea în anulare, lăsând astfel în afara câmpului său de aplicare calea excepției, care constituie numai un mijloc de apărare; dacă nulitatea relativă nu ar putea fi invocată oricând pe cale de excepție, creditorul de rea-credință ar putea să lase să treacă termenul de prescripție pentru a acționa ulterior (ca exemplu, se citează cazul celui care cumpără un imobil de la un minor, fără însă a lua lucrul în posesie, determinându-l prin aceasta pe vânzătorul ajuns major să creadă că nu mai are de gând să solicite executarea contractului și deci că vânzătorul nu ar mai avea interes să introducă acțiunea în anularea vânzării), însă o asemenea situație defavorabilă debitorului este evitată prin posibilitatea acestuia din urmă de a invoca nulitatea relativă pe cale de excepție.
Într-o altă opinie, la care ne raliem, invocarea nulității relative pe cale de excepție este prescriptibilă. În sprijinul acestei soluții, în literatura de specialitate au fost aduse diferite argumente, precum: invocarea nulității relative pe cale de excepție trebuie să fie supusă prescripției extinctive în aceleași condiții în care se prescrie acțiunea în nulitate relativă, întrucât și în acest caz se regăsește finalitatea prescripției extinctive, aceea de a nu lăsa să dăinuie incertitudinea, de a limpezi raporturile juridice civile; ținând cont de faptul că pretențiile patrimoniale în temeiul unui act juridic lovit de nulitate relativă sunt, în principiu, prescriptibile, rezultă că, practic, dispare interesul soluției imprescriptibilității excepției de nulitate relativă a actului juridic; indiferent de faptul că se invocă pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, nulitatea relativă ocrotește un interes individual, așa încât și soluția asupra prescriptibilității mijlocului procedural de invocare trebuie să fie aceeași; în cazul în care excepția ar fi folosită pentru formularea unor pretenții ce trebuiau valorificate pe cale de acțiune, ea va fi supusă prescripției extinctive, deoarece, altfel, ceea ce este prescriptibil potrivit legii ar deveni imprescriptibil prin voința celui interesat dar împotriva legii; expirarea termenului de prescripție extinctivă lasă să se presupună voința tacită de confirmare a actului juridic lovit de nulitate relativă; interesele celui ocrotit prin instituirea nulității relative nu sunt nesocotite prin soluția potrivit căreia și excepția de nulitate relativă este prescriptibilă extinctiv, deoarece însăși legea limitează posibilitatea invocării în timp a nulității relative pe cale de acțiune.
2.4. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită.
Având menirea de a ocroti anumite interese individuale, este firesc ca persoana interesată să poată renunța în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunțarea la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulității relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) și se realizează prin confirmare.
Așadar, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.
Posibilitatea confirmării exprese rezultă, cu caracter general, din art. 1190 C. civ., potrivit căruia, „actul de confirmare sau ratificare a unei obligații, în contra căreia legea admite acțiunea în nulitate, nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza și natura obligației și când face mențiune de motivul acțiunii în nulitate, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeia acea acțiune”.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
– să provină de la cel îndreptățit să invoce nulitatea relativă și să fie făcut în deplină cunoștință de cauză;
– viciul care afecta actul juridic lovit de nulitate relativă (cauza de nulitate relativă) să fi încetat în momentul confirmării (în caz contrar, însuși actul de confirmare este anulabil);
– să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune de motivul acțiunii în nulitate relativă;
– din cuprinsul actului să se desprindă intenția de a acoperi nulitatea.
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenției de acoperire a nulității relative.
Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este însă necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă și să fi executat actul în cunoștință de cauză). În acest sens, art. 1167 alin. (1) C. civ. prevede că „în lipsa unui act de confirmare sau ratificare, este destul ca obligația să se execute voluntar, după epoca în care obligația putea fi valabil confirmată sau ratificată”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma și în epoca determinate de lege, țin loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma în drepturile persoanelor a treia”.
Se apreciază că ar fi vorba de o confirmare tacită și în cazul neinvocării nulității relative înăuntrul termenului de prescripție extinctivă. Această opinie este însă mai greu de primit, deoarece confirmarea este un act juridic unilateral și, deci, irevocabil, așa încât nu s-ar mai putea pune de acord instituția confirmării actului juridic lovit de nulitate relativă cu instituția repunerii în termenul de prescripție extinctivă. Cel mult, s-ar putea spune că neinvocarea nulității relative înăuntrul termenului de prescripție extinctivă constituie o prezumție (simplă) de confirmare tacită, care, ca orice prezumție simplă, poate fi răsturnată.
Confirmarea, indiferent că este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv (ex tune), adică de la data când a fost încheiat actul juridic confirmat.
Confirmarea nulității relative nu trebuie confundată cu ratificarea, aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ori cu depășirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv. De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece în cazul acesteia ia naștere un nou act juridic, care își produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv. În sfârșit, este necesar să se facă deosebire între confirmare și actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privința existenței lui, iar nu și cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu renunță la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.
Secțiunea a III-a Cazurile de nulitate ale legatelor
Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul, respectiv dispoziția testamentară prin care a fost prevăzut, nu întrunește condițiile de validitate, de fond sau formă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi viciile de consimțământ, cauză sau obiect ilicit (imoral) ori alte motive care afectează validitatea actului (de exemplu, bunul care formează obiectul legatului cu titlu particular era pierit în momentul întocmirii testamentului), testatorul nu avea capacitatea de a dispune, inclusiv minorul de 16 ani care a lăsat legate cu o valoare ce depășește jumătatea disponibilă a moștenirii etc), sau de cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente (inclusiv cerința actului separat), testarea bunului altuia cu credința testatorului că este al său, stipularea unei substituții fideicomisare etc. În toate cazurile, nulitatea legatelor se apreciază în raport de elementele, cauzele existente la data întocmirii testamentului și care împiedică nașterea valabilă a legatului. Cauzele ivite ulterior și care determină imposibilitatea executării legatului nu constituie cauze de nulitate, ci atrag caducitatea legatului.
Anularea sau constatarea nulității legatului urinează regimul de drept comun al nulităților. Se impun însă două precizări în materie:
– Se admite că după moartea testatorului nulitatea legatului (fie și nulitatea absolută) poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a legatului făcută în cunoștința cauzei de nulitate de către persoanele interesate, în această materie de către persoanele care ar beneficia de ineficacitatea legatului din cauza nulității, de exemplu moștenitorii legali sau legatarul universal dacă testamentul cuprinde și legate cu titlu particular. Astfel, după cum am văzut, moștenitorii legali pot executa legatul prevăzut în testamentul nul pentru vicii de formă, chiar și în forma verbală ori prin testament conjunctiv. Se aplică, prin analogie, dispozițiile art. 1167 alin.3 C.civ. din materia donațiilor. Dacă sunt mai mulți moștenitori ratificarea va produce efecte numai față de cei care au consimțit.
Întrucât testamentul se întocmește, de regulă, cu mult timp (uneori decenii) înainte de data la care începe să-și producă efectele (decesul testatorului), termenul de 18 luni prevăzut în art.9 alin.2 din Decretul nr. 167/1958 în materia prescripției acțiunii în anulare se calculează nu „de la data încheierii actului”, ci de la data deschiderii succesiunii.
Secțiunea a IV-a Efectele nulității legatelor
Prin efectele nulității actului juridic civil înțelegem consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate. Așadar, esența efectelor nulității este exprimată în chiar definiția nulității și constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Efectul nulității actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv prin adagiul quod nullum est, nulium producit efectum.
Generic, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancțiune și, prin aceasta, restabilirea legalității.
Concret însă, efectele nulității diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau parțială, iar, în al doilea rând, în funcție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat și după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleași drepturi.
Sub cei de al doilea aspect menționat mai sus, vom distinge următoarele ipoteze:
– dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea sancțiunii nulității înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci partea sau părțile actului juridic se află în situația în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În consecință, cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naștere la drepturi subiective civile nu își va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cei pentru care actul urma să dea naștere la obligații civile nu va mai fi ținut să le aducă la îndeplinire;
– dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulității, aplicarea nulității înseamnă desființarea retroactivă a actului juridic, precum și restituirea, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestațiilor efectuate în temeiul acelui act;
– dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulității, una din părțile acestuia a încheiat un act juridic cu o terță persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancțiunii nulității presupune desființarea retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestațiilor efectuate în baza acestui act, precum și desființarea actului juridic subsecvent.
CAPITOLUL IV REVOCAREA LEGATELOR
Secțiunea I Noțiune
Considerații generale. Potrivit art.920-923 și 930-931 C.civ legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când își găsește sorgintea în voința unilaterală a testatorului sau judecătorească când se pronunță de către instanță pentru faptele culpabile prevăzute de lege săvârșite de legatar.
Secțiunea a II-a Cazuri și condiții
1. Revocarea voluntară.
În principiu, testamentul, ca și dispozițiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esențialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voința unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieții. El nu poate renunța valabil la acest drept – orice clauză de renunțare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut (art.802 C.civ) – și îl poate exercita în mod discreționar, nefiind susceptibil de abuz. Iar legatarul nu poate invoca vreun drept câștigat, deoarece legatul nu produce efecte decât la deschiderea moștenirii.
După modul de manifestare a voinței revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită și este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul neviciat.
Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art.920 C.civ., testatorul poate revoca testamentul – toate dispozițiile pe care le cuprinde sau o parte din ele, în speță legatele – printr-un testament posterior (deci încheiat într-una din formele prevăzute de lege pentru testamente) sau printr-un act autentic (autentificat în condițiile art.58-67 din Legea nr.36/1995, iar nu legalizat potrivit art.89). Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancțiunea nulității absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică.
Testamentul revocator trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă aceeași formă ca și testamentul pe care îl revocă; nu se aplică regula simetriei formelor. De exemplu, dispozițiile (legatele) conținute într-un testament autentic pot fi revocate printr-un testament olograf, dacă condițiile de formă prevăzute pentru acesta din urmă au fost respectate. Esențial este ca actul revocator să îndeplinească cerințele de formă ale unui testament, inclusiv forma testamentului olograf simplificat dacă revocarea are ca obiect legatul sumei de bani depuse la CEC și care a fost instituită anterior în aceeași formă sau altă formă testamentară.
Este indiferent dacă testamentul revocator conține ori nu și alte dispoziții, de exemplu legate, sau dacă legatul revocat este ori nu testat în favoarea unei alte persoane (dacă nu, vor beneficia de revocare – după cum vom vedea – moștenitorii legali). Dacă testamentul revocator cuprinde legate (noi sau cele revocate sunt testate în favoarea altor legatari) ineficacitatea acestor legate nu afectează validitatea revocării (art.922 C.civ. ), dacă testamentul revocator este valid în formă și testatorul nu a condiționat validitatea revocării de eficacitatea legatelor.
Înscrisul autentic revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conținut și în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donație încheiat în formă autentică (art.813 C.civ.). Întrucât înscrisul autentic revocator nu este testament, nu implică nici examinarea îndeplinirii condițiilor speciale prevăzute de lege pentru validitatea testamentelor (de exemplu, cerința actului separat potrivit art.857 C.civ.).
Indiferent de forma actului, voința revocatorie nu trebuie să fie exprimată în termeni sacramentali, dar intenția testatorului trebuie să fie neîndoielnică. De exemplu, declarația autentificată a testatorului de „anulare” a testamentului sau „nu mai este valabil” etc.
Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite și revocarea tacită a legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârșite de testator sau cunoscute de el.
Codul civil prevede două cazuri de revocare tacită: confecționarea unui testament nou (posterior) care – fără a revoca expres pe cel anterior -conține dispoziții inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu dispozițiile testamentului anterior (art.921) și înstrăinarea obiectului legatului (art.923) cu care se asimilează și distrugerea lui. Literatura de specialitate și jurisprudența consideră că cele două cazuri nu sunt prevăzute de lege limitativ și admit că revocarea tacită operează și în cazul distrugerii testamentului de către testator sau cu știrea lui.
Facerea unui testament nou constituie un caz de revocare tacită numai dacă:
– testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul neviciat. Dacă testamentul nou este lovit de nulitate, nici revocarea tacită pe care o implică nu se poate produce. În schimb, potrivit art.922 C.civ., soarta ulterioară a legatelor cuprinse în noul testament nu influențează validitatea revocării tacite (de exemplu, caducitatea). Fiind vorba de revocare tacită, nu întrevedem nici posibilitatea stabilirii intenției testatorului de a menține legatul anterior în caz de ineficacitate a celui din urmă. După cum am văzut, acest lucru este posibil de stabilit numai în ipoteza revocării exprese;
– noul testament să nu conțină revocarea testamentului anterior, căci dacă conține o asemenea clauză revocarea nu mai este tacită (indirectă), ci expresă și nu se pune problema dacă dispozițiile testamentului nou sunt sau nu inconciliabile cu dispozițiile celui anterior. În măsura în care testatorul revocă (se subînțelege expres) testamentul anterior printr-unul nou (art.920), revocarea operează chiar dacă dispozițiile (legatele) noi ar putea fi executate concomitent cu cele vechi;
– testamentul anterior să conțină dispoziții (legate) „care sunt necompatibile sau contrarii cu acelea ale testamentului posterior” (art.921 C.civ.). Această condiție se pune deoarece, după cum rezultă din textul citat, o persoană poate lăsa mai multe testamente succesive ale căror dispoziții să nu se contrazică, să fie conciliabile și să producă efecte simultane, putând fi executate cumulativ. De exemplu, legate cu titlu particular având ca obiect bunuri diferite lăsate prin testamente succesive.
În schimb, dacă dispozițiile din testamentele succesive sunt inconciliabile, executarea lor concomitentă, simultană nu mai este posibilă și cu toate că testatorul nu a prevăzut revocarea (expresă) a testamentului (legatului) anterior, operează revocarea lui tacită (indirectă), fie a întregului testament – dacă toate dispozițiile din testamentele succesive sunt inconciliabile – fie numai a dispozițiilor care sunt inconciliabile.
Astfel se întâmplă în cazul legatelor incompatibile sau contrare. Deși cele două noțiuni par a fi și sunt considerate de unii autori ca fiind sinonime și, indiscutabil, produc același efect revocator, împărtășim analiza diferențiată făcută de alți autori, diferențiere care se dovedește utilă din punct de vedere practic, pentru că incompatibilitatea se poate stabili pe baza unor elemente obiective – de imposibilitate materială sau juridică – câtă vreme contrarietatea necesită cercetarea unor elemente subiective, de imposibilitate intențională, ceea ce este mai dificil de stabilit și necesită o atenție sporită.
Incompatibilitatea între dispozițiile testamentelor succesive presupune o imposibilitate absolută, obiectivă – materială sau juridică – de a se executa cumulativ, concomitent, legatele din două (sau mai multe) testamente succesive (și chiar de ar fi cuprinse în același testament). În mod obiectiv, legatele incompatibile nu pot coexista. De exemplu, autoturismul testatorului este lăsat în proprietatea unei persoane, iar prin al doilea testament în proprietatea exclusivă (!) a altei persoane. Legatul inițial fiind incompatibil material cu cel de al doilea (există un singur autoturism), ultimul operează revocarea tacită a primului. Tot astfel, dacă testatorul lasă legat o creanță, iar printr-un testament posterior îl iartă de datorie pe debitor sau invers, primul testament conține iertarea de datorie, iar al doilea prevede legatul creanței în favoarea unei alte persoane. În ambele cazuri, al doilea legat revocă legatul inițial.
Imposibilitatea de a se executa cumulativ legatele din testamente succesive va fi juridică, de exemplu, dacă în testamentul anterior se lasă unei persoane un imobil în plină proprietate, iar prin testamentul ulterior se lasă altei persoane nuda proprietate sau uzufructul aceluiași imobil, întrucât deplina proprietate este incompatibilă juridic cu nuda proprietate, respectiv uzufructul, primul legat va fi revocat parțial și va avea ca obiect uzufructul, respectiv nuda proprietate asupra imobilului în cauză.
Precizăm că, dacă primul testament ar fi avut ca obiect nuda proprietate, respectiv uzufructul imobilului, legatul deplinei proprietăți prin testamentul ulterior ar fi avut ca efect revocarea legatului nudei proprietăți, respectiv al dreptului de uzufruct din testamentul anterior, ca fiind incompatibile cu deplina proprietate asupra imobilului.
Contrarietatea între două legate făcute prin testamente succesive presupune și ea o imposibilitate de executate concomitentă, cumulativă, dar această imposibilitate nu este obiectivă, ci se datorează intenției testatorului; material și juridic ar fi posibilă executarea cumulativă, se opune numai voința testatorului. De exemplu, dacă același obiect este lăsat legat în favoarea a două persoane deosebite ele pot deveni prin moștenire coproprietare a bunului în cauză (cum se întâmplă dacă cele două legate au fost făcute prin același testament). Dar dacă cele două legate au fost făcute prin două testamente succesive, pe cale de interpretare a voinței testatorului se poate deduce revocarea primului legat din cauza contrarietății. Nu excludem chiar prezumarea intenției testatorului în acest sens din cauza succesiunii testamentelor, dacă din alte elemente nu rezultă intenția testatorului ca cele două legate, deși cuprinse în două testamente succesive, să fie executate împreună, cei doi legatari devenind coproprietari. Tot astfel se întâmplă dacă cele două legate sunt legate universale, știut fiind că și legatul universal poate avea ca titular două sau mai multe persoane (art.888 C.civ.). Dar dacă cele două legate universale au fost făcute prin testamente succesive se poate deduce intenția, chiar prezumată a testatorului de a revoca primul legat universal, dacă nu rezultă voința contrară a testatorului (instituirea de colegatari universali).
În toate cazurile, dispozițiile testamentului anterior sunt revocate numai în cazul sau în măsura în care sunt incompatibile sau contrarii dispozițiilor din testamentul posterior și, în cazul contrarietății, numai dacă testatorul nu a voit executarea lor cumulativă (art.921 C.civ.).
Reamintim că legatele din testamentul anterior sunt revocate datorită incompatibilității sau contrarietății cu legatele din testamentul posterior, chiar dacă acestea din urmă ar fi ineficace (art. 922 C.civ.), căci voința revocatorie nu se identifică cu voința de a face liberalitatea.
În sfârșit, câteva precizări privind legatele făcute prin testamente succesive care nu sunt incompatibile sau contrarii, putând, eventual, modifica emolumentul de care beneficiază legatarul.
Legatul universal făcut prin testamentul anterior nu se consideră revocat prin legatele cu titlu universal sau cu titlu particular instituite prin testamentul posterior; se micșorează numai emolumentul legatului universal. Subliniem că legatul cu titlu universal din testamentul posterior (de exemplu, 1/2 din moștenire) nu transformă legatul universal din testamentul anterior într-unui cu titlu universal, astfel încât – dacă legatul cu titlu universal va fi ineficace – legatul universal va putea valorifica chemarea la întreaga moștenire.
Se mai arată că nu există contrarietate (și cu atât mai puțin incompatibilitate) nici între legatul cu titlu particular sau cu titlu universal făcut prin testamentul anterior și legatul universal instituit prin testamentul posterior. Numai dacă „testamentele succesive cuprind legate din aceeași categorie – universale, cu titlu universal sau cu titlu particular – cu privire la aceeași moștenire, fracțiune de moștenire sau bun succesoral, aceste dispoziții făcute prin testamente succesive unor persoane diferite vor fi în contrarietate dacă nu se dovedește că intenția testatorului a fost ca legatele să se execute cumulativ”.
Această din urmă teză referitoare la legatele din aceeași categorie și având același obiect, este, indiscutabil, justă. În schimb, legatul cu titlu particular și, mai ales, legatul cu titlu universal făcut prin testament anterior poate fi considerat contrar legatului universal instituit prin testamentul posterior (și deci revocat tacit), dacă nu se dovedește intenția testatorului ca legatele să se execute cumulativ. De exemplu, dacă prin testamentul anterior se lasă legat unei persoane 1/2 din moștenire, iar prin testamentul posterior întreaga moștenire se lasă legat unei alte persoane, în asemenea cazuri va opera revocarea tacită afară numai dacă se dovedește că intenția testatorului a fost ca legatele să se execute cumulativ.
– Dacă prin testamente succesive aceeași persoană este desemnată legatar, în principiu testamentul posterior urmează să producă efecte, revocând tacit legatul anterior care este incompatibil sau contrar dispoziției din testamentul posterior. De exemplu, persoana desemnată legatar universal prin testamentul posterior nu poate păstra calitatea de legatar cu titlu universal din primul testament. Legatul posterior revocă legatul anterior. Teza contrară (calitatea de legatar cu titlu universal din primul testament, nu este incompatibilă sau contrară cu calitatea de legatar universal din testamentul posterior), adoptată într-o speță, nu poate fi acceptată.
În schimb, calitatea de dobânditor (sau de beneficiar al promisiunii de vânzare) prin act cu titlu oneros al unui imobil (contract sau antecontract încheiat inter vivos) este perfect compatibilă cu calitatea de legatar universal (sau cu titlu universal) și prezintă importanță practică pentru că dobândirea cu titlu oneros nu este supusă reducțiunii pentru depășirea cotității disponibile. Nici calitatea de donatar nu este incompatibilă cu calitatea de legatar universal, însă donația este supusă reducțiunii pentru depășirea cotității disponibile, ca și liberalitatea testamentară.
Înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului. Potrivit art.923 C.civ., „orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”. Rezultă că din înstrăinarea bunului legat – ipoteză întâlnită relativ frecvent în practică – legea deduce intenția testatorului (manifestată indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea moștenirii nu ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a redobândit bunul în cauză. Pentru a vedea în ce cazuri înstrăinarea bunului care formează obiectul legatului produce efecte revocatorii, urmează să precizăm ce condiții trebuie să fie îndeplinite în privința legatului care se revocă, determinând astfel domeniul de aplicare a revocării (a) și apoi condițiile privitoare la actul de înstrăinare (b).
1.1. Domeniu de aplicare.
Revocarea tacită prin „înstrăinarea obiectului legatului” poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular. Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal fiind patrimoniul sau cotă-parte din acesta nu poate fi înstrăinat prin acte între vii și deci nu poate intra sub incidența art.923 C.civ. Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu (ca și dobândirea de bunuri) afectează numai emolumentul legatului din momentul deschiderii moștenirii, nu și vocația universală sau cu titlu universal al legatarului, astfel încât nu poate avea semnificația unei revocări tacite. Chiar dacă legatul cu titlu universal ar fi fost determinat prin indicarea unei mase de bunuri succesorale (de exemplu, legatul tuturor bunurilor imobile – art.894 alin.l C.civ.) și testatorul ar fi înstrăinat acele bunuri la un moment dat, legatul cu titlu universal nu ar fi revocat, legatarul păstrând vocația și putând beneficia de bunurile din categoria respectivă pe care testatorul le va dobândi (eventual) ulterior, până în momentul decesului.
– În concluzie, înstrăinarea bunului legat produce efecte revocatorii dacă legatul este cu titlu particular și are ca obiect bunuri individual determinate, iar înstrăinarea acelui bun, totală sau parțială, este voluntară, reală și efectivă. Alte cerințe nu sunt prevăzute de lege în privința efectelor revocatorii ale înstrăinării.
Astfel, legea precizează expres că revocarea operează „chiar când înstrăinarea va fi nulă”, indiferent că nulitatea este relativă sau absolută. De exemplu, legatul terenului va fi revocat dacă testatorul îl înstrăinează prin act sub semnătură privată, deși înstrăinarea este nulă absolut pentru nerespectarea formei autentice (art.2 din Legea nr.54/1998). Tot astfel, dacă vânzarea s-a făcut cu pact de răscumpărare ori donația s-a încheiat cu nerespectarea formei autentice.
Prin urmare invaliditatea înstrăinării nu afectează validitatea revocării. De la această regulă se admite o singură excepție: anularea înstrăinării pentru incapacitatea sau vicierea consimțământului testatorului (nu și a dobânditorului) va atrage după sine și anularea revocării. Revocarea, fie și tacită, fiind un act juridic, presupune un consimțământ valabil exprimat, chiar dacă exprimarea este indirectă. Dacă voința manifestată direct (de înstrăinare) nu este valabilă, nu poate fi valabilă nici voința manifestată indirect, cuprinsă în prima (de revocare a legatului). Numai în cazul minorului între 16-18 ani există posibilitatea ca înstrăinarea să fie anulată pentru incapacitate și totuși revocarea să opereze pentru că el are – în limita prevăzută de lege – capacitatea de a testa și deci și de a revoca. În cazul lui, regulile de capacitate sunt diferite, după cum este vorba de acte inter vivos sau mortis causa.
Dacă înstrăinarea nulă produce efecte revocatorii, cu atât mai mult nerespectarea formelor de publicitate nu va face revocarea inopozabilă legatarului. Dar dacă legatarul, neavând cunoștință de înstrăinare -revocare, face cheltuieli inutile pentru valorificarea legatului (cerere de predare a bunului legat) va putea pretinde dobânditorului repararea pagubei suferite.
Potrivit legii, revocarea operează chiar dacă actul de înstrăinare ar fi afectat de modalități, termen suspensiv sau extinctiv ori condiție suspensivă sau rezolutorie; textul nu distinge (art.923 C.civ.). Astfel fiind, considerăm că revocarea se produce din momentul încheierii actului, chiar dacă înstrăinarea ar fi fost consimțită sub condiție suspensivă. Voința revocatorie a fost exprimată definitiv prin încheierea actului, chiar dacă nașterea dreptului dobânditorului atârnă de realizarea condiției. Așa cum realizarea condiției rezolutorii nu influențează revocarea ce s-a produs prin încheierea actului de înstrăinare, tot astfel, soarta revocării nu depinde de nerealizarea sau realizarea condiției suspensive. De altfel, textul citat precizează expres că legatul se revocă prin înstrăinare chiar dacă bunul ar reintra în patrimoniul testatorului indiferent din ce cauză (rezoluțiune pentru neexecutare, desființarea actului prin acordul părților, revocarea donației pentru cauzele prevăzute de lege etc).
Pentru ca revocarea să opereze, este indiferent dacă actul de înstrăinare este cu titlu oneros (vânzare-cumpărare, schimb, contract de întreținere etc.) sau cu titlu gratuit (donație, fie și sub forma darului manual, iertării de datorie sau cesiunii de creanță cu titlu gratuit etc). Nu prezintă relevanță nici persoana dobânditorului (o terță persoană sau legatarul însuși). Potrivit legii, bunul individual determinat înstrăinat printr-un act între vii, fie și legatarului, revocă legatul având același obiect.
– În sfârșit, pornind de la ideea că distrugerea voluntară a bunului, ca și înstrăinarea voluntară, reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziție (ius abutendi), se asimilează cu înstrăinarea (dispoziție juridică), distrugerea bunului individual determinat care formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziție materială); dacă distrugerea este voluntară din partea testatorului (bunul este distrus de către testator sau de către altul, dar cu voia lui) ea dovedește intenția lui de a revoca legatul. Distrugerea involuntară de către testator sau distrugerea de către alții fără voința testatorului ori pieirea fortuită în timpul vieții lui are drept consecință nu revocarea, ci caducitatea legatului.
Distrugerea voluntară a testamentului. În afara celor două cazuri de revocare voluntară tacită prevăzute expres de lege (art.921 și art.923 C.civ), se admite că legatul este neîndoielnic revocat și în cazul în care, în mod voluntar, testamentul este distrus de către testator sau cu știrea lui.
Distrugerea (materială) a testamentului (ardere, rupere, ștergerea textului sau a unui element esențial, de exemplu, semnătura, sau nimicirea în alt fel) are semnificația revocării tacite a testamentului numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– testamentul este olograf sau mistic, existând într-un singur exemplar în posesia testatorului. Dacă testamentul este autentic, distrugerea exemplarului rămas asupra testatorului nu atrage revocarea, un exemplar original păstrându-se la notar;
– distrugerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de către altul cu știrea testatorului (dar nu neapărat din ordinul lui), ori chiar fortuit, însă cu știrea lui. Până la proba contrară se prezumă că distrugerea este opera testatorului. Dacă distrugerea s-a produs fără voia și știrea testatorului, ea nu va avea semnificația revocării tacite, legatarul putând dovedi că testamentul a existat, că s-a distrus fără știrea testatorului și conținutul lui;
– distrugerea testamentului să fie materializată, să fie efectivă; dacă ordinul de distrugere dat de către testator terțului ce-l avea în păstrare nu s-a executat, testamentul nu va fi revocat (dacă ordinul nu îmbracă forma unui nou testament ce conține expres revocarea);
– testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispozițiilor testamentare (să nu fi pierdut capacitatea de exercițiu) și voința lui să fie neviciată.
Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi nu numai totală, dar și parțială. De exemplu, testatorul rupe una dintre foile testamentului conținând un legat. În acest caz, restul dispozițiilor testamentare urmează să rămână eficace, dacă partea rămasă conține elementele necesare pentru validitatea testamentului.
Revocarea tacită parțială se poate realiza și prin ștergerea unei (unor) dispoziții testamentare, ulterior redactării testamentului. Dacă se dovedește că radierea este ulterioară redactării testamentului, ea reprezintă un testament nou olograf, care revocă o dispoziție testamentară anterioară. În consecință, trebuie să respecte condițiile de fond și de formă prevăzute de lege; să fie făcută, datată și semnată de mâna testatorului.
Spre deosebire de distrugere, considerăm că revocarea prin ștergerea dispoziției testamentare, urmată de datarea și semnarea de către testator, poate interveni și în cazul unui testament autentic; pentru revocarea dispozițiilor testamentare nu se impune respectarea simetriei formelor.
Retractarea revocării voluntare. Am văzut motivele pentru care și modalitățile în care testatorul, până în ultima clipă a vieții, poate revoca (expres sau tacit) legatele (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular) făcute prin testament. Revocarea, fiind și ea un act unilateral de voință pentru caz de moarte, ca și testamentul însuși, poate fi – la rândul ei – revocată, ceea ce se numește retractarea revocării. Este vorba, de fapt, de posibilitatea unor revocări succesive.
Retractarea, fiind tot o revocare, poate interveni, în principiu, în aceleași condiții.
Astfel, retractarea revocării poate fi expresă, caz în care, sub sancțiunea nulității absolute, urmează să fie făcută prin act autentic sau într-o formă testamentară (art.920 C.civ.), inclusiv ștergerea dispoziției revocatorii de către testator, urmată de datarea și semnarea de către el (cu semnificația unui testament olograf nou).
În principiu, nu se contestă nici posibilitatea retractării tacite, fie prin confecționarea unui testament nou – care, fără a retracta expres revocarea anterioară, conține dispoziții care sunt inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu revocarea anterioară (art.921 C.civ.) – fie prin distrugerea voluntară a înscrisului revocator.
Precizăm că revocarea tacită prin înstrăinarea (cu care se asimilează și distrugerea) obiectului legatului (art.923 C.civ.) și prin distrugerea testamentului care conține legatul, nu poate fi retractată. În aceste cazuri, dacă testatorul dorește să-l gratifice pe legatarul inițial (de exemplu, cu bunul înstrăinat care a reintrat în patrimoniul său ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare) trebuie să facă un nou testament cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru acesta. Legea precizează expres că reintrarea bunului în patrimoniul testatorului nu are ca efect retractarea revocării produse prin înstrăinarea lui. Revenirea asupra revocării necesită o nouă dispoziție testamentară. Tot astfel și în cazul distrugerii testamentului inițial. Prin urmare, în aceste cazuri nu mai suntem în prezența retractării revocării, fiind vorba de dispoziții testamentare noi, fără legătură juridică cu cea anterioară.
Dificilă și controversată este problema privind efectele retractării revocării voluntare.
Potrivit unei păreri „retractarea revocării are drept efect reînvierea dispozițiilor testamentare revocate, dacă nu se dovedește că testatorul a voit altfel”. În cazul distrugerii testamentului, rechemarea la viață a vechilor dispoziții testamentare trebuie să fie îmbrăcată în formele unui testament nou.
Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat, relativ recent, în sensul că prin revocarea ultimului testament nu a „reînviat” primul. „în raport cu particularitățile testamentului ca act unilateral de voință, nu este de conceput ca un înscris care a devenit ineficient să-și producă efecte numai datorită desființării actului prin care a fost declarat ineficient. Numai în prezența unei manifestări de voință, indiferent sub ce formă ar fi, din care să rezulte intenția menținerii dispozițiilor luate prin testamentul revocat, acesta va putea să-și producă efectele”.
După părerea noastră, fiecare din aceste teze conține în sine o parte de adevăr, dar nici una dintre ele nu poate și nu trebuie să fie absolutizată câtă vreme nu este consacrată legal. Retractarea și efectele ei trebuie să fie analizate de la caz la caz și, în funcție de împrejurările cauzei și de analiza atentă a intenției testatorului, urmează să se stabilească soluția concretă.
Astfel, în cazul revocării legatului prin distrugerea testamentului care îl prevede sau prin înstrăinarea obiectului legatului „reînvierea”, „rechemarea la viață” nu mai este posibilă prin retractare. Tot astfel, dacă legatul din testamentul inițial a fost revocat expres printr-un testament ulterior, revocarea acestuia din urmă nu va atrage reînvierea legatului inițial dacă nu se dovedește voința contrară a testatorului.
În schimb, dacă legatul inițial (de exemplu, legatul unei creanțe) a fost revocat, ca fiind incompatibil sau contrar cu noua dispoziție testamentară (iertarea de datorie), revocarea testamentului ulterior poate avea semnificația revalidării legatului inițial.
Rezultă că retractarea revocării și efectele ei necesită o analiză atentă și specială în fiecare caz în parte, fără a se putea stabili o regulă general valabilă sau o regulă de principiu. În lipsa textului legal, o asemenea regulă nu poate fi recunoscută. Poate că lipsa unei reguli generale este soluția cea mai indicată și de lege ferenda.
2. Revocarea judecătorească.
Revocarea judecătorească a legatelor – cauză de ineficacitate ca și revocarea voluntară sau nulitatea ori caducitatea – intervine în cazurile în care legatarul săvârșește, în mod culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească. Fapta care justifică revocarea poate fi săvârșită înainte sau după deschiderea moștenirii, după caz, dar revocarea poate fi pronunțată de instanță, la cererea persoanei (persoanelor) interesate, numai după moartea testatorului.
Revocarea judecătorească a legatelor – cu aplicabilitate în materia moștenirii testamentare – corespund nedemnității succesorale din materia devoluțiunii legale a moștenirii, iar cazurile în care poate interveni sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donațiilor, și anume: neîndeplinirea sarcinilor (art.930 coroborat cu art.830 C.civ.) și ingratitudinea legatarului (art.930 coroborat cu pct. 1-2 din art.831 și art.931 C.civ.).
Printre cauzele de revocare judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea legatarului, legiuitorul nu a reținut însă „refuzul de alimente”, deoarece testamentul produce efecte numai la moartea testatorului și legatarul nu poate avea obligații (alimentare) anticipate rezultând din testament. Iar dacă legatarul – fără nici o legătură cu dispoziția testamentară făcută în favoarea sa – are, potrivit legii (C.fam.), obligația de a-i acorda întreținere testatorului, obligație pe care nu a executat-o, numai testatorul are, până în ultima clipă a vieții, dreptul de a revoca voluntar legatul, expres sau tacit, potrivit regulilor aplicabile.
Prin urmare, refuzul de alimente nu justifică revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine. În schimb, legea prevede o altă cauză de revocare judecătorească pentru ingratitudine, și anume, injuria gravă adusă de legatar memoriei testatorului (art.931 C.civ.).
Surveniența de copil, cauză legală de revocare a donațiilor (art.836 și urm. C.civ.), nu este nici ea prevăzută de lege printre cauzele de revocare judecătorească a legatelor. Astfel fiind, dacă testatorului i se naște un copil după redactarea testamentului, numai el poate revoca legatul, iar dacă nu o face, dispoziția testamentară urmează să fie executată (bineînțeles, în limita cotității disponibile, copilul fiind moștenitor rezervatar). Revocarea judecătorească nu poate interveni în această ipoteză; cauzele care o justifică sunt limitativ prevăzute de lege, iar legatarului nu i se poate imputa nici o culpă. Este însă posibil ca testatorul să nu fi cunoscut sarcina femeii și primul lui copil să se nască postum. Având în vedere această ipoteză – care nu poate să nu dea de gândit – s-au căutat soluții pentru ineficientizarea legatului, fie prin nulitate pe motiv de eroare asupra cauzei (credința greșită a testatorului că nu va avea copil), fie prin caducitatea (sau nulitatea) legatului pentru dispariția cauzei impulsive și determinante, fie făcând apel la noțiunea legatului făcut sub condiția rezolutorie tacită că testatorul nu va avea copil.
Fără a intra în analiza acestor teorii, menționăm că părerile „cauzaliste” nu pot fi acceptate fără rezerve, întrucât cauza este un element necesar la formarea actului juridic, eroarea asupra cauzei sau lipsa ei ar putea fi avută în vedere numai dacă, fără știrea testatorului, copilul ar fi fost conceput în momentul redactării testamentului (ceea ce, de regulă, nu este cazul). Înclinăm deci să împărtășim teoria condiției rezolutorii; în funcție de împrejurările concrete ale cauzei deduse judecății se poate prezuma că testatorul a prevăzut legatul sub condiția rezolutorie negativă tacită de a nu avea copil. În consecință, interpretând voința testatorului, instanța poate constata că nașterea copilului a atras după sine desființarea legatului cu efect retroactiv, de la data deschiderii moștenirii.
2.1. Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii.
După cum am văzut, sarcina de care este afectat legatul obligă pe legatarul acceptant al liberalității să o execute, persoanele interesate (terțul beneficiar al sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiție executarea silită. Legea prevede însă și o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii (art.930 coroborat cu art.830 C.civ.).
Întrucât revocarea judecătorească a legatelor operează în această materie ca și în cazul donațiilor cu sarcini , urmează să facem numai unele precizări.
Acțiunea în revocare poate fi intentată (sau opusă pe cale de excepție) de persoanele care, în caz de admitere, urmează să beneficieze de efectele revocării; moștenitorii legali (indiferent că sunt sau nu rezervatari), legatarii universali sau cu titlu universal, chiar și cei cu titlu particular dacă pot justifica un interes în revocarea legatului (de exemplu, legat cu titlu particular conjunctiv sau legatarul cu titlu particular este însărcinat cu executarea legatului), inclusiv creditorii lor pe calea acțiunii oblice (art.974 C.civ.). Terțul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea, neavând nici un interes în acest sens, cu excepția cazului când are și calitatea de succesibil al defunctului, iar în această din urmă calitate revocarea îi profită, legatul (parte din legat) ce-i revine în calitate de moștenitor legal fiind mai valoros decât sarcina stipulată în favoarea sa.
Acțiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, termenul de un an prevăzut în art.931 și art.833 C.civ. pentru acțiunea în revocarea liberalităților pentru ingratitudine nefîind aplicabil în cazul neîndeplinirii sarcinii. Prescripția începe să curgă de la data stabilită pentru executarea sarcinii, iar dacă termenul nu este stabilit, de la data nașterii raportului de drept (art.7 din Decretul nr. 167/1958), în această materie de [a data deschiderii moștenirii (când legatul începe să producă efecte). Întrucât titularii acțiunii în revocare nu au calitatea de beneficiari ai sarcinii, nu excludem aplicarea prin analogie a art.833 C.civ. referitor la calculul termenului de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască neexecutarea sarcinii.
În toate cazurile, interpretând voința testatorului, instanța este chemată să aprecieze dacă neexecutarea sarcinii (care nu are caracterul unei simple recomandări) este suficient de gravă pentru a justifica revocarea (de exemplu, obligația alimentară este executată defectuos). În caz de executare parțială, instanța poate hotărî revocarea parțială, iar în caz de întârziere poate acorda un termen de grație.
Controversată este problema, dacă revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii este sau nu condiționată de culpa legatarului. Potrivit unei păreri, revocarea poate fi pronunțată de instanță numai dacă neexecutarea este culpabilă, nu și atunci când se datorează unui caz fortuit sau de forță majoră. Potrivit unei alte păreri, cauza neexecutării este indiferentă. După părerea noastră, nici una din cele două teze nu trebuie să fie absolutizată. Astfel, pornind de la ideea că revocarea judecătorească a legatelor are ca temei culpa legatarului, în principiu ea nu poate fi adoptată dacă legatarul dovedește că neexecutarea nu-i este imputabilă, datorându-se cazului fortuit sau forței majore. Nu excludem însă posibilitatea ca instanța, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei deduse judecății și interpretând voința testatorului, să ajungă la concluzia că eficacitatea legatului este condiționată (condiție rezolutorie) de executarea sarcinii, astfel încât neexecutarea fortuită atrage după sine desființarea legatului cu efect retroactiv, de la data deschiderii moștenirii, „când s-ar putea deduce în mod neîndoielnic din act că sarcina constituie, în intențiunea dispunătorului, o condițiune rezolutorie expresă la care era supusă liberalitatea”. Prin urmare, numai revocarea judecătorească propriu-zisă presupune o neexecutare culpabilă; în schimb, neexecutarea fortuită poate avea semnificația realizării unei condiții rezolutorii.
În sfârșit, precizăm că testatorul poate înlătura valabil prin testament posibilitatea acțiunii în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, păstrând pentru persoanele interesate numai calea acțiunii în executare, caz în care sarcina nu poate avea, evident, nici semnificația unei condiții rezolutorii.
2.2. Revocarea pentru ingratitudine.
Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunțată dacă legatarul a săvârșit următoarele fapte:
I) în timpul vieții testatorului (art. 930 coroborat cu art.831 pct. 1 și 2
C.civ.):
– atentat la viața testatorului;
– delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa lui;
II) după moartea testatorului (art.931 C.civ.):
– injurie gravă făcută memoriei lui.
Cu toate că numai în ultima ipoteză suntem în prezența unui caz de ingratitudine propriu-zisă, fapta fiind săvârșită după ce liberalitatea a produs efecte (legatarul dovedindu-se ingrat), preferăm să păstrăm calificarea de ingratitudine (iar nu de nedemnitate) și în primele două cazuri (și chiar dacă legatarul nu avea cunoștință de dispoziția testamentară făcută în favoarea sa), deoarece calificarea este dată de art.831 la care art.930 face trimitere și, mai ales, pentru că regimul juridic al nedemnității succesorale nu este aplicabil în cazul revocării liberalităților pentru ingratitudine. Revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine, ca și revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor, este guvernată, în principiu, de regulile prevăzute în materie de donații, la care legea face trimitere, care diferă de regimul juridic al nedemnității succesorale.
Întrucât revocarea legatelor pentru ingratitudine urmează – în principiu – regimul juridic al revocării donațiilor pentru ingratitudine, în continuare facem numai unele precizări.
Acțiunea în revocare poate fi intentată după deschiderea moștenirii (sau opusă pe cale de excepție) – ca și revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii – de persoanele interesate care, în caz de admitere, urmează să profite de efectele revocării.
Cererea de revocare (sau excepția) întemeiată pe injurie gravă adusă memoriei testatorului trebuie să fie promovată în termen de un an de la săvârșirea faptei (art.931 C.civ.). În celelalte cazuri de ingratitudine problema este controversată.
Potrivit unei păreri, termenul de un an se aplică numai în cazul anume prevăzut de art.931, iar nu și în celelalte cazuri de revocare pentru ingratitudine. Se poate adăuga și argumentul că art.930, vizând celelalte cauze de revocare pentru ingratitudine, trimite numai la art.831, nu și la art.833 C.civ., care prevede termenul de un an în materia revocării donațiilor pentru toate cauzele de ingratitudine.
Împărtășim părerea contrară, potrivit căreia termenul de un an este aplicabil și în celelalte cazuri de ingratitudine, căci art.930 C.civ. trimite, implicit, și la art.833 care organizează acțiunea revocatorie, iar nu numai la art.832 și art.834 (revocare la cerere și efectele revocării). Nu se justifică cu nimic deosebirea care se face în privința art.833, față de art.832 și art.834 C.civ. Iar dispoziția specială din art.937 C.civ., se justifică prin consacrarea unei cauze deosebite de ingratitudine în materia legatelor și nicidecum prin considerente care să justifice aplicarea termenului general de prescripție. De altfel, termenul de un an nici nu este de prescripție, ci de decădere (de drept substanțial) nesupus cauzelor de întrerupere și suspendare prevăzute în materie de prescripție.
Pentru materia legatelor se mai impune o precizare. Dacă faptele de ingratitudine au fost săvârșite în timpul vieții testatorului, el (și numai el) poate revoca legatul oricând, până în ultima clipă a vieții, indiferent de timpul care a trecut de la săvârșirea faptei și fără a avea nevoie de acțiune în justiție în acest scop. Iar dacă a trecut un an de la săvârșirea faptei și, în cunoștință de cauză (art.833 C.civ.), testatorul nu a revocat legatul sau în altfel și-a manifestat voința de a-l ierta pe legatar, legatul nu va putea fi revocat după moartea testatorului la cererea persoanelor interesate, înseamnă că ei pot acționa numai dacă testatorul nu l-a iertat pe legatar (iertarea trebuie să fie dovedită de el) și nu s-a împlinit termenul de un an de la săvârșirea faptei, respectiv de la data când cei în drept au cunoscut sau trebuia să cunoască săvârșirea faptei. Prin urmare, în cazul faptelor de ingratitudine săvârșite în timpul vieții testatorului, cei interesați pot acționa numai dacă testatorul – fără a-l ierta pe legatar – a decedat înainte de expirarea termenului de un an (art.833 alin.2 C.civ.) și numai în limita timpului rămas. Ei dispun de un an întreg pentru intentarea acțiunii doar în cazul injuriei grave făcute memoriei testatorului (art.931 C.civ.).
În sfârșit, dacă legatul a cărui revocare se cere are drept obiect un imobil, se pune problema publicității imobiliare. Într-o părere s-a arătat că cererea de revocare a donației (pentru ingratitudine) este supusă publicității imobiliare (art.834 C.civ.) sub sancțiunea inopozabilității față de terțele persoane. În schimb, această regulă nu se aplică cererii de revocare a legatului, deoarece mutațiile imobiliare din cauză de moarte nu sunt supuse publicității. Ar urma ca actele încheiate de terți cu legatarul după data cererii de revocare să nu fie opozabile titularului acțiunii, deși cererea de revocare nu a fost supusă publicității.
Potrivit unei alte păreri (nemotivate), „toate înstrăinările sau constituirile de drepturi reale, consimțite asupra bunurilor dăruite sau lăsate prin testament, de către donatar sau legatar, până la intentarea acțiunii sau până la transcrierea cererii, vor rămâne neatinse”. Autorul nu face distincție între revocarea donației și a legatului.
În legătură cu această problemă reamintim că și în prezent (ca și în trecut) dobândirea de drepturi reale prin succesiune este opozabilă față de terți necondiționat de înscrierea în cartea funciară (art.28 din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr.7/1996). Prin urmare, nu numai moștenitorii legali, ci și legatarul sunt scutiți de necesitatea efectuării formelor de publicitate. Dar la revocarea legatului pentru ingratitudine se pune problema opozabilității actelor încheiate de legatar cu terții (de bună – credință), deoarece – în principiu – această revocare nu produce efecte retroactive față de terți. Pentru acest motiv art.834 C.civ., la care – după cum am văzut – art.930 C.civ. face trimitere implicit, prevede necesitatea înscrierii cererii de revocare. Numai în felul acesta înstrăinările sau constituirile de drepturi reale consimțite de legatarul incorect ulterior cererii în revocare pentru ingratitudine (eventual și cu efectuarea înscrierilor în cartea funciară potrivit art.28) devin inopozabile față de titularul acțiunii în revocare. În lipsa înscrierii riscă să suporte consecințele mutațiilor imobiliare consimțite de legatarul ingrat.
CAPITOLUL V CADUCITATEA LEGATELOR
Secțiunea I Noțiune
Legatele instituite în mod valabil și nerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite ulterior întocmirii testamentului și care fac imposibilă executarea lor. Spre deosebire de nulitatea legatelor, care se datorează unor cauze existente în momentul întocmirii testamentului, caducitatea se datorează unor evenimente, împrejurări ulterioare. Ea se deosebește și de revocarea voluntară a legatelor, deoarece se produce independent și chiar împotriva voinței testatorului. În sfârșit, caducitatea se deosebește și de revocarea judecătorească prin care se sancționează anumite atitudini culpabile ale legatarului; cauzele care determină caducitatea nu sunt determinate sau condiționate de culpa legatarului. Având în vedere aceste deosebiri și cazurile de caducitate prevăzute de lege, ea poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil și nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunțării legatarului la legat după deschiderea moștenirii.
Secțiunea a II-a Cazurile de caducitate
Sub titlul de caducitate a legatelor, Codul civil prevede patru cauze care fac imposibilă executarea lor: decesul legatarului; incapacitatea legatarului de a primi legatul; neacceptarea legatului de către legatar; pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului. Literatura de specialitate mai adaugă unele cauze cu efecte asemănătoare caducității.
1. Decesul legatarului.
Potrivit legii, legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului (art.924 C.civ.). Dispoziția se explică prin faptul că liberalitățile în general și cele făcute mortis causa au caracter exclusiv personal; sunt acte încheiate în considerarea persoanei legatarului (intuiții personae). Astfel fiind, dacă legatarul a murit înaintea testatorului, deci înainte de momentul deschiderii moștenirii, când dispoziția testamentară urma să-și producă efectele, executarea legatului devine imposibilă din cauza lipsei capacității succesorale a legatarului; legatul devine caduc.
Datorită caracterului personal al liberalității, moștenitorii legatarului, fie și descendenții lui, nu au nici un drept asupra legatului, pentru că – nedobândind dreptul legat – legatarul nu l-a putut transmite asupra propriilor moștenitori, iar reprezentarea succesorală nu este aplicabilă în materia moștenirii testamentare. Evident, dacă legatarul a murit după deschiderea moștenirii, succesorii lui vor beneficia de legat deoarece dreptul la legat – dacă nu este afectat de o condiție suspensivă – se dobândește din clipa morții testatorului și deci se poate transmite prin moștenire. Iar dacă există o pluralitate de legatari, moartea unuia nu afectează eficacitatea legatelor făcute în favoarea altora.
Se pune însă întrebarea, aspect nesemnalat în literatura de specialitate, ce se întâmplă dacă legatarul nu „a murit înaintea testatorului” (predeces -art.924 C.civ.), ci în același timp (deodată) cu testatorul, fără a se putea stabili (dovedi) ordinea deceselor, deci testatorul și legatarul sunt comorienți sau codecedați, de exemplu, au murit cu ocazia unei catastrofe aeriene sau în împrejurări deosebite, dar în aceeași zi și fără a se putea stabili „existența” (art.654 C.civ.) legatarului (supraviețuirea lui) în momentul morții testatorului.
Întrucât caducitatea legatului în cazul predecesului legatarului își găsește fundamentarea în lipsa capacității succesorale a legatarului în momentul deschiderii moștenirii, iar capacitatea succesorală nu este și nu poate fi recunoscută nici în cazul comorienți lor sau codecedaților, deoarece nu se poate dovedi „existența” legatarului în clipa morții testatorului, soluția care se impune și în aceste ipoteze este caducitatea legatului (ubi eadem est ratio, ibi eadem lex). Dacă nu se poate dovedi capacitatea succesorală a legatarului (capacitate care este o condiție generală a dreptului la moștenire, indiferent că este legală sau testamentară), nici legatarul comorient sau codecedat nu poate dobândi legatul și deci nu poate să-l transmită prin moștenire la proprii săi succesori, la fel ca și legatarul predecedat. Astfel fiind, considerăm că, într-o viitoare reglementare, textul art.924 C.civ. ar urma să fie reformulat, în sensul că legatul devine caduc dacă legatarul nu are capacitate succesorală (nu există) în momentul morții testatorului.
În legătură cu problema analizată se mai impun două precizări.
– Dacă legatarul „există” la data deschiderii moștenirii, indiferent de durata supraviețuirii față de testator, el dobândește dreptul la legat și deci îl poate transmite prin moștenire. Face excepție legatul afectat de o condiție suspensivă. Potrivit legii, legatul făcut sub condiție suspensivă devine caduc dacă legatarul moare înainte de realizarea condiției (art.952 C.civ.) și chiar daca post mortem condiția se realizează. Această soluție, derogatorie de la regulile de drept comun (transmisibilitatea dreptului afectat de o condiție la moștenitori – art.1015 C.civ.), se explică prin faptul că drepturile legatarului se nasc (cu efect retroactiv), dar numai din momentul realizării condiției; dacă în acel moment el nu este în viață legatul nu mai poate produce efecte, fiind stipulat intuitu personae.
– Dacă legatul este afectat de o condiție rezolutorie (inclusiv o condiție suspensivă potestativă și negativă, asimilată condiției rezolutorii) sau de un termen (suspensiv sau extinctiv) ori de o sarcină, este suficient ca legatarul să fie în viață la data deschiderii moștenirii; aceste modalități nu afectează dobândirea dreptului la legat (și transmiterea acestui drept prin moștenire dacă legatarul moare după deschiderea moștenirii testatorului), ci numai desființarea, respectiv exigibilitatea sau stingerea dreptului, potrivit regulilor care guvernează materia modalităților actelor juridice, în concret a legatelor, iar nu materia caducității legatelor.
Tot astfel, dacă este vorba de o condiție suspensivă și legatarul este în viață, iar bunul legat nu a pierit, însă condiția nu se realizează – ipoteză menționată, de regulă, printre cazurile de caducitate – legatul nu va fi caduc, ci va urma regimul juridic al legatelor sub condiție suspensivă.
– A doua precizare vizează natura dispoziției art.924 C.civ. Este evident că această regulă de caducitate – ca și cea prevăzută în art.925 – are caracterul unei dispoziții supletive (sau, cum s-a mai spus, interpretative a voinței testatorului).
Astfel fiind, testatorul poate stipula ca în cazul în care legatarul desemnat în primul rând nu ar fi în viață în momentul deschiderii moștenirii sau ar deceda după această dată, dar înainte de realizarea condiției suspensive care afectează nașterea legatului, el să revină unei sau unor alte persoane, de exemplu, moștenitorilor legatarului. O asemenea dispoziție, prevăzută de testator pentru cazul în care legatarul prim nu ar putea sau nu ar voi să accepte legatul, reprezintă o substituție vulgară permisă expres de lege (art.804 C.civ.).
În concluzie, decesul legatarului determină caducitatea legatului – în lumina art.924 (coroborat cu art.654) și art.925 C.civ. – dacă a intervenit înainte de moartea testatorului (predeces), o dată cu aceasta (codeces) sau, în cazul legatului sub condiție suspensivă, după moartea testatorului (postdeces), dar înainte de realizarea condiției.
2. Incapacitatea legatarului de a primi legatul.
Potrivit art.928 C.civ. „orice dispoziție testamentară cade când… legatarul… va fi necapabil a o primi”. Întrucât capacitatea de a primi a legatarului trebuie să fie apreciată în raport de data deschiderii moștenirii, dată la care legatul începe să producă efecte, el devine caduc dacă în acest moment legatarul este lovit de o incapacitate de a-l primi. De exemplu, legatarul cu titlu particular al proprietății unui teren nu are, la data deschiderii moștenirii, cetățenie română (art.41 alin.2 din Constituție) sau principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice legatare (art.34 din Decretul nr.31/1954) ar împiedica-o să primească legatul.
3. Neacceptarea legatului (renunțarea) de către legatar.
Tot art.928 C.civ. prevede caducitatea legatului dacă „legatarul nu va primi…”, Drepturile legatarului se nasc, de drept, din momentul deschiderii moștenirii. Dar, potrivit principiului că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine” (art.686 C.civ.), principiu aplicabil și în cazul moștenirii testamentare, legatarul are – ca și moștenitorii legali – drept de opțiune succesorală. În virtutea acestui drept, care se transmite și asupra moștenitorilor dacă legatarul moare după deschiderea moștenirii, titularul lui poate renunța la legat, caz în care legatul devine caduc (dacă testatorul nu a prevăzut, pentru această ipoteză, o substituție vulgară). Evident, ca oricare dintre variantele opțiunii succesorale, renunțarea la legat – sub sancțiunea nulității absolute – poate să intervină numai după deschiderea moștenirii (art.702 C.civ.).
4. Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului.
Potrivit art.927 C.civ. „legatul va fi caduc dacă lucrul legat a pierit de tot în viața testatorului”. După cum rezultă – explicit sau implicit – din această dispoziție, pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea legatului trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții:
a) Legatul să fie cu titlu particular și să aibă ca obiect bunuri corporale certe, individual determinate. Dacă legatul este universal sau cu titlu universal, nu poate fi vorba de pieire (patrimoniul nu piere); în caz de pieire a unor bunuri din patrimoniu legatul nu devine caduc, ci se micșorează emolumentul legatului, de care va beneficia legatarul.
Nici legatul cu titlu particular nu poate deveni caduc prin pieire decât dacă are ca obiect bunuri individual determinate, iar nu bunuri de gen neindividualizate (genera non pereunt).
În schimb, legatul bunului individual determinat devine caduc prin pieire chiar dacă vizează nu proprietatea (sau nuda proprietate) a bunului, ci dezmembrămintele proprietății (de exemplu, legatul uzufructului sau a dreptului de abitație asupra casei).
Dacă legatul are ca obiect bunuri incorporale, problema caducității prin pieire nu se pune. De exemplu, încasarea de către testator a creanței care formează obiectul legatului nu atrage caducitatea, ci poate fi analizată ca ineficacitate rezultând din revocarea voluntară a legatului.
b) Pieirea bunului să fie totală („… pierit de tot”, art.927 C.civ.). Dacă bunul a pierit numai în parte, legatul nu devine caduc nici măcar în parte, cum se consideră uneori”, micșorându-se numai emolumentul; iar dacă pieirea s-a produs în astfel de împrejurări încât se datorează despăgubiri sau indemnizație de asigurare aceste sume se cuvin legatarului. Dacă pieirea este totală, datorită caducității legatului, legatarul nu are dreptul nici la despăgubiri sau la indemnizația de asigurare. Face excepție ipoteza în care intenția testatorului ar fi fost să acorde legatarului – în eventualitatea pieirii totale a bunului legat – dreptul la creanța de despăgubire sau indemnizația de asigurare. În dreptul francez (dar fără a distinge între pieirea totală și cea parțială) se pare că intenția testatorului se prezumă într-un sens favorabil legatarului. După părerea noastră, în caz de pieire parțială dreptul legatarului la creanța de despăgubire împotriva persoanei responsabile sau a asigurătorului nu necesită prezumarea intenției testatorului; el rezultă din textul legii care prevede caducitatea numai în caz de pieire totală. S-ar putea spune că, indirect, art.927 C.civ. consacră un caz particular de subrogație reală cu titlu particular în caz de pieire parțială. În schimb, în caz de pieire totală prezumția și-ar dovedi utilitatea, deoarece – la redactarea clauzei de gratificare a legatarului – testatorul nu se gândește la posibilitatea pieirii bunului legat și nu menționează dreptul legatarului la creanța de despăgubire în caz de pieire a bunului.
c) Pieirea bunului să fie produsă „în viața testatorului” (art.927 C.civ.), adică în perioada dintre momentul întocmirii testamentului și data morții testatorului. Dacă bunul era pierit în momentul testării legatul nu este caduc, ci nul din lipsă de obiect. Iar dacă pieirea se produce după data deschiderii moștenirii legatul nu devine caduc pentru că legatarul a dobândit proprietatea bunului de la această dată. În consecință, el suportă riscul pieirii în această calitate (res perit domino), respectiv va avea acțiune în despăgubire împotriva persoanei responsabile. Persoana obligată la predarea bunului legat nu suportă riscul pieirii fortuite decât dacă a fost pusă în întârziere și nu dovedește că bunul ar fi pierit și la legatar, dacă i s-ar fi predat (art.l 156 C.civ.) și răspunde pentru pieirea bunului din greșeala sa în condițiile dreptului comun.
Regula, potrivit căreia pieirea bunului determină caducitatea legatului numai dacă se produce „în viața testatorului”, cunoaște și o excepție. Astfel, dacă legatul este sub condiție suspensivă considerăm că pieirea bunului legat produce caducitatea și dacă se produce după momentul deschiderii moștenirii, dar înainte de realizarea condiției, întrucât – în lumina art.925 C.civ. – legatarul nu devine proprietar decât în momentul realizării condiției, ceea ce nu mai este posibil din lipsă de obiect (art.927 C.civ.).
d) Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit (caz fortuit sau forță majoră) ori o faptă culpabilă săvârșită de o terță persoană sau chiar de testator ori legatar. Numai pieirea datorată faptei intenționale a testatorului se analizează ca revocare voluntară a legatului, iar nu cauză de caducitate.
În sfârșit, precizăm că literatura de specialitate asimilează cu pieirea bunului și înstrăinarea sa independentă de voința testatorului și făcută în timpul vieții lui, cum ar fi vânzarea silită la cererea creditorilor sau exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Legatul devine caduc în aceste cazuri dacă bunul iese din proprietatea testatorului în timpul vieții lui (art.927 C.civ.). De exemplu, în caz de expropriere măsurile premergătoare exproprierii nu atrag caducitatea legatului. Dacă transferul dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul expropriatorului potrivit art.28 din Legea nr.33/1994 are loc după data deschiderii moștenirii, despăgubirile datorate se vor cuveni legatarului, el având dreptul să ceară, în condițiile legii speciale, și retrocedarea proprietății (art.25) sau să exercite dreptul de preemțiune (art.37).
5. Alte cazuri de caducitate.
La cele patru cazuri de caducitate prevăzute în Codul civil, în literatura de specialitate se mai adaugă și altele cum ar fi: neîndeplinirea condiției suspensive sub care a fost stipulat legatul, depășirea cotității disponibile, dispariția cauzei impulsive și determinante a actului de liberalitate.
Este adevărat că legatul devine ineficace și în aceste cazuri, însă -riguros vorbind – ele nu constituie veritabile cauze de caducitate. Astfel, dacă legatul este sub condiție suspensivă care nu se realizează se va aplica regimul juridic corespunzător (dobândirea dreptului sub condiție și desființarea lui retroactivă – iar nu caducitatea – dacă este sigur că evenimentul nu se va realiza), cu precizarea prevăzută de lege că, în această materie, decesul legatarului înainte de realizarea condiției atrage caducitatea (art.925 C.civ.), la care se poate adăuga și ipoteza pieirii bunului înainte de realizarea condiției.
Nici depășirea cotității disponibile nu atrage caducitatea, ci reducțiunea liberalității excesive, care se produce numai la cererea persoanelor îndreptățite și vizează nu numai legatele, dar și donațiile, dacă este cazul. Iar dispariția cauzei actului de liberalitate după întocmirea testamentului (de exemplu, nașterea unui copil) poate avea semnificația revocării tacite a legatului sau desființarea legatului ca urmare a realizării unei condiții rezolutorii negative tacite, și nu caducitatea lui.
După părerea noastră, nici renunțarea legatarului la legat (neacceptarea lui – art.928 C.civ.) nu ar trebui să figureze printre cazurile de caducitate, ea urmând regimul juridic al dreptului de opțiune succesorală, ca și în cazul moștenitorilor legali. Caducitatea veritabilă înseamnă imposibilitate de executare a legatului din cauze obiective ivite după întocmirea testamentului și independente de voința legatarului.
6. Soarta legatului grefat pe un legat (principal) devenit caduc.
În cazurile în care legatarul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) al cărui legat a devenit caduc (de exemplu, pentru predeces) a fost însărcinat cu un legat în favoarea unei alte persoane, caducitatea legatului principal nu va atrage caducitatea legatului-sarcină, ci acesta din urmă va trece asupra succesorului care beneficiază de caducitatea legatului principal. De exemplu, legatul unei sume de bani cu care a fost însărcinat legatarul casei urmează să fie executat de moștenitorul care beneficiază de caducitatea legatului casei.
Legatul grefat pe un alt legat va deveni caduc numai dacă legatul principal este cu titlu particular și obiectul acestuia piere total în condițiile art.927 C.civ..
În toate cazurile, caducitatea legatului-sarcină nu afectează existența legatului principal, titularul lui beneficiind de caducitatea legatului-sarcină (dacă testatorul nu a prevăzut altfel).
CAPITOLUL VI CONSECINȚELE INEFICACITĂȚII LEGATELOR. DREPTUL DE
ACRESCĂMÂNT
Secțiunea I Consecințe
Așa cum se poate deduce cu ușurință din abordările anterioare, există anumite cazuri în care legatele devin ineficiente, în sensul că persoanele desemnate de testator prin dispoziții de ultimă voință nu mai pot beneficia de obiectul legatelor care au fost lovite de o cauză de nulitate, de revocare sau de caducitate. În acest caz se pune problema cui vor reveni aceste bunuri sau care sunt persoanele care vor profita de ineficacitatea legatelor.
Pornind de la corelațiile care există între devoluțiunea legală și cea testamentară a moștenirii, considerăm că situația va fi asemănătoare, dar nu identică, cu cea întâlnită în materia moștenirii legale, unde, în cazul în care moștenitorul legal este nedemn, lipsit de capacitate succesorală sau renunță la moștenire, partea sa de moștenire va reveni comoștenitorilor legali sau moștenitorilor subsecvenți, în condițiile stabilite de lege.
Astfel, în cazul devoluțiunii testamentare a moștenirii există o regulă după care se stabilește soarta bunurilor care constituie obiectul legatelor devenite ineficiente, dar având în vedere că în această materie, ceea ce prevalează este voința testatorului, atunci când ea se manifestă în condițiile legii, această regulă va putea fi înlăturată când dispunătorul prevede în mod expres, prin testament, o substituție vulgară sau un legat conjunctiv (caz în care va opera dreptul de acrescământ).
Regula în această materie este că de nulitatea, revocarea sau caducitatea legatelor vor profita persoanele însărcinate cu executarea legatului sau persoanele cu vocație succesorală din a căror parte urma să se execute legatul și anume: moștenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal și chiar legatarii cu titlu particular dacă lor le fusese impusă de testator sarcina de a executa legatul devenit ineficient.
Dacă toate legatele instituite de testator au fost lovite de nulitate, fie revocate, fie au devenit caduce, atunci se va presupune că persoana a murit fără testament și se vor aplica regulile devoluțiunii legale a moștenirii.
De exemplu, dacă testatorul are moștenitori legali rezervatari, dar a instituit și un legatar universal, ineficacitatea legatului va profita moștenitorilor legali care vor culege întreaga moștenire, nu numai rezerva. Dacă moștenitorii legali ai testatorului sunt nerezervatari aceștia sunt excluși de la moștenire prin instituirea unui legatar universal, dar dacă acest legat devine ineficient ei vor putea veni la moștenire.
În această privință însă trebuie să se interpreteze voința testatorului deoarece, după cum s-a apreciat, a institui legatari înseamnă, în aceeași măsură, a exhereda pe moștenitori. De aceea, dacă din dispozițiile testamentare rezultă faptul că testatorul a înțeles ca exheredarea moștenitorilor săi să fie condiționată de eficacitatea legatului, atunci de ineficacitatea legatului universal vor profita moștenitorii legali (rezervatari sau nerezervatari, după caz). Dacă însă, din modul de redactare a testamentului se desprinde în mod neechivoc dorința testatorului de a exhereda pe moștenitorii săi prin instituirea unui legatar universal, de ineficacitatea acestui legat va profita statul, care va culege moștenirea în limita cotității disponibile.
Dacă testatorul a instituit doi legatari universali, din moment ce amândoi vor avea vocație succesorală eventuală la întreaga moștenire, de ineficacitatea unui legat universal va profita celălalt legatar universal.
Dacă testatorul a numit un legatar universal și un legatar cu titlu universal, având, în același timp și moștenitori rezervatari, de ineficacitatea legatului cu titlu particular va profita legatarul universal, deoarece el are vocație succesorală eventuală la întreaga moștenire (art. 888 C. civ.). Dacă testatorul a numit numai un legatar cu titlu universal (de exemplu prin desemnarea unui legatar al tuturor imobilelor) și va avea și moștenitori legali, aceștia sunt cei care vor profita de ineficacitatea legatului cu titlu universal. Dacă sunt doi legatari cu titlu universal fiecare vor avea vocație succesorală numai la fracțiunea din moștenire desemnată prin testament, astfel că de ineficacitatea unuia dintre legate cu titlu universal nu va profita celălalt legatar cu titlu universal ci moștenitorii legali ai defunctului.
De asemenea, dacă legatul cu titlu particular este lovit de nulitate sau este revocat sau caduc, acest fapt va profita moștenitorilor legali, legatarilor universali sau legatarilor cu titlu universal în sarcina cărora fusese pusă executarea legatului cu titlu particular.
În mod excepțional, ineficacitatea legatului cu titlu particular profită și legatarului cu titlu particular însărcinat cu executarea legatului cu titlu particular devenit ineficace (de exemplu, ineficacitatea legatului uzufructului profită legatarului nudei proprietăți a bunului, dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel.
După cum s-a menționat, de la această regulă există două excepții expres prevăzute de lege și anume substituția vulgară și legatul conjunctiv.
Secțiunea a II-a Excepții în materie
1. Substituția vulgară.
Instituirea unui al doilea legatar. Potrivit art. 804 C. civ.: „Este permisă dispoziția prin care o terță persoană ar fi chemată a lua darul, ereditatea sau legatul, în cazul când donatorul, eredele numit sau legatarul nu ar primi sau nu ar putea primi”.
Legea prevede în mod expres posibilitatea acordată testatorului de a institui un al doilea legatar (denumit substituit) care să profite de legat dacă legatarul numit inițial nu dorește sau nu poate să primească legatul. Acest al doilea legat este unul sub condiție suspensivă (a ineficacității primului legat). Dacă și acest legat este ineficace, atunci va fi aplicabilă regula menționată, putând să profite de el moștenitorii legali sau legatarii, dacă testatorul nu va dispune altfel.
2. Legatul conjunctiv și dreptul de acrescământ.
2.1. Consacrare reglementativă.
Potrivit art. 929 C. civ., „Când din dispozițiile testamentare va rezulta că cugetul testatorului a fost de a da legatarilor dreptul la totalitatea obiectului legat, atunci acela din legatari care vine la legat, ia totalitatea, iar de primesc mai mulți legatari, legatul se împarte între ei, fără a se scădea părțile legatarilor necapabili sau ale acelora care n-au primit legatul, sau care au murit înaintea testatorului”.
2.2. Noțiune.
Legatul conjunctiv poate fi definit ca fiind acea dispoziție de ultimă voință prin care testatorul lasă un legat cu titlu particular la mai mulți legatari în același timp, fără să indice partea fiecăruia, ci conferind fiecărui legatar vocație succesorală la totalitatea bunului legat. Suntem în prezența unei excepții de la regula existentă în cazul ineficacității legatelor, pentru că, dacă unul dintre colegatarii legatului conjunctiv nu vrea sau nu poate să beneficieze de legat, partea care i se cuvine lui nu va profita moștenitorilor legali sau legatarilor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, ci va fi culeasă de ceilalți colegatari numiți de testator ca beneficiari ai legatului conjunctiv în virtutea dreptului de acrescământ.
De exemplu, dacă un testator lasă o casă la trei persoane în același timp, cu intenția ca fiecare să aibă vocație succesorală la întregul bun, dacă toți trei legatarii doresc și pot să culeagă legatul, bunul se va împărți între ei în mod egal, fiecare beneficiind de 1/2 din obiectul legat. Dacă unul dintre legatari nu poate sau nu vrea să primească legatul, partea lui va profita colegatarilor care vor și pot să primească legatul aceștia beneficiind de 1/2 din obiectul legat. De asemenea, dacă numai un legatar dorește și poate să primească legatul, având vocație succesorală la întregul bun legat, părțile celorlalți doi colegatari vor spori partea legatarului care primește legatul, acesta dobândind bunul în totalitatea sa, cu înlăturarea moștenitorilor legali sau a oricăror alți legatari.
2.3. Domeniu.
După cum se poate observa din analiza textului de lege privitor la legatul conjunctiv (art. 929 C. civ.), acesta se referă numai la cazurile de ineficacitate a legatelor datorate ineficacității, renunțării sau predecesului colegatarilor. Doctrina și jurisprudența au admis însă, în unanimitate, că trebuia ca prevederile art. 929 C. civ. să fie generalizate la toate cazurile de ineficacitate, fie că este vorba de nulitate, revocare sau caducitate.
Această excepție de la regula existentă în materia ineficacității legatelor este permisă de lege deoarece, în cadru! devoluțiunii testamentare a moștenirii, voința dispunătorului este suverană. De aceea, testatorul poate acorda legatarilor dreptul de acrescământ sau poate să-l înlăture, instituind o substituție vulgară, caz în care partea legatarului care nu poate sau nu dorește să primească legatul nu va profita colegatarilor săi, ci va reveni substituitului.
Posibilitatea recunoscută instanței de a se pronunța dacă se aplică sau nu dreptul de acrescământ. Instanța de judecată va aprecia de fiecare dată dacă se aplică sau nu dreptul de acrescământ, analizând modul de redactare a testamentului pentru a da curs voinței testatorului. Astfel, dreptul de acrescământ va opera numai în cazul conjuncției reale și verbale și în cazul conjuncției reale; e! nu poate opera în cazul conjuncției verbale.
2.4 Conjuncția re et verhis.
Conjuncția este reală și verbală (conjuncția re et verbis) atunci când același lucru este lăsat prin aceeași dispoziție de ultimă voință, mai multor legatari, fără a se stabili partea fiecăruia. De exemplu „las casa mea lui A și B”. În acest caz, legatarii sunt uniți re, pentru că li se lasă același obiect și sunt uniți verhis, pentru că sunt cuprinși în aceeași dispoziție,
2.5. Conjuncția re tantum.
Conjuncția este numai reală (conjuncție- re tantum), când testatorul lasă același lucru mai multor legatari dar prin dispoziții diferite. Astfel, legatul este conjunctiv dacă testatorul lasă gospodăria sa soției supraviețuitoare, urmată de dispoziția prin care lasă aceeași gospodărie fiului său din prima căsătorie. În acest caz legatarii sunt uniți re fiindcă li se lasă aceiași lucru, ei nu sunt uniți și verbis pentru că legatele sunt făcute prin dispoziții diferite.
2.6. Conjuncția verbală.
Conjuncția este numai verbală în cazul în care testatorul lasă mai multor legatari același bun prin aceeași dispoziție, dar specifică partea cuvenită fiecăruia. De exemplu, „las casa mea lui A și B, fiecăruia pentru o jumătate”. În acest caz nu operează dreptul de acrescământ, fiecare putând culege doar partea expres prevăzută de testator, iar ineficacitatea legatelor va profita moștenitorilor legali sau celorlalți legatari, dacă testatorul nu dispune altfel.
2.7.Condițiile cerute pentru a opera dreptul de acrescământ.
Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
Să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular. Noțiunea dreptului de acrescământ este utilizată și în cazul legatelor universale sau cu titlu universal, pentru a explica sporirea cotei cuvenite comoștenitorilor în cazul ineficacității legatelor celorlalți moștenitori. Art. 929 se referă însă numai la legatele cu titlu particular deoarece legatarul universal sau cu titlu universal culege partea de moștenire corespunzătoare comoștenitorilor care nu vor sau nu pot să vină la moștenire în temeiul vocației universale sau cu titlu universal pe care o au asupra întregii moșteniri sau a unei fracțiuni din aceasta (art. 888, respectiv art. 894 C. civ.) și nu în virtutea dreptului de acrescământ.
2.8.Dispozițiile făcute în favoarea legatarilor să aibă același obiect.
Din moment ce legea nu distinge în această materie, obiectul legatului conjunctiv poate fi reprezentat de un bun corporal cert individual determinat, bunuri de gen (determinate sau determinabile) sau bunuri incorporate. În cazul în care legatul conjunctiv are ca obiect uzufructul unui bun, s-a pus problema cui va reveni partea legatarului decedat, nudului proprietar sau colegatarului? În acest caz trebuie să distingem după cum decesul legatarului intervine înainte sau după deschiderea moștenirii. Dacă legatarul moare în timpul vieții testatorului, partea sa va profita colegatarului care va dobândi dreptul la uzufructul întregului bun în virtutea dreptului de acrescământ. Dacă legatarul moare după deschiderea moștenirii, deci după ce legatul și-a produs efectele, nemaifiind vorba de un caz de ineficacitate a legatului, de stingerea lui va beneficia nudul proprietar, conform prevederilor dreptului comun în materie. În doctrină a fost exprimată și altă opinie potrivit căreia stingerea dreptului de uzufruct intervine numai la moartea ultimului titular al dreptului de uzufruct care constituie obiectul legatului conjunctiv. Nu împărtășim această opinie, deoarece art. 924 care reglementează dreptul de acrescământ se referă numai la cauze de ineficacitate a legatului, iar în situația în care legatarul moare după deschiderea moștenirii, legatul nu este ineficace. Bineînțeles, testatorul va putea dispune prin testament ca la moartea unui uzufructar (survenită după deschiderea moștenirii), celălalt uzufructuar să aibă drept la întregul uzufruct. În acest caz, fiecare dintre cei doi legatari primește două legate în uzufruct, unul pur și simplu, iar celălalt cu termen incert, la moartea colegatarului său.
Vocația colegatarilor să se întindă asupra întregului bun, și nu asupra unei fracțiuni determinată de testator, iar testatorul să nu fi înlăturat dreptul de acrescământ (printr-o substituție vulgară, de exemplu).
Legatul conjunctiv să devină ineficace pentru unul sau unii dintre moștenitori.
Secțiunea a III-a Efectele acrescământului
Așa cum s-a precizat deja, în cazul în care un legatar nu poate sau nu dorește să primească legatul conjunctiv, partea sa va profita colegatarilor în virtutea dreptului de acrescământ.
Problema care se pune este de a ști dacă dreptul de acrescământ operează voluntar sau forțat și dacă adăugirea se dobândește cu sau fără sarcini.
Într-o primă opinie, s-a apreciat că „dreptul de creștere este facultativ”, deoarece el constituie pentru legatar un folos la care acesta poate renunța, fără ca această renunțare să atragă caducitatea legatului său.
Într-o altă opinie, se face distincție după cum legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, susținându-se faptul că în primele două cazuri dreptul de acrescământ operează de drept, legatarii având vocație la întreaga moștenire sau la o fracțiune din aceasta, pe când în cazul legatului cu titlu particular, acrescământul este voluntar, legatarul putându-l refuza, deoarece este chemat doar la un bun singular.
Într-o a treia opinie, pe care o împărtășim fără rezerve, se consideră că dreptul de acrescământ operează în mod obligatoriu de drept, deoarece legatul conjunctiv oferă legatarilor o vocație succesorală (eventuală) asupra întregului bun, așa că, în momentul când legatarul acceptă legatul, el face un act de acceptare referitor la întregul bun care constituie obiectul legatului conjunctiv, deoarece opțiunea succesorală este un act juridic indivizibil.
Faptul că anumiți legatari nu pot sau nu vor să primească legatul va determina ulterior doar emolumentul pe care îl culege legatarul care acceptă legatul conjunctiv.
Se poate întâmpla ca testatorul să numească mai mulți legatari, lăsându-le un bun, în același timp, dar prevăzând numai față de unii dintre ei executarea unei sarcini. De exemplu, „las casa mea lui A și lui B, cu sarcina pentru B de a plăti o rentă viageră lui C”. În cazul în care B nu poate sau nu dorește să primească legatul, se pune problema dacă, în virtutea dreptului de acrescământ, A va primi lucrul legat fiind obligat să execute și sarcina sau va fi liber de aceasta.
Soluția admisă în această materie este că legatarul care beneficiază de acrescământ va suporta și sarcinile care-i reveneau colegatarului de a cărui parte profită, dacă testatorul nu a dispus altfel. Dacă ar fi acceptată soluția contrară, ar însemna că legatarul care beneficiază de dreptul de acrescământ ar primi, el singur, mai mult decât ar putea primi ei împreună cu colegatarii săi, la un loc, dacă toate legatele ar ti fost eficace, deoarece în acest caz și sarcinile ar trebui executate. Pe de altă parte, sarcina este legată de obiectul legatului si nu de persoana legatarului, dacă testatorul nu a dispus altfel sau dacă sarcina nu este instituită în considerația persoanei (intuitu personae) ca de exemplu, sarcina impusă unui pictor de a picta portretul unei anumite persoane.
BIBLIOGRAFIE
A.E.Giffard, Precis de droit romain, I, Paris, 1946;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All Beck, București, 2002, vol. III;
C. Turianu, Curs de drept civil. Dreptul de moștenire, Ed. Universitară, București, 2005;
C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Actami, București, 1996;
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973;
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003;
D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, Iași;
D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. „Ștefan Pricopiu”, 1995;
Emil Molcuț, Drept roman privat, București, 1984;
E. Molcuț, D.Oancea, Drept roman, București 1993;
E.Perrot, Precis elementaires de droit romain, Paris, 1937;
Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire, Universitatea București, 1983;
F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, ed. a III-a, Ed. Academiei, București, 1978;
Gh. Comănița, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, București, 2003;
G. Couturier, La confirmation des actes nuls, LGDJ, Paris, 1972;
Grosso, Studia et documenta historiae et juris, Roma, 7, 1941;
Henri și Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. IV, Paris, 1963;
I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București, 2003;
I. Mihuță, Probleme de drept din practica pe anul 1976 a Tribunalului Suprem, în R.R.D., nr. 8/1971;
J. Maury, Successions et libéralité, Litec, Paris, 2002;
J. Manoliu, Șt. Răuschi, Drept civil. Succesiuni, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași, 1983;
L. Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte și succesiuni, ed. 2, Ed. All Beck, București, 2004;
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, 1921;
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, București, 1966;
M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, Paris, 2000;
M. Mureșan, K. Josef, Succesiuni, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1996;
N. Corodeanu, Obligațiile și succesiunea, Curs de drept roman, vol. II, 1937;
O. Rădulescu, Condițiile în care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar, în Dreptul nr. 4/1998;
P.Collinet, Les successions, Paris, 1930;
Ph. Malaurie, Les succesions. Les liberalites, Ed. Cujas, Paris, 1989;
P.Noailles, Les successions a cause de mort, Paris, 1928;
P.C.Timbal, Droit romain et ancient droit francais – Regime matrimoniaux, successions – Liberalites, Paris, 1975;
P.C.Timbal, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1940-1941;
Ștefan Cocoș, Drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2004;
V. Neagu, Examen teoretic al practicii judiciare privind acțiunea în reducțiune, în R.R.D., nr. 4/1984;
V. Stoica, Drept succesoral, Ed. Editas, București, 2003;
V.I..Hanga, M.Jacotă, Drept privat roman, București, 1964;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cazurile DE Ineficacitate ALE Legatelor (ID: 126022)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.