Cauzele Si Consecintele Inflatiei
In literatura de specialitate, inflația se definește ca fiind o creștere generalizată a prețurilor în condițiile în care puterea de cumpărare a actorilor pe piață (inclusiv populația) scade. Acest lucru se exprimă în termeni monetari prin faptul că prețurile bunurilor și serviciilor cresc, cantitatea de bani (fizici și din cont) crește, iar puterea de cumpărare a unei unități monetare scade.
În sens restrâns, putem vorbi despre inflație din momentul apariției banilor de hârtie puși în circulație de băncile centrale de emisiune, ca un instrument în mâna statului de a face față cheltuielilor publice mai mari decât veniturile aferente. Principala consecință a unei asemenea practici a fost mărirea prețurilor la bunurile și serviciile din economie, urmată de șomaj, conflicte sociale etc.
În sens larg, până la apariția banilor, societatea omenească s-a confruntat cu o pseudo-inflație prin troc, deoarece a existat fenomenul deprecierii unităților de schimb de pe piață, în timp ce, după apariția banilor, aceasta a cunoscut o inflație prin bani (monede), datorată scăderii puterii de cumpărare a deținătorilor de monede din metal prețios prin diferite tehnici.
Fenomenul denumit inflație constituie o problemă de analiză macroeconomică și una din formele principale ale dezechilibrului economic.
În sens general, starea de dezechilibru în economie înseamnă inegalitate dintre cerere și ofertă, care se manifestă diferit, în funcție de natura obiectului pieței. Astfel, pe piața bunurilor economice, dacă cererea depășește oferta existentă, ajungându-se la creșteri generale de preț, starea de dezechilibru are caracter inflaționist. In cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, inflația a devenit un fenomen aproape permanent, cu deosebiri de intensitate și amploare, în timp și spațiu.
În plan istoric, inflația s-a manifestat cu mult timp în urmă, și anume: în epoca în care se foloseau numai bani din metale prețioase; în perioada când se foloseau bani de hârtie, convertibili în aur și în condițiile contemporane, când se folosesc bani de hârtie neconvertibili în metale prețioase. În cadrul acestui capitol, vom avea în vedere inflația în condițiile contemporane.
Inflația reprezintă unul dintre cele mai discutate dezechilibre economico – sociale actuale. Dacă în unele țări și perioade, inflația a fost și este pericolul cel mai de temut al dezvoltării și progresului economic, în altele, politica de creștere economică inflaționistă poate deveni un instrument util la îndemâna guvernelor.
Inflația este un proces de creștere cumulativă și autoîntreținută a nivelului general al prețurilor de consum, un mecanism care provoacă variații multiple și de lungă durată.
CAPITOLUL 1. INFLAȚIA:CONTINUT, CAUZE ȘI CONSECINȚE
1.1. CONCEPTE ȘI TIPOLOGII ALE INFLAȚIEI
În 1975, D.E.W laidler și M.J.Parkin definesc inflația ca fiind “fenomenul de creștere continuă a prețurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor.”
Anterior, în 1963, M Bronfenbrener și F.D. Holzman prezentaseră patru definiții, preluate de H. Frisch în lucrarea sa , pe care le prezint mai jos:
Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care “prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri.”
Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veeniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor.
Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor având și următoarele caracteristici sau condiții adiționale:
este anticipată cu lipsă de precizie;
duce ( prin creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri ;
nu sporește gradul de ocupare al forței de muncă și nici producția reală;
este mai rapidă decât o așa-numită rată inofensivă;
se manifestă ca fenomen bănesc;
se măsoară prin prețuri nete, adică prin prețuri din care au fost scăzute impozitelee și / sau este reversibilă.
Inflația reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.
Considerăm că aceste definiții acoperă majoritatea aspectelor inflației , fiecare din ele scoțând în evidență atât aspecte diferite, cât și un aspect comun, și anume acela că inflația se face cunoscută prin bani și prin preț la nivelul consumatorului și prin dezechilibre cronice la nivel macroeconomic.
După cum am văzut mai sus, inflația, ca fenomen economic, este în strânsă legătură cu apariția diviziunii muncii, cu intensificarea relațiilor de schimb și cu apariția banilor în economie. Odată ce diviziunea muncii a fost pe deplin stabilită, numai o mică parte din nevoile omului au putut fi satisfăcute din produsul propriei lui munci.
Surplusul din rezultatul muncii omului era folosit pentru satisfacerea majorității celorlalte nevoi, dând celorlalți ceea ce el nu avea nevoie și primind ceea ce ceilalți nu puteau consuma. Toate aceste schimburi se realizau la început sub forma bunuri contra bunuri în diferite raporturi de schimb. Drept urmare “fiecare om precaut….a încercat, evident, să-ți aranjeze afacerile în așa fel , încât să aibă mereula îndemână, pe lângă produsul special al muncii lui, și o anume cantitate dintr-un fel sau altul de mărfuri, pe care el știa că puțini oameni ar refuza-o.”
Nepotrivirile dintre diferitele nevoi de schimb și diferitele nevoi de cosum , precum și greutatea păstrării și depozitării acelor cantități din produsul preferat schimbului (boi, oi, scoici, tutun, piei crude etc.) , făceau incomode condițiile desfășurării rapide a schimbului.
În etapa premergătoare apariției banilor , se face simțit un fenomen specific economiilor subjugate banilor, într-un mod caracteristic nivelului de dezvolatare a societății, și anume blocarea mărfurilor ce jucau rol de unitate de schim ( ceea ce echivalează azi cu scăderea puterii de cumpărare față de alte bunuri) sau nesatisfacerea cererii proprii pentru un anumit bun ( corespunzător lipsei banilor azi). Fenomenul este foarte bine surprins de A. Smith printr-un exemplu edificator: “Omul care dorea să cumpere sare ,de exemplu, și nu avea să dea pe ea decât vite în schimb, trebuia ca de fiecare dată să cumpere sare în valoarea unui bou sau a unei oi întregi, iar dacă dorea să cumpere mai mult, era obligat să cumpere o cantitate îndoită sau întreită a valorii, să zicem a doi sau trei boi sau a două sau trei oi, ori să renunțe la diferență“.
Deoarece literatura de specialitate nu definește distinct această formă de manifestare a unui fenomen atât de asemănător inflației, acesta este motivul pentru care am propus termenul de pseudo-inflație prin troc având în vedere cauzele , efectele și stadiul de dezvoltare al societății în care au apărut și consecințele pe plan economico-social.
Ca urmare a imposibilității împărțirii unităților de schimb, în timp, s-a ajuns ca, din marea diversitate de mărfuri folosite la schimb, să se dea preferință metalelor , datorită calităților pe care acestea le aveau ( păstrare, depozitare, împărțire și reunire foarte ușor de efectuat și fără pierdei prea mari. În acel moment apare ideea folosirii metalelor, precum fieerul, arama, bronzul, argintul și aurul în procesul de schimb, de către fiecare popor, în funcție de bogăția sa și de gradul de dezvoltare a relațiilor de schimb.
S-a ajuns astfel la folosirea pe scară largă a metalelor ca unitate de schimb, mai întâi sub formă de lingouri, drugi nemarcați, drugi marcați, piese marcate, iar mai tîrziu înscrisuri în contul metalelor (bancnote). Totuși utilizarea metalelor nu a rezolvat în totalitate problemele schimbului, deoarece și acestea aveau inconvenieențe cum ar fi:
Metalele folosite sub forma drugilor nemarcați făceau schimbul dificil prin imposibilitatea cântăririi și verificării conținutului lor de fiecare dată.
Folosirea de aliaje false care reproduceau metalele prețioase aduceau mari prejudicii vânzătorilor , care puteau vinde marfa lor pe nimic.
Acolo unde era posibilă cântărirea apărea problema exactității acesteia, mai ales în condițiile utilizării argintului și aurului, datorită faptului că o abatere mică corespunde unei valori comerciale mari.
Ca urmare a celor trei inconveniențe s-a procedat la marcarea oficială a drugilor și mai târziu la folosirea monedelor marcate în monetării autorizate de către stat. Totuși, nici această soluție nu a fost scutită de probleme ca:
Uzura fizică a monedelor folosite (prin tocire) a dus la imposibilitatea recunoașterii marcajului și la pierderea în greutate. Acesta a fost motivul pentru care numărul pieselor nu mai conta, ci numai greutatea acestora, marcajul garantând calitatea și puritatea metalului.
Lăcomia și nedreptatea principilor și guvernelor din fiecare țară a condus la micșorarea continuă a cantității de metal prețios conținut de monede etc.
Asemenea disfuncții afectau, în final, atât pe cei care cumpărau, cât și pe cei care vindeau. Se poate vorbi, astfel , de existența unei alte forme de manifestare a inflației – prin moneda de metal prețios, ca o formă a inflației prin bani, deoarece era cauzată de intervenția directă asupra acestora.
Inflația prin monedă de metal prețios a fost specifică tuturor statelor care nu dispuneau de un sistem monetar propriu sau care aveau un sistem monetar mai slab decât al altor state, pe a căror piață internă puteau intra bani bolnavi, care în final, aveau ca scop scoaterea din țară a ultimilor bani buni existenți în economie.
Această formă de manifestare a inflației a fost specifică și Țărilor Române până la 1867 când, prin Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monetelor naționale, se crea un sistem monetar bimetalist propriu. După crearea sistemelor monetare, guvernele statelor au fost puse în situația de a face față la cheltuieli mult mai mari decât veniturile pe care le puteau procura de la contribuabilii lor. Ca urmare, înregistrarea acestor deficite a dus , în primă fază, la majorarea taxelor și impozitelor suportate de contribuabili, iar mai târziu la contractarea de împrumuturi publice cu dobândă stimulatoare și garantată cu bunuri proprietatea statului. Când cele două soluții s-au dovedit a fi insuficiente s-a recurs la o a treia soluție ce consta în tipărirea biletelor de bancă, garantate de banca centrală de emisiune și de stat. această soluție a fost mult discutată la momentul aplicării ei de către cei care îi înțelegeau posibilele sale consecințe. Justificarea acestei soluții consta în acoperirea, într-o oarecare proporție, a valorii nou create în economie cu care metalul sau metalele prețioase nu puteau să mai țină ritmul.
Scăparea de sub control a fenomenului de emisiune a biletelor de bancă, a condus, în cele din urmă, la una din cele mai mmari catastrofe economice cunoscute de omenire , și anume la deprecierea vizibilă a unității unitare. Deprecierea a determinat totodată o creștere generalizată, necontrolată și posibil reversibilă a prețurilor produselor din economie, fenomen cunoscut sub numele de inflație. Această formă o putem numi inflație prin emisiune de bilete de bancă și se constituie ca formă a inflației prin bani. Diferența între inflație prin monedă și cea prin emisiune constă în faptul că, pentru prima formă de manifestare, cantitatea de bani din economie corespunde existenței fizice a metalelor , dar asupra cărora s-a intervenit în ce privește cantitatea și calitatea acestora, în timp ce a doua formă rezultă din apelarea la hârtia fără valoare prin punerea în circulație, fără acoperire în bunuri și servicii a biletelor de bancă.
1.2. CAUZELE ȘI CONSECINȚELE INFLAȚIEI
Ca forma de manifestare a dezechilibrului macroeconomic, inflatia este generata de o multitudine de cauze economice si neeconomice, interne (endogene) si externe (exogene). Efectele sale sunt pe termen lung și pe termen scurt și se manifestă cu intensități diferite de la o țară la alta, de la o ramură economică la alta.
In privinta explicării cauzelor inflației există diverse puncte de vedere, care ar putea fi grupate în două categorii.
Prima categorie consideră drept cauză principală a inflației excedentul masei monetare aflate în circulație, ca urmare a emisiunii de monedă peste oferta de bunuri economice. Aceasta ar atrage dupa sine un surplus de cerere care, la rândul său, va conduce la creșterea excesivă a prețurilor. De aici și folosirea denumirii de inflație prin monedă.
Un asemenea punct de vedere este susținut de școala monetaristă al cărui principal exponent este Milton Friedman. Potrivit opiniei acestei școli, inflația poate fi redusă sau stopată prin exercitarea unei presiuni asupra masei monetare, restricții în acordarea creditelor și împrumuturilor, influențarea dobânzii și punerea sub control a emisiunii de monedă.
Cea de-a doua categorie consideră că adevăratele cauze le constituie execedentul de cerere agregată peste oferta agregată și creșterea costurilor de producție. Cu alte cuvinte, cauzele trebuie căutate în procesele economice reale și nu în cauzele monetare. Inflația generată de aceste cauze poartă denumirea de inflație prin cerere și inflație prin costuri. Pe baza cauzelor și a altor criterii pot fi analizate tipurile de inflație și specificul lor.
Având în vedere complexitatea proceselor inflaționiste, există diverse criterii care pot fi luate în considerare pentru stabilirea tipologiei inflației. Astfel, în funcție de capacitatea agenților economici de a cuantifica evoluția viitoare a inflației, se disting:
Inflație anticipată, care poate fi prevazută de către toți agenții economici și împotriva căreia se pot lua măsuri de protecție;
Inflație neanticipată, care este imprevizibilă, produce efecte negative asupra activității economice a agenților economici și care se produce atunci când economia, în ansamblul său, prognozează incorect rata inflației, depășindu-se astfel rata asteptată.
In funcție de amploarea și evoluția indicelui general al prețurilor, se disting:
Inflație târâtoare, care se produce atunci când rata anuală de creștere a prețurilor nu depăsește nivelul de 3%, reprezentând palierul suportabil al fenomenului;
Inflație moderată, în cazul în care ritmul anual al creșterii prețurilor se încadrează în intervalul 3%-6%, care de regulă poate fi prevăzută, iar efectele negative sunt relative ușor de contracarat.
Inflație rapidă, când prețurile cresc cu ritmuri anuale cuprinse între 6% și 10%, caracteristică pentru țările în curs de dezvoltare, sau aflate în tranziție la economia de piată.
Inflație galopantă, când creșterea prețurilor este mai mare de 10%-50% într-un an, care de regulă este însoțită de decline economice, respectiv de șomaj, reducerea ritmului de creștere a produsului național, etc.;
Hiperinflația, care se produce atunci când ritmul creșterii prețurilor este mai mare de 50% pe lună, pentru o perioadă de cel puțin 1 an, iar producția națională este constantă sau chiar scade în perioada considerată.
Dupa capacitatea procesului inflaționist de a se dezvolta în viitor, se pot reține:
Inflație ascunsă sau frânată, datorată intervențiilor statului în economie prin decizii de natură monetară, fiscală și/sau bugetară;
Inflație explicită sau deschisă, care nu poate fi stopată prin intervenții ale autorității statului, dezvoltându-se autonom.
Evaluarea inflației se face ținând seama de evoluția altor indicatori macroeconomici, în primul rând de creșterea economică. Din acest punct de vedere se disting următoarele situații:
Creșterea economică neinflaționistă se realizează atunci când procesul inflaționist este ținut sub control de către puterea guvernamentală, obținându-se o creștere economică superioară ratei inflației;
Creșterea economică inflaționistă, care se produce atunci când ritmul de creștere al prețurilor bunurilor de consum devansează ritmul anual de crestere al producției naționale;
Stagflația (stagflation) care se caracterizează prin stagnarea ritmului de creștere economică și rate pozitive în dinamica prețurilor;
Slumflația (slumflation) semnifică declinul economic combinat cu ritmuri rapide sau chiar galopante de creștere a prețurilor.
In functie de cauzele generatoare de inflație, se pot lua în considerare următoarele tipuri de inflație:
Inflația prin cerere
Inflația prin costuri
Inflația prin ofertă
Inflația prin monedă
Inflația prin credit
Inflația combinată
Inflația prin cerere (demand-pull inflation)
Inflația prin cerere se produce din cauza creșterii cererii agregate de bunuri și servicii, din partea cosumatorilor, a statului, a agenților economici pentru realizarea de investiții,etc., în situația în care oferta rămâne constantă, ceea ce pe termen scurt determină creșterea prețurilor.
Aceasta este urmată de sporirea producției și a numărului locurilor de muncă oferite (după cum se poate observa în graficul următor, curba cererii se deplasează spre dreapta, în sensul creșterii cantității, astfel ca atât prețul de echilibru, cât și cantitatea de echilibru se vor stabiliza la un nivel superior, astfel că >, iar >, în care reprezintă cantitatea de bunuri cerută în perioada de bază ,sau de comparație, este cantitatea de bunuri cerută în perioada curentă, arată prețul bunurilor din perioada precedentă, iar cel din perioada curentă sau actuală).
Graficul inflației prin cerere
Creșterea CA poate fi provocată de:
creșterea veniturilor bănești ale populației – „inflație prin bani”;
creșterea cheltuielilor guvernamentale;
creșterea investițiilor efectuate de firme;
creșterea exporturilor.
Efectele creșterii CA sunt: creșterea prețurilor și creșterea producției. Pe măsură ce CA crește are loc o creștere a OA și respectiv o creștere a costurilor de producție și o scădere a resurselor. Creșterea producției este oprită în final de creșterea costurilor, acestea atingând plafonul prețurilor. Din acest punct de vedere inflația generată de creșterea CA este o inflație limitată în timp – inflație pe termen scurt. Pentru ca fenomenul să persiste o perioadă mai lungă de timp – prețurile trebuie să crească continuu.
Asupra influentelor care pot determina cresterea cererii agregate vorbim în exclusivitate de consecința sporirii veniturilor. Adepții monetarismului susțin că emisia de monedă suplimentară sporește cererea și respectiv consumul sub toate formele sale, ceea ce se repercutează asupra creșterii agregate. Astfel, ceea ce se consideră a fi “inflație prin bani”, deci o dereglare în circulația monetară este integrat în teoria economică și analizat ca o problemă de dezechilibru economic. Această teorie, transpusă în politica economică, consideră că inflația poate fi stăpânită, dacă autoritatea ține sub control oferta de bani în economie.
Alți teoreticieni susțin că legatura dintre masa monetară aflată în circulație și nivelul cheltuielilor nu este chiar atât de directă și deci evidentă. Ei sunt de părere că poate avea loc o creștere autonomă a cheltuielilor fără ca ea să fie influențată de sporirea ofertei de bani. In sprijinul acestei informații se aduc argumente legate de efectele pe care le pot avea asupra creșterii cererii agregate, reducerile de impozite pe salarii și in general pe venituri, sau creșterea incitației de a investi când se conturează încrederea în creșterea economică.
Plecând de la cele două abordări ale cauzelor inflației prin cerere, în teoria și politica macroeconomică, se face o distincție clară între explicațiile și practicile monetariste și cele nemonetariste privind inflația în contextual mai larg al teoriilor și politicilor creșterii economice.
Indiferent de cauze, atunci când cererea agregată crește, iar curba ei se deplasează spre dreapta, firmele reacționează, pe de o parte, prin sporirea prețurilor, iar pe de altă parte, prin creșterea producției.Ambele însă, nu pot fi sporite fără limită, deoarece creșterea prețurilor este condiționată de nivelul veniturilor, iar producția, de cât de mult vor crește costurile. Corelația dintre creșterea prețurilor și sporirea costurilor de producție depinde de panta curbei OA. Cu cât vor crește prețurile mai mult, iar producția mai puțin cu atât curba ofertei se va deplasa spre stânga și se va apropia de verticală. Această tendință se va manifesta tot mai lent, pe măsura ce activitatea economică se apropie de vârful ciclului sau, respectiv producția efectivă tinde să o atingă pe cea potențială.
Astfel, pe măsura creșterii cererii, firmele răspund prin creșterea producției și a ofertei, drept urmare resursele se reduc și cresc costurile, ceea ce determină creșterea prețurilor. Creșterea producției, însă este oprită de creșterea costurilor care ating plafonul prețurilor, plafon determinat de volumul veniturilor.
Din aceste considerente, inflația determinată de creșterea cererii este o inflație limitată în timp și apreciată ca o inflație “pe termen scurt”. Pentru mai multă claritate, se poate preciza, că inflația prin cerere, ca să poată persista, ar fi necesară permanentizarea deplasării spre dreapta curbei CA, ceea ce ar însemna creșteri continue ale prețurilor, lucru imposibil pentru motivul că există o limită a veniturilor.
In final, se poate observa ca inflația prin cerere este asociată unei economii aflată în plin avânt. Din acest motiv sunt economiști care susțin că ea este opusă șomajului și în consecință, o recomandă factorilor polici ca remediu pentru ieșirea din criză și creșterea ocupării.
Inflația prin costuri(cost-push inflation)
Inflația prin costuri se produce atunci când în economie are loc o creștere a costurilor de producție la nivelul agenților economici, în condițiile în care cererea agregată de bunuri și servicii rămâne constantă, ceea ce determină creșterea prețurilor (de la în perioada precedentă la în cea curentă, după cum se observă și în graficul următor) și reducerea producției realizate, deci oferite (de la la ) si, implicit, a numărului de locuri de muncă, datorită următorilor factori:
Mărirea salariilor, fără a se înregistra sporirea în aceeași măsură a numărului locurilor de muncă;
Creșterea profiturilor agenților economici, de regulă firme de tip oligopol sau monopol, care pot impune mărirea prețurilor fără ca acestea să se relizeze in corelație cu creșterea cererii;
O inflație importată, cauzată de evoluția ascendentă a prețurilor produselor provenite din import, îndeosebi materii prime, combustibil, energie, care se repercutează asupra prețurilor produselor realizate în țara cu aceste importuri, dar fără să existe o corelație cu evoluția cererii interne de bunuri, etc.
Firmele confruntate cu o sporire a costurilor răspund fie prin creșterea prețului de vânzare fie prin scăderea producției.
Cu cât cererea va fi mai puțin elastică cu atât firmele vor reuși să transmită mai ușor creșterea costurilor de producție spre consumatori prin intremediul prețului (prin prețuri mai ridicate).
Inflația prin ofertă (supply-side inflation). Inflația prin ofertă este cauzată de insuficiența sau reducerea ofertei agregate în corelație cu menținerea cererii agregate la un nivel constant și se manifestă atunci când se acordă creșteri salariale nejustificate de o creștere similară a productivității muncii sau a producției realizate.
Inflația prin monedă
Inflația prin monedă, care conform teoriei monetariste se produce atunci când are loc creșterea ofertei de monedă, ca urmare a deciziei unilaterale a organismelor de specialitate (necesară pentru acoperirea unor necesități ale bugetului de stat, etc.)
Inflația prin credit
Inflația prin credit se datorează sporului de credite, obținute ca urmare a îmblânzirii condițiilor de creditare, ceea ce duce la un exces de cerere solvabilă pentru bunurile de consum, fapt care, în condițiile insuficienței ofertei, ce nu poate ține pasul cu ritmul creșterii cererii, determină creșterea prețurilor.
6. Inflația combinată
Inflația combinată este de regulă cauzată de acțiunea concentrată a doi factori majori, respectiv costurile și cererea, situație în care este dificil de stabilit care dintre cei doi au declanșat fenomenul inflaționist:
Dacă inflația este provocată inițial de sporirea cererii, acest fapt va determina creșterea puterii economice a unor firme, ceea ce va imprima un ritm ascendent al prețurilor, fapt care va atrage după sine presiuni privind creșterea veniturilor consumatorilor, deci a costurilor, dar și reducerea cantității oferite;
Dacă factorul declanșator este costul, autoritățile vor interveni în sensul stimulării cererii agregate, prin creșterea veniturilor, care provoacă creșterea cererii agregate, iar procesul este reluat.
În situația în care agenții economici provoacă în mod constant o creștere a costurilor – curba OA se deplasează constant spre stânga – statul pentru a evita creșterea șomajului întreprinde măsuri în vederea creșterii cererii agregate (reducerea impozitelor, sporirea cheltuielilor guvernamentale). În această situație reducerea producției și creșterea șomajului pot fi foarte mici sau chiar nule, în schimb prețurile vor crește în mod substanțial.
In cazul inflației combinate, alterarea celor doi factori, cererea și costul, face ca procesul să se amplifice, intrându-se astfel într-o spirală inflationistă, de tip salarii-prețuri, situată la niveluri din ce în ce mai înalte, proces care este extrem de dificil de oprit și care are efecte dramatice asupra întregii vieti economice si sociale.
De cele mai multe ori, datorită complexității sale, inflația se declanșează din cauze multiple, care acționează concomitent.
Nu trebuie să uităm că gradul de elasticitate al cererii și ofertei de bunuri are un impact puternic asupra evoluției ratei inflației. Modul în care se modifică volumul de bunuri economice cerut de cumpărători, pentru consum propriu sau pentru derularea activității economice, în raport cu variația veniturilor acestora, are un impact de cele mai multe ori decisiv pentru dezvoltarea fenomenului inflaționist.
Spre exemplu, în cazul inflației importate, dacă elasticitatea pentru produsele achiziționate din afara țării sau pentru cele fabricate cu bunurile procurate din import este redusă, atunci impactul acestui tip de inflație este major. Dar, dacă elasticitatea este mare, efectul inflației de import este relativ nesemnificativă deoarece se poate renunța usor la importuri, în favoarea utilizării unor produse mai ieftine, realizate în interiorul țării sau în zone în care prețurile sunt stabile.
In teoria și practica economică se operează uneori și cu termenul de inflație structurală, care este generată de diferite cauze:
Caracteristicile cadrului legislativ și a politicilor sociale promovate de către autoritățile statului, cu scopul protejării cetatenilor impotriva efectelor negative ale inflatiei;
Puterea sindicatelor si capacitatea acestora de a negocia de pe pozitii de forta, in vederea exercitarii de presiuni privind cresterea veniturilor in perioade inflationiste;
Modalitatile in care se formeaza preturile la nivelul economiei sau pe anumite segmente de piata;
Incapacitatea agentilor economici autohtoni de a-si regla productia in functie de cerere;
Pozitia dominanta a unor monopoluri sau oligopuluri, care detin puterea de decizie si care impugn anumite niveluri si ritmuri ale evolutiei preturilor;
Controlul statului asupra preturilor, pe care le impune de pe pozitii dominante, fara a tine seama de evolutia raportului din cererea si oferta agregata, etc.
In imaginea de mai jos se poate observa rata inflatiei la nivel mondial in 2014.
Grafic 1.1
Alte cauze și influențe
Inflația, fenomen complex, poate avea si alte cauza, sau influente, pe langa cele prezentate.
Astfel, se poate vorbi de o inflatie structurala care este consecinta aparitiei unei modificari de structura in cerere sau oferta. De pilda, in unele ramuri de activitate economica apare o cerere mai mare, in timp ce in alte ramuri, cererea ramane aceeasi sau chiar poate sa scada. In ramurile cu o cerere descrescatoare, preturile (mentinute de firme) si salariile (mentinute de sincate) raman inflexibile la scaderea cererii.
Bineinteles ca in ramurile cu cerere in crestere atat preturile, cat si salariile cresc, ceea ce influenteaza nivelul general al preturilor si al salariilor pe economie.
In acest fel, o modificare structurala rapida poate conduce in acelasi timp la aparitia si a somajului structural si a unei inflatii structurale. Aceasta inflatie, cu timpul, are un efect molipsitor, in sensul ca se extinde si asupra altor domenii de activitate.
In analiza inflatiei trebuie luata in consideratie si influenta factorului psihologic. Teama de inflatie amplifica inflatia. Toti agentii economici sunt influentati in deciziile lor de relatia dintre aprecierile privind evolutia inflatiei si evolutia propriu-zisa a fenomenului.
De exemplu, atat o firma, cat si un sindicat, la negocierea salariului tin seama de cresterea inflatiei. Ambele parti estimeaza o crestere a inflatiei, sa zicem de 10%.In aceasta situatie sindicatele vor cere o crestere a salariilor cu mai mult de 10%, iar patronii vor fi dispusi sa accepte o crestere a salariilor sub 10%, deoarece mizeaza pe o crestere a preturilor cu 10%. In final, prin negocieri se ajunge la o crestere a salariilor in jur de 10%, desi inflatia reala nu ar mai fi atins acest nivel. Trebuie remarcat ca economistii, in ultimul timp, recunosc tot mai mult, importanta anticiparilor privind evolutia inflatiei ca o inflatie care, in final, determina rata reala a inflatiei.
1.3. CUANTIFICAREA FENOMENULUI INFLAȚIONIST
Evaluarea unui fenomen cu o sferă de manifestare le nivel mondoeconomic și implicit macroeconomic, de tipul inflației, în care sistemul social și cel economic ocupă un loc central și se întrepătrund , unde factori cuantificabili și chiar iposibil de cuantificat influențează cumulat în timp și/sau la un moment dat nivelul acesteia, precum și alte aspecte bănuite sau nebănuite, constituie o întreprindere deosebit de spectaculoasă.
În literatura și practica de specialitate inflația se măsoară prin intermediul unuia dintre efectele sale principale, și anume acela al evoluției prețurilor în economie. Evoluția acestora se determină pentru fiecare domeniu și sector de activitate după norme specifice institutului specializat din țara respectivă. Pentru cuantificarea inflației se folosește ca modalitate de apreciere rata inflației, care exprimă în fapt creșterea indicelui general al prețurilor pentru mărfuri și servicii sau scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Având în vedere complexitatea elementelor implicate și a efectelor generate, pentru măsurarea și evaluarea amplitudinii fenomenului inflaționist se pot utiliza mai multe metode, dintre care cele mai reprezentative sunt:
Metoda indicelui general al prețurilor și tarifelor de consum;
Metoda evoluției puterii de cumpărare a populației;
Metoda indicelui prețurilor producției industriale;
Metoda indicelui de taxe și prețuri;
Metoda decalajului relativ și absolut dintre nivelul nominal al cererii solvabile și oferta totală de bunuri și servicii a agenților economici autohtoni;
Metoda “coșului” de bunuri de consum, etc.
Metoda indicelui general al prețurilor și tarifelor de consum (IGPC) este expresia evoluției în timp a mediei ponderate a prețului ansamblului mărfurilor supuse tranzacțiilor în intervalul de analiză. Acest indicator se calculează ca raport procentual între prețul curent () și pretul din perioada de bază ( ):
IGPC = x 100 (%)
Cu ajutorul IGPC se poate calcula rata inflației într-o perioadă de timp, fiind utilizat de către autoritățile publice, printre alți indicatori, pentru diagnosticarea efectelor aplicării in practică a politicilor economice.
= , unde:
= rata inflatiei;
= indicele general al preturilor si tarifelor de consum din perioada de baza;
= indicele general al preturilor si tarifelor de consum din perioada curenta;
Dacă, spre exemplu, valoarea este de 108%, iar este egal cu 114%, rata inflației va fi :
=
Metoda puterii de cumpărare a populației (PCP), care arată în fapt valoarea relativă a monedei naționale, respectiv cantitatea de bunuri care poate fi procurată cu o unitate monetară, asigură comparabilitatea în timp a evoluției stării economiei de la o perioadă la alta, sau a unei țări față de o alta și se poate calcula:
PCP = , unde M = masa monetară aflată în circulație
Indicele general al prețurilor și tarifelor de consum se mai poate calcula și sub forma unui indice de tip Laspeyres și se calculează după formula:
IGPC = ,unde:
= cantitatea de bunuri și servicii, sau structura coșului de bunuri care satisface nevoia socială în perioada de bază, care se pastrează constantă pentru a asigura compararea în termeni reali a nivelului prețurilor din perioada curentă, față de perioada de bază;
= prețul produselor în perioada curentă;
= prețul produselor în perioada de bază;
n = numarul bunurilor economice care satisface nevoia socială.
Spre exemplu, se iau in considerare urmatoarele bunuri, impreuna cu nivelul aferent al preturilor, in perioada de baza si in perioada curenta:
Tabel
IGPC=
Rata inflației se calculeaza scăzând 100% din indicele astfel calculat, deci
= 106,24 -100 = 6,24%
Metoda indicelui prețurilor producției industriale arată evoluția prețurilor bunurilor de consum exprimate în prețurile factorilor de producție, adică fără a se lua în considerare influențele exercitate de piață (TVA sau alte tipuri de taxe aplicate ăn procesul de distribuție-vânzare).
Metoda indicelui de taxe și prețuri urmărește să stabilească cu ce valoare trebuie să crească nivelul salariului/venitului brut astfel încât salariul/venitul net să nu se modifice. In acest scop, se evaluează următoarele evoluții:
Ritmul creșterii nivelului impozitelor și taxelor directe percepute asupra salariului/venitului brut;
Ritmul creșterii prețurilor bunurilor de consum, luându-se în considerare un eșantion reprezentativ de persoane care plătesc taxe și impozite.
Metoda decalajului relativ și absolut dintre nivelul nominal al cererii solvabile și oferta totală de bunuri și servicii a agenților economici autohtoni reprezintă, după unii specialiști, cel mai relevant mod în care se poate evalua evoluția fenomenului inflaționist, ținând seama de faptul că atât cererea cât și oferta sunt apreciate ca mărimi agregate, la nivel de economie națională.
In aceasta metodologie, cererea agregată de bunuri de consum include:
Consumul populației;
Consumul de bunuri și servicii al agenților economici producători, prentru realizarea producției și pentru efectuarea de investiții;
Consumul administrațiilor centrale și locale, precum și al administrațiilor private;
Consumul de bunuri economice pentru realizarea mărfurilor destinate exportului.
Oferta de bunuri este alcatuită din:
Producția de bunuri și servicii a agenților economici autohtoni;
Soldul produsului național
Volumul importurilor din perioada de referință.
Metoda “coșului” de bunuri de consum este relevantă, doar dacă structura bunurilor alese ca reprezentative pentru bugetul unei familii medii este stabilită prin luarea în considerare a unui eșantion reprezentativ de consumatori, la nivelul economiei naționale.
De asemenea, un rol important în rigurozitatea cu care este măsurată inflația il are modul de stabilire a ponderii cheltuielilor cu procurarea fiecărui tip de bun () în bugetul familiei, respectiv al gospodăriei.
Contribuția evoluției prețului fiecărui bun la formarea IGPC (CEPB) se calculează înmulțind ponderea în consum cu indicele prețului bunului (Ip), obținut prin raportarea procentuală a prețului curent al bunului i () la prețul din perioada de bază ().
Spre exemplu, se ia în considerare următoarea structură a “coșului” de bunuri de consum, împreună cu prețurile actuale și precedente, precum și ponderea în consum a fiecărui bun:
Table 1.2
Se calculează IPBC = = 25,45 + 37,99 + 16,50 + 28,85 + 5,60 = 114,39
Se calculează rata inflației, după formula = IPBC – 100, respectiv
= 114,39-100 = 14,39 %
Conform informațiilor prezentate, fiecare metodă de evaluare a amplitudinii procesului inflaționist ia în considerare diferite aspecte. Astfel, pentru a avea o imagine relevantă privind inflația, este necesar ca măsurarea fenomenului să se realizeze prin mai multe metode, astfel încât aplicarea politicilor care vizează reducerea și ținerea sub control a inflației, precum și protecția indivizilor afectați de inflație să fie eficiente.
Mai mult, analiza inflatiei se realizeaza in paralel cu alte forme ale dezechilibrelor care se manifesta in economie, cum este spre exemplu somajul.
Inflatia poate fi masurata prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanti dintre acestia sunt:
indicele preturilor bunurilor de consum (IPC);
indicele preturilor de productie (IPP);
indicele general al preturilor (IGP);
deflatorul PIB.
Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluția prețurilor unui coș de produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă.
Componentele acestui coș și ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Institutul Național de Statistică pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din România.
Indicele prețurilor de producție (IPP) măsoară evoluția prețurilor în stadiile anterioare consumului final, respectiv prețurile materiior prime, al semifabricatelor și ale produselor finite înainte a fi livrate pe piață.
Indicele general al prețurilor (IGP) măsoară evoluția tuturor prețurilor din economie, respectiv atât a prețurilor bunurilor consumate de către gospodării cât și a prețurilor bunurilor care intră în procesele de producție. Acesta reprezintă cel mai general mod de măsurare al inflației.
Deflatorul PIB arată evoluția nivelului mediu al prețurilor tuturor bunurilor și serviciilor incluse în PIB, și se calculează astfel:
Deflatorul PIB = 100
Diferența dintre IGP și deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor și serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceștia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza bunurilor și serviciilor produse în interiorul țării, indicele general al prețurilor se calculează ținând cont și de produsele importate.
Cele mai generale măsuri pentru inflație sunt indicele general al prețurilor și deflatorul PIB.
În aprecierea indicatorilor care descriu inflația apar și diverse probleme, cum ar fi:
pentru toți indicatorii, pe parcursul perioadei analizate ponderile cantităților consumate se presupun a fi nemodificate. Această ipoteză nu este absolut corectă (satisfăcătoare), deoarece pe parcursul unui an apar diverse efecte de substituție datorate modificărilor prețurilor, ceea ce conduce la modificarea ponderilor cu care bunurile și serviciile intră în calculul indicilor corespunzători.
altă problemă o constituie creșterea calității bunurilor și serviciilor. De exemplu, calitatea televizoarelor a evoluat permanent, trecând de la cele alb-negru la cele color. Prețurile, de asemenea au crescut, însă nu mai este vorba de același produs. În statistică se înregistrează doar creșterea prețului la produsul “televizor”, fără a se ține seama ce modificările calitative. Astfel, creșterea prețurilor datorită creșterii calității produselor nu mai poate fi privită drept inflație.
în mod analog apare problema produselor noi, care nu au existat în perioada anterioară, dar vor intra în uzul curent în perioada curentă. Pentru acestea nu există un termen de comparație, deci și estimarea influenței acestora asupra modificării prețurilor este dificil de evaluat.
în cazul indicelui prețurilor bunurilor de consum apare problema reprezentativității coșului de bunuri selecționat pentru a face calculele. Chiar dacă la începutul perioadei acesta este reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura consumului să se modifice, și de aici și reprezentativitatea coșului de consum.
Efectele inflației diferă de la o perioadă la alta, in funcție de forma și, intenșitatea procesului inflaționist, de politicile economice promovate de instituții împuternicite, ca și de capacitatea guvernelor de a cunoaște și controla acest proces.
Efectele(consecințele) fenomenului inflaționist
Indiferent de modul în care este definită inflația, putem spune că este un fenomen care ne afectează pe toți într-un fel sau altul, direct sau indirect. Inflația afectează ansamblul mecanismelor economice, care se repercutează atât asupra producției, cât și asupra condițiilor de viață a populației.
În teoria economică sunt relevat îndeosebi urmările negative, fără a se pierde din vedere și anumite urmări pozitive. Există opinii conform cărora, o inflație redusă (sub 3% pe an) influențează pozitiv activitatea economică deoarece:
Elimină de pe piață firmele nerentabile (părăsite sau uzate moral), deblocând mecanismele economiei;
Favorizează redistribuirea avuțiilor în favoarea înclinației spre consum, deoarece indivizii fug de lichidități și utilizează banii pentru cumpărarea de bunuri durabile, reproductive;
Permite atenuarea oscilațiilor cursului valutar, etc.
O inflație ținută sub control îi avantajează și pe agenții economici care au apelat în perioadele precendete la credite, fie pentru realizarea de investiții, fie pentru desfășurarea sau dezvoltarea activității curente, cu ajutorul cărora au încasat profituri reale, dar pe care le returnează sub formă de bani devalorizati. Astfel, putem aprecia ca în aceste situații costul utilizării sumelor obținute sub formă de credite este foarte mic, sau chiar nul, dacă perioadă pentru care a fost luat creditul este relativ îndelungată, iar rată anuală a dobânzii este cu doar câteva puncte procentuale mai mare decât inflația.
Atunci când fenomenul inflationist nu este sub control, efectele negative ale acestuia se resimt la nivelul întregii societăți, din urmatoarele motive :
Creșterea incertitudinii riscurilor pe care trebuie sa le ia în considerare agenții economici in procesul de fundamentare al deciziilor, fapt care duce la creșterea cheltuielilor pentru consum în defavoarea realizării de economii ;
Instabilitatea mediului de afaceri, care perturbează capacitatea firmelor de a-și desfașura activitatea;
Contribuie la redistribuirea veniturilor in detrimentul majorității populației. Cu toate acestea, la prima vedere, s-ar părea că efectul de creștere al prețurilor poate fi contracarat printr-o sporire a salariilor, dar în realitate, întrucât inflația nu crează bogație, rezultă că cei care câstigă o fac in detrimentul celor care pierd, iar suma pierderilor si câstigurilor e nulă.
Înrăutățirea standardului de viată al populației, îndeosebi a persoanelor cu venituri reduse fixe, etc.
Diminuarea volumului resurselor disponibile prin utilizarea acestora;
Degradarea economiei – dezechilibrarea raportului dintre cererea agregată de bunuri, material și servicii;
Deteriorarea balanței de plăti a cursului monedei , ceea ce afectează grav calitatea relațiilor economice internaționale, adică a raporturilor economice externe ale tărilor.
Drept urmare, exporturile scad, importurile cresc, iar cursul de schimb al monedei se înrăutățește. Trebuie luat in considerație faptul că prin ieftenirea produselor din import se descurajează producția cu toate urmările ei;
Reducererea ritmului creșterii economice, chiar descreșterea producției ;
Încurajarea speculațiilor si descurajarea investițiilor productive;
Consecințele inflației sunt direct proporționale cu intensitatea (amploarea) ei, iar majoritatea lor este dăunatoare economiei, generând o teamă accentuată privind ritmul creșterii prețurilor.
Una dintre cele mai relevante situații în sprijinul acestei afirmații este cea a Germaniei, unde între anii 1919 și 1923 masa monetară în circulație a crescut de 10 miliarde de ori. Dacă în 1919 cursul dolarului în raport cu marca era de 1 dolar = 9 mărci, în 1923 ajunsese la cursul incredibil de 1 dolar=9,2 trilioane de mărci. Germania atinsese în toamna anului 1923, cea mai mare rată a inflației din toate timpurile, de 7.000 miliarde la sută.
Acest caz nu este singurul. In Ungaria, în perioada 1945-1946, rata anuală a inflației a ajuns la 3,81 octilioane la sută (adică 381 urmat de 27 de zerouri).
Mai târziu, în 1984, în Bolivia, prețurile au crescut cu 2700%, în Brazilia, în 1985, cu 11.750%, iar în Argentina, în anul 1989, cu 1470%.
Nici România nu a fost ocolită de flagelul hiperinflației în anumite perioade, mai ales imediat dupa cel de-al doilea război mondial și in unii ani ai tranziției la economia de piață.
In orice economie se dorește menținerea inflației la un nivel cât mai redus, sau măcar ușor de controlat. Insă, preponderent, până la sfârșitul deceniului al optulea al secolului precedent, aplicarea politicilor macroeconomice care vizau reducerea nivelului de inflație au avut ca efect secundar creșterea șomajului și reciproc, politicile care priveau reducerea șomajului au influențat negativ inflația.
Acest fenomen a fost marcat într-un studiu din 1958, de către economistul neozeelandez Alban William Phillips, care a elaborate o curbă denumită curba Phillips, ca expresie a relației inverse între rata inflației, exprimată prin variația salariilor nominale și rata șomajului.
Aceasta curbă a fost alcătuită pe baza unui set de date din perioada 1861-1957, din Marea Britanie. Formula care redă acesta relație este:
∆Wt = f (Ut), unde
∆W – variația nivelului salariului
U – rata șomajului
t – perioada luată în calcul
Grafic 1.2
Deci, curba Phillips corelează nivelul ratei șomajului cu rata inflației, generată de variația salariilor nominale. De exemplu, o creștere a ratei șomajului cu 4 puncte procentuale (de la 8% la 12%) va conduce la scăderea inflației generată de salarii de la 3% la 2%, în timp ce o reducere a ratei șomajului cu 4 puncte procentuale (de la 8% la 4%) va atrage după sine o creștere a ratei inflației de la 3% la 4%.
În general, curba Phillips, și-a găsit confirmarea în realitatea economică de piață până în anii 1960-1969.
Un suport teoretic, al relației dintre rata inflației salariale și rata șomajului, a fost elaborat în 1960 de către Richard Lipsey, care a arătat că modificarea ratei nivelului salariului nominal depinde de surplusul cererii de pe piața muncii.
Curba Phillips a fost amplu controversată în literatura de specialitate. Pentru keynesiști, relația formulată de Phillips a fost considerată ca un element care lipsea din modelele macroeconomice și care ar putea servi ca sursă pentru politica economică. Pentru criticii săi, această relație poate fi valabilă numai pe termen scurt, având în vedere ca subiectul negocierilor nu este salariul nominal, ci salariul real.
In Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, economistul englez John Maynard Keynes aprecia că există o relație invers proporțională între rata șomajului și rata salariilor (respectiv a inflației). Aceasta înseamnă că dacă gradul de ocupare se apropie de ocuparea deplină, presiunea inflaționistă este mare, iar dacă șomajul crește, inflația se reduce.
Friedman și Phelps au adus corecții importante teoriei elaborate de Phillips și Lipsey, demonstrând că există diferențe semnificative între curba Phillips pe termen scurt și cea pe termen lung. Cu aceasta ocazie, cei doi economiști americani au introdus termenul de rată naturală a șomajului (natural rate of unemployment). Aceasta rată este definită fie prin a „acel nivel al șomajului voluntar care curăță piața forței de muncă, producând o rată substanțială a salariului real, considerând că mai multe piețe se află în echilibru, fie ca rată a șomajului care menține constantă rata medie a salariului real și asigură un nivel constant al prețurilor în condițiile în care creșterea productivității muncii este nulă.”(M.Blaug, Economic Theory in Retrospect)
Rădăcinile ratei naturale a șomajului trebuie să fie căutate în argumentul adus de Friedman în 1968, conform căruia curba Phillips pe termen lung este verticală. De fapt, acesta a fost răspunsul lui Friedman la afirmația potrivit căreia prin curba Phillips se oferă o modalitate de negociere între inflație și somaj, singura problemă fiind reprezentată de alegerea variantei optime de combinare dintre cele două fenomene, din punct de vedere social.
Milton Friedman a apreciat că orice îmbinare a acestora trebuie să fie facută doar pe termen scurt, deoarece șomajul se poate reduce sub rata sa naturală doar în situația în care lucrătorii sfârșesc prin a recunoaște nivelul real al inflației din economie. Dacă ei subestimează nivelul real al inflației, atunci vor supraestima valoarea reală a salariilor cu care sunt plătiți.
Ca rezultat al acestei supraestimări, angajații, care ar prefera să nu muncească pentru un salariu mai redus, vor considera că locurile actuale de muncă sunt inacceptabile. Insă, această stare poate să dureze doar pentru o perioadă scurtă de timp. Ca urmare, pentru a menține rata șomajului sub nivelul ratei naturale a șomajului, este necesar ca muncitorii să fie păcăliți în continuare cu rate ridicate ale inflației. Rezultatul acestui proces este fie o spirală inflaționistă care urcă indefinit, fie urcarea șomajului la nivelul său natural.
Deci, inflația și somajul nu se compensează sistematic. Mai mult, în ultimele decenii, s-a constatat că inflația și șomajul evoluează concertat, respectiv fie ambele cresc, fie ambele scad, ceea ce demonstrează încî o dată ca niciunul dintre cele două fenomene nu pot fi folosite eficient pentru a-l combate pe celălalt.
CAPITOLUL 2.INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA POZIȚIEI FINANCIARE ȘI PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII
În situațiile financiare elementele patrimoniale pot fi prezentate la:
costul de înlocuire;
valoarea netă de realizare;
valoarea economică;
costul istoric.
Potrivit Standardelor Internaționale de Contabilitate în condițiile aplicării costurilor istorice “activele sunt contabilizate la suma plătită în numerar sau echivalente de numerar sau la valoarea justă din momentul cumpărării lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau la valoarea ce se așteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent al numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor”. Aplicarea principiului costului istoric conduce la deformarea imaginii fidele asupra patrimoniului unității și rezultatelor activității.
Principalele deformări ale informațiilor prezentate în bilanț prin aplicarea costurilor istorice sunt:
subevaluări ale imobilizărilor;
subevaluări ale stocurilor;
subevaluarea situației nete, chiar dacă această subevaluare este parțial anihilată de datoriile neindexate.
În contul de profit și pierdere în condiții de inflație apar următoarele deformări ale informațiilor:
subevaluarea costului materialelor și mărfurilor ca urmare a subevaluării stocurilor;
subevaluarea amortizărilor (ca urmare a subevaluării imobilizărilor);
supraestimarea cheltuielilor financiare (avem în vedere cheltuielile cu dobânzile la creditele bancare);
Potrivit Cadrului general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare există diverse baze de evaluare, care pot fi folosite în diverse combinații, ca alternativă la costul istoric, cum ar fi:
Costul curent. Potrivit acestei metode de evaluare activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent al numerarului care ar trebui plătită dacă același activ sau unul asemănător ar fi achiziționat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea nominală neactualizată adică numerarul sau echivalentul numerarului, necesar pentru a deconta datoria în prezent. Costul curent reprezintă baza de evaluare preferată de majoritatea specialiștilor care nu acceptă costul istoric.
Valoarea realizabilă reprezintă valoarea ce corespunde prețului ce ar putea fi obținut în prezent din vânzarea normală a activelor. În cazul datoriilor, valoarea realizabilă este valoarea neactualizată în numerar sau în echivalente de numerar care trebuie plătită pentru a achita acea datorie, potrivit cursului normal al afacerii.
Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor fluxuri nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activității întreprinderii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieșiri de numerar, care vor fi necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.
Deși baza de evaluare adoptată cel mai frecvent de întreprinderi în elaborarea situațiilor financiare este costul istoric, acesta este de obicei, combinat cu alte baze de evaluare.Stocurile sunt evaluate și prezentate la minimul dintre cost și valoarea realizabilă netă., titlurile tranzacționabile se evaluează la valoarea de piață iar datoriile privind pensiile la valoarea lor actualizată.
2.1. METODE DE CONTABILITATE ALE INFLAȚIEI
Condițile politico-economice concrete din fiecare țară au fost cele care au determinat aplicarea unor metode, tehnici sau proceduri de adaptare a contabolității la inflație. În ultimele decenii se constată o normalizare și standardizare a contabilității atât la nivel regional cât și la nivel internațional. Astfel, în timp, pe plan mondial s-au aplicat diverse metode de contabilitate adaptate la inflație, care se pot grupa în metode bazate pe conversie (indexate), metode bazate pe evaluare ( costuri curente) și metode mixte.
Metodele bazate pe conversie. Această categorie de metode urmărește cuantificarea incidenței deprecierii monetare asupra documentelor contabile de sinteză și finanțării întreprinderii. Pentru cuantificarea incidenței deprecierii monetare se apelează la un indice general al prețurilor, care să reflecte în principiu pierderea puterii de cumpărare într-o anumită perioadă. În literatura de specialitate anglo-saxonă, bazata pe conversie sunt denumite și metode de contabilitate indexate cu nivelul indicelui general al prețurilor sau metode bazate pe puterea de cumpărare.
Principiul de bază în aplicarea metodei bazate pe conversie constă în transformarea valorică a elementelor patrimoniale exprimate în costul istoric din momentul intrării îîn patrimoniu, într-un cost exprimat în puterea de cumpărare generală din momentul închiderii exercițiului financiar sau în puterea de cumpărare medie a perioadei de gestiune. Conversia elementelor patrimoniale are ca scop transformarea costului istoric în unități de putere de cumpărare. Criticii acestei categorii de metode au în vedere faptul că valoarea nou obținută în putere de cumpărare actuală poate fi mai mică sau mai mare decât valoarea de înlocuire a bunului respectiv.
L-P Lauzon consideră că finalitatea acestei conversii constă cel puțin în următoarele:
De a indica dacă puterea de cumppărare a averii acționarilor este conservată
De eliminare a efectelor inflației/ deflației asupra rezultatului exploatării
De determinare a câștigului sau pierderii aferente evoluției generale a prețurilor la creanțele și datoriile deținute
Să ofere posibilitatea calculului eficienței capitalului investit de acționari în condițiile în care inflația a influențat rezultatele de exploatare și situația financiară
Să ofere posibilitatea efectuării de comparații între perioadele de analiză, între societăți și chiar între diferite sectoare/ departamenente ale societății
Să evalueze calitatea gestiunii administratorilor.
Referitor la această categorie de metode apar o serie de probleme specifice, dintre care cele mai importante sunt:
Ce indice se alege pentru realizarea conversiei? Precizăm că indicele general al prețurilor reflectă puterea de cumpărare medie a monedei în general, în timp ce indicele specific unei grupe de produse, ramuri etc. reflectă acțiunea unui grup de factori în sectorul ales , ceea ce nu caracterizează puterea de cumpărare a banilor în general. Se recomandă a se alege acel indice care îndeplinește următoarele caracteristici: să fie general, să fie calculat de un organism specializat, să fie accesibil, să fie cunoscut și ușor de înțeles și să fie fidel evoluției generale a prețurilor.
Ce indice se alege pentru situațiile financiare în devize? În situația în care societățile multinaționale pregătesc raportările și în devize, este necesar ca pentru conversia acestor posturi să se utilizeze corespondentul indicelui ales pentru moneda națională, dar pentru țara devizei.
Ce reprezintă conversia în puterea de cumpărare a unui moment? Un indice arată care este valoarea comparativă a prețului la momentul de analiză față de un moment de referință. În condiții de inflație puterea de cumpărare scade de la momentul de referință la momentul de analiză și invers în condiții de deflație. Astfel în condiții de inflație apar următoarele două întrebări:
Care ar trebui să fie valoarea nominală a unui element patrimonial în momentul în condițiile păstrării puterii de cumpărare din ? Pentru aceasta valoarea nominală din se multiplică cu valoarea indicelui ales pentru intervalul dat. Se egalează, astfel, puterea de cumpărare a celor două momente prin raportare la .
Cât reprezintă în puterea de cumpărare a momentului o valoare nominală din ? Pentru aceasta, valoarea nominală se împarte la valoarea indicelui ales și se egalează puterea de cumpărare a celor două momente prin raportare la .
Ce putere de cumpărare folosim la exprimarea bilanțului contabil aferent exercițiului curent? Se va folosi puterea de cumpărare la data închiderii exercițiului financiar, din următoarele motive: universalitatea, comparabilitatea în cadrul exercițiului, ușurința aparență în luarea deciziilor etc.
Delimitarea între elementele monetare și nemonetare este fixă? Considerăm că această încadrare este discutabilă și greu de realizat atât timp cât se retratează numai conturile anuale și când nu se face o analiză amănunțită a fiecărui element. De exemplu, subvențiile pentru investiții, se încadrează în categoria elementelor nemonetare. Ce se intâmplă cu subvențiile pentru investiții care apar în ultimile zile ale exercițiului financiar, mai sunt ele elemente nemonetare? În mod similar putem să judecăm și provizioanele reglementate și activele imobilizate etc.
Logica metodelor bazate pe conversie constă în gruparea elementelor patrimoniale în monetare și nemonetare. În cazul elementelor nemonetare se procedează la retratarea acestora la inflație, iar pentru elementele monetare se determină câștigul sau pierderea înregistrată prin deținerea lor.
Conversia elementelor nemonetare presupune egalizarea puterilor de cumpărare ale acestora la data închiderii exercițiului financiar prin multiplicarea cu indicele general al prețurilor. O problemă mai complicată, o reprezintă determinarea câștigului/ pierderii din deținerea elementelor monetare, deoarece contabilitatea are printre scopurile sale și pe acela de a delimita rezultatul unei operațiuni particulare și de a arăta efectele asupra contului de rezultat și asupra bilanțului. În fapt, operațiunea este similară determinării diferențelor de conversie activ/ pasiv, cu precizarea că în exercițiul următor nu se revine asupra valorilor înregistrate, iar elementul de raportare este indicele general al prețurilor.
Metodele bazate pe evaluare. Cele trei definiții a le lui J.R.Hicks date în 1946 au marcat următorul deceniu de cercetări în domeniul contabilității, creând curentul radical de contabilitate în valori actuale bazată pe evaluare sau costuri curente.
Metodele de contabilitate în valori actuale presupun o modificare radicală a modelului în costuri istorice, deoarece multe principii și postulate contabile sunt abandonate sau reformulate, printre care principiul prudenței si al obiectivității. Aceste categorii de metode au ca bază de raportare valoarea din momentul de față fără să mai țină cont de valorile trecute, iar bilanțul astfel obținut va reflecta realitatea, apropiindu-se foarte mult de bilanțul exprimat în unități monetare curente (valori indexate). De aceea, metodele bazate pe evaluare/ valoarea curentă sunt mai complexe decât metodele bazate pe conversie.
Bilanțul unei entități economice obținut la un moment dat trebuie să reflecte situația clară, completă și corectă asupra patrimoniului său. La rândul său, bilanțul operează cu conceptul de valoare pentru bunurile din patrimoniu.
Un bilant obținut în urma utilizării costului istoric ne va da o imagine asupra patrimoniului în valori ale trecutului. În stare de inflație, un asemenea bilanț se lasă influențat de condițiile concrete ale momentului care nu se vor mai putea reproduce în nici o situație viitoare. Cum se pot lua decizii pe baza unui instrument care cuprinde un ansamblu nebănuit de mare al acestor stări intermediare reduse la o uniformitate valorică forțată? Devine astfel necesară o reevaluare a ideii de reflectare valorică în contabilitate a operațiunilor economico-financiare.
Institutul Canadian Al Contabililor Autorizați, consideră că o contabilitate în valori actuale are în principiu cinci scopuri:
Conservarea capacității de exploatare ( funcționare ) a întreprinderii
Conservarea capacității de finanțare prin apelarea la deținătorii de acțiuni ordinare
Evaluarea corectă a performanțelor întreprinderii
Conservarea puterii de cumpărare a capitalului investit de acționari
Evaluarea corectă a perspeectivelor de viitor.
Conceptul de valoare actuală presupune a se găsi răspuns la întrebări cum ar fi:
Valoare pentru cine?
Valoare pentru ce scop și pentru ce utilitate?
Valoare la care moment?
Care din următoarele valori sunt mai actuale- valoarea de origine ( costul istoric), valoarea de lichidare, valoarea de realizare netă, valoarea de revânzare, valoarea modernizată, valoarea venală, valoarea de ocazie, valoarea istorică, valoarea indexată?
Dacă sunt atât de multe valori posibile de folosit, atunci vom avea tot atât de multe rezultate?
La care rezultat ne vom opri?
Dintre toate valorile enumerate mai sus, contabilitatea în valori actuale a selectat spre utilizare în obținerea raportărilor sale doar patru:
Valoarea de origine
Prețul de intrare curent
Prețul de ieșire curent
Valoarea actualizată netă.
Valoarea de origine reprezintă cea mai cunoscută și mai utilizată valoare. Mai întâi a apărut contabilitatea în costuri istorice iaar apoi s-a pus problema evidențierii în contabilitate a influențelor inflaționiste. Această valoare reprezintă valorile nominale la care s-au efectuat operațiunile economico-financiare.
Prețul de intrare curent este un cost actual, care reprezintă suma de bani necesară în momentul actual pentru a achiziționa un bun care oferă același potențial de producție ca și bunul vizat a fi evaluat. Lauzon delimitează pentru acest preț două variante:
Costul de reconstituire definit ca fiind suma de bani necesară procurării pe o piață de ocazie a unui bun cu aceeași durată de funcționare, ce se află în acelați stadiu de uzură și în același loc sau sumă necesară achiziției unui bun care oferă același potențial de producție ca bunul evaluat la darea în folosință ca nou, la care se aplică rata de uzură fizică aferentă.
Costul de înlocuire – reprezintă suma necesară achiziției unui bun cu o capacitate de producție superioară celui evaluat, la care se aplică rata de uzură fizică și morală. Trebuie specificat faptul că acest cost odată determinat nu reprezintă decât o valoare aproximativ obținută fie pe bază de indici statistici din domeniul bunului evaluat, fie pe bază de expertize.
Prețul de ieșire curent se referă la preșul de ieșire posibil de obținut în cazul vânzării unui activ în condiții normale, și nu în situații extreme cum ar fi lichidarea, unde avem un preț forțat de împrejurări nefavorabile situației financiare. Prețul de ieșire curent se folosește doar pentru contabilitatea de inflație și presupune evaluarea în condițiile principiului continuității activității și permanenței întreprinderii. El se obține prin consultarea cataloagelor în domeniu, a bazelor de date specializate (vamale, fiscale, ale piețelor financiare și de capital etc) sau prin apelarea la experți. Desigur, utilizarea acestui preț este greoaie și lasă loc de multe interpretări.
Valoarea actualizată netă constă în cunoașterea/ determinarea fluxurilor monetare ce le poate degaja fiecare grupă de active ( bunuri) și datorii. Aceste fluxuri monetare sunt actualizate la o rată de actualizare aproximată, ceea ce va oferi un grad ridicat de subiectivism valorii, dacă avem în vedere că și fluxurile monetare sunt stabilite într-un mod orientativ.
În românia prin Ordinul 403/22 aprilie 1999 Ministerul Finanțelor definește următoarele valori:
Costul istoric. Actvele sunt plătite la suma înregistrată în numerar sau echivalente ale numerarului sau la valoarea reală din momentul cumpărării lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau, în anumite împrejurări (de exemplu, impozitul pe profit) la valoarea ce se așteaptă a fi plătită în numerar sau echivalente ale numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerii.
Costul curent. Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalente ale numerarului care ar trebui plătită dacă același activ sau unul asemănător ar fi achiziționat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea neactualizată în numerar sau echivalente ale numerarului, necesară pentru a deconta în prezent obligația.
Valoarea realizabilă (de decontare a obligației). Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalente ale numerarului, care poate fi obținută în prezent prin vânzarea normală a activelor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare. Aceasta reprezintă valoarea neactualizată în numerar sau echivalente ale numerarului, care trebuie plătită pentru a achita datoriile potrivit cursului normal al afacerilor.
Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activității întreprinderii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieșiri de numerar, care se așteaptă să fie necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.
Există și propuneri din partea organismelor specializate spre a se folosi chiar și valori mixte pentru activele și pasivele unei societăți, justificate prin diversitatea de cazuri ce pot să apară și condițiile concrete în care își desfășoară activitatea o societate. Au existat propuneri din partea Marii Britanii, Australiei și Statelor Unite de a se folosi și valori precum:
În Marea Britanie, raportul Sandilands recomandă o valoare penru întreprindere.
În Australia, prin documentul de lucru A Method of Current Value Accounting publicat în 1975 de către Australian Accounting Committee, s-a propus clasificarea elementelor în esențiale și neesențiale pentru întreprindere și contabilizarea lor separată. Astfel, plus-valorile sau minus-valorile obținute pentru bunurile neesențiale să fie evaluate după prețul curent de ieșire și înregistrate la beneficiu, pe când cele aferente bunurilor esențiale să fie înregistrate într-un cont de rezerve. Pentru datoriile societății nu erau permise reevaluări, ci numai valoarea din contractele respective.
În Statele Unite ale Americii, S.E.C. a solicitat tuturor companiilor cu active de exploatare mai mari de 100 milioane $ și care depășeau 10% din totalul activelor să prezinte în costuri de înlocuire date despre stocuri, capacitatea de producție a fiecărui an, costul mărfurilor vândute și deprecierea bazată pe costul de înlocuire corespunzătoare a doi ani fiscali cei mai recenți.
Dintre toate valorile posibil de utilizat, în condițiile evaluării majorității elementelor patrimoniale, este necesar a avea în vedere căteva tehnici de apreciere a costului curent. Astfel, în aprecierea costului curent se utilizează:
Tehnica aprecierii costului curent care presupune că pe baza unor informații directe sau indirecte să se stabilească costul curent pentru activul de evaluat. Vom avea astfel două tipuri de aprecieri:
Aprecierea directă – informațiile se vor prelua din surse cît mai recente, posibil și pentru aceeași categorie de bunuri cum ar fi: liste de prețuri oficiale sau ale producătorilor, baze de date specializate, prețurile de pe piața bunului respectiv, devize de preșuri, oferte, facturi, bonuri de comenzi, etc.
Aprecierea indirectă – se bazează în principiu pe metoda comparării capacității de producție, metoda costului unitar pe unitate de intrare sau de ieșire și metoda evaluării funcției productive. Această apreciere indirectă prezintă un grad ridicat de subiectivism și de aceea se folosește mai puțin. În cazul utilizării trebuie să se aibă în vedere raportul între capacitățile de producție comparate, gradul de tehnologie, uzura morală aferentă etc.
Tehnica indexării este una din cele mai des utilizate tehnici de stabilire a costului curent, deoarece constă în multiplicarea valorii bunului de evaluat cu un indice al prețurilor pentru categoria respectivă de bunuri sau pentru un domeniu aparte. Indicii prețurilor utilizați în indexare sunt calculați în instituții specializate, cum sunt: comisiile naționale de statistică, comitete specializate ale diverselor organisme profesionale și chiar servicii specializate din cadrul întreprinderii.
Tehnica actualizării constă în determinarea viitoarelor fluxuri financiare pe care le va degaja un activ pe durata sa de viață rămasă la o rată de actualizare specifică domeniului. Este o tehnică ce se poate aplica unui activ sau unei grupe de active ce formează o unitate productivă (o instalație, o linie de fabricație) și chiar unei întreprinderi. În aplicarea acestei tehnici se constată greutăți în determinarea fluxurilor viitoare și în stabilirea ratei de actualizare. Se recomandă a fi utilizată doar în situațiile în care alte tehnici nu asigură rezultate mai bune.
Cele trei tehnici nu sunt limitative și nici restrictive pe ansamblul activelor unei societăți, ele se pot aplica prin combinație pe tot activul sau hiar penttru același activ în cazul verificării rezultatelor obținute. În plus, aceste tehnici, fiind relativ simplu de utilizat, se pot aplica de specialiștii din interiorul societății sau, în cazuri deosebite, de către experți evaluatori independenți, care vor respecta standardele internaționale de evaluare.
Putem spune că evaluarea este un proces de transformare/ adaptare a valorii activelor în unități monetare curente sau în prețul de pe piață a acelui activ, ținând seama de aspectele concrete ce rezultă din comparabilitatea caracteristicilor, a gradului de uzură tehnică și morală, de cererea existentă pentru activul respectiv.
În categoria metodelor de contabilitate de inflație bazate pe evaluare se includ metode bazate pe valoare de piață, metodele bazate pe valoarea de utilizare sau economică și metodele bazate pe valoarea (costul) de înlocuire.
Metoda de evaluare bazată pe valoarea de piață este doar inclusă în această categorie și puțin dezvoltată, deoarece același bun poate avea valori diferite în locuri și conjuncturi economice diferite. Principalul susținător al acestei metode este J.R.Chambers, care propune realizarea unei retratări a soldurilor inițiale în valori de piață. Elementele monetare în acest caz nu pot fi retratate. Intrările de stocuri din cursul perioadei trebuie mereu actualizate la valoarea pieței, în funcție de cel mai recent preț. Desigur, o asemenea metodă este anevoioasă, iar finalitatea este contestabilă.
Metoda de evaluare bazată pe valoarea de utilizare este dificilă, prin faptul că pentru fiecare element patrimonial trebuie determinate viitoarele fluxuri financiare ce se actualizează. Această variantă devine foarte costisitoare și fără rezultate deosebite.
Metodele bazate pe costul de înlocuire sunt cele mai folosite pentru adaptarea contabilității la inflație. Pentru această categorie de metode, D. Boussard oferă costului de înlocuire trei interpretări:
Suma de bani necesară a fi plătită teoretic pentru a procura un element susceptibil de aceleași utilizări în aceleași condiții de utilizare, având aceeași durată rămasă de utilizare și aceleași performanțe.
În perspectivă dinamică acesta reprezintă reinvestiția care asigură menținerea poziției relative a întreprinderii în sectorul său.
În abordare statică, costul/valoarea de înlocuire constă în valoarea investițiilor care să permită atingerea acelorași obiective.
În condițiile utilizării costului de înlocuire apar trei tipuri de câștig:
Un câștig din derularea activității
Un câștig realizat din deținerea bunului
Un câștig nerealizat din deținerea bunului.
Metodele combinate (mixte). Ambele categorii de metode de contabilitate de inflație prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. De aceea literatura de specialitate sugerează faptul că o combinație a acestor metode ar reduce nivelul dezavantajelor în favoarea avantajelor. După cum se observă din tabelul de mai jos, metodele de contabilitate mixte combină principiile unei contabilități în valoare actuală cu evaluarea valorică a faptelor și fenomenelor economice în monedă cu putere de cumpărare.
Patru metode contabile
Sursa Monocromie și policromie în proiectarea politicilor contabile ale întreprinderilor, , p.177
Astfel, metodele combinate își propun ca obiectiv principal menținerea capitalului în puterea de cumpărare inițială, concomitent cu o imagine reală asupra activelor deținute de unitatea patrimonială.
2.2.CONSECINȚELE INFLAȚIEI ASUPRA SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE
Standardul internațional de contabilitate IAS 29 – Raportizarea financiară în economiile hiperinflaționiste.
Într-o economie hiperinflaționistă, raportarea rezultatelor din exploatare și a poziției financiare fără retratare (ajustare) nu este utilă. Banii își pierd puterea de cumpărare într-un ritm atât de mare încât compararea valorilor din tranzacții și alte evenimente care au avut loc chiar și în aceeași perioadă contabilă, poate induce în eroare. Acest IAS cere ca situațiile financiare ale întreprinderilor care operează în economii hiperinflaționiste să fie retratate in unitatea de măsură curentă la data raportării.
Standardul se aplică entităților care raportează în economii hiperinflaționiste. Printre caracteristicile unei economii hiperinflaționiste se numără:
Populația în general preferă să-și pastreze averea in active nemonetare sau intr-o valută relativ stabilă.
Prețurile sunt, în mod normal, raportate la o valută stabilă.
Tranzacțiile pe credit au loc la prețuri care compensează pierderea estimată a puterii de cumpărare
Dobânda, salariile și prețurile sunt corelate cu indici de prețuri
Rata cumulativă a inflației pe 3 ani este aproape sau mai mare de 100% (adica o rată medie de peste 26% pe an).
IAS 21 cere ca, in cazul in care moneda funcționala a unei filiale este moneda unei economii hiperinflaționiste, tranzacțiile și evenimentele filialei sa fie evaluate inițial in moneda funcțională a filialei, după care situațiile financiare ale filialei sunt retratate cu modificările prețurilor, conform IAS 29. Apoi, situațiile financiare ale filialei sunt convertite, dacă este necesar, în moneda de prezentare, utilizând cursurile de închidere. IAS 21 nu permite unei asemenea entitați să utilizeze o altă monedă, de exemplu o monedă stabilă, ca moneda sa fie funcțională.
Un indice general al prețurilor trebuie să fie folosit pentru a reflecta modificările puterii generale de cumpărare. Retratarea începe de la inceputul perioadei in care este identificată hiperinflația. Când încetează hiperinflația, încetează și retratarea. Situațiile financiare ale entităților care raportează în moneda unei economii hiperinflaționiste trebuie corectate in raport cu unitatea de masură curentă la data bilanțului, adică entitatea trebuie să ajusteze valorile din situațiile financiare din unitățile monetare în care au avut loc, în unitățile monetare de la data bilanțului. Situațiile financiare retratate înlocuiesc situațiile financiare normale și nu servesc ca anexe la acestea. Prezentarea separată a situațiilor financiare normale nu este permisă.
Retratarea situațiilor financiare financiare exprimate. Regulile aplicabile retratării bilanțului sunt :
Elementele monetare nu sunt retratate
Activele și pasivele corelate cu un indice sunt retratate conform contractului
Elementele nemonetare sunt retratate în raport cu unitatea de masură curentă, prin aplicarea variației indicelui sau unității monetare la valorile contabile de la data achiziției (sau prima perioada de ajustare) sau la valorile juste de la data reevaluării.
Activele nemonetare nu sunt retratate dacă sunt prezentate la valoarea realizabilă netă, valoarea justă sau valoarea recuperabilă la data bilanțului.
La începutul primei perioade in care se aplică principiile IAS 29, componentele capitalului propriu, cu excepția profiturilor acumulate și excedentelor din reevaluare, sunt retratate de la data la care au fost raportate componentele respective.
La sfarsitul primei perioade și ulterior, toate componentele capitalului propriu sunt retratate de la data aportului
Variația capitalului propriu este inclusă in capitalul propriu.
Toate elementele din contul de profit și pierdere sunt retratate prin aplicarea variației indicelui general de prețuri de la data la care elementele au fost inregistrate inițial. Câstigul sau pierderea inregistrate la poziția monetară netă este inclusă în profitul net. Această valoare poate fi estimată prin aplicarea variației indicelui general al prețurilor la media ponderată a activelor / datoriilor monetare nete.
Retratarea situațiilor financiare exprimate la costul istoric. Regulile aplicabile retratării bilantului sunt :
Elementele prezentate la costul curent nu sunt retratate
Alte elemente sunt retratate in raport cu regulile de mai sus.
Toate elementele incluse în contul de profit și pierdere sunt retratate in raport cu unitatea de masură de la data bilanțului prin aplicarea indicelui general al prețurilor. Dacă se calculează câștigul sau pierderea la poziția monetară netă, o astfel de ajustare face parte din câștigul sau pierderea la poziția monetară netă, calculate după IAS 29. Toate fluxurile de numerar sunt exprimate in raport cu unitatea de masura de la data bilanțului.
Atunci când o filială, întreprindere asociată sau asociere în participațiune din străinătate ale unei societăți mamă, raportează intr-o economie hiperinflaționistă, situațiile șfinanciare ale acelor entități trebuie, în primul rând, corectate după IAS 29 si apoi convertite la cursul de închidere, ca si cum ar fi entități străine, după IAS 21.
CAPITOLUL 3 . STUDIU DE CAZ PRIVIND RETRATAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE
CARACTERISTICILE UNEI ECONOMII HIPERINFLAȚIONISTE
Există țări în care, deși economia este influențată de fenomene inflaționiste, situațiile financiare sunt întocmite pe baza convenției costurilor istorice, fără a se ține cont de faptul că nivelul general al prețurilor înregistrează variații semnificative.
Într-o economie (hiper)inflaționistă, puterea de cumpărare a monedei locale scade pe măsură ce crește nivelul general al prețurilor bunurilor și serviciilor.
Efectul este acela că informația divulgată în situațiile financiare a devenit total lipsită de utilitate în procesul de analiză a poziției financiare și a performanțelor întreprinderii și de fundamentare a deciziilor în actul managerial.
Efectele inflației asupra poziției financiare a întreprinderii sunt:
subevaluarea imobilizărilor (cu cât data achiziției imobilizărilor este mai îndepărtată, cu atât efectul subevaluării este mai puternic);
subevaluarea stocurilor (efectul poate fi încetinit printr-o viteză mare de rotație a acestora);
subevaluarea capitalurilor proprii ca urmare a subevaluării activelor, în condiții de (hiper)inflație rezultatul este supraevaluat.
Efectul este decapitalizarea întreprinderii prin plata de impozit pe inflație și de dividende fictive.
Efectele inflației asupra performanțelor financiare ale întreprinderii sunt:
subevaluarea cheltuielilor cu consumurile materiale, cu amortizarea etc., ca urmare a subevaluării activelor din bilanț;
supraevaluarea veniturilor și în consecință a rezultatului.
Inflația modifică comportamentul întreprinderii privind gestiunea trezoreriei în sensul că, pentru a face față nevoilor mari de trezorerie (creșterea prețurilor antrenează creșterea masei monetare), acestea sunt tentate să mențină în casierie sume mari de bani, ceea ce generează pierderi mari din deținerea de active monetare, deoarece numerarul își pierde din puterea de cumpărare.
Ca urmare a decapitalizării, întreprinderile își procură sursele de finanțare prin recursul la piața capitalului de împrumut și creșterea capitalului social, în condiții de inflație, ambele soluții au un impact negativ asupra echilibrului financiar al întreprinderii. Creșterea îndatorării expune întreprinderea la plăți excesive de dobânzi, deoarece băncile practică dobânzi real pozitive (rata dobânzii acordată de bănci este superioară ratei inflației).
Recurgerea la noi emisiuni de acțiuni duce la diminuarea rezultatului pe acțiune, scăderea cursului acțiunilor și astfel deteriorarea imaginii întreprinderii în fața investitorilor.
Există în unele țări si practica de a prezenta situațiile financiare făcând apel la convenția costului curent, care reflectă efectele modificărilor prețurilor specifice ale activelor deținute.
Sumele corespondente perioadei anterioare cerute de IAS l „Prezentarea situațiilor financiare" și orice alte informații referitoare la perioadele anterioare trebuie să fie exprimate, de asemenea, în unitatea de măsură în vigoare la data bilanțului.
Retratarea situațiilor financiare în concordanță cu acest standard cere aplicarea anumitor proceduri, precum și a raționamentului profesional. Aplicarea consecventă a acestor proceduri și raționamente de la o perioadă la alta este mult mai importantă decât acuratețea absolută a valorilor rezultate incluse în situațiile financiare retratate.
IAS 29 nu stabilește o rată absolută de la care se consideră că există hiperinflație. Momentul în care retratarea situațiilor financiare, în conformitate cu acest standard, devine necesară este o problemă de raționament profesional.
Este de preferat ca toate întreprinderile care raportează în moneda aceleiași economii hiperinflaționiste să aplice acest standard de la aceeași dată. Totuși, IAS 29 se aplică situațiilor financiare ale oricărei întreprinderi de la începutul perioadei de raportare în care s-a identificat existența hiper-inflației în țara în a cărei monedă se raportează.
3.2.DELIMITAREA ELEMENTELOR MONTARE/ NEMONETARE
In vederea aplicării normei IAS 29, toate elementele bilanțiere trebuie să fie delimitate în elemente monetare și elemente nemonetare.
Exemplu: Activele monetare sunt: lichiditățile și echivalentele de lichidități, creanțele comerciale, alte creanțe (inclusiv cele imobilizate), investițiile financiare pe
termen scurt evaluate la valoarea justă etc. Datoriile monetare sunt: datoriile față de furnizori, efectele de plătit, alte datorii din exploatare, datoriile fiscale, datoriile financiare (împrumuturi), precum și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli etc.
Exemplu: Activele nemonetare sunt: cheltuielile în avans dacă nu generează plăți în exercițiile următoare, avansurile plătite pentru aprovizionările de stocuri,
stocurile și producția neterminată, participații în întreprinderile asociate, imobilizările necorporale și corporale, titlurile imobilizate și investiții financiare pe termen scurt evaluate la cost, activele de impozit amânat etc.
Datoriile nemonetare sunt: avansurile primite privind vânzările, veniturile în avans care nu generează plăți în exercițiile următoare (inclusiv subvențiile pentru investiții), pasivele de impozit amânat etc. Capitalurile proprii sunt, de asemenea, elemente nemonetare.
Cele mai multe din elementele bilanțiere pot fi delimitate cu ușurință în elemente monetare și elemente nemonetare. Și totuși, există și unele elemente unde delimitarea se face mai greu. în acest caz, trebuie să se țină cont de caracteristicile fundamentale ale elementului respectiv.
Unele elemente nemonetare sunt înregistrare la valori curente la data bilanțului, ca de exemplu, valoarea realizabilă netă și valoarea de piață, deci ele nu sunt retratate.
Pentru activele nemonetare care după intrarea lor în întreprindere nu au suportat nici o ajustare (nu au fost reevaluate sau provizionate) retratarea se face prin aplicarea la valoarea istorică a unui indice reprezentativ de creștere a prețurilor care la numărător este indicele datei închiderii exercițiului, iar la numitor este indicele datei intrării acestora.
Exemplu: Presupunem că la 01.01 .N-2 a fost achiziționat un utilaj la costul de 20.000 u.m., iar durata de utilizare a fost estimată la 10 ani. Indicele datei de 01.01.N-2 este de 120, iar cel de la 31.12.N este de 180.
Ajustarea valorii brute a activului monetar = 20.000 x180/120 = 30.000 u.m.
Ajustarea amortizării aferente activului monetar =6.000 x180/120 = 9.000 u.m.
Pentru activele nemonetare care au suportat, după data intrării lor, o ajustare (de natura reevaluării sau provizionării), valoarea retratată se obține prin aplicarea la valoarea rezultată în urma ajustării a unui coeficient reprezentativ de creștere a prețurilor care la numărător are indicele datei de închidere a exercițiului, iar la numitor indicele datei reevaluării sau provizionării.
Exemplu: Reluând exemplul de mai sus, să presupunem că utilajul a fost supus unei reevaluări la 31.12.N-1, valoarea reevaluată fiind de 30.000 u.m., iar indicele
de la sfârșitul exercițiului N-1 a fost de 160. în cazul
acesta, retratarea se face astfel:
Retratarea valorii reevaluate =30.000 x180/160 = 33.750 u.m.
Amortizarea sau provizioanele aferente elementelor reevaluate sau supuse provizionării sunt corectate similar elementelor supuse ajustării. Dacă pentru utilajul reevaluat din exemplul nostru amortizarea reevaluată ar fi fost de 9.000 ă u.m., retratarea acesteia s-ar fi făcut astfel:
Retratarea amortizării = 9.000 x 180/160 = 10.125 u.m.
l
Cadrul contabil conceptual internațional prevede două concepte de menținere a capitalului: menținerea capitalului social și menținerea capitalului fizic.
Norma IAS 29 utilizează conceptul de menținere a capitalului financiar. Capitalul financiar este reprezentat de capitalurile proprii.
Exemplu: Societatea ALFA se constituie la începutul exercițiului N cu un capital social de 150.000 u.m. Să presupunem că ALFA achiziționează la începutul exercițiului un stoc de marfă la costul de 80.000 u.m., pe care reușește să îl vândă la sfârșitul exercițiului la prețul de vânzare de 120.000 u.m.
Creșterea generală a prețurilor în exercițiul N este de 20%. De asemenea, presupunem că, în exercițiul N, societatea ALFA nu a realizat alte tranzacții și nu
este plătitoare de impozit pe profit.
Să calculăm profitul pe care 1-ar obține ALFA dacă ar prezenta situațiile financiare în costuri istorice și profitul obținut în condițiile asigurării menținerii capitalului financiar.
a) Menținerea capitalului financiar nu este asigurată (evaluare în costuri istorice):
Vânzarea mărfurilor, la sfârșitul exercițiului N, duce la recunoașterea unui venit de 120.000 u.m.și a unei cheltuieli de 80.000 u.m. Simplificat, contul de profit si pierdere în costuri istorice se prezintă astfel:
Presupunând că până la sfârșitul exercițiului N datoria față de furnizorul de stocuri și respectiv creanța față de client au fost achitate și respectiv încasate, situația în bilanțul contabil întocmit în costuri istorice este următoarea:
Așa cum puteți observa, rezultatul obținut în costuri istorice este de 40.000 u.m. Dacă acesta va fi distribuit integral acționarilor, capitalurile proprii de la sfârșitul exercițiului N vor rămâne legale cu cele existente la începutul exercițiului.
Am putea concluziona că s-a asigurat astfel menținerea capitalului financiar. Și totuși, puterea de cumpărare a capitalurilor proprii de închidere a scăzut, ca urmare a inflației, față de cea aferentă capitalurilor proprii de deschidere.
Rezultatul de 40.000 u.m. este supraevaluat deoarece venitul din vânzare este exprimat în puterea de cumpărare existentă la sfârșitul exercițiului, în timp ce cheltuiala cu mărfurile vândute este exprimată în puterea de cumpărare existentă la începutul exercițiului.
b) Menținerea capitalului financiar este asigurată (evaluare în putere de cumpărare constantă):
La sfârșitul exercițiului N, capitalurile proprii și-au pierdut din puterea de cumpărare cu 20% (creșterea generală a prețurilor). Pentru a reface puterea de cumpărare pierdută este nevoie ca nivelul capitalurilor proprii la sfârșitul exercițiului N să fie de 150.000 x (100% + 20%) = 180.000 u.m. Din rezultatul de 40.000 u.m., cu suma de 30.000 u.m. se reface puterea de cumpărare a capitalurilor proprii, iar rezultatul obținut după asigurarea menținerii capitalului financiar va fi de 10.000 u.m. Rezultatul distribuibil va fi, prin urmare, de doar 10.000 u.m., evitându-se astfel decapitalizarea întreprinderii.
Pentru a menține puterea de cumpărare a capitalului social, la valoarea lui nominală se aplică un indice reprezentativ de creștere a prețurilor care, la numărător, este dat de indicele datei închiderii exercițiului, iar la numitor, de indicele datei constituirii capitalului social.
Exemplu: întreprinderea ALFA a fost constituită la 01.01.N-3 cu un capital social de 50.000 u.m. Indicele general al prețurilor a fost la 31.12.N-4 de 100, iar la 31.12.N, de 180.
Retratarea capitalului social = 50.000 x 180/100 = 90.000 u.m.
în situația în care capitalul social a fost supus unor majorări sau diminuări, retratarea se face pentru fiecare componentă a capitalului social.
Exemplu: Pornind de la exemplul anterior, să presupunem că la 31.12.N-2 capitalul social s-a majorat cu 10.000 u.m.(indicele general al prețurilor a fost la această dată de 120), iar la 31.12.N-1 s-a procedat la o diminuare a acestuia cu 2.000 u.m. (indicele general al prețurilor a fost la această dată de 160).
Retratarea capitalului social = 50.000 x 180/100 + 10.000 x 180/120 – 2.000 x 180/160 = 90.000 + 15.000 – 2.250 = 102.750 u.m.
POZIȚIA MONETARĂ
Intr-o perioadă de inflație, întreprinderea care deține un excedent de active monetare peste datoriile monetare pierde putere de cumpărare. Dacă întreprinderea are un excedent de datorii monetare peste activele monetare ea va înregistra un câștig de putere de cumpărare, în măsura în care activele și datoriile nu sunt legate de un nivel al prețurilor.
Câștigul sau pierderea din poziția monetară netă rezultă din retratarea activelor elementelor nemonetare astfel încât acestea să exprime puterea de cumpărare de la sfârșitul anului și din compararea acestor valori retratate cu cele exprimate în costuri istorice.
Câștigul sau pierderea din poziția monetară netă este inclusă în rezultatul net. Ajustarea activelor și datoriilor legate prin contract de variația prețurilor se compensează cu câștigul sau pierderea din poziția monetară netă.
Alte elemente din contul de profit și pierdere, cum sunt veniturile și cheltuielile din dobânzi și diferențele de curs valutar aferente fondurilor investite sau împrumutate, sunt, de asemenea, asociate cu poziția monetară netă.
Deși, potrivit IAS 29, astfel de elemente pot fi prezentate separat, poate fi utilă prezentarea în contul de profit și pierdere împreună cu câștigul sau pierderea din poziția monetară netă.
Exercițiul 3
Conform normei IAS 29 „Informarea financiară în economiile hiper-inflaționiste " poziția monetară se calculează astfel:
(a) Active monetare – Datorii monetare;
(b) Active nemonetare – Datorii nemonetare + Capitaluri proprii;
(c) Datorii nemonetare + Active nemonetare;
(d) Active monetare + Active nemonetare – Capitaluri proprii;
(e) Active monetare + Datorii monetare.
3.3.RETRATAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONFORM IAS 29
Se cunosc următoarele informații privind societatea ALFA SA:
Informații suplimentare:
Societatea s-a înființat la sfârșitul exercițiului N-2;
Bilanțul la 31.12.N-1 este prezentat după repartizarea profitului;
Stocurile la 31.12.N-1 au fost cumpărate pe l .08 .N-1;
Stocurile la 31.12.N au fost cumpărate la l .03 .N;
Cheltuielile în avans existente la sfârșitul exercițiului N-1 reprezintă chirii plătite în avans pe data de 1.02.N-1;
Subvențiile pentru investiții au fost încasate la l .02.N;
Veniturile în avans sunt reprezentate de chirii încasate în avans pe data de 1.12.N;
Majorarea capitalului social a avut loc în luna august N;
Încasările de dividende au avut loc în luna aprilie N;
Plățile de dividende de 50.000 u.m. au avut loc pe data de l .03.N
încasările de credite pe termen scurt au avut loc în luna mai N;
în cursul exercițiului N nu s-au primit credite pe termen lung;
Rambursările de credite pe termen lung au avut loc în decembrie N;
în cursul exercițiului N nu s-au rambursat credite pe termen scurt;
în cursul exercițiului N nu au avut loc ieșiri de active imobilizate;
Cheltuielile trimestriale cu impozitul pe profit au fost după cum urmează:
trimestrul I: 35.000 u.m.;
trimestrul II: 40.000 u.m.;
trimestrul IV: 40.500 u.m.;
Cheltuielile cu dobânzile au fost de 5.000 u.m. pe trimestru;
Indicele general al prețurilor a evoluat astfel:
Indicii trimestriali au evoluat în exercițiul N după cum urmează:
trimestrul I: 160;
trimestrul II: 176;
trimestrul III: 177;
trimestrul IV: 178.
Să efectuăm ajustarea la inflație a situațiilor financiare conform IAS 29 „Informarea financiară în economiile hiperinflaționiste".
Etapa 1: Retratarea bilanțului
1.1. Retratarea bilanțului de deschidere
Diferențele care rezultă din retratare vor fi imputate capitalurilor proprii (se poate crea un analitic al contului 105 „Rezerve din reevaluare"). Pentru aceasta propunem contul 105X „Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație".
Să procedăm deci la efectuarea retratărilor posturilor din bilanțul de deschidere (aferent exercițiului N-l):
Retratarea instalațiilor:
Retratarea instalațiilor achiziționate la începutul exercițiului N-l: (550.000 x 150/120 – 550.000) =687.500 – 550.000 = 137.500 u.m. +A +Cp2131 = 105X 137.500 u.m.
Retratarea amortizării instalațiilor și mașinilor achiziționate la începutul exercițiului N-l: (50.000 x 150/120 – 50.000) = 12.500 u.m. 105X = 2813 12500 u.m.
Retratarea instalațiilor achiziționate la 1.02.N-1: (300.000 x 150/125 – 300.000) = 60.000 u.m. 2131 = 105X 60000
Retratarea amortizării instalațiilor și mașinilor achiziționate la 1.02.N-1: (30.000 x 150/125 -30.000) = 6.000 u.m. 105X = 2813 6000 u.m.
Retratarea stocurilor: (250.000 x 150/140 – 250.000) = 17.857 u.m. 371 = 105X 17857 u.m.
Creanțele, disponibilitățile și datoriile nu se retratează, ele fiind elemente monetare.
Retratarea cheltuielilor în avans: 100.000 x 150/125 – 100.000 =120.000 – 100.000 = 20.000 u.m. 471 = 105X 20.000 u.m.
Retratarea capitalului social: (500.000 x 150/120 – 500.000)=125.000 u.m. 105X = 1012 125.000 u.m.
Rezervele nu se retratează deoarece au fost constituite din rezultatul primului exercițiu financiar, încheiat la 31.12.N-1.
Determinarea soldului contului 105X „Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație":
Soldul contului reflect obtinerea unui câștig din deținerea de elemente monetare de 91.857 u.m.
Ținând cont de toate aceste retratări, bilanțul de deschidere al exercițiului N se va prezenta astfel:
Retratarea bilanțului de închidere
Retratarea instalațiilor:
Retratarea instalațiilor achiziționate la începutul exercițiului N-l: (687.500 x 180/150 – 687.500) =+A +V 2131 = 78X 137.500 u.m.
Retratarea amortizării instalațiilor și mașinilor achiziționate la începutul exercițiului N-l: (62.500 x 180/150 – 62.500) + (50.000 x180/120-50.000)= 12.500+ 25.000 = 37.500 u.m. 68X = 2813 37.500 u.m.
Retratarea instalațiilor achiziționate la 1.02.N-1:(360.000 x 180/150 – 360.000) = 72.000 u.m. 2131 = 78X 72.000 u.m.
Retratarea amortizării instalațiilor și mașinilor achiziționate la 1.02.N-1: (36.000 x 180/150 – 36.000) +(30.000 x 1807 125 – 30.000) = 7.200 + 43.200 = 50.400 u.m. 68X = 2813 50.400 u.m.
Retratarea instalațiilor și mașinilor achiziționate la 1.01.N: (675.000 x 180/150 – 675.000) = 135.000 u.m. 2131 = 78X 135.000 u.m.
Retratarea amortizarii instalațiilor si mașinilor achiziționate la 1.01.N: (67.500 x 180/150- 67.500) =13.500 u.m. 68X = 2813 13.500 u.m.
Retratarea stocurilor: (550.000 x 180/175 – 550.000) =15.714 u.m. 371 = 78X 15.714 u.m.
Disponibilitățile, creanțele și datoriile nu se retratează, fiind elemente monetare.
Retratarea subvențiilor pentru investiții: 800.000 x 180/160 – 800.000 = 900.000 – 800.000 = 100.000 u.m. 68X = 131 100.000 u.m.
Retratarea veniturilor în avans: 200.000 x 180/179,5 – 200.000 = 200.557 – 200.000 = 557 u.m. 68X = 472 557 u.m.
Retratarea capitalului social: (625.000 x 180/150 – 625.000)+ (50.000 x 180/176,5 – 50.000) = (750.000 – 625.000) + (50.992 – 50.000) = 125.992 u.m. 68X = 1012 125.992 u.m.
Retratarea primelor de emisiune: 10.000 x 180/176,5 -10.000= 10.198-10.000= 198 u.m. 68X = 1041 198 u.m. Retratarea rezervelor: (419.000 x 180/150 – 419.000) 502.800 – 419.000 = 83.800 u.m. 68X = 1068 83.800 u.m.
Retratarea rezervelor din ajustarea la inflație:(91.857 x 1807 150 – 91.857) = 110.228 – 91.857 =18.371 u.m. 68X = 105X 18.371 u.m.
Provizionul pentru riscuri și cheltuieli nu se retratează, deoarece a fost constituit la sfârșitul exercițiului N.
Rezultatul exercițiului se determină prin diferență.
Ținând cont de toate aceste retratări, bilanțul de închidere al exercițiului N se va prezenta astfel:
In cazul nostru, bilanțul de deschidere retratat, exprimat în puterea de cumpărare existentă la sfârșitul exercițiului N, se prezintă astfel:
Exercițiul
Retratarea contului de profit și pierdere
Contul de profit și pierdere retratat va prezenta distinct cheltuielile și veniturile ce rezultă din ajustare și care au fost reflectate în conturile 68X și respectiv 78X.
Vom utiliza un indicele mediu de creștere a prețurilor pentru exercițiul N: (180+150)72= 165.
Retratarea veniturilor din vânzarea mărfurilor: (1.800.000 x 180/ 165 – 1.800.000) = 1.963.636 – 1.800.000 = 163.636 u.m. 68X = 707 163.636 u.m.
Retratarea altor venituri din exploatare (veniturilor din subvenții pentru investiții): (200.000 x 180/160- 200.000) = 225.000 -200.000 = 25.000 u.m. 68X = 758 25.000 u.m.
Retratarea cheltuielilor privind mărfurile: (700.000 x 180/165 700.000) = 763.636 – 700.000 = 63.636 u.m. 607 = 78X 63.636 u.m.
Retratarea cheltuielilor cu personalul: (500.000 x 180/165-500.000) = 545.455 – 500.000 = 45.455 u.m. 64 = 78X 45.455 u.m.
Retratarea cheltuielilor privind amortizarea:
Pentru imobilizările achiziționate la 1.01.N-1: 50.000 x 180/ 120-50.000 = 25.000 u.m. 6811 = 78X 25.000 u.m.
Pentru imobilizările achiziționate la 1.02.N-1: 30.000 x 180/ 125 – 30.000 = 13.20u.m.6811 = 78X 13.20u.m.
Pentru imobilizările achiziționate la 1.01.N: 67.500 x 1807 150-67.500 =13.500 u.m. 6811 = 78X 13.500 u.m
Cheltuielile cu provizioanele nu se ajustează deoarece au fost constatate la 31.12.N.
Ajustarea veniturilor din provizioane pentru riscuri și cheltuieli: 10.000 x 180/150 – 10.000 = 12.000 – 10.000 =2.000 u.m. 68X = 7812 2.000 u.m.
Retratarea altor cheltuieli din exploatare (cheltuieli cu chiriile): (100.000 x 180/165 – 100.000) = 109.091 – 100.000 = 9.091 u.m. 612 = 78X 9.091 u.m.
Retratarea veniturilor din dividende: (75.000 x 180/176 – 75.000) =76.705 – 75.000 = 1.705 u.m. 68X = 7611 1.705 u.m.
Retratarea cheltuielilor cu dobânzile: (5.000 x 180/160) + (5.000 x180/176) + (5.000 x 180/177) + (5.000 x 180/178) – 20.000 =20.800 – 20.000 = 800 u.m. 666 = 78X 800 u.m.
Retratarea cheltuielii cu impozitul pe profit prin utilizarea indicilor medii trimestriali: (35.000 x 180/160) + (40.000 x 180/176) + (35.000 x 180/177) + (40.500 x 180/178) – 150.500 = 39.375 + 40.920 + 35.595 + 40.946 – 150.500 = 156.836 – 150.500 = 6.336 u.m. 691 = 78X 6.336 u.m.
In urma acestor retratări, contul de profit și pierdere se prezintă astfel:
CONCLUZII
Într-o economie hiperinflaționistă, situațiile financiare bazate fie pe modelul costului istoric, fie pe cel al costului curent sunt utile doar dacă sunt exprimate în raport cu unitatea de măsură de la data bilanțului.
Hiperinflația este indicată de caracteristici ale mediului economic al unei țări, care includ, dar nu se limitează la, următoarele:
(a) Majoritatea populației preferă să-și păstreze averea în active monetare sau într-o valută relativ stabilă.
Valorile deținute sunt imediat investite pentru a păstra puterea de cumpărare.
(b) Majoritatea populației apreciază valorile monetare în raport cu o valută relativ stabilă si nu cu moneda locală.
(c) Vânzările și cumpărările pe credit au loc la prețuri ce compensează pierderea așteptată a puterii de cumpărare în timpul perioadei de creditare, chiar dacă perioada este scurtă.
(d) Ratele dobânzilor, salariile și prețurile sunt legate de un indice de prețuri.
(e) Rata cumulată a inflației pe trei ani consecutivi se apropie sau depășește 100%.
Elementele monetare nu sunt supuse retratărilor, deoarece ele reprezintă disponibilități deținute, sume ce urmează a fi primite (creanțe) sau sume ce urmează a fi plătite (datorii). Activele si datoriile nemonetare, inclusiv capitalurile proprii, sunt retratate pentru a exprima unitatea de măsură curentă la data închiderii exercițiului, utilizând creșterea în indicele general al prețurilor, de la data tranzacției, prin care ele au fost generate, până la data bilanțului. Potrivit Cadrului conceptual al IASB, profitul se obține doar dacă valoarea financiară sau monetară a capitalurilor proprii la sfârșitul perioadei este mai mare decât valoarea financiară a capitalurilor proprii la începutul perioadei, după excluderea oricăror distribuiri către proprietari si a oricăror contribuții din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.
Cheltuielile și veniturile vor fi retratate prin aplicarea unui indice reprezentativ de creștere a prețurilor care la numărător are in datei de închidere a exercițiului financiar, iar la numitor indicele datei angajării cheltuielilor și a veniturilor.
Poziția monetară netă = Active monetare – Datorii monetare.
Retratarea bilanțului de deschidere este necesară pentru a asigura comparabilitatea bilanțului retratat pentru două exerciții financiare succesive, în urma retratărilor se degajă un câștig sau o pierdere datorat(ă) poziției monetare nete și care va afecta capitalurile proprii.
Câștigul sau pierderea aferent(ă) poziției monetare nete este imputat(ă) contului de profit și pierdere.
Diferențele ce rezultă din retratare sunt reflectate, după caz, în conturile 68X „Cheltuieli din ajustarea la inflație" și 78X „Venituri din ajustarea la inflație".
Pentru a asigura comparabilitatea informațiilor, situațiile financiare ale anului anterior retratate la inflație trebuie să fie ajustate ținând cont de evoluția indicelui prețurilor în exercițiul curent, astfel încât să fie exprimate în unitatea de măsură care să reflecte puterea de cumpărare generală de la sfârșitul acestui exercițiu.
Câștigul sau pierderea aferent(ă) poziției monetare nete se calculeaza ca diferenta între rezultatul exercițiului determinat în bilanțul de închidere retratat și rezultatul exercițiului determinat înaintea câștigului sau pierderii. IAS 29 cere ca toate elementele din tabloul fluxurilor de trezorerie să fie exprimate într-o unitate de măsură care să exprime puterea de cumpărare de la data bilanțului, în consecință, este necesară o întocmire a tabloului fluxurilor de trezorerie care să țină cont de toate retratările la inflație la care au fost supuse bilanțul și contul de profit și pierdere.
BIBLIOGRAFIE
Angelescu Coralia, Dinu Marin, Gavrilă Ilie, Economie, Ediția a opta, Editura Economică, 2009.
Anghelache Constantin, Mihai Gheorghe, Vergil Voineagu, Metode de măsurare și analiză a inflației, Editura Economică, Bucuresti, 2013.
Bunea Ștefan, Monocromie și policromie în proiectarea politicilor contabile ale întreprinderilor, Editura Economică, București, 2005.
Cohuț Pop Ioana, Finanțe publice, Bănci si bani, Editura Economică, București 2005.
Dobrescu M. Emilian (coordonator), Jianu D. Mureșan și colectivul, Mic dicționar de microeconomie, Editura Wolters Kluwer, București, ISBN:978-973-1911-93-9; 287 pagini; 2010.
Done Ioan, Probleme și provocări economice ale tranziției, Editura Expert, București, 2009.
Feleagă L., Contabilitate consolidată – O abordare europeană si internațională, Editura Economică, București, 2007.
Florea Adrian, Elemente de macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010.
Iacovoiu V., Instrumente și tehnici de analiză a stării economico-financiare, Editura Karta, 2011.
Iov Daniela, Contabilitate Bancară, ediția a doua, revizuită și adăugată, Editura Upg-Ploiești, 2011.
Mareș C., Țegledi Monica, Sălceanu A., Caiet de lucrări practice la contabilitatea financiară, Editura Ploiești 2009.
Năstase Carmen, Mihai Popescu, Carmen Boghean, A. Liviu Scutariu, Macroeconomie- Concepte fundamentale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008.
Ristea M., Dumitru C., Contabilitate aprofundată, Editura Universitară, București, 2005.
Smith Adam., Avuția Națiunilor, Economie politică, Economie, Editura Publica, 2011.
T. Andrei, Bourbonais R., Econometrie, Editura Economică, București, 2008.
www.scribd.com
*** Standardele Internaționale de Raportare Financiară incluzând Standardele Internaționale de Contabilitate si Interpretările lor la l ianuarie 2007, Editura CECCAR, București, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cauzele Si Consecintele Inflatiei (ID: 137404)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.