Cauzele Mentinerii Animismului, Magiei Si Egocentrismului In Gandirea Adolescentilor

Psihologie

Cauzele Mentinerii Animismului, Magiei Si Egocentrismului In Gandirea Adolescentilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚA

CAUZELE MENȚINERII ANIMISMULUI, MAGIEI ȘI EGOCENTRISMULUI ÎN GÂNDIREA ADOLESCENȚILOR

ARGUMENT

Adolescența este perioada întrebărilor și a îndoielilor caracteristice acestei vârste despre care, deși s-a scris foarte mult, nu s-au găsit explicații satisfăcătoare.

Apreciată, figurativ “vârsta de aur”, sau “vârsta ingrată”, adolescența rămâne ceea ce J.J.Rousseau numea “a doua naștere” (2005), sau, potrivit definiției date de Pantelimon Golu, „vârsta oglinzii, vârsta la care adolescentul caută să coincidă cu sine”.

Poate fi privită din perspective extrem de diferite și, mai mult decât atât, ne oferă o interpretare a condiționărilor și transformărilor care intervin în această perioadă.

Se spune mereu că adolescența este o perioadă foarte „grea” a vieții, în care adolescenții sunt puternic stresați și instabili afectiv, datorită faptului că trebuie să facă față unor schimbări enorme în viața lor, atât pe plan biologic, cât și pe plan psihologic și social.

În plan biologic, schimbările se referă la modificări fizice și fiziologice importante.

Împreună cu acestea, pe plan subiectiv, psihologic, are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care se adaugă tendinței adolescentului de a se autodefini. Această „concepere” a unei noi identități are loc, adesea, prin opoziția față de imaginea adultului și adoptarea unor norme sociale și de grup prezente la ceilalți tineri din aceași generație.

Din punct de vedere social, adolescenții petrec tot mai mult timp cu alte persoane de aceași vârstă și petrec mult mai puțin timp cu părinții și familia decât atunci când erau copii.

Motivul pentru care am ales această temă, cu ajutorul profesorului meu, este faptul că sunt părinte a doi adolescenți, ceea ce poate fi o adevărată provocare, însă, chiar dacă adolescența este vârsta unor importante schimbări în viața unei persoane, nu este obligatoriu să fie însoțită, așa cum s-a susținut adesea, de conflicte și crize adaptative dramatice.

Aproape maturi si mult prea copii, ei cred, ca fiecare dintre noi de altfel, indiferent de sex, educație, religie sau clasă socială, în magie și credințe iraționale.

În ultimele decenii, cercetătorii au început să înțeleagă tot mai bine aceste credințe, clasificându-le sub denumirea de „gândire magică” („magical thinking”).

Obiectivul principal al cercetării mele este realizarea unui studiu privind măsura în care imaginația creatoare, plăsmuirea, gândirea magică au un rol esențial în dezvoltarea și maturizarea bio-psiho-socială echilibrată, pozitivă, a adultului de mâine.

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE DEZVOLTARE LA ADOLESCENȚI

I.1 ETAPELE ADOLESCENȚEI

Termenul de „adolescență” provine din verbul latinesc „adolescere”, care înseamnă „a crește spre”, în timp ce cuvântul „adult” vine din latinescul „adultulus”, care înseamnă „cel care a terminat de crescut”. Dicționarul Larousse dă, la rândul său, următoarea definiție: „perioadă a vieții între copilărie și vârsta adultă în timpul căreia se produce pubertatea.”

Literatura de specialitate consideră că adolescența acoperă intervalul de vârstă cuprins între 12-14 și 18-20 de ani, în timp ce unii autori vorbesc chiar despre o adolescență prelungită chiar până la 25 de ani. Totuși, fetele intră în etapa pubertății la vârsta de 10 sau 11 ani și, practic, devin adolescente înainte de a atinge limita de vârstă susmenționată. Însă, există foarte mulți tineri care deși depășesc 20 ani, continuă să manifeste multe dintre caracteristicile adolescenței. Așa încât, adolescența nu poate fi definită doar prin raportare la vârstă: sunt indivizi care intră sau ies din acest stadiu mai devreme sau mai târziu decât alții. Limitele sunt imprecise deoarece, după cum spunea Ursula Șchiopu (2001) „debutul și durata adolescenței variază relativ în condiții geografice și de mediu socio-economic și socio-cultural, dar mai ales socio-educativ”

Fără a ignora existența acestor aspecte și diferențe, în cele ce urmează voi încerca să abordez aspectele dezvoltării având ca reper acest interval de vârstă.

I.2. TEORII ALE DEZVOLTĂRII

I.2.1. Teoria behavioristă

Teoria behavioristă, provenită din concepțiunea de „tabula rasa” a lui J. Loke asupra intelectului, abordează studiul asupra copilului dintr-o perspectivă total diferită față de cea a psihanalizei.

O contribuție importantă a fost cea a lui John B. Watson care susține știința obiectivă a psihologiei. El consideră că orice studiu trebuie să se focalizeze direct pe evenimentele observabile (stimul și răspuns comportamental) și nu pe structurile inconștientului.

Puternic impresionat de activiatea lui Pavlov, face un experiment în anul 1920 în care aplică principiul pavlovian comportamentului copiilor. Un copil în vârstă de 9 luni a fost învățat să se teamă de un stimul nesemnificativ (un șobolan alb) după ce experimentatorul i l-a arătat de câteva ori însoțit de un tunet terifiant. Copilul care la început a fost atras să atingă micul obiect alb, foarte curând a început să plângă violent întorcând capul să numai vadă.

În opinia lui Watson mediul este forța supremă în dezvoltarea copilului și consideră că orice copil poate fi format de adult în orice sens dacă sunt controlate atent asociațiile stimul-răspuns așa încât aplică teoria condiționării în creșterea copiilor.

Într-una din lucrările sale, recomandă părinților să nu se manifeste afectiv în scopul de a preîntâmpina răsfațul și comportamentul dependent. În viziunea sa, copii trebuie tratați ca tineri adulți iar comportamentul părinților trebuie să fie unul obiectiv și ferm, dar blând. Copii, spune el, nu trebuie îmbrățișati, sărutați sau ținuți pe genunchi, singurele gesturi permise fiind cele legate de recompensă și salut care trebuie rezumate la o strângere de mână sau bătaie pe umăr sau o mângâiere pe creștet. Această conducere științifică a educației trebuie să înceapă încă din primele luni de viață ale copilului prin introducerea unui program rigid de hrănire și prin introducerea oliței la vârsta de 1-3 luni. Această abordare știintifică a creșterii copilului este prea dură și nu ține seama de capacitățile și nevoile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă.

O altă direcție a orientării behavioriste este cea a condiționării operante a lui Skinner. După Skinner, comportamentul unui copil poate fi, îmbunățățit dacă este urmat și de alte forme de întărire alături de hrană și băutură, cum ar fi: laudă, zâmbet, o jucărie nouă, sau, poate fi eliminat prin aplicare de pedepse: retragerea de privilegii, dezaprobare parentală sau izolare în camera sa.

Skinner a aplicat această teorie în creștea propriei fiice. A fost învățată să folosească o oliță ce avea un mecanism care declanșa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes.

Opera lui Skinner privind condiționarea operantă a început să fie foarte aplicată ca un model de învățare behavioristă în psihologia copilului.

I.2.2. Teoria învățării sociale

Teoreticienii învățării sociale sunt de acord cu principiile condiționării și întăririi identificate de behavioriști, în plus, ei oferă perspective mai largi din punct de vedere al modului în care copii și adulții achiziționează noi răspunsuri.

Roberts Sears este considerat pionierul domeniului teoriei sociale în dezvoltarea personalității. Atenția sa este concentrată asupra comportamentului însușit al copilului, datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. Hrănirea fără întârziere, precum și satisfacerea altor necsități de dependență ale copilului sunt considerate fundamentele învățării sociale ulterioare. Gradual, acestea duc prin asociere la aceste comportamente secundare, ca de exemplu obținerea aprobării părinților, a apropierii fizice sau a atenției,. Această dorințe (de aprobare, apropiere, atenție), pentru părinți, constituie un instrument puternic de a-l învăța pe copil regulile vieții sociale. Controlul parental devine conduită secundară, copii și-l însușesc ajugând la autocontrol și conștientizare. În opinia lui Sears, modalitatea în care părinții satisfac nevoia de căldură, hrană și afecțiune a copilului este esențială pentru dezvoltarea acestuia. Din acest motiv, cercetările lui Sears se ocupă în principal de metodele de creștere a copilului (hrană, pedeapsă, metode disciplinare), ca fiind elemente ce pot prevesti agresiunea, comportamentul dependent și autocontrolul copiilor.

Alți adepți ai teoriei învățării sociale și-au propus să demonstreze că învățarea prin observație și imitare sunt instrumente solide de socializare pe perioada copilăriei. Albert Bandura care a efectuat o serie de cercetări de laborator cu scopul de a demonstra că învățarea observațională numită modelare, reprezintă baza unor mari diversități de comportamente însușite ale copilului, cum ar fi agresivitatea, conduita prosocială și imitația conduitei sexuale. Bandura admite că de la vârste foarte mici copilul achiziționează multe din răspunsuri ascultându-i pe cei din jur, fără pedepse sau recompense directe. Cercetările acestuia au demonstrat atracția copiilor față de modelele calde și puternice și care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. Comportându-se ca aceste modele, copii speră să obțină propriile resurse de valoare pentru viitor.

Investigațiile lui Bandura continuă să inluențeze într-o măsură foarte mare studiile privind dezvoltarea socială a copiilor.

I.2.3. Teoria cognitiv-constructivistă

Jean Piaget, în dorința sa de a găsi o legătură logică între psihologie și biologie, a căutat modele sistematice care să corespundă ierarhizării celulelor, organismelor și speciilor. Mai mult decât atât, a căutat să găsească o metodologie de cercetare aplicabilă cercetării calitative.

Activitatea din laboratorul lui Binet l-a condus către observația că răspunsurile unui copil la întrebări standard folosesc drept poartă de intrare pentru alte întrebări noi, mai profunde, deci devin o sursă de informație. Cu alte cuvinte, copilul și nu întrebarea este o sursă de informații. Întrebările spontane ale copiilor sunt surse suplimentare pentru a înțelege semnificația reală a gândirii copilului. În următorii 30 de ani, Piaget și asociații sau au creat mai mult de 50 de tehnici noi de cercetare pornind de la aceste intuții timpurii ale copilului, de la interpretările pe care le dă copilul propriilor comentarii, iar întrebările puse de copil se dovedesc a fi cheia dezvoltării intelectuale. A conceput și parcurs o serie de observații detaliate privind comportamentul manipulativ al copilului, confirmând că procesele perceptive și conceptuale sunt operații intercorelate și nu independente.

Teoria sa are la bază concepte preluate din biologie și logică. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăiește și procesele psihologice unde factorii exteriori și interiori ai dezvoltării nu pot fi disociați și cunoașterea rezultă dintr-o interacțiune între subiect și obiect. Așa încât, funcționarea inteligenței va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare, acomodare, adaptare) și structurile care sunt generate de funcționarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice, structuri de grup). Adaptarea individului la mediu se face cu ajutorul celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ și mediul său: asimilarea și acomodarea. Asimilarea se realizează cu ajutorul schemelor care se vor modifica prin acomodare. Mecanismul intern care se bazează pe dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării și acomodării, care caracterizează omul din primele zile de viața. Echilibrul între asimilare și acomodare duce la adaptare. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală în viziunea lui Piaget este inteligența. Asimilarea și adaptarea intervin în toate actele de inteligență, iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare, adică structurare prin încorporare și, de asemenea, inteligența este acomodare la mediu și la variațiile acestuia.

Piaget consideră că dezvoltarea umană are următoarele stadii:

stadiul senzorio-motor: de la 0 la 2ani;

stadiul preoperator: cuprinde perioada de vârstă 2 la 7/8 ani;

stadiul operațiilor concrete: de la 7/8 ani până la 11/12 ani;

stadiul operațiilor formale: perioadă cuprinsă între 11/12 si 15/16 ani;

I.3. DEZVOLTAREA

Din perspectiva lui Olivier Houde, termenul de „dezvoltare” reprezintă un ansamblu complex de transformări, o trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou „…care afectează organismele vii sau instituțiile sociale ceea ce implică de asemenea conceptele de „continuitate”, „finalitate” și „evoluție”. Grațiela Sion consideră că, în sens larg, acest concept poate fi privit ca un „ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizație socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat și mai complex, provizoriu sau definitiv” . Toate elementele ce susțin și permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării.

Sub aspectul dezvoltării umane vorbim de o serie de modificări succesive, consistente și durabile manifestate pe tot parcursul vieții, care sunt în acord cu particularitățile stabile ale individului și participă la definirea acestora.

Cu alte cuvinte, „dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului, ierarhizate în timp” (Grațiela Sion, 2003).

Modificările sunt bine organizate pe vârste, deși vârsta în sine nu le explică.

Metamorfozările calitative și cantitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii în funcție de specific: biologice, psihice și sociale. Aceste tipuri de dezvoltare deși sunt stâns corelate între ele, evoluția lor este aproximativ autonomă, separată una de cealaltă (de exemplu, încheierea perioadei de creștere nu conduce la stoparea dezvoltării psihice)

Tinca Crețu enumeră următoarele stadii în dezvoltare:

perioada prenatală – de la concepție pâna la naștere – perioada în care se formează strunctura fundamentală a corpului organismul fiind foarte vulnerabil la factorii de mediu;

perioada de nou născut și sugar – perioadă cuprinsă între 0 și 1 an – are loc o creștere a abilităților motorii, se dezvoltă atașamentul fată de părinți, există capacitatea de învățare și memorare;

copilăria timpurie – perioada cuprinsă între 1 și 3 ani – se schițează conștiința propriei persoane, apare limbajul;

vârsta preșcolară – deșfăsurată între 3 și 6 ani – caracterizată prin apariția independenței, autocontrolului, comportamentului egocentric, a creativitătii și imaginației;

vârsta școlară mică – cuprinsă între 6/7ani și 10/11 ani – creșterea fizică este încetinită, are loc o îmbunătățire a limbajului și memoriei și apare gândirea logică;

preadolescența – 10/11 ani până la 14/15 ani – modificări pregnante, profunde și rapide sub aspect fizic datorate în special schimbărilor la nivelul hormonal, organismul atinge maturitatea sexuală;

adolescența – derulată între 14/15 ani și 20de ani – perioadă ce are ca punct central căutarea propriei identități și se formează gândirea abstractă;

vârsta adultă tânără – între 20 și 40 de ani – în prim plan sunt deciziile legate de viața intimă, abilitățile intelectuale capată noi valențe fiind valorificate în special în viața profesională iar sănătatea fizică atinge apogeul;

vârsta adultă – cuprinsă între 40 – 60 de ani – se degradează sănătatea fizică, au loc modificări hormonale iar capacitățile de rezolvare a problemelor practice sunt la un nivel optim;

vârsta adultă târzie – după 65 de ani – etapă focalizată pe definirea scopului vieții, deși sănătatea se deteriorează în timp apar strategii alternative de adaptare;

I.3.1. Dezvoltarea biologică

În adolescență transformările de natură biologică nu mai sunt spectaculoase. La sfârșitul stadiului se ajunge la o înălțime medie între 170 cm – 177 cm la băieți, iar la fete între 162 cm – 168 cm, în funcție de mediul de proveniență. Creșterea în greutate la băieți este în jur de 60 kg – 65 kg, la fete însă este puternic influențată de modelele culturale.

Are loc o finalizare a proceselor începute în perioada preadolescenței și anume:

la fete: dezvoltarea sânilor și apariția menstruației; la băieți: îngroșarea vocii și dezvoltarea pilozității și a organului sexual;

se continuă procesele de osificare, se armonizează trăsăturile faciale, întregul organism;

are loc o îmbunătățire calitativă a sistemului nervos, sistemul muscular se perfecționeză sub raport funcțional, sistemul neuroendocrin se perfecționează;

are loc maturizarea sexuală, aspect reprezentativ al acestei perioade și despre care Birch spunea că: „îi oferă adolescentului o modalitate de a găsi locul noilor simțăminte sexuale între cele vechi, pe care le-a învățat”

Însemnătatea dezvoltării biologice din această perioadă este deosebit

de importantă privită din perspectiva imaginii corporale, ea fiind esențială în formarea conștiinței de sine.

Particularitățile fizice caracteristice acestei vârste, cum ar fi acneea, pot fi elemente deosebit de importante în dezvoltarea psihică a adolescenților.

I.3.2. Dezvoltarea psihică

Dezvoltarea psihică se bazează pe înglobări, formări de comportamente și atitudini noi, pe de o parte având ca scop realizarea unei adaptări cât mai optime și cât mai complexe, iar pe de altă parte, satisfacerea trebuințelor.

Dezvoltarea atrage după sine schimbarea echilibrului între „asimilarea realității și acomodare la condițiile subiective și circumstanțiale concrete ale vietii„ (U. Șchiopu, 1997).

Personalitatea dobândește valențe deosebite în această perioadă. În jurul vârstei de 18 ani intră într-un proces de finisare, definitivare, deși poate să mai conțină o serie de elemente tipice pentru acestă etapă.

Încadrarea unui adolescent exclusiv în patternul vârstei lui duce la neglijarea, ignorarea specificului personalității lui, la înțelegerea greșită a sa ca individ cu propria sa identitate. Erikson (1982) consideră de altfel că, problema majoră a adolescenților este cea a propriei identități.

În această etapă, întrebările nu se mai leagă de prezent, ele sunt ancorate în viitor: „ce ar putea să fie”, i-a naștere „visul de perspectivă”, cu ajutorul căruia idealul de viață prinde contur, „reveria ocazionează experimente care îi fac pe adolescenți să scruteze viitorul”.

Edificându-se opinia despre lume și viață apare dorința și nevoia de intimitate, de posibilitate de reflectare, dar și amenințarea însingurării, a introversiei excesive.

Imaginația creatoare, încurajată fiind și de accesul la muzică, filme sau internet, devine un adevărat mijloc de exprimare.

Comportamentul, atitudinea, preferințele sunt în contradicție, neconforme cu cele ale adulților. Stilul vestimentar, accesoriile, coafura, cu precădere în cazul adolescenților extravertiți, încearcă sa iasă cât mai mult în evidența ieșind cât mai mult din tipare. Este momentul în care realizează ca pot face alegeri libere. Birch spunea: „dacă inițial încearcă să urmeze perceptele părinților, ulterior se revoltă împotriva lor”, pentru ca mai apoi, spre finalul adolescenței „fie să se așeze și să urmeze perceptele, fie să se desprindă definitiv de ele”.

Cercetători de prestigiu (cum ar fi: Church John și Stone James) a numit aceste conduite „comporamente de tranziție”, „comportamente pe care adolescenții le folosesc pentru a semnala viitoarea maturitate”.

În ceea ce privește dimorfismul psihologic al adolescenților, Ursula Șchiopu are în vedere trei aspecte: intuirea propriei incompletitudini – defectele; dorința de autoperfecționare – cea care generează nesupunerea în fața părinților, a profesorilor, etc; căutarea de modele greu de atins.

I.3.3. Dezvoltarea cognitivă

Dacă din punct de vedere al dezvoltării biologice nu sunt înregistrate modificări importante decât în ceea ce privește implicațiile ei asupra imaginii de sine a adolescentului, sub aspect cognitiv are loc o evoluție remarcabilă, toate procesele informaționale atingând parametrii cei mai înalți ai speciei umane.

Este etapa în care Piaget consideră ca are loc ”desăvârșirea operațiilor formale”.

Pragurile senzoriale scad, crește operativitatea explorării oricărui tip de stimul, acuitatea vizuală, auditivă, capacitățile observative sunt într-un progres evident, iar reprezentările se organizează cu o mai mare ușurință.

Gândirea perfecționează abilitatea de a lucra cu un număr mare de informații și cu diferite grade de abstractizare, iar volumul memoriei crește. În ceea ce privește motivația, transformările decurg și ele tot din nevoia de autorealizare și autoafirmare, iar în cazul voinței, scopurile stabilite sunt de perspectivă și urmărite cu tenacitate.

Din punct de vedere lingvistic, are loc o remarcabilă creștere a vocabularului, adolescentul acordând o atenție mult mai mare imaginii de sine și având nevoie de un real suport informațional prin care să răspundă potrivit nevoii lui de cunoaștere în scopul afirmării. Cantitatea mare de cunoștințe de care dispune acum aduce cu sine o înțelegere mult mai clară, mai precisă a semnificației cuvintelor, care au si mai mult în nucleul lor noțiuni științifice. Se manifestă de asemenea o capacitate sporită de a decodifica și înțelege cele mai fine nuanțe ale structurilor verbale folosite în procesul de comunicare.

Sub aspectul vorbirii, se remarcă o dezvoltare a fluenței, a expresivității în vorbire, ca urmare a grijii manifestate fată de părerea pe care și-o fac ceilalți despre el. Se consolidează foarte mult streotipurile verbale de receptare, decodificare, pronunție, astfel încât debitul și viteza comunicării sunt ca cele ale adultului, stilul exprimării este îngrijit, controlat mereu de normele gramaticale față de care adolescentul manifestă exigențe și autoexigențe caracteristice, devin deosebit de interesați și de perfecționarea vorbirii într-o altă limbă.

I.3.4. Dezvoltarea socială

Din punct de vedere al contextului social, această perioadă se caracterizează în principal pe dobândirea autonomiei, independenței, pe încercarea de detașare de familie.

Autonomia câștigată este una relativă. Nu mai sunt considerați copii de către cei din famile, li se respectă dorințele, preferințele, sunt consultați în problemele care au importanța pentru dinamica familiei.

Relația cu părinții, poziția față de trebuințele, necesitățile adolescentului precum și capacitatea de a-l înțelege sunt elemente care influențează major dezvoltarea acestuia.

În literatura de specialitate sunt identificate cinci patternuri familiale ce conduc la patologie în conduita adolescentui: situația complicată, ultraprotecția, rigiditatea, evitarea conflictelor și rezolvarea ineficientă a lor.

Church J. este de părere că intensitatea conflictului cu privire la identitate și autonomie este mult mai mare în cazul adolescentelor, ele înregistrând scoruri mai mici la măsurarea autonomiei emoționale decât băieții.

Grupul prieteni este de asemenea o componentă de o mare însemnătate, adolescentul bazându-se foarte mult pe părerile prietenilor. În efortul său de a se împotrivi șablonului social impus de scoală sau familie, suportul social care înlocuiește tot ceea ce exclude la nivel relational este reprezentat de grupul de prieteni.

Cu cât îndârjirea acestuia de a se conforma normelor sociale este mai intensă, cu atât este mai mare este afilierea la grup.

Identificare cu grupul este aproape totală, la nivel gestual, verbal, vestimentar sau comportamental. Justificarea vine din teama de a nu fi exclus, grupul reprezentând pentru el contexul social în care își găsește confirmarea sa ca individ și care îl ajută să își depășească problemele cu care se confruntă.

În cadrul școlii, profesorii au atitudini noi, le respectă punctele de vedere, părerile și sugestiile și li se adresează altfel în comparație cu stadiile anterioare. Pot să relaționeze și cu alte persoane și instituții decât cele școlare și familiale, fără a mai fi nevoie de mediere din partea părinților.

I.4. PROCESELE DE CREȘTERE ȘI MATURIZARE

I.4.1 Creșterea

Creșterea este fenomenul de acumulare cantitativă și se referă atât la aspectul fizic al ființei umane, cât și la cel psihic. În plan fizic , creșterea se referă la: înălțime, greutate, alura generală a corpului, modificarea funcționalității diferitelor organe interne etc. Ea este determinată de interacțiunea dintre echipamentul genetic și condițiile materiale de existență, dar și de modelele culturale.

Creșterea fizică este un fenomen cu urmări și în plan psihic. Astfel, un ritm normal de creștere este trăit confortabil de fiecare, în timp ce rămânerile în urmă sau depășirea unor limite pot genera îngrijorări, disconfort afectiv, complexe de inferioritate, etc.

I.4.2. Maturarea

Maturarea este un proces prin care indivizii învață să facă față și să reacționeze adecvat din punct de vedere emotional în diferite situații. Acest proces nu depinde în mod obligatoriu de vârstă și de evoluția în plan fizic a individului, dar este parte din procesul de creștere și dezvoltare. O situație căreia trebuie să-i faci față la o vârstă fragedă te pregătește pentru alta și așa mai departe până la vârsta adultă. Maturarea este un proces continuu, nu se încheie odată cu dezoltarea fizică. Un adult care a pierdut un părinte, spre exemplu, învată să facă față unei noi situații emoționale care va afecta modul de gestiona situațiile următoare.

1.4.3. Maturizarea

Paul Popescu-Neveanu definește maturizarea ca fiind: “un sistem de procese bio-psiho-sociale concurând la o evoluție individuală încheiată cu o stare de maturitate”.

Se consideră că gândirea unui adolescent s-a maturizat dacă, spre exemplu, el poate construi o serie de raționamente pentru a rezolva o problemă, de a confirma o idee, etc, adică ceea ce este caracteristic stadiului în care se află (prelucrarea unui volum mare de informații, operarea cu sisteme variate de simboluri, nivel ridicat de abstractizare si generalizare al notiunilor, înțelegerea relației dintre viața subiectivă și lumea exterioară, etc)

Maturitatea este capacitatea unui individ, pe de o parte, de a răspunde și de a se comporta în mod adecvat, corespunzător la mediu, la cerințele acestuia, iar pe de altă parte, de a înțelege scopul și sensul vieții.

La om, factorii decisivi în procesul de maturizare sunt educația și activitatea de învățare. De asemenea ereditatea are un rol important, care, în condiții normale de echilibru cu mediul, mijlocește creșterea și organizarea funcțională.

Starea de maturitate se distinge prin trecerea de la dependența de tutelă și supraveherea unui adult la acte de luare a deciziilor.

Nivelurile maturității, imaturității (rămâneri în urmă față de stadiul în care ar trebui să se afle) și prematurității (avansul în instalarea optimului de funcționare a diferitelor procese psihice) se apreciază prin raportare la specificul stadiului.

În sens mai larg, maturitatea reprezintă capacitatea de a lua o decizie, de a o susține și de a-și asuma responsabilitatea faptelor indiferent de consencințe.

I.4.3.1. Maturizare fizică

Maturizarea fizică înseamnă funcționarea optimă a diferitelor subsisteme ale organismului.

Principalul indicator de maturitate biologică este vârsta la care are loc primul puseul de creștere cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de Peak Height Velocity (PHV). Pentru fete PHV poate să apară între 9-15 ani (media de 12 ani), iar la băieți între 11-17 ani (media de 14 ani). Asta înseamnă că adolescenții născuți în același an pot avea o diferență de vârstă biologică de până la 5 ani, dacă momentul maturizării intervine mai devreme, normal sau mai târziu.

Băieții cu maturizare târzie, în mod particular, au un dezavantaj fată de cei care se maturizează mai repede, pe toată durata adolescenței, deoarece energia și vitalitatea se dezvoltă numai la nivelurile adulte după PVC.

I.4.3.2. Maturizare psihică

Pentru maturizarea psihică este important să facem distincția între cele trei forme principale ale ei: maturizarea intelectuală, maturizarea afectivă și cea psihosocială.

Maturizarea intelectuală – se referă la acele lecții și experiențe de viață câștigate prin muncă și prin școală care stau la baza deciziilor rezonabile;

Maturizarea afectivă – este o consecință a relației cu părinții și reprezintă capacitatea, abilitatea de a face față afectivității și sexualității, de a le exprima într-un mod adecvat;

Maturizarea psihosocială – este dată de însușirea fundamentelor morale, etice și juridice ale societății, înțelegerea modului de a onora și respecta pe cei cu autoritate (părinți, angajatori, poliție, etc.)

În general, există o concordanță între cele trei forme de maturizare, dar pot să apară și decalaje. Maurice Debesse avertizează asupra faptului că adolescenții care fac studii liceale pot să se maturizeze intelectual, dar să rămână în urmă în plan afectiv și psihosocial. Cei care după școala generală devin ucenici se maturizează afectiv și psihosocial mai repede și întârzie evoluția intelectuală.

Pentru evaluarea gradului de maturizare intelectuală, afectivă și psihosocială s-au elaborat scări de maturizare distincte, în raport cu vârstele.

I.5. ELEMENTE DE DEZVOLTARE PSIHICĂ

În tabloul amplu și complex al dezvoltării din acest stadiu pot fi relevate câteva aspecte dominante care definesc locul adolescenței în procesul devenirii fiintei umane, și anume:

avans cognitiv remarcabil, atingându-se chiar varfurile cele mai înalte în manifestarea unora dintre capacitățile de cunoaștere;

se depășește identificare cu părinții, se iese de sub tutela familiei și a școlii și integrarea în viața socială și culturală a comunității;

intensificarea conștiinței de sine și a căutării asidue a identității de sine, a unicității și originalității proprii;

parcurgerea unei faze decisive în cucerirea independenței și autonomiei, după ce se parcurge o perioadă foarte tensionată;

apare măcar o modificare a dependențelor;

apariția conștiinței apartenenței la generație;

construirea unor noi comportamente ale personalității și dezvoltarea lor într-o structură unitară care mediază adaptările eficiente la toate tipurile de situații.

Toate schimbările caracteristice acestui stadiu îndreptățesc o interesantă concluzie a lui M. Debesse: „este ultima și cea mai complexă dintre marile etape ale dezvoltării”, și, mai departe, ea se caracterizează nu numai prin multiplele învățături care îl pregătesc pe tanăr pentru sarcinile maturității, ci și prin proiectele, aspirațiile unei personalități care în funcție de scopurile pe care ar vrea să le atingă caută mijloace adecvate pentru a ajunge la ele.

Tinca Crețu considera că sarcinile principale ale dezvoltării în adolescență sunt:

dezvoltarea independenței emoționale fată de părinți;

înțelegerea și acceptarea sinelui;

înțelegerea sex-rolurilor;

îndeplinirea satisfăcătoare a tuturor noilor roluri;

dezvoltarea conștiinței sociale;

I.6. GÂNDIREA

Trăind într-un mediu informațional, omul devine treptat, o ființă informațională. El trebuie să capteze informațiile, să le stocheze, să le prelucreze, să le transforme. În captarea și prelucrarea primară a informațiilor, omul se servește de mecanismele senzorial perceptive. Senzațiile îî dau posibilitatea să recepționeze informațiile în funcție de înșușirile fizice ale obiectelor, dar și de trebuințele și activitățile desfășurate. Percepțiile și reprezentările îl ajută pentru a pune în relație informațiile senzoriale diferite, dar și inforațiile actuale cu cele conservate în memorie.

Tratarea superioară a informațiilor, prelucrarea și interpretarea lor, este realizată cu ajutorul proceselor logico-raționale, între care gândirea ocupă locul central deoarece oferă prilejul utilizării în situații diverse a unor informații ce nu au în comun nici o caracteristică concretă, în schimb dispun de un invariant logic.

Gândirea, ca realitate psihologică vie, este un concept dificil de abordat. Ea nu operează cu obiecte individuale, ci cu relații ce pot fi categoriale (piramida conceptelor) si determinative (relații de tip cauză-efect). Andrei Cosmovici o definește ca fiind „procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării și generalizării coordonate în acțiuni mentale, extrage și prelucrează informații despre relațiile categoriale și determinative în forma conceptelor, judecăților și raționamentelor”.

I.6.1. Elemente de dezvoltare a gândirii

Intrarea în adolescență înseamnă, după J. Piaget, desăvârșirea stadiului operațiilor formale. Având în vedere atât cercetările lui J. Piaget și ale colaboratorilor săi, cât și cele ale altor autori, putem releva următoarele trăsături caracteristice gândirii adolescentului:

operațiile de gândire sunt eliberate de conținuturile informaționale cărora li se aplică, se generalizează și pot fi comutate cu ușurință de la un conținut la altul, deci ele devin formale și se transferă ușor;

operațiile sunt aplicabile rezultatului operațiilor anterioare, realizâdu-se astfel operațiile de gradul al doilea, care permit o combinatorică mentală, caracteristică acestei vârstei. Piaget subliniază: “…această generalizare a operațiilor de clasificare sau a relațiilor de ordine duce la ceea ce se numește combinatorică (combinări, permutări, etc.), în cursul căreia cea mai simplă operație constă în combinări propriu-zise sau în clasificări ale tuturor clasificărilor…”. La fel, Maurice Reuchlin relevă: “…această achiziție îi dă copilului posibilitatea să construiască și să utilizeze după o metodă sistematică toate modalitățile diferite de grupare a obiectelor într-o colecție…”. Combinatorica nu se aplică numai obiectelor, ci și propozițiilor, enunțurilor verbale diferite. Se nasc astfel operații propoziționale cum ar fi: implicații, disjuncții exclusive și neexclusive etc.

Se desăvârșește și reversibilitatea operatorie. La această vârstă, “…fiecare operație va fi de acum încolo, în același timp, inversa unei operații și reciproca unei a treia…” (J. Piaget, 2005, p.118). Acest edificiu operatoriu funcționează riguros, respectând mai întâi implicit și apoi explicit legile logicii.

se formează și se consolidează scheme de gândire cum ar fi cele cu privire la stabilirea proporțiilor, utilizarea dublei referințe, etc., se însușesc o serie de algoritmi generali, specifici de identificare, rezolvare și control;

raționamentul ipotetico-deductiv se realizează foarte ușor și domină activitatea gândirii. Maurice Reuchelin spunea că adolescentul are putința să examineze consecințele ce decurg în mod necesar din ipotezele sale; gândirea formală este și o gândire ipotetico-deductivă. Adolescența și preadolescența pot construi șiruri lungi de raționamente pentru a confirma o idee, a fundamenta o teoremă, etc. Adolescenței îi este caracteristic un fel de spirit experimental care demonstrează funcționarea la nivel înalt a operativității mentale. El constă în faptul că adolescenții identifică ușor toți factorii implicați în producerea unui fenomen și face apoi testarea mentală succesivă a fiecăruia, stabilindu-se gradul lor de contribuție diferențiată;

gândirea adolescenților poate prelucra un volum mare de informații și operează cu sisteme variate de simboluri. Ei pot să rezolva categorii variate de probleme. La 17-18 ani se atinge apogeul dezvoltării inteligenței din acest stadiu, iar după Piaget, acesta este chiar caracteristic ființei umane;

noțiunile cu care operează gândirea adolescentului pot avea un grad foarte ridicat de abstractizare și generalizare și formează sisteme riguroase pentru fiecare disciplină școlară. Acum se însușesc și categoriile filosofice principale;

toate achizițiile de ordin informațional și operațional permit gândirii adolescentului și postadolescentului să înțeleagă aspecte complexe și subtile ale cunoașterii umane, spațiul și timpul infinite, relația dintre viața subiectivă și lumea exterioară, mișcarea astrelor, destinul omenirii, etc.;

în ansamblul său, gândirea adolescenților este logică, profundă, organizată, sistematică, riguroasă, reflexivă, deschisă la nou. Mielu Zlate consideră că: “în jurul vârstei de 17-18 ani, gândirea critică se realizează la parametrii înalți și permite orientarea independentă în sursele de informare, aderarea la teorii și explicații, testarea și evaluarea ideilor și soluților elaborate”. Aceste aspecte sunt mai accentuate în postadolescență. Tot gândirea critică este cea care permite adolescenților să-și evalueze propriile cunoștințe și să-și conștientizeze ignoranța în unele domenii.

Este de asemenea, caracteristică pentru acest stadiu amplificarea mecanismelor metacognitive care se exprimă în preocupări pentru perfecționarea gândirii și în cristalizarea unui stil intelectual propriu. Prin urmare adolescența este stadiul unui disponibil de dezvoltare cognitivă remarcabil, dar care ajunge să se exprime în capacități reale numai în condiții de stimulare de către mediu și educatori și de existență a motivației proprii și a implicării efective în sarcini cognitive. De aceea în ceea ce privește nivelul dezvoltării cognitive sunt suficiente diferențe între adolescenți.

I.6.2. Factori determinanți în dezvoltarea gândirii

Așa cum am subliniat, în perioada adolescenței are loc un creștere deosebit de însemnată a capacităților senzoriale, perceptive și de reprezentare.

Activitatea senzorială crește, ceea ce determină modificări ale pragurilor minimale, maximale și diferențiale ale analizatorilor, facându-se posibilă reflectarea mai fină și mai analitică a obiectelor și fenomenelor realității.

Din punct de vedere al percepțiilor vizuale, are loc o creștere a acuității vizuale, discriminările de fond și culoare se realizează rapid, schemele perceptive funcționează operativ și asigură identificări și interpretări precise, scade ușor și în acest și în acest stadiu câmpul visual și vederea în adâncime din cauza solicitărilor activităților desfășurate în câmp apropiat. Adolescenții pot extrage cu ușurință informația din figurile complexe. Pot estima mai bine dimensiunile obiectelor, volumelor, ritmurile, viteza, etc. Mai ales fetele pot diferenția și mai bine, comparativ cu stadiul anterior, nuanțele cromatice și le pot vizualiza în mai multe feluri.

Percepțiile auditive, se află, de asemenea, la un nivel ridicat de dezvoltare. Auzul fonetic atinge cel mai înalt nivel de manifestare, iar pentru o altă limbă străină poate să se apropie foarte mult de discriminări extrem de fine. Auzul muzical poate atinge de asemenea calități ridicate. Adică sunt percepute piese muzicale complexe și de mare întindere a tonurilor, cu ritmuri și intensități diferite. Le plac în continuare atât ritmul, cât și intensitatea mare, dar ceva mai redusă în comparație cu preferințele preadolescenților. Dacă au aptitudini pentru muzica vocală sau instrumentală, reglajele sunt dintre cele mai bune.

Auzul fizic este la rândul său în creștere dar fără evoluții spectaculoase și condiționat mult de preocupări și interese.

Adolescenții pot verbaliza, dar mai bine decât preadolescenții, rezultatele percepțiilor lor, le pot exprima nuanțat și pot descoperi semnificații diferite și adesea personalizate. Totodată, manifestă frevent o vibrație afectivă ce le este caracteristică atunci când percep ceva deosebit.

Sunt posibilități deosebite de reprezentare, adolescentul fiind capabil să realizeze cu ușurință imagini foarte bogate în detalii, cât și altele cu un grad foarte mare de generalizare.

Procesul de reconstructivitate reprezentativă se realizează deplin și cu ușurință. M.Reuchlin notează: “…fiecare imagine, fiecare reprezentare este elaborată, subiectul îi imprimă o structură și prin aceasta o interpretare, o semnificație din mai multe posibile”.

Pot cu ușurință să reprezinte orice și să verbalizeze imediat și nuanțat. De asemenea, crește transformabilitatea reprezentărilor necesară atât gândirii, cât și imaginației. Reprezentările se organizează cu mai mare ușurință în jurul unor nuclee de semnificație, ceea ce facilitează actualizarea lor rapidă, asocierea direcționată, subordonarea mai eficientă la activitatea de gândire.

Între senzații, percepții, reprezentări și gândire există o relație de interdependență, astfel încât un deficit al unui organ senzorial conduce la o percepție, reprezentare deficitară și la o prelucrare eronată a informațiilor.

În cazul unei deficiențe de auz, gândirea și limbajul se desfășoară în anumite limite impuse atât de posibilitățile imaginii generalizate, cât și de posibilitățile particulare ale limbajului mimico-gestual.

Din punct de vedere al deficienței de vedere, gândirea are particularități determinate de modalitățile cunoașterii senzoriale în care este antrenată persoana în cauză; dificultățile selectării elementelor esențiale din informațiile percepute determină efectuarea greoaie a operațiilor gîndirii, în special a generalizărilor și comparațiilor, fapt care ar putea ilustra un tablou clinic asemănător unui copil cu deficiențe intelectuale.

Deficiențele mintale, în plan senzorial perceptiv prezintă dificultăți de analiză, constanța perceptivă este mai slabă datorită analizei și sintezei deficitare, reprezentările sunt mai sărace, incomplete, surprinde mai puține detalii. În ceea ce privește procesele gândirii, stabilirea asemănărilor perceptive precum și capacitatea de generalizare apare târziu, înțelegerea se realizează cu dificultate, definirea noțiunilor se face prin indicarea factorilor, nu ating stadiul operațiilor formale.

Aceste deficiențe pot atinge nivel patologic pe mai multe direcții: tulburări de dispoziție, de anxietate, de personalitate sau de comportament, caracterizându-se prin: introversie, solitudine, toleranță scăzută la frustrare, hipersensibilitate, lipsa încrederii de sine, nesiguranță, etc.

CAPITOLUL II

GÂNDIREA MAGICĂ ANIMISMUL ȘI EGOCENTRISMUL LA ADOLESCENȚI

II.1. GÂNDIREA MAGICĂ ȘI ANIMISMUL

Cei mai mulți oameni cred în fenomene paranormale precum fantomele, deochiul, premonițiile onirice sau alte manifestări ale unei puteri imateriale. Cu toate acestea, chiar și persoanele care aparent resping superstițiile și refuză existența supranaturalului cad adesea în plasa gândirii iraționale.

În primii ani de viață, copii dovedesc o imaginație bogată, aceasta fiind prima manifestare a „gândirii magice”. Studiile aprofundate realizate în ultima jumătate de secol au arătat că aceste fantezii joacă un rol esențial în dezvoltarea copiilor, imaginația fiind mecanismul care le permite acestora să înțeleagă realitatea. Paul Harris, psiholog și profesor la Harvard Graduate School of Education, afirmă că imaginația este vitală pentru contemplarea realității, nefiind limitată doar la lucrurile pe care le acceptăm ca fiind pure fantezii, spre exemplu, atunci când ne gândim la Imperiul Roman, ne folosim imaginația.

Studiile efectuate asupra copiilor arată că imaginația joacă un rol cheie în dezvoltarea lor, permitându-le să înțeleagă perspectiva altora. Excepția o reprezintă copii care suferă de autism: aceștia rareori se joacă „de-a altcineva”, ceea ce i-a condus pe unii cercetători la concluzia că absența acestor fantezii este unul din factorii ce duc la probleme de integrare socială.

Matthew Hutson definește gândirea magică ca fiind: “procesul prin care atribuim proprietăți mentale unor fenomene non-mentale, dând sens astfel unor fenomene naturale”. Gândirea magică continuă să se manifeste în acest stadiul al adolescenței.

Adolescentul atribuie calități omenești obiectelor din jurul său antropomorfizându-le: se poate “certa” cu propriul computer care nu funcționează conform dorințelor sale, poate sărbători ziua de naștere a animalului de companie.

Poate să aibă un anumit obiect pe care îl fetișează la un anumit nivel, fie că e vorba de un tricou sau pix “norocos”, va ține degetele “încrucișate” înainte de examen.

În același timp, adolescenții conștientizează și puterea minții umane și mai ales a lor, ceea ce generează o nouă formă de egocentrism. Aceasta se manifestă ca o credință specifică în unicitatea modului lor de a gândi.

Adolescentul este capabil de a înțelege alte puncte de vedere, dar are greutăți în a diferenția ceea ce se referă la alții de ceea ce se referă doar la el înșuși, are tendința de a se centra pe un singur aspect al problemei, de a vedea lucrurile doar în alb și negru.

Mulți adolescenți au impresia, pe de o parte, că sunt mereu în centrul atenției și că cei din jur sunt în mod special interesați de aspectul lor fizic, modul în care sunt îmbracați, de cuvintele, de comportamentul lor, iar pe de altă parte, se simt unici, invulnerabili, au tendința de a crede că sunt persoane deosebite, cu calități excepționale, pe care cei din jur nu sunt capabili să le descopere și să le aprecieze. Au impresia că lor nu li se poate întâmpla nimic rău, ceea ce îi poate conduce la adoptarea unor comportamente de risc.

Adolescența poate fi o perioadă periculoasă, unii adolescenți, mai mult decât alții, ajungând să dezvolte un fel de gândire prea fabuloasă. Ei gândesc lucruri ca: „într-un fel sau altul totul se va rezolva”, „știu ca nu voi trece un curs, mai sunt două zile până la absolvire, nu am participat foarte mult până acum, dar cumva voi trece și voi absolvi”, „se va întâmpla ceva minunat, sunt sigur că va fi foarte curând”, sau, cum mi-a spus fiul meu: „știu că eu și prietena mea suntem încă în liceu, dar vom absolvi aceeași facultate, ne vom căsători și nu vom ajunge să divorțăm”.

Acest tip de gândire are bineînțeles și un fundament biologic, pe care îl regăsim în literatura de specialitate sub denumirea de „gândirea magică adolescentină”.

Cortexul prefrontal al creierului uman nu este dezvoltat complet până la vârsta de 25 de ani. Asta nu înseamnă ca o persoană de 14 ani și una de 24 de ani trebuie să aibe același comportament. Există o creștere continuă care determină nivelurile crescătoare de maturitate în timpul dezvoltării umane.

De aceea adolescenții sunt dispuși să își asume riscuri: condus cu viteză „pentru că nu vom avea accident”, experimente cu droguri „pentru că nu voi deveni dependent”, etc.

Cercetările au evidențiat un număr de unsprezece comportamente care sunt conduse pe cortexul prefrontal al creierului. Nu este o surpriză că aproape jumătate din aceste comportamente din listă includ cuvintele „viitor”, „planificare”, „previziuni”, „scopuri”, etc. Cu alte cuvinte, creierul adolescentin este complet capabil să planifice viitorul cu scopuri conforme, preziceri și previziuni. Ei au nevoie de îndrumare, altfel își vor crea unele dintre cele mai fantastice și magice lumii pe care ni le putem imagina.

II.2. EGOCENTRISMUL LA ADOLESCENȚI

Adolescentul căruia, în urmă cu câțiva ani nici nu-i păsa cum arată când iese, acum nu trece pe lângă oglindă fără să facă schimbări majore de stil; fetița care vorbea cu părinții despre orice acum simte că nimeni, în special aceștia, nu pot înțelege prin ce trece; descoperirea unui coș pe față luni dimineața devine un motiv important de a sta acasă.

Acestea sunt scenarii comune ce devin un produs al noii abilități de gândire avansată descoperită de adolescent, și a noii forme de egocentrism care o acompaniază.

Cei mai mulți dintre părinți sunt conștienți de cât de absorbiți de sine pot fi copii. Dar atunci când un copil crește spre adolescență, însă, acest egocentrism devin mult mai diferit față de manifestarea lui în copilărie.

Egocentrismul adolescentin se referă la gânduri și probleme mult mai abstracte, față de egocentrismul preșcolarilor, care este bazat pe probleme concrete.

Un aspect al noii abilități de gândire dezvoltate a adolescenței se numește metacogniție, capacitatea de a gândi despre gândire. Dezvoltarea metacogniției permite adolescentului nu doar să se gândească la propriile gânduri, ci să se gândească la gândurile altora. Când această abilitate se dezvoltă inițial, adolescentul are dificultăți în a face diferența între gândurile sale și ale altora. Acest nou mod de gândire include capacitatea de a face introspecție și ceea ce rezultă, conștiință crescută. Modul de gândire evidențiat joacă un rol important în examinarea personală, o sarcină de dezvoltare majoră în această perioadă și o abilitate importantă care ajută adolescentul sa își construiască o identitate clară și consistentă. Această introspecție avansată conduce adolescentul către perioade lungi de atenție acordată sieși, care pe termen lung îl ajută la sarcinile de dezvoltare a identității și luarea de decizii, dar deseori determină probleme egocentrice inițiale.

Conform psihologului David Elkind, egocentrismul adolescentin are două componente distincte:

audiența imaginară;

fabula personală;

Este foarte ușor să vezi cum ”audiența imaginară” și „fabula personală” pot explica comportamentul „nebun” al adolescenților. La acest stadiu de dezvoltare, adolescenții încă au empatie limitată – abilitatea de a se pune în situația altora și de a compara gândurile altor persoane cu ale lor. O mare parte a adolescenței este constituită din dezvoltarea abilităților de empatie și percepție socială adecvată.

Egocentrismul adolescenței începe să scadă, de obicei, în jurul vârstei de 16 ani, când adolescentul mai în vârstă începe să separe propria percepție de percepțiile altora.

Nu toți adolescenții experimentează aceste concepte egocentrice cu aceeași intensitate și nu toți adolescenții reușesc să demonteze aspectele negative ale egocentrismului (întâlnim adulți care nu au scăpat de faza de egocentrism adolescentin și se comportă ca și cum joacă în fața publicului, și că evenimentele „vieții lor” sunt mai speciale decât ale oricui).

II.2.1. Audiența imaginară

Audiența imaginară este rezultatul capacității limitate a adolescentului de a diferenția între gândirea despre sine și preocuparea cu gândurile altora.

Cu alte cuvinte, adolescentul este atât de consumat de gândurile sale încât consideră că toată lumea trebuie să fie la fel de consumată cu gândurile ei. Acest fenoment îl face pe adolescent extrem de conștient de sine.

Adolescenții sunt ca niște actori de teatru imaginari care exagerează modul în care sunt percepuți de ceilalți, simțind că în fiecare zi ies să întâlnească o audiență nelipsită (spunându-i unui adolescent să poarte o altă pereche de pantaloni decât cea pe care și-o dorește este totuna cu ostracizarea socială).

Este o „audiență” pentru că adolescentul se simte în centrul atenției. Este „imaginară” pentru că ceilalți nu sunt atât de preocupați cu adolescenții pe cât cred cei din urmă.

Necesitatea excesivă de intimitate în timpul adolescenței este modul prin care tânărul iese din lumina reflectoarelor, și scapă de autojudecată, critică și chiar rușinea pe care uneori o produce această audiență imaginară.

Cum spune David Elkind: „adunările de adolescenți sunt unice în sensul că fiecare persoană tânără este simultan actor și audiență pentru ceilalți”.

II.2.2. Fabula personală

Cel de-al doilea concept egocentric este fabula personală, care complimentează audiența imaginară. Dacă această audientă imaginară este atât de preocupată de cum arată și cum se comportă un tânăr, atunci trebuie să fie ceva special și unic la acea persoană.

Credința adolescentului în faptul că este unic și special pentru totdeauna este fabula personală.

Această “fabulă personală” poate fi o sursă de angoasă pentru adolescent, pentru că el va crede nu s-a mai simțit nimeni ca el și nimeni nu îl poate înțelege. Fabula personală poate fi o sursă de credință supra exagerată în propriile abilități și posibilități viitoare. Un adolescent poate fi un sportiv profesionist sau un muzician sau să aibă success în orice pentru că viața lui întruchipează o poveste specială și nemuritoare, unică și eroică.

Fabula personală a fost utilă pentru explicarea comportamentului riscant la adolescenți în ciuda recunoașterii consecințelor posibile, îmbrățișând ideea că “aceste lucruri nu mi se pot întâmpla mie, sunt prea special”.

Fabula personală se reduce când adolescenții încep să aibă relații intime, învățând în acestea că ceea ce simt nu este unic doar pentru ei, ci mai este împărtășit și de altcineva.

II.3. ELEMENTE DE PATOLOGIE ALE GÂNDIRII MAGICE ȘI EGOCENTRISMULUI

Alături de asumarea unor riscuri pe care le-am expus în paragrafele anterioare, gândirea magică și egocentrismul pot fi răspunzătoare și de o dezvoltare a unei conduite de vinovăție la copil, care poate include autopedepsirea. Riscul este cu atât mai mare cu cât această conduită este încurajată, alimentată de niște părinți la rândul lor neadaptați.

Spre exemplu, un băiat care se simte vinovat de moartea fratelui său, îl poate provoca la bătaie pe un copil mai mare și mai puternic, tocmai pentru că știe că așa va suferi.

Acest tip de comportament autodistructiv, automutilant, care poate ajunge până la unul suicidar, îl putem întâlni chiar și la vârsta de 11ani.

Perioada pubertății și a adolescenței este prin definiție turbulentă, se conturează noi experiențe și sentimente pe care copilul nici nu le bănuia. Adeseori el este copleșit. Psihicul lui este afectat de furtuna hormonală, gândirea devine rigidă și apare tendința de a vedea lucrurile ca fiind „pentru totdeauna” .

Înclinația spre dramatizare și spre izolare sunt autentice. În plus, stima de sine și sentimentul valorii personale sunt mult diminuate.

Toate acestea sunt specifice adolescenței și trebuiesc luate în serios.

CAPITOLUL III.

METODOLOGIA CERCETĂRII

III.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Lucrarea abordează o temă axată în principal pe relevarea aspectelor semnificative în formarea animismului, a magismului și egocentrismului ca trăsături aparte ale gândirii la adolescenți.

Obiectivul principal al cercetării constă în realizarea unui studiu sistematic și cuprinzător asupra gândirii din perspectiva celor trei caracteristici ale sale (animism, magie si egocentrism), ca factori importanți ai maturizării socio-afective ale acestei categorii de vârstă.

Obiectivul specific al acestei investigații este de a evidenția faptul că procesul de maturizare (atât în plan afectiv cât și în plan psiho-social) este influențat de genul biologic al subiecților.

III.2. IPOTEZELE DE CERCETARE

Se prezuma că:

în perioada adolescenței persistă animismul, magia și egocentrismul ca trăsături aparte ale gândirii;

menținerea acestor fenomene psihice este cauzată de nivelul de maturizare în plan socio-afectiv al adolescenților;

genul biologic al tinerilor influențează nivelul de prezență ale acestora;

III.3. CRITERII DE ALEGERE A PARTICIPANȚILOR LA STUDIU

Pentru efectuarea acestui studiu statistic raportat la obiectivele propuse în această lucrare, am ales în mod aleatoriu un număr de 60 de subiecți cu vârste cuprinse între 12-18 ani de ani.

Distribuția în funcție de genul biologic al acestora este de 30 de persoane de sex feminin (50%) și 30 de persoane de sex masculin (50%).

III.4. INSTRUMENTELE UTILIZATE ÎN CERCETARE

BIBLIOGRAFIE

Birch, A., Hayward, S., (1999), Diferențe individuale, Editura Tehnică, București.

Church, J., Stone, J., (2000), Chilhood and Adolescence. A Psychology of the Growing Person, Random House, New York.

Cosmovici, A., Caluschi, M., (2000), Adolescentul și timpul său liber, Editura Junimea, Iași, pg. 270.

Crețu, T., (2008), „Cunoașterea de sine”, în Dirigintele, ora de dirigenție. Adolescența, Editura Tribuna Învățământului, București.

Crețu, T., (2009), Psihologia vârstelor, Editura Polirom, București.

Debesse, M., (2002), Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Elkind, D., (2010), The Crisis of Adolescence, McGraw Hill Inc., New York.

Erikson, E.H., (1982), Enfance et société, Delachaux & Niestlé, Neuchâtel.

Elkind, D., (2010), The Crisis of Adolescence, McGraw Hill Inc., New York.

Golu, P. (2007), Învățare și dezvoltare, Editura Științifică și

Enciclopedică, București.

Houde, O., (2007)., Psihologia copilului, Editura Cartier, București.

Huston, M., (2000), The 7 laws of magical thinking: How irrational beliefs keep us happy, healthy, and sane, Prentice Hall, Enlewood Cliffs, New Jersey.

Piaget, J., (2008), Psihologia inteligenței, Editura Cartier, București.

Piaget, J., Inhelder, B., (2005), Reprezentarea lumii la copil, Editura

Cartier, București.

Popescu Neveanu, P., (1998), Dicționar de Psihologie, Editura Albatros, București.

Reuchlin, M., (1999), Psihologie generală, Editura Științifică, București.

Sillamy, N. (1998), Larousse Dicționar de Psihologie, Editura Univers

Enciclopedic, București.

Sion, G., (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de

Mâine, Bucuresti.

Șchiopu, U., (2001), Criza de originalitate la adolescență, Editura

Didactică și Pedagogică, București.

Șchiopu, U., Verza, E., (1997), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și

Pedagogică, București.