Cauzele de Neimputabilitate

INTRODUCERE

Importanța analizei instituției juridice a cauzelor justificative are rezonanță în plan doctrinar având în vedere caracterul de noutate al acesteia. Actualitatea tematicii abordare este evidențiată prin necesitățile și cerințele relevate pe plan social și, bineînțeles, pe plan juridic.

Lucrarea cuprinde o examinare a cauzelor de neimputabilitate comparativ cu cauzele justificative drept cauze ce înlătură caracterul penal al faptei. Se remarcă astfel distincția dintre cele două instituții juridice având în vedere perioada de timp în care s-a aplicat Codul penal din 1968 care înlătura o asemenea deosebire promovând faptul că excluderea infracțiunii, a vinovăției precum și a răspunderii penale sunt de esența cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

Un aspect deosebit ce subliniază actualitatea subiectului de cercetare este complinit de multitudinea argumentelor manifestate în privința unei distincții între instituțiile menționate mai sus, iar un interes practic este reprezentat de posibilitatea ca efectele cauzelor justificative sau de neimputabilitate să se răsfrângă ori nu asupra celorlalti participanți la comiterea infracțiunii.

Necesitatea ocrotirii din punct de vedere juridic a unui set de valori sociale depășește scopul urmărit de legiuitor prin norma de incriminare a faptei, astfel că inexistența infracțiunii apare justificată. Cauzele de neimputabilitate sunt fapte a căror săvârșire este permisă de legea penală, prin urmare incidența lor exclude existența infracțiunii. Această ipoteză este posibilă prin existența unor rațiuni superioare determinate de împrejurări si realități sociale care stăvilesc existența infracțiunii.

Scopul lucrării constă în aprofundarea cunoștințelor dobândite în materia cauzelor care înlătură răspunderea penală, și anume cauzele de neimputabilitate. Astfel, dificultatea temei abordate este relevată prin analiza comparativă cu instituția juridică a cauzelor justificative având în vedere noutatea relativă în materie cu care ne confruntăm, prin prezentarea elementelor doctrinare și a examenelor de jurisprudență pentru fiecare situație în parte.

Tratamentul juridic al cauzelor de neimputabilitate și-a găsit un loc clar în legislația penală românească odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal la 1 februarie 2014. S-a dorit în acest mod alinierea la cerințele impuse de către legislatorul european, astfel încât la nivelul Uniunii Europene statele membre să elaboreze politici penale unitare.

Obiectivul lucrării constă în prezentarea în concret a instituției cauzelor de neimputabilitate cu scopul de a evidenția situațiile în care o persoană poate săvârși o faptă prevăzută de legea penală, dar datorită lipsei unei trăsături esențiale aceasta nu constituie infracțiune.

Riscurile reale care se pot răsfrânge asupra persoanelor ce comit infracțiuni determinate de anumite situații, stări, ori condiții care sunt cuprinse în legea penală pot conduce la situația în care fapta să nu cuprindă una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, astfel că nu putem vorbi despre caracterul penal al acesteia. Atare situații neluate în considerare de către organele judiciare pot atrage răspunderea penală ce nu are temei legal, adică în mod nejustificat. Scopul temei abordate este reprezentat de analiza sistematică a cauzelor de neimputabilitate ce sunt reglementate în Codul penal actual, Cap. III, Titlul al II-lea, prin intermediul cărora se dă eficiență aplicării dispozițiilor penale din materie.

Obiectivele urmărite prin prezenta lucrare constau în analiza succintă a unor teze evolutive privind infracțiunea, cauzele care înlătură răspunderea penală, respectiv cauzele de neimputabilitate. De asemenea, au fost examinate și opiniile doctrinare ale unor specialiști în materie prin intermediul tratatelor și cursurilor elaborate. Totodată, un aspect deosebit îl constituie elucidarea conceptului de cauze de neimputabilitate, sfera în care se aplică, constatarea acestora și efectele juridice pe care le produc.

Noutatea chestiunii investigate este cu atât mai importantă cu cât Codul penal de la 1968 nu prevedea o asemenea noțiune, astfel cauzele de neimputabilitate erau incluse în spectrul mai larg al noțiunii de cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Pornind de la considerații preliminare privind conceptul de infracțiune și prezentând trăsăturile esențiale ale acesteia, lucrarea urmărește să asigure o justă înțelegere a conceptului de cauză de neimputabilitate cu orientări asupra unei cercetări cât mai complexe și având un caracter interdisciplinar.

Originalitatea lucrării este determinată de situarea cercetării ce are drept scop punerea în lumină a actualelor probleme privind aplicarea și interpretarea ce sunt existente în materia răspunderii penale în cazul săvârșirii unei fapte urmată de constatarea incidenței unor cauze de neimputabilitate. Totodata, sunt prezentate și implicațiile Tratatelor Uniunii Europene asupra acestei instituții.

Reglementarea cauzelor de neimputabilitate în Codul penal actual ce reprezintă condiții în care sunt săvârșite fapte prevăzute de legea penală (situații sau împrejurări) ce sunt statuate în mod explicit și sub a căror incidență este imposibilă reținerea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, deschide posibilitatea de a evidenția din punct de vedere juridic caracterul diferit al acestora raportat la cauzele justificative.

Periplul științific, arată multitudinea cauzelor ce împiedică reținerea infracțiunii sub aspectul sistemului de acțiune a fundamentului instituirii legale ori identificării acestora în doctrină și jurisprudență astfel că se pledează pentru o tratare diferită, în pofida faptului că toate împiedică reținerea unei fapte prevăzute de legea penală ca infracțiune.

În concluzie, pluralitatea de opinii din sfera dreptului penal, în general și a răspunderii juridice, în special atrag atenția asupra tratamentului juridic aplicabil, înțelegerii instituției în discuție astfel încât să se realizeze o demarcație precisă față de alte instituții de drept penal. Astfel, cauzele de neimputabilitate necesită o abordare vigilentă de către teoreticieni, pe de o parte, și de către practicieni, pe de altă parte.

CONSIDERAȚII PRELIMINARE PRIVIND CONCEPTUL DE „INFRACȚIUNE”

În literatura de specialitate din materie penală, conceptul de infracțiune este întâlnit în numeroase accepțiuni.

Astfel, într-o primă opinie, infracțiunea este considerată o faptă săvârșită de om, ca un act de conduită al acestuia ce este incriminat de legea penală prin aplicarea unei pedepse.

În momentul incriminării unei fapte, legiuitorul are în vedere o realitate socială și anume caracterul de repetivitate ale acesteia (faptul că s-a produs și se va mai produce în viitor). Prin incriminare se urmărește protejarea unor valori pe care membrii societății trebuie să le respecte, interzicându-se o anumită conduită ori, din contră, obligarea la efectuarea unor acțiuni care să fie de natură a proteja acea valoare. Infracțiunea constă tocmai în comiterea a ceea ce este interzis, contrar regulii de conduită ce are drept consecință aplicarea unei sancțiuni. Prin urmare, putem spune ca infracțiunea poate fi comisă atât printr-o acțiune (conduită pozitivă), cât și printr-o inacțiune (stare de pasivitate, comportare negativă). În acest sens, turnarea de acid sulfuric pe corpul unei persoane constituie infracțiunea de vătămare corporală săvârșită printr-o acțiune, pe când fapta de a nu raporta funcționarea defectuoasă a incubatorului care a dus la punerea în primejdie a vieții unui nou- născut întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă sub forma inacțiunii.

Într-o altă ipoteză, infracțiunea reprezintă o faptă prevăzută și descrisă de legea penală prin care se protejează valori sociale considerate fundamentale într-o societate, iar comiterea acesteia atrage aplicarea unei pedepse. Prin urmare, infracțiunea se regăsește în partea specială din Codul penal (de exemplu omorul, furtul), în legi penale speciale ( care conțin dispoziții referitoare la o anmită chestiune prevăzută în partea generală cum este amnistia ) precum și în legi nepenale dar care conțin dispoziții penale ( Legea nr. 82/1991 privind evidența contabilă modificată în 2008).

În ceea ce privește definiția infracțiunii, elaborarea acesteia este extrem de importantă având în vedere că prin intermediul ei se stabilesc trăsăturile comune și esențiale tuturor infracțiunilor, lucru ce ajută la delimitarea acestora de contravenții sau de abaterile disciplinare.

Infracțiunea este considerată „piatra de temelie” a sistemului de drept, astfel că datorită importanței sale art. 15 alin.1 al Codului penal în vigoare oferă o definiție legală, astfel că „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.”

Infracțiunea este considerată un fenomen periculos în societate, fiind singurul temei al răspunderii penale, care la rândul său are ca fundament vinovăția.

Prin definiția infracțiunii legiuitorul evidențiază caracterele de ordin social, material, moral și politic, uman, precum și juridic ale infracțiunii.

Astfel, caracterul material se referă la faptul că infracțiunea este considerată o manifestare exterioară de conduită de natură să creeze schimbări în realitatea obiectivă.

Aspectul uman are în vedere proveniența infracțiunii ca act de conduită ce aparține omului, persoană fizică și care reprezintă o manifestare conștientă, rezultat al personalității făptuitorului.

Caracterul social al infracțiunii reiese din periculozitatea acesteia pentru o anumită valoare socială protejată prin norma de incriminare, pe când aspectul politic și moral se deduce din comportamentul făptuitorului ce este contrar valorilor sociale necesare pentru buna desfășurare a relațiilor sociale.

În ceea ce privește caracterul juridic, acesta se referă la încălcarea normei de incriminare, și anume a obligației de conformare dând astfel naștere unor consecințe juridice.

Importanța formulării unei definiții a infracțiunii este dată de faptul că prin intermediul acesteia se realizează o delimitare a ilicitului extrapenal, de ilicitul penal. Mai exact se diferențiază faptele ce constituie infracțiuni de alte fapte ilicite de natură administrativă, disciplinară etc.

De asemenea, organele judiciare au obligația de a analiza prin raportare la definiția infracțiunii dacă fapta săvârșită prezintă toate trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni regăsite în cuprinsul art. 15 NCP.

În ceea ce privește definiția infracțiunii, acestea nu era reglementată în cuprinsul Codurilor penale clasice, doctrina având sarcina de a formula o atare definiție. Prin urmare, nici Codurile noastre penale ( Codul penal din 1864, respectiv Codul penal Carol al II-lea din 1936) nu cuprindeau definiția infracțiunii.

Infracțiunea poate lua forma fie a unei acțiuni, fie a unei omisiuni/ inacțiuni. Ca atare, acțiunea reprezintă o formă de manifestare pozitivă, un tip de conduită activă exercitată în scopul lezării ori punerii în primejdie a valorilor sociale; pe când inacțiunea constituie o manifestare de ordin negativ, o nerespectare a îndatoririi stabilite de lege. În cazul în care lipsește fapta (acțiune ori omisiune), nu va exista o infracțiune în înțelesul legii penale, cu toate că a fost luată hotărârea comiterii acesteia.

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Codul penal anterior reglementa în art. 17 definiția infracțiunii și prevedea că aceasta este “fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevazută de legea penală”. Spre deosebire de dispozițiile regăsite în vechea reglementare, definiția dată de Codul penal actual prezintă diferențe considerabile. După cum se poate observa, s-a dat curs susținerilor doctrinare și s-a renunțat la pericolul social al faptei ca trăsătură esențială a infracțiunii, adăugându-se în plus două trăsături cu caracter novator: caracterul imputabil și nejustificativ. Acest aspect atrage însă numeroase critici considerându-se că scoaterea pericolului social din cadrul trăsăturilor esențiale ale infracțiunii are un un fundament pur politic, neavând nicio rădăcină științifică.

Conform definiției prevăzute de art. 15 noul Cod penal, o faptă trebuie să prezinte anumite caracteristici pentru a fi considerată infracțiune, și anume să fie săvârșită cu vinovăție, să fie prevăzută de legea penală și să nu existe o cauză de neimputabilitate ori justificativă.

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii ce se regăsesc în cuprinsul definiției sunt însușiri, calități comune tuturor infracțiunilor în general și nu trebuie confundate cu elementele constitutive ale unei infracțiunii specifice ce reprezintă părți componente ale acesteia.

În lumina noului Cod penal, trăsăturile esențiale ale infracțiunii își păstrează tradiția regăsindu-se în cuprinsul art. 15 NCP.

Ceea ce este diferit față de vechea reglementare este înlăturarea pericolului social din rândul trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, deoarece acest aspect este de la sine înțeles că există pentru orice infracțiune având în vedere că legiuitorul incriminează în mod clar și concret o faptă care ar putea aduce atingere valorilor sociale apărate prin legea penală și numai dacă pericolul are o gravitate evidentă în așa fel încât să fie justificată aplicarea unei sancțiuni penale.

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii mai sunt cunoscute în doctrina penală și sub titulatura de trăsături caracteristice infracțiunii și ele se referă la acele atribute specifice infracțiunii ca fenomen juridic și social, ce îl departajează de celelalte tipuri de ilicit juridic.

În absența uneia din aceste trăsături esențiale, fapta nu este considerată infracțiune. Astfel, persoana în cauză (inculpat ori învinuit) este scoasă de sub urmărire penală ori, după caz, este achitată.

1.1. Vinovăția

În reglementarea dispozițiilor referitoare la vinovăție, Codul penal actual prezintă similitudini în raport de vechea reglementare, completând pe alocuri cu anumite aspecte. Astfel, s-a dorit ca în definirea vinovăției să fie cuprinse și dispoziții referitoare la situația în care o faptă prevăzută de legea penală este săvârșită cu intenție depășită (praeterintenție) lucru inexistent în vechea reglementare.

Tot ca o deosebire este considerată și fapta săvârșită prin acțiune sau inacțiune ce reprezintă infracțiune conform noului Cod penal numai în situația în care vorbim despre intenție ca formă a vinovăției. În cazul în care este comisă din culpă, numai dacă legea prevede acest lucru în mod expres fapta este considerată infracțiune. Spre deosebire de vechiul Cod penal, care prevedea că fapta săvârșită prin inacțiune constituie infracțiune atât în situația în care este comisă cu intenție, cât și din culpă.

Săvârșirea faptei cu vinovăție este o trăsătură esențială a infracțiunii care presupune conștientizarea urmărilor faptei comise de către individ.

Infracțiunea este alcătuită din două elemente: latura fizică, materială, respectiv latura psihică, internă ce este precedată de un ansamblu de procese psihice de la care pleacă conduita omului.

În structura sa, vinovăția prezintă doi factori: factorul volitiv și factorul intelectiv.

Despre factorul volitiv sau, așa cum mai este el cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de voință, putem spune că reprezintă totalitatea fenomenelor psihice și a energiilor de care o persoană dispune ce sunt îndreptate către comiterea unui act de conduită, considerându-se astfel că respectivul act îi este imputabil persoanei ce l-a săvârșit. În cazul în care o persoană comite o anume faptă sub imperiul unei constrângeri ori al unei forțe exterioare, aceasta nu-i poate fi imputabilă decât fizic, nu și psihic întrucât lipsește voința, ca element liber determinat. Altfel spus, nu putem vorbi de existența vinovăției. De exemplu, o persoană săvârșește o faptă aflându-se sub influența unor substanțe psihoactive consumate împotriva voinței sale ori un funcționar este amenințat cu o armă să predea bunurile din gestiune, acționând sub o constrângere morală, fapta nu-i poate fi imputată decât fizic, nu psihic și nu putem vorbi de comiterea infracțiunii de delapidare.

Existența voinței în comiterea unei fapte trebuie să fie prezentă atât în situația în care aceasta se săvârșește printr-o acțiune, cât și prin inacțiune. Săvârșirea faptei prin omisiune (inacțiune) comportă mai multe aspecte, astfel că aceasta se poate realiza prin efectuarea unui act contrar dispozițiilor legale, neținând seama de obligația legală (art. 203 NCP incriminează fapta de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate ) ori prin neluarea măsurilor necesare pentru a evita nerespectarea legii (art. 329 NCP reglementează infracțiunea de neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, fapt care a avut ca urmare producerea unui accident).

Toate persoanele sunt prezumate până la proba contrară că dispun de o capacitate de autodeterminare, fiind vorba de o prezumție relativă (iuris tantum) acest lucru nu impune o certitudine, o siguranță.

În ceea ce privește factorul intelectiv (conștiința) acesta reprezintă procedeul psihic în urma căruia o persoană conștientizează faptele ce le va săvârși, dorințele sale precum și modalitățile și mijloacele prin intermediul cărora va aduce la îndeplinire.

În derularea procesului psihic intervin argumente pro și contra săvâșirii faptei, se cântaresc motivele pentru ca în final la nivel intelectiv să se ia hotărârea abținerii ori comiterii acesteia.

Prin urmare, se conturează teza conform căreia sunt necesare ambele elemente atât cel intelectiv (conștiința), cât și cel volitiv ( voința) pentru ca fapta să fie imputabilă unei persoane din punct de vedere al existenței vinovăției. Altfel spus, când nu există vinovăție în comiterea faptei, aceasta nu poate fi reținută în sarcina făptuitorului. Cu titlu de exemplu putem menționa ipoteza în care un soldat întorcându-se de pe front unde a murit un camarad, comunică vestea mamei celui decedat moment în care din, cauze independente de voința sa, aceasta moare. Într-o asemenea situație, nu poate fi reținută infracțiunea de omor în privința soldatului întors, întrucât nu a urmărit și nici nu a prevăzut decesul mamei, neexistând vinovăția. La polul opus se regăsește situația în care o persoană asmute câinii împotriva victimei care din cauza multiplelor mușcături decedează, în acest caz făptuitorul acționând cu conștiință și voință.

Între voință și conștiință nu există o linie de separație, în sensul că se întrepătrund reciproc și este necesară existența concomitentă a acestora. Ceea ce este esențial pentru reținerea vinovăției este rolul pe care conștiința îl are în coordonarea acțiunilor omului. Astfel, conștiința duce la existența vinovăției în comiterea unei fapte, în timp ce voința (factorul volitiv) face ca aceasta să poată aparține făptuitorului.

Definiția vinovăției, în materia dreptului penal, a produs numeroase discuții. În ipoteza în care o persoană a comis o faptă cu vinovăție, înseamnă că suntem în prezența voinței și conștiinței ca factori ai vinovăției ce se răsfrâng asupra faptei respective și implicit asupra urmărilor produse de aceasta. Astfel, făptuitorul a cunoscut și acceptat consecințele faptei ori nu și-a dat seama de ele deși avea această posibilitate. Vinovăția este reprezentată de atitudinea psihică a persoanei, adică de conținutul ei.

Putem defini vinovăția ca fiind „atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, a avut în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări”.

Art. 16 din noul Cod penal nu ofera o definiție a vinovăției, limitându-se doar la a arăta care sunt formele sale, și anume culpa și intenția. De asemenea, legiuitorul a inserat și dispoziții referitoare la praeterintenție (intenție depășită), considerată în literatura de specialitate o formă mixtă a vinovăției.

La rândul lor, cele două forme de bază ale vinovăției sunt susceptibile de o divizare în mai multe modalități în funcție de atitudinea făptuitorului în raport de consecințele periculoase din punct de vedere social.

Intenția este principala formă a vinovăției reglementată în art. 16 alin. 3 NCP și constă în atitudinea psihică prezentă la făptuitor prin prevederea rezultatului faptei ori acceptarea lui. Cu alte cuvinte, vorbim despre existența intenției dacă în momentul săvârșirii unei infracțiunii, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește acel rezultat ori, deși nu-l urmărește, acceptă producerea lui.

Ținând cont de atitudinea psihică a celui care a comis fapta, intenția cunoaște două modalități, și anume intenția directă și cea indirectă (eventuală).

În ceea ce privește intenția directă sau dolul direct, aceasta reprezintă situația în care făptuitorul prevede rezultatul faptei comise, urmărind totodată producerea lui. Un exemplu în acest sens îl constituie împușcarea în cap a victimei, făptuitorul acționând în vederea uciderii cu intenție directă. Astfel, el prevede rezultatul faptei săvârșite, îl acceptă și-l urmărește, și anume uciderea victimei.

De regulă, intenția directă rezultă ex re, și anume din materialitatea faptei în cazul în care făptuitorul a acționat prin mijloace apte de natură să producă moartea unei persoane, asupra unor zone considerate vitale ale copului uman ( cap, inima), se iau în considerare intensitatea loviturilor și împrejurările în care s-a comis fapta etc.

Intenția indirectă ca modalitate a intenției, reprezintă ipoteza în care făptuitorul deși nu urmărește producerea rezultatului faptei comise, îl prevede și acceptă eventualitatea producerii acestuia. De exemplu, este sub incidența intenției indirecte ca formă a vinovăției fapta persoanei de a folosi amenințări pentru a determina să sară în apă victima ce nu știa să înoate și de a împiedica revenirea la mal a acesteia, ulterior părăsind locul respectiv, iar victima decedând prin înec. Astfel, autorul conștientizează faptul că victima nu știe să înoate, își dă seama de posibilitatea ca aceasta să moară, acceptând rezultatul preconizat.

Intenția indirectă sau dolul eventual apare în cele mai multe cazuri atunci când este vorba de infracțiuni ce produc doua rezultate. În exemplul menționat mai sus, primul rezultat constă în amenințare în raport cu care este incidentă intenția directă, iar cel de-al doilea în moartea victimei față de care putem spune că se acționează cu o intenție eventuală ori indirectă.

Ceea ce caracterizează intenția indirectă este un soi de indiferență din partea făptuitorului în raport cu rezultatul periculos, acceptat dar neurmărit ce se poate produce sau nu.

Pentru a fi reținută această formă de vinovăție trebuie luate în considerare anumite constatări ce au în vedere dacă făptuitorul a prevăzut și urmărit posibilul rezultat al faptei comise și pe lângă acesta dacă a prevăzut și un al doilea rezultat neurmărit iar prin săvârșirea infracțiunii acceptă posibilitatea producerii lui. De exemplu, fapta inculpatului care pe timp de iarnă a violat o femeie cu vârstă înaintată profitând de starea de ebrietate în care se afla și lăsând-o dezbrăcată în zăpadă victima decedând constituie infracțiunea de omor săvârșită cu intenție indirectă, la fel și aruncarea unor cărămizi de pe bloc într-o zonă intens circulată în capul victimei.

Culpa este o altă formă caracteristică vinovăției prevăzută de art. 16 alin.4 NCP și reprezintă atitudinea psihică ce constă în prevederea rezultatului faptei, neurmărindu-l și considerând fără temei că se va produce (imprudența) sau făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale cu toate că trebuia și putea să-l prevadă. Ca atare, din cele prezentate deducem că există, ca și la intenție, două modalități ale culpei tratând pe rând atât culpa cu prevedere sau ușurința, cât și culpa simplă sau greșeala (imprudența).

Culpa cu prevedere reprezintă situația în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar însă nu îl acceptă și nici nu-l urmărește și crede ca acesta nu se va produce. De exemplu, un conducător auto circulă cu mare viteză pentru a ajunge la o întâlnire cu toate că avea sisteml de frânare defect, producând un accident. În acest caz, el a conștientizat posibilitatea producerii accidentului, însă nu a urmărit acest rezultat, considerând într-un mod ușuratic că nu se va produce. Cu toate acestea, credința și convingerea făptuitorului referitoare la producerea rezultatului este necesar să se întemeieze pe realități certe cum ar fi calitățile personale ale acestuia.

Cea din urmă modalitate a culpei se regăsește în forma culpei simple sau greșelii și, conform dispozițiilor art. 16 alin. 4 lit. b) reprezintă situația în care făptuitorul nu prevede un rezultat al faptei sale, deși exista o asemenea posibilitate, trebuind și putând să-l prevadă. Sub această modalitate se regăsesc o mulțime de infracțiuni reglementate în partea specială a Codului penal, de exemplu art. 255 distrugerea din culpă, art.196 vătămarea corporală din culpă, art. 192 uciderea din culpă etc.

Astfel, o situație relevantă pentru a exemplifica imprudența este determinată de fapta unui muncitor care a efectuat lucrări pe carosabil și nu a semnalat existența unei gropi, o persoană căzând în ea și decedând. Prin urmare, infractorul comite o faptă prin acțiune, dar nu prevede rezultatul ei și anume căderea, respectiv moartea victimei cu toate că putea să prevadă acest rezultat.

Specificul culpei simple este determinat tocmai de neprevederea de către infractor a rezultatului faptei sale ce este periculos din punct de vedere social, considerându-se ca avea o atare datorie în împrejurările în care acțiunea s-a realizat. În cele mai multe situații, dispozițiile normative ce reglementează exercitarea unei meserii ori activități cuprind chiar această obligație de prevedere a rezultatului.

Există și posibilitatea să lipsească astfel de reglementări normative, prin urmare elementul de prevedere este stabilit prin raportare la două criterii – obiectiv și subiectiv.

Referitor la criteriul obiectiv, acesta se analizează în comparație cu aptitudinea celorlalte persoane din aceeași categorie cu făptuitorul de a prevedea rezultatul faptei săvârșite. În urma analizei se poate constata că nicio persoană nu ar fi putut prevedea rezultatul dacă se afla în ipostaza făptuitorului, astfel că nu se poate vorbi de existența vinovăției dar poate fi incident cazul fortuit care este o cauză de excludere al caracterului penal al unei fapte.

La analiza criteriului obiectiv se ține seama de experiența și pregătirea profesională și de viață a făptuitorului.

Criteriul subiectiv are în vedere particularitățile psihologice, intelectuale și fizice ale făptuitorului. Astfel că se ține seama de împrejurările efective și condițiile în care s-a săvârșit fapta. Dacă se ajunge la concluzia că se putea prevedea rezultatul faptei în raport cu elementele luate în considerare, atunci există vinovăție în modalitatea culpei simple. În cazul imposibilității subiective de a prevedea rezultatul faptei de către făptuitor, nu există vinovăția în modalitatea analizată.

Praeterintenția este situația în care făptuitorul săvârșeste cu intenție o faptă prevăzută de legea penală, urmărind sau acceptând rezultatul acesteia, dar în realitate se produce un rezultat mai mult grav ori un rezultat în plus ce îi este imputabil sub forma culpei. Justificarea oferită pentru imputabilitatea rezultatului mai grav făptuitorului este determinată de faptul că acesta trebuia să-l prevadă având în vedere consecințele antisociale ale faptei săvârșite. De aici se deduce faptul că praeterintenția, ca formă mixtă a vinovăției inculde atât intenția caracteristică primului rezultat, cât și culpa specifică celui de-al doilea rezultat mai grav. Un exemplu în acest sens este reprezentat de fapta persoanei care cu intenție lovește pe victimă cu pumnul în față, însă aceasta se dezechilibrează și cade cu capul de o bordură și decedează.

Ceea ce este caracteristic intenției depășite este faptul că făptuitorul urmărește să producă un anumit rezultat ori acceptă producerea lui prin săvârșirea cu intenție a primului rezultat, dar se produce în plus un rezultat mai grav ce formează elementele constitutive ale unei infracțiuni mai grave, fie se produce o variantă agravată din cadrul aceleiași infracțiuni.

Exemple de infracțiuni ce au ca formă de vinovăție praeterintenția: art. 195 lovirile și vătămările cauzatoare de moarte, art. 205 lipsirea de libertate în mod ilegal dacă a avut ca urmare decesul victimei, art. 218 violul a cărui urmare este moartea victimei etc.

În toate aceste exemple, rezultatul urmărit este lovirea, lipsirea de libertate, violul, însă rezultatul mai grav care se produce depășește intenția făptuitorului, astfel că putem spune că se realizează din culpă.

Prevederea în legea penală

Prevederea în legea penală a faptei este o altă trăsătură esențială a infracțiunii, care alături de vinovăție și caracterul neimputabil și nejustificat determină ca o faptă sa fie considerată infracțiune la săvârșirea căreia să poată fi aplicată o sancțiune.

Prevederea în legea penală a faptelor ce constituie infracțiunii este reglementată chiar în art. 1 Cod penal actual sub denumirea de „legalitatea incriminării” ca un principiu esențial al dreptului penal, astfel că nicio persoană nu poate fi sancționată pentru comiterea unei fapte care la momentul respectiv nu era incriminată în legea penală. Principiu exprimat prin adagiul latin nulla crimen sine lege. Trebuie avut în vedere că nu există o identitate între principiul legalității incriminării prevăzut de art. 2 NCP și prevederea în legea penală a faptei ca trăsătură esențială a infracțiunii întrucât corelația dintre cele două comportă anumite diferențe. În literatura de specialitate s-a arătat că pentru a reține trăsătura esențială a infracțiunii, și anume în cazul de față prevederea în legea penală a faptei trebuie să existe în mod suficient o dispoziție ce reglementează și descrie fapta respectivă, pe când pentru a se reține principiul nulla crimen sine lege mai este necesară o reglementare și a celorlalte trăsături esențiale precum și dispoziții care consacră o descriere a faptei.

Hotărârea de a săvârși o faptă trebuie să se materializeze prin punerea în aplicare printr-o acțiune sau inacțiune concretă pentru a avea relevanță penală. Simplul gând de a comite o infracțiune nu poate fi sancționat în niciun fel, de asemenea nici comunicarea către o altă persoană a intenției de a comite o faptă prevăzută de legea penală nu prezintă interes din punct de vedere penal, decât cu excepția cazului în care aceasta este de natură a crea o temere ori o amenințare.

Prin intermediul acestei trăsături are loc o delimitare a infracțiunii de toate celelalte modalități ale ilicitului juridic.

Așa cum am precizat, această trăsătură reiese din principiul legalității reglementat în cuprinsul noului Cod penal și care nu se poate identifica sub nicio formă cu infracțiunea întrucât este necesar pentru existența acesteia, îndeplinirea cumulativă a tuturor trăsăturilor prevăzute de lege.

În acest sens, de subliniat este faptul că orice infracțiune este prevăzută de legea penală, în schimb nu orice faptă penală constituie infracțiune întrucât prevederea în legea penală reprezintă numai una din cele 4 trăsături ale infracțiunii, pe lângă caracterul imputabil, nejustificativ și vinovăție.

Elemente de drept comparat. Legislațiile în materie penală a diferitelor state prezintă dispoziții asemănătoare referitoare la vinovăție cu cele ce se regăsesc în art. 16 Cod penal actual. Astfel, în Franța, Codul penal prevede că pentru existența crimelor ori delictelor este necesară săvârșirea acestora cu intenție. În cazul delictelor, existența acestora este condiționată de punerea în pericol a unei persoane în mod voit, de nerespectarea obligațiilor de securitate, a celor de prudență ori în situația în care făptuitorul nu a făcut tot ceea ce este necesar în raport de funcția ocupată, competența, pregătirea și mijloacele avute la îndemână.

În ceea ce privește legislația germană, Codul penal promovează regula conform căreia o faptă este considerată a fi săvârșită cu intenție, iar pentru posibilitatea de a se reține și culpa ca formă a vinovăției, aceasta trebuie precizată în mod expres.

În spațiul juridic italian, delictul este pedepsit numai dacă este comis cu intenție, cu excepția celui culpos ori praeterintenționat care este reglementat în mod expres. De asemenea, Codul penal italian prevede că nicio persoană nu poate fi pedepsită pentru o infracțiune, decât dacă este comisă cu voință ori știință. Delictul săvârșit cu intenție este definit ca fiind acel delict care are un rezultat periculos și care determină consecința inacțiunii ori acțiunii, este prevăzut și urmărit de făptuitor. Delictul praeterintenționat cuprinde producerea unui rezultat mai grav față de cel urmărit de subiect, iar cel culpos este cel produs din neglijență, nepricepere, imprudență.

Fapta să nu fie justificată

Reprezintă una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii fiind un element de noutate în reglementarea Codului penal actual ce nu erau întâlnite în vechea legislație penală întrucât nu era consacrată nicio diferențiere între cauzele justificative și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În acest sens, prin consacrarea la nivelul Codului penal a acestor cauze s-a dat o expresie cerințelor susținute în doctrina penală. Astfel, nu constituie infracțiune, fapta de a-l vătăma pe agresor în condiții caracteristice proporționalității fiind săvârșită cu legitimă apărare.

Această trăsătură esențială a infracțiunii mai este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de “antijuridicitate”. La stabilirea caracterului antijuridic, organele de urmărire penală, împreună cu instanța de judecată au îndatorirea de a decide numai prin intermediul probelor dacă o anumită faptă tipică prezintă caracterul în discuție, adică este ilicită.

Prin urmare, în condiții normale fapta săvârșită se încadrează în modelul legal de infracțiune, însă prin voința legiuitorului, respectiv a legii aceasta a devenit o faptă permisă, valoarea socială protejată fiind superioară celei ce se regăsește în norma de incriminare.

Caracterul nejustificat al infracțiunii are în vedere că fapta prevăzută de legea penală are un caracter ilicit și, prin urmare, este interzisă de ordinea juridică. De cele mai multe ori, comiterea unei fapte penale, având forma de vinovăție stabilită prin norma de incriminare se consideră a avea caracter infracțional . Cu toate acestea, există posibilitatea ca fapta să prezinte caracter ilicit, dar norma legală să permită săvârșirea ei. De exemplu, legea reglementează posibilitatea uciderii unei persoane în condițiile legitimei apărări.

Definiția actuală a infracțiunii, făcând referire la caracterul nejustificat, condiționează existența acesteia de însăși lipsa cauzelor reglementate în cuprinsul Titlului II, Cap. II. Prin urmare, infracțiunea este definită prin raportare la o condiție negativă care se referă la lipsa cauzelor justificative. Conceptul de nejustificat este controversat în literatura de specialitate datorită multiplelor semnificații avute de această noțiune în limba română. Astfel, se poate referi la termenul de blând, fără temei, neîndrepățit, care nu are în vedere în mod concret doar cauzele justificative.

1.4.Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o

Această trăsătură esențială a infracțiunii are rolul de a stabili că o anume faptă îi este imputabilă unei persoane atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Astfel, este necesar ca fapta să fie săvârșită prin intermediul energiilor proprii (lovirea cu pumnul) ori al unei energii exterioare persoanei ( o armă), făptuitorul să aibă reprezentarea și controlul conduitei sale (să nu existe o cauză de iresponsabilitate, minoritate ori intoxicație), acțiunea ori inacțiunea să fie o manifestare a voinței sale proprii ( să nu existe o contrângere fizică sau morală) și să fie posibilă o conștientizare a caracterului ilicit atribuit infracțiunii ( să fie exclusă eroarea).

Imputabilitatea se referă la atribuirea faptei din punct de vedere subiectiv și obiectiv unei persoane. Cu alte cuvinte, este necesar a se constata dacă persoana a săvârșit fapta cu vinovăție, conștiința reflectându-se asupra factorului volitiv din care a rezultat comiterea faptei.

Referitor la trăsătura infracțiunii de a fi imputabilă unei persoane, în doctrina penală este discutabilă și această noțiune susținându-se că are o factură echivocă. Astfel, aceasta poate fi reținută ca o cerință în scopul săvârșirii în mod voit a faptei ( fapta să poată fi imputată unei persoane, întrucât este efectul voinței sale – imputatio facti) sau poate poate fi reținută și sub aspectul culpabilității ( fapta este imputată unei persoane fiind comisă cu reprezentarea urmărilor acesteia), caz în care vorbim de o imputație psihică. De asemenea, sunt autori care pun sub spectrul identității noțiunile de răspundere penală și imputabilitate. În asemenea ipoteze, imputabilitatea și vinovăția sunt confundate, iar însuși conceptul de imputabilitate este folosit inutil.

Codul penal actual consacră Capitolul III reglementării cauzelor de neimputabilitate care urmăresc eliminarea imputabilității ca trăsătură a infracțiunii.

Elementele de noutate cuprinse în aceste dispoziții constau în introducerea excesului neimputabil în categoria cauzelor de neimputabilitate, termenul de „beție” a fost înlocuit cu „intoxicație” pentru a reda cât mai clar conținutul unei astfel de cauze și, de asemenea, s-a realizat o distincție între eroarea asupra elementelor constitutive ale unei infracțiunei și cea care vizează caracterul infracțional al faptei.

Analiza cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Sfera de aplicare.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele împrejurări, situații ori stări care există în momentul comiterii unei fapte și a căror incidență conduc la lipsa caracterului penal, prin urmare nu sunt prezente toate trăsăturile esențiale pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune.

Noțiunea referitoare la caracterul penal al faptei reprezintă potrivit doctrinei o însușire a faptei ce reiese din ansamblul elementelor esențiale ale infracțiunii cuprinse în conținutul ei. Cu alte cuvinte, o faptă comisă de către o persoană are caracter penal dacă prezintă toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea excluderii caracterului penal în situația în care o anumită faptă este săvârșită în împrejurările descrise de lege ce nu pot sta la baza răspunderii penale, antrenând dacă este cazul un alt tip de răspundere juridică. Astfel, se ajunge la ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală să nu mai comporte elementele sale esențiale, prin urmare să lipsească caracterul penal.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au o existență independentă și nu trebuie confundate cu acele situații ori împrejurări ce exclud răspunderea penală ori consecințele condamnării. Diferența constă în faptul că au sfere de aplicare opuse în sensul că pe când cauzele care înlătură caracterul penal se răsfrâng asupra infracțiunii și implicit asupra răspunderii penale, cauzele care înlătură răspunderea penală nu au niciun fel de efect în privința infracțiunii, ci numai în sfera răspunderii penale infracțiunea continuând să existe. Aceste cauze sunt: amnisia, lipsa plângerii prealabile, grațierea, prescripția, împăcarea părților, retragerea plângerii prealabile.

Totodata, o linie de separare trebuie trasată și în raport cu cauzele de nepedepsire (denunțarea faptei, împiedicarea producerii rezultatului, desistarea etc.) ce au în vedere comportamentul persoanei pe parcursul și ulterior comiterii infracțiunii având relevanță numai în privința răspunderii penale care este înlăturată însă infracțiunea rămâne în picioare.

CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

De-a lungul timpului, putem spune că nu au existat situații în care să nu existe o reglementare a unor cauze care să determine împiedicarea aplicării unor sancțiuni de ordin penal. Dispozițiile care făceau referire la ele s-au modificat de la o perioadă la alta, însă realitățile sociale la care fac referire au ramas aceleași (minoritatea, cazul fortuit, nebunia, etc. )

Codul penal de la 1864 promova cauzele care aveau ca efect apărarea de pedeapsă ori micșorarea pedepsei, reglementând totodata și cauzele care excludeau răspunderea penală, de exemplu, smintenia, legitima apărare, pierderea uzului rațiunii, precum și minoritatea.

Codul penal din 1936, cuprindea în mare parte dispoziții asemănătoare referitoare la cauzele ce înlătură răspunderea penală. Caracteristica Codului lui Carol al II-lea era referitoare la adoptarea în mod indirect a împărțirii cauzelor ce exclud răspunderea penală în cauze justificative și de neculpabilitate.

Ca o analiză comparativă între noul și vechiul Cod penal în materia cauzelor de neimputabilitate putem spune că vechea legislație promova regula conform căreia toate cauzele care exclud vinovăția produc aceleași efecte juridice și atribuia un caracter ilicit faptei săvârșite sub incidența uneia din ele, astfel că se puteau lua anumite măsuri de siguranță față de o persoană. Cauzele de nevinovăție erau reglementate în art. 44-51 Cod penal de la 1969, în Titlul al II-lea, Cap. II ce cuprindea dispoziții referitoare la instituția juridică a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei printre care erau enumerate cazul fortuit, legitima apărare, constrângerea fizică și morală, starea de necesitate, minoritatea, beția, iresponsabilitatea și eroarea de fapt.

În literatura de specialitate au fost formulate numeroase opinii referitoare la considerarea acestor situații drept cauze care exclud vinovăția, în sensul că au fost aduse argumente în favoarea clasificării unora dintre acestea drept cauze care înlătură însăși ilicitul faptei, cum este de exemplu legitima apărare ori starea de necesitate.

Ca atare, legiuitorul a ținut cont de recomandările unionale, de opiniile susținute în doctrină, de legislațiile altor state și a reglementat în mod distinct pe de o parte cauzele justificative considerate drept cauze ce înlătură ilicitul faptei în care sunt incluse starea de necesitate, legitima apărare, consimțământul persoanei și îndeplinirea unei obligații ori exercitarea unui drept, iar pe de altă parte cauzele de neimputabilitate ce exclud vinovăția fără a avea influențe asupra caracterului ilicit ( minoritatea făptuitorului, excesul imputabil, eroarea, iresponsabilitatea, constrângerea fizică și cea morală și intoxicația).

Conceptul de neimputabilitate

Codul penal actual nu prezintă o definiție a termenului, de unde deducem că sensul folosit este cel obișnuit. Prin urmare, conform Dicționarului explicativ al limbii romane, imputabilitatea are întelesul unei atitudini de reproș. Termenul de “imputabilitate” în materie penală reprezintă situația în care se află o persoană care a săvârșit cu vinovăție o faptă prevăzută de legea penală. Astfel se are în vedere ca fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală, să corespundă conținutului obiectiv regăsit în norma de incriminare, să fie comisă de o anumită persoană în mod concret cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

Cu alte cuvinte, fapta trebuie să fie atribuită făptuitorului atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Per a contrario, nu poate fi imputabilă unei persoane o faptă ce nu aparține în materialitatea sa acesteia ori nu prezintă forma de vinovăție cerută de lege. Acest din urmă aspect prezintă deosebită importanță având în vedere că în ceea ce privește cauzele de neimputabilitate ca trăsătură esențială a unei infracțiunii, forma de vinovăție se transpune în atitudinea psihică.

Imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii nu exista în vechiul Cod penal, acesta făcând referire la vinovăție ca element constitutiv precum și ca trăsătură esențială.

Cauzele care înlătură imputabilitatea, au fost inserate în literatura de specialitate mai veche alături de cauzele justificative în categoria celor care exclud însăși existența infracțiunii. Analiza conceptului de neimputabilitatea își are fundamentul în definiția infracțiunii care relevă trăsăturile sale esențiale. Astfel, pentru a se constata că existența acesteia este necesară o examinare a faptei atât în ceea ce privește prezența trăsăturilor esențiale, cât și dacă sunt incidente prevederile referitoare la cauzele de neimputabilitate.

În literatura de specialitate se consideră că imputabilitatea are implicații în special în privința individului și nu a faptei, lucru evidențiat prin dispozițiile art. 23 NCP care prevăd ca efectele cauzelor de neimputabilitate se răsfrâng numai asupra făptuitorului, cu excepția cazului fortuit.

De asemenea, conceptul de neimputabilitate nu trebuie confundat cu lipsa vinovăției ( lipsa culpabilității), deși unii autori consideră că sunt sinonime. Astfel, imputabilitatea este privită ca o condiție a culpabilității ce include capacitatea de acțiune, conștientizare și dorință. La rândul său, vinovăția este o împrejurare de care depinde răspunderea penală.

Analiza diferențelor de efecte juridice între cauzele de neimputabilitate și alte instituții de drept penal ( cauzele justificative și cauzele care înlătură răspunderea penală)

Având în vedere modificările din ultimii 20 de ani din societatea românească, era impetuos necesară o schimbare la nivel legislativ în materie penală pentru a răspunde cerințelor existente în practică precum și de a corela normele interne cu cele de la nivelul Uniunii Europene.

Astfel, o modificare substanțială este reprezentată de introducerea cauzelor justificative și cauzelor de neimputabilitate ca trăsături esențiale ale infracțiunii. Prin urmare, ținând cont de dispozițiile prevăzute de Codul penal actual, rezultă că efectele produse de ele sunt diferite.

Efectele juridice ale cauzelor justificative au relevanță în ceea ce privește imposibilitatea aplicării măsurilor de siguranță ori orice alte sancțiuni în cazul în care o persoană a comis o faptă sub incidența lor. De asemenea, nu se pot aplica nici sancțiuni de natură civilă însă acest lucru nu are caracter absolut. Prin urmare, atunci cand devine incidentă antijuridicitatea este posibil să se creeze un dezechilibru economic în ceea ce privește victima, obligând la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului.

Din dispozițiile Codului penal actual reiese faptul că efectele cauzelor justificative se produc in rem, adică asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei. Legiuitorul a introdus cu caracter de noutate două cauze ce intră sub incidența caracterului justificat, și anume consimțământul persoanei vătămate și îndeplinirea unei obligații ori exercitarea unui drept. Având în vedere reglementarea art. 107 noul Cod penal, caracterul justificat înlătură posibilitatea aplicării unei măsuri de siguranță ori educativă și, implicit aplicarea unei pedepse pentru că fapta nu constituie infracțiune.

În vechiul Cod penal, nu erau reglementate cauzele justificative. Ele se regăseau sub această titulatură numai la nivel doctrinar. Astfel, legiutorul prevedea în cuprinsul reglementării referitoare la cauzele care înlătură caracterul penal, atât cauzele care înlătură vinovăția, cât și cele ce exclud caracterul ilicit, neexistând la nivel legislativ nicio diferențiere între ele.

În ceea ce privește fundamentul acestora, în literatura de specialitate circulă mai multe teorii. Una dintre ele este teoria monistă conform căreia toate cauzele justificative ar avea un punct de plecare comun. În cadrul acesteia intră teoria scopului (nu este considerat un comportament contrar legii, cel ce acționează în vederea atingerii unui obiectiv recunoscut de către ordinea juridică) și, de asemenea, teoria preponderenței beneficiului (conform căreia dacă un comportament oferă mai multe beneficii decât prejudicii comunității sociale, atunci el justificat).

A doua mare categorie de teorii sunt cele pluraliste care consacră ideea că nu este obligatorie identificarea și promovarea unui fundament comun al cauzelor justificative întrucât acesta diferă în funcție de caracteristicile fiecăreia în parte.

Caracterul neimputabil este strâns legat de persoana făptuitorului, astfel că pentru a putea fi reținută în sarcina sa o faptă este necesar să conștientizeze consecințele acesteia, să fie stăpân pe acțiunile ori inacțiunile sale și să aibă capacitatea necesară de a înțelege împrejurările și situațiile ce sunt în legătură cu caracterul ilicit al conduitei sale. Prin urmare, efectele cauzelor de neimputabilitate se produc in personam, adică numai asupra făptuitorului. Aceasta este regula generală, existând în mod evident și o excepție în situația cazului fortuit.

Efectele cauzelor de neimputabilitate se răsfrâng numai asupra persoanelor care au comis o faptă în acele împrejurări ori situații care exclud una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, ceilalți participanți urmând a răspunde în condițiile participației improprii, cu excepția cazului fortuit unde efectele se produc in rem.

Cauzele ce înlătură imputabilitatea faptei sunt împrejurări ori situații ce au un caracter excepțional care fac ca fapta ce este prevăzută de legea penală să nu mai fie considerată infracțiune cu toate că în mod normal ea este infracțiune, fiind dăunătoare și periculoasă pentru societate.

Prin urmare, cauzele de neimputabilitate înlătură vinovăția și se deosebesc de cauzele ce exclud răspunderea penală cu toate că se înlătură în mod implicit și automat și răspunderea penală ținând cont de principiul nulla crimen sine lege.

Caracterul penal al unei fapte reprezintă suma trăsăturilor reglementate prin lege care fac ca o anumită faptă să fie considerată drept infracțiune și care reunește trăsăturile esențiale specifice unei infracțiuni.

Excluderea caracterului penal are loc în situația în care nu sunt respectate condițiile statuate prin intermediul dispozițiilor textului incriminator cu scopul catalogării unei fapte ca fiind infracțiune, astfel că se observă lipsa uneia din trăsăturile esențiale.

Împrejurările, stările ori situațiile a căror incidență conduc la eliminarea uneia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, atrag implicit și înlăturarea caracterului infracțional al unei fapte, aceste efecte producându-se numai în cazul în care împrejurările în discuție sunt reglementate prin lege.

În ceea ce privește deosebirea dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei și alte instituții juridice putem spune că nu există identitate între această categorie ce face obiectul analizei în cauză și cauzele care înlătură răspunderea penală. În cuprinsul celor din urmă așa cum am menționat se regăsește amnistia, împăcarea părților, prescripția și lipsa plângerii prealabile precum și retragerea plângerii prealabile iar elementul de specificitate constă în reținerea faptei săvârșite ca infracțiune, însă prin incidența unor atare împrejurări este înlăturată răspunderea penală.

Răspunderea penală intervine în cazul nerespectării ordinii de drept de către destinatarii normei penale, aceștia încălcând raportul de conformitate prin comiterea de infracțiuni.

Astfel, prevenția generală și specială se realizează prin aplicarea unor sancțiuni proporționale cu fapta comisă în scopul restabilirii ordinii de drept cu valențe asupra reeducării și constrângerii infractorilor.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut anumite împrejurări, stări ori situații sub incidența cărora chiar dacă o infracțiune a fost săvârșită, tragerea la răspundere penală este considerată inoportună, și prin urmare nu mai este necesară într-o societate democratică.

O definiție a cauzelor care înlătură răspunderea penală a fost formulată în literatura de specialitate de profesorul Constantin Mitrache a cărui opinie este în sensul că “sunt anumite stări, situații, împrejurări, posterioare săvârșirii infracțiunii, reglementate de lege, în prezența cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancțiune infractorului și obligația acestuia de a executa acea sancțiune”.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt ramificate în două părți și anume cauze generale și cauze speciale.

În privința cauzelor generale putem spune că acestea se întâlnesc în partea generală a Codului penal și se aplică oricărui tip de infracțiune.

În această categorie se regăsesc prescripția, amnistia, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile precum și instituția împăcării părților. Așa cum am precizat, caracterul infracțional al faptei nu este înlăturat prin incidența acestor cauze, fapta rămâne infracțiune și numai răspunderea penală nu mai este necesară.

Cauzele speciale privite ca o categorie a cauzelor care înlătură răspunderea penală mai sunt cunoscute în doctrina penală și sub titulatura de cauze de impunitate ori nepedepsire iar dispoziții cu privire la acestea se întâlnesc deopotrivă în partea specială, cât și în cea generală noului Cod penal. Sfera de aplicabilitate a cauzelor speciale cuprinse în partea generală este mai extinsă și are în vedere împiedicarea înfăptuirii rezultatului, desistarea ori împiedicarea de către un participant a comiterii faptei.

Cauzele de nepedepsire întâlnite în partea specială a Codului penal sunt în număr mult mai mare și au o natură subiectivă fiind strâns legate de comportamentul infractorului pe care îl etalează după săvârșirea faptei. De exemplu, în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.

Scopul și funcțiile pedepsei sunt realizate atât prin aplicarea sa în situația comiterii unei infracțiuni, cât și prin instituția executării acesteia. Astfel, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură executarea unei pedepse.

Prin urmare, există și situații în care sancțiunile nu pot fi executate ca urmare a sustragerii infractorului ori din simplul fapt că executarea acestora nu mai este considerată oportună de către puterea statală, operând instituția iertării.

În categoria cauzelor care înlătură executarea unei pedepse enumerăm prescripția și grațierea.

De asemenea, o altă instituție juridică deosebit de importantă este cea a reabiliării privită ca o cauză de înlăturare a consecințelor unei condamnări astfel că se urmărește reintegrarea în societate a unei persoane condamnate. Rezultatul preconizat prin intermediul reabilitării este de a încerca pe cât posibil reintegrarea în societate a fostului condamnat și îndreptarea acestuia astfel încât să-și poată recăpăta drepturile sociale, economice și politice.

CLASIFICAREA ȘI ANALIZA CAUZELOR DE NEIMPUTABILITATE ÎN LUMINA NOULUI COD PENAL. ELEMENTE DOCTRINARE ȘI DE JURISPRUDENȚĂ NAȚIONALĂ

Cauzele de neimputabilitate sunt consacrate în Capitolul III al noului Cod penal. Astfel, fapta comisă într-unul din cazurile reglementate de art. 24-31 nu constituie infracțiune întrucât este înlăturată una din trăsăturile esențiale. De asemenea, de beneficiul lor profită doar persoana care a întreprins o acțiune sub influența lor. Efectele acestora nu se răstrâng asupra participanților, astfel că ei răspund pentru fapta săvârșită cu intenție în condiții de participație improprie potrivit art. 52 alin. 3 NCP cu excepția cazului fortuit când efecte se produc in rem sau în situația în care este incidentă o cauză justificativă ori altă cauză de neimputabilitate.

În situația în care se comite sub incidența unei cauze de neimputabilitate o faptă prevăzută de legea penală, devine imposibilă aplicarea unei pedepse ori măsuri educative însă rămâne posibilitatea aplicării unei măsuri de siguranță. Totodată, poate fi antrenată și răspunderea civilă delictuală în cazuri precum minoritatea făptuitorului ori iresponsabilitatea.

În Codul penal de la 1969, erau reglementate cauzele care înlătură caracterul penal, însă în noul Cod penal se întâlnește instituția cauzelor de neimputabilitate ca trăsătură esențială a infracțiunii, situație în care fapta nu constituie infracțiune daca este săvârșită într-unul din cazurile de neimputabilitate.

Cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, eroarea, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, excesul neimputabil și intoxicația.

Cauzele de neimputabilitate reprezintă un element de noutate în actualul Cod penal. Acestea de referă, în realitate la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei întâlnite în vechea reglementare prin lipsa vinovăției. De remarcat, în enumerarea cauzelor de neimputabilitate se regăsește excesul neimputabil consacrat de art. 26 NCP care reunește excesul justificat al stării de necesitate cu cel al legitimei apărări.

Astfel, făptuitorul nu se regăsește în mod real în stare de necesitate ori legitimă apărare întrucât nu sunt realizate condițiile acestora.

Constrângerea fizică

Potrivit art. 24 NCP „ nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.

Din dispozițiile menționate reiese ideea conform căreia constrângerea fizică presupune o forță exercitată asupra unei persoane căreia aceasta nu-i poate rezista și o determină astfel să acționeze într-un anumit fel.

Constrângerea fizică poate fi consecința acțiunilor umane sau forțelor naturii, omul aflându-se în imposibilitate fizică de a acționa în altă manieră. În cele mai multe situații este vorba de fapte săvârșite prin inacțiune.

Condiții aplicabile constrângerii fizice:

Constrângerea să existe împotriva fizicului unei persoane. Forța de constrângere poate proveni de la o ființă umană (sechestrare, împingerea unei persoane pentru a cădea peste o alta, contrângerea de a semna un anumit act, imobilizarea etc.), un animal ( un cal care merge într-o direcție greșită și trage după el un vehicul plin cu oameni, un câine dresat care imobolizează o persoană) sau un eveniment ori fenomen natural (cutremur, inundație) care pune persoana în imposibilitate de a acționa ori o împinge ca pe un instrument către o anume activitate ( alunecă pe gheață).

Persoana să nu fi putut rezista constrângerii. Această condiție se referă la natura constrângerii care este de așa natură încât era imposibilă opunerea unei rezistențe, astfel că persoana supusă constrângerii săvârșește fapta.

În situația în care făptuitorul avea posibilitatea să opună rezistență constrângerii, el era obligat la o asemenea conduită. De exemplu, un militar care este sechestrat într-o încăpere ce se află la parterul unui imobil putea să se elibereze ieșind pe fereastra deschisă.

Rezistența efectivă se apreciază în funcție de capacitatea fizică și psihică a persoanei supuse constrângerii, în funcție de fiecare caz în parte.

Fapta prevăzută de legea penală să fie săvârșită de către o persoană aflată sub imperiul unei constrângerii fizice. Din acest punct de vedere nu interesează gravitatea și natura faptei comise, ci numai prevederea în legea penală ca o condiție determinantă pentru existența dispozițiilor ce reglementează constrângerea fizică.

Fapta săvârșită în condițiile constrângerii fizice nu constituie infracțiune, întrucât făptuitorul nu deține libertate de acțiune.

Constrângerea morală

Constrângerea morală este o cauză de neimputabilitate a faptei prevăzute de legea penală și constă în amenințarea făptuitorului ori o altă persoană cu un pericol grav, înlăturarea acestuia nefiind posibilă în al mod.

Făptuitorul aflându-se sub amenințarea cu un pericol grav este lipsit de libertatea de alegere și hotărâre astfel că săvârșește o faptă ce este prevăzută de legea penală. De exemplu, fapta funcționarului care realizează un fals fiind amenințat cu pistolul.

Prin constrângerea morală se crează un sentiment de teamă în psihicul unei persoane determinat de amenințarea cu un pericol astfel că fiind lipsită de libertatea de decizie săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.

Condiții:

Acțiunea de constrângere să existe și să fie exercitată printr-o amenințare cu pericol grav.

Existența constrângerii morale este întâlnită în situația în care o persoană se regăsește sub presiunea unui sentiment puternic de teamă ce este provocat prin amenințarea de către o altă persoană și care produce în conștiința celui dintâi reprezentarea răului care se va produce dacă nu săvârșește fapta penală.

Amenințarea este manifestată de către o persoană ce urmărește săvârșirea unei fapte ilicite prin intermediul persoanei constrânse care are de ales între comiterea faptei pretinse și suferirea unui rău.

Pericolul grav cu care se amenință trebuie să aibă o anumită intensitate astfel încât persoana constrânsă să nu-i poată rezista, de exemplu pericolul poate să privească viața, libertatea, integritatea corporală etc. De asemenea. Acesta trebuie să fie iminent ori actual, cu alte cuvinte să urmeze producerea lui.

În cazul în care cel amenințat avea posibilitatea să respingă pericolul și să evite răul, nu își mai găsește justificare comiterea unei fapte penale.

Persoana ce este expusă pericolului grav poate fi chiar făptuitorul, adică cel amenințat ori o altă persoană și nu interesează legătura care ar putea exista între cele două.

Pericolul să nu poată fi înlăturat în al mod decât prin săvârșirea unei faptei ilicite.

Această condiție este îndeplinită în cazul în care o persoană întocmește un fals sub amenințarea cu un pistol ori situația în care se regăsește o persoană al cărui copil a fost răpit de a fi forțată să dea o declarație mincinoasă într-un proces având temerea că există posibilitatea de a nu-și mai vedea copilul.

În ipoteza în care se putea evita pericolul considerat grav cu care se amenința fără să fie nevoie să se comită o faptă prevăzută de legea penală, putem spune că această condiție nu mai este realizată, deoarece cel amenințat putea să acționeze în al mod și avea libertatea de decizie și gândire, cu toate că se afla sub presiunea amenințării.

Aprecierea capacității de a opune o rezistență eficace se realizează ținând cont de împrejurările cauzei (gravitatea pericolului și iminența sau actualitatea acestuia, temerea produsă, natura amenințării, mijloacele ce ar putea fi folosite la înlăturarea pericolului etc.) precum și de condiția fizică și psihică a persoanei constrânse (dezvoltare fizică, timiditate, capacitate de a-și stăpâni propriile acțiuni etc.).

Amenințarea poate lua atât forma scrisă, cât și orală. Amenințarea de natură orală este în cele mai multe situații însoțită de amenințări materiale, precum ruperea legăturii telefonice. Cu toate acestea, amenințarea nu devine una fizică, ci își păstrează în continuare caracterul moral.

Literatura de specialitate susține ipoteza existenței unei proporționalități între gravitatea amenințării și pericolul produs în urma săvârșirii faptei.

De asemenea, pericolul cu care persoana este amenințată trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume să fie injust, inevitabil și iminent. În cazul în care pericolul este eventual și îndepărtat fapta este considerată infracțiune. Totodată, între producerea rezultatului și acțiunea de amenințare este necesară existența unui interval scurt de timp în așa fel încât persoana constrânsă să nu aibă o altă posibilitate de înlăturare a pericolului decât săvârșirea faptei ilicite.

Excesul neimputabil

Excesul neimputabil este o cauză care înlătură imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii ce este reglementată de art. 26 NCP ale cărui dispoziții fac ca fapta ilicită să nu fie imputabilă unei persoane ce se află în stare de legitimă apărare depășind limitele proporționalității dintre atac și apărare din pricina tulburării ori temerii.

Alin. 2 al aceluiași articol prevede, de asemenea, faptul că nu poate fi imputabilă o faptă penală unei persoane ce este comisă în legitimă apărare astfel că nu a conștientizat în clipa săvârșirii faptei că produce urmări mult mai grave față de cele ce se produceau în cazul în care pericolul nu era eliminat.

Codul penal de la 1969 reglementa excesul neimputabil corelativ acțiunii de salvare, iar excesul justificat specific apărării erau integrate stării de necesitate, și respectiv apărării legitime. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod penal a reunit ambele situații în cadrul unui articol unic ce reglementează instituția cauzelor de neimputabilitate.

Astfel, cu toate că au fost depășite limitele stării de necesitate și legitimei apărări, fapta ilicită nu este imputabilă făptuitorului.

Potrivit dispozițiilor noului Cod penal, depășirea limitelor stării de necesitate și ale legitimei apărări se poate realiza în două modalități, și anume:

excesul neimputabil, prin urmare fapta comisă într-o asemenea condiție nu poate fi imputabilă făptuitorului. Noțiunea de exces justificat nu îsi mai găsește aplicabilitatea în noua reglementare, deoarece nu este o cauză justificativă depășirea limitelor legitimei apărări, ci este considerată o cauză de neimputabilitate.

excesul scuzabil, în această situație devin incidente dispozițiile art. 75, alin. 1 lit. b) care reglementează ipoteza în care depășirea legitimei apărări constituie o circumstanță atenuntă legală, fapta penală fiind infracțiune.

Pentru a putea vorbi de exces neimputabil este necesar ca atacul să aibă în vedere persoana făptuitorului ori a altuia, drepturi ori interese legitime, să fie imediat, direct, injust și material. Totodată trebuie să prezinte un cumul de condiții necesare pentru reținerea legitimei apărări drept cauză justificativă.

În doctrina penală se susține că antijuridicitatea faptei nu este înlăturată prin excesul de legitimă apărare, deoarece nu privește fapta efectele sale răsfrângându-se numai asupra făptuitorului, ca persoană ce se regăsește într-o stare de tulburare puternică.

Apărarea are loc prin comiterea unei fapte ilicite, asemenea ipotezei legitimei apărări drept cauză justificativă, cu mențiunea că nu există o proporționalitate, un echilibru între atac și apărare.

În ipoteza în care se depășesc limitele stării de necesitate sunt prezente, ca și în cazul legitimei apărări detaliat mai sus, două forme: excesul scuzabil întâlnit în acțiunea de salvare reglementat de art. 75 alin. 1 lit.c) NCP și excesul neimputabil prevăzut de art. 26 alin. 2 NCP.

Pentru ca o faptă să fie neimputabilă este necesar ca trecerea peste limitele stării de necesitate să fie realizată în condiții de proporționalitate și echilibru între urmarea care s-ar fi putut produce și cea care s-a produs.

Cauza de neimputabilitate reglementată de alin.2 al art. 26 referitoare excesul neimputabil produs în starea de necesitate în care se află o anumită persoană presupune existența tuturor condițiilor stării de necesitate drept cauză justificativă, excluzând proporționalitatea urmărilor acțiunii de salvare, acestea fiind consecințe mai grave în comparație cu cele evitate.

În ceea ce privește efecte produse, fapta săvârșită nu constituie infracțiune, deoarece nu este comisă cu vinovăție și nu este imputabilă făptuitorului.

Minoritatea făptuitorului

Minoritatea făptuitorului reprezină una din cauzele de neimputabilitate reglementată prin dispozițiile art. 27 NCP care prevăd că fapta nu poate fi imputabilă unui minor care nu putea răspunde penal întrucât nu îndeplinea condițiile legale în momentul săvâșirii acesteia.

Ceea ce este caracteristic acestei cauze care înlătură caracterul imputabil al unei fapte este determinat de minoritate. Astfel, se are în vedere starea în care se regăsește un minor în momentul comiterii faptei, respectiv dacă poate răspunde din punct de vedere penal.

Potrivit art. 113 NCP intitulat „Limitele răspunderii penale”, stabilește că minorul poate răspunde penal pentru fapta săvârșită numai dacă a împlinit vârsta de 14 ani, fiind lipsit de aptitudinea de a avea reprezentarea consecințelor acțiunilor sale iar capacitatea penală lipsind cu desăvârșire.

Alin. 2 al aceluiași articol precizează că „minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.” Prin urmare, se consideră că minoritatea drept cauză de neimputabilitate are în vedere doar minorii cu vârsta sub 14 ani, precum și pe cei cuprinși între 14 și 16 ani dar care nu au discernământ. În prima situație este aplicabilă o prezumție absolută ce constă în lipsa responsabilității penale, pe când în situația reglementată de art. 113 alin 2 NCP vorbim despre o prezumție relativă – iuris tantum – astfel că se poate face dovada contrară a existenței discernământului în momentul săvârșirii faptei. Acest lucru cade în sarcina acuzării ( al organului judiciar), făptuitorul minor beneficiind în continuare de prezumția relativă , pe de o parte a lipsei discernământului, iar pe de altă parte de prezumția de nevinovăție.

Legiuitorul consideră că de la o anumită vârstă o persoană începe să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile sale, dezvoltându-și capacitatea psihică și volitivă. Astfel, s-a considerat necesar stabilirea unui prag de răspundere penală, ținând cont de specificul evoluției biopsihice a ființei umane.

Pentru a se reține minoritatea făptuitorului drept cauză ce înlătură caracterul imputabil al faptei este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții:

fapta săvâșită să fie prevăzută de legea penală. Acestă condiție are în prim plan fapta care trebuie să fie reglementată de legea penală (omorul, furtul, distrugerea) și nu prezintă importanță din acest punct de vedere contibuția avută de făptuitor la săvârșirea faptei și nici calitatea sa;

minorul, la momentul comiterii faptei, să nu fi împlinit vârsta la care răspunde penal. Potrivit art. 113 NCP coroborat cu art. 27 NCP minorul nu răspunde penal dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani ori dacă are între 14 și 16 ani dar a acționat fără discernământ.

Referitor la faptele al căror caracter imputabil se prelungește în timp cum sunt infracțiunile continuate ori continue, răspunderea penală are loc daca se dovedește existența discernământului după momentul cand s-a împlinit vârsta de 14 ani.

În ceea ce privește infracțiunile progresive, caracterul imputabil este eliminat dacă făptuitorul nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal în momentul săvârșirii faptei, în pofida faptului că urmările au căpătat amploare după împlinirea vârstei de 14 ani.

Efectele juridice ale minorității făptuitorului drept cauză de neimputabilitate au importanță din punct de vedere al reținerii faptei comise ca infracțiune. Prin urmare, fapta comisă de un minor care nu îndeplinște condițiile pentru a putea răspunde penal, nu constituie infracțiune, lipsind vinovăția. Făptuitorul minor nu avea reprezentarea consecințelor acțiunilor ori inacțiunilor sale și nu putea să le îndrume în mod conștient.

De asemenea, potrivit art. 23 NCP efectele cauzei tratate nu se răsfrâng asupra participanților, fiind personale vizează doar făptuitorul (in personam).

În situația în care minorul este determinat ori ajutat să comită fapta de către alți participanți devin incidente dispozițiile art. 52 alin. 3 NCP potrivit cărora acestora din urmă li se aplică pedeapsa stabilită de lege pentru infracțiunea respectivă.

Minoritatea făptuitorului înlătură numai răspunderea penală, nu și pe cea civilă. Astfel, dacă se constată culpa persoanelor care au avut minorul în supraveghere și îngrijire se angajează răspunderea acestora.

Față de minorul care a săvâșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal se pot lua una din măsurile reglementate în Legea nr. 272/2004 referitoare la promovarea și protecția drepturilor copilului, și anume plasamentul, supravegherea specializată ori plasamentul în regim de urgență.

Iresponsabilitatea

Noțiunea de iresponsabilitate vizează starea de incapacitate psihică sau fizică în care se află o persoană ce fie nu poate fi stăpână pe acțiunile ori inacțiunile sale ( factor volitiv), fie nu poate să conștientizeze semnificația lor (factor intelectiv).

Această stare de incapacitate psihică poate fi generată de anomalii care constituie o piedică în calea dezvoltării normale a facultăților psihice precum cretinismul, idioțenia; de anumite intoxicații ce conduc la tulburări psihice ( intoxicație cu alcool, alimente alterate, substanțe psihoactive etc.) sau maladii neuropsihice cum este, de exemplu,, somnul natural.

În Codul penal actual, legiuitorul a dat o altă formă dispozițiilor în materie fără a modifica semnificativ efectele și condițiile acestei instituții. O diferență importantă o reprezintă reglementarea iresponsabilitații drept cauză de neimputabilitate care, în raport cu vechiul Cod penal era consacrată ca o cauză ce înlătură caracterul penal. De asemenea, tot un element de noutate îl reprezintă și înlocuirea noțiunii de alienație mintală cu cea de boală psihică.

Incapacitatea psihică poate fi de mai multe tipuri: survenită (apărută în timpul vieții) sau congenitală (înnăscută), trecătoare sau permanentă (nevindecabilă).

Pentru a fi înlăturat caracterul imputabil al faptei este necesar ca iresposabilitatea făptuitorului să existe la momentul comiterii acesteia și, de asemenea, să fie totală.

Medicii specialiști sunt cei în măsură să constate starea de incapacitate psihică existentă în momentul săvârșirii faptei și vor stabili dacă făptuitorul deținea capacitatea psihică de a conștientiza acțiunile ori inacțiunile sale și de a le coordona în mod voit.

Organele judiciare stabilesc, având ca fundament concluziile medicilor de specialitate, dacă persoana răspunde penal pentru fapta comisă. Astfel, în jurisprudență s-a stabilit că în exercitarea rolului activ, instanțele de judecată au obligația de a dispune realizarea expertizelor de natură medico-legală psihiatrică în scopul verificării dacă inculpatul este suferind de o afecțiune care-i afectează psihicul invocată în apărarea sa.

Existența iresposabilității ca element ce înlătură caracterul imputabil al unei fapte este determinată de realizarea următoarelor condiții:

incapacitatea psihică volitivă și intelectivă referitoare la conduita sa să-i fie atribuită făptuitorului. Altfel spus, acesta să nu își poată da seama de caracterul infracțional pe care îl prezintă fapta, deoarece fie se află într-o stare de inconștiență, fie îi lipsește discernământul. O altă situație de incapacitate este reprezentată de lipsa capacității de îndrumare și determinare a propriilor manifestări de voință. În acest caz, literatura de specialitate vorbește despre existența unui indiferentism total ori, la polul opus, de impulsivitate irezistibilă;

în momentul comiterii faptei să existe o stare de incapacitate psihică.

Condiția se mai sus se consideră îndeplinită și în cazul în care după ce fapta a fost săvârșită, făptuitorul să redobândească capacitatea sa volitivă și intelectivă.

Nu poate fi reținută iresponsabilitatea drept cauză de neimputabilitate în situația în care făptuitorul și-a provocat o stare de inconștiență ori a acceptat ca o altă persoană să-i stârnească o asemenea stare. Un exemplu în acest sens este cazul făptuitorului care și-a provocat o stare de inconștiență ori a consimțit ca alte persoane să realizeze acest lucru pentru ca infracțiunea să fie săvârșită mai ușor. Astfel, paznicul cu care hoții se înțeleseseră în prealabil nu se poate apăra prin invocarea stării de inconștiență dacă a acceptat să fie narcotizat ori hipnotizat. De asemenea, muncitorul CFR care a luat un somnifer pentru a putea dormi și nu s-a trezit la timp pentru a schimba macazul, producându-se astfel un accident de cale ferată răspunde penal întrucât din culpa sa, se regăsea într-o stare de inconștiență.

În exemplele enumerate, făptuitorul a avut reprezentarea acțiunilor ori inacțiunilor sale și avea conturată eventualitatea consecințelor ce s-ar putea produce, starea de inconștiență existând numai aparent în momentul comiterii faptei.

Totodată, dacă în momentul săvârșirii faptei făptuitorul putea să conștientizeze acțiunile sale și să le dirijeze în mod voit, capacitate ce a fost pierdută ulterior aceasta nu reprezintă un argument care să susțină ipoteza conform căreia este înlăturată răspunderea penală.

Iresponsabilitatea să fie generată de o boală psihică ori de altă cauză. Această condiție se referă la faptul că incapacitatea psiho-fizică să fie determinată de o boală psihică ori de altă cauză ce diferă de cele obișnuite precum minoritatea sau care îngrădesc anumite însușiri ale capacității psihice (eroarea), ele fiind reglementate separat în cuprinsul noului Cod penal.

Fapta comisă în asemenea circumstanțe să fie prevăzută de legea penală. Cauza de neimputabilitate a iresponsabilității își poate găsi aplicarea numai în cazul în care fapta săvârșită este prevăzută de legea penală.

Datorită stării de inconștiență psiho-fizică, fapta nu constituie infracțiune întrucât lipsește vinovăția, iar făptuitorul nu putea să aibă capacitatea volitivă și intelectivă a faptelor sale. Efectele cauzei de neimputabilitate analizate fac imposibilă aplicarea unei măsuri educative ori a unei pedepse, însă atunci când se consideră necesar poate fi luată o măsură de siguranță (cum ar fi internarea medicală).

De asemenea, la fel ca celelalte cauze de neimputabilitate, cu excepția cazului fortuit, iresponsabilitatea își produce efectele doar față de persoana care a comis fapta – in personam – iar răspunderea civilă este posibilă în continuare.

Într-o speță a Tribunalului București, instanța a reținut existența unui sindrom psihoorganic la inculpat constatându-se lipsa discernământului în momentul comiterii faptei.

Iresponsabilitatea fiind caracterizată prin incapacitatea psihică a unei persoane de a avea reprezentarea acțiunilor sale înlătură caracterul ilicit al faptei si este constatată de către specialiști.

3.6 Intoxicația

Potrivit art. 28 NCP, intoxicația este o cauză care face ca fapta penală să nu fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o, deoarece nu era conștientă de acțiunile ori inacțiunile sale sau nu avea capacitatea de le stăpâni prin efectul unei intoxicări involuntare cu alcool ori substanțe psihoactive.

Intoxicația este o stare anormală psiho-fizică în care se află o persoană ca urmare a intoxicării cu alcool sau narcotice consumate sau introduse în organism fără voia sa.

Efectele substanțelor psihoactive ori alcoolice influențează aptitudinea psiho-fizică volitivă și intelectivă a unei persoane provocând devieri de la comportamentul normal care pleacă de la micșorarea capacității de a-și da seama de faptele sale ajungând până la înlăturarea totală a acesteia.

Cea mai des întâlnită formă de intoxicație este generată de alcool, și anume beția. Acest lucru este posibil, deoarece băuturile aloolice sunt cel mai ușor de procurat, indiferent de tăria și felul lor, reprezentând un pericol real când sunt consumate excesiv. Motivul pentru care legiuitorul a reglementat în primul rând intoxicația alcoolică involuntară este chiar faptul că acest soi de băuturi reprezintă marfă de consum și intră în circuitul comercial stând la baza celor mai multe comportamente infracționale.

Dispozițiile legale prevăd și „alte substanțe psihoactive” de intoxicație, stare ce este regăsită în literatura de specialitate sub denumirea de „beție rece”. Noțiunea de substanțe psihoactive este reglementată prin Legea de punere în aplicare a noului Cod penal nr. 187/2012, prin anexa Legii nr. 143/2000 referitoare la combaterea și prevenirea consumului și traficului ilicit de droguri, precum și în anexa Legii privind regimul juridic al substanțelor, plantelor și preparatelor psihotrope și stupefiante nr. 339/2005.

Substanțele psihoactive au un efect halucinogen iar din această categorie fac parte cocaina, opiul, morfina, hașișul ( ca stupefiante) sau acetona, eterul folosit în medicină ori în industria materialelor plastice ( ca substanțe volatile, cu alte cuvinte se evapora foarte ușor). „Beția rece” ca formă a intoxicației este tot mai des întânită având în vedere structurile foarte bine organizate și specializare în traficul de stupefiante.

Intoxicația influențează răspunderea penală a persoanei care a comis o faptă prevăzută de legea penală în momentul în care se află în asemenea stare.

Doctrina în materie clasifică intoxicația după mai multe criterii, și anume:

În funcție de intensitatea intoxicației se distinge între:

intoxicație completă – întânită în cazul în care se produce o întunecare totală a facultăților mintale, o paralizare musculară sau altă tulburare de ordin psihic sau fizic;

intoxicație incompletă – situație caracterizată prin stare de nervozitate extremă, slăbire a capacității sale volitive și intelective etc.;

intoxicație psihopatică – aceasta este caracterizată prin faptul că funcțiile psihice sunt denaturate, anormale din cauza leziunilor provocate de alcoolismul cronic;

intoxicație epileptiformă – ce reprezintă o formă gravă a intoxicației și prezintă tulburări și leziuni serioase ale facultăților mintale.

În funcție de mijlocul prin care este generată intoxicația alcoolică, fie ea completă ori incompletă, se deosebesc:

Intoxicația involuntară/accidentală/fortuită este acea formă a intoxicației prin care o persoană a ajuns în mod indepedent de voința sa. Un exemplu în acest sens este cazul muncitorului care își desfășoară activitatea într-un laborator unde sunt prezenți vapori de alcool pe care îi inhalează fără voia sa, apoi săvârșește o faptă penală;

Intoxicația voluntară reprezintă starea în care ajunge o persoană ca urmare a consumării în mod voit de substanțe psihoactive ori bauturi alcoolice. De asemenea, acestea se ramifică la rândul său în două forme, și anume intoxicația preordinată, respectiv intoxicația voluntară simplă. Această distincție are relevanță în ceeea ce privește efectele produse asupra răspunderii penale.

Astfel, intoxicația voluntară simplă poate fi considerată atât o circumstanță agravantă potrivit art. 77 lit. f)NCP, cât și o circumstanță atenuantă prin raportare la dispozițiile reglementate de art. 75 alin. 2 NCP ce au în vedere eforturile susținute pentru diminuarea sau înlăturarea consecințelor faptei comise, precum și împrejurările care reduc gradul de pericol social al infracțiunii ori infractorului.

Spre deosebire de intoxicația voluntară simplă, intoxicația preordinată nu are un asemenea beneficiu, ea reprezentând întotdeauna una din circumstanțele agravante reglementate de lege, întrucât persoana și-a dat seama de consecințele faptei sale și a urmărit să-și producă o atare stare pentru a-și face curaj sau pentru a folosi starea de intoxicație ca o scuză în apărarea sa. De exemplu, o persoană consumă excesiv băuturi alcoolice în mod voit pentru a-și face curaj să lovească un polițist ce îl amendase pentru depășirea limitei legale de viteză.

Pentru a se putea vorbi de intoxicație drept cauză de neimputabilitate este necesar ca această stare să fie completă și bineînțeles accidentală, cu toate că legiuitorul nu a menționat caracterul complet acesta reiese din prevederea conform căreia persoana nu trebuie să-și dea seama de inacțiunile ori acțiunile sale. În situația în care starea de intoxicație nu este completă, aceasta poate constitui însă o circumstanță atenuantă fapta comisă fiindu-i imputabilă făptuitorului.

La fel ca celelalte cauze de neimputabilitate, intoxicația trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru eliminarea caracterului imputabil. Prin urmare, din mențiunile de mai sus reiese că fapta săvârșită în starea de intoxicație să fie reglementată de legea penală, intoxicația să fie completă și involuntară, iar făptuitorul să se regăsească în momentul comiterii faptei într-o stare de intoxicație ce este provocată de băuturi alcoolice sau substanțe psihoactive.

Relativ la efectele juridice produse, de beneficiul acestei cauze de neimputabilitate profită numai făptuitorul, fapta comisă de el nu constituie infracțiune, lipsind vinovăția.

Inculpatul D.M a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni de omor în formă tentată. În Rechizitoriu, este prevăzut faptul că inculpatul se afla într-o dimineață în stația de metrou, iar în urma unui conflict neașteptat acesta a lovit victima cu un cuțit în zona abdomenului, faptă ce a produs leziuni foarte grave punând viața acesteia în pericol.

În urma cercetărilor și a probelor administrate s-a reținut faptul că inculpatul se afla la momentul săvârșirii infracțiunii într-o situație caracteristică beției voluntare.

Pentru a se reține circumstanța atenuantă a beției voluntare este necesar să se facă dovada că persoana nu consumă băuturi alcoolice în mod obișnuit. În speță, s-a demonstrat că inculpatul a ajuns în mod accidental în această stare, el neobișnuind să consume frecvent băuturi alcoolice.

Astfel, este necesar ca starea de beție să fie voluntară, adică persoana să cunoască proprietățile băuturilor alcoolice și să le consume în mod voit și să fie completă ( efectul acestei stări este paralizarea abilităților fizice, de asemenea sunt afectate și facultățile psihice). Prin reunirea acestor două condiții reiese ipoteza conform căreia beția voluntară completă este necesar să existe în momentul comiterii faptei.

Prin urmare, în speță instanța analizând împrejurările cauzei, ale săvârșirii faptei precum și condițiile în urma cărora făptuitorul se află în această stare de beție, a reținut aplicarea dispozițiilor din Codul penal ce reglementează instituția circumstanței atenuante.

Eroarea

Răspunderea penală poate fi angajată împotriva unei persoane numai dacă a avut reprezentarea faptelor sale.

Doctrina penală definește eroarea ca fiind starea în care se găsește o persoană în momentul comiterii faptei, având o falsă reprezentare a realității generată de necunoașterea ori cunoașterea eronată a unor elemente. Cu alte cuvinte, eroarea presupune cunoașterea inexactă, incompletă a unor situații ori necunoașterea lor.

Greșita reprezentare a realității în care se găsește făptuitorul în momentul comiterii faptei poate avea influențe asupra existenței vinovăției în sensul că o poate elimina.

Vinovăția se stabilește în funcție de situația în care făptuitorul cunoștea în momentul comiterii faptei penale a împrejurărilor, stărilor sau situațiilor care să-i permită să prevadă rezultatele acțiunilor sale. Nu putem de vorbi de incidența erorii în caz de incapacitate, dubiu ori neglijență profesională ca stări ce au generat ignoranța ori luarea unor măsuri greșite în exercitarea unei activități, profesii ori meserii întrucât persoanele în cauză aveau în sarcina lor obligația legală de cunoaștere a realității.

De asemenea, există și posibilitatea ca făptuitorul să cunoască în mod greșit ori să nu cunoască deloc anumite elemente determinante care atrag caracterul periculos al faptei sale, astfel că el se află în eroare fiind în imposibilitate de a-și dirija în mod conștient voința și implicit, de a prevedea consecințele faptei sale.

Potrivit dispozițiilor art. 30 NCP putem distinge între două modalități și anume eroarea asupra caracterului ilicit și cea asupra unor elemente constitutive ale infracțiunii.

Astfel, legiuitorul a urmărit alinierea legislației penale naționale cu cele moderne ale diferitelor state dând curs cerințelor doctrinare și stabilind că necunoașterea ori cunoașterea eronată, greșită a dispozițiilor legii penale să elimine caracterul interzis al faptei, numai în situația în care este invincibilă, în caz contrar răspunderea penală este angajată dacă fapta este săvârșită din culpă.

O diferența esențială în raport cu vechea reglementare care făcea referire și la eroarea de drept, Codul penal actual conține dispoziții privitoare la eroarea asupra necunoașterii unor prevederi legale extrapenale și cea referitoare la cunoașterea greșită ori necunoașterea caracterului ilicit al faptei penale din cauza unor împrejurări ce nu puteau fi evitate.

Eroarea asupra tipicității, adică acea eroare ce se referă la elementele constitutive ale unei infracțiuni este reglementată în art. 30 alin. 1, 2 și 4 NCP și elimină culpa (numai dacă este imbatabilă) sau intenția ca una din formele laturii subiective.

Alineatul ultim al art. 30 NCP se referă la eroarea ce planează asupra caracterului ilicit al faptei, cunoscută și sub denumirea de eroare asupra antijuridicității faptei. Această instituție reprezintă un element de noutate în Codul penal în vigoare și reglementează situația în care o persoană comite o faptă prevăzută de legea penală având credința greșită că este permisă.

În comparație cu celelalte cauze de neimputabilitate regăsite în cuprinsul Capitolului III, Titlul al II-lea NCP care înlăturau caracterul imputabil și, implicit, vinovăția prin constrângere sau incapacitate psiho-fizică, eroarea presupune existența capacității volitive și intelectuale normale, dar convingerile sale s-au format pe cunoașterea unor împrejurări greșite ale realității ce au condus la comiterea unei fapte penale.

În literatura de specialitate și în practică s-a stabilit că eroarea poate fi de mai multe feluri:

În funcție de obiectul la care se aplică:

eroare de fapt- este eroarea ce poartă asupra unor situații, stări sau împrejurări, determinată de cunoașterea greșită ori necunoașterea acestora;

eroarea de normă vizează o regulă ce reglementează o anumită activitate, operațiune ( de exemplu, regulile privind conviețuirea socială sau cele tehnice). În cazul în care o persoană este în eroare cu privire la o regulă juridică vorbim despre eroarea de drept ce reprezintă falsa reprezentare pe care o are aceasta asupra caracterului ilicit al acțiunilor sau inacțiunilor sale. Eroarea de drept presupune cunoașterea greșită sau necunoașterea dispozițiilor legale și se ramifică în eroare asupra prevederilor extrapenale și cea de drept penal.

Deosebirea dintre cele două categorii de eroare are relevanță în privința consecințelor juridice produse. Astfel, eroarea asupra tipicității regăsită în alin. 1,2 și 4 ale art. 30 din NCP poate fi atât o eroare de drept, cât și una de fapt.

În funcție de factorii care au generat eroarea, distingem între:

eroarea prin ignoranță/necunoaștere – aceasta este determinată în cele mai multe cazuri de nivelul scăzut de cultură, de pregătire, neștiință;

eroarea provocată – cunoscută și sub titulatura de inducere în eroare este caracterizată prin înșelăciunea practicată de o persoană față de alta.

În raport de consecințele produse, întâlnim:

eroarea esențială – exclude vinovăția și reprezintă justificarea acțiunii făptuitorului;

eroarea neesențială – constituie doar o circumstanță atenuantă și este invocată drept scuză în apărarea făptuitorului.

De asemenea, o altă clasificare a erorii propune distincția între eroare

principală și eroare secundară. Prima formă poartă asupra unor elemente constitutive ale infracțiunii și face ca fapta comisă să nu mai fie considerată infracțiune, pe cand eroarea secundară se referă la anumite situații ori împrejurări ce constituie circumstanțe agravante pe care le înlătură însă forma tip a infracțiunii continuă să existe.

În raport de posibilitatea ca eroarea să fie evitată, distingem între:

eroare invincibilă (imbatabilă, de neînlăturat) – stare ce nu putea fi înlăturată de către făptuitor oricâtă diligență ar fi depus;

eroare vincibilă – aceast tip de eroare putea fi înlăturată cu diligențe minime depuse de făptuitor.

Deosebirea dintre ele constă în faptul că eroarea invincibilă este o cauză care determină eliminarea imputabilității faptei.

O importanță deosebită în sfera dreptului penal o are eroarea de fapt drept cauză de neimputabilitate, legiuitorul consacrându-i mai mult de jumătate din dispozițiile art. 30 NCP.

Prin urmare, din cuprinsul Codului penal în vigoare se desprinde ideea conform căreia eroarea poate privi atât o circumstanță agravantă caz în care infracțiune continuă să existe în forma tip, cât și o împrejurare, stare ori situație care afectează caracterul penal al faptei.

Eroarea de fapt trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a elimina caracterul ilicit al faptei. Acestea sunt:

să fie vorba de o faptă prevăzută de legea penală, deoarece eroare are efecte asupra vinovăției ce există numai în privința unei fapte penale;

făptuitorul să nu fi cunoscut în momentul comiterii faptei anumite împrejurări, stări ori situații de care este dependent caracterul infracțional al faptei. Această condiție reiese din dispozițiile art. 30 NCP care are în vedere eroarea referitoare la „situație”, „stare” ori „împrejurare” ce sunt în legatura cu caracterul penal al faptei.

Astfel, prin „stare” este desemnat felul cum o persoană se prezintă (stare de sănătate, stare civilă etc.), un bun ( stare de uzură, valoare economică și altele) ori o instituție ( de exemplu, sarcinile care îi revin ori dotarea tehnică).

„Situația” arată poziția în care se află o persoană (cetățean străin, căsătorită) sau un bun ( de exemplu, bunul ce provine din comiterea unei infracțiuni ori bun ce aparține domeniului public) în raporturile sociale.

Prin „împrejurare” este înțeleasă o realitate în care fapta a fost săvârșită ( pe timp de război, pe timp de noapte, într-un loc public etc.).

împrejurarea, starea ori situația pot să reprezinte un element circumstanțial agravant, circumstanță agravantă sau un element constitutiv al infracțiunii, nefiind cunoscute de făptuitor.

În situația în care împrejurarea, situația ori starea nu este cunoscută de către făptuitor, aceasta reprezintă o condiție pentru existența infracțiunii, iar caracterul penal al faptei este eliminat. În caz contrar, când eroarea de referă la obiectul material al unei infracțiunii ori la identitatea persoanei – error in personam – caracterul infracțional nu este înlăturat.

Eroarea care poartă asupra unui element constitutiv al infracțiunii este necesară a exista pe tot parcursul acțiunii pentru a înlătura caracterul ilicit în cazul infracțiunilor de obicei, continue și continuate care prespusun un interval de timp.

De asemenea, eroarea se diferențiază de îndoială prin faptul că în ipoteza celei din urmă făptuitorul nu ar trebui sa treacă la exercitarea acțiunii, deoarece are capacitatea de a conștientiza că se află în imposibilitate de a-și reprezenta realitatea. Prin urmare, fapta săvârșită este infracțiune și se consideră că s-a acționat cu intenție indirectă ca formă a vinovăției, făptuitorul acceptând producerea rezultatului periculos.

Efectele juridice ale erorii reglementată ca o cauză de neimputabilitate sunt tratate în mod diferit după cum aceasta poartă asupra unui element constitutiv al infracțiunii, circumstanță ori element circumstanțial agravant, precum și în funcție de incriminarea faptei săvârșită din intenție ori culpă.

Eroarea de fapt asupra unui element constitutiv al infracțiunii își produce efectele atunci când fapta este comisă cu intenție. Astfel, potrivit art. 30 alin. 1 NCP fapta ce este prevăzută de legea penală nu este reținută ca infracțiune dacă în momentul săvârșirii sale, făptuitorul nu cunoștea incidența unei situații, stări sau împrejurări de care să depindă caracterul infracțional al faptei.

Prin urmare, fapta se consideră a fi comisă fără vinovăție, întrucât făptuitorul nu a prevăzut rezultatul periculos al faptei sale datorită necunoașterii ori cunoașterii eronate a unei situații, stări ori împrejurări.

Potrivit dispozițiilor regăsite în alin. 2 al art. 30 NCP, eroarea de fapt este o cauză ce înlătură vinovăția, precum și caracterul ilicit al faptei în situația în care fapta este incriminată atât când este comisă cu intenție, cât și din culpă, această din urmă situație fiind reținută numai dacă rezultatul culpei este generat de eroare. Cu alte cuvinte, eroarea de fapt pentru a înlătura caracterul penal al unei fapte nu trebuie imputată persoanei, mai exact aceasta să nu se afle în eroare din vina sa.

În cazul în care făptuitorul acționează în mod neglijent, din grabă ori neatenție, eroarea chiar dacă se referă la un element constitutiv al unei infracțiunii din culpă, nu mai poate fi reținută drept cauză de neimputabilitate, acesta având obligația de a acționa cât mai diligent.

Relativ la efectele produse de eroarea de fapt ce poartă asupra unei circumstanțe agravante ori element circumstanțial agravant, ele sunt analizate în literatura de specialitate în mod diferit după cum se referă la o infracțiune a cărei latura subiectivă este intenția ori culpa.

La fel și în acest caz, dacă eroarea de fapt se răsfrânge asupra unei circumstanțe agravante ale unei infracțiunii săvârșite cu intenție elimină agravarea, iar când se referă la o infracțiune ce este incriminată și în situația comiterii acesteia din culpă este posibilă înlăturarea unei atare circumstanțe dacă necunoașterea împrejurării, stării ori situației nu reprezintă însăși rezultatul culpei.

Eroarea cu privire la necunoașterea unor prevederi legale extrapenale produce aceleași efecte juridice ca și eroarea de fapt, astfel în situația în care devin incidente dispozițiile art. 30 alin. 4 caracterul penal al faptei este înlăturat.

În practica judiciară s-a arătat că inculpatul, lucrător într-o societate metalurgică, a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare pentru sustragerea din cadrul unității a mai multor cantități de ace de cravată, cruciulițe, brelocuri și anouri.

Inculpatul a declarat recurs, în care a susținut că nu a săvârșit fapta care se susține a-i fi imputabilă. Prin urmare, Curtea a cercetat probele existente și administrate în cauză și a concluzionat că obiectul material al infracțiunii de furt este constituit doar din brelocuri și ace de cravată, nu și din anouri și cruciulițe.

Astfel, prima instanță, precum și cea de apel au comis o eroare în constatarea stării de fapt.

Tot astfel, prevederile Codului penal ce reglementează eroarea de fapt și care consacră faptul că nu este reținută ca infracțiune fapta penală în situația în care făptuitorul nu cunoștea anumite împrejurări, stări ori situații în momentul săvârșirii acesteia. În cazul existenței unei îndoieli, făptuitorul acceptă posibilitatea ca rezultatul periculos să se producă, prin urmare, fapta fiind comisă cu intenție indirectă. În speță, fapta persoanei de a introduce pe teritoriul țării substanțe narcotice de mare risc, cu ocazia desfășurării unei activități în domeniul transportului internațional nu constituie infracțiune, deoarece nu se cunoștea conținutului pachetelor introduse în țară.

Cazul fortuit

Noțiunea de „caz fortuit” se referă la un eveniment ori întâmplare pe care o persoană nu a prevăzut-o și nici nu a conceput-o și care se datorează incidenței unei energii străine. Un exemplu în acest sens, este cazul unui părinte care având copilul bolnav, merge la spital pentru a-i administra un tratament corespunzător, însă medicul din neglijență îi prescrie o otravă pe care părintele i-o dă copilului care decedează sau cazul tractoristului care se află la arat și atinge un obuz rămas neexplodat din timpul războiului, și care în momentul în care este atins explodează rănind o persoană.

În înțelesul art. 31 NCP „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.”

Inițial, în Proiectul privind noul Cod penal, s-a apreciat că nu mai este utilă reglementarea cazului fortuit ținând cont de faptul că se consideră suficientă imposibilitatea de ordin subiectiv de prevedere pentru a elimina existența infracțiunii. Cu toate acestea, cazul fortuit și-a găsit reglementarea în cuprinsul Codului penal actual într-o manieră similară cu cea întâlnită în Codul penal de la 1969, consacrat drept cauză de neimputabilitate.

Deosebirea esențială în raport cu celelalte cauze de neimputabilitate constă în efectele in rem produse de cazul fortuit, ce privesc și pe ceilalți participanți la săvârșirea faptei nu doar făptuitorul.

Ceea ce este caracteristic cazului fortuit este rezultatul periculos produs de acțiunea ori inacțiunea unei persoane ca urmare a intervenției unei energii străine ce nu putea fi prevăzută.

Imposibilitatea persoanei de a prevedea rezultatul socialmente periculos este determinată de intervenția unei energii străine, obiectivă și generală.

La baza împrejurărilor fortuite se pot regăsi fenomene naturale (trăsnete, cutremure etc.), mecanisme ( defectarea unor piese la autoturism), victima poate avea o conduită imprudentă ( persoana apare în mod brusc, imprevizibil în calea unui autoturism) ori starea maladivă, fiziologică a unei persoane ( atac de cord, epilepsie, leșin etc.). Aceste împrejurări pot fi concomitente, anterioare ori ulterioare acțiunii desfășurate de făptuitor.

Cazul fortuit trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a constitui o cauză de neimputabilitate. Acestea sunt:

împrejurarea care a determinat producerea rezultatului periculos să fie consecința incidenței unei forțe străine de conștiința sau voința făptuitorului. De asemenea, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între rezultatul produs și împrejurarea fortuită. Dacă nu există această legătură în sensul că rezultatul s-ar fi produs oricum fiind o urmare a acțiunii sau inacțiunii persoanei și fără intervenția energiei străine, nu putem vorbi de reținerea cauzei de neimputabilitate a cazului fortuit.

Făptuitorul să nu fi putut prevedea incidența forței străine ce a condus la producerea rezultatului.

Prevederea în legea penală a faptei ce a determinat producerea rezultatului periculos. Astfel, este necesar ca fapta să fie reglementată de legea penală pentru a se putea reține cazul fortuit.

În ceea ce privește efectele juridice ale acestei cauze de neimputabilitate, ele fac ca vinovăția să fie înlăturată, fapta neconstituind infracțiune astfel că nu poate fi reținută în sarcina făptuitorului.

Cazul fortuit este singura cauză de neimputabilitate ale cărui efecte juridice se produc in rem, adică asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei, nu doar făptuitorului.

În speță, existența cazului fortuit presupune un rezultat pe care făptuitorul nu l-a urmărit și nici conceput, producerea acestuia este urmare a unor situații neașteptate, forțe neprevăzute.

Astfel, desprinderea de la una dintre roțile camionului a inelului de siguranță este considerat un viciu de construcție ascuns, ce era imposibil de sesizat indiferent de numărul controalelor tehnice.

Inculpatul, a oprit autovehiculul în fața unei porți, iar în acest moment roata din față s-a desprins lovind cu putere membrele inferioare ale părții vătămate.

Aceasta a avut nevoie de îngrijiri medicale pe parcursul unui an din cauza leziunilor suferite.

Instanța a rețiunut incidența cazului fortuit, fiind înlăturată vinovăția întrucât prevederea de către inculpat a defecțiunii existente era imposibilă.

IMPLICAȚII ALE TRATATELOR UNIUNII EUROPENE ASUPRA CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

În ceea ce privește implicațiile în domeniul penal ale tratatelor Uniunii Europene asupra cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei și, implicit, asupra cauzelor de neimputabilitate, în spațiul românesc dispozițiile cuprinse în Tratatul de la Lisabona sunt considerate extrem de importante nu numai prin ideile, principiile statuate și reglementarea propriu-zisă, ci și prin modalitatea de o oferi o nouă viziune asupra modului în care se realizează viața economică, politică și administrativă, socială și juridică la nivelul statelor Uniunii Europene.

Astfel, ținând cont de reglementarea consacrată în Tratatul de la Lisabona, actualul Cod penal a modificat într-o anumită măsură legislația penală, în așa fel încât să fie acceptată la nivel unional cu privire la instituții importante precum sistemul sanționator, infracțiunea, cauzele de neimputabilitate, cauzele justificative și altele cu scopul clar de a alinia legislația românească la cerințele unionale și de a putea fi similară cu legislațiile penale ale altor state europene ce sunt caracterizate prin progrese însemnate în gândirea juridică. Printre aceste state enumerăm cu titlu exemplificativ: Belgia, Franța, Germania ce au o bogată experiență în domeniul penal acumulată cu ajutorul Codurilor penale.

În acest context, se susține opinia conform căreia principiul legalității nu poate fi considerat drept piedică în reținerea unor împrejurări reglementate de legislația penală și extrapenală drept cauzelor de neimputabilitate, întrucât acestea conduc la înlăturarea uneia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii și anume caracterul imputabil al acesteia.

Tratatul de la Lisabona a fost semnat în anul 2007 și a intrat în vigoare în 2009 după ratificarea acestuia de către Irlanda.

Tratatul de la Lisabona are rolul de a aduce anumite elemente de noutate celor două tratate ce asigurau funcționarea instituțiilor unionale. Astfel, acesta cuprinde reglementări referitoare la principalele obiective și principii după care se ghidează Uniunea Europeana, dispoziții esențiale de ordin instituțional, precum și protocoale și declarații.

Implicațiile Tratatului de la Lisabona în materie penală sunt de o pregnanță covârșitoare având în vedere necesitatea schimbării și aducerii la un nivel echilibrat a sistemului sancționator din legislația românească. Cercetările în materie au demonstrat că nu creșterea limitei superioare a pedepsei este soluția pentru reducerea fenomenului infracțional, ci aplicarea unui tratament sancționator potrivit în raport cu valoarea socială lezată. De asemenea, s-a urmărit simplificarea textelor legislative prin reglementarea în capitole diferite a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, stabilindu-se o departajare între cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate, legiuitorul acordându-le o atenție specială în cadrul unor capitole distincte. Totodata, s-a dorit înlăturarea unor suprapuneri de texte, precum și sublinierea în mod clar a diferențelor de ordin instituțional determinate de susținerile doctrinare și problemele confruntate în practică.

Prin deciziile adoptate la nivel unional ce urmăreau crearea unui cadru bine organizat și unitar privind domeniul penal, s-au produs influențe în spațiul românesc și în ceea ce privește tema lucrării în discuție, respectiv cauzele de neimputabilitate. Astfel, statuarea acestora în cuprinsul noului Cod penal reprezintă un element novator la consacrarea căruia legiuitorul a ținut cont de tradiția românească penală, practicile statornicite, dorind să răspundă în același timp și cerințelor existente în această materie determinate de evoluția acestor noțiuni juridice. Ca atare, termenul de “beție” a fost înlocuit cu cel de “intoxicație” cu scopul de a stabili în mod cât mai clar și concis cuprinsul dispozițiilor din perspectivă medico-legală. S-a realizat, de asemenea, o nouă reglementare a erorii drept cauză de neimputabilitate fiind diferențiată eroarea asupra caracterului ilicit al faptei de cea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii.

Prin urmare, ținând cont de tendințele existente în celelalte legislații europene în materie penală s-a considerat oportună renunțarea la una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, și anume la pericolul social al faptei. Locul acesteia a fost luat de caracterele justificat și neimputabil, reglementate în Capitolul 2 și, respectiv 3.

Introducerea execesului justificat al legitimei apărări ori stării de necesitate în rândul cauzelor de neimputabilitate a fost o decizie inspirată din alte legislații penale europene, precum cea germană, portugheză ori elvețiană. Argumentul avut la bază este reprezentat de faptul că efectele juridice ale cauzelor de neimputabilitate nu se răsfrâng și asupra celorlalți participanți ca în situația cauzelor justificative. De exemplu, în cazul în care două persoane ce se regăsesc împreună săvârșesc o anume faptă în stare de legitimă apărare cu depășirea unei apărări proporționale și numai una a acționat sub o puternică tulburare, doar în beneficiul ei se va excesul neimputabil.

Unul dintre cele mai importante deziderate a căror aducere la îndeplinire este urmărită cu mare interes de Uniunea Europeana este reprezentat de garantarea pentru toti cetățenii statelor membre a unui nivel cât mai înalt de protecție în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție.

Dorința de a asigura o unitate în spațiul european în materie penală este determinată de faptul că diferențele de reglementare existente la nivelul fiecărui stat pot profita infractorilor astfel încât aceștia să se sustragă rigorii penale. De exemplu, există situații când se plănuiește infracțiunea pe un anumit terioriu statal, iar comiterea se realizează în altă țară sau săvârșirea infracțiunii are lor într-un stat, iar infractorii ulterior acestui moment de refugiază în alt stat.

De asemenea, lupta comună împotriva abuzurilor și dorința de a simplifica pe cât posibil legislația penală într-o măsură care să denote o claritate efectivă a textelor legale au constituit argumente pentru armonizarea în materie penală.

Astfel, Tratatul de la Maastricht cunoscut și sub titulatura de Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat în anul 1992 în Olanda, la Maastricht, intrând în vigoare în anul 1993 , fiind consecința unor împrejurări de atât de ordin intern, cât și extern precum căderea comunismului și reunificarea Germaniei.

Art. 29 lit. e) din TUE conține dispoziții referitoare la faptul că este necesară armonizarea pe cât posibil a legislațiilor în materie penală a statelor membre, raportat la art. 31 din TUE. Acesta reprezintă un fundament juridic pentru alinierea Codurilor penale ale statelor semnatare lucru care nu trebuie sa conducă la ideea unui Cod penal comun la nivelul Uniunii Europene. Statele membre își păstrează prerogativele și libertatea de legiferare în limitele impuse de cerințele europene astfel încât să răspundă și propriilor tradiții. Este imposibila eliminarea diferențelor de reglementări în materie penală la nivelul statelor membre, deoarece se are în vedere gradul de dezvoltare pentru fiecare caz în parte, realitățile sociale și economice astfel că se dorește să se reducă într-o anumită proporție deosebirile existente.

Aproprierea legislațiilor în discuție este statuată în la nivelul Consiliului prin Decizia-cadru privind lupta împotriva terorismului care reglementează faptul că statele membre au obligația de a incrimina anumite practici, având libertatea de apreciere a oportunității de incriminare a altor fapte nereglementate de legislația unională. Art. 2 din menționata Decizie-cadru trasează liniile generale de incriminare a grupării teroriste, lăsând la latitudinea statelor membre posibilitatea de incriminare a acestei activități prin descrierea minuțioasă a faptei ori prin definirea pe larg ținând cont de cerințele minime ce trebuie respectate.

De asemenea, apropierea legislațiilor penale și în materia cauzelor de neimputabilitate a fost un obiectiv la care legiuitorul român a răspuns cât mai clar, astfel că un punct de plecare a fost reprezentat de Tratatul de la Amsterdam ce conține dispoziții relative la adoptarea în mod treptat a unor reguli unitare minimale în ceea ce privește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Acest lucru este evidențiat prin consacrarea unei noi definiții a infracțiunii în cuprinsul noului Cod penal cu implicații asupra cauzelor de neimputabilitate. Mai mult, sub acest aspect a fost posibilă o departajare între eroarea asupra unor elemente constitutive ale infracțiunii și cea asupra caracterului ilicit al faptei.

Prin Tratatul reformator se urmărește o europenizare a dreptului național, făcându-se progrese importante în influențarea domeniului penal.

De lege ferenda se vehiculează ideea implementării unui Cod penal unional, iar infracțiunile incriminate să îndeplinească un cumul de condiții referitoare la faptă, la modalitățile de depistare, prevenire, judecare, caracterul transfrontalier al acestora etc. Totodată, s-a mers chiar până la crearea unei funcții dorite de către Comisia Europeană, și anume cea de Procuror European. În acest fel se formează un sistem hibrid ce ar reprezenta o punte între dreptul european și cel național. Aceasta ipoteză are și neajunsuri în sensul că se pot naște conflicte jurisdicționale prin prisma exemplului american unde legea federală se suprapune în cele mai multe cazuri cu cea a diferitelor state.

Demararea acestui proiect presupune și crearea unui cadru instituțional organizat, astfel că introducerea sistemului nou de justiție europeană în materie penală implică necesitatea debordantă a instituirii unor noi organisme care să asigure fluxul tot mai mare de informații.

Existența Parchetului European ce ar avea competența de a desfășura activități care să permită descoperirea infracțiunilor precum și autorilor acestora cooperând cu EUROPOL este de natură a asigura consolidarea domeniului penal la nivel unional. Aceasta posibilitate este prevăzută în cuprinsul Tratatului de la Lisabona și conferă prerogative Consiliului European în vederea extinderii atribuțiilor reglementate prin regulamentele unionale referitoare la statulul Parchetului European astfel încât acesta să aibă competență asupra dimensiunii transfrontaliere a criminalității.

Ramura dreptului penal european a fost definită în literatura de specialitate ca reprezentând totalitatea normelor penale ce se regăsesc la nivelul statelor europene având scopul comun de a combate criminalitatea, cu deosebire a criminalității organizate cu caracter transnațional.

Tratatul de la Roma semnat în anul 1957 și intrat în vigoare în anul 1958 prevedea faptul că statele membre dețin în continuare prerogative în incriminarea unor fapte care au o periculozitate anume în raport cu ordinea juridică națională. Totodată, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează că suveranitatea statelor membre rămâne neștirbită în ceea ce privește legea penală.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene veghează în scopul asigurării unor limite în reglementările interne ale statelor astfel încât prin acestea să nu fie împiedicată realizarea dezideratelor prevăzute în tratatele unionale.

În materie penală, Tratatul de la Lisabona prevede în art. 2 că „ Uniunea Europeană oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.”

Reglementarea distinctă a cauzelor de neimputabilitate reprezintă o soluție la cerințele europene cu implicații la nivelul protecției juridice a drepturilor omului astfel încât acțiunile acestora exercitate în vederea apărării libertății, vieții și integrității să se regăsească sub umbrela unor garanții de ordin instituțional.

Alte reglementări de ordin penal regăsite în cuprinsul Tratatului de la Lisabona se referă la posibilitatea recunoașterii reciproce a deciziilor, hotărârilor judecătorești adoptându-se în acest sens mai multe măsuri cu privire la soluționarea și prevenirea conflictelor între state în materia competenței, spijinirea progresului și formării continue a magistraților, instituirea unor proceduri pentru a se asigura o cooperare mai facilă între autorități în ceea ce privește urmărirea penală ori în materie de executare a hotărârilor.

Parlamentul European a avut în vedere diferențele existente în legislația fiecărui stat semnatar astfel că a urmărit să reducă pe cât posibil deosebirile în domeniul recunoașterii hotărârilor judecătorești ori cel al cooperării polițienești.

De remarcat este faptul că stabilirea unor norme minime nu este de natură a împiedica adoptarea unor măsuri care să asigure standarde mai ridicate de apărare și protejare a oamenilor de către statele membre.

Prin actuala configurație de ordin politic și economic în care se regăsește statul român se urmărește îmbunătățirea nivelului de trai prin scăderea criminalității și perfecționarea sistemului legislativ care să conducă la o consolidare a ordinii juridice naționale și internaționale.

CONCLUZII

Concluzionând, lucarea de față își propune a aduce în prim plan modificările de esență cuprinse în noul Cod penal în materia infracțiunii și a împrejurărilor care fac ca aceasta să nu existe, în cazul prezentat cauzele de neimputabilitate. Actuala reglementare urmărește să elimine neajunsurile existente în vechea legislație în materie penală, dar și alinierea la legea penală unională. În acest fel, s-a dorit limitarea unor modificări legisltive efectuate în mod haotic, ce au determinat o aplicare neunitară, cu repercursiuni negative în sfera justiției si care au fost lipsite de o coerență practică.

Prin adoptarea noului Cod penal s-a creat o viziune europeană, modernă asupra instituțiilor din domeniul penal, astfel că era oportună analiza cauzelor de neimputabilitate în raport cu cauzele justificative, cu practica judiciară și cu literatura de specialitate.

La baza instituției cauzelor de neimputabilitate au stat concepții moderne cu influențe europene specifice unor state democratice ce au condus la o reglementare pozitivă care să corespundă noilor realități sociale.

Interesul ocrotirii unor valori sociale este mai mare decât cel urmărit prin incriminarea unei fapte, astfel se justifică inexistența infracțiunii în anumite împrejurări ( constrângere fizică și morală, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitate etc. ) determinate de rațiuni superioare. Cu alte cuvinte, cauzele de neimputabilitate sunt fapte penale a căror incidență exclud infracțiunea, întrucât legea penală le permite.

Reglementarea cauzelor de neimputabilitate în Codul penal actual ce reprezintă condiții în care sunt săvârșite fapte prevăzute de legea penală (situații sau împrejurări) ce sunt statuate în mod explicit și sub a căror incidență este imposibilă reținerea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, deschide posibilitatea de a evidenția din punct de vedere juridic caracterul diferit al acestora raportat la cauzele justificative.

În situația în care se comite sub incidența unei cauze de neimputabilitate o faptă prevăzută de legea penală, devine imposibilă aplicarea unei pedepse ori măsuri educative însă rămâne posibilitatea aplicării unei măsuri de siguranță. Totodată, poate fi antrenată și răspunderea civilă delictuală în cazuri precum minoritatea făptuitorului ori iresponsabilitatea.

Pluralitatea de opinii din sfera dreptului penal, în general și a răspunderii juridice, în special atrag atenția asupra tratamentului juridic aplicabil, înțelegerii instituției în discuție astfel încât să se realizeze o demarcație precisă față de alte instituții de drept penal. Astfel, cauzele de neimputabilitate necesită o abordare vigilentă de către teoreticieni, pe de o parte, și de către practicieni, pe de altă parte.

Bibliografie

Cursuri, tratate, monografii

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2008

Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, Ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2004

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediția a IX-a, Editura Universul Juridic, București, 2012

Costică Bulai ș.a., Instituții de drept penal, Ediția a 4-a, Editura Trei, București, 2008

Elise Nicoleta Vâlcu, Drept comunitar instituțional, Ediția a 3-a, Editura Sitech Craiova, 2013

Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol. I, Editura C.H.Beck, București, 2008

Gavril Paraschiv, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, București, 2008

George Antoniu ș.a Explicații preliminare ale noului Cod penal, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010

Gheorghe Diaconu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, București

Gheorghe Ivan, Elemente de drept penal și procedură penală, Editura Universității „Dunărea de Jos”, Galați, 2010

Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu s.a. , Noul Cod penal comentat, vol. I, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 100

Ion Ristea, Drept penal. Partea generală, Ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2011

Ion Mircea, Vinovăția în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, București, 1998

Matei Basarab și alții, Codul penal comentat, vol. I, Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2007

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2014

Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C.H.Beck, București, 2008

Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Editura Hamangiu, București, 2014

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2013

Mirela Sorina Popescu, Drept penal. Partea generală, Editura Independența Economică, Pitești, 2008

Victor Ponta ș.a., Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2006

Vintilă Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal roman, vol. I, ediția a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, București, 2003

Studii și articole de specialitate

George Antoniu, Noua legislație penală. Realizări și unele controverse, în Noile Coduri ale României- studii și cercetări juridice-, Editura Universul Juridic, București, 2011

George Antoniu, Cercetarea științifică în domeniul dreptului penal la a 60-a aniversare, în Revista de Drept penal nr. 1/2014

Ioan Lascu, Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate în noul Cod penal, în Revista de Drept penal, nr. 3/2011

Ionuț Mazâlu, Aproprierea legislațiilor penale ale statelor din Uniunea Europeană, în Buletin de informare legislativă nr.1/2009, document disponibil on-line la adresa www.clr.ro, accesat la data de 06.02.2015

Mirela Gorunescu, Spațiul judiciar european și crearea unui parchet european, în Caiete de drept internațional nr.3/2009

Veronica Dobozi, Cooperarea judiciară în materie penală în Uniunea Europeană și limitele sale, în Revista Dreptul nr. 10/2006

Versavia Brutaru, Imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii potrivit noului Cod penal. Concept. Controverse. Cauze de neimputabilitate, în Studii și Cercetări Juridice. Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, București, nr. 3/2012

Legislație internă

Noul Cod penal, Editura Hamangiu, București, 2014

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului republicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014

Legislație unională

Decizia-cadru a Consiliului privind lupta împotriva terorismului, publicată în Jurnalul Oficial nr. 164 din 22.06.2002

Jurisprudență

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, Decizia nr. 47/1996 în Revista de Drept penal, nr. 2,/1996

Curtea de Apel Pitești, Decizia penală nr. 325/R/1995 în Revista de Drept Penal, nr. 5/1996

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 3033 din 11 mai 2006 în Revista Dreptul, nr. 5/2007

Tribunalul București, secția a I-a penală, decizia nr. 101/06.05.1997 în Dan Lupașcu ș.a., Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1994-1996, Editura All Beck, București, 1999

Tribunalul București, secția a II-a penală, decizia nr. 147/18.02.1994, în Dan Lupașcu ș.a., Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1994-1996, Editura All Beck, București, 1999

Tribunalul București, secția aI-a penală, decizia nr. 111/1994 în Dan Lupașcu ș.a., Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1994-1996, Editura All Beck, București, 1999