Cauzele Care Inlatura SAU Modifica Executarea Pedepsei

=== CAUZELE CARE INLATURA SAU MODIFICA EXECUTAREA PEDEPSEI ===

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Infracțiunea și elementele sale constitutive.

În cadrul dispozițiilor din partea generală a Codului penal în vigoare infracțiunea este privită, sub aspectele sale generale, ca o categorie juridică, ca o instituție de drept penal. Normele din partea generală nu au ca obiect al reglementării cutare sau cutare infracțiune (trădare, omor, furt etc), ci oricare faptă din ansamblul faptelor care constituie infracțiuni. De aceea, normele privind infracțiunea, în general, ca instituție și reglementările pe care aceste norme le conțin sunt aplicabile tuturor infracțiunilor prevăzute în partea specială a Codului penal în vigoare sau în legi speciale.

a) În Codul penal în vigoare noțiunea de infracțiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme juridice (art. 17), o formulare precisă în care se reflectă aspectele material, social, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii.

Dispoziția din art. 17 prevede că este infracțiune „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.

În conținutul noțiunii de infracțiune în general găsim, deci, trei „trăsături esențiale”, trei esențe comune tuturor infracțiunilor și anume: 1) o faptă care prezintă „pericol social” (aspectul material-social); 2) o faptă săvârșită cu „vinovăție” (aspectul uman-moral); 3) o faptă prevăzută de „legea penală” (aspectul juridic-formal).

Prezența fiecăreia dintre aceste trăsături și deci a tuturor laolaltă este necesară pentru existența infracțiunii, fiecare din ele fiind expresia unui principiu general, respectiv: 1) principiul că fără prezența unui pericol social nu există infracțiune și nici răspundere penală; 2) principiul că nu există infracțiune fără vinovăție și deci nu există răspundere penală obiectivă; 3) principiul că nu există infracțiune și nici răspundere penală dacă fapta nu este incriminată de lege.

b) Trăsăturile esențiale nu trebuie să fie confundate cu elementele esențiale (constitutive) ale fiecărei infracțiuni în particular.

Trăsăturile esențiale sunt calități, însușiri care caracterizează infracțiunea în genere și deci, orice infracțiune aparte; ele nu intră în conținutul diferitelor fapte care constituie infracțiuni, își găsesc însă reflectarea în acest conținut și pun în lumină caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părți componente în conținutul fiecărei infracțiuni privită în special și particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.

Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură esențială ea pierde caracterul penal și nu poate constitui o infracțiune; dimpotrivă, când faptei îi lipsește un element constitutiv al unei anumite infracțiuni, acea faptă poate constitui eventual o altă infracțiune, păstrând astfel caracterul penal (ex.: în loc de omor, ucidere din culpă; în loc de tâlhărie, furt; în loc de ultragiu, insultă).

Această deosebire între trăsăturile esențiale (generale) și elementele constitutive (particulare) pe care Codul penal în vigoare o consacră în reglementarea instituției infracțiunii, prezintă, teoretic și practic, o reală importanță, fiindcă face posibilă o îndoită verificare în stabilirea existenței în concret a infracțiunilor, una generică privind prezența trăsăturilor esențiale și alta specifică privind întrunirea elementelor constitutive, ambele chezășuitoare pentru asigurarea respectului legalității.

1.2. Răspunderea penală – instituție fundamentală a dreptului penal

1.2.1. Noțiunea de răspundere penală.

Răspunderea penală este instituția juridică fundamentală a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii și cea a sancțiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal.1

Între cele trei instituții fundamentale există o strânsă interdependență. Infracțiunea ca faptă periculoasă, infracțiunea fiind temeiul unei răspunderi penale (articolul 17 alineat 2 cod penal), iar răspunderea penală fără sancțiune (pedeapsă) ar fi lipsită de obiect. Corelația este și inversă, adică pedeapsa, aplicarea acesteia nu poate fi justificată decât de existența răspunderii penale a făptuitorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârșirea unei infracțiuni.2

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, reprezintă consecința nesocotirii dispozițiilor normelor juridice penale.

Într-adevăr, realizarea ordinii de drept, în general, ca și a ordinii de drept penal presupune din parte tuturor destinatarilor legii, o conduită conformă cu dispozițiile legii, pentru normala desfășurare a relațiilor sociale.

Realizarea ordinii de drept penal are loc prin respectarea de către marea majoritate a destinatarilor legii penale a dispozițiilor sale, în cadrul raporturilor de conformare. Pentru cei care nu-și conformează conduita dispozițiilor normelor penale săvârșind fapte interzise, restabilirea ordinii de drept încălcate și realizarea implicit a ordinii de drept are loc prin constrângere în cadrul unui raport juridic penal de conflict.

Răspunderea penală apare, cu alte cuvinte, ca fiind însăși raportul juridic de conflict, de constrângere, raport juridic complex, așa cum s-a arătat, cu drepturi și obligații specifice pentru subiectele participante.

În doctrina penală recentă, răspunderea penală este definită, ca fiind “raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunilor aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii”.

Întrucât unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârșirea unei infracțiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict, urmează să se stabilească: existența faptului care dă naștere răspunderii penale, adică a faptei interzise; sancțiunea corespunzătoare ce urmează să fie aplicată infractorului și executată de acesta.

1.2.2. Subiectele răspunderii penale.

Subiectele răspunderii penale sunt subiecte de drept între care se creează raportul juridic penal de constrângere, și anume subiectul activ, ca titular al dreptului de a exercita constrângerea de stat prin aplicarea și constrângerea la executarea sancțiunilor prevăzute de norma de drept penal care a fost încălcată și subiectul pasiv, ca deținător al obligației de a răspunde pentru săvârșirea infracțiunii și de a se supune sancțiunii penale aplicate.

Așa cum s-a precizat în literatura noastră de specialitate, subiect activ al răspunderii juridice este statul reprezentat prin organele sale specializate. În această calitate, statul este unic titular al dreptului la acțiunea penală, adică al acțiunii care are drept scop realizarea răspunderii penale și restabilirea, pe această cale, a ordinii de drept încălcate. Subiectul pasiv adiacent al infracțiunii, persoană fizică ori juridică, nu are, în general, un astfel de drept și deci nu poate fi subiect activ al răspunderii penale.

O particularitate a statului, ca subiect activ al răspunderii penale, este faptul că acțiunea sa este totdeauna necesară pentru soluționarea raportului de răspundere penală, această soluționare nefiind posibilă fără intervenția organelor de urmărire penală sau fără aducerea conflictului de drept penal în fața justiției. Singura excepție o constituie cazurile în care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta nu introduce plângerea necesară în termen sau o retrage, în condițiile legii făcând ca conflictul de drept penal, deși existent în fapt, să se stingă, prin manifestarea negativă de voință a persoanei vătămate. Bineînțeles că nici în acest caz subiectul pasiv adiacent al infracțiunii (persoana vătămată) nu este titular al dreptului la acțiunea penală și nu poate fi subiect activ al răspunderii penale. Prin plângerea sa prealabilă, persoana vătămată nu face altceva decât să deschidă calea exercitării, de către organele de stat competente, a dreptului la acțiune penală al statului, ca unic subiect activ al răspunderii penale.

În ce privește subiectul pasiv al răspunderii penale, acesta este totdeauna subiectul activ al infracțiunii, adică persoana fizică vinovată de săvârșirea sau de participarea, în calitate de autor, instigator sau complice, la săvârșirea unei infracțiuni fapt consumat sau a unei tentative pedepsibile.

Nu trebuie confundat subiectul faptei prevăzute de legea penală cu subiectul infracțiunii, fiindcă nici fapta prevăzută de legea penală nu este identică cu infracțiunea. Fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune numai dacă este săvârșită cu vinovăție.

1.2.3. Conținutul răspunderii penale.

Conținutul acestui raport este alcătuit din drepturi și obligații specifice. Statul, ca subiect activ al răspunderii penale are dreptul de a trage la răspundere pe infractor pentru infracțiunea săvârșită, de a-l judeca și de a-i aplica pedeapsa ori măsura educativă prevăzută de lega pentru acea infracțiune și de a-l constrânge să execute sancțiunea aplicată. La rândul său, infractorul, ca subiect pasiv al răspunderii penale, are obligația de a răspunde pentru fapta sa și de a executa pedeapsa sau măsura educativă aplicată. Atât drepturile cât și obligațiile ce alcătuiesc conținutul răspunderii penale trebuie să fie exercitate și îndeplinite în strictă conformitate cu legea. Aceasta înseamnă, că statul are, în același timp, obligația de a sancționa pe infractor numai dacă vinovăția sa în săvârșirea infracțiunii a fost dovedită și numai în limitele prevăzute de lege, iar infractorul, la rândul său, are dreptul să răspundă și să fie sancționat în conformitate cu legea.1

1.2.4. Obiectul răspunderii penale.

Dacă raportul juridic de răspundere, în general, are ca obiect sancțiunea juridică pe care statul, ca subiect activ al răspunderii, o aplică subiectului pasiv care a săvârșit fapta ilicită2, obiectul raportului juridic de răspundere penală se caracterizează prin specificul sancțiunilor de drept penal și anume al pedepselor și măsurilor educative. În special pedeapsa ca sancțiune tipică de drept penal, se deosebește de toate celelalte sancțiuni juridice prin faptul că reprezintă cea mai gravă formă de constrângere, putând viza nu numai patrimoniul, dar însăși libertatea.

În ce privește scopul urmărit, sancțiunile penale, chiar atunci când au caracter pecuniar (amendă, confiscare) nu au niciodată caracter reparator, ci totdeauna urmăresc un scop preventiv, împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni, atât de către cel căruia i se aplică, cât și din partea altor persoane. În vederea realizării acestui scop sancțiunile penale trebuie să fie individualizate, adică să fie stabilite și aplicate ținându-se seama de gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului.

1.2.5. Necesitatea instituției răspunderii penale.

Fiind o consecință inevitabilă a încălcării normelor de drept și o cale necesară pentru realizarea ordinii de drept penal, răspunderea penală este reglementată în cadrul unei instituții fundamentale, inerentă oricărui sistem de drept penal, alături de instituția infracțiunii și de aceea a pedepsei. Ca instituție, răspunderea penală cuprinde un ansamblu de dispoziții privitoare la realizarea prin constrângere a dreptului penal, adică la condițiile în care ia naștere raportul juridic penal de conflict, la conținutul și la modul de soluționare a acestui raport, la cauzele care fac ca răspunderea penală să fie înlăturată sau la cazurile în care ea poate să fie înlocuită cu o altă formă de răspundere juridică.1

Deși răspunderea penală este o instituție fundamentală fără de care nu poate fi conceput dreptul penal, este de observat totuși numărul relativ restrâns al dispozițiilor juridice care o alcătuiesc. Acest fapt se datorează situației specifice pe care o are răspunderea penală, ca verigă de legătură între infracțiune și sancțiunile de drept penal, în special pedeapsa. Așa cum s-a arătat infracțiunea este “cauza” și temeiul răspunderii penale, iar pedeapsa sau măsura educativă este consecința ei. De aceea, reglementarea infracțiunii și a sancțiunilor penale înseamnă și reglementarea în mod indirect a răspunderii penale. Aceasta explică deci de ce în legea penală sunt mai puține dispoziții care privesc nemijlocit răspunderea penală.

1.2.6. Cadrul reglementărilor privind răspunderea penală în dreptul penal român.

Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispozițiile din articolul 17 alineat 2 cod penal referitoare la temeiul răspunderii penale, dispozițiile din titlul al IV-lea al părții generale a codului penal, privitoare la înlocuirea răspunderii penale (articolul 90 și următoarele cod penal), precum și dispozițiile din titlul al VII-lea privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală (articolele 119, 121-124, 128-129, 131-132 cod penal). Acest cadru se completează cu dispozițiile privitoare la aplicarea legii penale în spațiu și timp, care privesc deopotrivă și răspunderea penală.

1.3. Cauzele care înlătură răspunderea penală.

1.3.1. Posibilitatea înlăturării răspunderii penale.

Pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, răspunderea penală apare ca o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni. Fără inevitabilitatea răspunderii și a constrângerii penale, întregul mecanism al reglementării juridice a relațiilor de apărare socială ar deveni inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisă, iar ordinea de drept n-ar putea fi restabilită. De aceea, o dată stabilită vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii si inexistența vreuneia dintre cauzele ce fac ca fapta să nu constituie infracțiune, răspunderea penală și aplicarea pedepsei prevăzute de lege sunt consecințe inevitabile. Aceasta este însăși rațiunea de a fi a răspunderii penale ca instituție fundamentală a dreptului penal.

Inevitabilitatea răspunderii penale nu trebuie să fie înțeleasă însă în mod simplist si unilateral. Există situații, stări sau fenomene care fac ca răspunderea penală, deși pe deplin întemeiată, să nu fie totuși necesară, ba chiar să fie neindicată, acesta fiind tocmai interesul apărării sociale. Principiul inevitabilității răspunderii penale trebuie să fie înțeles în sensul că săvârșirea unei infracțiuni atrage răspunderea penală a făptuitorului, în afară de cazurile în care răspunderea este înlăturată prin voința expresă a legiuitorului.1

1.3.2. Necesitatea înlăturării răspunderii penale si cauzele acestei necesități.

Înlăturarea răspunderii penale nu este un act de voință arbitrar. Necesitatea ei este obiectiv determinată de anumite fenomene sau date ale realității care fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să diminueze până la dispariție ori să se transforme chiar în contrariul ei. Astfel de fenomene sunt, de exemplu, stingerea rezonanței sociale a infracțiunii și dispariția sentimentului de insecuritate socială provocat prin săvârșirea acestuia, restabilirea ordinii sociale o dată cu trecerea timpului, anumite schimbări intervenite în viața social-politică, în relațiile dintre infractor și persoana vătămată etc.. Toate aceste fenomene și date ale realității stau la baza elaborării unor instituții de drept penal de-sine-stătătoare cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.

1.3.3. Clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări situații împrejurări, posterioare săvârșirii infracțiunii, reglementate de lege, în prezența cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancțiune infractorului și obligația acestuia de a executa acea sancțiune.

În știința dreptului penal se face distincție între cauzele generale care înlătură răspunderea penală și cauzele speciale.

a) Cauze generale. Cauzele generale sunt situate în partea generală a codului penal și privesc orice infracțiune, sunt incidente cu alte cuvinte pentru orice infracțiune. Acestea sunt: amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților. Aceste cauze înlătură efectul săvârșirii unei infracțiuni, adică răspunderea penală. Fapta a fost, este și rămâne infracțiune, doar consecința ei -răspunderea penală este înlăturată datorită intervenției ulterioare a unei astfel de cauze. Prin această caracteristică se deosebesc cauzele care înlătură răspunderea penală de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (cauze care fac ca fapta să nu aibă caracter penal -articolele 44-51 cod penal ) când în aceste cazuri fapta nu mai este infracțiune și răspunderea penală nu va mai interveni pentru acest considerent.

b) Cauze speciale. Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală se mai numesc și cauze de nepedepsire ori cauze de impunitate și se găsesc reglementate atât în partea generală cât și în partea specială a codului penal. Aceste cauze speciale de nepedepsire sunt subiective, au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârșirii infracțiunii. Cauzele speciale1 de nepedepsire prevăzute în partea generală au o sferă întinsă de incidență și sunt: desistarea și împiedicarea producerii rezultatului (articolul 22 cod penal) și împiedicarea săvârșirii faptei de către participant (articolul 30 cod penal). Spre deosebire de acestea, cauzele de impunitate prevăzute în partea specială sunt mult mai numeroase și sunt prevăzute în legătură cu anumite infracțiuni. Și aceste cauze sunt subiective, legate de conduita făptuitorului după comiterea faptei. Sunt cauze speciale de nepedepsire spre exemplu: denunțarea faptei de către mituitor (articolul 255 alineat 3 cod penal); retragerea mărturiei mincinoase (articolul 260 alineat 2 cod penal) și altele.

CAPITOLUL 2 GRAȚIEREA

2.1. Considerații generale privind grațierea

2.1.1. Noțiune.

Grațierea este un act al puterii executive care iartă, total sau parțial, un condamnat de o pedeapsă definitivă pronunțată împotriva lui sau prin care i se acordă comutarea într-o pedeapsă mai puțin severă.

Ea reprezintă o manifestare de clemență a statului cu privire la pedepsele aplicate, care sunt astfel, în totalitate sau în parte, iertate ori comutate.

Grațierea este o măsură de clemență decisă de șeful statului, în virtutea căreia un condamnat este scutit să își execute pedeapsa integral sau parțial, ori prin efectul căreia, o pedeapsă mai ușoară înlocuiește pedeapsa ce trebuia executată.

Ea constituie o favoare în temeiul căreia o persoană vinovată și condamnată definitiv este iertată, total sau parțial, de executarea pedepsei sale.

Grațierea este iertarea executării pedepsei, o măsură de clemență nu atât de radicală ca amnistia, producând efecte mai mici.

Așa după cum puterea publică poate renunța la aplicarea sancțiunilor de drept penal, când crede util aceasta, tot astfel ea poate renunța, total sau parțial, la executarea acestor sancțiuni, după ce au fost aplicate de justiție, pe calea grațierii.

Prin grațiere se înțelege actul emis de Parlament (grațierea colectivă) ori de Președintele țării (grațierea individuală), în baza legii prin care se dispune iertarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori înlocuirea unei pedepse cu alta mai ușoară. Grațierea este o măsură de clemență acordată de către Președintele Republicii sau de către Parlament, care constă în înlăturarea, totală ori parțială, a executării pedepsei sau în comutarea ei în alta mai ușoară, pentru aceleași considerente ca și amnistia.

Ea constituie un act de clemență al Parlamentului sau Președintelui Republicii față de condamnați și, în același timp, o măsură de politică penală destinată să asigure realizarea mai eficientă a scopului reacției antiinfracționale.

Considerând că în definiție trebuie să se regăsească date și elemente cu privire la competența de acordare, temeiurile sale, natura juridică, obiect, modalități și efecte, înțelegem prin grațiere un act de clemență acordat prin lege organică, în cazul în care este colectivă, și prin decret al Președintelui României, în situația în care este individuală, din rațiuni superioare celor are ar justifica executarea pedepsei aplicate sau care urmează a fi aplicată pentru infracțiuni săvârșite până la data adoptării actului, prin care se înlătură, condiționat ori nu, total sau doar în parte, executarea pedepsei, ori se comută în alta mai ușoară.

2.1.2. Natură juridică.

Grațierea este o instituție de drept penal. Deși legea penală nu prevede explicit care este caracterul și natura acestei instituții, limitându-se la arătarea efectelor acesteia, totuși din felul și întinderea acestor efecte rezultă implicit atât caracterul, cât și natura grațierii. Potrivit acestor efecte și ținând seama de așezarea instituției în Titlul VII din partea generală a Codului penal în vigoare, grațierea este o cauză de înlăturare a consecințelor condamnării și un mijloc de individualizare a constrângerii juridice penale.

a) După cum reiese din specificul efectelor sale, grațierea este principial o cauză personală de înlăturare sau de modificare a executării pedepsei, fiindcă se referă la pedeapsa ce se execută și deci implicit la persoana celui care execută. De aceea, grațierea se acordă și operează in personam. Cu alte cuvinte, prin grațiere condamnatul este scutit, în totul sau în parte, de executarea pedepsei sau este supus la executarea unei pedepse însă ușoare. Grațierea nu șterge însă condamnarea; aceasta rămâne așa cum a fost pronunțată și constituie un antecedent penal; deci, în caz de săvârșire a unei infracțiuni, făptuitorul va putea fi considerat, în condițiile legii, recidivist.

Grațierea având acest caracter personal, beneficiul ei se limitează la persoana celui căruia i-a fost acordată. Aceasta înseamnă că în cazul existenței mai multor participanți la o infracțiune, grațierea acordată unui participant nu va profita celorlalți participanți.

Dar, dacă principial grațierea funcționează ca o măsură cu caracter individual (personal), nimic nu împiedică ca ea să fie acordată in rem pentru anumite condamnări (privind anumite fapte și un anumit cuantum de pedeapsă). În cazul acesta, grațierea profită tuturor participanților la faptele care beneficiază de grațiere. Astfel, Decretul nr. 155/1953, pentru grațierea unor pedepse, prevede în art. 8 că „dispozițiunile prezentului decret se aplică deopotrivă participanților, tăinuitorilor și favorizatorilor”.

Grațierea, după cum s-a văzut, este un act al puterii de stat, exercițiul dreptului de grațiere fiind dat în atribuțiile permanente ale Consiliului de Stat (art. 63 pct. 5 din Constituție). Acest act se emite sub forma unui decret. Cum Consiliul de Stat este un organ suprem al puterii de stat, subordonat Marii Adunări Naționale, ceea ce poate dispune Consiliul de Stat, poate să dispună și Marea Adunare Națională. De aceea, uneori, grațierea este acordată și de Marea Adunarea Națională, sub formă de lege.

Sistemul în care grațierea se acordă prin acte emanate de la organul legislativ este superior sistemului în care grațierea se acordă pe caie administrativă, sistem cunoscut în unele state burgheze. Primul sistem este superior fiindcă organul suprem al puterii de stat este în măsură să examineze mai just oportunitatea acordării grațierii pentru unele pedepse și să fixeze mai exact împrejurările care determină întinderea acesteia.

2.1.3. Caractere juridice.

1. Grațierea individuală este eminamente personală, subiectivă, fiind acordată în considerarea persoanei celor condamnați.

2. Grațierea colectivă, deși, în principiu, obiectivă, reală, impersonală, privind pedeapsa aplicată și nu persoana condamnatului, poate dobândi unele trăsături subiective, în măsura în care actul de clemență cuprinde unele condiții privitoare la:

a) Vârsta și situația familială ale condamnatului.

Astfel, art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 155/1953 a prevăzut că se grațiază pedepsele privative de libertate pronunțate până la data adoptării actului de clemență pentru infracțiunile prevăzute în tabelul anexă II și III, dacă aceste pedepse se execută sau urmează a fi executate de către femei care au copii sub 7 ani sau de către femei gravide și de către bătrâni peste 60 ani.

Dispoziții similare a cuprins și Decretul nr. 543/1970. Făcând aplicarea acestui act de clemență, instanța supremă a statuat că sunt irelevante atât împrejurarea dacă mama crește și educă efectiv copilul său, cât și modul concret în care înțelege să-și îndeplinească obligațiile părintești. Textul actului normativ nu face trimiteri la aceste aspecte, iar examinarea lor ar însemna o adăugare la lege.

Potrivit art. 1 lit. b din Legea nr. 137/1997 privind grațierea unor pedepse, se grațiază în întregime pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv, aplicate celor care, la data intrării ei în vigoare, au împlinit vârsta de 60 de ani, femeilor gravide sau care au copii până la 2 ani.

b) Cetățenia condamnatului.

Potrivit art. 4 din Decretul nr. 421/1955, au fost grațiați cei condamnați la pedepse privative de libertate până la 5 ani pentru infracțiunile contra statului enumerate în continuare. În temeiul art. 5, cei care la data săvârșirii acestor infracțiuni erau cetățeni străini au fost grațiați, indiferent de durata pedepsei.

c) Antecedența penală.

Majoritatea actelor de grațiere au cuprins cerința ca persoanele să nu fi fost condamnate în stare de recidivă, ori să nu fie recidiviști prin condamnări anterioare.

Grațierea poate privi orice pedeapsă, indiferent de felul ei și independent de jurisdicția civilă sau militară care a pronunțat-o, precum și orice infractor, categoria juridică sau criminologică din care face parte fiind, la rândul ei, lipsită de semnificație.

2.1.4. Clasificare.

Raportată la persoanele care beneficiază de grațiere, în condițiile în care aceasta este acordată, la pricinile în care se aplică și la întinderea efectelor sale, grațierea poate îmbrăca variate forme și primi diferite calificări.

a) În raport cu persoanele beneficiare grațierea poate fi individuală, atunci când este acordată unei anumite persoane, fie din oficiu, fie, de obicei, la cererea condamnatului sau a altor persoane, care au dreptul, după lege, să facă cerere (soț, soție, ascendent etc). Grațierea se consideră individuală chiar și atunci când prin același decret a fost acordată nominal mai multor persoane; în acest caz există mai multe grațieri individuale date însă prin act colectiv.

Grațierea poartă, dimpotrivă, denumirea de colectivă, atunci când este acordată pentru o anumită sau anumite categorii de condamnări (exemplu toate condamnările până ia 6 luni), așa încât beneficiarii sunt numeroși, dar neindicați nominal. Acest fel de grațiere se acordă de obicei din oficiu sau la cererea organelor procuraturii ori justiției. Grațierea colectivă se acordă pe baza unor criterii care țin de natura faptelor care au atras condamnările, de durata pedepselor, de data pronunțării lor etc. (în genere, se ține seama de cuantumul pedepselor ce se execută). Grațierea colectivă deși se acordă pe caza unor criterii obiective și deci se generală aplicare, poate fi uneori legată de situația persoanelor condamnate: de pildă, bătrâni, minori, femei cu copii etc.

b) Grațierea, în mod obișnuit, se acordă necondiționat, în sensul că persoanei căreia i s-a acordat grațierea, nu i se cere să îndeplinească vreo obligație sau condiție pentru a beneficia efectiv de aceasta. Grațierea poate fi însă acordată uneori condiționat, în sensul că ea nu este aplicabilă decât celor care îndeplinesc anumite condiții sau care respectă anumite obligații. De exemplu: se cere condiția ca cel condamnat să nu mai fi suferit altă pedeapsă; sau cel condamnat să fi dezdăunat pe victima infracțiunii. Uneori, condiționarea constă într-o obligație care trebuie îndeplinită în viitor, așa încât de realizarea condiției depinde beneficiul efectiv al grațierii, altfel, cel căruia i s-a acordat grațierea sub condiție va fi ținut să execute pedeapsa respectivă. În acest caz, al obligațiilor subsecvente, grațierea nu este decât o formă de suspendare condiționată a executării, atunci când aceasta nu a început, sau o formă de liberare condiționată, când grațierea intervine după începerea executării și privește restul de pedeapsă; de exemplu, se acordă înainte de începerea executării, grațierea totală, dar condiționat pentru anumite infracțiuni, condiția constând în aceea ca într-un anumit interval de timp condamnatul să nu mai săvârșească nici o infracțiune; același lucru dacă remiterea de restul pedepsei intervine după începerea executării și este supusă unei condiții similare. La expirarea intervalului de timp fixat dacă condamnatul a respectat condiția, pedeapsa va fi considerată executată și, dimpotrivă, dacă condiția nu a fost respectată, condamnatul va executa pedeapsa pentru noua infracțiune, la care se va adăuga cuantumul pedepsei sau restul de pedeapsă pentru care fusese grațiat sub condiție.

c) Grațierea individuală se acordă, totdeauna, pentru pedepse pronunțate printr-o condamnare definitivă. Grațierea colectivă se poate acorda însă și pentru pedepse în privința cărora nu s-a pronunțat încă o condamnare definitivă sau pentru pedepse care vor fi aplicate pentru fapte săvârșite anterior actului de grațiere. În cazul faptelor nedefinitiv judecate sau pentru care nu s-a pronunțat încă o pedeapsă, sau nu a fost încă pornit procesul penal, actul de grațiere poate dispune fie continuarea sau începerea procesului penal și, dacă se va pronunța o condamnare, se vor aplica dispozițiile de grațiere; fie, în cazul când fapta săvârșită nu poate atrage o pedeapsă superioară limitei de pedeapsă pentru care s-a acordat grațierea, să dispună ca procesul penal să nu mai fie pornit, iar dacă a fost pornit, el încetează.

2.2. Locul dispozițiilor privind grațierea în Constituție

2.2.1. Acordarea grațierii colective prin lege organică.

Decretul este un act al organului executiv, subordonat legii (secun-dum legem), prin care se asigură aplicarea acesteia.

Numai în cazuri excepționale, decretele dobândesc caracter legislativ. Atunci, în temeiul unei delegări anticipate a dreptului legislativ, organul executiv emite decrete-lege, sub rezerva prezentării lor Parlamentului, spre a fi transformate în lege.

În condițiile Revoluției din anul 1989, au apărut mai multe decrete-lege emise de Consiliul Frontului Salvării Naționale prin care s-au acordat amnistii și grațieri.

Decretele-lege se justifică prin starea de necesitate și se întemeiază pe principiul salus populi suprema lex esto.

De regulă, decretele-legi au fost aplicate aidoma legilor autentice. Refuzul legislativului de a le ratifica, sau modificarea unor dispoziții nu au avut efect retroactiv.

În temeiul art. 141 C. pen., prin "lege penală" se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

În raport cu aceste prevederi, rezultă că actele normative de clemență sunt legi penale.

Datorită, pe de o parte, dispozițiilor lor completatoare sau modificatoare ale Codului penal, ele dobândesc calitatea de legi penale speciale. Legea de grațiere condiționată derogă îndeobște de la Codul penal -specialia generalibus derogant – cu privire la tratamentul recidivei postcondamnatorii și a pluralității intermediare.

Ele sunt, în același timp, legi excepționale (extraordinare) prin aceea că apar în situații deosebite, și temporare prin conținutul lor, deoarece ies din vigoare când nu mai există obiectul lor – infracțiunea constatată înăuntrul termenului de prescripție a răspunderii penale și, implicit, pedeapsa pentru o astfel de infracțiune. Legile de amnistie și grațiere au de îndeplinit un scop precis și temporar. Ele sunt legi "de luare de măsuri" cu caracter tranzitoriu.

Actele normative de clemență, considerate de noi legi penale speciale extraordinare cu durata determinată, sunt:

a) Generale, abstracte și impersonale, deoarece se adresează difuz unor destinatari anonimi.

Aceste trăsături deosebesc principial norma juridică de actul individual, care este particular, concret și personal.

împrejurarea că legea de amnistie și grațiere colectivă nu se aplică decât unor grupuri de persoane, individualizate în funcție de criteriile prevăzute în conținutul ei, nu îi înlătură trăsăturile menționate. Mai mult, ele se păstrează chiar dacă legea s-ar referi la anumite persoane ca, de pildă, membrii fostului Comitet Politic Executiv, a căror amnistiere este cerută de anumite formațiuni politice, deoarece ele alcătuiesc un grup aflat într-un cadru juridic uniform din perspectiva actului producător de efecte juridice.

Generalitatea și impersonalitatea actelor de clemență au creat unele dificultăți în aplicarea lor, de exemplu cu privire la condamnații liberați condiționat sau la cei față de care s-a dispus încetarea executării pedepsei la locul de muncă.

b) Obligatorii.

Obligativitatea normelor penale, în general derivă, în esența sa, din însuși conceptul de suveranitate, care legitimează voința superioară a statului – înzestrată cu aptitudinea supremă și independentă de a comanda – și o impune voințelor individuale. Statul este o realitate absolută, întrucât nu recunoaște nici o autoritate superioară, cum recunoaște persoana privată autoritatea statului. El este exponentul juridic al societății, realizând – printre altele – funcția de elaborare și aplicare a dreptului.

Legile de amnistie și grațiere colectivă sunt astfel acte juridice supreme care stabilesc reguli generale și de repetată aplicare, inclusiv prin constrângerea statală. Natura juridică a actelor de amnistie și grațiere colectivă le atribuie forță obligatorie și face cu neputință refuzul beneficiului lor.

2.2.2. Acordarea grațierii individuale prin Decret Prezidențial.

Potrivit art. 94 lit. d din Constituție, Președintele României acordă grațierea individuală. Președintele României, Guvernul și celelalte organe administrative alcătuiesc, în sens larg, executivul.

Constituția noastră reglementează un executiv bicefal: șefului statului și Guvernul. Această putere duală exercită funcția de conducere generală a administrației publice.

Președintele este autoritate a administrației de stat, însă nu reprezintă pur și simplu un organ executiv, sau numai un asemenea organ. El are atribuțiile de mediere, de reprezentare a statului, de dizolvare a Parlamentului, de grațiere individuală, de declarare a stării de urgență sau de asediu.

Prerogativa de acordare a grațierii individuale este dificil de încadrat în una sau alta dintre aceste funcții. Considerăm că această competență se situează undeva în zona de confluență dintre ele.

Acordând grațierea individuală, Președintele reprezintă statul în raportul penal și decide, în numele acestuia, renunțarea la un drept al său.

În același timp, exercitând această prerogativă, Președintele României își îndeplinește misiunea de a veghea la aplicarea Constituției prin promovarea interesului general, asigurarea egalității în fața legii și păstrarea ordinii de drept. Legitimarea calității sale prin sufragiu universal constituie garanția supremă a îndeplinirii acestor îndatoriri în acord cu voința generală.

În sfârșit, realizează medierea între legislativ și puterea judecătorească, reducând – în cazuri cu totul excepționale – tensiunile dintre dreptul obiectiv și cel subiectiv, rezultate din aplicarea normei juridice abstracte asupra cazului concret.

Prin contrasemnarea decretelor de grațiere individuală de către prim-ministru se realizează implicarea Guvernului în realizarea sarcinilor executive ale Președintelui, cei doi șefi ai executivului având îndatorirea de a negocia.

Președintele Republicii nu este răspunzător față de Parlament pentru exercițiul dreptului său de acordare a grațierii individuale.

Răspunderea politică o preia, prin contrasemnare, prim-ministrul.

Îndeplinind această procedură, el oferă perspectiva unui control politic din partea Parlamentului asupra exercițiului dreptului de grațiereindividuală, în baza principiului constituțional al răspunderii politice a prim-ministrului și a întregii echipe ministeriale, în ansamblul său, în fața legislativului, atât pentru faptele, cât și pentru actele lor juridice.

Asumarea răspunderii politice a Guvernului în această modalitate are semnificații deosebite, mai ales în sistemul nostru semiprezidențial.

Pentru a obține semnătura prim-ministrului, beneficiar al votului de încredere al Parlamentului, Președintele va trebui să negocieze. În acest mod, se exercită un control parlamentar indirect asupra Președintelui, prin mijlocirea prim-ministrului, căruia îi incumbă obligația de răspundere politică în fața legislativului.

Acordată numai prin decret, grațierea individuală are, de cele mai multe ori, un substanțial conținut politic.

Sistemul nostru constituțional nu consacră principiul transmiterii competenței în materia grațierii individuale.

Alte legislații prevăd, în schimb, posibilitatea transferului dreptului de acordare a grațierii individuale altor autorități.

Sunt cunoscute două modalități fundamentale: delegarea și mandatul.

În cazul delegării, are loc o transmitere conservativă, în sensul că, deși competența trece asupra autorității delegate, puterea delegantă își rezervă dreptul de a acorda și ea, în continuare, grațierea individuală. Vor exista în această modalitate, prin urmare, doi titulari ai dreptului de a grația.

În varianta mandatului, exercițiul dreptului de grațiere revine exclusiv mandatarului.

Delegarea și mandatul sunt admisibile numai în măsura prevederii lor exprese de către lege.

Soluția adoptată de legiuitorul nostru constituant reprezintă o importantă garanție a exercitării dreptului de grațiere individuală numai în concordanță cu finalitatea acestuia

2.2.3. Grațierea în raport cu alte instituții juridice.

Grațierea se delimitează strict de:

– cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 C. pen.);

– condițiile ce atrag înlocuirea răspunderii penale (art. 90 C. pen.);

– împrejurările care determină ca fapta să nu prezinte pericolul social al unei infracțiuni (art. 18 C. pen.).

a) Deosebiri față de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

Este incontestabil că ambele instituții presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea făptuitorului și eroarea esențială de fapt implică existența unor împrejurări care înlătură de la bun început caracterul penal al faptei. De altfel, normele juridice care reglementează instituțiile menționate, încep invariabil cu formularea „nu constituie infracțiune…”.

Pentru o și mai elocventă exprimare a acestei realități în doctrină, în locul denumirii atribuite de legiuitor instituției, se utilizează conceptul de „cauze care fac ca fapta să nu aibă caracter penal”. Într-adevăr, actuala noțiune utilizată în lege nu este exactă, nerelevând pe deplin esența instituției; a înlătura ceva, înseamnă a îi recunoaște existența, chiar și pentru un moment. În toate situațiile prevăzute de art. 44-51 C.pen., fapta există în materialitatea ei, este prevăzută de legea penală și prezintă pericol social, însă îi lipsește o a treia dimensiune – trăsătura esențială a vinovăției.

Spre deosebire de aceste împrejurări, când fapta nu constituie infracțiune și deci nu există nici răspundere penală, în ipoteza cauzelor reglementate de art. 119-139 C.pen., fapta întrunește trăsăturile prevăzute de art. 17 alin. 1 C.pen., constituie, așadar, infracțiune și atrage răspunderea penală. Ilicitul penal există, însă intervine o împrejurare, stare sau situație posterioară care îi înlătură consecințele. Putem astfel conchide că instituțiile reglementate de art. 44-51 C.pen. sunt exclusive de infracțiune, în timp ce grațierea este doar exclusivă de răspundere penală, pedeapsă și alte consecințe ale condamnării, ea neînlăturând natura juridică a faptei, care este și rămâne infracțiune.

Natura juridică distinctă a celor două instituții este reflectată de dispozițiile art. 10 C.proc.pen., privitoare la temeiurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori exercitarea acesteia.

Cauzele care fac ca fapta să nu aibă caracter penal lipsesc acțiunea penală de temeiul său – infracțiunea.

În schimb, decesul făptuitorului, amnistia și prescripția răspunderii penale înlătură obiectul acțiunii penale – tragerea la răspundere penală.

b) Deosebiri față de condițiile care pot conduce la înlocuirea răspunderii penale.

Potrivit art. 90-91 C.pen., în cazul unor circumstanțe reale și personale de natură a diminua pericolul social al infracțiunii săvârșite, instanța are posibilitatea de a înlocui răspunderea penală cu o sancțiune cu caracter administrativ: mustrare, mustrare cu avertisment și amendă de la 100.000 lei la 1.000.000 lei.

Fapta constituie infracțiune și rămâne ca atare și după înlocuirea răspunderii penale.

Instituția prevăzută de art. 90-91 C.pen. se deosebește de majoritatea cauzelor prevăzute în Titlul VII din partea generală a Codului penal prin aceea că răspunderea penală nu este înlăturată, ci doar substituită printr-o altă formă de răspundere juridică, mai puțin gravă, iar sancțiunea este executabilă.

Înlocuirea răspunderii penale are, însă, unele contingențe cu comutarea pedepsei, deoarece și în cazul acesteia se înlocuiește, în principiu, o sancțiune cu o alta, mai ușoară.

c) Distincții față de împrejurările care fac ca fapta să nu prezinte pericolul social al unei infracțiuni.

Art. 18 C. pen. prevede unele împrejurări care reduc pericolul social al faptei într-atât, încât aceasta pierde natura juridică de infracțiune.

Pentru această faptă ilicită, devenită abatere de la regulile de conviețuire, este aplicabil același sistem sancționator ca și în cazul înlocuirii răspunderii penale. Prin

desprinse cu privire la deosebirile dintre cauzele prevăzute de art. 119-139 C.pen. și cele reglementate de art. 90-91 C.pen., vor fi valabile și în această situație.

2.3. Excepții de la beneficiul grațierii

Prin instituirea excepțiilor, actul normativ este ajutat să se potrivească împrejurării concrete, preîntâmpinându-se aplicarea sa cu privire la persoane care, prin natura faptelor penale săvârșite ori stăruința lor infracțională, vădesc un pericol social accentuat.

Excepțiile pot fi personale (subiective) și reale (obiective).

a) Excepțiile personale (subiective) se referă, de regulă, la:

– recidiviști;

– persoanele care au săvârșit infracțiunea în stare de recidivă;

– cei care sunt recidiviști prin condamnări anterioare;

– condamnații care s-au sustras de la executarea pedepsei;

– foștii condamnați beneficiari ai unei grațieri;

– persoanele care au avut o conduită necorespunzătoare în timpul executării pedepsei.

b) Excepțiile reale (obiective) privesc, în general:

– urmarea infracțiunii;

– natura faptei penale;

– pedeapsa prevăzută de lege, ori cea concret aplicată.

Excepțiile reale privesc atât infracțiunile consumate, cât și pe cele rămase în faza tentativei.

În cazul în care, de la amnistie sunt exceptate infracțiunile intenționate care au avut ca urmare moartea unei persoane, excepția nu se va extinde și asupra tentativei.

De asemenea, ele se referă la toți cei care au conlucrat la săvârșirea infracțiunii, indiferent de calitatea în care au participat (coautori, instigatori, complici). Tăinuitorii și favorizatorii sunt exceptați numai dacă actul de clemență prevede aceasta în mod expres, deoarece ei nu sunt participanți, ci autori ai unor infracțiuni corelative.

Excepțiile personale, datorită naturii lor, nu se răsfrâng asupra participanților.

a) Infractorii recidiviști nu pot fi grațiați colectiv.

Nu sunt exceptate decât infracțiunile săvârșite în stare de recidivă, respectiv pedepsele aplicate pentru astfel de infracțiuni.

Nu este posibilă extinderea efectelor recidivei asupra primului termen, deoarece s-ar ajunge în situația, inadmisibilă, a fragmentării pedepsei inițiale, în sensul că fracțiunea deja executată ar apărea ca aplicată unui infractor primar, iar partea neexecutată, contopită cu noua pedeapsă, ar privi un recidivist.

Neretroactivitatea recidivei spre primul termen rezultă neîndoielnic din redactarea art. 37 C. pen,, care utilizează următoarele formulări: după rămânerea definitivă…”, „după executarea… „, „după condamnarea …”. Din aceasta, rezultă că pluralitatea infracțională a recidivei afectează situația infractorului pentru viitor, nu și pentru trecut, când acesta nu era recidivist, ci infractor primar.

Potrivit unui alt punct de vedere, actul de clemență nu se aplică nici unuia dintre cei doi termeni ai recidivei, deoarece recidivistul, prezentând un pericol social sporit, nu poate fi tratat asemenea celui care nu a dobândit o astfel de calitate, ci trebuie supus unui regim mai sever și mai restrictiv, inclusiv în privința actelor de clemență.

b) Nu pot fi grațiați colectiv infractorii care au cauzat pagube superioare plafoanelor stabilite de actul de clemență.

Relativ numeroase acte de clemență – dintre care amintim doar Decretele nr. 521/1972, 9/1974, 110/1974 – au prevăzut că nu se aplică infracțiunilor prin care s-a produs avutului obștesc o pagubă ce întrece o anumită valoare, fixată de legiuitor, de regulă în raport cu formele vinovăției.

Astfel, de exemplu, Decretele nr. 9/1974 și nr. 110/1974 au exceptat infracțiunile intenționate prin care s-a cauzat avutului obștesc o pagubă mai mare de 3.000 lei, respectiv infracțiunile neintenționate producătoare de prejudicii mai mari de 30.000 lei.

În raport cu ocrotirea, în aceeași măsură, a avutului public și a celui privat prin Constituție și prin Codul penal, consecutiv modificării sale prin Legea nr. 140/1996, în viitor, legiuitorul nu va mai acorda clemența în mod diferențiat privitor la infracțiunile contra patrimoniului.

Valoarea pagubei reprezentând însă una dintre coordonatele majore ale pericolului social, iar acesta din urmă unul dintre criteriile fundamentale în configurarea obiectului amnistiei și grațierii, apreciem că, oricând, legislatorul poate recurge la el.

c) Pot fi exceptate de la actele de clemență persoanele care nu au avut o conduită corespunzătoare pe perioada executării pedepsei.

Actul de clemență poate excepta de la aplicarea sa pe condamnații care nu au avut o purtare corespunzătoare. Dovada conduitei necorespunzătoare s-a făcut cu procesul-verbal al comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată, existentă, în temeiul art. 27 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, pe lângă fiecare penitenciar, mijloc de probă ce nu a putut fi suplinit prin nici un altul, sau cenzurat de instanța de judecată.

Constatarea săvârșirii unei infracțiuni se poate face numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

d) Pot fi exceptate de la actul de clemență persoanele care au mai beneficiat de o grațiere.

Numeroase acte normative – de pildă, Decretele nr. 591/1969, 543/1970 și Legea nr. 25/1967 – i-au exclus de la clemență pe aceia care, după o anumită dată, au beneficiat de grațiere totală sau parțială.

În legătură cu semnificația termenului de „beneficiu al grațierii”, în literatura noastră juridică s-au purtat unele „discuții interesante, pe care le rezumăm în continuare.

Puncte de vedere diferite s-au exprimat în legătură cu situația unui inculpat, condamnat – prin aceeași hotărâre – pentru 6 infracțiuni concurente, săvârșite în perioada 1967-1968, și grațiat privitor la pedepsele stabilite pentru infracțiunile anterioare Legii nr. 27/1968.

Divergența a purtat asupra împrejurării dacă el beneficiază sau nu de grațiere ori de amnistie și cu privire la pedepsele stabilite pentru infracțiunile săvârșite înaintea Decretului nr. 591/1969, care a exceptat persoanele care au mai beneficiat anterior de grațiere.

a) Potrivit unui punct de vedere, incidența Decretului nr. 591/1969 este exclusă, deoarece beneficiul grațierii se naște Ia data adoptării actului de clemență, chiar dacă nu există încă o hotărâre definitivă de condamnare.

Autorii au invocat, în sprijinul susținerii lor, în esență, următoarele argumente:

– a beneficia de grațiere nu implică necesitatea constatării acestei împrejurări printr-o hotărâre judecătorească, ci doar faptul că infractorul nu va mai executa pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită;

– s-ar excepta condamnații judecați la scurt timp după săvârșirea in fracțiunii și s-ar grația cei care au ascuns cu abilitate infracțiunea, ori s-au sustras procesului penal;

– cel care a săvârșit infracțiunea anterior apariției actului de clemență, cunoscând că va beneficia de acesta, nedeosebindu-se astfel, sub aspectul atitudinii morale, atunci când săvârșește noua infracțiune, de condamnatul grațiat printr-o hotărâre definitivă;

– majoritatea actelor de clemență prevăd grațierea antecondamnatorie, stabilind echilibrul necesar între condamnații definitiv și cei aflați încă în curs de urmărire sau judecată. Astfel fiind, este de neconceput ca acele persoane cărora li s-a aplicat actul de grațiere în temeiul art. 459 C. proc. pen., sau prin hotărâre judecătorească definitivă, să fie apreciate ca beneficiare ale grațierii, iar cele nejudecate încă să se considere că nu au beneficiat de grațiere.

b) Conform altei opinii, inculpatului trebuie să i se aplice Decretul nr. 591/1969, dat fiind faptul că beneficiul unui act de grațiere antecondamnatorie presupune, în mod necesar, constatarea grațierii printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Rațiunea excluderii de la amnistie sau grațiere a beneficiarilor unei grațieri anterioare este determinată de nesocotirea avertismentului dat printr-o hotărâre, precum și a semnificațiilor clemenței acordate prin lege și constatate prin sentință sau decizie.

Actul de amnistie sau grațiere care exceptează această categorie de infractori se va aplica indiferent dacă infracțiunile concurente sunt judecate deodată, sunt sau au fost judecate separat.

Autorii amintiți și-au restrâns aria preocupărilor doar la stabilirea datei când se naște beneficiul grațierii, însă demersul lor a fost continuat de doctrină și jurisprudență în vederea stabilirii altui aspect, la fel de important – conținutul noțiunii.

Nu sunt înlăturați de la clemență cei cărora li s-a aplicat un decret de grațiere, ci aceia care au beneficiat de un asemenea act, subliniindu-se astfel avantajul concret, practic, palpabil, constând într-o înlăturare totală ori parțială a executării pedepsei, sau în comutarea ei întru-na mai ușoară.

Dacă actul de grațiere s-a aplicat doar, fără ca persoana condamnată să beneficieze efectiv, într-unui din modurile precizate de acesta, ea nu va putea fi exceptată de la aplicarea noului act de clemență.

În cazul concursului de infracțiuni în care s-au stabilit pedepse identice, dintre care numai unele au fost grațiate, ori s-au stabilit pedepse diferite, inculpatul executând, în final, pedeapsa de bază, singura negrațiată, sub rezerva că în nici una din situații nu s-a aplicat un spor care să fie înlăturat sau redus ca efect al grațierii unora dintre pedepse, nu există un beneficiu al actului de clemență.

Împrejurarea că instanța ar fi putut aplica un spor nu este suficientă pentru a invoca un beneficiu al grațierii atâta timp cât sporul, facultativ fiind, instanța putea, în egală măsură, să nu îl aplice.

Considerăm întemeiat acest din urmă punct de vedere.

Interpretarea noțiunii complexe de „beneficiu al grațierii” nu poate fi desprinsă de conținutul semantic al termenului de „beneficiu”. Acesta desemnează câștigul, profitul sau folosul, pe care îl are cineva din ceva.

Alăturând concluzia rezultată din interpretarea literală celor derivate din interpretările logico-juridică și teleologică a textului legii, conchidem că a beneficia de grațiere înseamnă nu doar favoarea înlăturării executării pedepsei, ci avantajul unor efecte juridice concrete, efective, ale stingerii obligației de a executa pedeapsa.

e) Exceptarea de la grațiere a persoanelor care au de executat o anumită pedeapsă.

Decretul-lege nr. 3/1990 a manifestat un caracter inedit față de actele de clemență anterioare, exceptând alături de recidiviști și de persoanele care au săvârșit infracțiuni foarte grave – omor, tâlhărie, luare de mită -și pe aceia care au comis infracțiuni sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare.

Pentru aceste considerent, pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani, este exceptată de la grațiere.

Soluția a fost păstrată și în sistemul Legii nr. 137/1997, în art. 5 alin. final prevăzându-se că nu beneficiază de dispozițiile acesteia cei care au săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.

2.4. Modalitățile de aplicare a grațierii

2.4.1. Aplicarea grațierii de către instanța de judecată.

În ipoteza în care actul de clemență apare în timpul judecății la prima instanță, aplicarea sa se face de către aceasta.

Dacă instanța nu îl aplică, inculpatul sau procurorul pot declara apel, respectiv recurs în cauzele prevăzute de art. 279 alin. 1 lit. a C. proc. pen.

În situația în care instanța sesizată cu apel nu face aplicarea actului de clemență, ori acesta apare în timpul în care cauza se afla pe rolul instanței de apel, aceasta omițând însă a-l aplica, inculpatul ori procurorul pot declara recurs în temeiul art. 3859 alin. 1 pct. 15 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârea este supusă casării – printre altele – când există o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori pedeapsa a fost grațiată.

Dacă actul de clemență este adoptat după soluționarea cauzei de către prima instanță și nu s-a declarat apel sau recurs, incidența sa se va stabili, în temeiul art. 459 C. proc. pen., de către judecătorul de la instanța de executare.

În situația în care împotriva sentinței sa declarat apel în temeiul art. 361 alin. 1 C. proc. pen., sau recurs, potrivit art. 385 alin. 1 lit. a C. proc. pen., actul de clemență apărut după pronunțarea hotărârii va fi aplicat de către instanța de control judiciar.

Intervenirea amnistiei poate fi constatată și în recursul părții vătămate, prin care, în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, se solicită majorarea pedepsei inculpatului.

Dacă în recursul inculpatului sentința a fost casată cu trimitere numai sub aspectul laturii civile, instanța de rejudecare nu va putea constata grațierea pedepsei intervenită între timp, deoarece latura penală a fost definitiv soluționată prin hotărârea anterioară.

Obligativitatea aplicării actului de clemență, indiferent de stadiul procesului, rezultă și din dispozițiile art. 410 alin. 1 pct. 1/5 C. proc. pen., potrivit cărora se poate promova recurs în anulare dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau pedeapsa a fost grațiată.

Aplicarea greșită a dispozițiilor privitoare la amnistie și grațiere constituie cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 16 C. proc. pen.

2.4.2. Aplicarea grațierii în baza art. 459 C.proc.pen.

Potrivit acestui text de lege, aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum și aplicarea grațierii, se fac de către un judecător de la instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa închisorii la locul de muncă.

Amnistia și grațierea intervenite după condamnare operează ope legis, nefiind necesară aplicarea lor pe calea unei hotărâri judecătorești, indiferent dacă pedeapsa a fost sau nu suspendată condiționat, s-a dispus ori nu executarea pedepsei închisorii la locul de muncă, ori pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat a intervenit liberarea condiționată.

Judecătorul delegat cu executarea verifică fiecare situație în parte, face mențiunea în registrul de executări penale și comunică despre aplicarea amnistiei sau grațierii locului de executare a pedepsei.

Actul de aplicare a amnistiei și grațierii reprezintă un act administrativ individual.

În cazul condamnaților la pedeapsa cu suspendarea condiționată a executării și al liberărilor condiționate, mențiunea despre intervenirea amnistiei și grațierii în registrul de executări penale nu se efectuează decât la cererea lor expresă. În aceste ipoteze, constatarea că infracțiunea a fost amnistiată sau că pedeapsa a fost grațiată o va face instanța de judecată, ca urmare a revocării beneficiului suspendării sau liberării condiționate.

Aplicarea amnistiei și grațierii pe calea acestei proceduri administrative va putea avea loc numai în măsura în care nu se pune problema reindividualizării pedepsei aplicate. Atunci când sunt amnistiate numai unele dintre infracțiuni sau grațiate numai unele dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, este necesară înlăturarea sau reducerea sporului. În această ipoteză, are loc, în fapt, o reindividualizare a pedepsei aplicate, operațiune care presupune un proces desfășurat cu respectarea tuturor regulilor și garanțiilor. În temeiul art. 419 alin. 2 C. proc. pen., judecătorul va sesiza instanța de executare, în situația în care nu s-a început executarea pedepsei, ori instanța locului de executare a pedepsei, dacă cel condamnat se găsește în executarea pedepsei.

2.4.3. Aplicarea grațierii în urma excepției la executare.

În temeiul art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen., dacă nu s-a aplicat din oficiu actul de clemență, cu toate că acesta era incident cauzei, condamnatul sau procurorul pot introduce contestație la executare.

Condamnatul este îndreptățit să sesizeze, printr-o cerere, pe judecătorul delegat cu executarea sau pe procurorul care supraveghează legalitatea la locurile de executare a pedepselor.

În temeiul acestei cereri, judecătorul va putea sesiza instanța în condițiile art. 419 alin. 2 C. proc. pen., iar procurorul poate formula contestație la executare.

Problema admisibilității contestației la executare, în cazul în care amnistia sau grațierea s-ar aplicat din eroare a fost soluționată în mod diferit.

Potrivit unui punct de vedere, contestația la executare nu este posibilă pentru a înlătura greșita aplicare a grațierii, deoarece atrage înrăutățirea, îngreunarea situației condamnatului.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că, dimpotrivă, este admisibilă contestația la executare pentru ridicarea beneficiului amnistiei sau grațierii, fără a se putea opune principiul neagravării situației. Contestația la executare nu mai constituie, în sistemul actualului Cod de procedură penală, o cale de atac extraordinară și, prin urmare, regula non reformatio în prejus nu va putea funcționa. Ea reprezintă un procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidențele de executare care presupun intervenția instanței de judecată. Contestația la executare are ca obiect împrejurări adiacente, intervenite în timpul executării, și nu interesează în nici un mod legalitatea și temeinicia hotărârii intrate în puterea lucrului judecat.

Prima parte a textului art. 461 alin. 1 lit. d. C. proc. pen., reglementează dreptul de a invoca amnistia și grațierea, în vreme ce partea sa finală, constând în formularea exhaustivă „orice alt incident ivit în cursul executării”, privește ipoteza inversă, când se invocă aplicarea eronată a amnistiei și grațierii.

Temeiul juridic al contestației la executare, prin care s-a aplicat eronat amnistia sau grațierea, îl constituie art. 461 alin. 1 lit. d. C. proc. pen., și nu art. 461 alin. 1 lit. c C. proc. pen. Punerea în libertate a condamnatului sau a celui aflat în executarea măsurii educative, ca urmare a greșitei aplicări a decretului de grațiere în procedura extrajudiciară reglementată de art. 459 C. proc. pen., nu reprezintă o „nelămurire” în sensul art. 461 alin. 1 lit. c. C. proc. pen., ci un „incident” în înțelesul art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen.

Dacă prin hotărâre se constată inaplicabilitatea actului de clemență, condamnatul se consideră că nu a fost niciodată amnistiat sau grațiat, toate constatările contrare ale organelor administrative fiind revocate în mod implicit. Aplicarea greșită a decretului de amnistie sau grațiere nu atribuie condamnatului nici un drept și deci nu poate fi producătoare de efecte juridice.

2.4.4. Aplicarea grațierii ca urmare a promovării contestației în anulare.

În ipoteza în care actul de amnistie a apărut până la data judecării cauzei de către instanța de recurs, însă aceasta a omis să îi constate incidența, decizia pronunțată este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare, în temeiul art. 386 lit. c C. proc. pen., pe motiv că instanța nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, din cele prevăzute în art. 10 lit. f-i, cu privire la care existau probe la dosar. Amnistia constituie unul din temeiurile de încetare a procesului prevăzut de art. 10 lit. g C. proc. pen.

Privitor la intervenirea amnistiei, nu trebuie să se administreze probe deoarece instanța are îndatorirea de a cunoaște legea și de a se pronunța din oficiu.

Inculpatul nu poate introduce contestația în acest caz decât cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării pedepsei, așa cum prevede art. 388 alin. 1 C. proc. pen.

Procurorul are la îndemână această cale extraordinară de atac înăuntrul termenului de 30 zile de la pronunțarea deciziei.

Dacă s-au depășit aceste termene, desființarea hotărârii și aplicarea amnistiei nu se mai pot obține decât pe calea recursului în anulare.

În ipoteza în care instanța de recurs a aplicat actul de amnistie, însă procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu privire la inculpat, ori aceasta a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare, el are la îndemână contestația în anulare, în temeiul art. 386 lit. a sau b C. proc. pen., pentru a determina reluarea judecății cauzei în recurs și pentru a-și dovedi vinovăția.

Este inadmisibilă revizuirea pentru a se corecta eventuala aplicare greșită a prevederilor legale referitoare la grațiere.

2.4.5. Aplicarea grațierii in urma exercitării recursului în anulare.

În cazul în care, deși actul de clemență a apărut în cursul judecății, dar instanța nu l-a aplicat sau l-a aplicat în mod greșit, hotărârea poate fi casată pe calea recursului în anulare, în baza art. 410 alin. 1 pct. I 5 și 6 C. proc. pen.

Grațierea poate constitui temeiul contestației la executare numai dacă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar judecătorul delegat cu executarea nu a făcut aplicarea ei în baza art. 459 C. proc. pen.

2.5. Efectele grațierii.

2.5.1. Efectele grațierii asupra pedepsei principale.

a) Efectele grațierii necondiționate. În cazul grațierii integrale, pedeapsa va fi considerată ca executată fie la data aplicării actului de clemență, în ipoteza grațierii postcondamnatorii, fie la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, în situația grațierii antecondamnatorii.

Dacă persoana grațiată va săvârși o nouă infracțiune, se va găsi în stare de recidivă postexecutorie, în măsura în care sunt întrunite condițiile privitoare la cei doi termeni ai recidivei.

În situația în care, în timpul executării pedepsei aplicate pentru infracțiunea săvârșită în starea de recidivă, prevăzută de art. 37 lit. b C.pen., inculpatul comite o nouă infracțiune și sunt întrunite condițiile legale, va exista dublă recidivă, postexecutorie și postcondamnatorie. Dat fiind, însă, că pedeapsa pentru recidiva postexecutorie fusese deja stabilită, aceasta se va contopi, în temeiul art. 39 alin. 2 C. pen., cu aceea aplicată pentru noua infracțiune.

În cazul grațierii parțiale, trebuie făcută distincția în funcție de împrejurarea dacă, în concret, inculpatul sau condamnatul mai are de executat ori nu un rest de pedeapsă.

Executarea pedepsei va fi înlăturată dacă, în situația grațierii după condamnare, fusese deja executată o fracțiune din pedeapsă, egală sau mai mare decât partea negrațiată. De asemenea, în situația grațierii antecondamnatorii, dacă perioada arestării preventive este mai mare sau egală cu restul negrațiat, pedeapsa nu va mai fi pusă în executare.

Recursul în anulare, prin care se tinde la schimbarea încadrării juridice a faptei și la aplicarea unei circumstanțe agravante legale, este admisibil, chiar dacă pedeapsa aplicată inculpatului a fost anterior redusă pe calea unui decret de grațiere individuală.

Inculpatul va începe, iar condamnatul va continua executarea, în măsura în care, după aplicarea grațierii, va mai rămâne de executat un rest de pedeapsă.

În cazul în care se săvârșește o nouă infracțiune în timpul executării pedepsei, primul termen al recidivei postcondamnatorii se evaluează în raport cu pedeapsa pronunțată de către instanța de judecată, și nu cu aceea rămasă după reducere. În schimb, restul de pedeapsă supusă contopirii, în temeiul art. 39 alin. 2 C. pen., se calculează în funcție de fracțiunea negrațiată.

b) Efectele grațierii condiționate. Grațierea totală produce efecte identice celor ale grațierii necondiționate, dar cu caracter provizoriu, fostul condamnat fiind supus unui termen de încercare.

În cazul grațierii antecondamnatorii, termenul de încercare începe să curgă de la dala rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În cazul grațierii intervenite după condamnare, termenul de încercare va începe să curgă de la data adoptării actului de clemență. În același mod va fi socotit termenul-condiție, chiar dacă grațierea se aplică pe calea contestației la executare.

În situația în care hotărârea prin care s-a aplicat pedeapsa și s-a constatat grațierea ei a fost casată în recursul extraordinar, termenul de încercare al grațierii condiționate nu va curge de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, ci de la aceea a intrării în puterea de lucru judecat a celei noi, pronunțată după rejudecarea cauzei, deoarece:

– hotărârea inițială a.încetat să mai existe ca efect al casării;

– termenul de încercare este legat intrinsec de hotărârea judecătorească, neputând exista în afara acesteia, astfel încât casarea hotărârii înseamnă și înlăturarea termenului de încercare;

– a susține contrariul echivalează cu recunoașterea de consecințe juridice unei hotărâri netemeinice și nelegale. Numai în cazul unei reformări parțiale în calea extraordinară de atac, de pildă, cea privitoare la latura civilă, era posibilă calcularea termenului de Ia data primei hotărâri, aceasta producând mai departe, firesc, efecte cu privire la latura penală a cauzei.

La rândul nostru, considerăm nefondat punctul de vedere contrar, bazat exclusiv pe ocrotirea intereselor condamnatului, căruia nu îi poate deveni opozabilă, pe această cale, omisiunea instanței de a reține alte infracțiuni concurente.

Hotărârea atacată s-a casat în întregime, ea încetând a mai produce, ca act procesual, orice consecință juridică, potrivit adagiului quod nullum est. nullum producit effectum.

Dacă hotărârea prin care s-a constatat grațierea parțială a fost desființată, din noua pedeapsă, exceptată de la grațiere ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, nu se va putea computa decât perioada efectiv executată, nu și fracțiunea grațiată anterior.

Termenul de 1 an pentru declararea recursului în anulare, în vederea înlăturării beneficiului grațierii, greșit constatat de către instanța de recurs, curge de la data pronunțării deciziei.

Termenul de încercare al grațierii condiționate este, după părerea noastră, un termen substanțial, datorită reglementării sale printr-o lege penală și prin legătura sa cu executarea pedepselor. Prin urmare, el nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare.

Ziua corespunzătoare din cel de la treilea an de la data grațierii se socotește în termenul-condiție prevăzut de actul de clemență.

Prin urmare, infracțiunea intenționată săvârșită în data de 20 august 1984 atrage înlăturarea beneficiului grațierii pedepsei anterioare, dobândit în temeiul Decretului nr. 189/1981, adoptat la 20 august.

2.5.2. Efectele grațierii asupra pedepselor complementare și accesorii.

Dispoziția din alin. (3) al art. 120 cuprinde o limitare a efectelor grațierii și deci o îngrădire a regulii de drept înscrise în alin. (1) al aceluiași articol.

În această dispoziție se arată care sunt pedepsele asupra cărora grațierea nu produce efecte juridice. Potrivit acestei dispoziții, grațierea nu produce, în principiu, efecte asupra pedepselor complimentare. Aceasta înseamnă că atunci când pedeapsa principală a fost grațiată, pedepsele complimentare trebuie să fie executate; este vorba de pedeapsa interdicției unor drepturi, de degradarea militară sau de confiscarea averii [art. 53 pct. (2) C. pen.].

În partea finală a dispoziției din alin. (3) al art. 120, se prevede însă că excluderea pedepselor complimentare de la beneficiul grațierii nu operează în cazul când actul de grațiere dispune altfel. Așadar, în actul prin care se acordă grațierea, se poate dispune că aceasta stinge și executarea pedepselor complimentare.

Dispoziția din alin. (3) art. 120 nu privește însă pedepsele accesorii (art. 71 C. pen.), care se execută concomitent cu pedeapsa principală a închisorii; deci, în caz de reducere sau comutarea pedepsei principale, pedepsele accesorii vor fi executate până la completa executare a pedepsei privative de libertate.

Tot cu privire la pedepsele complimentare, dispoziția din alin. (4) al art. 120 reglementează soarta pedepsei complimentare în ipoteza comutării pedepsei cu moartea în închisoare. Potrivit acestei dispoziții, în acest caz se aplică, în privința pedepsei complimentare, dispozițiile din art. 55 alin. (3), adică se menține pedeapsa confiscării averii și se aplică în mod obligator pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.

2.5.3. Efectele grațierii asupra măsurilor de siguranța și educative.

Potrivit dispoziției din alin. (5) al art. 120, grațierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță (art. 112 C. pen.), fiindcă aceste măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol și trebuie să dureze atât timp cât dăinuiesc acele stări, și nici asupra măsurilor educative (art. 101 C. pen.), aceste măsuri fiind luate în folosul minorului.

2.5.4. Efectele grațierii asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiționat.

Potrivit art. 82 alin. 1 C. pen., durata suspendării condiționate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat și se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani. În cazul pedepsei amenzii, termenul de încercare este de un an.

Termenul de încercare, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se compune, potrivit art. 862 alin. 1 C. pen., din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp variabil între 2 și 5 ani.

Pentru minori, conform art. 110 C. pen., termenul de încercare este alcătuit din durata pedepsei și o perioadă între 6 luni și 2 ani, fixată de instanță.

Condamnaților care execută pedeapsa închisorii la locul de muncă și care și-au pierdut total capacitatea de muncă, li se poate suspenda condiționat executarea restului de pedeapsă, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 81 sau 86 C. pen., potrivit art. 869 alin. 4 C. pen.

S-a apreciat că întotdeauna în structura termenului de încercare intră pedeapsa stabilită de către instanță ca rezultat al individualizării sancțiunii, neinteresând, sub acest aspect, cuantumul pedepsei pe care l-ar mai avea efectiv de executat condamnatul ca urmare a computării arestului preventiv.

Soluția a fost, pe drept cuvânt, criticată, subliniindu-se că dispozițiile art. 88 C. pen. au caracter general și obligatoriu, iar modalitatea de individualizare a executării pedepsei este irelevantă. De asemenea, s-a arătat că nededucerea arestului semnifică doar o suspendare parțială a executării, iar în caz de revocare a suspendării s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, a executării unei pedepse care depășește cumulul aritmetic. Se va deduce arestarea preventivă din pedeapsa suspendată condiționat, chiar dacă măsura a fost luată pentru infracțiunea privitor la care s-a aplicat grațierea.

Termenul de încercare al suspendării este de drept substanțial și se socotește pe zile pline. El începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii și se împlinește la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, revocare sau în ultima zi a duratei sale.

În toate situațiile, termenele de încercare ale suspendării condiționate au o structură eterogenă, fiind alcătuite atât din cuantumul pedepsei, cât și dintr-un interval de timp fixat de lege sau stabilit de instanță.

Reglementarea, în acest sistem, nu este însă singulară în dreptul nostru penal, ea fiind întâlnită și la alte instituții. Astfel, în compoziția termenelor de prescripție a executării pedepsei și de reabilitare judecătorească intră, potrivit art. 126 alin. 1 lit. b și art. 135 alin. 1 C. pen., pedeapsa aplicată, respectiv jumătate din aceasta.

Includerea pedepselor în structura acestor termene este justificată de faptul că, în condițiile art. 72 alin. 1 C. pen., ele oglindesc pericolul social al infracțiunii săvârșite, ce se reflectă, în acest mod, și în durata termenelor respective, care, astfel, vor fi mai lungi sau mai scurte și în funcție de gravitatea infracțiunii.

Efectul imediat, dar numai provizoriu al suspendării constă în neexecutarea pedepselor principală, complimentare și accesorii.

Efectul viitor și definitiv rezidă în considerarea pedepsei ca executată, raportul penal stingându-se în consecință, precum și în reabilitarea de drept a condamnatului.

În cazul termenului de încercare al suspendării condiționate, includerea pedepsei are o semnificație aparte, deoarece îngăduie aplicarea grațierii. Potrivit art. 120 alin. 2 C. pen., partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei aplicate de instanță se reduce în mod corespunzător.

Grațierea necondiționată atrage restrângerea termenului de încercare al suspendării în momentul aplicării actului de clemență.

În legătură cu data la care grațierea condiționată produce efectul comprimator asupra termenului de încercare al suspendării condiționate, s-au exprimat două puncte de vedere:

a) Reducerea are loc la expirarea termenului de încercare al grațierii condiționate.

Dacă nu s-a săvârșit o nouă infracțiune înăuntrul termenului de încercare al grațierii, se va produce un dublu efect, respectiv reducerea termenului de încercare al suspendării și reabilitarea de drept, retroactiv, de la data epuizării termenului de încercare, redus ca urmare a grațierii.

Soluția prezintă inconvenientul că, în anumite cazuri, actul de grațiere devine inaplicabil, aducându-se astfel atingere principiului obligativității actelor de clemență. Astfel, în cazul pedepselor sub un an închisoare, sau în situația adoptării actului de grațiere după un lung interval de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, termenul de încercare a suspendării poate fi depășit de cel al grațierii condiționate, intervenirea reabilitării de drept făcând inoperant beneficiul grațierii.

Astfel, în cazul unei pedepse de 3 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiționat, reabilitarea de drept, după împlinirea termenului de încercare de 2 ani și 3 luni, lipsește de obiect grațierea care, potrivit acestui punct de vedere, ar produce efecte abia la expirarea termenului-condiție de 3 ani.

b) Reducerea se produce la data aplicării actului de clemență, neexistând, din acest unghi de vedere, nici o deosebire între grațierea necondiționată și cea condiționată.

După părerea noastră, acestei probleme urmează a i se găsi o soluție care, pe de o parte, să concilieze principiile aplicării obligatorii a actului de clemență și al neagravării situației condamnatului pe calea grațierii, iar pe de altă parte, să se întemeieze pe caracterul revocabil al grațierii și cel definitiv al reabilitării.

Pentru considerentele arătate într-un alt context, am optat pentru recunoașterea identității de efecte între grațierea necondiționată și cea condiționată, regulă pe care o socotim aplicabilă și în acest caz. Prin urmare, credem că grațierea condiționată va reduce termenul de încercare al suspendării condiționate, chiar din momentul în care s-a făcut aplicarea actului de clemență. Acest efect este revocabil, în sensul că în cazul săvârșirii cu intenție a unei infracțiuni înăuntrul termenului-condiție al grațierii condiționate, aceasta se revocă, iar termenul de încercare al suspendării condiționate se întregește la durata inițială.

Spre deosebire de această consecință juridică a grațierii, care îngăduie restabilirea situației anterioare, reabilitarea de drept este, prin însăși natura ei, irevocabilă. Prin urmare, considerăm că ea nu poate interveni la împlinirea termenului de încercare, așa cum a fost redus prin actul de clemență, ci numai după expirarea termenului-condiție al grațierii condiționate, însă retroactiv, de Ia data epuizării celui dintâi dintre termenele amintite. Grațierea va produce, așadar, numai efecte revocabile, nu și efecte irevocabile. Până la împlinirea termenului de încercare, grațierea produce doar consecințe provizorii, deoarece ea însăși a fost acordată în această modalitate. Grațierea va atrage efecte juridice definitive numai dacă beneficiul ei a fost astfel obținut, prin împlinirea termenului de încercare, fără ca fostul condamnat să fi săvârșit o infracțiune cu intenție.

După împlinirea termenului de încercare al suspendării condiționate, așa cum a fost redus prin grațiere, va curge în continuare numai termenul-condiție al grațierii condiționate.

Astfel, dacă inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării la 30 noiembrie 1989, pentru infracțiunea de furt calificat în dauna avutului privat, el a beneficiat de reducerea termenului de încercare la numai 2 ani, ca urmare a Decretului-lege nr. 3/1990, din 4 ianuarie 1990. De la această dată, alături de termenul de încercare al suspendării condiționate, redus la 2 ani, a început să curgă și cel al grațierii condiționate, de 3 ani. Fostul condamnat nu a putut beneficia, credem, de reabilitare la 4 ianuarie 1992, când a expirat termenul de încercare al suspendării condiționate, ci numai la 4 ianuarie 1993, dată când s-a împlinit termenul-condiție al grațierii, însă cu efect retroactiv, din ziua epuizării primului dintre cele două termene.

2.5.5. Efectele grațierii în cazul liberării condiționate.

Privitor la grațierea necondiționată, s-a apreciat, în mod unanim, că este aplicabilă pedepselor din a căror executare condamnații s-au liberat condiționat.

În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, înăuntrul termenului de încercare al liberării condiționate, aceasta se va revoca în temeiul art. 61 C. pen.

În legătură cu incidența grațierii condiționate asupra acestor pedepse, s-au exprimat puncte de vedere diferite.

a) Potrivit unei opinii, condamnații liberați condiționat nu pot beneficia de grațiere condiționată, deoarece:

– două forme de înlăturare a executării pedepsei, cu respectarea unor condiții, nu pot opera, concomitent, asupra aceluiași rest de pedeapsă;

– a susține că, în cazul săvârșirii unei infracțiuni intenționate în termenele de încercare ale grațierii și liberării condiționate, revocarea grațierii atrage doar repunerea în situația anterioară momentului în care a intervenit, aplicându-se dispozițiile art. 61 C. pen., și nu cele speciale ale actului de clemență privitoare la cumulul aritmetic, semnifică o adăugare la legea specială și, finalmente, recunoașterea că grațierea nici nu s-a aplicat;

– repunerea în situația anterioară este, în fapt, o instituție străină dreptului penal;

– grațierea, prin însăși natura ei, nu poate avea ca obiect decât pedepse care se execută, ori sunt executabile, nu și pe cele a căror executare se află, doar virtual, în curs. Unica derogare de la această regulă, privind pedepsele a căror executare a fost suspendată condiționat, este expres reglementată de art. 120 alin. 2 C. pen. Când legiuitorul a considerat ca oportune unele derogări de la prevederile legii ordinare, le-a reglementat ca atare în cuprinsul actelor de clemență.

– jurisprudența poate acoperi unele lacune ale legii numai sub rezerva neagravării situației condamnatului, așa cum s-a întâmplat în cazul aplicării grațierii necondiționate condamnaților care beneficiaseră de liberare necondiționată. Înrăutățirea statutului condamnatului, prin aplicarea actului de grațiere condiționată, poate avea loc prin executarea cumulativă a pedepselor și prin prelungirea termenelor de încercare mai mici de 3 ani, la 3 ani.

– substituirea termenului inițial de încercare cu cel prevăzut de actul de clemență atrage și o schimbare a felului recidivei, care va fi postcondamnatorie, în loc de postexecutorie;

– argumentul ameliorării situației condamnatului liberal condiționat prin înlăturarea executării pedepselor accesorii, ca urmare a grațierii condiționate, este nesemnificativă în raport cu considerentele relevate, care redau perspectiva agravării statutului celui condamnat prin decretul de grațiere;

– trebuie luate în seamă natura, consecințele, tangențele cu alte instituții juridice și intenția legiuitorului.

În practica judiciară, s-a statuat că dispozițiile privind grațierea sunt aplicabile numai celor care execută efectiv pedeapsa sau nu au început executarea ei, deoarece numai față de aceștia se produc efecte reale de favoare, nu și față de cei liberați condiționat, care beneficiază de regimul mai avantajos al art. 59-60 C. pen. Prin aplicarea grațierii condiționate, pe de o parte s-ar prelungi termenul de încercare la 3 ani, iar pe de altă parte, în cazul săvârșirii altei infracțiuni, noua pedeapsă s-ar stabili prin cumul aritmetic, și nu pe calea absorbției. Aceste împrejurări sunt vădit nefavorabile condamnatului.

Liberarea condiționată și grațierea sunt instituite pentru efectele pe care le produc în favoarea condamnatului. Atunci când ambele măsuri devin aplicabile, grațierea vizând o pedeapsă pentru care s-a dispus anterior liberarea condiționată, nu va fi incidență decât acea măsură care va fi mai favorabilă condamnatului. Cum grațierea constituie un act de clemență a cărui aplicare nu poale avea alt efect decât ușurarea situației condamnatului, grațierea condiționată este inoperantă, rămânând în vigoare și producând efecte numai liberarea condiționată.

Soluția a fost apreciată ca rațională.

b) Potrivit altei opinii, grațierea condiționată a acestor pedepse este nu numai posibilă, ci și obligatorie.

Este adevărat că art. 120 C. pen. nu face nici un fel de referire relativ la incidența actelor de grațiere asupra pedepselor cu privire la care s-a dispus liberarea condiționată.

De principiu, însă, grațierea operează asupra tuturor pedepselor aflate în curs de executare sau executabile. O astfel de pedeapsă este și cea privitor la care a intervenit liberarea condiționată, deoarece, după acest moment, are loc o executare virtuală.

Beneficiul grațierii nu poate fi refuzat, oricare ar fi explicația refuzului.

Neaplicarea unei grațieri condiționate nu poate fi justificată de considerente de oportunitate.

Într-o singură situație, determinată însă de dispozițiile actului de clemență însuși, grațierea nu s-a putut aplica celui liberat condiționat. Dacă, în pofida conduitei sale, condamnatul a fost liberat condiționat, el nu a putut beneficia de dispozițiile Decretului nr. 9/1974, care i-a exceptat pe cei care au avut o comportare necorespunzătoare pe timpul executării pedepsei.

Acest punct de vedere a fost însușit, în final, de către instanța supremă.

Cu toate că pedeapsa nu se execută efectiv înăuntrul termenului de încercare al liberării condiționate, grațierea condiționată va fi favorabilă condamnatului, deoarece înlătură executarea pedepselor accesorii și nu este revocabilă în cazul săvârșirii unei infracțiuni din culpă, spre deosebire de liberarea condiționată.

Dacă cel liberat respectă condiția, pedeapsa se consideră executată la data adoptării actului de clemență, iar nu la data împlinirii duratei pedepsei, împrejurare care produce efecte majore cu privire la recidivă și reabilitare.

De asemenea, în cazul pedepselor cu durată mai mare, termenul de încercare al grațierii condiționate poate fi mai scurt decât cel al liberării.

În sfârșit, grațierea condiționată subzistă în ipoteza desființării hotărârii de liberare condiționată.

Considerând justă soluția aplicării grațierii condiționate și în cazul pedepselor cu privire la care a intervenit liberarea condiționată, trebuie să remarcăm totuși, forța argumentelor și eleganța motivării opiniei contrare, care are incontestabilul merit de a pune în evidență principiul neagravării statutului condamnatului printr-un act de clemență.

Coordonatele întregii probleme a compatibilității dintre liberarea condiționată și grațierea condiționată le reprezintă, pe de o parte, principiul neinrăutățirii situației persoanei condamnate prin aplicarea grațierii, iar pe de altă parte, regula aplicării obligatorii a actului de clemență.

Cel de al doilea punct de vedere s-a impus față de cel dintâi, prin aceea că a reușit să concilieze principiile amintite, construind un cadru flexibil, înăuntrul căruia ambele se pot aplica nestingherit.

O problemă căreia i se cuvine o atenție deosebită privește aplicarea actului de grațiere în situația în care instanța a fost sesizată deja cu propunerea comisiei de liberare de pe lângă penitenciar, sau cu cererea condamnatului.

Potrivit unei păreri, în cazul în care formalitățile pentru punerea în libertate a condamnatului, pe baza liberării condiționate, sunt în curs, sau chiar s-a dispus de către instanță, prin hotărâre încă nedefinitivă, se va aplica dispoziția legală mai favorabilă condamnatului, respectiv liberarea condiționată, și nu grațierea.

Într-o altă opinie, s-a susținut însă că se vor aplica, în mod obligatoriu, dispozițiile privitoare la grațiere.

Grațierea se aseamănă cu liberarea condiționată, pentru că ambele înlătură executarea pedepsei. Spre deosebire de grațiere, care înlătură executarea total sau parțial, liberarea condiționată o va înlătura întotdeauna doar parțial.

Grațierea este obligatorie și imediată, în vreme ce liberarea condiționată este facultativă, făcând obiectul unei evaluări judiciare.

Grațierea, chiar dacă nu are întotdeauna efect extinctiv al raportului penal, va apropia cel puțin data stingerii acestuia, atunci când este doar parțială.

Liberarea condiționată nu are însă niciodată caracter extinctiv, și nici efect comprimator al termenului de încercare.

Nu există un drept de opțiune între grațiere și liberare condiționată, întrucât grațierea este obligatorie, imediată, și se aplică din oficiu, având, datorită caracterului său extinctiv, efecte mai largi decât liberarea condiționată. Condamnatul, liberat și apoi grațiat condiționat, nu va mai fi considerat în executarea pedepsei sau, altfel spus, executarea nu-și va mai urma cursul său virtual.

Efectele grațierii sunt deci mai radicale, mai profunde decât cele ale liberării condiționate. Dacă nu s-a produs condiția rezolutorie – săvârșirea unei noi infracțiuni -, efectul extinctiv se consolidează retroactiv.

Liberarea condiționată înlătură și ea executarea restului de pedeapsă, dar efectul extinctiv nu se produce decât la data împlinirii duratei pedepsei, dacă nu s-a săvârșit din nou o infracțiune.

Toate trăsăturile menționate ale grațierii impun aplicarea ei cu prioritate, fără nici un fel de diferențiere, după cum s-a formulat sau nu cererea de liberare condiționată, aceasta se află în curs de judecată, sau se așteaptă pronunțarea hotărârii.

Dispunerea liberării condiționate fiind mai benefică, nu poate exclude incidența actului de clemență, care este obligatoriu.

Dacă pedeapsa a fost grațiată integral, cererea de liberare condiționată urmează a fi respinsă ca fără obiect, deoarece executarea a fost înlăturată ca urmare a grațierii.

CAPITOLUL 3 PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

3.1. Noțiune.

Prescripția executării pedepsei constă în înlăturarea forței executive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să fie executată. Este o cauză de stingere a dreptului de a pretinde și impune, prin constrângere, executarea pedepsei și a obligației condamnatului de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată.

Rațiunea prescripției executării pedepsei este aceeași cu a prescripției răspunderii penale. Trecerea unui anumit interval de timp de la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, fără ca pedeapsa aplicată să fie executată, face ca eficiența acesteia să diminueze până la dispariție, astfel încât executarea pedepsei după un mare interval de timp poate duce la rezultate contrare celor urmărite prin aplicarea ei. Faptul că în tot acest interval condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune și că a fost permanent sub amenințarea pedepsei, face să se nască prezumția că el s-a îndreptat și că supunerea lui tardivă la executarea pedepsei ar putea dăuna finalității educative a acesteia. Instituția prescripției executării pedepsei are ca obiect tocmai reglementarea acestor efecte extinctive asupra executării pedepsei pe care le produce trecerea timpului, în condițiile în care hotărârea de condamnare nu este pusă în executare.

Prin natura sa juridică de cauză de stingere a executării pedepsei aplicate injustiție, prescripția executării pedepsei apare ca o renunțare anticipată la dreptul de a cere și impune executarea pedepsei dacă aceasta nu a avut loc în intervalul prevăzut de lege. Legiuitorul consideră astfel că este în interesul apărării sociale ca pedeapsa să nu mai fie executată dacă ordinea de drept a fost reintegrată prin trecerea timpului, iar executarea pedepsei n-ar face decât să readucă în atenția opiniei publice o faptă antisocială uitată.

Așa cum s-a arătat cu ocazia examinării prescripției răspunderii penale, legea penală a reglementat prescripția penală în cadrul unei instituții unitare, prin dispozițiile din art. 121-130 Cp., făcând distincție însă între cele două forme de prescripție. Ca și în cadrul reglementării prescripției răspunderii penale, legea prevede și cu privire la prescripția executării pedepsei dispoziții speciale. Astfel de dispoziții sunt cuprinse în art. 125-127, 128 alin. (2), 129-130 Cp..

3.2. Termenele de prescripție.

Potrivit dispoziției din art. 126 alin. 1 Cp., termenele de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt de 20 ani, când pedeapsa ce urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani, și de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea. Termenele de prescripție sunt variabile deci, în general, în raport cu gravitatea pedepsei ce urmează să fie executată. Când pedeapsa este amenda, termenul de prescripție a executării este de 3 ani. Durata pedepsei este aceea stabilită și aplicată de instanța de judecată, fie pentru o singură infracțiune, fie ca pedeapsă rezultantă pentru un concurs de infracțiuni.

Legea prevede că executarea sancțiunilor cu caracter administrativ, aplicate în cazul înlocuirii răspunderii penale sau în cazul faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni (art. 181 și art. 91 Cp.) se prescrie în termen de 1 an.

În cazul pedepselor aplicate persoanei juridice, prin dispozițiile din alineatele 11 și 12 ale aceluiași articol, introduse prin Legea nr. 278/2006, se prevede, pe de o parte, că termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani, iar pe de altă parte, că executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

Termenele de prescripție a executării pedepselor principale, aplicate atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, fiindcă de la această dată pedeapsa devine executorie. Momentul a quo (de la care începe să curgă termenul prescripției) este, așadar, determinat de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (art. 416-417 C.p.p.). In ceea ce privește momentul ad quem (la care se împlinește termenul de prescripție), acesta se determină ținând seama de dispoziția din art. 154 Cp., care prevede că, la calcularea timpului, luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care termenul a început să curgă.

Termenul de prescripție a executării sancțiunilor cu caracter administrativ la care ne-am referit începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii sau, după caz, de la data când poate fi pusă în executare, potrivit legii, hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea.

În fine, legea prevede că în cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării executării sub supraveghere sau după caz, al revocării executării pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripție a executării pedepsei începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă.

Așa cum se prevede prin dispoziția din art. 129 Cp., termenele de prescripție a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori.

Executarea pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață, se prescrie în 20 de ani. Termenul de prescripție curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiunea pe viață.

3.3. Întreruperea cursului prescripției

Ca și în cazul prescripției răspunderii penale, cursul prescripției executării pedepsei poate fi întrerupt atunci când se ivesc situații care impun, pe planul apărării sociale, anularea efectelor pe care prescripția le-a putut produce până la data apariției acelor situații. Potrivit dispoziției din art. 127 Cp., cursul termenului de prescripție a executării pedepsei ori a sancțiunilor cu caracter administrativ prevăzute de legea penală se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni. De asemenea, legea prevede că și sustragerea condamnatului de la executare, după ce aceasta a început, deși este o cauză de întrerupere a executării, are ca efect începerea curgerii unui nou termen de prescripție.

Prin începerea executării se înțelege nu simpla punere în executare a hotărârii de condamnare, ci începerea executării efective a pedepsei, adică depunerea condamnatului în penitenciar sau prezentarea la locul de muncă, în cazul executării pedepsei la locul de muncă, ori plata unei rate a amenzii, în cazul eșalonării executării acestei pedepse. Prin această începere a executării, cursul termenului de prescripție se întrerupe, fiindcă nu este posibilă prescripția pedepsei în timp ce aceasta se execută.

În cazul în care condamnatul săvârșește din nou o infracțiune, oricare ar fi aceasta, el dovedește perseverență pe calea infracțiunii, anihilând prin aceasta efectele pe care prescripția le-a putut produce până atunci. Este firesc deci, ca de la data săvârșirii noii infracțiuni să înceapă curgerea unui nou termen de prescripție a executării pedepsei anterioare.

În fine, atunci când, după începerea executării efective a pedepsei, condamnatul se sustrage de la executare, făcând cu neputință începerea sau continuarea executării (dispare după eliberarea condiționată, evadează de la locul de deținere, nu plătește amenda, ascunzând sursele pecuniare urmăribile) este iarăși firesc ca prin aceasta să se anihileze efectele de până atunci ale trecerii timpului și să înceapă, din momentul sustragerii, curgerea unui nou termen de prescripție a executării pedepsei.

În toate cazurile de întrerupere a cursului termenului prescripției executării pedepsei, timpul scurs până la apariția cauzei de întrerupere nu se mai ia în calcul, totdeauna urmând să înceapă, de la acea dată, un nou termen de prescripție. Spre deosebire de prescripția răspunderii penale, în cadrul căreia legea prevede o prescripție specială care operează independent de numărul întreruperilor, în cazul prescripției executării pedepsei o astfel de prescripție nu există, astfel că, pentru a opera prescripția, termenul trebuie să curgă neîntrerupt, în întregime, indiferent de numărul sau durata întreruperilor. Soluția este firească, deoarece este vorba de o condamnare definitivă care trebuie să fie totdeauna executată efectiv, prescripția constituind o soluție excepțională care intervine numai cu condiția scurgerii integrale a termenului prevăzut de lege.

3.4. Suspendarea cursului prescripției

Ca și la prescripția răspunderii penale, cursul termenului de prescripției a executării pedepsei poate fi suspendat sau oprit datorită unor cauze prevăzute de lege, oprire care are ca efect neluarea în seamă, la calcularea termenului de prescripție, a intervalului cât a durat suspendarea. Legea prevede că termenul de prescripție a executării pedepsei este suspendat în cazurile și condițiile prevăzute în Codul de procedură penală. Astfel, executarea pedepsei poate fi suspendată, în condițiile legii, în timpul exercitării căii extraordinare de atac a contestației în anulare (art. 390 C.p.p.) sau în cazurile de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei (art. 453, 455 C.p.p.). În toate aceste cazuri curgerea termenului de prescripție este suspendată până la soluționarea cauzei sau până când condamnatul este în măsură să înceapă sau să continue executarea pedepsei, prescripția urmând să-și reia cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare (art. 128 alin. ultim Cp.).

3.5. Efectele prescripției executării pedepsei

Așa cum se prevede prin dispozițiile din art. 125 alin. (1) Cp., prescripția are ca efect înlăturarea executării pedepsei principale aplicate prin hotărârea de condamnare. Nu interesează felul pedepsei (închisoare, amendă), nici natura infracțiunii pentru care a fost aplicată, cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii, pentru care prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale (art. 125 alin. 2 Cp.). Rațiunea acestei excluderi este aceeași ca și în cazul imprescriptibilității răspunderii penale pentru aceste infracțiuni și anume gravitatea lor deosebită.

Prescripția înlătură și stinge pedeapsa, nu însă și condamnarea, care rămâne și constituie antecedent penal al condamnatului. Prescripția se limitează la pedeapsa principală, pedepsele complementare, în fapt interzicerea unor drepturi (cealaltă pedeapsă complementară aplicabilă persoanei fizice, adică degradarea militară, putând fi executată chiar în lipsa condamnatului care se sustrage de la executare) urmează să fie executată după prescripția pedepsei principale.

Legea prevede de asemenea, că prescripția nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță, soluție firească, fiindcă măsurile de siguranță nu sunt pedepse, au alt temei, iar acest temei, adică o anumită stare de pericol, nu dispare prin simpla trecere a timpului, ci numai prin măsura de siguranță respectivă. Câtă vreme starea de pericol se menține, persistă și necesitatea măsurii de siguranță.

CAPITOLUL 4 ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

SECȚIA PENALĂ A TRIBUNALULUI MEHEDINȚI

Decizia penală nr. 777 din 08.09.1984

Efectele amnistiei asupra grațierii condiționate.

Publicată în "Revista română de drept" nr. 8/1985, p. 61.

    Prin sentința penală nr. 1896 din 10 decembrie 1981 pronunțată de Judecătoria Drobeta-Turnu-Severin, inculpatul T.I. a fost condamnat la 4 ani închisoare în baza art. 26 raportat la art. 233 alin. 2 Cod penal, constatându-se că pedeapsa este grațiată condiționat, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 189/1981 din 21 august.

    Prin sentința penală nr. 821 din 10 iunie 1983, Judecătoria Drobeta-Tr. Severin a condamnat pe același inculpat la 6 luni închisoare pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite – comisă la 22 martie 1983 – prevăzut de art. 256 Cod penal și, în baza art. 8 din Decretul nr. 189/1981, s-a dispus revocarea grațierii pedepsei de 4 ani închisoare și executarea unei pedepse cumulate de 4 ani și 6 luni închisoare.

    Prin sentința penală nr. 2188 din 30 august 1984, Judecătoria Drobeta-Turnu-Severin a admis, în parte, contestația la executare a condamnatului T.I. și, constatând că infracțiunea prevăzută în art. 256 Cod penal este amnistiată, potrivit art. 4 lit. a din Decretul nr. 290/1984 din 9 august, a dispus executarea pedepsei de 4 ani închisoare.

    Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, Procuratura Locală Drobeta-Turnu-Severin, cum și contestatorul, criticând-o pentru nelegalitate, deoarece în mod greșit s-a dispus executarea pedepsei de 4 ani închisoare, grațiată în baza art. 1 din Decretul nr. 189/1981, atât timp cât infracțiunea intenționată, care atrăsese revocarea grațierii condiționate, a fost amnistiată prin Decretul nr. 290/1984, iar, potrivit art. 119 Cod penal, amnistia postcondamnatorie înlătură nu numai executarea pedepsei, dar și celelalte consecințe ale condamnării, printre care și revocarea grațierii condiționate.

    Tribunalul admite recursurile declarate și, în raport cu criticile formulate, casează hotărârea instanței de fond și, admițând contestația la executare, constată că infracțiunea prevăzută de art. 256 Cod penal este amnistiată, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 290/1984 și, înlăturând dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 189/1981, constată că pedeapsa de 4 ani închisoare este grațiată, în temeiul, art. 1 din Decretul nr. 349/1982.

TRIBUNALULUI SUPREM – SECȚIA PENALĂ

Decizia penală nr. 1349 din 08.07.1980

Amnistia și grațierea intervenite anterior cauzei sau în cursul judecării acesteia.

    Prin sentința nr. 40 din 16 septembrie 1977 a Tribunalului județean Sibiu, inculpatul C.St. a fost condamnat la 15 ani închisoare și interzicerea unor drepturi pe termen de 6 ani, pentru infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b, 76 alin. 2, 37 lit. b și art. 80 din același cod.

    În fapt, s-a reținut că inculpatul, fiind chemat în ajutor de către cumnatul său B.P. care fusese lovit de un tânăr necunoscut aflat într-un grup de mai multe persoane, s-a înarmat cu un cuțit și, ajungând la acel grup, s-a apropiat de victima V.G. și i-a aplicat o lovitură de cuțit în piept, cauzându-i moartea.

    Tribunalul Suprem, Secția penală, prin decizia nr. 2256 din 12 decembrie 1977, a admis recursul Procuraturii județene Sibiu și, casând sentința, a modificat pedeapsa privativă de libertate, în sensul că prin înlăturarea aplicării art. 73 lit. b, 76 alin. 2 și 80 cod penal, a majorat pedeapsa la 18 ani închisoare.

    Fiind în executarea pedepsei sus-arătate, condamnatul C.St. a introdus o contestație contra executării prin care a solicitat înlăturarea stării de recidivă, deoarece condamnările, care au format primul termen al recidivei, au fost pronunțate pentru fapte săvârșite înainte de a împlini vârsta de 21 ani, iar prin Decretul nr. 147/1977, acestea au fost amnistiate.

    Tribunalul județean Cluj, prin sentința penală nr. 33 din 9 mai 1980, a respins ca nefondată contestația la executare cu motivarea că deși în fața instanței de fond condamnatul a susținut că nu este recidivist, totuși i s-a reținut starea de recidivă, iar cu ocazia judecării recursului deși s-a solicitat reducerea pedepsei, aceasta a fost majorată ca urmare a recursului procuraturii, menținându-se constatarea că inculpatul a comis infracțiunea în stare de recidivă.

    Împotriva acestei sentințe condamnatul a declarat recurs, prin care se susține că instanța, soluționând contestația, nu a stabilit antecedentele penale ale condamnatului în raport de care să constate dacă este sau nu recidivist.

    Recursul nu este întemeiat.

    În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 461 lit. d codul de procedură penală, contestația contra executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

    În raport de prevederile legale menționate, amnistia sau grațierea, dacă intervin după rămânerea definitivă a hotărârii și, potrivit art. 459 codul de procedură penală, judecătorul de la instanța de executare nu le-a aplicat, condamnatul, care se consideră nedreptățit, poate face contestație asupra executării.

    Așa fiind, condamnatul nu poate face contestație la executare dacă amnistia sau grațierea a intervenit anterior judecății sau în cursul acesteia.

    În speță, se constată că Tribunalul județean Sibiu, condamnând pe C.St. pentru infracțiunea de omor, prin sentința penală nr. 40 din 16 septembrie 1977 – deci după adoptarea decretelor de amnistie și grațiere nr. 147 și 115/1977 – a respins susținerea inculpatului în sensul că nu este recidivist, iar Tribunalul Suprem, Secția penală, prin decizia nr. 2256 din 12 decembrie 1977, admițând recursul Procuraturii județene Sibiu, a înlăturat aplicarea art. 73 lit. b, art. 76 și art. 80 cod penal și a modificat pedeapsa în sensul majorării ei la 18 ani închisoare, menținând starea de recidivă a recurentului.

    Cum prin contestația contra executării, formulată de condamnat se invocă decretul nr. 147/1977, care a apărut în cursul judecării cauzei în care s-a pronunțat sentința penală nr. 40 din 16 septembrie 1977 a Tribunalului județean Sibiu, în mod legal instanța de executare a respins contestația contra executării, formulată de condamnat.

JUDECĂTORIA CONSTANȚA

Decizia nr. 1208 din 10.06.1974

Furt. Grațiere condiționată. Revocare.

Publicată în "Revista română de drept" nr. 12/1976, p. 53-54.

Prin sentința penală nr. 1190/1974 a Judecătoriei Constanța, inculpatul P. V. a fost condamnat la 1 an închisoare în baza art. 208 alin. 1 combinat cu art. 209 lit e și art. 37 lit. b Cod penal.

    În baza art. 7 din Decretul nr. 543/1970, s-a dispus revocarea grațierii pedepsei de 1 an închisoare și s-a adăugat la pedeapsa aplicată prin această sentință, urmând să execute 2 ani închisoare, reținându-se că inculpatul în noaptea de 12/13 februarie 1974, a furat din cabina unui marinar străin aflată pe o navă sub pavilion panamez, un ceas de mână, care, după descoperirea faptei, a fost restituit persoanei păgubite.

    Prin recursul declarat în termen, inculpatul P. V. a criticat hotărârea primei instanțe, sub aspectul revocării grațierii pedepsei anterioare de 1 an închisoare.

    Verificând sentința recurată, se constată că prima instanță a reținut o corectă situație de fapt, întemeiată pe probele administrate, iar încadrarea juridică a fost bine stabilită. În ce privește motivul de casare formulat, acesta este întemeiat.

    Din examinarea dosarului nr. 4554/1972 al Judecătoriei Brașov, rezultă că, prin sentința penală nr. 2996 din 25 noiembrie 1970, inculpatul P. V. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru infracțiunea de furt în dauna avutului obștesc și la 6 luni închisoare pentru infracțiunea de uz fals, dispunându-se ca, potrivit art. 33 și art. 34 Cod penal, să execute pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat un spor de 2 luni. Recursul inculpatului a fost admis și prin decizia penală nr. 90 din 27 ianuarie 1971, a Tribunalului județean Brașov, s-a constatat că ambele pedepse sunt grațiate în temeiul art. 1 lit. a din Decretul nr. 543/1970, înlăturându-se astfel și sporul de 2 luni închisoare.

    Faptele prin care s-a produs avutului obștesc o pagubă de 1656 lei au fost săvârșite de inculpat la 24 iulie 1970.

    Ulterior, împotriva ambelor hotărâri s-a introdus recurs extraordinar, care a fost admis de Tribunalul Suprem prin decizia nr. 1231 din 22 martie 1972, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță, cu motivarea că faptele inculpatului trebuiau încadrate și în prevederile art. 215 alin. 2 raportat la art. 229 alin. 1 Cod penal și respectiv în art. 288 alin. 1 Cod penal.

    Rejudecându-se pricina, prin sentința penală nr. 2764 din 22 septembrie 1972, rămasă definitivă prin nerecurare, inculpatul P. V. a fost condamnat la 9 luni închisoare pentru furt în dauna avutului obștesc, la 10 luni pentru fals, 8 luni pentru uz de fals și 1 an închisoare pentru înșelăciune în dauna avutului obștesc toate pedepsele fiind grațiate în întregime conform art. 1 lit. a din Decretul nr. 543/1970.

    Potrivit art. 7 din Decretul nr. 543/1970, cei care, în curs de 3 ani de la data aplicării dispozițiilor art. 1, vor săvârși o infracțiune intenționată, vor executa, pe lângă pedeapsa ce se va stabili pentru acea infracțiune, și pedeapsa rămasă neexecutată ca urmare a aplicării dispozițiilor de grațiere.

    Fapta pentru care inculpatul P. V. a fost judecat și condamnat prin sentința recurată, după cum s-a arătat, a fost săvârșită în noaptea de 12/13 februarie 1974. Calculul termenului de trei ani, prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 543/1970, trebuia să se facă de la data pronunțării deciziei nr. 90 din 27 ianuarie 1971, data când s-a aplicat grațierea, și nu de la 22 septembrie 1972, data pronunțării celei de-a doua sentințe, ca urmare a rejudecării procesului, după casarea cu trimitere pronunțată de Tribunalul Suprem în recursul extraordinar.

    Este adevărat că, ulterior, adică la 22 martie 1972, deci după mai mult de 1 an de la data aplicării dispozițiilor referitoare la grațiere, hotărârile inițiale au fost casate în condițiile arătate mai sus, trimițându-se cauza pentru rejudecare, întrucât instanțele nu au încadrat în drept toate faptele deduse judecății. Această deficiență în nici un caz nu poate fi în dezavantajul inculpatului și nu se poate socoti începerea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 543/1970, de la data de 22 septembrie 1972, când s-a pronunțat noua hotărâre prin care s-a făcut iarăși aplicarea prevederilor Decretului nr. 543/1970, privind pedepse aplicate pentru aceleași fapte. Dacă s-ar interpreta altfel, ar însemna să se prelungească nefiresc, și în afara intenției legiuitorului, termenul de încercare care a fost stabilit să înceapă de la data aplicării dispozițiilor Decretului de grațiere, în speță de la 27 ianuarie 1971.

    Cum infracțiunea ulterioară a fost săvârșită la 12/13 februarie 1974, deci după expirarea termenului de încercare de 3 ani, în mod greșit instanța de fond a dispus revocarea grațierii anterioare.

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE – SECTIA PENALĂ

Decizia nr. 629 din 1 februarie 2006

    Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin nr. 244/P din 14 octombrie 2002, au fost trimiși în judecată inculpatul N.A.M., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și folosirea creditului societății în alte scopuri decât cel pentru care a fost acordat, fapte prevăzute de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., art. 290, art. 291 C. pen. și art. 266 alin. (1), pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în condițiile aplicării dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., și art. 41 alin. (2) C. pen., B.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și folosirea creditului societății în alte scopuri decât cel pentru care a fost acordat, fapte prevăzute de art. 215 alin. (2) C. pen., art. 290, art. 291 C. pen. și art. 266 alin. (1), pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în condițiile aplicării dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., și art. 41 alin. (2) C. pen., S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual, complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată și folosirea creditului societății în alte scopuri decât cel pentru care a fost acordat, fapte prevăzute de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., art. 26 raportat la art. 290 C. pen. și art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în condițiile aplicării dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., C.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și complicitate la folosirea creditului societății în alte scopuri decât cel pentru care a fost acordat, fapte prevăzute de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., art. 290, art. 291 C. pen. și art. 26 C. pen., raportat la art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în condițiile aplicării dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen.

    S-a reținut în actul de sesizare a instanței că, în cursul anului 2000, inculpații S.A. și C.D., pe de o parte și B.N. și N.A.M., pe de altă parte au decontat la B.C.R., sucursala Oțelu Roșu, cupoane agricole în valoare de 7.652.900.000 ROL și, respectiv 10.421.300.000 ROL.

    S. A. este cea care a achiziționat cupoane agricole de la persoane fizice, iar C.D. a depus la banca amintită 25 de centralizatoare și 78 facturi fiscale pe care le-a decontat, fără ca în realitate să efectueze operațiuni de achiziționare și livrare de îngrășăminte chimice.

    Sumele obținute din decontări au fost însușite de inculpați.

    Similar au procedat inculpații B.N. și N.A.M., care fără a derula operațiuni de achiziționare, livrare de produse sau efectuare de lucrări, după ce au cumpărat cupoane agricole de la persoane fizice, au întocmit facturi fiscale fictive și centralizatoare decontându-le la bancă. Ei nu au ținut nici un fel de evidență primară a activităților pretins desfășurate.

    Reținând aceeași situație ca în rechizitoriu, prin sentința penală nr. 187 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. 6360/P/2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., au fost achitați inculpații:

N. A.M.; B. N.; S. A.; C. D., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen.

    În baza art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.A.M. la 2 ani închisoare.

    În baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.A.M. la un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.A.M. la un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.A.M. la un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, art. 1 din O.U.G. nr. 18/2003 a constatat grațiată pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, aplicată pentru art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 și a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.

    În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele de 2 ani închisoare [(art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.)], un an și 6 luni închisoare [(art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.)]; un an și 6 luni închisoare [(art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.)] și a dispus ca inculpatul N.A.M. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare.

    În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului N.A.M., cu un termen de încercare de 4 ani, conform art. 82 C. pen. și a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83, 85 C. pen.

    În baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.N. la un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.N. la un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul B.N. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de un an și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului B.N., cu un termen de încercare de 3 ani și 6 luni, conform art. 82 C. pen.

    A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și art. 85 C. pen.

    În baza art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.N. la un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, art. 1 din O.U.G. nr. 18/2003 a constatat grațiată această pedeapsă de un an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului. A atras atenția inculpatului B.N. asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.

    În baza art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata S.A. la un an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpata S.A. la un an și 4 luni închisoare.

    În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpata S.A. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an și 6 luni închisoare.

    În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de un an și 6 luni, conform art. 82 C. pen. S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 și art. 85 C. pen.

    În baza art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpata S.A. la un an și 4 luni închisoare.

    În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, art. 1 din O.U.G. nr. 18/2003 a constatat grațiată această pedeapsă de un an și 4 luni închisoare aplicată inculpatei.

    A atras atenția inculpatei S.A. asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.

    În baza art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata C.D. la un an și 4 luni închisoare.

    În baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpata C.D. la un an și 4 luni închisoare.

    În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpata C.D. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de un an și 4 luni închisoare.

    În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de un an și 4 luni închisoare, aplicată inculpatei C.D., cu un termen de încercare de 3 ani și 4 luni, conform art. 82 C. pen.

    S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 și art. 85 C. pen.

    În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 a condamnat pe inculpata C.D. la un an și 4 luni închisoare.

    În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, art. 1 din O.U.G. nr. 18/2003 a constatat grațiată această pedeapsă de un an și 4 luni închisoare aplicată inculpatei.

    A atras atenția inculpatei C.D. asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.

    În baza art. 14, 346 alin. (1) C. pen., a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor București.

    În baza art. 348 C. proc. pen., art. 445 C. proc. pen., a declarat ca fiind false și a dispus anularea actelor care au făcut obiectul infracțiunilor pentru care au fost condamnați inculpații, din dosarul de urmărire penală, centralizatoarele nr. 1/2000, nr. 2/2000, nr. 3/2000, nr. 4/2000, nr. 5/2000, nr. 6/2000, nr. 7/2000, nr. 8/2000, nr. 9/2000, nr. 11/2000, nr. 12/2000, nr. 13/2000, nr. 14/2000, nr. 15/2000, nr. 16/2000, nr. 2/2000, nr. 3/2000, nr. 4/2000, nr. 5/2000, nr. 6/2000, nr. 7/2000, nr. 8/2000, nr. 9/2000, nr. 10/2000, nr. 15/2000, nr. 16/2000, nr. 17/2000, nr. 18/2000, nr. 25/2000, nr. 26/2000, nr. 27/2000, nr. 29/2000, nr. 30/2000, nr. 31/2000, nr. 32/2000, întocmite de SC S.C. SRL Caransebeș și SC C.C. SRL Marga.

    A dispus scoaterea din cauză a părții civile D.G.F.P. Caraș Severin (Ministerul Finanțelor).

    Prin adresele nr. 8841 din 5 august 2002 și nr. 9840 din 5 august 2002, D.G.F.P. Caraș Severin se constituie parte civilă împotriva inculpatelor S.A. și C.D. cu suma de 13.855.575.450 ROL (din care 7.653.000.000 ROL, prejudiciu efectiv adus bugetului de stat și 6.202.575.450 ROL, majorări de întârziere, iar împotriva inculpaților B.N. și N.A.M. cu suma de 18.065.323.550 ROL (din care 10.421.300.000 ROL prejudiciu efectiv, și 7.644.023.550 ROL majorări de întârziere).

    În cauză, pentru ambele situații a fost introdus ca parte civilă Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

    În faza de cercetare judecătorească s-a dispus efectuarea unei expertize contabile de către expert economist G.A., care a stabilit că în relațiile pe care societățile comerciale, care au achiziționat cupoane agricole de la deținătorii și titularii de drept a acestor cupoane agricole, le au cu aceștia, privesc cupoanele agricole cu un mijloc de plată în schimbul căruia oferă un alt mijloc de plată, în situația când oferă bani în schimbul acestor cupoane, un serviciu sau un produs anume solicitat de proprietarul cuponului și în relațiile pe care acești agenți economici le au cu societățile bancare, cupoanele agricole reprezintă: baza angajării de credite bancare, creanțe pentru gaj, pe baza unor contracte de cesiune creanțe aduse în gaj, ceea ce nu încalcă nici o prevedere legală; o monedă scriptică în schimbul căreia primește de asemenea altă valoare scriptică numită (bani de cont). Abia după semnarea contractelor de creditare și virarea sumelor, obținute ca urmare a încheierii contractelor de credit, în contul direct și solicitarea către unitatea bancară a eliberării de numerar, se poate vorbi de bani în numerar.

    Din punct de vedere al unității bancare, aceasta fiind cea care a verificat corectitudinea și legalitatea operațiunilor privind depunerea spre decontare a cupoanelor agricole, rezultă că actele primare în baza cărora a obținut decontarea cupoanelor au fost întocmite corect, deoarece: centralizatoarele cuprindeau cupoane reale și adevărate, care au fost minuțios verificate de către angajații unității bancare; cele înscrise în facturi se regăsesc în condițiile impuse de legislația în materie, respectiv O.G. nr. 32/1999.

    Cupoanele agricole reprezintă în fapt bonuri de valoare cu titlu gratuit atribuit deținătorilor de terenuri agricole sau proprietarilor de animale, interzicerea necomercializării acestor cupoane adresându-se deci, direct proprietarilor acestor cupoane, art. 1 alin. (2) lit. a) și g) din O.G. nr. 32/1999 și indirect societăților comerciale, acestea neavând dreptul de a le comercializa. Deci nu s-a făcut referire la nedecontarea lor prin unitățile bancare, imediat după intrarea în contul de disponibil a contravalorii cupoanelor agricole depuse spre decontare, unitatea bancară, B.C.R. Oțelu Roșu, a reținut contravaloarea creditelor acordate.

    Prima instanță a reținut că inculpații au desfășurat o activitate de intermediere care nu este interzisă de actele normative în vigoare.

    În această situație, prin Ministerul Agriculturii și Alimentației nu se poate constitui parte civilă prejudiciară pentru obligații pe care și le-a asumat; deținătorii agricole ar putea fi singurii îndreptățiți în acest sens și care ar dovedi vreo prejudiciere a lor prin vreuna din modalitățile prevăzute de lege.

    În concluzie, s-a apreciat că infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., îi lipsesc două elemente constitutive și anume: intenția întrucât inculpații au desfășurat o activitate de intermediere și nu de inducere în eroare, în cauză nu există prejudiciu față de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

    Împotriva sentinței penale pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin și partea civilă Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, criticând-o pentru netemeinicie, invocând ca motive următoarele împrejurări:

    Parchetul a învederat faptul că sentința penală pronunțată de prima instanță este nelegală sub aspectul greșitei achitări a inculpaților B.N., C.D., N.A.M., S.A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen.

    S-a apreciat că în mod greșit instanța de judecată a reținut că infracțiunii de înșelăciune îi lipsește unul din elementele constitutive și anume intenția de a induce în eroare, deoarece inculpații au desfășurat o activitate de intermediere și nu de inducere în eroare.

    În condițiile în care inculpații, deși nu au desfășurat activități de achiziționare și livrare a îngrășămintelor chimice, au întocmit facturi fiscale de achiziționare a unor asemenea produse, facturi pe care, însoțite de centralizatoare le-au prezentat B.C.R. și au decontat cupoane agricole, obținând astfel sume de bani, nu se poate ajunge la concluzia că o asemenea activitate desfășurată de inculpați ar fi exclusă textului de lege care încriminează infracțiunea de înșelăciune.

    Partea civilă Ministerul Agriculturii în motivele de apel a arătat că în mod greșit nu i s-au acordat despăgubirile solicitate în condițiile în care modalitatea prin care inculpații au achiziționat cupoanele de la agricultori și le-a decontat prin bănci, a determinat utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.

    De asemenea, s-a mai arătat că nici plata efectuată fără respectarea destinației creditului bugetar, precum și efectuarea de plăți care nu au la bază documente justificative legal întocmite, reprezintă prejudiciu pentru bugetul de stat.

    Prin decizia penală nr. 121/A din 24 martie 2005, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondate, apelurile, considerând că soluția instanței de fond este temeinică și legală.

    Împotriva deciziei au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și partea civilă Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

    Parchetul critică ambele hotărâri pentru greșita achitare a inculpaților, pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) și (5),cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și pentru aplicarea greșită a legii, omițând să constate grațierea pedepsei stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru inculpații N.A.M. și S.A.

    Partea civilă solicită admiterea recursului și obligarea inculpaților la plata integrală a prejudiciului și a penalităților calculate conform reglementărilor legale în vigoare.

    Curtea, analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, constată că acestea sunt fondate și urmează a fi admise.

    Astfel, după administrarea mai multor probe, la cererea apărătorilor aleși ai inculpaților N.A.M., B.N., S.A. și C.D., la termenul din 7 aprilie 2003, Tribunalul Caraș-Severin a dispus efectuarea unei expertize contabile care a avut ca obiective:

    1 – stabilirea valorii reale a prejudiciului cauzat părții civil

2 – dacă inculpații aveau abilitarea legală de a achiziționa de la agricultori cupoane agricole;

3 – analizarea sumei de 17.030.500.000 lei ridicată din cont pe bază de cecuri în raport de suma de 10.421.300.000 lei, reprezentând c/val. cupoanelor decontate la B.C.R. Timișoara;

    4 – alte împrejurări relevante pentru cauză;

    5 – situația sumei de 7 miliarde lei virată de SC S. SRL.

    Apare evident că fixarea obiectivului cu nr. 2 din expertiză excede competenței expertului. Acesta este un specialist care ajută la deslușirea unor împrejurări care necesită cunoștințe aprofundate într-o anumită materie, în cazul nostru în cea financiar-contabilă.

    A-i solicita expertului să stabilească dacă o activitate este conformă cu legea înseamnă subrogarea acestuia în atribuțiunile magistratului, singurul în măsură să analizeze și să stabilească acest lucru.

    Pentru a analiza activitățile desfășurate de inculpați în cursul anului 2000, în raport de infracțiunile reținute în actul de sesizare a instanței, trebuia să se stabilească pe de o parte, sumele investite de inculpați pentru achiziționarea de cupoane de pe piața liberă și, pe de altă parte, beneficiul realizat ca urmare a decontării acestor cupoane prin circuit bancar.

    Aceste aspecte nu pot fi lămurite decât prin dispunerea și efectuarea unei expertize contabile, mijloc de probă care trebuia administrat de instanța fondului.

    Subzistând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea recursurilor, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin.

CURTEA DE APEL PITEȘTI – SECȚIA PENALĂ

Decizia penală nr. 107 din 15.03.2005.

Recidivă post-condamnatorie.

Este nelegală hotărârea instanței de apel prin care au fost înlăturate dispozițiile art. 37 lit. a din Codul penal cu consecința revocării suspendării condiționate și a grațierii condiționate cu motivarea că efectul actului de grațiere (Legea nr. 543/2002), inclusiv în ce privește reducerea termenului de încercare al suspendării condiționate, se produce din momentul rămânerii definitive a hotărârii și nu din cel al adoptării actului de clemență. Cum la data săvârșirii infracțiunii dedusă judecății nu se împlinise nici termenul de încercare al suspendării condiționate, nici cel al grațierii condiționate, în sarcina inculpatului trebuiau reținute dispozițiile art. 37 lit. a Cod penal.

    Prin sentința penală nr. 410 din 24 septembrie 2004, pronunțată de Judecătoria Câmpulung, inculpatul L.M. a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. a Cod penal.

    În temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 și art. 83 alin. 1 din Codul penal, s-a dispus revocarea grațierii și a suspendării condiționate a executării pedepsei rezultante de 1 an închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 341/2001 a Judecătoriei Câmpulung, pedeapsă ce a fost descontopită în pedepsele componente de 1 an și, respectiv, 6 luni.

    Tot în temeiul art. 7 din Legea nr. 543/2002 și art. 83 alin. 1 din Codul penal, s-a revocat grațierea și suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 1 an închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 617/2001 a Judecătoriei Câmpulung, pedeapsă ce a fost descontopită în pedepsele componente de 1 an și, respectiv, 6 luni.

    În baza art. 36 alin. 2 Cod penal s-au recontopit pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 341/2001 a Judecătoriei Câmpulung cu pedepsele de 6 luni și 1 an, aplicate prin sentința penală nr. 617/2001 a Judecătoriei Câmpulung și s-a dispus executarea celei mai grele de 1 an închisoare, alături de pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, ambele în condiții de penitenciar.

    În fapt s-a reținut că, la data de 20 octombrie 2003, inculpatul a fost surprins pe raza comunei Valea Mare Pravăț, conducând autoturismul înmatriculat sub numărul AG-03-HWJ, deși nu poseda permis de conducere.

    În baza aceleiași rezoluții infracționale, la data de 1 decembrie 2003, inculpatul a condus din nou același autoturism în municipiul Câmpulung, cu toate că nu obținuse, între timp, permis de conducere.

    În raport de condamnările suferite prin sentințele penale nr. 341/2001 și nr. 617/2001 ale Judecătoriei Câmpulung, prima instanță a apreciat că inculpatul a comis infracțiunea din prezenta cauză în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a din Codul penal.

    Totodată, constatându-se că infracțiunea din prezenta cauză a fost săvârșită în perioada termenului de încercare, atât al suspendării condiționate, cât și al grațierii, prima instanță a revocat, în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 și art. 83 din Codul penal, atât grațierea, cât și suspendarea condiționată, dispunând, pe final, după recontopirea pedepselor aplicate prin cele două sentințe (pentru infracțiuni concurente), să execute pedeapsa cea mai grea alături de pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză.

    Apelul declarat de inculpat, prin care a criticat sentința sub aspectul greșitei rețineri a stării de recidivă cu consecința revocării suspendării și grațierii condiționate, a fost admis prin decizia penală nr. 469 din 7 decembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Argeș, care a înlăturat dispozițiile art. 37 lit. a din Codul penal, precum și dispoziția referitoare la revocarea grațierii și a suspendării condiționate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză în condițiile art. 81 din Codul penal.

    Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, prin care a fost criticată decizia sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor referitoare la instituția recidivei, cu consecința nelegalei înlăturări a revocării suspendării și grațierii condiționate pentru pedepsele la care inculpatul a fost condamnat prin sentințele penale nr. 341/2001 și nr. 617/2001, ambele ale Judecătoriei Câmpulung, a fost admis prin decizia penală nr. 107 din 15 martie 2005, prin care s-a casat în totalitate decizia și s-a menținut hotărârea instanței de fond.

    Motivarea instanței de apel este în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile în speță, respectiv cele referitoare la suspendare și la grațiere.

    Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că, în raport de dispozițiile art. 120 alin. 2 din Codul penal, la data săvârșirii infracțiunii în prezenta cauză (1 decembrie 2003) nu se împlinise termenul de grațiere, prevăzut de art. 7 din Legea nr. 543/2002 și nici cel de suspendare condiționată, prevăzut de art. 83 Cod penal.

    În situația în care pedepsele de 1 an (aplicată prin sentința penală nr. 341/2001, definitivă la 4 iunie 2001) și, respectiv, 1 an (aplicată prin sentința penală nr. 617/2001, definitivă la 8 decembrie 2001) a căror suspendare a fost dispusă, nu ar fi fost grațiate, termenul de încercare prevăzut de art. 83 Cod penal ar fi expirat la 3 iunie 2004 și, respectiv, 7 decembrie 2004, deci ulterior săvârșirii noii infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză. În acest caz, consecința săvârșirii noii infracțiuni în termenul de încercare, ar fi fost revocarea suspendării condiționate.

    Potrivit art. 120 alin. 2 din Codul penal, "grațierea are efecte și asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiționat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunțate de instanță se reduce în mod corespunzător".

    Revenind la speță, se constată că ambele pedepse de câte 1 an a căror executare a fost suspendată prin sentințele penale nr. 341/2001 și nr. 617/2001 au fost grațiate condiționat, în temeiul Legii nr. 543/2002, în condițiile prevăzute de art. 120 alin. 2 din Codul penal, în sensul reducerii termenului de încercare cu durata pedepsei, respectiv, la 2 ani.

    Dar, potrivit art. 7 din Legea nr. 543/2002, termenul de încercare privind grațierea începe să curgă de la data actului de grațiere (4 octombrie 2002), care în varianta redusă la 2 ani (prevăzută de art. 120 alin. 2 Cod penal) ar fi expirat la 3 octombrie 2004, deci ulterior săvârșirii infracțiunii din prezenta cauză.

    Susținerea instanței de apel, în sensul că efectul actului de grațiere (inclusiv în ce privește reducerea termenului de încercare al suspendării condiționate) se produce din momentul rămânerii definitive a hotărârii și nu din cel al adoptării actului de clemență, conduce la situații ilogice. Astfel, într-o atare interpretare, în situația în care actul de grațiere a fost adoptat la o perioadă mai mare de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, termenul de încercare al grațierii (care începuse să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii) s-ar împlini la data apariției legii de grațiere, ceea ce este de neacceptat din punct de vedere juridic.

    Ca atare, întrucât la data săvârșirii infracțiunii deduse judecății nu se împlinise nici unul din termenele de încercare, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că nu se poate reține starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a din Codul penal, cu consecința revocării suspendării condiționate și a grațierii condiționate.

CAPITOLUL 5 CONCLUZII

Din considerentele prezentate, se desprinde așadar regula că grațierea și celelalte cauze care modifică executarea pedepsei nu se pot baza numai pe motivații social-politice ori numai pe considerații de politică penală, ci ele reprezintă o rezultantă a interacțiunii dintre acestea. Proporțiile în care au operat motivațiile sunt irelevante, într-un caz putând fi precumpănitoare rațiunile de politică penală, iar în altul anumite temeiuri social-politice. Se poate doar remarca, în general, faptul că grațierile colective sunt mai nuanțate politic decât grațierile individuale.

Grațierile autentice au ajutat națiunile iubitoare de libertate în toate vremurile, au asigurat protecția Puterii prin afecțiune populară, precum și descurajarea vrăjmașilor, mai cu folos decât executarea unor pedepse aspre.

Exercițiul dreptului de acordare a clemenței dovedește, de fapt, că nu atât în Constituție, cât în legislativ și executiv se regăsește înțelepciunea politică autentică. Acea înțelepciune care depistează varietatea de direcții și sensuri a unei vieți sociale libere și bogate, și apoi le conciliază cu protecția puterilor și slăbiciunile umane, aducând-le și păstrându-le într-un echilibru perfect.

Tendințele și scopurile fundamentale ale științei penale contemporane sunt, în general, configurate și, printre ele, se numără:

– individualizarea pedepselor, astfel încât să se judece infractorul și fapta, mai mult decât infracțiunea în abstracto;

– prevenirea criminalității și readaptarea delincventului la mediul social cu ajutorul măsurilor de siguranță;

– instituția amânării pedepsei, a condamnării condiționate, a iertării judiciare pentru delincvenții primari și pentru cei care, prin conduita lor în timpul executării pedepsei, merită un tratament special;

– readaptarea delincventului la mediul său social.

Elaborarea unei doctrine reactive față de criminalitatea sfârșitului de mileniu a rămas însă, din păcate, un simplu deziderat.

În acest context, amnistia și grațierea se acordă, mai frecvent sau mai rar, cu efecte mai ample sau mai restrânse, în funcție de evoluția social-politică, a infracționalității și a politicii penale din diversele state.

Forma de stat, condițiile politice interne și tradiția sunt principalii factori care determină aria de cuprindere și prilejurile în care statele acordă grațierea colectivă și amnistia.

Aceste condiții, deși trebuie cunoscute, nu pot fi și nu trebuie comparate, astfel încât, recurgerea la practica altor state nu ar putea fi decât dăunătoare.

Există contraste semnificative între diferitele țări în legătură cu acordarea amnistiei și grațierii. Astfel, în Marea Britanie amnistiile sunt rare, în vreme ce în Italia ele sunt frecvente. De asemenea, statele fostului bloc răsăritean se prevalau de dreptul de acordare a clemenței în mod planificat, ca mijloc de conducere politică.

Într-un studiu cuprinzător despre dreptul de clemență s-a tras concluzia că acesta este consacrat și exercitat în toate statele lumii și că el s-a dovedit, practic, indispensabil în toate timpurile.

Bibliografie

I. Literatură în limba română.

A. Filipaș, „Natura juridică și caracteristicile grațierii condiționate”, în „RRD”, nr. 4/1988;

A. Filipaș, în „Practica judiciară penală”, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1990;

A. Munteanu, „Exceptarea de la grațiere a pedepselor aplicate pentru infracțiuni prin care s-au produs pagube avutului obștesc” II, în „RRD” nr. 471973

A. Ungureanu, „Drept penal român”, Partea generală, Editura „Lumina Lex”, București, 1995;

C. C. Angelescu, „Amnistia în dreptul constituțional român”, Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1940;

C. Bulai, „Drept penal”, Partea generală, Tipografia Universității București, 1987;

C. Bulai, „Drept penal român”, Partea generală, Vol. II, Casa de editură și presă „Șansa” SRL București, 1992;

C. Mitrache, „Drept penal român”, Partea generală, Casa de editură și presă „Șansa” SRL București, 1994;

C. Turianu, „Reeducarea prin muncă”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984;

G. Antoniu, „Pedepsele principale – închisoarea”, în „B. I.”, nr. 1/1987;

Gh. Dărîngă, „Privire generală asupra măsurilor de siguranță”, în „RRD” nr. 1/1967;

Gh. Mateuț, „Considerații teoretice si practice privind instituția liberării provizorii”, în „Revista de drept penal”, Anul 1 nr. 2;

Gr. Theodoru, L. Moldovan, „Drept procesual penal”, Editura didactică și pedagogică, București;

I. Albu, „Dreptul familiei”, Editura didactică și pedagogică, București, 1975;

I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București;

I. C. Filitti, I. Suchianu, Contribuții la istoria justiției penale în Principatele Române, Tipografia și Legătoria Închisorii Centrale „Văcărești”, București 1928;

I. Dobrinescu, „Infracțiuni contra vieții”, Editura Academiei R. S. România;

I. Gheorghiu-Brădet, „Criminologia generală românească”, Brașov, 1993;

I. Ionescu-Dolj, Notă în „Codul penal adnotat”, vol. I, parte generală, Editura Librăriei „Socec & CO” SA, București, 1937;

I. Neagu, L. Moldovan „Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară”, Editura didactică și pedagogică, București;

I. Neagu, „Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, București, 2004;

I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea geerală, Ed. All, București, 1994;

I. Poenaru, „Despre aplicarea actelor de clementă succesive”, în „RRD” nr. 5/1979;

I. Poenaru, „Soluții ale practicii judiciare în materia amnistiei și grațierii”, în „RRD” nr. 12/1986;

I. Poenaru, „În legătură cu conceptul de recidivist prin condamnări anterioare”, în „RRD” nr. 12/1982;

I. P. Filipescu, „Tratat de dreptul familiei”, Editura „All”, București, 1993;

I. Rădulescu, Curs de drept penal, vol. II, Ed. „Cultura Poporului” București, 1939;

I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. II, Atelierele Grafice „Socec & CO SA, București 1912;

J. Grigoraș, „Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor infracțiuni care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracțiunii de omor”, în „RRD” nr. 2/1977;

J. Grigoraș, „Unele considerații asupra aplicării dispozițiilor de grațiere ale Decretului prezidențial nr. 222/1976”, în „RRD” rtr. 1/1977;

L. Fătu, „Probleme de drept penal din practica Tribunalului județean Suceava”, în „RRD” nr. 6/1970;

M. Basarab, „Faptele juridice care modifică și sting raportul penal”, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Series Jurisprudentia, 1966;

M. Basarab, „Drept penal”, Partea generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1983;

M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, „Drept penal”, Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1987;

Mândru Iancu, Amnistia și Grațierea, Ed. All Educational, București 1998;

M. Zolyneak, „Drept penal”, Partea generală, Vol. III, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1993;

N. Volonciu, „Practica judiciară penală”, Vol. IV, Editura Academiei Române, București, 1993;

O. Loghin, „Drept penal român”, Partea specială, Vol. I, Casa de editură și presă „Șansa” SRL București, 1994;

R. M. Stănoiu, în „Practica judiciară penală”, Partea specială, vol. III, Editura Academiei Române;

St. Daneș, „Înlocuirea răspunderii penale”, Editura științifică, București, 1970;

S. Moisescu, „în legătură cu exceptarea de la grațiere a celor care au săvârșit infracțiuni intenționate prin care s-au produs pagube avutului obștesc”, în „RRD” nr. 6/1972;

S. Turtureanu, „Aspecte în legătură cu aplicarea Decretului prezidențial nr. 189/1981 privind aplicarea unor pedepse”, în „B.I.”nr. 1/1982;

Tr. Pop, Drept penal comparat. Penologie și Știință penitenciară, vol. III, institutul de Arte grafice „Ardealul” Cluj, 1924;

Tr. Pop. Comentare în „Codul penal adnotat”, Vol. I., Partea generală, Editura Librăriei „Socec and Co.”, S. A. București, 1937;

V. Dongoroz, „Drept penal”, București, 1939;

V. Dongoroz, I. Oancea, în „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, Vol. I., Editura Academiei R. S. România;

V. Papadopol, în „Practica judiciară penală”, vol. I, Editura Academiei R. S. România, București, 1988;

V. Papadopol, „Unele aspecte ale executării pedepsei închisorii prin muncă, fără privare de libertate, în lumina practicii judiciare”, în „RRD” nr. 1/1981;

V. Stoica, în „Practica judiciară penală”, vol. IV, Editura Academiei Române, București, 1993.

II. Literatură străină.

C. Civoli, „Traltato di diritto penale”, vol. prime, Parte generale, Milano, 1923;

C. Beccaria, „Despre infracțiuni și pedepse”, Editura științifică, Bucuroșii, 1965;

C. Hennau, J. Verhaegen, „Droit penal general” Bruylant, Bruxelles, 1991;

E. Knaipp, „Das Niederschlagungsrechts în rechtsstaatlicher Sicht”, în „J. Bl.”, Heft 23/24/1965;

G. Kovacs, I, „Exceptarea de Ia grațiere a pedepselor aplicate pentru infracțiuni prin care s-au produs pagube avutului obștesc”, în „RRD” nr. 4/1973;

G. Vidai, „Cours de droit criminel et de science penitentiaire”, Librairie A. Rousseau, Paris, 1921;

G. Waitz, „Deutsche Verfassungsgeschichte”, Bd. IV., 2. Aufl., 1885;

H. Klecatsky, „Die staatrechtlichen Wurzeln des Gnadenrechtes”, în „J. Bl.”, Heft 17/18/1967;

H. Ent, „Ein Beitrag zum osterreichischen Gnadenrecht”, în „OJZ”, 1956;

J. Schatzler, „Handbuch des Gnadenrechts”, C. H. Becksche Verlagsbuchhandlung, Munchen, 1992;

L. Biro, „Considerații asupra tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni”, în „RRD” nr. 9/1973;

L. Fabian, „Efectele stării de recidivă în cazul săvârșirii unor infracțiuni în timpul suspendării condiționate a executării pedepsei”, în „RRD” nr. 4/1974;

Le Graverand, „Traite de la legislation criminelle en France”, 3e ed. paris, 1830, T. II;

L. Margocsy, „Probleme ivite în practica judiciară în legătură cu aplicarea Decretului nr. 290/1984”, în „RRD” nr. 9/1985;

O. Seitter, „Die Rechtsnatur des Gnadenakts”, Disertație, Univ. „Eberhard-Karls”, Tubingen, 1962;

P. Bouzat, J. Pinate, „Traite de droit penal et de criminologie”, Tome 1, Dr. penal general, Paris, Librairie Dalloz, 1963;

R. Garraud, „Traite theorique et pratique du droit penal francais”, 3e ed. Librairie de la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914;

R. Garraud, „Precis de droit criminel”, 3 ed., Librairie de laSociete du Recueil Sirey, 1921;

R. Merle, A. Vitu, „Traite de droit criminel”, Ed. Cujas, Paris, 1967;

S. Feller, „Efectele amnistiei și grațierii asupra pedepselor condiționate”, în „LP” nr. 5/1960;

V.V. Pella, „Les principes generaux de l'amnistie”, Paris;