Cauzele Care Inlatura Caracterul Penal al Faptei In Vechiul Cod Penal
LUCRARE DE LICENȚĂ
Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei in vechiul cod penal
C U P R I N S
Abrevieri
Introducere
Capitolul I.
CONSIDERAȚII GENERALE
1.1 Noțiune
1.2 Caracterizarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
1.3 Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
1.4 Sfera și momentul aplicării cauzelor care înlătură caracterul penal
1.5 Prevederile actualului Cod penal
Capitolul II.
LEGITIMA APĂRARE-art. 44 Vechiul Cod penal
2.1 Noțiune si caracterizare
2.2 Condițiile legitimei apărări
A -atacul sau agresiunea
2.3 Condițiile atacului
B -apărarea
2.4 Condițiile apărării
2.5 Depășirea limitelor legitimei apărări
2.6 Legitima apărarea prezumată
2.7 Prevederile actualului Cod penal
Capitolul III.
STAREA DE NECESITATE -art. 45 Vechiul Cod penal
3.1 Noțiune si caracterizare
3.2 Condițiile stării de necesitate
3.3 Condițiile cu privire la pericol
3.4 Condițiile cu privire la salvare
3.5 Efecte și aspecte procesuale
3.6 Prevederile actualului Cod penal
Capitolul IV.
CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ȘI CONSTRÂNGEREA MORALĂ-
art. 46 Vechiul Cod penal
4.1 Noțiune si caracterizare
A Constrângerea fizică sau forța majoră
4.2 Noțiune
4.3 Condițiile constrângerii fizice
B Constrângerea morală
4.4 Noțiune
4.5 Condițiile constrângerii morale
4.6 Efectele constrângerii fizice
4.7 Efectele constrângerii morale
4.8 Prevederile actualului Cod penal
Capitolul V.
CAZUL FORTUIT- art. 47 Vechiul Cod penal
5.1 Noțiune și caracterizare
5.2 Condițiile cazului fortuit
5.3 Efecte și aspecte procesuale
5.4 Prevederile actualului Cod penal
Capitolul VI.
IRESPONSABILITATEA- art. 48 Vechiul Cod penal
6.1 Noțiune și caracterizare
6.2 Condițiile iresponsabilității
6.3 Efecte și aspecte procesuale
6.4 Prevederile Vechiului Cod penal
Capitolul VII.
BEȚIA- art. 49 Vechiul Cod penal
7.1 Noțiune și caracterizare
7.2 Felurile beției
7.3 Condițiile beției
7.4 Efecte și aspecte procesuale
7.5 Prevederile actualului Cod penal
Capitolul VIII.
MINORITATEA FĂPTUITORULUI-
art. 50 Vechiul Cod penal
8.1 Noțiune și caracterizare
8.2 Condițiile minorității făpturitorului
8.3 Efecte și aspecte procesuale
8.6 Prevederile actualului Cod penal
Capitolul IX.
EROAREA DE FAPT-art. 51 Vechiul Cod penal
9.1 Noțiune și caracterizare
9.2 Felurile erorii
9.3 Condițiile erorii de fapt
9.4 Efectele erorii de fapt
9.5 Eroarea de drept penal
9.6 Efecte și aspecte procesuale
9.7 Prevederile actualului Cod penal
Practică judiciară
Concluzii
Bibliografie
ABREVIERI
Art.-articol
Alin.-alineat
Cod proc. pen.-Cod procedură penală
Cod pen.-Cod penal
I.C.C.J-Înalta Curte de Casație și Justiție
INTRODUCERE
Tema lucrării de față o reprezintă cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în dreptul penal românesc.
Pornind de la o serie de considerații generale cu privire la răspunderea penală, se va încerca o particularizare a fiecărei cauze în parte potrivit Vechiului Cod proc. penală cu raportare la modifcările aduse prin Legea nr. 255/2013 de punere in aplicare a noului Cod de procedură penală.
Subiectul ales reprezintă un aspect de interes general atat din punct de vedere social, deoarece statul apară relatiile sociale împotriva faptelor de violenta, cat si individual, intrucat raspunderea penala privește orice persoana în parte, titulară de drepturi și obligații, și a cărei necesitate este să cunoască faptele care îi pot cauza o tragere la raspundere in fața instanțelor de judecată pentru nerespectarea unor principii sau norme ce țin de sfera ilicită a dreptului penal.
Deși, prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit și răspunderea penală, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală sau cu înlocuirea răspunderii penale.
Scopul lucrării deriva din afirmația de mai sus, astfel încât se va realiza o demarcație clara între cele două categorii de cauze si se vor prezenta principalele caracteristici ale acestora.
Rezultatele si concluziile efectuate confirma ceea ce și alte studii de specialitate au afirmat si anume recunoașterea celor 8 cauze ce înlatura caracterul penal al faptei in vechiul Cod penal romanesc: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul foruit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea făptuitorului și eroare de fapt.
Lucrarea este structurata pe 9 capitole principale din care deriva alte subcapitole ce detailează ideile de baza prezentate.
De-a lungul lucrării vom observa că Noul Cod penal scoate din categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei legitima apărare și starea de necesitate, incluzându-le în categoria cauzelor justificative, alături de alte două cauze care nu se regăsesc în vechea reglementare, respectiv exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate.
1. CONSIDERAȚII GENERALE
Specificul faptelor incriminate de legea penală în raport cu alte fapte ilicite îl constituie caracterul penal. Acest specific este caracterizat de prezența trăsăturilor esențiale fără de care nu poate exista o infracțiune, trăsături prevăzute la art. 17 alin. 1 Vechiul Cod penal.
Lipsa oricăreia din trăsăturile esențiale exclude existența caracterului penal al faptei, înlătură existența infracțiunii și, pe cale de consecință, exclude răspunderea penală.
Stabilirea caracterului infracțional al faptei fiind în esență expresia voinței legiuitorului, acesta poate să înlăture în anumite cazuri acest caracter și să prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt săvârșite în anumite condiții, împrejurări, situații, nu constituie infracțiuni și nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală, ci, eventual pentru o altă formă de răspundere juridică.
Toate aceste situații, dacă există în timpul săvârșirii faptei, fac ca realizarea eficientă a vreuneia din trăsăturile esențiale să devină imposibilă. De aceea, legea admite ca în prezența unor astfel de circumstanțe caracterul penal al faptei obișnuit să fie excepțional înlăturat (Boroi, 2006).
Noțiune
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite situații, stări, împrejurări existente în momentul săvârșirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii, și anume vinovăția, și prin aceasta exclud caracterul penal al faptei. Pe cale de consecință, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei exclud și răspunderea penală, care poate avea ca unic temei doar săvârșirea unei infracțiuni (art. 17 alin. 2 Vechiul Cod penal) (Dascăl, 2007).
1.2 Caracterizarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Caracterul penal sau infracțional al unei fapte este definit în doctrina penală, ca o “însușire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii”.
Prin definirea noțiunii generale de infracțiune în art. 17 Vechiul Cod penal, legiutorul a stabilit trăsăturile esențiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infracțiune.
Caracterul infracțional sau penal al faptei concrete este consecința, rezultatul întrunirii trăsăturilor prevăzute de lege prin care acea faptă este caracterizată ca infracțiune și în care se vor regăsi desigur trăsăturile esențiale ale infracțiunii prevăzute la articolul 17 alin. 1 Vechiul Cod penal.
Caracterul infracțional al faptei este exclus atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în textul incriminator pentru calificarea faptei respective ca infracțiune, lipsindu-i în ultima analiză o trăsătură esențială a infracțiunii-vinovăția, pericolul necesar, prevederea în lege.
Întrucât caracterul penal al faptei este stabilit prin lege, stările, situațiile, împrejurările care conduc la excluderea caracterului penal – prin nerealizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii nu poat avea acest efect decât dacă sunt prevăzute de lege.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de consecință și răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârșirea unei infracțiuni (art. 17 alin. 2 Vechiul Cod penal).
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu se confundă cu cauzele generale care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților) cazuri în care fapta este infracțiune și doar consecința ei – răspunderea penală este înlăturată (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
1.3 Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Clasificarea acestor cauze se face în funcție de mai multe criterii, și anume: în raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, după sfera lor de aplicare și în funcție de efectele pe care le produc.
în raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt de trei feluri:
cauze care înlătură pericolul social;
cauze care înlătură vinovăția;
cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală;
Legislația noastră penală, în Vechiul Cod penal, atât în partea generală cât și în partea specială, precum și în unele legi speciale, reglementeză o multitudine de cauze care-constatate pe cale judiciară- fac să fie înlăturat caracterul penal al faptei.
a.) Referitor la prima categorie, a cazurilor de excludere a pericolului social, arătăm că există situații admise de lege, care prevăd fapte care nu sunt calificate drept social periculoase. Așa sunt, de pildă, percheziția domiciliară (art. 101 Vechiul Cod proc. pen.) reținerea și arestarea preventivă (art. 143-148 Vechiul Cod proc. pen.), etc.
Există și cazuri când prin recunoașterea legală a unor activități se îngăduie implicit efectuarea unor acte care sunt inerente exercității acelor activități, dar care prin natura lor prezintă pericol social și sunt prevăzute de legea penală. De exemplu, atingerile aduse integrității corporale prin operații chirurgicale sau lovirile și rănirile provenite dint întrecerile sportive desfășurate regulamentar.
Tot din prima categorie fac parte și cazurile în care deși în mod abstract o faptă prezintă gradul de pericol social al infracțiunii, fiind incriminată ca atare, totuși, în concret ea este lipsită de pericolul social propriu al infracțiunii. Problema faptei prevăzută de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracțiuni este soluționată, în dreptul nostru penal, în cadrul unei instituții speciale prevăzute în articolul18 ind. 1 Cod penal, cu denumirea de „faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni”.
În fine, arătăm că există și cazuri în care legea prevede o dezincriminare condiționată pentru anumite fapte prevăzute de legea penală. Aceste fapte, când condițiile legale de dezincriminare sunt îndeplinite, pierd caracterul penal, nemaifiind socotite ca având gradul de pericol social necesar pentru existența unei infracțiuni.
b.) Din a doua categorie, privitoare la vinovăție, fac parte, în principal, cauzele prevăzute în art. 44-51 Vechiul Cod penal, și anume legitima apărare, starea de necessitate, constrângerea fizică și cea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea și eroarea de fapt.
Tot din această categorie fac parte darea de mită prin constrângere (art. 255 alin. 2 Vechiul Cod penal), ori necesitatea militară în caz de lovire a inferiorului în timp de razboi (art. 336 Vechiul Cod penal)
c.) Din a treia categorie, a cauzelor care privesc trăsătura esențială potrivit căreia fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală, fac parte anumite situații în care prevederea legală lipsește (de exemplu lipsește dubla incriminare în cazul faptelor săvârșite în străinătate –art. 6 alin. 1 lit. a Vechiului Cod penal) sau a încetat să mai existe (de exemplu abrogarea incriminării-art. 12 alin. 1 Vechiul Cod penal).
B. După sfera de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi generale sau speciale.
a.) Cauzele gea sunt, de pildă, percheziția domiciliară (art. 101 Vechiul Cod proc. pen.) reținerea și arestarea preventivă (art. 143-148 Vechiul Cod proc. pen.), etc.
Există și cazuri când prin recunoașterea legală a unor activități se îngăduie implicit efectuarea unor acte care sunt inerente exercității acelor activități, dar care prin natura lor prezintă pericol social și sunt prevăzute de legea penală. De exemplu, atingerile aduse integrității corporale prin operații chirurgicale sau lovirile și rănirile provenite dint întrecerile sportive desfășurate regulamentar.
Tot din prima categorie fac parte și cazurile în care deși în mod abstract o faptă prezintă gradul de pericol social al infracțiunii, fiind incriminată ca atare, totuși, în concret ea este lipsită de pericolul social propriu al infracțiunii. Problema faptei prevăzută de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracțiuni este soluționată, în dreptul nostru penal, în cadrul unei instituții speciale prevăzute în articolul18 ind. 1 Cod penal, cu denumirea de „faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni”.
În fine, arătăm că există și cazuri în care legea prevede o dezincriminare condiționată pentru anumite fapte prevăzute de legea penală. Aceste fapte, când condițiile legale de dezincriminare sunt îndeplinite, pierd caracterul penal, nemaifiind socotite ca având gradul de pericol social necesar pentru existența unei infracțiuni.
b.) Din a doua categorie, privitoare la vinovăție, fac parte, în principal, cauzele prevăzute în art. 44-51 Vechiul Cod penal, și anume legitima apărare, starea de necessitate, constrângerea fizică și cea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea și eroarea de fapt.
Tot din această categorie fac parte darea de mită prin constrângere (art. 255 alin. 2 Vechiul Cod penal), ori necesitatea militară în caz de lovire a inferiorului în timp de razboi (art. 336 Vechiul Cod penal)
c.) Din a treia categorie, a cauzelor care privesc trăsătura esențială potrivit căreia fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală, fac parte anumite situații în care prevederea legală lipsește (de exemplu lipsește dubla incriminare în cazul faptelor săvârșite în străinătate –art. 6 alin. 1 lit. a Vechiului Cod penal) sau a încetat să mai existe (de exemplu abrogarea incriminării-art. 12 alin. 1 Vechiul Cod penal).
B. După sfera de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi generale sau speciale.
a.) Cauzele generale sunt prevăzute în dispozițiile din partea generală a Codului penal și se referă la dezincriminare și la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
b.) Cauzele speciale pot fi reglementate prin norme generale (lipsa dublei incriminări) ori prin norme speciale (proba verității, constrângerea la darea de mită, adulterul îngăduit, etc.)
C. În funcție de efectele pe care le produc, pot fi reale și personale.
a.) Cauzele reale sunt de natură obiectivă și produc efecte asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei. Intră aici cauzele care privesc existența pericolului social și al faptei prevăzute de legea penală.
b.) Cauzele personale operează numai față de acei făptuitori care au săvârșit fapta fără vinovăție. Sunt cuprinse aici cauzele care privesc vinovăția (Boroi, 2006).
1.4 Sfera și momentul aplicării cauzelor care înlătură caracterul penal
Înlăturarea caracterului penal, având ca efect juridic imediat scoaterea de sub incidența legii penale a faptelor care nu întrunesc trăsăturile esențiale necesare pentru existența infracțiunii, nu constituie un mod de restrângere a sferei de aplicare a dreptului penal, ci un mod de a asigura limitele corecte ale acestei sfere. O faptă care nu are caracter penal nu aparține sferei de aplicare a normelor penale și deci, prin înlăturarea caracterului penal se elimină din această sferă faptele ce nu îi aparțin. Așadar sfera de aplicare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei coincide cu sfera de aplicare a normelor dreptului penal; cauzele de înlăturare a caracterului penal intervin tot în domeniul faptelor prevăzute de legea penală, ori de câte ori se constată că unor astfel de fapte, datorită vreunei cauze care înlătură caracterul penal, le lipsește o trăsătură esențială fără de care nu poate exista infracțiune.
În sfera dreptului penal, această posibilitate de aplicare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei variază însă ca întindere după felul în care este legal reglementat conținutul acestor cauze. Cauzele al căror conținut este reglementat prin norme generale, în cuprinsul Codului penal, sunt întotdeauna de aplicare generală, în timp ce cauzele al căror conținut este reglementat-implicit sau explicit- în diferite norme speciale, au în mod firesc o aplicare restrânsă, limitate la faptele în vederea cărora au fost create acele cauze. Astfel, sunt cauze de aplicare generală legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția accidentală completă, minoritatea, eroarea de fapt (art. 44-51 Vechiul Cod penal). Sunt, dimpotrivă, cauze speciale, cu aplicare restrânsă constrângerea la darea de mită sau avortul medical.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei își produc, virtual, efectul lor chiar din momentul în care s-au ivit; concret însă, acest efect nu operează decât după ce cauza de înlăturare este judiciar constatată și reținută. Prin recunoașterea judiciară a cauze de înlăturare, fapta săvârșită se consideră însă că nu a avut caracter penal chiar de la ivirea acelei cauze (“tunc” iar nu “ex nunc”).
Existența cauzei care înlătură caracterul penal poate fi invocată în orice fază a procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să o constate și să îi recunoască efectul, din oficiu, ori de câte ori existența acesteia rezultă din datele cauzei.
În îndeplinirea acestei obligații, prima verificare pe care organele judiciare sunt obligate să o facă este dacă fapta constatată este sau nu prevăzută de legea penală iar în caz afirmativ, cercetează dacă acea faptă întrunește elementele constitutive pentru existența infracțiunii. Așadar, numai în cazul în care organele judiciare constantă că fapta este prevăzută de legea penală și sunt întrunite elementele constitutive, cercetează în continuare dacă nu există cumva o altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Dimpotrivă, constatarea organului judiciar că fapta nu este prevăzută de legea penală sau că ea nu întrunește elementele esențiale ale unei infracțiuni atrage scoatere de sub urmărire penală sau achitarea la instanța de judecată.
1.5 Prevederile actualului Cod penal
Actualul Cod penal oglindește cerințele economico-sociale actuale. El a preluat din vechiul Cod penal unele dispoziții care au fost confirmate de necesitățile sociale de instaurare și menținere a unei ordini juridice necesare desfășurării în condiții normale a vieții actuale în țara noastră. Dispozițiile preluate au fost confirmate și de practica judiciară a instanțelor române.
Prin noile reglementări sunt introduse, atât în partea generală cât și în cea specială din Codul penal, dispoziții care reflectă cerințele Constituției revizuite, cât și standardele prevăzute în convențiile la care România este parte.
Actualul Cod penal a instituit răspunderea penală pentru persoanele juridice a căror reprezentanți au săvârșit fapte penale de o anumită natură. Sunt prevăzute de asemenea, condițiile de sancționare a persoanelor juridice, precum și pedepsele aplicabile acestora. Deși nu persoana juridică, ca atare, săvârșește fapta penală, se impune aplicarea sancțiunilor prevăzute de noul Cod penal datorită pericolului social sporit pe care îl prezintă faptele incriminate. De altfel, tactica incriminării unor fapte în sarcina persoanelor juridice a fost adoptată și de alte state. Este de apreciat că legiuitorul român nu a exonerat de răspundere penală pe reprezentanții persoanelor juridice care au săvârșit în concret fapte penale.
Legiuitorul a scos din categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei legitima apărare și starea de necesitate, incluzându-le în sfera cauzelor justificative. Prin urmare, suntem în prezența cauzelor justificative atunci când penală permite în mod excepțional săvârșirea unor fapte pe care chiar ea le interzice, iar autorul când le comite, poate spune feci sed iure feci (am făcut, dar cu ce drept am făcut); de exemplu legea interzice omorul și îl pedepsește; totuși ea îi permite omului să își apere viața chiar ucigând o altă persoană (legitimă apărare). Prin urmare, în concepția actualului Cod penal, fapta aceluia care îl omoară pe agresor pentru a-și apăra propria viață, este justificată, iar pe cale de consecință, o asemenea faptă nu va fi pedepsită.
În capitolul II – cauzele justificative – au mai fost incluse două cauze care nu se regăsesc în actuala reglementare, respectiv exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate. Cauzele justificative sunt faptele prevăzute din legea penală ca infracțiuni dar a căror existență exclud infracțiunea pe motiv că sunt permise sau îngăduite de lege (Mirișan, 2008).
2. LEGITIMA APARARE -art. 44 Vechiul Cod penal
Art. 44 (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzute de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.
(2) este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.
(2)1 Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
(3) Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Noțiune și caracterizare
Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăție a făptuitorului în condițiile în care acesta săvârșește infracțiunea. Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac care pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia sau un interes public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor sociale aflate în pericol. Prin legitima apărare nu se recunoaște dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală într-o asemenea împrejurare, ci dreptul persoanei fizice de a se apăra pentru a se proteja pe sine sau altă valoare socială ocrotită, fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nefiind infracțiune întrucât făptuitorul săvârșește fapta fără vinovăție, constrâns fiind de necesitatea apărării valorilor sociale amenințate de atacul periculos (Dascăl, 2007).
Condițiile legitimei apărări
Clasificarea condițiilor.
Considerarea unei fapte prevăzute de legea penală ca fiind săvârșită în legitimă apărare impune cercetarea condițiilor desprinse din dispozițiile art. 44 Vechiul Cod penal privitoare pe de o parte la atac și pe de altă parte privitoare la apărare.
A. Condițiile atacului.
Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului , o atitudine ofensivă ce se materializează de regulă într-o acțiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite.
În literatura juridică s-a argumentat că și inacțiunea reprezintă un atac împotriva căruia se poate riposta legitim. Inacțiunea reprezintă un atac numai dacă există obligația de a acționa și agentul nu iese din pasivitate. Activitatea de apărare menită să-l determine la acțiune pe cel obligat nu va fi considerată infracțiune dacă vor fi îndeplinite și celelalte condiții, căci a fost îndreptată împotriva atacului ce constă în inacțiune, de ex. pentru a determina pe acar să-și îndeplinească obligația de serviciu, de a schimba acele și a evita o catastrofă feroviară iminentă, șeful stației îl vatămă, îl amenință.
Pentru a da naștere unei apărări legitime atacul trebuie să îndeplinescă mai multe condiții:
Atacul trebuie să fie material, direct, imediat, și injust.
Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau împotriva unui interes public.
Atacul să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.
1.a) Atacul să fie material. Un act este material când se obiectivizează prin acțiuni fizice, menite să pericliteze în substanța lor fizică valorile sociale ocrotite.
Atacul este material când pentru realizarea lui se folosește forța fizică, ori instrumente, mijloace care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite.
Și inacțiunea poate reprezenta un atac material, căci permite altor forțe să pericliteze fizic valorile ocrotite.
Condiția atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac verbal sau scris (insultă, calomnie, amenințare, șantaj, denunțare calomnioasă etc.), prin care se poate aduce atingere valorilor sociale dar care nu poate fi respins pe căi de fapt.
Un atac verbal nu dă dreptul unei riposte legitime. Fapta prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui atac verbal este infracțiune, săvârșită eventual cu reținerea circumstanței antenuante a provocării prevăzută în articolul 73 lit. b Vechiul Cod penal.
1.b) Atacul să fie direct. Atacul este direct când se îndreaptă și creează un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită.
Atacul este direct, s-a susținut în literatura juridică, și atunci când vizează una din valorile sociale apărate chiar daca nu are un contact nemijlocit cu acea valoare.
Condiția atacului de a fi direct vizează raportul în spațiu între atac și valoarea ocrotită. Atacul nu este direct dacă între agresor și victimă se află un obstacol (poartă închisă, usă închisă, zid, gard etc.), care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită.
Atacul nu este direct dacă între agresor și valoarea ocrotită există o distanță mai mare în spațiu, de ex.: nu este un atac direct atacul dezlănțuit de la o distanță de cu o secure.
1.c) Atacul să fie imediat. Atacul este imediat când pericolul pe care-l reprezintă pentru valoarea socială s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească (pericol imiment). Deci atacul este imediat atunci când este dezlănțuit sau este pe cale să se dezlănțuie. Caracterul imediat al atacului vizează raportul în timp între atac și obiectul vizat.
1.d) Atacul să fie injust, adică să nu aibă temei legal în baza căruia se efectuează. Atacul este just și nu poate și nu poate da naștere unei apărări legitime dacă constă dintr-o activitate prevăzută sau permisă de lege (de ex.: nu reprezintă un atac injust împotriva libertății, arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare).
2. Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, ori împotriva alteia sau împotriva unui interes obștesc. Atacul se îndreaptă împotriva persoanei, a drepturilor acesteia susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat și injust. Aceste drepturi ale persoanei pot privi: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea.
3. Atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori interesul obștesc. Caracterul grav al pericolului care ar amenința valorile ocrotite se apreciază în funcție de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce în cazul în care nu s-ar inteveni (spre ex.: pierderea vieții, cauzarea unei vătămări corporale, distrugerea unor bunuri importante etc), (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
2.4 Condițiile apărării
Apărarea constă într-o reacție care tinde să facă inofensivă acțiunea agresorului. Ea este o faptă pozitivă, o acțiune violentă prin care se încearcă înlăturarea stării de pericol creată de agresor, o reacție necesară de îndată. Apărarea nu este numai o simplă parare a atacului, ci se prezintă sub forma unei riposte, a unui contraatac cu consecințe păgubitoare pentru agresor. Riposta la atac este specifică legitimei apărări.
Apărarea este legitimă numai în măsura în care se efectuează în scopul înlăturării unui atac împotriva unor valori sociale ocrotite de lege. În conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2) Vechiul Cod pen., este legitimă fapta persoanei care înlătură un atac îndreptat împotriva persoanei fizice, aceasta constituind valoarea socială care este ocrotită împotriva oricăror atingeri ce i s-ar aduce vieții, integrității corporale, sănătății și libertății. De asemenea legiuitorul a înțeles să ocrotească și acele valori sociale care formează obiectul juridic al drepturilor acordate de lege persoanelor fizice și juridice (dreptul de proprietate, de posesie etc.). Pe linia consolidării si apărării avutului obștesc, art. 44 Vechiul Cod pen. prevede ca obiect al apărării legitime și interesul obștesc. Nu în ultimul rând, o persoană se poate găsi în stare de legitimă apărare în cazul în care încearcă să preîntâmpine sau să respingă o agresiune îndreptată împotriva unei alte persoane.
Existența unei stări de legitimă apărare nu poate justifica săvârșirea oricărei fapte penale, astfel că, pentru a beneficia de efectul justificativ, apărarea trebuie să îndeplinească, la rândul ei, câteva condiții.
Apărarea trebuie să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală (faptă tipică). În măsura în care nu există o faptă tipică, nu se pune problema verificării antijuridicității și, pe cale de consecință, nici problema identificării unei cauze justificative. Și în materia cauzelor justificative se impune identificarea unui element subiectiv, fiind deci necesar, în situația legitimei apărări, ca persoana care se apără să aibă cunoștință de existența atacului și să acționeze pentru înlăturarea acestuia. Astfel, acțiunea trebuie să fie comisă pentru a înlătura un atac și nu fapta în întregul ei. De aceea, considerăm că fapta comisă în apărare poate fi săvârșită cu oricare dintre formele de vinovăție – intenție, culpă, praeterintenție.
Apărarea trebuie să fie consecința atacului și să fie necesară, necesitatea apărării impunând cerința ca ea să intervină în intervalul de timp cât atacul este imediat, adică din momentul când acesta a devenit iminent și până la încheierea atacului.
În ipoteza în care apărarea îndreptată împotriva agresorului ajunge să lezeze un terț, fapta comisă împotriva acestuia din urmă se va analiza pe terenul stării de necesitate (Pop, 1923). Atunci când riposta se îndreaptă asupra unui bun al agresorului, folosit de acesta pentru atac, se va reține legitima apărare. De exemplu, va fi în legitimă apărare cel care va ucide câinele atacatorului, pe care acesta îl asmuțise asupra sa.
Caracterul necesar al apărării nu implică însă faptul că ea trebuie să fie singura posibilitate de a înlătura atacul (Pop, 1923; Bulai Costică și B. Bogdan, 2007). În măsura în care persoana atacată are la dispoziție mai multe posibile mijloace de respingere a atacului, ea poate în principiu uza de oricare dintre ele, sub rezerva respectării condiției proporționalității.
Apărarea trebuie sa vizeze persoana agresorului si nu o altă persoană. Dacă cel care se apără este în eroare cu privire la cel care atacă, nu va fi în legitimă apărare ci în eroare de fapt (Mirișan, 2008).
De asemenea apărarea trebuie să fie proporțională cu gravitatea atacului. Fapta tipică săvârșită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a atacului. Desigur, nu este vorba de un calcul matematic, ci de o apreciere globală, așa cum se poate ea aprecia în momentul atacului. Examenul de proporționalitate trebuie să pornească de la urmările celor două acțiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul și, respectiv, urmarea dorită de cel care s-a apărat și urmarea efectivă produsă. Atâta timp cât viața celui atacat este amenințată, apărarea poate fi proporțională, chiar dacă mijlocul folosit în apărare este mai periculos decât cel utilizat de atacator.
Se poate concluziona în sensul că existența proporționalității se stabilește având în vedere urmarea probabilă a atacului și urmarea produsă prin apărare, dar cu luarea în considerare a tuturor elementelor care caracterizează fapta comisă: mijloacele folosite, valorile sociale în conflict, timpul și locul comiterii faptei, raportul de forțe între atacator și atacat etc.
Depășirea limitelor legitimei apărări
Depășirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare atunci când în fața unui atac direct, material, imediat și injust există o ripostă disproporționată din partea victimei, riposta disproporționată fiind însă determinată de starea psihică a celui atacat, care se află în stare de tulburare sau temere generată de atacul îndreptat împotriva sa. Există așa numitul exces justificat.
Pentru existența excesului justificat se cer îndeplinite condițiile cu privire la atac, condițiile cu privire la apărare pentru existența legitimei apărări, cu deosebire că fapta în apărare a depășit marginile unei apărări proporționale cu intensitatea și gravitatea atacului, depășire întemeiată pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul.
Determinarea stării de tulburare sau temere implică cercetarea tuturor împrejurărilor de fapt în care s-a produs atacul, condiția psihofizică a celui ce face apărarea.
Dacă depășirea limitelor legimitei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvârșită în legitimă apărare ci este infracțiune săvârșită în circumstanță atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a Vechiului Cod penal. Excesul de data aceasta este scuzabil (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
Legitima apărarea prezumată
Din prevederile art. 44 alin. (2¹) Vechiul Cod penal, pentru a exista prezumția de legitimă apărare trebuie îndeplinite următoarele condiții: făptuitorul să respingă o pătrundere fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare; pătrunderea să se realizeze prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace; persoana care opune rezistență pentru a respinge pătrunderea fără drept în spațiul de locuit, trebuie să realizeze această activitate printr-o faptă prevăzută de legea penală (Mirișan, 2008).
Prezumția de legitimă apărare are un caracter relativ, ce are drept consecință o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor cerute de lege cu privire la atac și apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor condiții. Prin urmare, instituirea prezumției de legitimă apărare nu înlătură cerința îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru atac. Așadar, în măsura în care se dovedește că persoana care s-a apărat și-a dat seama că nu se află în fața unui atac ce îndeplinea condițiile din art. 44 alin. (2) – fie pentru că nu era imediat, fie pentru că nu era injust, sau pentru că nu crea un pericol grav – nu va putea beneficia de caracterul justificativ al legitimei apărări (Streteanu, 2008).
Prevederile actualului Cod penal
În actualul Cod penal reglementarea legitimei apărări (art. 19 actualul Cod penal) s-a făcut într-un mod asemănător cu cea din Vechiul Codul penal înlocuindu-se prevederea “nu constituie infracțiune….” cu cea de „este justificată….”. Cu privire la condițiile atacului, pericolul ce apare odată cu atacul nu se cere a mai fi grav, iar termenul de interes obștesc a fost înlocuit cu cel de interes general.
Depășirea limitelor legimitei apărări sub forma excesului justificat a fost trecut în rândul cauzelor de neimputabilitate (art. 26 actualul Cod penal-excesul neimputabil), fiind reglementată separat față de legitima apărare.
Legitima apărare prezumată a fost și ea reglementată cu mici modificări. Nu mai este prevăzută condiția pătrunderii într-un loc delimitat doar prin semne de marcare. Astfel respingerea unui atac prin modalitățile arătate de lege (menținute și în actualul Cod penal) făcut prin pătrunderea într-un loc delimitat doar prin semne de marcare (ex. linii trasate, borne, etc.) nu se mai bucură de prezumția de legitimă apărare. Tot în cazul legitimei apărări prezumate a fost introdusă ipoteza pătrunderii în timpul nopții (art. 19 alin. 2 actualul Cod penal). Astfel respingerea pătrunderii unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acesta, fără drept ori în timpul nopții este prezumată a fi făcută în legitimă apărare (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
3. STAREA DE NECESITATE-art. 45 Vechiul Cod penal
Art. 45 (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de necesitate.
(2) Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.
(3) Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
3.1 Noțiune si caracterizare
O persoană este în stare de necesitate când datorită unor împrejurări create de oameni sau fenomene ale naturii, este pusă în alternativa de a salva de la un pericol iminent viața, integritatea corporală ori sănătatea sa ori a altuia , sau un bun important al sau ori al altuia, sau un interes obstesc , prin comiterea unor fapte prevăzute de legea penală, deoarece sacrifică alte asemenea valori (Dascăl, 2007).
Omul și bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultând din agresiunile deliberate ale unora din semenii săi, dar și unor pericole generate de evenimente, energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi un cutremur, inundație, surparea unei clădiri, incendiul, atacul unui animal etc.
Spre deosebire de legitima apărare, când persoana pusă în pericol alege calea ripostei active, încercând să anihileze pericolul prin exercitarea unui contraatac legitim împotriva persoanei agresorului însuși, în cazul stării de necesitate persoana nu reacționează împotriva sursei de pericol pe care nici nu o poate anihila, ci este determinată să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale ori ale altuia sau interesul general prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sacrificând valori sau bunuri aparținând altor persoane. Așa se întâmplă în situațiile în care pompierii distrug o ușă ori zidul de la apartamentul vecin pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată sau se sustrage un autovehicul pentru a transporta de urgență la spital o persoană accidentată.
Aparent, făptuitorul săvârșește fapte în mod voit, dar – în realitate – voința lui este constrânsă de necesitatea de a înlătura pericolul, ceea ce înseamnă că în momentul săvârșirii faptei el nu avea posibilitatea să-și determine și să-și dirijeze liber voința (Boroi, 2006).
3.2 Condițiile stării de necesitate
Condițiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate sunt prevăzute în art. 45 Vechiul Cod penal și privesc pe de o parte pericolul, iar pe de altă parte fapta săvârșită pentru salvarea valorilor sociale ocrotite (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
3.3 Condițiile stării de pericol
Premisa stării de necesitate o reprezintă un pericol care amenință una dintre valorile ocrotite de lege. Acest pericol poate avea drept cauză nu doar o acțiune umană, ci și o acțiune spontană a unui animal, un fenomen natural, o defecțiune tehnică, o energie mecanică etc. Existența pericolului se evaluează pe baza unui examen obiectiv ex ante, dar etalonul la care se va raporta judecătorul este diferit, după cum situația dată presupune cunoștințe de specialitate sau nu.
Pentru a fi în prezența cauzei justificative, se impune verificarea mai multor condiții cu privire la starea de pericol, și anume pericolul trebuie să fie iminent, adică acesta trebuie să fie pe punctul de a produce urmarea vătămătoare pentru valoarea socială protejată (Bulai Costică și B. Bogdan, 2007).
Pentru a legitima o acțiune de salvare este, deci, necesar să se constate în aceste cazuri că în intervalul respectiv de timp, pericolul nu ar fi dispărut, ci ar fi continuat să se intensifice, iar atunci când în momentul comiterii acțiunii pericolul dispăruse, nu se mai poate reține starea de necesitate.
De asemenea, pericolul trebuie să fie inevitabil. Caracterul inevitabil al pericolului presupune că acesta nu ar fi putut fi înlăturat altfel decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, comiterea faptei trebuie să fie singura soluție de a salva valoarea socială amenințată de pericol.
În măsura în care pericolul putea fi înlăturat fără a se recurge la o faptă prevăzută de legea penală, starea de necesitate este exclusă. În cazul în care autorul dispune de mai multe posibilități de a înlătura pericolul, dar toate presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puțin grave.
Pericolul nu trebuie să fi fost creat în mod intenționat de cel care invocă starea de necesitate, adică nu beneficiază de efectul justificativ al stării de necesitate cel care a provocat intenționat pericolul. În cazul în care pericolul s-a datorat culpei autorului, starea de necesitate produce efecte limitate, în sensul că justifică fapta intenționată, dar autorul va răspunde pentru faptă din culpă, în măsura în care aceasta este incriminată. A admite că starea de necesitate înlătură total răspunderea, ar însemna să creăm o situație mai avantajoasă pentru cel care a comis fapta intenționată în condițiile pericolului în comparație cu cel care nu a săvârșit o asemenea faptă.
Nu în ultimul rând, pericolul trebuie să amenințe una dintre valorile arătate în art. 45 alin. (2) Vechiul Cod penal. Potrivit textului menționat, pericolul poate să privească viața, integritatea corporală sau sănătatea celui care a comis acțiunea de salvare sau a altuia, un bun important al acestuia sau al altei persoane, ori un interes obștesc. Importanța bunului este o chestiune de apreciere în concret, dar ceea ce trebuie reținut este faptul că această importanță nu se apreciază numai în raport de valoarea economică a bunului.
3.4 Condițiile acțiunii de salvare
Acțiunea de salvare trebuie să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală și să fie comisă pentru a înlătura pericolul. În același timp aceasta trebuie să fie singura cale de a evita pericolul, în cazul stării de necesitate, acțiunea de salvare fiind singura modalitate de înlăturare a pericolului. În măsura în care acțiunea nu este susceptibilă de a înlătura pericolul, ci doar este comisă în contextul acestuia, nu se poate vorbi de o stare de necesitate.
Acțiunea de salvare trebuie totodata să nu producă o urmare vădit mai gravă decât aceea pe care ar fi produs-o pericolul. Astfel, trebuie avute în vedere, pe lângă valoarea intrinsecă a interesului salvat și a celui sacrificat, caracterul reparabil sau ireparabil al prejudiciului cauzat, importanța socială a bunului, șansele reale de salvare a uneia dintre valorile sociale în conflict etc.
Atunci când în conflict vin valori sociale de natură diferită, evaluarea proporționalității devine și mai dificilă. Un prim reper în acest sens îl poate reprezenta pedeapsa prevăzută de legea penală pentru atingerile aduse celor două valori, însă importanța acestui criteriu nu trebuie supraestimată. Nici în situația unor valori sociale de natură diferită nu se pot stabili criterii de evaluare general-valabile, stablirea corectă a raportului dintre ele fiind o chestiune care ține de aprecierea in concreto.
Vom fi în prezența cauzei justificative a stării de necesitate și atunci când o viață este sacrificată pentru salvarea uneia sau a mai multor vieți, în măsura în care, în absența acțiunii de salvare, niciuna dintre persoanele implicate nu ar fi supraviețuit. Mai mult, doctrina a considerat că o altă limită în materia proporționalității este dată de principiul constituțional al demnității umane. Potrivit acestui principiu, persoana nu poate fi transformată într-un instrument pentru satisfacerea trebuințelor altora.
Trebuie menționat faptul că persoana care a comis acțiunea de salvare să nu fi avut obligația specială de a înfrunta pericolul. Deși nu este prevăzută explicit în art. 45 Vechiul Cod penal, această condiție este acceptată și de doctrina noastră (Pop, 1923; Bulai Costică și B. Bogdan, 2007).
3.5 Efecte și aspecte procesuale
Starea de necesitate când este concret constatată, atrage înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite, excluzând astfel răspunderea penală a autorului acesteia, dar excluderea răspunderii penale nu conduce de regulă și la excluderea răspunderii civile.
De cele mai multe ori fapta săvârșită în stare de necesitate aduce vătămare unei alte persoane, căreia nu i se poate reproșa nimic cu privire la producerea pericolului care a determinat starea de necesitate. Dacă persoana vătămată prin fapta săvârșită de cel aflat în stare de necesitate a contribuit într-un fel oarecare la producerea acestei stări, atunci va fi înlăturată și răspunderea civilă față de această persoană. De exemplu proprietarul care a lăsat să circule liber un animal vătămător al său, nu poate cere reparații de la persoana care, fiind atacată și în pericol de a fi sfâșiată de acel animal, l-a ucis.
Starea de necesitate fiind o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei întemeiată pe lipsa de vinovăție, rezultată din constrângeri, efectele sale se produc subiectiv, in personam. Când acțiunea de înlăturare a pericolului a fost efectuată de mai multe persoane, existența constrângerii va fi cercetată separat pentru fiecare participant la acțiunea de salvare.
Fapta săvârșită în condițiile stării de necesitate fiind o faptă prevăzută de legea penală este prin ea însăși relevantă penal și deci urmărirea penală va începe din moment ce se constată existența faptei săvârșite, rămânând în cadrul procesului penal să se cerceteze dacă sunt sau nu întrunite condițiile stării de necesitate. Dacă starea de necesitate este dovedită în cursul fazei de urmărire penală se dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar dacă se constată în faza de judecată, se dispune achitarea. Când se constată că sunt întrunite condițiile stării de necesitate, dar fapta de înlăturare a pericolului a depășit limitele necesității, făptuitorul va beneficia de circumstanța atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. a) Vechiul Cod penal, iar în cazul în care condițiile nu sunt întrunite dar a existat o stare de tulburare sau emoție care a contribuit la săvârșirea faptei, această tulburare va putea fi reținută, după caz, ca o circumstanță atenuantă legală, în sensul art. 73 lit. b) sau ca o circumstanță atenuantă judiciară – art. 74 Vechiul Cod penal.
Persoana care a săvârșit fapta în stare de necesitate va putea fi obligată la reparații civile față de persoana vătămată prin săvârșirea acelei fapte. Când acțiunea de înlăturare a pericolului a fost efectuată de altă persoană decât cea aflată în pericol, ea va putea cere ca acțiunea în daune să fie îndreptată contra persoanei salvate.
În toate cazurile, cel obligat prin hotărârea instanței penale la plata unor despăgubiri civile va avea acțiune în regres contra persoanei care a provocat producerea pericolului înlăturat prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și contra celor care răspund civil pentru acea persoană. Când pericolul înlăturat a fost provocat de o împrejurare fortuită, repararea pagubelor materiale cauzate prin fapta săvârșită în stare de necesitate revine persoanei în folosul căreia s-a efectuat acțiunea de înlăturare a pericolului.
În ipoteza în care acțiunea de salvare a fost efectuată de un terț, cel în favoarea căruia s-a intervenit va trebui să îl despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil cu acesta din urmă (Streteanu, 2008).
3.6 Prevederile actualului Cod penal
În actualul Cod penal reglementarea stării de necessitate (art. 20 actualul Cod penal) s-a făcut într-un mod asemănător cu cea din Vechiul Cod penal înlocuindu-se prevederea “nu constituie infracțiune…” cu cea de “este justificată…”. Termenul de pericol iminent a fost înlocuit cu cel de pericol imediat.
Condiția proporționalității dintre urmările faptei de salvare și cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat a fost expres prevăzut în actualul Cod penal (art. 20 alin. 2), spre deosebire de reglementare actuală unde această condiție se deduce din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 45 alin. 3 Vechiul Cod penal (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
4. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ȘI CONSTRÂNGEREA MORALĂ- art. 46 Vechiul Cod penal
Art. 46 (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
(2) De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.
4.1 Noțiune si caracterizare
Termenul de „constrângere” desemnează acțiunea de a sili, de a forța o persoană să execute o obligație, să nu o execute, sau să săvârșească o faptă (Mic dicționar enciclopedic, 1978). Constrângerea fizică și constrângerea morală constituie, în reglementarea Vechiului Cod penal român, cauze de sine stătătoare care fac ca fapta să nu constituie infracțiune.
Ambele cauze răpesc persoanei constrânse posibilitatea de a-și determina și dirija voința, iar prezența lor exclude existența vinovăției. Așadar, faptele săvârșite sub imperiul constrângerii fizice sau morale nu au caracter penal și, implicit, este exclusă răspunderea penală pentru că lipsește o trăsătură esențială a infracțiunii – vinovăția. Fiecare dintre aceste forme de constrângere – fizică și morală – constituie o cauză distinctă, de sine stătătoare, de înlăturare a caracterului penal al faptei și de excludere a răspunderii penale.
Aceste cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei au în comun cu legitima apărare și cu starea de necesitate prezența unei constrângeri care, punând persoana constrânsă în imposibilitatea de a-și determina și dirija liber voința, exclud implicit existența vinovăției. Dar, în timp ce la legitima apărare și starea de necesitate constrângerea decurge dintr-o stare, la constrângerea fizică și cea morală constrângerea decurge dintr-o acțiune.
A Constrângerea fizică sau forța majoră
4.2 Noțiune
Potrivit art. 46 alin. (1) Vechiul Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrângerea fizică reprezintă presiunea de natură fizică pe care o forță exterioară, irezistibilă, o exercită asupra unui individ, înlăturându-i posibilitatea de control asupra acțiunilor sale și determinând astfel comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (Bulai Costică și B. Bogdan, 2007). În condițiile în care autorul nu dorește comiterea acțiunii respective, însă o forță exterioară îi utilizează corpul ca pe un instrument în realizarea acțiunii nu i se poate imputa persoanei constrânse faptul că a acționat altfel decât i-o cerea ordinea juridică.
Forța care constrânge poate fi generată de diverse surse, cum ar fi: acțiunea unei persoane, actul unui animal, un fenomen natural sau o energie mecanică. Constrângerea fizică poate fi determinată atât de cauze exterioare subiectului, cum sunt cele prezentate mai sus, cât și din cauze interne, cum ar fi de pildă o stare de leșin care determină căderea unei persoane peste o alta, rănind-o.
4.3 Condițiile constrângerii fizice
Din prevederile Vechiului Cod penal rezultă că pentru existența acestei cauze care face ca fapta să nu constituie infracțiune, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală, să existe o energie străină care să-l constrângă pe făptuitor și nu în ultimul rând, persoana care săvârșește fapta prevăzută de legea penală să fie în imposibilitate de a opune rezistență constrângerii la care a fost supusă.
Fapta săvârșită sub presiunea energiei care constrânge trebuie să fie prevăzută de legea penală, de exemplu un furt, un șantaj, o dezertare, deoarece numai în aceste situații se poate pune problema lipsei caracterului penal al acesteia. Nu prezintă importanță dacă fapta s-a consumat sau a rămas în fază de tentativă sau dacă făptuitorul este autor sau complice. De asemenea este posibil ca fapta să fie săvârșită prin omisiune dar și prin acțiunea determinată de constrângerea fizică (Basarab, 1996).
Legiuitorul nu definește energia străină, dar literatura juridică și chiar practica judiciară a prezentat diverse situații de natură să o concretizeze. Astfel, energia poate fi animată sau neanimată, umană sau o forță a naturii, mecanică sau orice alte situații care ar putea constitui o energie străină ce intră în conținutul constrângerii fizice. Forța străină care constrânge poate avea ca sursă și un proces fiziologic, a cărui apariție nu depinde de voința făptuitorului.
Persoana care săvârșește fapta prevăzută de legea penală trebuie să fie în imposibilitate de a opune rezistență constrângerii la care a fost supusă. Acest fapt presupune paralizarea completă a posibilității de a reacționa fizic a făptuitorului. Dacă se va stabili că persoana față de care a acționat constrângerea avea posibilitatea de a opune rezistență nu va exista constrângere fizică, deoarece aceasta își putea determina și dirija singură voința. În practică, stabilirea posibilității sau imposibilității de a opune rezistență energiei care constrânge se analizează în raport cu intensitatea energiei străine, de persoana făptuitorului, de mijloacele de care depinde pentru a opune rezistență.
Exercitarea de lovituri ușoare asupra unei persoane nu întrunește elementele unei constrângeri fizice, deoarece persoana care săvârșește fapta nu este în imposibilitate de a opune rezistență, putând evita săvârșirea acesteia și chiar actele de violență. În situația în care mai multe persoane au fost constrânse să comită o faptă prevăzută de legea penală, se va stabili pentru fiecare dacă a fost în imposibilitate de a opune rezistență energiei străine și dacă a acționat împotriva voinței sale, fiindcă numai în acest caz fapta este lipsită de caracter penal. Când numai față de unele persoane este operantă constrângerea fizică, pentru acestea se va dispune, după caz, scoaterea de sub urmărirea penală sau achitarea, iar celelalte vor fi trimise în judecată și condamnate pentru infracțiunea comisă (Antoniu, 1995).
B Constrângerea morală
4.4 Noțiune
Constrângerea morală constă în presiunea exercitată de către o persoană asupra psihicului alteia, prin amenințare cu pericol grav pentru aceasta ori pentru alta și care nu poate fi înlăturat altfel decât săvârșind fapta prevăzută de legea penală (art. 28 Vechiul Cod penal). Drept urmare cel amenințat (amenințarea, art. 210 Vechiul Cod penal) acționează fără vinovăție (Basarab, 2005). Exemplu – se află în stare de constrângere morală gardianul care, amenințat cu pistolul de o persoană, permite evadarea unor deținuți, sau o persoană, sub amenințarea unei arme albe (cuțit) întocmește un act fals (Ungureanu, 1995).
În cazul constrângerii morale există un conflict între două interese, ambele juste: interesul celui amenințat și interesul persoanei vătămate prin fapta săvârșită de cel dintâi. În această situație legea se îndreaptă asupra interesului pus în pericol, în mod nemijlocit, prin acțiunea de amenințare, pentru că titularul acesteia, fiind supus unei constrângeri psihice, nu poate evita comiterea faptei penale. Întrucât interesul sacrificat este unul just, legea îngrădește, prin condiții restrictive, cazurile de înlăturare a caracterului penal al faptei (Dobrinoiu ș.a., 1997).
4.5 Condițiile constrângerii morale
Pentru a fi în prezența constrângerii morale este necesar ca pericolul cu care este amenințată persoana să fie grav, iminent, inevitabil și injust. Gravitatea se analizează în raport de valoarea socială amenințată de pericol, de intensitatea posibilei lezări a acestei valori, dar și de caracterul ireparabil ori de dificultatea înlăturării consecințelor pericolului (Bulai Costică și B. Bogdan, 2007).
Iminența pericolului presupune că acesta se va declanșa într-un interval de timp relativ scurt. Nu este necesar ca pericolul să fie iminent în sensul pe care această condiție îl are la starea de necesitate, adică să fie pe punctul de a se declanșa. Condiția este satisfăcută și atunci când cel amenințat trebuie să acționeze rapid pentru a preveni pericolul, în caz contrar acesta urmând a se declanșa în viitor. În măsura în care pericolul s-a declanșat deja, autorul nemaiputând să se sustragă de sub imperiul acestuia, vom fi în prezența unei constrângeri morale.
Caracterul inevitabil presupune inexistența unei alte soluții de înlăturare a pericolului în mod eficient. Nu este suficientă aprecierea in abstracto a existenței unei soluții alternative, ci trebuie verificat dacă în concret acea soluție era susceptibilă să înlăture pericolul cu care persoana a fost amenințată. In abstracto, pericolul este aproape întotdeauna evitabil prin anunțarea autorităților, dar în concret această posibilitate s-ar putea dovedi ineficientă.
Răul cu care persoana este amenințată trebuie să fie injust. Nu suntem în prezența unei constrângeri morale atunci când se amenință cu denunțarea unei infracțiuni comise anterior de către subiect și despre care persoana care amenință are cunoștință.
Deși legea nu cere în mod explicit existența unei proporții între răul cu care se amenință și răul rezultat din comiterea infracțiunii, doctrina (Dărângă, 1972) și jurisprudența (Tribunalul Suprem, Decizia nr. 2052/1976); noastră apreciază că această condiție este subînțeleasă.
4.6 Efectele constrângerii fizice
Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice nu va constitui infracțiune datorită lipsei vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii. Aplicarea unei pedepse va fi în acest caz exclusă și, ținând seama de natura și durata constrângerii fizice, în general nu va fi justificată nici aplicarea unei măsuri de siguranță. În plus, constrângerea fizică înlătură și răspunderea civilă, astfel că persoana care a acționat sub imperiul ei nu va fi ținută să repare prejudiciul cauzat.
Atunci când constrângerea fizică a fost exercitată de o altă persoană, aceasta din urmă va răspunde potrivit legii penale române în calitate de instigator la fapta comisă de cel constrâns, și, bineînțeles, va fi ținută să repare și prejudiciul cauzat.
Nu întotdeauna când actul care a generat constrângerea fizică a fost provocat intenționat de către autor, în sarcina acestuia se va reține o infracțiune intenționată. Dacă în momentul comiterii în mod intenționat a acțiunii care a declanșat constrângerea autorul nu a prevăzut, deși putea și trebuia să prevadă posibilitatea comiterii faptei tipice, în sarcina lui se va reține o culpă.
În situația în care chiar actul ce a determinat constrângerea a fost comis din culpă, fapta săvârșită în stare de constrângere va fi și ea considerată ca fiind săvârșită din culpă, în măsura în care legea o incriminează și în această variantă (Antoniu, 1995).
4.7 Efectele constrângerii morale
Fapta săvârșită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracțiune, fiind săvârșită fără vinovăție.
Nu poate exista vinovăție când lipsește libertatea de voință a făptuitorului.
Nefiind infracțiune fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului. (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
4.8 Prevederile actualului Cod penal
Reglementarea constrângerii morale este asemănătoare cu cea prevăzută în Vechiul Cod penal înlocuindu-se prevederea “nu constituie infracțiune…” cu cea de “nu este imputabilă…”.
Potrivit art. 25 actualul Cod penal “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu poate fi înlăturată în alt mod (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
5. CAZUL FORTUIT- art. 47 Vechiul Cod penal
Art. 47 Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
5.1 Noțiune și caracterizare
Cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Cazul fortuit desemnează situația, starea, împrejurarea în care acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nici urmărit și care se datorează unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută. Un exemplu clasic ce se dă în literatura juridică: “un tractorist în timă ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz, rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care explodează și rănește un muncitor agricol”.
Peste acțiunea tractoristului de a ara se suprapune o altă energie a cărei intervenție este imprevizibilă (explozia obuzului), care produce rezultatul socialmente periculos – vătămarea corporală a muncitorului agricol (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
Caracterul penal al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost în imposibilitate de a prevedea intervenția energiei străine care a produs rezultatul, ceea ce înseamnă că el nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă intervenția acelei împrejurări care s-a suprapus peste activitatea sa și rezultatul care a survenit în urma acestei suprapuneri, ceea ce presupune că a lipsit factorul intelectiv. Lipsind factorul intelectiv, fapta prevăzută de legea penală este săvârșită fără vinovăție, acesta fiind și argumentul pe baza căruia se înlătură caracterul penal (Boroi, 2006).
Pentru a exista caz fortuit, trebuie constatat că nici o persoană nu putea prevedea intervenția împrejurării străine și efectele acesteia. Așa fiind, se poate afirma că domeniul culpei fără prevedere nu se învecinează cu cel al cazului fortuit (Streteanu, 2008).
5.2 Condițiile cazului fortuit
Din prevederile legale rezultă că pentru existența cauzei de înlăturare a caracterului penal al faptei întemeiată pe caz fortuit trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: fapta care a produs un rezultat socialmente periculos ca urmare a intervenției împrejurării fortuite să fie prevăzută de legea penală, rezultatul acțiunii sau inacțiunii să fie consecința unei împrejurări străine de prevederea și voința făptuitorului iar intervenția împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu poată fi prevăzută.
Fapta care a produs rezultatul socialmente periculos ca urmare a intervenției împrejurării fortuite trebuie să fie prevăzută de legea penală, fiindcă numai în privința acestor fapte existența cazului fortuit poate fi socotită o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Această condiție se referă la fapta privită în raport cu rezultatul produs efectiv și nu la fapta pe care își propusese să o săvârșească făptuitorul.
Deci, chiar atunci când acțiunea făptuitorului, în forma sa inițială, nu tinde la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiția cerută pentru existența cazului fortuit va fi îndeplinită din moment ce datorită rezultatului pricinuit de împrejurarea neprevăzută acea acțiune sau inacțiune s-a integrat în conținutul material al unei fapte prevăzute de legea penală.
Rezultatul acțiunii trebuie să fie consecința unei imprejurări străine de prevederea și voința făptuitorului. Astfel, trebuie să se producă un rezultat socialmente periculos, neprevăzut datorită faptului că acțiunea a intrat în concurs cu o împrejurare străină.
Prin „rezultat” se înțelege urmarea fizică pe care în mod efectiv a produs-o săvârșirea acțiunii de către făptuitor sau rămânerea în inacțiune a acestuia. Acest rezultat efectiv nu corespunde însă rezultatului pe care l-a avut în vedere și pe care l-a urmărit făptuitorul, rezultatul efectiv fiind consecința unei împrejurări a cărei intervenție făptuitorul nu a putut-o prevedea. Între împrejurarea intervenită și rezultatul produs trebuie să existe un raport de cauzalitate, respectiv fără apariția acestei împrejurări, acțiunea sau inacțiunea nu ar fi produs rezultatul socialmente periculos.
O altă condiție cerută este ca intervenția împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu poată fi prevăzută și se referă la imposibilitatea de prevedere a intervenției împrejurării care a determinat producerea rezultatului și nu însuși rezultatul produs. Ea trebuie să fie obiectivă, adică nu poate fi prevăzută de nici o persoană. În fapt, dacă se va stabili că imposibilitatea de prevedere nu a fost obiectivă, că numai făptuitorul nu a prevăzut-o, dar orice altă persoană o putea prevede, nu mai suntem în prezența cazului fortuit ci, eventual, a unei culpe cu neprevedere (nu a prevăzut rezultatul faptei sale deși putea să-l prevadă) sau a neputinței subiective a făptuitorului de a prevedea acest rezultat (lipsa vinovăției).
Confuzia dintre cazul fortuit și culpa cu neprevedere constituie o gravă eroare de apreciere a vinovăției făptuitorului, cu consecința trimiterii în judecată a unor persoane nevinovate sau a netrimiterii în judecată a persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni.
5.3 Efecte și aspecte procesuale
Existența cazului fortuit, constatată în concret, atrage înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite și exclude răspunderea penală a făptuitorului, fapta sa fiind săvârșită fără vinovăție.
În doctrină s-a susținut uneori că, în măsura în care nu intră în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit înlătură și răspunderea civilă (Bulai Costică și B. Bogdan, 2007).
5.6 Prevederile actualului Cod penal
Reglementarea cazului fortuit este asemănătoare cu cea prevăzută în Codul penal în vigoare, înlocuindu-se prevederea “nu constituie infracțiune…” cu cea de “nu este imputabilă…”.
Conform art. 31 actualul Cod penal “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută” (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
6. IRESPONSABILITATEA- art. 48 Vechiul Cod penal
Art. 48 Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
6.1 Noțiune și caracterizare
Starea de iresponsabilitate se poate datora, potrivit art. 48 Vechiul Cod penal și altor cauze decât alienația mintală. În categoria acestor cauze se includ, de exemplu, somnul, somnambulismul, stările hipnotice etc. Aceste stări, pentru a înlătura vinovăția trebuie să nu fi fost anume provocate de către autor, căci în caz contrar ne vom afla în prezența unei actio libera in causa. De asemenea, trebuie incluse în această categorie a altor cauze și acele așa-numite anomalii ale instinctelor, cum este, de pildă, cazul hipersexualității, al deviațiilor sexuale sau ale cleptomaniei, atunci când prin gravitatea și intensitatea lor ajung în concret să înlăture capacitatea de autocontrol. În schimb, s-a apreciat că, simplele slăbiciuni ale voinței sau o deficiență de caracter lasă intactă capacitatea de vinovăție a autorului.
Potrivit doctrinei și jurisprudenței române, nu constituie cauze de iresponsabilitate, stările emotive (mânie, bucurie, frică) sau pasionale (gelozie, iubire, ură) indiferent de natura și intensitatea lor. Este însă de menționat că în alte legislații, aceste stări pot înlătura prin ele însele capacitatea de vinovăție, cel puțin în situația în care autorul nu putea evita să ajungă într-o asemenea stare (Roxin, 1999).
6.2 Condițiile iresponsabilității
Din prevederile legale rezultă că, pentru a fi în prezența iresponsabilității – cauza care face ca fapta să nu constituie infracțiune – trebuie îndeplinite, cumulativ, următoatele condiții: fapta săvârșită de către persoana iresponsabilă să fie prevăzută de legea penală, să existe starea de incapacitate psihică, datorită căreia făptuitorul nu și-a putut da seama de acțiunile sau inacțiunile sale, starea de incapacitate psihică a făptuitorului să fi existat în momentul săvârșirii faptei, starea ce trebuie să fie datorată alienației mintale sau altei cauze.
Fapta săvârșită de către persoana iresponsabilă trebuie să fie prevăzută de legea penală, doar în acest mod iresponsabilitatea va constitui o cauză care face ca fapta să nu constituie infracțiune. Când fapta săvârșită nu este prevăzută de legea penală, aplicare acestei legi este înlăturată de la sine. Este lipsit de importanță dacă fapta prevăzută de legea penală s-a consumat în faza de tentativă pedepsibilă, ori dacă făptuitorul este autor, instigator sau complice. De asemenea, fapta poate fi comisă printr-o acțiune sau inacțiune.
O altă condiție ce se impune este existența stării de incapacitate psihică, adică făptuitorul, datorită stării sale psihice, să se afle în situația de a nu-și putea da seama de acțiunile sau inacțiunile sale și de a nu fi stăpân pe ele. Lipsa capacității psihice se referă la acele capacități care condiționează aptitudinea de a înțelege sau care asigură posibilitatea unei manifestări de voință. Este suficient să se constate lipsa capacității de a înțelege, adică lipsa discernământului sau starea de inconțtiență, ori absența factorilor psihici necesari unui proces volitiv normal.
Starea de incapacitate psihică trebuie să fie datorată alienației mintale sau altei cauze, putându-se spune că din moment ce se constată existența stării de incapacitate psihică la săvârșirea faptei, această constatare ar fi suficientă pentru înlăturarea caracterului penal al faptei, indiferent de cauza care a determinat starea de incapacitate, cu atât mai mult cu cât textul art. . pen. după ce menționează ,,alienație mintală" adaugă în mod indeterminant ,,sau alte cauze". Prin această condiție s-a dorit să se facă deosebirea între cauzele care, ca și alienația mintală, creează stări anormale de incapacitate psihică și cauzele care determină și explică existența unor stări oarecum normale de insuficientă dezvoltare a capacității psihice.
Conform soluțiilor oferite de practica judiciară, este iresponsabil inculpatul care suferă de schizofrenie, sau schizofrenie paranoică ori alte tulburări psihice de tip maniacal care exclud discernământul. Așadar, nu constituie caz de iresponsabilitate în sensul art. 48 Vechiul Cod penal neputința de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori neputința de a le stăpâni, când această neputință provine din cauza lipsei de maturitate psihică ori din ignoranță sau eroare de fapt, acestea constituind cauze distincte de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Starea de incapacitate psihică a făptuitorului trebuie să fi existat în momentul săvârșirii faptei. Adică în tot intervalul de timp în care făptuitorul a efectuat sau a omis să efectueze actele prin care a săvârșit sau a contribuit la săvârșirea faptei. Condiția nu este îndeplinită dacă în intervalul de timp necesar pentru săvârșirea faptei, a intervenit la un moment dat capacitatea psihică a făptuitorului și a continuat să comită fapta, acceptând urmările sale socialmente periculoase (Ungureanu, 1995). Dacă făptuitorul a fost lipsit de capacitate psihică în momentul comiterii faptei, această cauză care face ca fapta să nu constituie infracțiune, își menține efectele chiar dacă ulterior a încetat starea de iresponsabilitate.
Iresponsabilitatea trebuie să fie totală, altfel va fi luată în considerare doar la individualizarea pedepsei și nu ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (Mirișan, 2008).
6.3 Efecte și aspecte procesuale
În cazul infracțiunilor cu durată de consumare, starea de iresponsabilitate trebuie să existe pe întreaga durată a consumării faptei ; dacă aceasta a existat la începutul comiterii faptei, încetând însă pe parcursul comiterii ei, făptuitorul va răspunde pentru acțiunile sau inacțiunile comise când era responsabil ; nu pot constitui cauze ale stării de iresponsabilitate acele împrejurări pe care legea le califică drept cauze autonome care înlătură carcterul penal al faptei (beția, minoritatea) (Udroiu, 2012).
Iresponsabilitatea este o cauză personală, produce efecte numai față de persoana care a săvârșit fapta în această stare și se răsfrânge asupra participanților.
Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei și înlătură pe cale de consecință răspunderea penală. Față de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranță cu caracter medical (art. 113-114 Vechiul Cod penal). Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.
6.4 Prevederile actualului Cod penal
Reglementarea cauzei iresponsabilității este asemănătoare cu cea prevăzută în Vechiul Cod penal înlocuindu-se prevederea “nu constituie infracțiune…” cu cea de “nu este imputabilă…”. Termenul de “alienație mintală” a fost înlocuit cu cel de “boală psihică”.
Conform art. 28 actualul Cod penal “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze” (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
7. BEȚIA- art. 49 Vechiul Cod penal
Art. 49 (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârțirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe.
(2) Starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă.
7.1 Noțiune și caracterizare
Beția reprezintă o stare psihofizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului și facultăților psihice ale persoanei anumite substanțe exitante sau narcotice consumate ori introduse în corpul său.
În mod obișnuit ea se datorează alcoolului însă poate fi și efectul consumului unor alte substanțe ca morfina, cocaina, heroina, a unor medicamente, etc.
Substanțele alcoolice sau narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psihofizică a acesteia, de la diminuare până la abolirea completă a capacităților intelective și volitive în determinarea atitudinii față de faptele pe care le săvârșește în această stare (Dascăl, 2007).
7.2 Felurile beției
În doctrina penală se face deosebirea între diferite forme de beție, de care sunt legate și consecințe juridice distincte.
A.) după atitudinea persoanei care a dorit sau nu să ajungă în stare de beție, se face distincție între beția accidentală și beția voluntară.
beția accidentală, involuntară sau fortuită este beția în care a ajuns o persoană independent de voința ei (spre ex.: o persoană lucrează într-un mediu cu vapori de alcool și fără să-și dea seama inhalează astfel de vapori și ajunge în stare de beție ori persoana este constrânsă să consume băuturi alcoolice sau consumă substanțe aparent inofensive fără să-și dea seama de efectul lor).
beția voluntară este starea în care ajunge o persoană care consumă voit băuturi alcoolice, ori substanțe al căror efect ebriant îl cunoaște. În doctrina penală beția voluntară este cunoscută sub două forme: beție voluntară simplă și beție preordinată. Importanța acestei distincții constă în consecințele pe care le poate avea asupra răspunderii penale.
Beția preordinată sau premeditată este totdeauna o circumstanță agravantă a răspunderii penale deoarece persoana și-a provocat anume această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârșirea faptei ori pentru a o invoca drept scuză a săvârșirii faptei.
Beția simplă, poate fi dimpotrivă și o circumstanță atenuantă deoarece făptuitorul în momentul când și-a provocat această stare nu avea intenția să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
B.) după gradul de intoxicație cu alcool ori alte substanțe, beția poate fi: completă sau incompletă.
a.) beția completă se caracterizează prin paralizarea aproape completă a energiei fizice și o întunecare a facultăților psihice. În această stare persoana este incapabilă de a înțelege caracterul acțiunii ori inacțiunii sale și de a fi stăpân pe ea.
b.) beția incompletă, după cum arată și denumirea se caracterizează prin aceea că intoxicația cu alcool ori alte substanțe ebriante este într-o fază incipientă, manifestată de regulă, prin excitabilitate și impulsivitate. În această stare capacitatea persoanei de a înțelege și de a voi nu este abolită ci doar slăbită.
Influența stării de beție asupra răspunderii penale este diferită după felul în care aceasta este realizată și după gradul de intoxicare.
Beția poate fi: cauză care înlătură caracterul penal al unei fapte (art. 49 alin. 1 Cod penal); circumstanță agravantă (art. 75 alin. 1 lit. e Vechiul Cod penal); circumstanță atenuantă sau agravantă după caz (art. 49 alin. 2 Vechiul Cod penal) (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
7.3 Condițiile beției
a. Fapta săvârșită de persoana aflată în stare de beție să fie prevăzută de legea penală; Numai în acest mod beția va constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei
b. Făptuitorul să se afle, în momentul săvârșirii faptei prevăzută de legea penală, în stare de beție datorităalcoolului sau a altor substanțe (droguri, medicamente, aurolac etc.); Această condiție va fi îndeplinită dacă starea de beție va exista pe tot parcursul desfășurării acțiunii sau inacțiunii. Dacă activitatea infracțională va dura mai mult timp, iar beția nu va cuprinde întreg acest interval, condiția nu va fi îndeplinită. Cu atât mai mult, nu va fi îndeplinită condiția, dacă starea de beție a existat anterior sau posterior momentului săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.
c. Starea de beție să fie accidentală, deoarece numai în acest caz va constitui o cauză care face ca fapta să nu fie infracțiune; adică, să se producă independent de voința persoanei care a ajuns în această stare, fiind consecința unei întâmplări, accidentalități sau a faptului că persoana este silită să consume băutura alcoolică sau altă substanță.
În acest sens, în pratica judiciară s-a decis că starea de beție patologică, susceptibilă să înlăture caracterul penal al faptei, trebuie să fie rezultatul unui consum involuntar de alcool. Dacă consumul de alcool este voluntar, atunci va subzista răspunderea penală a inculpatului.
d. Starea de beție să fie completă, respectiv persoana să nu-și mai dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori de urmările și de pericolul social al acestora, sau să nu poată fi stăpână pe ele; Beția completă nu trebuie confundată cu beția comatoasă (letargică), care presupune o absență totală psihică a făptuitorului. Subiectul păstrează un anumit controlasupra faptelor sale, altfel nu se explică cum ar putea comite o faptă prevăzută de legea penală pentru a beneficia de art. 49 alin. 1 din Codul penal (Mirișan, 2007).
7.4 Efecte și aspecte procesuale
1. beția voluntară nu înlătură caracterul penal al faptei (nici chiar atunci când este completă); 2. beția voluntară poate constitui după caz fie o circumstanță atenuantă, fie o circumstanță agravantă (art. 49 alin. . pen.); 3. beția involuntară incompletă nu înlătură caracterul penal al faptei, însă poate constitui o circumstanță atenuantă; 4. este necesar ca starea de beție să existe atât la momentul luării rezoluției infracționale, cât și la momentul săvârșirii faptei aceasta; 5. în cazul înfracțiunilorcu durată de consumare, starea de beție involuntară completă (intoxicație cu alte substanțe) trebuie să existe pe întreaga durată a consumării faptei; dacă aceasta a existat la începutul comiterii ei, încetând însă pe parcursul ei, făptuitorul va răspunde pentru acțiunile sau inacțiunile comise când nu se afla în stare de beție involunatră completă (Udroiu, 2012).
7.5 Prevederile actualului Cod penal
Reglemetarea acestei cauze este asemănătoare cu cea din Vechiul Cod penal înlocuindu-se prevederea „ nu constituie infracțiune…” cu cea de „nu este imputabilă…”. Denumirea a fost schimbată din „beția” în „intoxicația”.
Coform art. 29 actualul Cod penal „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive” (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
8. MINORITATEA FĂPTUITORULUI- art. 50 Vechiul Cod penal
Art. 50 Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.
8.1 Noțiune și caracterizare
Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, în acest caz factorul intelectiv și volitiv al vinovăției sunt înlăturați ca urmare a insuficienței dezvoltării psihofizice a subiectului, care nu îi permite să înțeleagă semnificația socială a faptelor sale (Streteanu, 2008).
O problemă deosebit de importantă pentru sociologi, psihologi și juriști o constituie stabilirea vârstei minime de la care un minor poate avea capacitatea de a înțelege, de a discerne între ceea ce este bine și ceea ce este rău și de a-și dirija în mod conștient voința și acțiunile. Stabilirea acestei limite diferă de la stat la stat și de la epocă la epocă, în funcție de condițiile social-economice, de realitățile umane și sociale, de starea de dependență a minorilor, de educația morală și intelectuală, de condițiile generale de viață și conviețuire socială.
Legiuitorul nostru nu a stabilit în art. 50 Vechiul Cod penal condițiile necesare în vederea angajării răspunderii penale a minorului, făcând doar trimitere la normele în materie ale Codului penal.
Majoritatea legislațiilor penale, ținând seama de caracterul progresiv al dezvoltării psihice a copiilor și adolescenților, au împărțit minoritatea în trei perioade, situate între anumite vârste: perioada neresponsabilității absolute și necondiționate, perioada responsabilității îndoielnice sau relative, în care existența răspunderii penale este condiționată de constatarea discernământului și perioada responsabilității certe dar atenuate.
Potrivit art. 99 Vechiul Cod penal, capacitatea penală a minorului se determină în mod diferit, în funcție de vârsta acestuia. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a lucrat cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.
Prin urmare, în cazul minorului cu vârsta sub 14 ani, operează o prezumție absolută în sensul lipsei discernământului, prezumție nesusceptibilă de proba contrară indiferent de gradul de dezvoltare psiho-fizică a minorului și indiferent de natura infracțiunii comise.
În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, operează tot o prezumție a lipsei discernământului dar această prezumție poate fi răsturnată prin dovada contrară, adică prin proba existenței discernământului. Existența discernământului se stabilește pe baza concluziei unei expertize de specialitate și ea se raportează întotdeauna la fapta concretă. De aceea, este posibil ca, în ipoteza comiterii de către minor a mai multor fapte prevăzute de legea penală, în raport cu unele să se constate prezența discernământului, iar în raport cu altele să se stabilească absența acestuia (Antoniu, 1995).
8.2 Condițiile minorității făpturitorului
Dispoziția legală definește o cauză care face ca fapta să nu constituie infracțiune, nefăcând referire și la minorii care pot fi subiecți de drept penal, respectiv să fie răspunzători din punct de vedere penal. Aceștia fac obiectul Titlului V din Vechiul Cod penal, intitulat „Minoritatea”.
Din prevederile legale rezultă că, pentru a fi în prezența minorității, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții : fapta săvârșită de către minor să fie prevăzută de legea penală, persoana care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală să se găsească în stare de minoritate și starea de minoritate să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.
Fapta săvârșită de către minor trebuie să fie prevăzută de legea penală, astfel, minoritatea va fi considerată o cauză care lipsește fapta de caracter penal. Nu are relevanță dacă fapta s-a consumat sau a rămas în faza de tentativă pedepsibilă, ori dacă făptuitorul este autor, instigator sau complice. De asemenea, fapta poate fi comisă printr-o acțiune sau inacțiune (omisiune).
A doua condiție se referă la persoana care a săvârșit fapta prevăzută de legea penala, aceasta trebuind să fie minoră, respectiv să nu se îndeplinească condițiile legale pentru a răspunde penal. Adică, să nu fi împlinit vârsta de 14 ani, sau să aibă vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani cu condiția de a nu se fi dovedit că a săvârșit fapta cu discernământ.
Această concluzie se desprinde din prevederile art. 99 alin. (1) și (2) Vechiul Cod penal, potrivit cărora „ Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.
În primul caz, suntem în prezența unei prezumții legale absolute a lipsei discernământului, simplul fapt că minorul nu a împlinit această vârstă, face ca fapta să nu fie infracțiune. Fiind vorba de o prezumție juris et de jure, ea nu poate fi combătută prin proba contrară.
A doua situație se referă la minorii lipsiți în mod relativ de capacitate penală, respectiv care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au ajuns la vârsta de 16 ani. Prezumția este relativă, juris tantum, în sensul că operează până la dovada existenței discernământului. Lipsa capacității penale la această categorie de minori este condiționată de două cerințe: una pozitivă, referitoare la vârstă și alta negativă, privitoare la discernământ.
Existența sau inexistența discernământului trebuie să fie stabilită în raport cu natura faptei săvârșite, cu împrejurările concrete ale acesteia și cu datele privitoare la persoana minorului. În cazul faptelor de durată (continue, continuate, de obișnuință), dacă după începerea executării faptei minorul a împlinit vârsta de 16 ani el va răspunde pentru actele ulterioare, iar dacă a împlinit vârsta de 14 ani va răspunde pentru actele săvârșite după împlinirea acestei vârste dacă se va constata că a lucrat cu discernământ. În legătură cu minorul care dobândește statutul de major prin căsătorie și cu răspunderea penală a acestuia, au fost exprimate opinii diferite în practică și literatura de specialitate.
Astfel, s-a exprimat un prim punct de vedere conform căruia un minor care comite o faptă prevăzută de legea penală nu este mai puțin sau mai mult periculos pentru societate după cum este căsătorit sau nu. Dobândirea capacității de exercițiu a drepturilor sale civile ar constitui doar o garanție pentru a evita o intervenție din partea părintelui/tutorelui în operații ce privesc exclusiv pe cei doi soți, dar acest fapt nu are legătură cu reglementarea penală a minorității. În legătură cu starea de minoritate, în practica judiciară s-a exprimat opinia potrivit căreia, întrucât prin căsătorie minorul dobândește deplina capacitate de exercițiu, ar trebui asimilat, sub aspectul aplicării legii penale, infractorului major.
Literatura juridică nu a acceptat acest punct de vedere pentru următoarele considerente: minorul este mai puțin periculos decât infractorul major, el nu are capacitatea deplină de înțelegere a semnificației antisociale a faptelor și poate fi îndreptat mai ușor decât majorul, prin sancțiuni de drept penal mai puțin severe (Turianu, 1995).
8.3 Efecte și aspecte procesuale
Minoritatea face ca fapta să nu constituie infracțiune și, pe cale de consecință, să nu pună problema răspunderii penale a făptuitorului. Având în vedere că minoritatea se referă la o persoană determinată, ea va produce efecte numai față de făptuitorul minor (in personam).
Înlăturarea incidenței legii penale, cât îl privește pe minor, nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care, la data săvârșirii faptei, îl aveau pe acesta în supraveghere (Boroi, 2006).
Față de minorul care nu răspunde penal și care săvârșește fapte prevăzute de legea penală se ia una din măsurile de protecție specială a copilului prevăzute în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Potrivit dispozițiilor din Legea nr. 272/2004 față de minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal se poate lua una dintre cele două măsuri speciale de protecție: supravegherea specializată și respectiv plasamentul.
8.6 Prevederile actualul Cod penal
Reglementarea acestei cauze este asemănătoare cu cea din Vechiul Cod penal înlocuindu-se prevederea „nu constituie infracțiune…” cu cea de „nu este imputabilă…”.
Conform art. 27 actualul Cod penal „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.”
Vârsta de la care se răspunde penal este tot de 14 ani (art. 113 actualul Cod penal) (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
9. EROAREA DE FAPT-art. 51 Vechiul Cod penal
Art.51 (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoaște existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
(2) Nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoșterea stării, situației sau împrejurării respective nu este însăși rezultatul culpei.
(4) Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.
9.1 Noțiune și caracterizare
Atunci când imaginea pe care subiectul și-a format-o despre un anumit element nu corespunde realității, ne aflăm în prezența unei erori. Eroarea a fost astfel definită în doctrină ca o falsă cunoaștere a realității naturale sau normative, ori ca o discordanță între cunoaștere și obiectul acesteia.
Când făptuitorul nu a cunoscut sau a cunoscut greșit în momentul efectuării acțiunii sau inacțiunii sale ceva din realitatea contingentă, ceva ce era de natură să imprime faptei sale un anumit caracter sau o anumită gravitate, înseamnă că în acel moment capacitatea psihică a făptuitorului nu a putut acționa eficient, adică nu a fost în stare să-l determine pe făptuitor să-și dea seama de caracterul faptei și de gravitatea urmărilor acesteia și să-și determine voința în mod conștient. Reprezentarea greșită, necorespunzătoare realității, formează conținutul erorii. Sursa erorii poate fi necunoașterea completă a unei stări, situații sau împrejurări ale realității (ignoranță absolută sau totală) ori o cunoaștere inexactă, greșită a realității (ignoranță relativă sau parțială) (Mirișan, 2008).
În același timp însă, eroarea trebuie delimitată de simpla îndoială, de starea dubitativă în care autorul are reprezentarea posibilității ca imaginea pe care și-a format-o asupra realității să nu fie corectă. De aceea, îndoiala nu are niciodată ca efect o exonerare de răspundere penală, căci, atâta vreme cât nu are o reprezentare certă a realității, subiectul trebuie să se abțină de la comiterea acțiunii. Relevanța îndoielii este limitată de eventuala distincție între intenția directă și cea indirectă (Bulai Costică și B. Bogdan, 2007).
9.2 Felurile erorii
În doctrina penală se face distincție între mai multe feluri de eroare, flosindu-se diferite criterii.
A. După obiectul asupra căruia poartă eroarea, aceasta se clasifică în eroare de fapt și eroare de drept.
a.) eroarea de fapt există când făptuitorul, în momentul comiterii faptei nu a cunoscut ori a cunoscut greșit o stare, situație sau împrejurare de care ținea caracterul penal al acestei fapte ori caracterul calificat al acesteia.
b.) eroarea de drept constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei norme de drept.
Distincția între eroarea de fapt și eroarea de drept are relevanță întrucât eroarea de fapt duce la înlăturarea caracterului penal al faptei ori a unei circumstanțe agravante, pe când eroarea de drept, când vizează o normă penală, nu înlătură caracterul penal al faptei.
B. În funcție de „întinderea efectelor juridice” se face deosebirea între eroarea principală și eroarea secundară.
a.) eroarea este principală când poartă asupra unui element constitutiv al infracțiunii, iar incidența sa are drept efect înlăturarea caracterului penal al faptei.
b.) eroarea este secundară când privește o circumstanță agravantă legală, iar existența ei are ca efect înlăturarea caracterului calificat al faptei concret săvârșite.
C. În raport cu factorii care au determinat eroarea, putem întâlni o eroare prin necunoaștere sau o eroare prin amăgire.
a.) eroarea prin necunoaștere provine în mod obișnuit din lipsă de cultură, fie generală, fie limitată la un anumit sector de cunoștințe.
b.) eroarea prin amăgire se caracterizează prin aceea că ea a fost provocată printr-o acțiune de înșelare, de speculare a bunei credințe, exercitată de o persoană asupra altei persoane.
D. Potrivit criteriului „posibilități de evitare” a erorii, deosebim între eroarea de neînlăturat (sau invincibilă) și eroarea înlăturabilă (sau vincibilă).
a.) eroarea este de neînlăturat atunci când necunoașterea a fost atât de completă încât era exclus ca în mintea persoanei aflată în eroare să apară o cât de slabă preocupare de a proceda la o verificare cu privire la ceea ce ignora (de exemplu, cineva ia de pe cuier un pardesiu pe care îl credea al său, dar, în realitate, aparținea altuia, însă semăna atât de bine cu al său încât oricâtă atenție ar fi depus, posibilitatea de evitare era inexistentă).
b.) eroarea este înlăturabilă când cel aflat în eroare, dacă ar fi fost mai atent, și-ar fi putut da seama că greșește, ori ar fi simțit nevoia să verifice, pentru a clarifica situația și a elimina îndoiala (Boroi, 2006).
9.3 Condițiile erorii de fapt
Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei săvârșite dacă sunt îndeplinite condițiile:
a.) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, deoarece eroarea de fapt înlătură vinovăția, ori problema vinovăției, se pune numai în legătură cu o faptă prevăzută de legea penală;
b.) în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existența unor stări, situații, sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă deci asupra stării, situației, împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei (art. 5 alin. 1 Vechiul Cod penal). În doctrina penală s-au conturat diferite sensuri pentru aspectele prevăzute în dispozițiile art. 51 alin. 1 Vechiul Cod penal, astfel: „starea” desemnează modul în care se prezintă o persoană (spre ex.: starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate, etc.), ori un bun (valoarea economică, starea de uzură etc.), ori o instituție (utilare tehnică, sarcinile ce-i revin etc.); „situația” privește poziția pe care o are o persoană (căsătorită, rudă apropiată etc.), ori un bun (aparține avutului personal sau avutului public, bun ce provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală etc.); prin „împrejurare” se desemnează o circumstanță în care are loc săvârșirea faptei (timpul nopții, timp de război, loc public etc.);
c.) starea, situația sau împrejurarea care nu au fost cunoscute pot să reprezinte un element constitutiv al infracțiunii ori o circumstanță a acesteia.
Când starea, situația, împrejurarea necunoscută de făptuitor este o condiție de existență, a infracțiunii, atunci caracterul penal al faptei este înlăturat.
Dimpotrivă nu va fi înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupra identității persoanei-în cazul unor infracțiuni contra persoanei (error in persona) sau asupra obiectului material al infracțiunii (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
9.4 Efectele erorii de fapt
După cum eroarea poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracțiunii sau asupra unei circumstanțe agravante, produce următoarele efecte:
-dacă privește o împrejurare, situație, ori stare de care depinde caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracțiune și deci de înlătură total răspunderea penală;
-dacă privește o circumstanță agravantă, fapta rămâne infracțiune, înlăturându-se răspunderea pentru forma agravantă a infracțiunii, cu reținerea răspunderii pentru forma simplă a faptei penale (Boroi, 2006).
9.5 Eroarea de drept penal
Potrivit art. 51 alin. ultim din Vechiul Cod penal, necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, prin urmare, chiar dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, s-ar afla într-o eroare asupra unei norme penale, fapta va constitui infracțiune și va atrage o sancțiune sau măsură penală.
Aceasta înseamnă că necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii extrapenale, poate exclude răspunderea penală (Streteanu, 2008).
Trebuie făcută distincția între normele extrapenale și normele cuprinse în legi sau decrete care prevăd că nerespectarea unor dispoziții din aceste acte normative constituie infracțiuni și se pedepsesc potrivit legii penale.
Eroarea asupra unor norme de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei, iar eroarea asupra normelor extrapenale înlătură acest caracter, fiind asimilată, ca efecte, cu eroarea de fapt esențială și invincibilă (Mirișan, 2008).
9.6 Efecte și aspecte procesuale
1. nu reprezintă cauză care înlătură caracterul penal eroarea în forma aberratio ictus sau error in personam; 2. în cazul infracțiunilor cu consumare în timp (continue, continuate, de obicei, de simplă repetare) eroarea trebuie să existe pe întreaga desfășurare a activității infracționale; 3. în cazul infracțiunii progresive este necesar ca eroarea să existe la momentul consumării infracțiunii, chiar dacă la momentul epuizării fătuitorul nu se mai află în eroare (Udroiu, 2012).
9.7 Prevederile actualului Cod penal
În actualul Cod penal reglementarea erorii este asemănătoare cu cea din reglementarea actuală înlocuindu-se prevederea „nu constituie infracțiune…” cu cea de „nu este imputabilă…”. A fost reglementată expres eroarea de drept extrapenal (art. 30 alin. 4 actualul Cod penal) care în Vechiul Cod penal rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 51 alin. 4 Vechiul Cod penal.
Marele element de noutate îl reprezintă recunoașterea erorii de drept în situația în care eroarea este invincibilă. Astfel potrivit art. 30 alin. 5 actualul Cod penal „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată” (Mitrache Constantin și M. Cristian, 2012).
Practică judiciară
Legitima apărare
Prin sentința penală nr. 207 din 24 martie 2003, Tribunalul Dolj a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 44 alin. (2) C. pen., pe inculpatul M.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 Cod pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Pentru a pronunța achitarea, instanța a reținut că inculpatul a săvârșit fapta în stare de legitimă apărare. Prin rechizitoriul parchetului, se reținuse că, în noaptea de 25 noiembrie 2001, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, partea vătămată P.B. care avea un topor în mână pentru a se apăra de câini, a intrat în curtea neiluminată a locuinței inculpatului, strigând la acesta și deplasându-se apoi în fața ușii de acces. Inculpatul, crezând că la ușă se află un hoț, a ieșit și i-a aplicat două lovituri cu cuțitul în zona toracică, urmare cărora partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 25-30 zile.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 401 din 24 septembrie 2003, definitivă prin nerecurare, a respins apelul declarat de procuror. Procurorul general a declarat recurs în anulare, invocând greșita reținere a legitimei apărări și solicitând condamnarea inculpatului pentru fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Recursul este fondat. Din examinarea probelor administrate în dosar, rezultă că în cauză inculpatul a acționat în condițiile legitimei apărări, în varianta prevăzută de art. 44 alin. (2) C. pen. Astfel, potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.
Totodată, potrivit art. 44 alin. ultim C. pen., este în legitimă apărare și acela care, din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În cauză, inculpatul a susținut constant, iar partea vătămată a confirmat la instanță cu explicații plauzibile și justificate că într-adevăr, în noaptea de 25 noiembrie 2001, partea vătămată a pătruns, fără drept în locuința sa având în mână un topor.
Trezit din somn de zgomotele făcute de partea vătămată și cuprins de teamă, inculpatul s-a deplasat spre ieșire, moment în care a fost lovit cu muchia toporului în zona feței de către partea vătămată. În acest moment, sub imperiul tulburării și temerii, inculpatul a ripostat, lovind cu cuțitul, în spate, pe partea vătămată. La auzul țipetelor părții vătămate, inculpatul a recunoscut-o după voce și a încetat imediat riposta.
În aceste condiții, instanțele au reținut corect legitima apărare, dispunând, în consecință, achitarea, însă au omis să precizeze temeiul juridic al achitării inculpatului, în sensul reținerii dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. Pentru aceste considerente, s-a admis recursul în anulare și s-au casat hotărârile atacate numai privitor la aspectul sus-menționat.
(I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 5935 din 11 Noiembrie 2004)
Constrângerea
Prin sentința nr. 486 din 27 noiembrie 2003, Tribunalul Satu Mare a condamnat pe inculpatul K.A.Z. la un an închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin.(2) lit.b) și c) și alin.(21) lit.a) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 lit.b) C. pen.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în seara zilei de 23 ianuarie 2003, pe fondul consumului de alcool, inculpatul ieșind dintr-un bar din municipiul Satu Mare, observând o persoană străină, a prins-o cu o mână de după gât și a tras-o câțiva pași unde, după ce a scos de sub haină o bricheta tip pistol, a amenințat-o, cerându-i bani. În urma acestui fapt, victima a scos o bancnotă și inculpatul observând că mai are bani, sub amenințarea acestuia a fost nevoită să-i dea. Mai mult, inculpatul K.A.Z. a lovit-o cu pumnul în față pe partea vătămată, care în final a reușit să fugă și întâlnind o patrulă a poliției, după ce le-a spus cele întâmplate, inculpatul a fost prins.
Împotriva hotărârii Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și inculpatul K.A.Z. au declarat apel. Prin decizia nr. 54 din 25 martie Curții de Apel Oradea recursul Ministerului Public a fost admis, casată sentința, majorată pedeapsa aplicată inculpatului de la un an închisoare la 3 ani și 6 luni închisoare și menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.
Prin aceeași decizie apelul inculpatului a fost respins. Nemulțumit de această soluție, inculpatul a declarat recurs. Apărătorul recurentului a susținut că soluția instanței de apel nu este legală, deoarece în mod greșit recurentul a fost condamnat.
Sub acest aspect, el a arătat că instanța respectivă nu a interpretat corect probele administrate din care cauză nu a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. . pen. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și în principal achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cu referire la art. . pen. și în subsidiar menținerea sentinței pronunțate de către prima instanță.
Recursul nu este fondat. Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului se pronunță în situația când există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt constrângerea fizică și constrângerea morală. Analizând hotărârile pronunțate se constată că starea de fapt și vinovăția inculpatului au fost bine reținute pe baza probelor ce au fost complet administrate și corect interpretate.
Astfel, din declarațiile martorilor care se coroborează cu cele relatate de victimă nu rezultă că asupra recurentului au fost exercitate constrângere fizică sau morală căreia nu i-a putut rezista sau care nu putea fi înlăturată în alt mod decât comițând o faptă penală. Instanța reține că declarațiile martorilor și cele ale victimei corespund realității, deoarece din dosar nu reiese că aceștia ar fi în dușmănie cu inculpatul și că ar fi interesați să-l acuze pe nedrept.
Decizia instanței de apel este temeinică sub aspectul reindividualizării pedepsei în sensul majorării ei. Sub acest aspect este de menționat că instanța de control judiciar a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege, pericolul social sporit al infracțiunii determinat de caracterul ei calificat și de modul cum a fost comis, precum și persoana făptuitorului care este tânăr, fără antecedente penale, cu un nivel scăzut de instrucție, a recunoscut și regretat comiterea faptei, toate acestea justificând reținerea în favoarea recurentului a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen., combinat cu art. 76 lit. b) C. pen.
În ce privește cuantumul pedepsei stabilit de instanța de apel, acesta reflectă pe deplin gradul de pericol social al faptei și făptuitorului fiind necesară și suficientă pentru a asigura rolul educativ și de prevenire a săvârșirii altor infracțiuni așa cum este menționat în art. . pen.
În consecință recursul urmează să fie respins.
(I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 4891 din 30 septembrie 2004)
Cazul fortuit
Prin sentința nr. 129 din 2.02.1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, inculpatul C.I. a fost condamnat în temeiul art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. la o pedeapsă de 1 an inchisoare, cu suspendare condiționată a executării pedepsei.
Urmare a probatoriului ce a fost administrat în cauză, instanța de fond a reținut că inculpatul, aflându-se la volanul autoturismului proprietate personală și deplasându-se cu acesta pe o stradă ce avea carosabilul plin de gropi, a pierdut controlul volanului din cauza denivelărilor, a urcat pe trotuar și a lovit un alt autoturism, ce era parcat neregulamentar. În urma impactului produs, autoturismul parcat a fost deplasat, imprejurare în care a fost grav accidentată o persoană ce se afla pe trotuar.
Împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apel, pentru nelegalitate și netemeinicie, cu susținerea că evenimentul rutier nu îi poate fi imputat.
Tribunalul București – secția I-a penală, prin decizia penală nr. 855 din 16.06.1999, a admis apelul inculpatului, a desființat sentința apelată și, în fond, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11, pct.2, lit.a) C. proc. pen., reținându-se că este incidentă în cauză situația prevăzută de art. . pen. privind cazul fortuit.
În motivarea acestei decizii se arată că expertiza asupra dinamicii producerii accidentului de circulație concluzionează în sensul că accidentarea victimei s-a datorat exclusiv defectării sistemului de direcție a autoturismului condus de inculpat, urmare a gropilor existente în carosabil.
Împotriva acesteia, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a declarat recurs, invocând netemeinica achitare a inculpatului. Examinând legalitatea și temeinicia deciziei recurate, atât din prisma motivului de casare invocat, cât și din oficiu, Curtea constată că recursul declarat de parchet nu este fondat.
În mod deplin temeinic, instanța de apel a reținut, după cum s-a concluzionat prin expertiza efectuată în cauză, că accidentarea victimei nu s-a datorat culpei inculpatului, ci a fost determinată de gropile din carosabil care au produs ruperea tirantului de prindere a barei de stabilizare de la sistemul de direcție al autoturismului condus de inculpat.
Deloc de neglijat in cuantificarea gradului de culpă, expertiza a concluzionat că inculpatul conducea autoturismul cu o viteză mică, tocmai datorită faptului că gropile existente în carosabil nu permiteau o deplasare rapidă.
În aceste împrejurări, Curtea apreciază că în mod pe deplin temeinic și legal s-a dispus de către instanța de apel achitarea inculpatului sub motivul existenței cazului fortuit.
(I.C.C.J. secția I-a penală, Decizia nr. 1954 din 16 iunie 1999)
Beția
Prin sentința penală nr. 164 din 6 februarie Tribunalului Bistrița-Năsăud a fost condamnat inculpatul U.I. la o pedeapsă de 20 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută în art. 197 alin. (3) C. pen. și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei principale.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
În seara zilei de 30 noiembrie 2006, inculpatul U.I. a efectuat diferite lucrări gospodărești, consumând între timp băuturi alcoolice. În jurul orelor 21:30, ajungând acasă, a luat o sticlă cu țuică și a consumat singur băutura, după care a ieșit și s-a plimbat pe calea ferată, spre ieșirea din sat, pe fondul avansatei stări de ebrietate dorind să întrețină relații sexuale cu o femeie.Vazând-o pe aceasta, victima A.M., inculpatul a ieșit în întâmpinarea ei și, fără să-i adreseze vreun cuvânt, a imobilizat-o cu mâna la spate, a împins-o din drum peste calea ferată, unde, folosind forța, a dezbrăcat-o și, ținând-o de gură pentru a nu striga după ajutor, a trântit-o la pământ, întreținând, cu aceasta un raport sexual.
În acest timp, inculpatul a ținut-o pe victimă imobilizată la sol, cu genunchiul, iar cu o mână a strâns-o de gât, sugrumând-o, astfel că, aceasta a rămas la pământ, iar la scurt timp a decedat. Inculpatul și-a dat seama la un moment dat, în timpul desfășurării violului – când i-a supraarcuit victimei coloana vertebrală și când a strâns-o mai tare de gât – că aceasta a gemut de două ori și că și-a pierdut cunoștința, dar a crezut că a leșinat.
Raportul de constatare medico-legală a concluzionat că moartea victimei A.M. a fost violentă și s-a datorat unei insuficiențe respiratorii acute, consecutivă unei asfixii mecanice, stabilindu-se totodată că leziunile pot data din cursul nopții de 30 noiembrie spre 1 decembrie 2006, între orele 23:00- 01:00, cel mai probabil în jurul orei 0:00.
Prin decizia nr. 35/A din 8 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul care, prin apărătorul ales, a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. . proc. pen., solicitând reindividualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, în sensul reducerii cuantumului acesteia, prin reținerea în favoarea sa atât a circumstanțelor atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. – întrucât a avut o bună conduită anterior săvârșirii faptei – cât și a dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. pen., referitoare la starea de beție completă în care a fost comisă infracțiunea.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) și art. . proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare. De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute în art. . pen.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu este justificată solicitarea recurentului inculpat de reducere a pedepsei aplicate de prima instanță, prin reținerea ca circumstanțe atenuante a împrejurărilor prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., respectiv atitudinea sa sinceră, precum și conduita bună avută înainte de săvârșirea infracțiunii.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu este întemeiată solicitarea recurentului inculpat de a-i fi recunoscută ca o circumstanță atenuantă, în condițiile art. 49 alin. (2) C. pen., starea de beție în care s-a aflat la momentul comiterii faptei.
Este adevărat că la originea stării de anormalitate psiho-fizică în care s-a aflat inculpatul în seara respectivă a stat acțiunea sa conștientă de consumare a băuturilor alcoolice, într-o cantitate destul de mare, însă acest fapt i-a afectat doar și nu i-a paralizat capacitatea de înțelegere, de stăpânire a propriilor reacții, dovadă în acest sens fiind întreținerea actului sexual – cu consecințe atât de grave – moartea victimei – astfel încât nu se justifică reținerea în favoarea sa a stării de beție voluntară ca o circumstanță atenuantă, cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de textul sancționator.
Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
(I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 2209 din 11 iunie 2009)
Eroarea de fapt
Prin sentința penală nr. 390 din 21 septembrie 2005, tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpații C.V. și T.I., cetățeni ai Republicii , pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 3 alin (1) din Legea 143/2000.
Instanța a reținut că inculpații lucrau la data săvârșirii faptelor ca șoferi la o firmă de transport din Republica Moldova și efectuau, în mod regulat, curse de transport de colete și persoane pe ruta Spania – Republica Moldova și retur, firma având în Republica Moldova un punct de lucru unde un angajat primea colete de la diferite persoane pentru a le transporta în Spania, contra cost. Acest angajat, martorul T.V., verifica conținutul fiecărui colet pentru a nu conține substanțe sau obiecte interzise, după care nota într-un caiet numele destinatarului și încasa contravaloarea transportului coletului, iar coletele erau încărcate în microbuzul condus, pe rând, de cei doi inculpați, pentru a fi transportate în Spania.
La 2 martie 2005, inculpații au plecat către Spania, unde au predat coletele destinatarilor și au primit, de la diverse persoane, alte 128 de colete pentru a fi transportate în Republica Moldova. În Spania, inculpații nu au mai respectat aceleași reguli cu privire la verificarea coletelor, ci doar le-au cântărit, au încasat contravaloarea transportului și au trecut în caiet numele și numărul de telefon al destinatarilor.
La 9 martie 2005, inculpații au ajuns la punctul de trecere a frontierei Nădlac, unde au declarat că nu transportă arme sau droguri și, ulterior, au ajuns la punctul de trecere a frontierei Albița, unde au declarat, de asemenea, că nu transportă arme sau droguri. La controlul autovehiculului s-a descoperit în cabină, între scaune, un colet în care se aflau 7 calupuri de culoare brun-cafenie, substanță ce a reacționat pozitiv la hașis, iar sub bancheta din dreapta față, încă 12 calupuri identice cu primele.
Inculpații au declarat că au primit pachetul ce conținea aceste calupuri în Spania, de la o persoana necunoscută, pentru a-l preda numitului D.P., persoană pe care nu o cunosc, iar inculpatul C.V. a declarat că toate cele 19 calupuri s-au aflat în coletul nr. 64 și că a ascuns 12 calupuri, deoarece i-a fost frică în momentul când a auzit de la vameși că în primele calupuri se aflau droguri.
Greutatea totală a celor 19 calupuri a fost de , iar în urma analizei tehnico-stiințifice s-a constatat că substanța era rezină de cannabis, substantă înscrisă în tabelul anexă nr. III al Legii nr. 143/2000.
Prin decizia penală nr. 38 din 14 februarie 2006, Curtea de Apel a respins apelurile inculpaților. Recursul declarat de inculpatul C.V., prin care a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât s-a aflat în eroare de fapt, nu este fondat.
Susținerea în sensul că inculpatul a săvârșit fapta în condițiile erorii de fapt nu este întemeiată. Potrivit art. 51 alin. (1) C. pen., nu constituie infractiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei .
Pentru a fi incidentă această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie să existe eroare, iar nu îndoială, adică o cunoaștere nesigură, deoarece, în acest caz, săvârșirea faptei implică acceptarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil.
Or, în cauză, inculpatul cunoștea procedura ce se aplică în Republica Moldova la primirea coletelor, după cum – în virtutea funcției și experienței în transportul internațional de coletărie și persoane – cunoștea reglementările în materia armelor și drogurilor.
În condițiile neverificării conținutului coletelor, inculpatul a acceptat o cunoaștere nesigură, ceea ce a implicat acceptarea posibilității de a primi spre transport bunuri sau substanțe interzise, cu toate consecințele juridice ale acesteia. În consecință, recursul inculpatului a fost respins.
(I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 3033 din 11 mai 2006)
CONCLUZII
Analizând fiecare cauză care înlătură caracterul penal al faptei, punctăm trăsăturile esențiale ale acestora. Legitima apărare, reglementată de art. 44 Vechiul Cod penal, intervine în situațiile de conflict de așa natură încât salvarea interesului legitim de la pericolul care îl amenință nu este posibil decât printr-o acțiune de apărare imediată.
Fapta săvârșită în astfel de cazuri și condiții, impusă de nevoia de a înlătura un atac si de a apăra un interes legitim, este socotită de lege ca săvârșită în stare de legitimă apărare, încât, chiar dacă această faptă este prevăzută de legea penală, ea nu are caracter penal, nu constituie infracțiune deoarece lipsește elementul de bază al infracțiunii și anume vinovăția. Trebuie menționat faptul că pentru a fi în prezența legitimei apărări trebuie întrunite cumulativ condițiile privind atacul și apărarea.
Starea de necesitate, prevăzută de art. 45 Vechiul Cod penal, este o cauză care înlătură vinovăția, căci autorul a acționat sub presiunea psihică creată de existența pericolului și nu i se putea cere să acționeze în alt mod.
Constrângerea fizică și constrângerea morală, reglementate de art. 46 Vechiul Cod penal, sunt cauze care răpesc persoanei constrânse posibilitatea de a-și determina și dirija voința, iar prezența lor exclude existența vinovăției. Așadar, faptele săvârșite sub imperiul constrângerii fizice sau morale nu au caracter penal și, implicit, este exclusă răspunderea penală pentru că lipsește o trăsătură esențială a infracțiunii – vinovăția.
O altă cauză ce înlătură caracterul penal al faptei este cazul fortuit. Acesta este reglementat de art. 47 Vechiul Cod penal, iar pentru a fi în prezența cazului fortuit este necesară o împrejurare exterioară care se suprapune peste acțiunea desfășurată de către autor, ducând la producerea altui rezultat, care nu putea fi prevăzut. Pentru a opera înlăturarea caracterului penal al faptei între împrejurarea fortuită și rezultatul neașteptat al acțiunii sau inacțiunii făptuitorului trebuie să existe o legătură de cauzalitate, adică intervenția energiei pusă în mișcare de împrejurarea fortuită trebuie să fi contribuit la producerea rezultatului neprevăzut.
Iresponsabilitatea, avându-și reglementarea în art. 48 Vechiul Cod penal, este este termenul opus responsabilității, încât pe lângă existența unei afecțiuni psihice este necesar să se constate că respectiva afecțiune a înlăturat capacitatea de înțelegere și de voință. Pentru a fi în prezența iresponsabilității trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: fapta săvârșită de către persoana iresponsabilă să fie prevăzută de legea penală, să existe starea de incapacitate psihică, datorită căreia făptuitorul nu și-a putut da seama de acțiunile sau inacțiunile sale, starea de incapacitate psihică a făptuitorului să fi existat în momentul săvârșirii faptei, starea ce trebuie să fie datorată alienației mintale sau altei cauze.
Art. 49 Vechiul Cod penal reglementează beția; din prevederile legale rezultă că, pentru a fi în prezența acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, este necesar ca fapta săvârșită de persoana aflată în stare de ebrietate să fie prevăzută de legea penală, făptuitorul să se afle în momentul săvârșirii faptei în stare de beție datorită alcoolului sau altor substanțe, starea de beție să fie accidentală și completă. Beția involuntară completă este singura formă care înlătură responsabilitatea, celelalte forme ale beției neînlăturând vinovăția.
Tot în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, este și minoriatatea, prevăzută de art 50. Vechiul Cod penal, dar legiuitorul nu a stabilit în cuprinsul acestui articol condițiile necesare în vederea angajării răspunderii penale a minorului, făcând doar trimitere la normele în materie ale Codului penal. Dispoziția legală definește o cauză care face ca fapta să nu constituie infracțiune, nefăcând referire și la minorii care pot fi subiecți de drept penal, respectiv să fie răspunzători din punct de vedere penal. Aceștia fac obiectul Titlului V din Codul penal, intitulat „Minoritatea”. Din prevederile legale rezultă că, pentru a fi în prezența minorității, fapta săvârșită de către minor trebuie să fie prevăzută de legea penală, persoana care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală să se găsească în stare de minoritate și starea de minoritate să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.
Eroarea de fapt, reglementată de art. 51 Vechiul Cod penal este o falsă cunoaștere a realității naturale sau normative ori o discordanță între cunoaștere și obiectul acesteia. Cea mai importantă clasificare potrivit doctrinei noastre este cea care distinge între eroarea de fapt și eroarea de drept. Eroarea de fapt există atunci când necunoașterea sau cunoașterea greșită poartă asupra unor date ale realității, în vreme ce eroarea de drept constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei norme juridice.
Se constată că în actualul Cod penal legiuitorul a făcut o distincție între cauzele justificative (legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime și consimțământul victimei), pe care le-a situat într-un capitol distinct și în situația cărora participanții nu pot fi trași la răspundere penală, aceste cauze operând in rem și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beția și eroarea de fapt) și care operează datorită lipsei unei trăsături esențiale a infracțiunii și anume vinovăția, in personam (cu excepția cazului fortuit care produce efecte in rem ca și în cauzele justificative, deoarece este vorba de o imprevizibilitate obiectivă).
Ca o concluzie finală se poate remarca din cele prezentate că aceste cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei ar putea fi, așadar, definite ca fiind acele stări, situații sau împrejurări a căror existență în timpul săvârșirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii să devină imposibilă. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar pentru ca efectele lor să opereze practic, este necesar ca existența stărilor, situațiilor sau împrejurărilor respective să fie constatată de organele judiciare. Existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art. 10 alin.1 lit. e Cod. proc. pen.) și poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal.
BIBLIOGRAFIE
Antoniu, G. (1995), Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București;
Basarab, M. (1996), Drept penal. Partea generală, Volumul II, Ed. Lumina Lex, București;
Basarab, M. (2005), Drept penal Partea Generală, Tratat, Volumul I, Ed. Lumina Lex, București;
Boroi, A. (2006), Drept penal Partea Generală, Ed. C.H. Beck, București;
Bulai, C., Bulai, B. (2007), Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, București;
Codul penal și Codul de procedură penală cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 202/2010, (2010), „Mica Reformă”, Ed. C.H. Beck, București;
Dărângă, Gh. (1972), Codul penal – Comentat și adnotat, Partea generală, Ed. Științifică, București;
Dascăl, T. (2007), Drept penal român Partea Generală cu modificările aduse prin legea 278/2006, Ed. Concordia Arad;
Dobrinoiu, V. Nictoreanu, Gh. Pascu, I. Boroi, A. Molnar, I. Lazăr, V. (1997), Drept penal-parte generală-ediție revăzută și adăugită cu dispozițiile legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea codului penal, Ed. Europa Nova, București;
I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 2209 din 11 iunie 2009;
I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 3033 din 11 mai 2006;
I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 5935 din 11 Noiembrie 2004;
I.C.C.J. secția I-a penală, Decizia nr. 1954 din 16 iunie 1999;
I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 4891 din 30 septembrie 2004;
Jurisprudență, Înalta Curte de Casație și Justiție;
Mic dicționar enciclopedic (1978), Ed. Științifică și Enciclopedică, București;
Mirișan, V. (2007), Drept penal partea generală, Ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București;
Mirișan, V. (2008), Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București;
Mitrache, C. Mitrache, C. (2012), Drept penal român-Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București;
Pop, T. (1923), Drept penal comparat. Partea generală, Volumul II, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj;
Roxin, C. (1999), Derecho penal (traducere din limba germană), Volumul I, Ed. Civitas, Madrid;
Streteanu, F. (2008), Tratat de drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed. C.H. Beck, București;
Tribunalul Suprem, secția penală, „Decizia nr. 2052/1976”, în Repertoriu II;
Turianu, C. (1995), Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Ed. Continent XXI, București;
Udroiu, M. (2012), Fișe de drept penal. Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București;
Ungureanu, A. (1995), Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București;
BIBLIOGRAFIE
Antoniu, G. (1995), Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București;
Basarab, M. (1996), Drept penal. Partea generală, Volumul II, Ed. Lumina Lex, București;
Basarab, M. (2005), Drept penal Partea Generală, Tratat, Volumul I, Ed. Lumina Lex, București;
Boroi, A. (2006), Drept penal Partea Generală, Ed. C.H. Beck, București;
Bulai, C., Bulai, B. (2007), Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, București;
Codul penal și Codul de procedură penală cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 202/2010, (2010), „Mica Reformă”, Ed. C.H. Beck, București;
Dărângă, Gh. (1972), Codul penal – Comentat și adnotat, Partea generală, Ed. Științifică, București;
Dascăl, T. (2007), Drept penal român Partea Generală cu modificările aduse prin legea 278/2006, Ed. Concordia Arad;
Dobrinoiu, V. Nictoreanu, Gh. Pascu, I. Boroi, A. Molnar, I. Lazăr, V. (1997), Drept penal-parte generală-ediție revăzută și adăugită cu dispozițiile legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea codului penal, Ed. Europa Nova, București;
I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 2209 din 11 iunie 2009;
I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 3033 din 11 mai 2006;
I.C.C.J, secția penală, Decizia nr. 5935 din 11 Noiembrie 2004;
I.C.C.J. secția I-a penală, Decizia nr. 1954 din 16 iunie 1999;
I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 4891 din 30 septembrie 2004;
Jurisprudență, Înalta Curte de Casație și Justiție;
Mic dicționar enciclopedic (1978), Ed. Științifică și Enciclopedică, București;
Mirișan, V. (2007), Drept penal partea generală, Ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București;
Mirișan, V. (2008), Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București;
Mitrache, C. Mitrache, C. (2012), Drept penal român-Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București;
Pop, T. (1923), Drept penal comparat. Partea generală, Volumul II, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj;
Roxin, C. (1999), Derecho penal (traducere din limba germană), Volumul I, Ed. Civitas, Madrid;
Streteanu, F. (2008), Tratat de drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed. C.H. Beck, București;
Tribunalul Suprem, secția penală, „Decizia nr. 2052/1976”, în Repertoriu II;
Turianu, C. (1995), Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Ed. Continent XXI, București;
Udroiu, M. (2012), Fișe de drept penal. Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București;
Ungureanu, A. (1995), Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cauzele Care Inlatura Caracterul Penal al Faptei In Vechiul Cod Penal (ID: 126668)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.