Cauze de Revocare a Contractului de Donatie
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I. CONTRACTUL DE DONAȚIE
SECȚIUNEA 1. Aspecte introductive.
SECȚIUNEA 2. Noțiune și reglementare.
SECȚIUNEA 3. Revocarea contractului.
SECȚIUNEA 4. Principiul irevocabilității contractului
de donație.
SECȚIUNEA 5. Excepții de la principiul irevocabilității
donațiilor.
CAPITOLUL II. REVOCAREA DONAȚIEI PENTRU
NEÎNDEPLINIREA SARCINILOR.
SECȚIUNEA 1. Noțiune și reglementare.
SECȚIUNEA 2. Efectele și acțiunea în revocare.
CAPITOLUL III. REVOCAREA DONAȚIEI PENTRU
INGRATITUDINE.
SECȚIUNEA 1. Noțiune și reglementare.
SECȚIUNEA 2. Cazuri și condiții de revocare pentru
ingratitudine.
SECȚIUNEA 3. Acțiunea în revocarea pentru ingratitudine.
SECȚIUNEA 4. Efectele revocării.
CAPITOLUL IV. REVOCAREA DONAȚIEI PENTRU
SURVENIENȚĂ DE COPIL.
SECȚIUNEA 1. Noțiune și reglementare.
SECȚIUNEA 2. Condițiile revocării donației.
SECȚIUNEA 3. Acțiunea în revocare.
SECȚIUNEA 4. Efectele revocării.
SECȚIUNEA 5. Reîntoarcerea convențională a bunurilor
dăruite.
CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE
FERENDA.
CAPITOLUL I
CONTRACTUL DE DONAȚIE
SECȚIUNEA I
Considerații generale privind contractul de donație
Viața juridică se desfășoară între doi poli diametrali opuși: egoismul și altruismul. În jurul unuia sau al celuilalt gravitează orice manifestare de voință destinată să producă efecte în Drept. Sentimentele egoiste concordă cu titlu oneros, în timp ce altruismul își găsește expresia juridică în actele cu titlu gratuit.
Dintre cele două tendințe cardinale și antagonice,care își dispută întâietatea în sufletul nostru, egoismul deține, cel puțin în aparență o situație privilegiată. Se afirmă că el reprezintă instinctul natural și primitiv al omului, adevărata energie care provoacă și domină întreaga activitate a noastră.
Aceste raporturi dintre altruism și egoism ne invederează că, pe plan juridic, nici titlul gratuit nu poate fi considerat ca un fenomen subsecvent, derivat din titlul oneros sau măcar situat în dependența și sub patronajul sentimentelor interesate. Nimic nu ar justifica o asemenea ierarhizare. Atât titlul oneros, cât și titlul gratuit își au originea distinctă și o existență autonomă, comandată de principii proprii.
În privința titlului gratuit putem afirma că generozitatea se poate manifesta sub aspecte multiple și extrem de variate, prin formă și prin fond. Titlul gratuit subsumează în sfera sa vastă numeroase operațiuni juridice, dotate cu individualitate proprie și nesusceptibile de a se confrunta între ele.
Ar fi în adevăr greșit să se identifice titlul gratuit cu donația, cu care aparent prezintă cele mai izbitoare analogii, fiindcă ar însemna să comprimăm până la denaturare extensiunea actului de binefacere.
Actele de generozitate se pot grupa, în funcție de notele lor caracteristice în două mari categorii juridice, distincte și autonome una de cealaltă: liberalități și operațiuni dezinteresate.
Înainte de a organiza regimul juridic al actelor de liberalitate, legiuitorul civil înțelege să ni le indice într-un text enumerativ. Art. 800 prevede că: “ nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit decât în formele prevăzute de lege pentru donații între vii sau prin testament.”
Caracterul restrictiv al art. 800 C. civ. apare destul de lămurit; legiuitorul civil ne avertizează că înțelege să consacre două procedee distincte de a înstrăina cu titlu gratuit o valoare patrimonială; ele sunt donația și legatul.
Dreptul cunoaște însă un al treilea mod de a dispune prin acte de liberalitate și anume donația pentru cauză de moarte, frecventă la romani și admisă astăzi de unele legislații străine. Originalitatea acestei operațiuni juridice rezidă în natura ei complexă, care realizează tranziția dintre donația între vii și legat. În adevăr donația mortis causa se definește ca o liberalitate contractuală, condiționată de predecesul dispunătorului.
SECȚIUNEA II
Noțiune și reglementare
Noțiune. Donația este liberalitatea contractuală prin care donatorul dispune de un bun din patrimoniul său, cu voința de a procura o îmbogățire donatarului.
În termeni destul de asemănători definește donațiunea și codul civil german în art. 516: „ O dispozițiune prin care o persoană îmbogățește din patrimoniul său pe o alta este o donațiune atunci când ambele părți sunt de acord că dispozițiunea este efectuată cu titlu gratuit. ”
Donațiunea se încadrează printre actele juridice care beneficiază de o extensiune destul de largă, fără să fie totuși nelimitată.
Domeniul de aplicație al donației suferă însă și alte restricții, impuse prin voința legiuitorului și destinate să ocrotească familia dispunătorului sau pe creditorii lui.
O persoană încărcată de datorii, oricât ar ține de mult să cedeze din patrimoniul ei un bun cu titlu gratuit, nu poate consimți o donație valabilă din moment ce averea sa se dovedește insuficientă pentru a acoperi pasivul care o grevează.
Donația se analizează ca o dispoziție cu caracter gratuit, consimțită între vii, cu titlu particular și de natură contractuală.
Dispozițiune între vii. Donația pură și simplă produce o diminuare
patrimonială dispunătorului și o îmbogățire corelativă gratificatului chiar din momentul perfectării ei, hinc et hunc, deci în timpul cât autorul liberalității se găsește în viață: vivens viventi donat.
Dispozițiune cu titlu particular. Prin donațiune se transmit gratificatului numai bunuri individual determinate. Se dăruiește o sumă de bani sau cutare obiect; nu se poate dărui întreg patrimoniul sau o cotă parte din el.
Chiar dacă donațiunea ar avea un emolument considerabil, absorbind majoritatea sau chiar totalitatea activului ce aparține dispunătorului, totuși donatarul rămâne un dobânditor cu titlu particular, dreptul său fiind limitat la bunurile expres arătate în convenție.
Dispozițiune contractuală. Transferul de valori pe care îl implică orice
donație se produce pe baza schimbului concordant de voință a părților.
Înainte de acceptarea gratificatului, donațiunea constituie o simplă ofertă revocabilă, care perfectează numai după ce acordul voințelor s-a produs (art. 814 C.civ.)
Donațiunea pur gratuită, care provoacă dispunătorului o diminuare patrimonială fără nici un echivalent și procură o îmbogățire egală cu emolumentul transmis, se întâlnește în practică destul de rar.
De obicei liberalitățile între vii includ în structura lor, fie voinței legiuitorului, fie voinței părților, o fracțiune mai redusă sau mai accentuată de elemente oneroase.
Instruirea elementelor oneroase în actul de donațiune se datorește de multe ori voinței părților.
Nimic nu se opune ca dispunătorul să oblige pe gratificat să execute anumite sarcini ori unele prestații care absorb în bună parte valoarea liberalității. Profitul real poate fi în fapt considerabil diminuat. Donațiunea își păstrează totuși caracterul de gratuitate atât timp cât îmbogățirea procurată gratificatului nu este complet neutralizată prin sarcini care să reprezinte echivalentul perfect al valorii dăruite.
Infiltrarea elementelor oneroase în actul de donațiune se datorește de asemeni voinței legiuitorului civil care, în solicitudinea sa firească față de dispunător, înțelege să asigure autorului liberalității unele avantaje minimale de pe urma binefacerii, chiar în ipoteza în care donatorul nu și-a rezervat el însuși vreun profit, impunând diverse contraprestații gratificatului spre a se realiza însă proteguirea binefăcătorului,codul civil trebuie să știrbească implicit din caracterul de gratuitate al donațiunii, pe care îl atenuiază în mod sensibil.
Donațiunea, spre a subzista ca atare, trebuie în orice caz să-și păstreze în proporție cât de redusă, un minim intangibil de elemente de binefacere. Atenuarea gratuității, provocată de legiuitor sau stipulată de părți nu poate să suprime total sacrificiul fără echivalent și beneficiul unilateral pe care le implică orice liberalitate.
Binefacerea, chiar redusă la minimum, constituie prin urmare o cerință indispensabilă pentru existența donațiunii. Liberalitatea între vii se conciliază cu elemente interesate, însă numai în măsura în care ele nu tind să predomine, fiindcă donațiune cu titlu oneros nu se poate concepe .
Potrivit art. 475 alin. 1 C. civ. „ oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui cu modificările stabilite de lege.” este cel mai important atribut al dreptului de proprietate și anume ius abutendi.
Proprietatea a fost recunoscută încă din cele mai vechi timpuri și odată cu ea puterea de a dispune, esențială pentru existența acestui drept. Facultatea de a dispune de bunul său, în limitele stabilite de lege, o are orice proprietar care fără această facultate nu există proprietate. În temeiul acestei facultăți proprietarul, pe de o parte, poate să nu uzeze de bunul său, fără ce prin aceasta dreptul său să se stingă, iar pe de altă parte, are puterea de al transforma, denatura sau înstrăina.
Oricine poate dispune de bunurile sale în două moduri: cu titlu oneros și cu titlu gratuit. Când transmite bunul cu titlu oneros, proprietarul urmărește în schimb realizarea unui interes patrimonial.
Când transmisiunea bunului este cu titlu gratuit, cel care transmite nu urmărește realizarea unui echivalent.
Astfel art. 800 C. civ., arată că liberalitățile se pot face numai prin donație sau testament: „ Nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât, cu formele prescrise de lege pentru donațiuni între vii sau pri testament. ”
Marii doctrinari s-au întrebat dacă facultatea de a dispune de un bun cu titlu gratuit, atribut al dreptului de proprietate, este sau nu un drept natural sau este o binefacere a legii. Soluția acestei probleme depinde de o altă problemă și anume dacă proprietatea este un drept natural sau o concesie a dreptului. Împărtășim și noi opinia potrivit căreia, proprietatea ca și facultatea de a dispune cu titlu gratuit, este un drept natural, căci proprietatea este baza ordinii sociale și societatea fără proprietate nu ar putea nici să existe, nici să trăiască, nici să prospere; proprietatea este în natura omului, căci omul și proprietatea sunt inseparabili. Legiuitorul nu acordă acest drept ci intervine pentru al reglementa și modela.
Liberalitatea a apărut și a fost recunoscută odată cu proprietatea, căci dreptul de proprietate nu ar fi putut fi recunoscut dacă nu s-ar fi recunoscut și facultatea omului de a transmite bunurile ce formează obiectul proprietății.
Donația ca liberalitate a apărut încă din antichitate, fără a se cunoaște exact epoca care a consacrat-o. Dar cum ne relevă G. P. Petrescu, „ donațiunile au început odată cu societatea oamenilor care, pe dată ce s-au adunat, au căutat și mijloacele de a-și întreține amiciția lor prin daruri ți prezenturi reciproce. ”
În dreptul roman Romanii au cunoscut două feluri de donații: donația izarea unui echivalent.
Astfel art. 800 C. civ., arată că liberalitățile se pot face numai prin donație sau testament: „ Nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât, cu formele prescrise de lege pentru donațiuni între vii sau pri testament. ”
Marii doctrinari s-au întrebat dacă facultatea de a dispune de un bun cu titlu gratuit, atribut al dreptului de proprietate, este sau nu un drept natural sau este o binefacere a legii. Soluția acestei probleme depinde de o altă problemă și anume dacă proprietatea este un drept natural sau o concesie a dreptului. Împărtășim și noi opinia potrivit căreia, proprietatea ca și facultatea de a dispune cu titlu gratuit, este un drept natural, căci proprietatea este baza ordinii sociale și societatea fără proprietate nu ar putea nici să existe, nici să trăiască, nici să prospere; proprietatea este în natura omului, căci omul și proprietatea sunt inseparabili. Legiuitorul nu acordă acest drept ci intervine pentru al reglementa și modela.
Liberalitatea a apărut și a fost recunoscută odată cu proprietatea, căci dreptul de proprietate nu ar fi putut fi recunoscut dacă nu s-ar fi recunoscut și facultatea omului de a transmite bunurile ce formează obiectul proprietății.
Donația ca liberalitate a apărut încă din antichitate, fără a se cunoaște exact epoca care a consacrat-o. Dar cum ne relevă G. P. Petrescu, „ donațiunile au început odată cu societatea oamenilor care, pe dată ce s-au adunat, au căutat și mijloacele de a-și întreține amiciția lor prin daruri ți prezenturi reciproce. ”
În dreptul roman Romanii au cunoscut două feluri de donații: donația între vii și donația din cauza morții (mortis causa et non mortis causa)
Donația din cauza morții se apropia foarte mult de legat, fiind o liberalitate făcută pentru moarte, care avea efect decât în cazul în care donatorul murea înaintea donatarului, în caz contrar fiind revocată. Datorită confuziei create în calificarea acestor liberalități ca donații sau legate, Iustinian a ordonat ca donațiile din cauza morții să fie complet asimilate legatelor, urmând să respecte aceleași condiții de validitate ca și legatele.
Forma solemnă a donației nu era cerută pentru existența ei; deși o constituție a împăratului Constantin a impus necesitatea unui act scris pentru validitatea donației, împărații care i-au urmat au renunțat la această formă, declarând valide donațiile făcute fără nici un act scris etsi sine scripto și chiar fără martori, când dovada existenței lor putea să rezulte din alte documente. Iustinian consacră din nou, atât în Institute cât și în Cod facultatea de a dărui cu sau fără un act scris. De la acest împărat, donația este valabilă prin efect al consimțământului și îndată ce contractul s-a format donatorul sau moștenitorii lui o au acțiune pentru a cere predarea lucrului dăruit, tradițiunea nefiind necesară pentru perfectarea contractului, ci numai pentru strămutarea proprietății.
În dreptul grec vechi. Grecii au consacrat numai facultatea de a face o liberalitate prin testament, cunoscând numai donația mortis causa care era, de fapt, un legat producându-și efectele numai la moartea donatorului.
În vechiul drept românesc. În vechiul drept românesc nu se poate ști cu exactitate când a fost recunoscută donația ca liberalitate. Ea a urmat soarta juridică a proprietății, iar spre deosebire de alte liberalități, la noi nu s-a acordat o însemnătate prea mare proprietății.
Întâlnim astfel donația în „ Sobornicescul Hrisov ” din 28 noiembrie 1785 al Moldovei în timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat care încuviința donațiile „ între rude și între cei de o stare deopotrivă și de către toată starea la mănăstiri și biserici ”.
Codul Calimah. După modelul Codului Napoleon, Codul Calimah cuprinde o reglementare propriu-zisă a donațiilor în capitolul XXI „ Despre dăruire ” (34 de articole) . Actul recunoaște trei feluri de donații; se prevede incapacitatea „ săracilor și neputernicilor ” de a dona „ celor bogați și puternici ”
Donația devine irevocabilă din momentul în care a fost acceptată și pentu validitate ea trebuie să îmbrace forma scrisă a „ scrisori de dăruire ” și să fie acceptată de donatar. Se putea dărui și fără un act scris însă, în acest caz, donația devenea perfectă numai prin tradițiune.
Donația este irevocabilă în cazul ingratitudinii donatarului față de donator, ingratitudine concretizată într-o „ mare nemulțumire ”, revocare care are loc numai pe cale judecătorească, cât și în cazul când donatorului i se naște un copil ulterior încheierii donației.
Legiuirea Caragea. Legiuirea Caragea din 1818 tratează în Partea a IV-a Capitolul I, donațiile, și oferă mai puține reglementări decât Legiuirea Calimah. Astfel, spre deosebire de aceasta din urmă, Legiuirea Caragea nu precizează dacă donația se face în formă scrisă sau orală, nici dacă se revocă în cazul nașterii ulterioare a unui copil donatorului.
Pe de altă parte, legiuirea precizează că darurile sunt fie lucruri, fie „ folosuri de lucruri ”, recunoaște valabilitatea donației de bunuri viitoare și caracterul irevocabil al donației. Donația este revocabilă pentru neândeplinirea condițiilor și „ pentru necinstirea dăruitorului de către primitor sau pentru pricinuirea de pagube sau cugetare de rău asupra sa, sau de va porni pâră nedreaptă contra sa ” (art.6 alin. a și b). Donațiile nu erau supuse între părți la nici o formalitate, donația fiind valabilă prin tradițiune.
În privința imobilelor însă, circulara nr. 45 din 2 ianuarie 1848, considerând donația un act de înstrăinare, a dispus ca ea să fie înscrisă la Tribunalul de la locul situării imobilului, urmând aceleași formalități ca și vânzarea imobilelor.
Aceste legiuiri, cu câteva modificări și completări, au rămas în vigoare până la adoptarea actualului Cod Civil.
Codul civil român. Codul civil român de la 1865 reflectă o puternică amprentă a Codului Napoleon, cuprinzând câteva modificări cerute de obiceiurile și societatea noastră.
Doctrina și literatura juridică au dat acestui contract mai multe definiții, care diferă mai mult ca formă decât în conținut.
Pentru G. P. Petrescu donația „ nu poate fi decât un contract supus la niște forme determinate sau solemne, prin care una din părți, donatarul, se dezbracă actualmente și irevocabil de proprietatea unui lucru, în folosul altei persoane, donatarele, care primește dispoziția făcută în profitul său ”.
Pentru D. Alexandresco donația este „ un contract solemn prin care o persoană (dăruitorul sau donatorul) dă actualmente, în mod gratuit și irevocabil, de bună voie și nesilit de nimeni, un lucru sau un drept, unei alte persoane (donatarul sau primitorul darului) care-l acceptă .
Definiție. Donația este un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care una din părți,numită donator, cu intenție liberală î-și micșorează în mod actual și irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanță), mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar cu același drept, fără a urmări să primească ceva în schimb (art. 801 și 803 C. civ. )
După cum rezultă din această definiție, ceea ce caracterizează donația este trecerea unei valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent, cu intenția de a face o donație (animus donandi). Această intenție, concretizată în încheierea contractului în forma și condițiile prevăzute de lege, justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza ei.
Precizăm că donația de asemenea- ca varietate a contractelor cu titlu gratuit- reprezintă o liberalitate, deoarece are ca efect micșorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele dezinteresate (de exemplu: comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit, etc.) prin care nu se micșorează patrimoniul celui care procură altuia un folos, motiv pentru care acestea din urmă nu sunt supuse regulilor de fond și de formă prevăzute pentru donații .
Potrivit altor opinii, definiția legală a contractului de donație este inexactă și incompletă.
Este de reținut mai întâi că donația nu este doar un „ act ” ci un contract ceea ce presupune existența unui acord de voințe. Apoi din definiția legală nu rezultă cu claritate caracterele juridice ale acestui contract special.
Remarcăm că în Codul civil român, după modelul său francez, donația este reglementată alături de testamente ( art. 813-855 ), iar nu lângă celelalte contracte speciale. Există neândoielnic, numeroase argumente pentru această opțiune a legiuitorului, de multe ori cu ocazia dezbaterii succesiunilor punându-se în discuții chestiuni legate de validitatea contractelor de donație sau de întinderea și efectele acestora. Nu mai puțin, există deosebiri esențiale între donație (act juridic bilateral ) și actul unilateral care este testamentul.
Pe de altă parte, donația este un act juridic inter vivos care î-și produce efectele din timpul dispunătorului, pe când testamentul, deși întocmit în timpul vieții, acesta î-și produce efectele după moartea dispunătorului, încadrându-se astfel în categoria actelor juridice mortis causa .
SECȚIUNEA III
Revocarea contractului
Revocarea contractelor este un mod de desființare a contractelor.
Revocarea poate fi voluntară, sau în cazurile în care legea prevede acest lucru, judecătorească.
Revocarea voluntară la rândul ei poate fi bilaterală sau multilaterală, adică rezultatul acordului de voință al tuturor părților contractante, sau unilaterală, atunci când este produsul voinței unei singure părți contractante.
Revocarea bilaterală a contractului care intervine ca rezultat al acordului de voință al părților contractante, constituie o modalitate simetrică ( mutuus dissensus ) cu cea folosită pentru încheierea contractului ( mutuus consensus).
Această posibilitate este prevăzută de art. 942 C. civ. care definește contractul ca fiind „ acordul de voințe între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic ”. Evident că, așa cum încheierea contractului este supusă dispozițiilor art. 5 C. civ. și acordul de voințe prin care se desființează contractul, care este o realitate juridico-economică va fi supus acelorași dispoziții care prevăd că, „ nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează Ordinea Publică și bunele moravuri sau care ar prejudicia drepturile sau interesele părților ”.
În mod excepțional, în anumite categorii de contracte și anume în cele cu executare succesivă, legea permite desființarea contractului și prin manifestarea de voință a unei singure părți ( denunțare unilaterală a contractului ).
Astfel contractul de locațiune poate înceta prin denunțarea lui unilaterală de oricare dintre părți, dacă părțile sau legea nu au determinat durata locațiunii și dacă a fost respectat termenul de preaviz ( art. 1436 al. 2 C. civ. ). Denunțarea unilaterală nu este supusă acceptării celeilalte părți. Ea poate fi făcută în orice formă dar, de regulă, este folosită forma scrisă ( notificarea prin intermediul executorului judecătoresc ) sau cererea de chemare în judecată ( termenul de soluționare al cererii fiind considerat termen de preaviz ). La expirarea termenului de preaviz locațiunea încetează.
În cazul contractului de închiriere, spre deosebire de contractul de locațiune, unde oricare dintre părți poate denunța unilateral contractul, numai chiriașul are dreptul să ceară rezilierea contractului înainte de termenul stabilit ( adică să îl denunțe unilateral ) cu condiția notificării prealabile ( preaviz ) într-un termen de minimum 60 de zile.
În cursul contractului de mandat, mandantul poate revoca, oricând vrea ( ad mutuum ) mandatul ( art. 1553 C. civ. ) întrucât mandatul se încheie întotdeauna în interesul mandantului și acesta are dreptul să aprecieze oricând dacă continuarea lui este necesară sau nu.
Revocarea poate fi făcută atât în cazul mandatului cu titlu gratuit cât și al celui cu titlu oneros pentru că legea nu distinge între ele, dar ea nu trebuie să fie abuzivă sau intempestivă. Deși revocabilitatea, prevăzută de art. 801 C. civ. este o trăsătură specifică contractului de donație, deosebită de „ forța obligatorie ” a contractului, legea prevede trei cauze legale de revocare a donațiilor ( art. 821-831 C. civ. ) pentru neexecutarea sarcinilor, pentru ingratitudine și pentru surveniență de copil.
În primele două cazuri, revocarea este judiciară, Instanța având un drept de apreciere și trebuind să pronunțe revocarea contractului de către donator. În cazul survenienței de copil, revocarea operează de drept, chiar fără intervenția Instanței, dacă sunt îndeplinite condițiile legii .
SECȚIUNEA IV
Principiul irevocabilității contractului de donație
Liberalitățile între vii sunt, prin esența lor irevocabile.
Această irevocabilitate, reglementată prin texte speciale ( art. 801 și art. 822-824 C. civ. ) care acționează descurajant pentru donator și contribuie la siguranța circuitului civil, nu este cea prevăzută pentru toate contractele ( art. 969 C. civ. ) și care rezultă din principiul că, o dată încheiat contractul are forță obligatorie între părțile contractante ( este legea părților ) și nu poate fi revocat ( desfăcut, modificat sau desființat ) prin voința uneia din ele ( irevocabilitate de gradul I ). Evident forța obligatorie a oricărui contract acționează și în cazul contractului de donație, în sensul că o dată încheiat acesta nu poate fi desființat prin voința uneia dintre părți, fie și donatorul.
Dar revocabilitatea donațiilor are un caracter special, particular, mai accentuat decât forța obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donații ( indiferent dacă s-a realizat în formă autentică, deghizată, indirectă sau dar manual ) irevocabilitatea privește nu numai efectele, ci însăși esența contractului, fiind o condiție de validitate pentru formarea lui ( irevocabilitate de gradul II ). Astfel fiind, orice clauză sau condiție a cărei îndeplinire atârnă de voința donatorului și care i-ar da posibilitatea de a zădărnici sau micșora, direct indirect, foloasele gratuite pe care contractul le creează pentru donatar sunt incompatibile cu esența donațiilor, atrăgând nulitatea lor absolută ( art. 822 C. civ. )
Sancțiunea nulității lovește contractul în întregime, iar nu numai clauza incompatibilă cu principiul irevocabilității și chiar dacă această clauză nu a fost cauză determinantă și impulsivă a liberalității. Cu toate acestea dacă donația divizibilă și clauza o afectează numai în parte, pentru rest, efectele contractului se mențin. Iar dacă după moartea donatorului, succesorii săi în drepturi- în cunoștință de cauză- confirmă sau execută donația, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat ( art. 1167 al. 3 C. civ.) .
Irevocabilitatea se justifică prin ocrotirea intereselor donatorului, garantarea dreptului de proprietate dobândit de donator precum și protejarea intereselor terților ce intră în raporturi juridice cu acesta din urmă și în consecință contribuie la siguranța circuitului civil ( art. 801-804 C, civ. ).
Potrivit art. 825 alin. (1) C. civ., donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite în caz de predeces al donatarului, ori al acestuia și al descendenților lui, dar numai în favoarea donatorului, nu și a altei persoane ( art. 822 alin 2 C. civ. ), Această clauză conține o condiție rezolutorie cauzală ( permisă de lege ) care nu depinde de voința donatorului, ci de hazard ( art. 1005 C. civ. ) .
S-ar putea susține că reglementarea expresă de către legiuitor a caracterului irevocabil al donației nu ar fi trebuit să-și găsească locul în legislație, întrucât în baza principiului forței obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), nici uneia dintre părțile contractului nu-i este permis a pune capăt unilateral contractului. Dar rațiunea instituirii acestui principiu a fost relevată în literatura de specialitate, evidențiindu-se că „ irevocabilitatea donațiilor are un caracter special particular, mai accentuat decât forța obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donații ( indiferent dacă s-au realizat în formă autentică, deghizată, indirectă sau dar manual ) irevocabilitatea privește nu numai efectele, ci însăși esența contractului, fiind o condiție de valabilitate pentru formarea lui ”.
SECȚIUNEA V
Excepții de la principiul irevocabilității donațiilor
În principiu, donațiile sunt irevocabile. Prin excepție de la principiul irevocabilității donațiilor, sunt irevocabile prin ele însele.
Codul civil prevede unele excepții, și anume:
Donațiile dintre soți ( art.937 C. civ. )
Donațiile de bunuri viitoare ( art. 821 C. civ. )
Deosebit de donațiile mai sus arătate, care sunt revocabile prin esența lor legea prevede următoarele cazuri de revocare a donațiilor, care sunt independente de voința donatorului și care nu constituie excepții de la principiul irevocabilității donațiilor:
1. Revocarea pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor impuse de donator.
2. Revocarea pentru ingratitudinea donatarului.
3. Revocarea pentru nașterea unui copil al donatorului, posterior facerii donației.
A. Revocarea donațiilor între soți.
În ceea ce privește contractul de donație încheiat între soți ( deci î n timpul căsătoriei ), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soțului donator și care devin astfel bunuri proprii ale soțului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate, ” ceea ce înseamnă prefacerea dreptului de proprietate exclusivă a soțului donator într-un drept de proprietate devălmașe a ambilor soți ”. Evident, donatorul poate dona și cota-ta parte ideală ce-i aparține din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formează obiectul comunității sau dreptul asupra unei moșteniri deschise (universalitate sau cotă-parte indiviză asupra universalității), care este bun propriu al soțului-moștenitor ( art. 31 lit.b din C. fam. ).
Referitor la donațiile dintre soți, Codul civil prevede anumite reguli speciale derogatorii de la regulile generale aplicabile donațiilor. Cea mai importantă regulă specială ( celelalte fiind subsecvente ) vizează derogarea de la principiul irevocabilității donațiilor. Potrivit art. 937 alin. 1 C. civ., ” orice donațiune făcută între soți în timpul maritagiului este irevocabilă ”.
Revocarea se poate realiza prin voința unilaterală a soțului donator (ad nutum) oricare ar fi forma de realizare a donației ( act autentic, donație indirectă sau dar manual ). Soțul donator ( și numai el personal, nu și creditorii sau moștenitorii lui ) are dreptul de a revoca donația oricând, fie în timpul căsătoriei, fie după desfacerea ( prin divorț ) sau desființarea ( nulitatea ) ori încetarea ei prin recăsătorirea soțului donatar de bună-credință care nu a știut că soțul donator, declarat mort, este în viață, și chiar după decesul soțului donatar, împotriva moștenitorilor lui. Rezultă că această donație devine definitivă și irevocabilă numai din momentul morții donatorului .
Dreptul de revocare fiind de esența donațiilor dintre soți, nu este necesar să fie stipulat în actul de donație și nu poate fi înlăturat printr-o stipulație contrară. Aceste donații sunt valabile chiar dacă s-au făcut sub condiție potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligația de a plăti datoriile nedeterminate ale donatorului și chiar dacă donatorul și-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite ( art. 826 C. civ. ). Nici reântoarcerea convențională nu este aplicabilă; în caz de predeces al donatarului ( și descendenților lui ), cu sau fără această clauză,oricum donatorul poate revoca donația. Tot astfel, donațiile dintre soți nu se revocă de drept pentru surveniență de copil ( art. 937 alin. 3 C. civ. ). În timpul vieții donatorului nu este cazul a se aplica nici regulile privitoare la revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine; el o poate revoca ad nutum și fără a invoca cauzele prevăzute de lege. În schimb, după moartea donatorului, când donația devine irevocabilă, moștenitorii lui pot cere revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine potrivit regulilor pentru aceste cauze legale de revocare.
Din cele arătate rezultă că donația dintre soți derogă nu numai de la principiul irevocabilității donațiilor ( irevocabilitate de gradul II ) – în sensul că se pot stipula, la încheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu ( de ex., condiții potestative simple ) – dar chiar și de la forța obligatorie a oricărui contract ( irevocabilitate de gradul I ), în sensul că una dintre părți poate, prin voința sa unilaterală, să revoce donația.
Cât privește modurile de revocare,ea nu trebuie să îmbrace forma unei acțiuni în justiție și poate fi atât expresă, cât și tacită, implicită, constând într-un act ulterior al donatorului din care rezultă voința acestuia de a revoca donația. Este însă necesar să existe o identitate exactă între bunul care a format obiectul donației și obiectul revocării.
Donațiile între soți, inclusiv darurile de nuntă, făcute de unul dintre soți celuilalt, sunt revocabile pentru ca soțul donator să poată revoca donațiile făcute înainte de încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei și când încetează influența pe care o avea unul dintre soți asupra celuilalt.
Pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale legea interzice sub sancțiunea nulității absolute donațiile mutuale, reciproce între soți făcute în același act ( art. 938 C. civ. ) și donațiile deghizate prin interpunere de persoane, chiar dacă nu aduc atingere rezervei succesorale ( art. 940 alin.2 C. civ. ), prezumându-secă sunt persoane interpuse copiii soțului donatar dintr-o altă căsătorie și acele rude ale soțului donatar ( rude în linie directă și până la gradul IV inclusiv pe linie colaterală ) față de care, în ipoteza deschiderii moștenirii, deci a morții lor în momentul încheierii contractului de donație, el ar fi avut vocație succesorală legală concretă, utilă .
Dacă soțul donator și-a manifestat intenția revocării donației făcută celuilalt soț, bunurile care au format obiectul donației redevin bunuri proprii ale soțului donator.
B. Donațiile de bunuri viitore.
În ceea ce privește donația de bunuri viitoare, aceasta are ca obiect bunurile pe care donatorul le va lăsa la moartea sa.
Deoarece donația de bunuri viitoare, este prin esență revocabilă, ea nu constituie un pact asupra unei succesiuni nedeschise, pacte sunt prohibite de lege sub sancțiunea nulității absolute ( art. 702 și 962 alin.2 C. civ. )
Dreptul de a cere revocarea unei asemenea donații are caracter strict personal și aparține doar donatorului.
Revocare poate fi expresă, făcută prin înscris autentic sau prin testament, ori tacită, atunci când ea rezultă din orice dispoziție ulterioară contrară a donatorului incompatibilă cu menținerea donației.
În cazul în care donatarul moare înaintea donatorului, donația de bunuri viitoare devine caducă.
Conchidem că dispozițiile art. 821 C. civ., care declară revocabile donațiile de bunuri viitoare, constituie o excepție de la principiul irevocabilității donațiilor .
Cu privire la cel dispărut care fiind socotit mort de la data fixată prin hotărârea declarativă de moarte, moștenitorul care a donat parte din bunurile succesiunii înainte de intervenirea hotărârii definitive, dar ulterior datei morții autorului nu poate revoca donația pe motiv că a donat bunuri viitoare dintr-o succesiune nedeschisă ( art. 4, 5 din Legea nr. 173 / 1944; art. 18 din Decretul nr. 31 / 1954, art. 821, 965 C. civ. )
Moștenitorii celui declarat mort nu pot dona bunurile moștenite decât după trecerea unui an de la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, iar încălcarea acestei interdicții atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare ( art. 27 din Legea nr. 293 / 1944 ) .
CAPITOLUL II
REVOCAREA DONAȚIILOR PENTRU NEÂNDEPLINIREA
SARCINILOR
SECȚIUNEA I
Noțiune și reglementare.
Încă din dreptul roman, putem observa că donația putea fi revocată pentru neexecutarea sarcinilor de către donatar, și donatorul putea să-i ceară restituirea lucrului prin codictio ob rem date care în cazul de față avea funcția unei acțiuni de revocare pentru neexecutarea condițiilor. Mai târziu, când donatio sub modo ( cu sarcini ) a fost trecută în categoria contractelor nenumite se dă contra donatarului actio praescriptis verbis pentru a-l sili să-și execute obligația .
Sarcina este o obligație impusă donatarului, care, dacă a acceptat donația, este ținut să o ducă la îndeplinire. În caz de neexecutare, donatorul poate recurge la măsuri de executare sau la rezoluțiunea donației, ori la revocarea judiciară a acesteia pentru neexecutarea sarcinii.
Regula înscrisă în art. 832 C. civ., care prevede că revocarea este judiciară, nu este imperativă, astfel că părțile vor putea stipula în contractul de donație un pact comisoriu expres, prevăzând revocarea de drept în caz de neexecutare a sarcinii .
Sarcina trebuie să fie posibilă, licită și morală. Ea poate fi dispusă în favoarea dispunătorului, în favoarea unui terț sau în favoarea gratificatului însuși. În primele două situații sarcina transformă liberalitatea într-un act mixt, în parte oneros, în parte gratuit. Dacă sarcina absoarbe integral valoarea liberalității, caracterul gratuit dispare și liberalitatea se transformă într-un act cu titlu oneros.
Sarcina se aseamănă cu o condiție rezolutorie deoarece nici una nu afectează nașterea dreptului, iar în caz de realizare a condiției sau de revocare a donației pentru neexecutarea sarcinii, efectele sunt retroactive. Aceste două noțiuni nu se confundă, astfel în cazul condiției rezolutorii nu se creează obligații în sarcina donatarului ( chiar dacă este potestativă ), în schimb sarcina obligă pe donatar ( în caz de neexecutare putându-se recurge la măsuri de executare ) .
Dacă sarcina s-a stipulat în favoarea donatarului, donația este gratuită, cum am menționat anterior, însă în caz de neexecutare, ea poate fi revocată pe acest temei, iar dacă sarcina este stipulată în favoarea donatorului sau a unui terț , donația nu mai este o liberalitate.
Dat fiind faptul că donația cu sarcină este în limita acesteia- un contract sinalagmatic, în caz de neexecutare intervin efectele contractelor sinalagmatice.
Revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinii nu este decât aplicarea principiului general prevăzut de art. 1020 C. civ., potrivit căruia condiția rezolutorie este întotdeauna subânțeleasă în contractele sinalagmatice, dacă una din părți nu-și execută obligațiile.
Astfel, ca în orice contract sinalagmatic, în cazul neândeplinirii totale sau parțiale a sarcinii, donația va fi supusă regulilor consacrate de art. 1021 C. civ., și donatorul va putea alege între a solicita fie executarea silită a sarcinii fie rezoluțiunea ( revocarea ) contractului cu daune-interese.
În consecință, art. 830 C. civ., reprezintă aplicarea în materia donațiilor a regulilor care cârmuiesc condiția rezolutorie tacită în contractele sinalagmatice.
Mai mult art. 832 C. civ., dispune că revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinii ” nu se face de drept niciodată ”, ci ea trebuie pronunțată de Instanța judecătorească. Dispoziția generală conținută de art. 1021 C. civ., se aplică și acestui caz de revocare a donației, astfel că Instanța judecătorească investită cu soluționarea cererii de revocare va putea acorda la cerere, după circumstanțe, un termen de grație donatarului pentru îndeplinirea sarcinii.
Părțile pot stipula în contract un pact comisoriu expres, în temeiul căruia neândeplinirea sarcinilor de către donatar conduce de drept la revocarea donației, fără somație sau cerere de chemare în judecată, caz în care Instanța de judecată nu va putea acorda un termen, ci se va mărgini numai a constata că donația este de drept revocată prin neexecutarea sarcini. Pe de altă parte, părțile sunt libere să stipuleze în contract renunțarea donatorului la dreptul de a cere revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii.
Potrivit art. 1021 C. civ., în măsura în care executarea sarcinii este încă posibilă, donatorul poate solicita Instanței de judecată executarea contractului și nu revocarea. Executarea sarcinii va putea fi solicitată, și de terțul în folosul căruia sarcina a fost impusă; nefiind parte în contractul de donație, terțul nu va putea cere revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii în favoarea lui, acest drept aparținând numai donatorului, moștenitorilor săi și creditorilor. Donatarul nu se poate libera de executarea sarcinii, renunțând la beneficiul liberalității, întrucât donația este un contract și nu poate fi revocată decât prin consimțământul ambelor părți. Obligația donatarului de a-și executa sarcinile impuse prin contract subzistă și în cazul pieirii fortuite a bunului ce a făcut obiectul liberalității, căci riscul pieirii bunului îi aparține ( res perit domino ) în calitatea sa de proprietar, de la data perfectării convenției.
Urmând același regim juridic ca și rezoluțiunea convențiilor sinalagmatice, revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinii va opera numai în cazul unei neexecutări culpabile din partea donatarului.
Dacă neexecutarea sarcinii este imputabilă donatorului sau nu este imputabilă niciuneia din părți, revocarea donației este inadmisibilă .
Revocarea pentru neexecutarea sarcinilor funcționează în cazul donațiilor făcute prin act autentic, dar și al darurilor manuale, ori al donațiilor indirecte și deghizate.
Practic, stipularea în donație a unor sarcini pentru donatar transformă contractul unilateral într-unul sinalagmatic, care va produce și efectele specifice acestor contracte .
SECȚIUNEA II
Efectele și acțiunea în revocare.
Potrivit art. 830 C. civ., donația este revocată pentru neândeplinirea sarcinilor iar bunurile reintră în stăpânirea donatorului; o asemenea revocare nu are loc niciodată de drept ( art. 832 C. civ. )
Revocarea produce efecte nu numai pentru viitor dar și pentru trecut. Chiar dacă donatarul ar fi constituit unele sarcini reale asupra bunului donat ( ipoteci, servituți ) imobilul va reveni donatorului liber de aceste sarcini. Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar, donatorul îl va putea revendica de la terții detentori, dacă donația a fost revocată; terții vor putea opune excepția prescripției.
Odată cu bunul, va restitui și fructele: eventualele cheltuieli necesare făcute de donatar cu conservarea bunului vor fi suportate de donator; același regim îl vor avea cheltuielile care au sporit valoarea bunului .
În absența unei clauze contrare, revocarea donației are loc numai prin justiție iar judecătorul poate acorda donatarului un termen de grație pentru a-și executa obligația.
Se discută chestiunea dacă este nevoie de o prealabilă punere în întârziere; doctrina și jurisprudența sunt împărțite asupra acestei probleme. În practică discuțiunea nu prezintă mare interes, deoarece donatorul are întotdeauna grijă să stipuleze, prin actul de donațiune, că revocarea va putea fi cerută fără nici o somațiune sau punere în întârziere. Însă dacă această clauză nu a fost prevăzută în actul de donațiune, socotim totuși că punerea în întârziere este inutilă , într-adevăr donatarul este pus în întârziere prin citațiunea emisă pe baza acțiunii de revocare a donatorului, iar pe de altă parte legea nu cere nicăieri ca donatarul să fie pus în întârziere. Totuși, în lipsă de punere prealabilă în întârziere, justiția trebuie să se mărginească a pronunța revocarea fără a putea condamna pe donatar la daune-interese. Jurisprudența decide însă că Instanța poate acorda donatarului un termen pentru executarea sarcinilor atunci când executarea este încă posibilă .
Cine poate cere revocarea donației sau executarea sarcinii ?
Revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinii sau după caz, executarea sarcinii, poate fi cerută în primul rând de donator, indiferent că sarcina a fost stipulată în folosul său, al unui terț sau chiar al donatarului.
Dacă sarcina este stipulată în folosul unui terț, cum am precizat anterior, acesta nu poate solicita revocarea donației, ci numai executarea sarcinii.
Revocarea donației sau executarea sarcinii poate fi solicitată și de moștenitorii donatorului și în temeiul art. 974 C.civ., care prevede că: “ Creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor afară de acelea care îi sunt exclusiv personale ”. Fiind o acțiune patrimonială observăm că revocarea poate fi cerută în baza articolului citat mai sus și de creditorii donatorului pe calea acțiunii oblice .
Cu privire la moștenitorii donatorului există oarecare dificultăți în ceea ce privește revocarea donației făcute de aceștia și anume în situația în care donatorul a lăsat mai mulți moștenitori, și care unii dintre aceștia sunt de acord cu revocarea donației, iar alții nu sunt de acord; unii cer revocarea iar unii se abțin. Jurisprudența a hotărât că trebuie să se facă o distincțiune în caz când obligațiunea donatarului este divizibilă, fiecare moștenitor poate cere revocarea separat, proporțional cu partea ce i se cuvine din succesiune, însă dacă sarcina nu este divizibilă, fiecare moștenitor poate cere revocarea pentru totalitate.
Creditorii moștenitorilor pot introduce și ei acțiunea în revocarea donației dacă debitorul lor nu a renunțat la acțiune .
Art. 830 C. civ., prevede efectele admiterii acțiunii în revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinii: ” Când donațiunea este revocată pentru neândeplinirea condițiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină și ipotecă ”.
Prin urmare, revocarea donației produce efectul său imediat și contra donatarului și contra terților dobânditori, și desființează definitiv și retroactiv donația în raport cu orice persoană.
Efecte între părți. Cum am precizat anterior, revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinii este similară rezoluțiunii și produce aceleași efecte. Rezoluțiunea ( revocarea ) donației are drept efect desființarea cu efect retroactiv a donației și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului. Bunurile donate se reintorc în patrimoniul donatorului.
Cât privește restituirea fructelor de către donatar, în doctrină s-au exprimat păreri diferite cu privire la momentul de la care donatarul datorează restituirea fructelor bunului donat. Împărtășim opinia potrivit căreia donatarul este obligat la restituirea fructelor de la data cererii de chemare în judecată întrucât donatorul, pe lângă voința de a-și vedea sarcina îndeplinită, și-a exprimat și intenția liberală de a-l gratifica pe donatar, de a-i mări patrimoniul ori, această intenție liberală nu și-ar mai găsi justificare dacă donatarul ar fi obligat la restituirea tuturor fructelor percepute da la data încheierii contractului.
Dacă donatarul a executat parțial sarcina ce i-a fost impusă prin contract, în cazul revocării donației, el are dreptul la restituirea prestațiilor da la donator, părțile fiind repuse în situația anterioară încheierii contractului
Efectele în raport cu terții.
După cum dispune art. 830 C. civ., bunul donat reintră în patrimoniul donatorului liber de orice sarcină și ipotecă.
Textul art. 830 are în vedere numai sarcinile pe care donatarul le-a constituit după încheierea contractului, nu și sarcinile existente anterior donației care vor subzista și după revocare.
Revocarea donației are drept efect desființarea tuturor înstrăinărilor cu titlu gratuit sau oneros ale bunurilor donate, făcute de donatar, cât și desființarea tuturor drepturilor reale pe care donatarul le-ar fi constituit în favoarea unor terți, ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Împotriva terțului dobânditor al bunului, donatorul, după admiterea acțiunii în revocarea donației, are deschisă calea acțiunii în revendicare.
Terțul dobânditor al bunului mobil, obiect al donației, poate opune donatorului dispozițiile art. 1909 C. civ., cu privire la prescripția instantanee pentru posesorul de bună credință.
În cazul donației imobiliare, acțiunea în revendicare a donatorului, deși imprescriptibilă, va putea fi paralizată prin invocarea prescripției achizitive ( uzucapiunea ) de către terțul posesor.
Dacă donatarul a efectuat anumite cheltuieli pentru conservarea și îmbunătățirea bunului, donatorul va fi obligat să restituie respectivele cheltuieli.
Terțul dobânditor nu va fi obligat să restituie fructele decât de la data cererii de chemare în judecată.
Regulile cu privire la revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinilor sunt aplicabile tuturor formelor de donație, inclusiv darului manual afectat de sarcini .
În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terț, acesta poate cere numai executarea obligației asumate de donatar, dar nu și rezoluțiunea contractului, deoarece el nu este parte contractantă .
CAPITOLUL III
REVOCAREA DONAȚIEI PENTRU INGRATITUDINE
SECȚIUNEA I
Noțiune și reglementare.
Origine. Donațiile au devenit revocabile pentru ingratitudine încă din dreptul roman; instituția ingratitudinii, privită ca opusul recunoștinței donatarului față de donator, a fost extinsă de Iustinian ( în anul 530 d. Chr.) la toate donațiile. Anterior lui Iustinian, donațiile erau revocabile pentru ingratitudine numai donațiile dintre ascendenți și descendenți.
Revocarea donației pentru ingratitudine nu aducea atingere înstrăinărilor și celorlalte drepturi reale constituite de donatar în favoarea terților.
În vechea legislație română, Codul Calimah a prevăzut revocarea donațiilor pentru ingratitudine, aceasta îmbrăcând forma ” nemulțumirii donatorului de către donatar prin atentat la viața donatorului, vătămarea lui la trup, la cinste, la slobozenie sau la avere ”. Legiuirea Caragea prevede de asemenea revocarea pentru ingratitudine care se produce pentru faptele similare.
Noțiune. Codul civil de la 1864 dispune prin art. 829 că donația este revocabilă pentru ingratitudine față de donator.
Majoritatea doctrinei a văzut în ingratitudine opusul recunoștinței, pe care donatarul s-ar cuveni să o aibă față de donator. În limbaj curent, se face culpabilă de ingratitudine persoana care nu-și manifestă recunoștința pentru serviciile și avantajele primite- om nerecunoscător.
În literatura de specialitate s-a precizat că recunoștința nu constituie o obligație pozitivă, dar ea impune donatarului abținerea de la săvârșirea unei fapte necorespunzătoare la adresa donatorului .
Rațiunea revocării pentru ingratitudine nu poate fi intemeiată pe existența unei condiții rezolutorii tacite, deoarece, într-adevăr, recunoștința nu transformă donația într-un contract sinalagmatic. De aceea revocarea pentru ingratitudine nu poate fi calificată decât ca o sancțiune legală. În aceste condiții cazurile de revocare pentru ingratitudine sunt de strictă interpretare .
Fundamentul revocării donației pentru ingratitudine nu este decât pedeapsa cuvenită ingratitudinii, motiv pentru care dispozițiile legale care reglementează această materie cum am mai spus sunt de strictă interpretare ți de aceea nu pot fi extinse prin analogie și la alte cazuri.
Există o mare asemănare între instituția ingratitudinii care face donația revocabilă și instituția nedemnității succesorale care înlătură de la moștenire pe succesorul nedemn. Legiuitorul este însă mai sever față de donatar decât de succesorul ab intestat și aceasta deoarece donatarul a dobândit dreptul său prin voința și intenția liberală a donatorului, pe când dreptul la moștenirea ab intestat al succesorului este conferit de lege.
Toate donațiile sunt supuse revocării pentru ingratitudine cu o singură excepție: donațiile făcute viitorilor soți în vederea căsătoriei, potrivit art. 835 C. civ.
Astfel cum s-a precizat în literatura juridică, aceste donații profită nu numai soților dar și copiilor acestor, iar revocarea s-ar răsfrânge și asupra intereselor lor fără ca aceștea să fie culpabili de fapta părinților lor.
SECȚIUNEA II
Cazuri și condiții de revocare pentru ingratitudine.
Art. 832 C. civ., arată că donațiile sânt revocabile pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a. Dacă donatarul a atentat la viața donatorului.
b. Dacă donatarul este culpabil față de donator de delicte, cruzimi sau înjurii grave.
c. Refuzul de alimente.
Vom încerca în continuare să analizăm fiecare caz în parte pentru a putea mai bine să observăm particularitățile acestora.
a. Dacă donatarul a atentat la viața donatorului.
Noțiune. Acest caz de revocare, cel mai grav dintre toate, presupune intenția donatarului de a-l ucide pe donator; este astfel relevant dacă fapta donatarului a avut sau nu drept urmare moartea donatorului, după cum este lipsit de importanță dacă, pentru fapta sa, donatarul a fost sau nu condamnat penal .
Pentru ca donația să fie revocată pentru acest caz de ingratitudine, se cere îndeplinirea următoarelor condiții:
donatarul să fi omorât sau să fi pus în executare hotărârea de a omorî pe donator (omor sau tentativă de omor );
aceste infracțiuni ( omor sau tentativa de omor ) trebuie să fie săvârșite cu intenție ( directă sau indirectă );
nu se cere ca omorul sau tentativa de omor să fie calificat ( de ex. cu premeditare ), sau deosebit de grav ( de ex. săvârșit prin cruzimi );
nu se cere ca donatarul să fi fost ți condamnat penal pentru fapta sa, fiind suficient să se constate intenția de ucidere .
Acest caz de ingratitudine este asemănător cazului de nedemnitate succesorală prevăzut de art. 655 C. civ., potrivit căruia este exclus de la succesiunea ab intestat moștenitorul condamnat care a omorât sau a încercat să-l omoare pe de cuius.
Spre deosebire de acest caz de nedemnitate succesorală în care succesorul culpabil este exclus de la moștenire numai dacă a fost condamnat penal pentru faptă, la revocarea donației pentru acest caz de ingratitudine, legiuitorul nu pretinde o condamnare a donatarului pentru fapta sa, fiind suficient ca acesta să fi manifestat în mod neândoielnic intenția sa criminală.
Donația fi revocabilă pentru ingratitudine chiar dacă donatarul nu ar fi pedepsit penal pentru fapta sa din diferite motive: moartea donatarului, prescripția răspunderii penale, etc.
Întrucât legea civilă sancționează prin acest caz de revocare intenția criminală asupra donatorului, donația nu va fi revocată pentru ingratitudine în cazul uciderii din culpă a donatorului, în cazul în care donatarul pune în pericol viața donatorului din neglijență sau imprudență sau în cazul în care fapta de omor a fost săvârșită de donatarul lipsit de discernământ .
Este însă necesar să se facă dovada intenției de a ucide, intenție manifestă a atentatorului de a curma viața donatorului. Astfel, în cazul în care donatarul este alienat mintal, nu i se va reține intenția comiterii faptei, și deci donația care i-a fost făcută nu va putea fi revocată pentru ingratitudine.
Vinovăția, sub forma praeterintenției ( în cazul loviturilor cauzatoare de moarte ) nu este de natură a invoca posibilitatea revocării pentru ingratitudine chiar dacă nu pentru atentat la viața donatorului ( donatarul nu a avut intenția de a-l ucide ci numai de a-l lovi ) cel puțin pentru delicte la adresa donatorului.
Deoarece nu prezintă relevanță existența hotărârii de condamnare penală a donatarului, de asemenea nu vor prezenta relevanță achitarea, scoaterea de sub urmărire penală prin ordonanță dată de procuror, decesul său înainte de condamnare, amnistia antecondamnatorie a faptei, precum și prescripția sancțiunii penale .
Referitor la intenția donatarului de a atenta la viața donatorului manifestată prin acte exterioare urmate de un început de executare, nu constituie o cauză de revocare pentru ingratitudine dacă actele exterioare au fost sistate prin propria voință a donatarului .
b. Dacă donatarul este culpabil față de donator de delicte, cruzimi sau înjurii grave.
Legea nu precizează ce se înțelege prin delicte sau cruzimi.
Prin delicte se înțelege o faptă ilicită care încalcă obligația instituită prin lege ( și nu prin contract ) săvârșită cu intenție sau din culpă, cauzând altei persoane un prejudiciu și antrenând obligația autorului de a-l repara în natură sau prin echivalent bănesc ori de a-l recompensa .
Delictul comis asupra persoanei sau averii soțului donatorului sau contra rudelor acestuia se consideră delict îndreptat contra donatorului însuși.
Actele de cruzime vizează integritatea corporală sau sănătatea donatorului ( și trebuie săvârșite de donatar sau din ordinul acestuia, de către o altă persoană ) .
Înjuriile presupun faptele de insultă, de ofensă, jignirile aduse persoanei donatorului, onoarei, demnității sau reputației acestuia ( nu și memoriei donatorului ) etc. Pentru ca înjuriile să ducă la revocarea donației, trebuie să fie grave , gravitatea este lăsată la aprecierea suverană a Instanței de judecată.
Interpretarea faptelor săvârșite de către donatar și reclamate de donator ce fiind delicte, cruzimi sau înjurii grave revine Instanței de judecată.
Delictele, cruzimile sau înjuriile grave, pentru a prezenta relevanță în materia revocării donației pentru ingratitudine trebuie să fi fost realizate cu intenție.
Nu orice încălcare a moralei ori atitudine ireverențioasă duce la revocarea donațiilor pentru ingratitudine, ci numai faptele de o gravitate deosebită. Astfel că simplele certuri între părți sau împrejurarea că donatarul l-a amenințat pe soțul donatorului nu atrage revocarea donației pentru ingratitudine .
c. Refuzul de alimente.
Donația este revocabilă pentru ingratitudine și în cazul în care, donatorul fiind în nevoie,donatarul refuză ” fără cuvânt ” să-i servească alimente.
Acest caz de revocare are în vedere împrejurarea că donatorul se află în stare de nevoie, fără ca alte rude sau persoane să fie legal obligate la întreținerea lui, iar donatarul, având posibilitatea , refuză nejustificat să-i acorde ajutorul alimentar impus de obligația de recunoștință.
Instanța de judecată este cea care va aprecia dacă refuzul donatarului de a acorda ajutor alimentar donatorului a fost sau nu justificat, ținând cont de faptul că legea pedepsește numai acel refuz al donatarului cu caracter de ingratitudine.
Donația nu va fi așadar revocată pentru ingratitudine dacă, donatorul are rude sau alte persoane obligate legal să-i acorde întreținere .
” Orice donație poate fi revocată pentru ingratitudine în cele trei cazuri prevăzute de art. 831 C. civ., printre care figurează și refuzarea fără cuvânt a alimentelor ”, atunci când donatorul se află în lipsă ( în speță, donatoarea era bătrână, inaptă de muncă și fără mijloace de existență ).
Fiind vorba de o obligație continuă, care încetează pentru donatar la moartea donatorului sau când acesta a dobândit bunuri suficiente spre a-și asigura întreținerea, înseamnă că întrucât în speță donatara a refuzat în mod continuu să presteze întreținere donatoarei, care a fost și este astfel tot timpul în lipsă- nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 833 alin.1 în privința termenului în care trebuie introdusă, sub sancțiunea decăderii, cererea de revocare .
În toate cazurile, valoarea alimentelor nu poate depăși valoarea bunului donat, iar în cazul în care bunul donat piere fortuit, donatarul poate refuza ajutorul alimentar.
Singurul instrument juridic al donatorului aflat în nevoie, în cazul refuzului nejustificat al donatarului de a-l ajuta, este revocarea donației, acesta neavând acțiune în justiție pentru a solicita întreținere de la donatar
Donatorul nu are acțiune în restituiere prin echivalent a prestațiilor efectuate de bună voie ( art. 1092 alin.2 C. civ. ) chiar dacă existau persoane în stare și obligate la întreținere potrivit legii. Sub acest aspect, se aseamănă cu obligațiile naturale, dar spre deosebire de acestea, atitudinea negativă a donatarului constând în refuzul de alimente, are acțiune specifică, și anume cum am spus anterior, are o acțiune în revocarea donației pentru ingratitudine .
Jurisprudența a stabilit că decăderea prevăzută de art. 833 C. civ., nu operează în ceea ce privește prestarea întreținerii, în cazul în care donatorul a refuzat alimente de donatar.
În situația în care bunul a fost donat mai multor persoane și numai din acestea se face vinovată de ingratitudine, revocarea donației va acționa numai împotriva donatarului vinovat .
Încetarea obligației donatarului.
Astfel cum a precizat practica judiciară, obligația donatarului de a-i acorda cele necesare donatorului aflat în nevoie, încetează atunci când acesta a dobândit mijloacele necesare pentru a se întreține singur, sau în caz contrar, la moartea acestuia.
SECȚIUNEA III
Acțiunea de revocare a donației.
Potrivit art. 832 C. civ.,revocarea pentru ingratitudine ” nu se face de drept niciodată ”, Revocarea pentru ingratitudine este deci judiciară, ea trebuie cerută Instanței de judecată, prin intermediul acțiunii în revocare pentru ingratitudine, Instanță care va aprecia de la caz la caz gravitatea faptelor imputate, această acțiune fiind ca o pedeapsă civilă.
Motivele care au stat la baza soluției legiuitorului sunt următoarele:
fiind un ” ultraj al cărui judecător ” trebuie să fie însuși donatorul, revocarea pentru ingratitudine ar putea fi invocată de orice persoană interesată, nu numai de către donator, dacă ea s-ar produce de drept.
având caracter reparatoriu pentru donatorul ofensat și sancționator pentru donatarul culpabil, donatorul trebuie să aibă posibilitatea de a ierta pe donatar, iar acest lucru nu ar fi posibil dacă revocarea ar avea loc; pso iure .
Acțiunea în revocare se caracterizează prin următoarele:
Este o acțiune strict personală. Ea poate fi introdusă numai de către persoana împotriva căreia faptele au fost săvârșite, adică numai de către donator. Implicând dezlegarea unei probleme morale de vinovăție și de iertare sau de aplicare a pedepsei, acțiunea nu poate fi exercitată nuci de către creditorii donatorului, pe calea acțiunii oblice ( art. 974 C. civ. ) și nici de către moștenitorii lui ( deși acțiunea are caracter patrimonial ) – aceasta este regula .
Pe cale de excepție, moștenitorii donatorului pot exercita această acțiune în următoarele două cazuri, ( art. 833 alin.2 C. civ. ) și anume:
Când acțiunea a fost introdusă de donator, iar acesta a decedat pe parcursul procesului, acțiunea va fi continuată de moștenitorii săi.
Când donatorul a decedat anterior expirării termenului pentru introducerea acțiunii în revocare ( art. 833 alin.2 C. civ. ). Această excepție î-și găsește justificarea în prezumția că dacă donatorul ar fi fost în viață până la expirarea termenului, ar fi introdus el însuși acțiunea.
Aceste excepții, fiind de strictă interpretare, acțiunea în revocare pentru ingratitudine nu va putea fi introdusă de creditorii donatorului și nici măcar continuată de către aceștia .
Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodată de drept ( art. 832 C. civ. ) titularul acțiunii ( donatorul sau, în condițiile arătate moștenitorii lui ) cunoscând faptul de ingratitudine, – îl pot ierta pe donatar ( dar nu poate renunța la acțiunea în revendicare cu anticipație, înainte de producerea actelor sau faptelor de ingratitudine, de exemplu, în contractul de donație ).
Iertarea se prezumă ( fără a fi admisă proba contrarie ) dacă a trecut un an din ziua săvârșirii faptului sau din ziua când donatorul ( moștenitorii lui ) au luat cunoștință de acel fapt ( art. 833 alin.1 C. civ. ) fără ca înăuntrul acelui an să fi cerut revocarea, Acest termen de un an nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere bazat pe o prezumție legală, care nu este supus cauzelor de întrerupere și de suspendare stabilite în materie de prescripție. În cazul în care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculează în raport cu ultima .
Nu reprezintă o iertare a donatarului ingrat renunțarea la efectele hotărârii judecătorești de revocare a donației, dacă hotărârea a fost executată în fapt de părți, binevol sau în mod silit. Această renunțare echivalează cu o nouă transmisiune de bunuri către foștii donatari și necesită încheierea unui nou contract de donație.
Tot art. 833 alin2 C. civ., instituie și caracterul de pedeapsă al revocării pentru ingratitudine, arătând că ” acțiunea de revocare nu se poate intenta în contra erezilor donatarului …”.
În consecință, acțiunea în revocare poate fi introdusă numai împotriva donatarului vinovat. Acțiunea nu va putea fi introdusă împotriva moștenitorilor donatarului culpabil, aceștea nefiind vinovați de faptul de ingratitudine a autorului lor, iar pe de altă parte, având caracterul unei pedepse, acțiunea în revocare nu poate sancționa decât persoana vinovată de ingratitudine.
Acțiunea în revocare pentru ingratitudine nu va pute fi îndreptată împotriva moștenitorilor donatarului ingrat nici atunci când aceștea ar fi comis fapta ce constituie ingratitudine, întrucât ei nu au calitatea de donatari .
În doctrină, s-a născut o contraversă cu privire la chestiunea de a ști dacă acțiunea, pornită împotriva donatarului, va putea fi continuată împotriva moștenitorilor lui în cazul în care donatarul ar deceda pe parcursul procesului. Autori precum Alexandresco au răspuns afirmativ, susținând că donatorul și-a manifestat voința de a revoca donația, urmând să se pronunțe hotărârea judecătorească de revocare.
O serie de alți autori la a căror opinie ne raliem, apreciază că, odată decedat donatarul vinovat, acțiunea nu va putea fi continuată împotriva moștenitorilor săi din mai multe considerente: pe de o parte, legea prin art. 833 C. civ., nu autorizează această soluție ( spre deosebire de cazul moștenitorilor donatorului ), iar pe de altă parte, revocarea, având caracterul unei pedepse, nu se poate îndrepta împotriva moștenitorilor nevinovați de ingratitudinea autorului lor.
Dacă dreptul ce a făcut obiectul contractului a fost donat mai multor donatari, dar vinovați de ingratitudine sunt numai unii dintre aceștia, revocarea pentru ingratitudine se va îndrepta numai împotriva celor vinovați, donația rămânând valabilă pentru donatarii nevinovați .
Deoarece acțiunea în revocare pentru ingratitudine nu este o acțiune în rezoluțiune ( cum este revocarea pentru neexercitarea sarcinii ) sau în constatarea desființării de drept a contractului ( ca în cazul revocării pentru surveniență de copil ), ci o acțiune în restituire cu caracter de pedeapsă – deci esențialmente personală – admiterea acțiunii nu produce efecte retroactive față de terți. Înseamnă că drepturile dobândite de terți înainte de intentarea acțiunii sau, în cazul imobilelor, înainte de efectuarea publicității cererii de revocare rămân irevocabile ( art. 834 alin.1 C. civ. ).
Dar, din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală, adică să cuprindă sau bunul dăruit ( dacă n-a fost înstrăinat ) cu toate accesoriile sale, despăgubindu-l pe reclamant de sarcinile constituite în folosul terțelor persoane ( ipotecă, uzufruct, etc. ) sau valoarea integrală a bunului dacă a fost înstrăinat, apreciată din momentul pronunțării hotărârii de revocare. În ambele cazuri se va ține seama, în plus sau în minus, de sporul de valoare sau de degradările provenite din faptul donatarului sau terților.
În privința fructelor, legea ( art. 834 alin.2 C. civ. ) prevede că ele se restituie numai la data cererii de revocare ( deși de la comiterea faptului, donatarul ar fi trebuit tratat ca un posesor de rea-credință. Dispoziția se explică numai prin faptul că până în momentul introducerii cererii nu se știe care va fi atitudinea donatorului; îl va ierta sau nu ).
Toate donațiile ( făcute prin act autentic, dar manual, etc. ) sunt supuse revocării pentru cauză de ingratitudine .
Termenul acțiunii în revocarea donației pentru ingratitudine.
Potrivit art. 833 alin.1 C. civ.: ” cererea de revocare pentru ingratitudine trebuie făcută în termen de un an din ziua faptului, sau din ziua în care donatorul a cunoscut faptul ”.
Natură. Cum s-a decis în doctrină, termenul de un an nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere, neputându-i fi aplicabile regulile cu privire la suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Având în vedere posibilitatea iertării donatarului vinovat, legea instituie un termen scurt de decădere în care donatorul, având cunoștință de fapta de ingratitudine, poate solicita revocarea donației după împlinirea termenului de 1 an, se prezumă de drept că donatorul l-a iertat pe donatar, iar dreptul lui de a cere revocarea se stinge, acțiunea introdusă urmând să fie respinsă ca tardivă.
Legea stabilește două momente de la care curge termenul de 1 an; fie de la data producerii faptei de ingratitudine, fie de la data la care donatorul a cunoscut producerea faptei.
Dacă donatarul a comis mai multe fapte de ingratitudine succesive, termenul de 1 an va curge de la data comiterii ultimei fapte sau de la data la care donatorul a cunoscut comiterea faptei. Cât privește acțiunea în revocare a donației întemeiată pe refuzul donatarului de a acorda alimente donatorului, practica judiciară a decis că obligația donatarului este o obligație continuă, astfel că nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 833 alin.1 C. civ., în privința termenului de 1 an. Cum s-a susținut în literatura de specialitate, această teză nu trebuie absolutizată deoarece, dacă după o perioadă de nevoi, donatorul dobândește mijloacele necesare pentru a-și asigura întreținerea, termenul pentru acțiunea în revocare va fi cel stabilit de art. 833 alin.1 C. civ.
Pentru ca termenul de un an să înceapă să curgă, nu este suficient ca donatorul să aibă cunoștință de comiterea faptei care atrage ingratitudinea, ci trebuie să știe că donatarul este autorul acestei fapte.
Dacă donatorul a decedat fără a cunoaște fapta de ingratitudine sau pe autorul ei, moștenitorii acestuia vor putea introduce acțiunea în revocare în termen de un an care curge de la data la care aceștia cunosc fapta.
SECȚIUNEA IV
Efectele revocării.
1. Efectele revocării între părțile contractante.
Articolul 834 alin.2 C. civ., arată care sunt efectele admiterii acțiunii în revocare : „ donatarul se condamnă a întoarce valoarea obiectelor înstrăinate, după estimația ce li s-ar face în timpul cererii ; se condamnă asemenea a întoarce veniturile din ziua cererii ”.
Astfel, revocarea pentru ingratitudine nu are efect retroactiv, ci se realizează ex nunc ; dacă bunul donat se află în stăpânirea donatarului, acesta este obligat să-l restituie integral cu toate accesoriile sale donatorului ; donatorul va restitui donatarului contravaloarea îmbunătățirilor aduse bunului donat de către donatar. La rândul său donatarul este obligat să-l despăgubească pe donator pentru degradările sau deteriorările aduse bunului prin faptele sale.
Dacă bunul donat nu se mai află în posesia donatarului, acesta este obligat să restituie donatarului, cum am precizat anterior, contravaloarea acestuia și nu prețul obținut din înstrăinarea bunului. Donatarul este obligat să despăgubească pe donator atât pentru înstrăinările totale cât și pentru cele parțiale ale bunului donat precum și pentru eventualele sarcini ce ar fi constituit asupra bunului ( ipotecă, servitute, etc. ). Valoarea pe care o va restitui donatarul va fi cea din momentul introducerii cererii de revocare.
Pe lângă bun sau valoarea acestuia, donatarul, față de care a fost admisă acțiunea în revocare, va fi obligat și la restituirea fructelor sau veniturilor produse de bunul donat din ziua cererii de chemare în judecată. Donatarul dobândește fructele pe care le-a perceput sau putea să le perceapă până la această dată în virtutea calității sale de proprietar.
Considerăm că soluția legală nu este cea corectă întrucât, așa cum s-a precizat în doctrină, donatarul ingrat ar trebui să restituie și fructele percepute anterior cererii de revocare, întocmai ca și moștenitorul nedemn obligat la restituire da la data deschiderii succesiunii, astfel că dispozițiile legale favorizează în această privință pe donatar care, deși vinovat, păstrează fructele până la revocare, când, de fapt, el ar trebui considerat posesor de rea-credință de la data comiterii ingratitudinii.
Dacă bunul donat se află în stăpânirea donatarului, el va fi restituit donatarului în starea în care se găsea la data introducerii cererii. Donatarul nu va răspunde de pieirea fortuită a bunului produs anterior cererii de revocare.
2. Efectele revocării față de terți.
Revocarea donației pentru ingratitudine nu produce nici un efect față de terții ce au contractat cu donatarul : „ revocarea pentru ingratitudine nu poate infirma nici înstrăinările făcute de donatar, nici ipotecile sau alte sarcini reale, cu care el ar fi putut greva obiectul dăruit ”.
Soluția legiuitorului se justifică prin aceea că revocarea este o pedeapsă civilă pentru donatarul vinovat de ingratitudine, astfel că ea nu trebuie să se răsfrângă asupra terților nevinovați.
Prin urmare, înstrăinările oneroase sau cu titlu gratuit sau drepturile reale constituite în favoarea terților anterior cererii de revocare și, în cazul mobilelor, anterior îndeplinirii publicității cererii de revocare, rămân valabile.
Lipsind condiția rezolutorie ( ca în cazul revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinilor ), revocarea pentru ingratitudine este o „ acțiune în restituire actualmente personală ”, care produce efecte numai pentru viitor ex nunc , lăsând pe donatar proprietar până în momentul revocării, astfel că și actele realizate de el vor fi respectate, ca emanând de la un proprietar.
CAPITOLUL IV
REVOCAREA DONAȚIEI PENTRU SURVENIENȚĂ DE COPIL
SECȚIUNEA I
Noțiune și reglementare.
Noțiune.
Preluată din dreptul roman, revocarea donației pentru nașterea ulterioară a unui copil donatorului, este prevăzută de art. 836 C. civ., care prevede că: „ orice donațiuni prin acte între vii făcute de persoane ce n-au copii sau descendenți existenți în timpul facerii lor, oricare ar fi valoarea acestor donațiuni și sub orice titlu s-ar fi făcut, fie chiar donațiune mutuală sau remuneratorie, fie în fine donațiune în favoarea maritagiului făcută soților de oricare altă persoană, afară de ascendenții lor, sunt revocate de drept, dacă donatorul, în urma donațiunii dobândește un copil legitim, un postum sau chiar când a legitimat pe un copil natural prin maritagiu subsecvent ”.
Cu privire la aceasta nu prezintă importanță felul sau valoarea donației, însă în practică problema nu se pune în cazul darului manual.
De asemenea, donația între soți, care poate fi revocată oricând prin voința soțului donator, nu este supusă revocării de drept pentru naștere de copil, conform art. 937 alin.3 C. civ. Soțul donator a putut să prevadă nașterea copilului din căsătorie. Dacă însă copilul soțului donator se naște în afara căsătoriei, putem interpreta articolul citat în sensul că este exceptată de la revocarea de drept numai ipoteza survenienței copilului născut din căsătoria donatorului cu donatara. Copilul din afara căsătoriei poate invoca revocarea de drept a donației și atunci când donatorul a decedat fără a fi cerut restituirea
În cazul în care donația a fost făcută cu sarcini, revocarea acesteia pentru surveniență de copil se va face numai în limita gratuității procurate donatarului.
Revocarea privește donatorii care, la data încheierii contractului, nu aveau descendenți și cărora li se naște ulterior un copil, chiar postum. În acest caz, revocarea se produce de drept.
Acest caz de revocare se justifică prin prezumția legii că dacă donatorul ar fi avut descendenți, nu ar mai fi făcut liberalitatea. Cum se exprimă Cantacuzino: „ este o rezoluțiune impusă de lege în folosul, nu atât al donatorului cât al familiei și care nu poate fi înlăturată prin nici o stipulațiune contrară din contractul de donație…” .
Per a contrario, pentru donatorul care, la data contractării, avea deja un descendent, donația este irevocabilă.
Donațiile supuse revocării. Articolul 836 C. civ., arată că sunt supuse revocării toate donațiile, indiferent de valoarea lor și de titlul sub care au fost făcute, inclusiv donațiile făcute soților în vederea căsătoriei, exceptând donația făcută soțului de ascendentul său.
Sunt astfel revocabile pentru această cauză: donațiile în formă autentică, donațiile deghizate, donațiile indirecte, darul manual, etc.
Donațiile exceptate de la revocate. Sunt exceptate de la revocare donațiile între soți în timpul căsătoriei ( art. 937 alin.3 C. civ. ) întrucât pentru copii este indiferent în patrimoniul căruia dintre părinți se găsește obiectul donației .
Reglementare
Potrivit art. 836 C. civ., revocarea donației pentru această cauză operează de drept. În momentul nașterii copilului sau a descendentului, donația este revocată, iar donatarul nu mai are nici un titlu asupra bunurilor donate.
Aceasta este o revocare absolută ce se realizează independent de voința donatorului și fără intervenția Instanței de judecată, care în caz de litigiu nu pronunță ci numai constată revocarea, dacă condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.
Fiind instituită în interesul copilului, revocarea donației nu poate fi înlăturată nici măcar prin voința donatorului, art. 839 C. civ., dispunând că: „ orice clauze sau convenții, prin care donatorul ar renunța șa revocarea donațiunii pentru naștere de fiu, este nulă și fără nici un efect ”.
Donația desființată de drept la nașterea copilului, nu poate fi confirmată ulterior nici prin moartea copilului, nici prin moartea donatorului, nici pentru executarea sa voluntară. Donatorul redevine proprietarul bunului donat și singura posibilitate juridică pentru gratificarea donatarului cu aceeași liberalitate între vii este încheierea unui nou contract de donație.
Donatarul pierde dreptul dobândit prin donație și are obligația restituirii bunului; în caz de refuz, Instanța de judecată sesizată cu soluționarea litigiului se va limita numai la a constata revocată donația în condițiile art. 836 C. civ. .
Legea interzice donatorului să convină cu donatarul că va renunța la revocarea donației pentru naștere de copii ( art. 839 C. civ. ) deoarece revocarea este în interesul copilului .
SECȚIUNEA II
Condițiile revocării donației.
Pentru a avea loc revocarea donației pentru această cauză se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
Donatorul să nu aibă copil sau un alt descendent născut la data încheierii contractului.
Donatorului i se naște ulterior un copil sau descendent chiar postum.
Iar acum vom trece și vom analiza pe rând fiecare condiție în parte:
Donatorul să nu aibă copil sau un alt descendent născut la data încheierii contractului.
Dacă din contră donatorul ar fi avut descendenți în viață la data donației, aceasta ar rămâne irevocabilă. Art. 837 C. civ., declară că donația este revocabilă chiar dacă copilul donatorului ar fi fost numai conceput în momentul facerii donației. În acest caz special, legea derogă de la adagiul, infans conceptus pro nato habetur , căci aplicarea lui s-ar întoarce contra intereselor copilului; într-adevăr, dacă ar fi considerat ca născut, donația ar fi irevocabilă.
Care sunt copiii a căror prezență împiedică revocarea donației?
Mai întâi, sunt copiii legitimi, despre care vorbește art. 836 C. civ., chiar dacă sunt postumi, adică născuți după decesul donatorului. Cu copiii legitimi, legea asimilează copiii legitimați; însă, dacă copilul natural, legitimat prin subsecventă căsătorie, s-a născut înainte de facerea donației, socotim că prezența lui nu poate împiedica revocarea donației, deși textul român a eliminat partea din art. 960 francez, care cere ca copilul natural legitimat să fie născut posterior donației. Cu toată această deosebire de redactare, trebuie să aplicăm aceeași soluție ca în dreptul francez și să hotărâm că legitimarea prin subsecventă căsătorie a unui copil natural născut înainte de facerea donației, nu este de natură a împiedica revocarea liberalității donațiilor, deoarece validitatea donațiilor ar rămâne la discreția donatorului, care ar putea s-o revoce recunoscând un copil natural al său, născut înainte de facerea donației.
Copilul natural existent în ziua facerii donației nu oprește revocarea în caz când donatorul ar dobândi mai târziu un copil legitim. Măsura art. 836 C. civ., este luată exclusiv în vederea protecției familiei legitime; această soluție este tradițională. Cu privire la tatăl natural donator, este necontestat, în sistemul legislației noastre, că copilul său natural nu împiedică revocarea donației prin nașterea posterioară a unui copil legitim, căci legea nu stabilește nici o legătură între tatăl și copilul său natural. Dar trebuie să aplicăm aceeași soluție chiar în privința copilului natural din partea mamei, cu toate că legea asimilează copiii naturali ai unei femei cu copiii legitimi, însă numai relative la drepturile succesorale. Or, beneficiul revocării unei donații n-are nici o legătură cu regulile vocației ereditare și trebuie doar să decidem că donația făcută de o femeie este revocabilă dacă n-avea copii sau descendenți legitimi la facerea donație,cu toată existența unui copil natural. De altfel această soluție se impune față de textul art. 836 C. civ., care declară că numai legitimarea unui copil natural poate să atragă revocarea donației.
Nici copilul adoptiv nu poate împiedica revocarea donației, deoarece el nu face parte din categoria descendenților; a fi descendent implică noțiunea legăturii de sânge.
Revenind la art. 836 C. civ., care spune că: „ Orice donațiuni prin acte între vii făcute de persoane ce n-an copii sau descendenți existenți în timpul facerii lor, oricare ar fi valoarea acestor donațiuni și sub orice titlu s-ar fi făcut, fie chiar donațiunea mutuală sau remuneratorie, fie în fine donațiunea în favoarea maritagiului făcută soților de oricare altă persoană, afară de ascendenții lor, sunt revocate de drept, dacă donatorul, în urma donațiunii, dobândește un copil legitim, un postum, sau chiar când legitimat pe un copil natural, prin maritagiu subsecvent.
Potrivit acestui articol, cauza de rezoluțiune legal prevăzută de acesta, după cum am susținut anterior pentru cazul când donatorului, care nu avea nici un descendent legitim în momentul donației, i se naște în urmă un copil legitim, nu e numai după cum susține Pothier, o apărare a donatorului contra propriei sale neprevederi, ci mai cu seamă una din măsurile legale introduse de vechiul drept francez alături de rezerva ereditară pentru a asigura conservarea bunurilor de familie. Aceasta este o rezoluțiune impusă de lege în folosul nu atât a donatorului cât al familiei, și care nu poate fi înlăturată prin nici o stipulație contrară din contractul de donație, precum nici prin vreo renunțare expresă sau tacită din partea donatorului. Sunt nule și neavenite orice clauze din actul de donație și orice convenții ulterioare prin care donatorul ar renunța la această cauză de rezoluție, și inaparentă rămâne de asemeni orice renunțare tacită rezultând din faptul că în urma nașterii copilului bunurile dăruite s-ar fi lăsat să se stăpânească de donatar sau de succesorii lui universali sau particulari, cu rezerva însă a prescripției extinctive a dreptului de rezoluțiune care se îndeplinește în dreptul nostru prin 30 de ani de neexercițiu de la data nașterii ( sau de la data legitimării copilului natural anterior născut ), precum și cu rezerva uzucapiunii achizitive îndeplinită în persoana terțului dobânditor al bunului dăruit, uzucapiune care în legea noastră, cu deosebire de dreptul francez se îndeplinește potrivit normelor de drept comun .
Există și situația, care, dacă în momentul contractării, donatorul avea un copil declarat dispărut, art. 19 din Decretul nr. 31/1954 prezumă că acesta este în viață, prezumție instituită în interesul copilului.
Cu toate acestea, revocarea de drept a donației se va produce dacă, după încheierea contractului, donatorului i se naște un copil și aceasta deoarece „ cel declarat dispărut are o existență puțin probabilă, ceea ce îl poate determina pe donator să facă donația ”. Pe de altă parte prezumția instituită de Decretul nr. 31/1954 urmărește protejarea intereselor celui dispărut, ori în acest caz nu este în interesul acestuia să fie prezumat în viață .
În cazul în care copilul donatorului a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească, el nu mai există, și deci revocarea pentru surveniență de copil este aplicabilă donației după data stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morții.
Ce se întâmplă în cazul reapariției copilului declarat dispărut ?
Potrivit opiniei domnului profesor G. P. Petrescu, copilul absent în timpul donației după întoarcerea sa, face să se revoce donațiunea părintelui său, sau nu ? Cu privire la această problemă autorii sunt foarte divizați în opiniile lor, și deci se formulează trei opinii asupra acestei chestiuni: Prima care, se datorește vechilor jurisconsulți francezi, care se pronunță pentru revocare în toate cazurile; a doua opinie, optează pentru menținerea donațiunii; și a treia opinie proclamă donațiunea când revocabilă când irevocabilă după cum ea a fost precedată sau urmată de declarația de absență.
Ricard și după dânsul Pothier și Denvilcourt, susțin că dacă donatorul nu avea decât un copil, care era absent în momentul donațiunii și a cărei inexistență era necunoscută, și despre care se credea că era mort, s-ar întoarce sau s-ar dobândi o cunoștință pozitivă a existenței sale, ar putea revoca donațiunea: fiindcă, zic ei, în motivul legii, a fost totuna a nu avea copii, sau a avea, fără ca să știe donatorul; numai trebuie, în acest caz, ca acela care cere revocarea să dovedească într-un mod clar revocarea.
Noi, adoptând în totul opinia lui Saintespes-Lescot și modul său de a vedea, , nu ezităm de loc a primi pe cea de-a treia opinie ca fiind cea mai conformă cu principiile dreptului în materie de absență. Într-adevăr se știe că înainte de declarațiunea justiției, absentul se consideră ca viu, și după recunoașterea justiției el se consideră ca mort. Se cuvine deci de a distinge între aceste două stări spre a putea hotărî despre soarta donațiunii, după cum aceasta s-a făcut în prima sau a doua perioadă.
Faptul legal, este, cel puțin, pus în locul unor incertitudini sau unor conjuncturi care se leagă cu faptul material. Se va putea, poate, înșela cineva câteodată, dar eroarea se fundează pe prezumții legale, care sunt mai puternice și mai sigure decât acelea ale omului; și deci mai târziu proba decesului sau a existenței copilului ce se credea după împrejurări viu sau mort, se va face, va fi întotdeauna posibilitate de a repara eroarea care în cazul celeilalte opinii, ar fi definitivă și fără remediu.
Deci în lipsă de o stipulație expresă a actului, simpla întoarcere a copilului absent nu va fi de ajuns, în nici într-un caz, spre a revoca donația, căci această întoarcere dovedește existența sa, și deci revocarea este imposibilă, fiindcă donatorul nu se găsea fără copii în momentul liberalității.
Această opinie este, de sigur, riguroasă și justifică în mare parte părerile și celorlalți autori. Dar,în tot cazul ea se fundamentează cel puțin pe principiile echității și pe prezumțiile legii.
Opinia lui Ricard că: „ întoarcerea copilului absent este o a doua naștere ”, nu însemnă nimic când e vorba de revocarea donației, căci art. 836 C. civ., nu se preocupă de loc de ficțiunea legală, în care absentul s-ar putea găsi în ceea ce privește viața sau moartea sa prezumată; el consideră numai faptul existenței copiilor donatorului în momentul donației, el dă numai acestui fapt material menținerea pur și simplă a liberalității. Toată chestiunea deci se reduce a se ști dacă faptul s-a produs.
Rigoarea acestei opinii, nu există decât în teorie. Practica oferă donatorului un mijloc lesne de a o evita, stipulând în donațiune că întoarcerea fiului său absent va fi o cauză de rezoluțiune .
Donatorului i se naște ulterior un copil sau descendent, chiar postum
Condiția inexistenței unui copil la data încheierii contractului de donație este necesară dar nu și suficientă. Pentru ca această cauză legală de revocare să producă efecte trebuie ca donatorului să i se nască un copil, chiar postum .
După cum afirmă reputatul profesor G. P. Petrscu cu privire la revocarea donației pentru naștere de copil: „ se urmează de-a dreptul și prin sine însuși ”.
Revocarea intervine și se face prin singurul efect al voinței legei independent de voința donatorului, care nu este necesar să facă o cerere în justiție, decât în cazul în care donatarul ar refuza de a da lucrul dăruit.
Legea, nu mai lasă nici un dubiu asupra naturii acestei revocări și asupra efectelor sale, precum și asupra modului său de a opera și a dorit să înlăture neînțelegerile care s-ar fi putut ridica în această privință în cazul când s-ar fi întâmplat ca donatorul să fi tăcut și să nu fi făcut nimic pentru înapoierea donației.
Unii din vechii autori francezi, susțineau că cu toată revocarea intervenită, donația se confirma într-un mod tacit prin nereclamarea donatorului în timpul vieții sale, sau înainte de moartea copilului; și că nici erezii săi, nici donatorul nu mai aveau acțiune de a restitui lucrurile de la donatar.
Cum am precizat anterior cu privire la nașterea ulterioară a unui copil donatorului, este indiferent dacă copilul sau descendentul este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Nașterea ulterioară contractării a unui descendent donatorului duce la revocarea de drept a donației în momentul nașterii chiar și când stabilirea filiației se face mult mai târziu și pe cale legală ; dacă copilul din afara căsătoriei s-a născut anterior încheierii donației, dar filiația față de donator s-a stabilit ulterior contractării, donația este irevocabilă.
SECȚIUNEA III
Efectele adopției cu privire la revocarea donație.
Practica și doctrina au împărtășit opinii diferite cu privire la consecințele adopției unui copil de către donator.
Pornind de la premisa că rudenia civilă dintre adoptat și adoptator este asimilată rudeniei firești, producând aceleași efecte juridice, o primă opinie consideră că textul art. 836 C. civ., include și copilul adoptat de către donator. Astfel, dacă la data încheierii donației, donatorul avea un copil adoptat, nu mai este îndeplinită prima condiție a revocării ( ca donatorul să nu aibă copil sau descendent la momentul facerii donației ) și donația este deci irevocabilă. Dacă, dimpotrivă , donatorul nu avea copil sau descendent la data contractării și ulterior adoptă un copil, donația este revocabilă de drept la data adopției.
Potrivit unei alte opinii exprimată atât de majoritatea doctrinei cât și de practica judiciară, textul art. 836 nu are în vedere copilul adoptat.
Dacă donatorul a adoptat un copil ulterior încheierii donației, donația este irevocabilă întrucât art. 836 C. civ., are în vedere „ nașterea” unui copil firesc, nu și a unui copil adoptat, după cum și existența unui copil adoptat al donatorului la data contractării, nu împiedică revocarea, textul legal menționat fiind de strictă interpretare.
Revocarea donației prin adopție contravine principiului irevocabilității donațiilor, adopția depinzând în mare parte de voința donatorului și implicit donația ar deveni revocabilă tot prin voința acestuia.
Cât privește raporturile dintre părinte și copilul său firesc adoptat de o altă persoană, acestea produc următoarele efecte:
Dacă adopția a fost realizată sub incidența dispozițiilor art. 66-85 C, fam.,care reglementa două tipuri de adopție, efectele diferă după cum adopția este cu efecte depline sau cu efecte restrânse.
În cazul adopției cu efecte depline, a încetat legătura de rudenie a adoptatului cu părinții firești, astfel că dacă părintele firesc realizează o donație după adopție, donația este revocabilă în condițiile art. 836 C. civ.
Dacă adopția a fost cu efecte restrânse, copilul adoptat păstrează legătura de rudenie cu părinții firești, astfel că donația încheiată de părintele firesc este irevocabilă.
Dacă adopția s-a realizat sub incidența Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 25 / 1997 cu privire la regimul juridic al adopției, a încetat legătura de rudenie a adoptatului cu părinții firești după realizarea adopției se revocă de drept în condițiile art. 836 C. civ.
Revocarea donației are loc de drept, și în cazul în care copilul sau descendentul donatorului se naște după moartea acestuia.
SECȚIUNEA IV
Acțiunea în revocare a donației.
Acțiunea donatorului nu va fi o acțiune în revocare ( cum în mod greșit precizează art. 840 C: civ. ), întrucât revocarea s-a produs de drept prin nașterea copilului, ci o acțiune în restituirea bunului, obiect al donației, acțiune care, potrivit art. 840 C. civ., și art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, este prescriptibilă în termen de 30 de ani de la data nașterii copilului.
Revocarea donației operând de drept , chiar și după moartea donatorului, acțiunea în restituire poate fi promovată și de moștenitorii și creditorii săi pe calea acțiunii oblice.
Ce consecințe produce împlinirea termenului de prescripție fără ca cel în drept să fi introdus acțiunea în restituire? Conform unei opinii exprimate în doctrină, după această dată donatarul continuă să dețină bunul în această calitate, aplicându-se în continuare regulile donației.
Apreciem că după împlinirea prescripției extinctive a acțiunii în restituire, donatarul posesor va dobândi proprietatea bunului prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani ( dacă a posedat neîntrerupt ) și nu ca donatar, donația fiind desființată de drept la nașterea copilului, fiind considerată că nu a existat niciodată.
SECȚIUNEA V
Efectele revocării de drept.
Legea a stabilit că donația încheiată de donatorul care nu are descendenți este făcută sub condiția rezolutorie a nașterii unui descendent donatorului. Întrucât condiția rezolutorie s-a împlinit prin nașterea copilului, donația este desființată cu efect retroactiv de la data încheierii sale, părțile fiind puse în situația anterioară contractării.
În consecință, bunurile ce formează obiectul donației reintră în patrimoniul donatorului libere de orice sarcini, ipoteci, servituți, etc. Dacă la data revocării, donatarul se găsește în posesia bunului donat, el v-a trebui să-l restituie, iar dacă bunul nu i-a fost încă predat de donator, el nu va mai putea cere predarea.
Având un caracter retroactiv, revocarea donației produce efecte atât împotriva donatarului și a moștenitorilor săi ce au dobândit bunurile donate la moartea sa, cât și împotriva terților dobânditori ai bunurilor respective, socotiți că au contract cu non dominus.
Desființarea drepturilor dobândite de terți asupra bunurilor donate, prin acte între vii încheiate cu donatarul , nu reprezintă decât aplicarea cunoscutului principiu resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, contractul de donație fiind socotit că nu a existat niciodată.
Împotriva terților dobânditori ai bunului donat, donatorul are la îndemână acțiunea în revendicare pentru recuperarea bunului, ca orice proprietar. În cazul donației mobiliare, terțul dobânditor de bună-credință va putea opune donatorului prescripția instantanee prevăzută de art. 1909-1910 C. civ.
În cazul donației imobiliare, terțul dobânditor este obligat să restituie imobilul liber de orice sarcină. Deși acțiunea în revendicare imobiliară a donatorului sau moștenitorilor săi este imprescriptibilă, ea poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, fie cea scurtă de 10-20 de ani ( dacă terțul dobânditor îndeplinește condițiile art. 1895 și următorul C. civ. ), fie uzucapiunea de 30 de ani.
În ceea ce privește actele de administrare efectuate de donatar sau terțul dobânditor, acestea rămân valabile.
Cu privire la restituirea fructelor, dacă donația este cu sarcini revocarea privește numai folosul pur gratuit obținut de donatar.
Odată cu restituirea bunului, donatarul sau, după caz terțul dobânditor, este obligat la restituirea fructelor produse de bun de la data la care a fost notificat de nașterea copilului, prevăzut de art. 838 C. civ. care spune că : „ … donatarul posesor nu va fi obligat a restitui fructele de orice natură luate de el, decât din ziua în care i se va fi notificat nașterea fiului …”. Prin urmare, donatarul dobândește fructele până la data notificării, el fiind considerat posesor de bună-credință. Pe de altă parte, atribuirea fructelor donatarului până la data notificării se justifică și prin intenția legiuitorului de a respecta voința părților și în special, pe cea a donatorului care a urmărit gratificarea donatarului ori, obligarea acestuia la restituirea tuturor fructelor produse de bun ar reprezenta pentru el o „ pagubă ” și nu o binefacere.
Cât privește fructele de orice natură percepute de terțul dobânditor, acesta va avea aceleași drepturi ca și donatarul, păstrând fructele percepute până la data notificării și fiind obligat să le restituie pe cele percepute după această dată.
Atât donatarul cât și terțul dobânditor vor păstra fructele până la data notificării lor, chiar dacă au cunoscut nașterea copilului anterior notificării .
SECȚIUNEA VI
Reîntoarcerea convențională a bunurilor dăruite.
Reîntoarcerea convențională a bunurilor dăruite pentru cazul când donatarul sau eventual și descendenții lui ar muri înainte de donator, este o condiție cazuală rezolutorie expresă, adică neîndoielnică, din actul de donațiune. O asemenea condiție corespunde cu caracterul personal al sentimentului care inspiră o liberalitate, și întrucât reîntoarcerea e stipulată exclusiv numai în caz de supraviețuire a donatorului și în folosul lui, legiuitorul nu avea nici un motiv de a prohibi, nici de a semnala printr-o dispoziție specială. Scopul art. 825 C. civ. este de a îngrădi și de a prohibi orice clauză sau convenție, prin care reîntoarcerea ar fi stipulată în favoarea oricărei alta persoane decât donatorului însuși, fie chiar în favoarea moștenitorilor donatorului, căci reîntoarcerea stipulată în favoarea oricărei alte persoane decât a donatorului, ar constitui o substituțiune fidei comisară condițională prohibită de lege.
Reîntoarcerea se poate stipula, sau pentru cazul de predeces al donatarului, fie chiar când acesta va lăsa descendenți sau pentru cazul de predeces al donatarului și al descendenților lui. Determinarea cazului la care părțile au înțeles a se referi este o chestiune de interpretare de intențiune lăsată la înțelepciunea instanțelor de fond. Prin descendenți trebuie, în principiu, și în afară de intențiune contrarie, să se înțeleagă descendenții legitimi sau legitimați. În sistemul legii noastre copiii naturali ai mamei donatoare trebuie asimilați cu copiii legitimi, afară de o intențiune contrarie. Cât despre copiii adoptivi ai donatarului va fi iarăși o chestiune de interpretare de a ști dacă supraviețuirea unor asemenea copii lasă sau nu să se producă reîntoarcerea, și această interpretare va depinde de întrebarea dacă adopția a putut să fie în prevederea părților. Donatorul poate printr-o manifestare ulterioară de voință, fie expresă, fie tacită dar neîndoielnică să renunțe la clauza de reîntoarcere. Îndeplinirea condiției, adică predecesul donatarului sau eventual și al descendenților produc, atât în privința terților dobânditori ai bunurilor dăruite, toate efectele obișnuite ale unei rezoluțiuni retroactive. Dar nici aici efectul retroactiv nu se produce, nici cu privire la actele de administrare care rămân valabile, nici cu privire la fructele care se datoresc numai de la data când condițiunea s-a îndeplinit .
CAPITOLUL V
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA.
BIBLIOGRAFIE
Beleiu, Gh. – Drept Civil român, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1994.
Deak, Fr. – Tratat de drept civil. Contracte speciale, București, Editura Universul Juridic, 2001.
Dogaru I. – Drept civil. Contracte speciale. București, Editura All Beck, 2004.
Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, Băicoianu, Al. – Tratat de drept civil român, Editura All, București, 1999.
Motica, I., Moțiu, F. – Contracte civile speciale. Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000.
Căpățână, Octavian ( monografie) – Titlu gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, București 2003.
Toader, Camelia – Drept civil Contracte speciale , Ed., ALL BECK , București 2003.
Stănciulescu, Liviu – Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni., Ed. ALL BECK, București 2002.
Florescu , Dumitru C. – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat vol. I, Ed. Universității Titu Maioresu, București, 2003.
Florescu , Dumitru C. – Drept civil. Contracte speciale , Ed. Universității Titu Maiorescu , București 2001.
Turculeanu , Ion – Drept civil. Contracte speciale și succesiuni , Tipografia Universității Craiova 1998.
Bălănescu, Rosseti , Băicoianu, Al. – Drept civil român , Ed. SOCEC & Co., S.A.R, București, 2001.
Safta-Romano, Eugenia – Contracte civile . Ed. Polirom, Iași, 1998.
Stoica,Veronica; Pușcaș,Nicolaie;Trușcă, Petrică – Drept civil. Instituții de drept civil , Ed. Universul Juridic, București 2003.
Cantacuzino, M. B. – Elementele dreprului civil , Ed. Educațional, București 1998.
G. P. Petrescu, – Donațiunile, Tipografia Curții Regale 1891, București, 1997.
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cauze de Revocare a Contractului de Donatie (ID: 124860)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.