Cauze Care Inlatura Raspunderea Penala
LUCRARE DE LICENTA
TEMA – CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA
CUPRINS
Capitolul I Considerații generale privind răspunderea penală
Secțiunea 1. Generalități
1.1 Noțiunea de răspundere penală. Caracterizare și definiție a răspunderii penale
1.2 Temeiul răspunderii penale.
1.3 Subiecții, conținutul și obiectul răspunderii penale
1.4 Cadrul reglementărilor privind răspunderea penală în dreptul penal român
Secțiunea a 2-a. Principiile răspunderii penale
Capitolul II Cauzele care înlătură răspunderea penală
Secțiunea 1. Considerații generale
1.1 Preliminarii
1.2 Cauzele care înlătură răspunderea penală ca instituții ale dreptului. Cadrul și clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală
Secțiunea a 2-a. Amnistia
2.1 Amnistia ca instituție juridică
2.2 Natura juridică a amnistiei
2.3 Felurile amnistiei
2.4 Obiectul amnistiei
2.5 Efectele amnistiei și limitele lor
Secțiunea a 3-a. Prescripția răspunderii penale
3.1 Prescripția în dreptul penal
3.2 Noțiunea de prescripție a răspunderii penale
3.3 Efectele prescripției răspunderii penale
3.4 Termenele de prescripție a răspunderii penale și calcularea lor
3.5 Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Prescripția specială
3.6. Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale
Secțiunea a 4-a. Lipsa plângerii prealabile
4.1 Noțiunea de plângere prealabilă
4.2 Natura juridică a plângerii prealabile
4.3 Condițiile plângerii prealabile
4.4 Lipsa plângerii prealabile. Consecințe
Secțiunea a 5-a . Retragerea plângerii prealabile
Secțiunea a 6-a. Împăcarea părților
6.1 Noțiunea și caracterizare
6.2 Condițiile împăcării părților
6.3 Efectele juridice ale împăcării părților
Secțiunea a 7-a Concursul de cauze care înlătură răspunderea penală
Capitolul III Studiu de caz
Concluzi
Bibliografie
CAPITOLUL I
Considerații generale privind răspunderea penală
Secțiunea 1. Generalități
1.1 Noțiunea de răspundere penală. Caracterizare și definiție
În principal, ordinea de drept penal se realizează prin conformarea marei majorități a populației la prevederile legale, deci prin raporturi juridice penale de conformare. Există însă totdeauna un anumit număr de cazuri, fapt confirmat de existența fenomenului infracțional, în care membrii societăți nu se conformează exigentelor legii penale și săvârșesc infracțiuni. În această situație realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate, pedepse sau măsuri educative, față de cei care au săvârșit faptele interzise prin normele incriminatoare.
Realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, ca, de altfel, a ordinii de drept în general, are loc într-un cadru juridic determinat și anume în cadrul unor raporturi juridice de constrângere . În ce privește ordinea de drept penal, realizarea acesteia prin constrângere are loc în cadrul raportului juridic penal de conflict, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, prin transformarea raportului juridic de conformare care îl precedă. În cadrul acestui raport juridic are loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului, judecata și, în cazul în care este dovedit vinovat de săvârșirea infracțiunii, sancționarea lui potrivit legii, precum și executarea sancțiunii aplicate.
De aceea raportul juridic penal de conflict poate fi numit și raport juridic de răspundere penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept penal.
Constrângerea juridică penală, respectiv aplicarea sancțiunilor de drept penal, ca una din căile de realizare a ordinii de drept penal, are loc, ca și constrângerea juridică în general, nu în mod direct, nemijlocit, ci indirect, mijlocit, și anume prin intermediul răspunderii juridice, în speță al răspunderii penale. Este consecința firească a reglementării juridice a constrângerii, în speță a constrângerii penale, care face ca săvârșirea infracțiunii, adică încălcarea preceptului normei incriminatoare, să nu aibă ca urmare imediată sancțiunea prevăzută de această normă, ci răspunderea făptuitorului pentru fapta săvârșită. Aplicarea sancțiunilor juridice în general nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei care săvârșește fapta ilicită, ci numai în cadrul și ca o consecință a acesteia.
Caracterizarea răspunderii penale
Răspunderea juridică a fost definită în doctrină ca fiind obligația celui ce a încălcat ordinea de drept, prin acțiunea săvârșită, de a suporta o sancțiune juridică, ce constituie dezaprobarea socială față de o asemenea conduită.
Astfel, răspunderea juridică constă, în dreptul civil, în obligația persoanei de a repara paguba cauzată alteia prin fapta săvârșită, adică în obligația autorului faptei ilicite de a suporta o sancțiune civilă. În dreptul penal, răspunderea juridică reprezintă obligația persoanei care a săvârșit o infracțiune de a suporta consecințele ce decurg din aceasta, adică aplicarea și executarea sancțiunii.
Răspunderea juridică nu se confundă cu sancțiunea juridică, prima exprimând un raport de constrângere, iar a doua exprimă sancțiunea, obiectul raportului de constrângere. În conținutul raportului de constrângere nu intră numai obligația celui ce a încălcat legea de a suporta consecințele faptei ilicite, ci un complex de drepturi și obligații conexe ce reprezintă cadrul prin care se realizează constrângerea de stat în vederea aplicării sancțiunii juridice.
Răspunderea juridică este un tip special de raport juridic și anume un raport juridic de constrângere, al cărui conținut formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere pe acela care a încălcat o normă de drept și de a aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică încălcată, iar pe de altă parte obligația corelativă a persoanei vinovate de încălcarea preceptului normei de a răspunde în fața statului pentru conduita sa și de a se supune sancțiunii aplicate pe baza normei încălcate, care o prevede. În cadrul acestui raport se stabilește existența faptului juridic generator de răspundere, vinovăția persoanei în săvârșirea acestui fapt.
Definiția răspunderii penale
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care constă în raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-1 constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept penal încălcate. Răspunderea penală constituie, alături de infracțiune și pedeapsă, una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal.
1.2 Temeiul răspunderii penale
Răspunderea penală presupune, pe de o parte, preexistența unei norme incriminatoare care interzice, sub sancțiune penală, o anumită acțiune sau inacțiune, iar pe de altă parte, presupune săvârșirea, de către o persoană căreia îi incumba obligația de conformare, a faptei interzise în condițiile în care această faptă constituie infracțiune. Răspunderea penală presupune deci, și ea, săvârșirea unui fapt ilicit penal și anume o infracțiune. Este necesar deci ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toate cerințele legale pentru a constitui infracțiune, fiindcă numai infracțiunea poate genera raportul juridic penal de constrângere sau de răspundere penală, prin transformarea raportului juridic penal de conformare preexistent.
Numai infracțiunea generează răspunderea penală. Ea nu poate interveni dacă se constată numai existența vinovăției, a hotărârii infracționale nemanifestată într-o faptă sau existența unei fapte căreia îi lipsește vinovăția, datorită incidenței vreuneia din cauzele prev. de art. 15,16 ,(Noul Cod Penal)
Așadar, constatarea că fapta îndeplinește toate condițiile (elementele) obiective și subiective cerute de norma incriminatoare pentru existența infracțiunii este deci nu numai necesară, dar și suficientă pentru fundamentarea juridică a răspunderii penale, nefiind necesară vreo altă condiție.
Răspunderea penală se naște în momentul săvârșirii faptei, fără să se condiționeze existența acesteia de identificarea făptuitorului sau chiar descoperirea infracțiunii. Nerespectarea interdicțiilor impuse de normele juridice penale, prin săvârșirea infracțiunilor, implică dreptul de a aplica pedeapsa de către stat celui ce a săvârșit infracțiunea și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale. Dreptul statului de a pedepsi apare în momentul săvârșirii infracțiunii, chiar dacă infractorul nu a fost descoperit și tot în acest moment apare și obligația infractorului de a răspunde penal. Urmărirea penală începe in rem, fără a se cunoaște persoana infractorului.
Intervenția unei legi de amnistie stinge răspunderea juridică penală, chiar dacă făptuitorul nu a fost descoperit. De asemenea, prescripția, care are același caracter ca și amnistia, curge de la data săvârșirii infracțiunii.
Infracțiunea ca faptă ce generează răspunderea penală trebuie luată în accepțiunea art.17,46-48 Cod penal, care precizează că prin aceasta se înțelege fapta consumată, tentativa, precum și participarea la săvârșirea faptei ca autor, instigator sau complice.
Răspunderea penală nu poate interveni dacă făptuitorul a luat doar hotărârea de a săvârși infracțiunea, ci hotărârea trebuie să se manifeste în fapta incriminată de legea penală. Constatarea că persoana a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, căreia îi lipsește vinovăția, nu poate atrage răspunderea penală, întrucât aceasta implică existența unui temei obiectiv (fapta) și a unui temei subiectiv (vinovăția). Pe lângă trăsăturile caracteristice răspunderii juridice în general, are unele însușiri proprii și care privesc faptul generator al raportului juridic de răspundere penală, subiectele, conținutul și obiectul acestui raport.
1.3 Subiecții, conținutul și obiectul răspunderii penale
Din definiția răspunderii penale rezultă că subiectele acesteia sunt statul și infractorul, care apar și ca subiecte ale raportului juridic penal.
Statul reprezintă subiectul activ, care exercită constrângerea sa pentru aplicarea și asigurarea realizării sancțiunii juridice, iar infractorul care este denumit subiect pasiv, trebuie să suporte consecințele faptei penale, adică aplicarea și executarea sancțiunii. Statul este titularul prerogativei restabilirii ordinii publice încălcate prin săvârșirea faptei, dar în același timp este și titularul forței de constrângere care poate aplica sancțiunea penală raport.
Ca titular al dreptului de a pedepsi, statul va trebui să își exercite acest drept nu în mod arbitrar, ci în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Reprezentat prin organele sale specializate, statul este așadar totdeauna subiect activ al răspunderii penale, cu atât mai mult cu cât el este subiect pasiv, dacă nu unic, în orice caz subiect pasiv principal al tuturor infracțiunilor. În această calitate, statul este unic titular al dreptului la acțiunea penală, adică al acțiunii care are drept scop realizarea răspunderii penale și restabilirea, pe această cale, a ordinii de drept încălcate. Subiectul pasiv adiacent al infracțiunii, persoană fizică sau juridică, nu are, în genere, un astfel de drept și deci nu poate fi subiect activ al răspunderii penale.
O particularitate a statului, ca subiect activ al răspunderii penale, este faptul că acțiunea sa este totdeauna necesară pentru soluționarea raportului de răspundere penală, această soluționare nefiind posibilă fără intervenția organelor de urmărire penală sau fără aducerea conflictului de drept penal în fața justiției. Dar aceasta nu trebuie să conducă la concluzia că legătura apare între aceste organe și infractor. Acțiunea penală se pune în mișcare din ofiale rezultă că subiectele acesteia sunt statul și infractorul, care apar și ca subiecte ale raportului juridic penal.
Statul reprezintă subiectul activ, care exercită constrângerea sa pentru aplicarea și asigurarea realizării sancțiunii juridice, iar infractorul care este denumit subiect pasiv, trebuie să suporte consecințele faptei penale, adică aplicarea și executarea sancțiunii. Statul este titularul prerogativei restabilirii ordinii publice încălcate prin săvârșirea faptei, dar în același timp este și titularul forței de constrângere care poate aplica sancțiunea penală raport.
Ca titular al dreptului de a pedepsi, statul va trebui să își exercite acest drept nu în mod arbitrar, ci în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Reprezentat prin organele sale specializate, statul este așadar totdeauna subiect activ al răspunderii penale, cu atât mai mult cu cât el este subiect pasiv, dacă nu unic, în orice caz subiect pasiv principal al tuturor infracțiunilor. În această calitate, statul este unic titular al dreptului la acțiunea penală, adică al acțiunii care are drept scop realizarea răspunderii penale și restabilirea, pe această cale, a ordinii de drept încălcate. Subiectul pasiv adiacent al infracțiunii, persoană fizică sau juridică, nu are, în genere, un astfel de drept și deci nu poate fi subiect activ al răspunderii penale.
O particularitate a statului, ca subiect activ al răspunderii penale, este faptul că acțiunea sa este totdeauna necesară pentru soluționarea raportului de răspundere penală, această soluționare nefiind posibilă fără intervenția organelor de urmărire penală sau fără aducerea conflictului de drept penal în fața justiției. Dar aceasta nu trebuie să conducă la concluzia că legătura apare între aceste organe și infractor. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de către organele competente. Singura excepție o constituie cazurile în care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta nu introduce plângerea necesară în termen sau o retrage, în condițiile legii, făcând ca acest conflict de drept penal, deși existent în fapt, să se stingă, prin manifestarea negativă de voință a persoanei vătămate. Nici în acest caz subiectul pasiv, adiacent al infracțiunii (persoana vătămată), nu este titular al dreptului la acțiunea penală și nu poate fi subiect activ al răspunderii penale. Prin plângerea sa prealabilă, persoana vătămată nu face altceva decât să deschidă calea exercitării, de către organele de stat competente, a dreptului la acțiune penală al statului, ca unic subiect activ al răspunderii penale.
Celălalt subiect al răspunderii penale este infractorul, persoana fizică ce trebuie să îndeplinească condițiile cerute de lege și anume limita de vârsta, responsabilitatea și libertatea de hotărâre și acțiune sau persoana juridică (care este reprezentată în procesul penal de reprezentantul său legal). În cazul infracțiunilor proprii, autorul infracțiunii (fapt consumat sau tentativă pedepsibilă) trebuie să întrunească și condiția specială prevăzută în conținutul de bază al infracțiunii (de exemplu la infracțiunea de luare de mită, subiectul trebuie să fie funcționar). În sfera subiecților răspunderii penale se includ, în cazul participației, toți cei care au contribuit la săvârșirea faptei în calitate de autor, instigator sau complice.
Pentru existența subiectului pasiv al răspunderii penale se cer aceleași condiții ca și pentru existența subiectului activ al infracțiunii. Sfera subiecților pasivi ai răspunderii penale este deci identică cu aceea a subiecților activi ai infracțiunilor, fiindcă nu există un subiect activ al unei infracțiuni sau infractor care să nu fie și subiect pasiv al răspunderii penale.
Nu trebuie să fie confundat subiectul faptei prevăzute de legea penală cu subiectul infracțiunii, fiindcă nici fapta prevăzută de legea penală nu este identică cu infracțiunea. Fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune numai dacă este săvârșită cu vinovăție. Dacă fapta prevăzută de legea penală săvârșită nu prezintă prin conținutul său concret gradul de pericol social al unei infracțiuni (art. 16/b Cp.) sau dacă este săvârșită în vreuna din împrejurările care fac ca fapta să fie săvârșită fără vinovăție și deci să nu constituie infracțiune (art. 24-31 Cp.), cel care săvârșește o astfel de faptă nu este infractor și deci nu poate fi nici subiect al răspunderii penale.
Conținutul răspunderii penale
Conținutul răspunderii penale este identic cu conținutul raportului juridic penal de conflict și constă în dreptul statului de a aplica pedeapsa și a dispune executarea ei și obligația corelativă a infractorului de a suporta consecințele faptei sale prevăzute de lege.
Atât drepturile, cât și obligațiile ce alcătuiesc conținutul răspunderii penale trebuie să fie exercitate și îndeplinite în strictă conformitate cu legea. Aceasta înseamnă că statul are, în același timp, obligația de a sancționa pe infractor numai dacă vinovăția sa în săvârșirea infracțiunii a fost dovedită și numai în limitele prevăzute de lege, iar infractorul, la rândul său, are dreptul să răspundă și să fie sancționat numai în conformitate cu legea. Conținutul raportului juridic penal, întinderea răspunderii penale sunt determinabile în momentul săvârșirii infracțiunii, în baza dispoziției speciale încălcate, ce prevede infracțiunea săvârșită, precum și a dispozițiilor legale generale referitoare la tentativă, participație, circumstanțe atenuante și agravante etc. și devin determinate în momentul pronunțării hotărârii definitive și condamnare, care stabilește cu exactitate pedeapsa principală și complementară ori măsura educativă în cazul infractorului minor, deci determină cu precizie dreptul și obligația corelativă a subiectelor, natura și cuantumul fix al pedepselor ori măsurilor educative. Fără o astfel de constatare, răspunderea penală nu există. Odată cu constatarea existenței răspunderii penale si cu stabilirea și aplicarea pedepsei, urmată de punerea în executare a hotărârii de condamnare, procesul penal ia sfârșit. Răspunderea penală însă, constatată și concretizată prin hotărârea de condamnare, urmează să se realizeze prin executarea sancțiunii aplicate.
Obiectul răspunderii penale
Obiectul răspunderii penale este același cu al raportului juridic penal de conflict și anume sancțiunile penale, respectiv pedepsele principale, complementare și măsurile educative. În special pedeapsa, ca sancțiune tipică de drept penal, se deosebește de toate celelalte sancțiuni juridice prin faptul că reprezintă cea mai grea formă de constrângere, putând viza nu numai patrimoniul, dar însăși libertatea, iar în cazuri excepționale chiar viața persoanei.
În ce privește scopul urmărit, sancțiunile penale, chiar atunci când au caracter pecuniar nu au niciodată caracter reparator, ci totdeauna urmăresc un scop preventiv, împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni, atât de către cel căruia i se aplică, cât și din partea altor persoane. În vederea realizării acestui scop, sancțiunile penale trebuie să fie individualizate, adică să fie stabilite și aplicate ținându-se seama de gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului.
1.4 Cadrul reglementărilor privind răspunderea penală în dreptul penal român
Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispozițiile din art. 135-151 Cod penal referitoare la temeiul răspunderii penale, dispozițiile din titlul al IV-lea al părții generale a Codului penal privitoare la înlocuirea răspunderii penale , precum și dispozițiile din titlul al Vll-lea privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală (art. 152-159) Cod penal). Acest cadru se completează cu dispozițiile privitoare la aplicarea legii penale în spațiu și timp, care privesc deopotrivă și răspunderea penală.
Fiind o consecință inevitabilă a încălcării normelor de drept și o cale necesară pentru realizarea ordinii de drept penal, răspunderea penală este reglementată în cadrul unei instituții fundamentale, inerentă oricărui sistem de drept penal, alături de instituția infracțiunii și de aceea a pedepsei. Ca instituție, răspunderea penală cuprinde un ansamblu de dispoziții privitoare la realizarea prin constrângere a dreptului penal, adică la condițiile în care ia naștere raportul juridic penal de conflict, la conținutul și la modul de soluționare a acestui raport, la cauzele care fac ca răspunderea penală să fie înlăturată sau la cazurile în care ea poate să fie înlocuită cu o altă formă de răspundere juridică.
Deși răspunderea penală este o instituție fundamentală, numărul dispozițiilor juridice care o alcătuiesc este relativ restrâns. Ea este o verigă de legătură între infracțiune și sancțiunile de drept penal, în special pedeapsa. Infracțiunea este cauza și temeiul răspunderii penale, iar pedeapsa sau măsura educativă este consecința ei. De aceea, reglementarea infracțiunii și a sancțiunilor penale înseamnă și reglementarea în mod indirect a răspunderii penale.
Secțiunea a 2-a
Principiile răspunderii penale
Prin principiile răspunderii penale se înțeleg acele idei care călăuzesc întreaga reglementare a activității desfășurate în vederea realizării acestei forme de răspundere juridică.
În doctrina penală nu există unanimitate cu privire la numărul și conținutul principiilor răspunderii penale.
Legalitatea răspunderii penale
În dezvoltarea principiilor fundamentale ale dreptului penal s-a arătat că în sfera acestora se înscriu cu precădere principiul legalității incriminării și legalitatea pedepsei și a altor sancțiuni de drept penal.
Principiul legalității include nu numai legalitatea incriminării și a pedepsei, dar și legalitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu, apariția, desfășurarea și soluționarea raportului juridic de răspundere penală trebuie să aibă loc pe baza și în strictă conformitate cu legea. Legalitatea răspunderii penale este realizată, în primul rând. prin legalitatea incriminării, care presupune prevederea în lege a tuturor condițiilor în care o faptă constituie infracțiune, nerealizarea acestor condiții ducând la inexistența infracțiunii și prin urmare la inexistența temeiului răspunderii penale.
Legalitatea răspunderii penale se realizează prin legalitatea sancțiunilor de drept penal, a pedepsei și măsurilor educative pentru minori, care presupune prevederea în lege a acestor sancțiuni, a naturii și cuantumului sau duratei lor, precum și a condițiilor de stabilire și aplicare în cadrul fiecărui raport juridic de răspundere penală. În felul acesta sunt determinate legal toate condițiile de existență a raportului juridic penal de conflict, adică condițiile privitoare la subiectele răspunderii penale, la drepturile și obligațiile acestora, la obiectul raportului juridic de răspundere penală adică la sancțiunile de drept penal.
Infracțiunea, care constituie temeiul răspunderii penale, este prevăzută de lege în baza principiului legalității incriminării. Sancțiunile de drept penal ce trebuie aplicate și care constituie obiectul răspunderii penale sunt, de asemenea, prevăzute de lege, în baza principiului legalității pedepsei.
Aplicarea și executarea pedepselor se face în conformitate cu legea, care stabilește în dispozițiile speciale și generale toate condițiile de aplicare și executare a lor.
b. Infracțiunea, singurul temei al răspunderii penale
Acest principiu fundamental al dreptului penal, cu referire directă la răspunderea penală, exprimă regula de drept potrivit cu care raportul juridic de răspundere penală poate apărea și este determinat în toate elementele sale numai pe baza existenței unei infracțiuni săvârșite de persoana care avea obligația de a adopta conduita cerută de norma incriminatoare și care, săvârșind fapta interzisă, în condițiile în care aceasta constituie infracțiune, devine subiect pasiv al răspunderii penale.
Principiul este consacrat explicit prin dispoziția din art. 15 alin. 2 Cod penal, care prevede in terminis că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Răspunderea penală nu poate exista, în sistemul dreptului nostru penal, decât pentru persoana care a săvârșit o faptă, un act de conduită care constituie, în condițiile legii penale, o infracțiune. Răspunderea penală nu se poate întemeia pe simpla periculozitate, chiar reală, a persoanei sau pe așa-numita stare periculoasă a acesteia, câtă vreme această stare n-a fost dată în vileag prin săvârșirea unei infracțiuni. În acest sens, principiul funcționează ca o garanție a libertății individuale a persoanei, care nu poate fi subiect pasiv al răspunderii penale după bunul plac al organelor de stat, ci numai pe baza conduitei sale caracterizate de lege ca infracțiune.
Răspunderea penală se întemeiază pe un act de conduită exterioară, materială a persoanei obligate la respectarea normei, dar în același timp și pe vinovăția persoanei respective în săvârșirea actului său de conduită. Nu se poate concepe răspunderea penală numai pe baza actului de conduită exterioară a omului, așa-numita răspundere penală obiectivă care să-și găsească temeiul suficient în însuși actul de conduită socialmente vătămătoare, indiferent dacă este un act conștient sau inconștient, dacă este săvârșit cu vinovăție sau fără vinovăție pentru a atrage răspunderea penală a făptuitorului.
Principiul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale presupune că răspunderea penală există numai din momentul dovedirii vinovăției persoanei pentru săvârșirea infracțiunii care constituie temeiul răspunderii penale. Existența infracțiunii presupune dovedirea ei, care înseamnă dovedirea nu numai a săvârșirii faptei, dar și a săvârșirii acesteia cu vinovăție. În legătură cu aceasta funcționează principiul constituțional potrivii căruia, până la dovedirea vinovăției unei persoane, exprimată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana respectivă este considerată sau prezumată nevinovată (prezumția de nevinovăție, art. 23(8) din Constituție). Infractorul dobândește deci calitatea de subiect pasiv al răspunderii penale numai în momentul dovedirii vinovăției sale. Această prezumție de nevinovăție funcționează ca o garanție a libertății persoanei învinuite, care, fiind prezumată nevinovată, se poate apăra, prin toate mijloacele de probă pe care le consideră nepotrivite, împotriva învinuirii ce i se aduce.
Din însăși formularea principiului infracțiunii ca unic temei al răspunderii se înțelege că regula pe care el o conține are în vedere toate formele sub care se poate prezenta infracțiunea. Termenul de infracțiune este folosit, așadar, în înțelesul pe care legiuitorul însuși îl explică prin dispoziția din art. 174 Cod penal. În acest înțeles, poate constitui temei al răspunderii penale a unei persoane atât săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni fapt consumat sau a unei tentative pedepsibile, cât și participarea ei la vreuna dintre acestea, în calitate de autor, instigator sau complice.
Sunt situații, prevăzute de lege, când deși temeiul răspunderii penale există, răspunderea penală nu poate interveni deoarece operează cauzele care o înlătură (amnistia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părților, prescripția răspunderii penale).
c. Umanismul răspunderii penale
Umanismul ca principiu fundamental al dreptului penal își găsește expresie nu numai în determinarea sistemului de valori ocrotite penal și a exigențelor de conduită impuse de necesitatea acestei ocrotiri, dar și în condițiile și conținutul constrângerii juridice ce trebuie să intervină atunci când se încalcă obligația de conformare și se săvârșește o infracțiune.
Umanismul răspunderii penale rezultă și din temeiul acesteia, fiindcă infracțiunea trebuie să fie un act de conduită al unei persoane responsabile, care a acționat cu voința liberă neconstrânsă, prevăzând sau având în orice caz posibilitatea prevederii rezultatului socialmente periculos al acțiunii sau inacțiunii sale.
Răspunderea penală apare, astfel, în sistemul dreptului nostru penal, ca o instituție cu caracter democratic și umanist, care ține seama de condiția umană, de determinismele conduitei sociale a omului și de posibilitatea lui de a-și dirija în mod liber voința.
d. Personalitatea și individualizarea răspunderii penale
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală are caracter personal, ea incumbă exclusiv persoanei care, având obligația de a respecta legea penală și săvârșind cu vinovăție fapta prevăzută de norma incriminatoare, a devenit subiect pasiv al răspunderii penale. Este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia, adică răspunderea unei persoane care nu a săvârșit sau nu a participat sub o formă sau alta la săvârșirea infracțiunii. Cu atât mai mult, nu este admisibilă răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup, a persoanelor legate între ele prin raporturi personale pentru infracțiunea săvârșită de unul dintre membrii acestora.
Personalitatea răspunderii penale are drept consecință personalitatea pedepsei sau măsurii educative, care trebuie să fie aplicată și să fie executată personal de către subiectul pasiv al răspunderii penale, fiind inadmisibilă transferarea ei asupra altei persoane. De aceea, moartea infractorului, deci a subiectului pasiv al răspunderii penale, are drept consecință stingerea răspunderii penale și a sancțiunilor ce decurg din aceasta.
e. Unicitatea răspunderii penale
Acest principiu conține regula că răspunderea penală, ca de altfel și răspunderea juridică în general, este unică, în sensul că săvârșirea unei infracțiuni atrage o singură dată răspunderea penală și deci aplicarea sancțiunii penale prevăzute de norma incriminatoare pentru săvârșirea faptei interzise. De aceea, stingerea raportului juridic de răspundere penală, în vreunul din modurile prevăzute de lege, face ca răspunderea penală să nu mai poată acționa vreodată. Unicitatea răspunderii penale, ca o consecință a săvârșirii infracțiunii, nu exclude pluralitatea de sancțiuni penale pe care răspunderea le atrage în condițiile legii.
Nu este posibilă aplicarea a două pedepse principale sau educative pentru aceeași infracțiune, însă este însă posibilă aplicarea de pedepse complementare sau accesorii pe lângă pedeapsa cu închisoarea sau pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață, dar aceste sancțiuni nu influențează asupra unicității răspunderii penale.
f. Inevitabilitatea răspunderii penale
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală este o consecință inevitabilă a săvârșirii infracțiunii și de aceea în afara cazurilor în care, potrivit legii, răspunderea penală este înlăturată, aceasta trebuie să atragă sancționarea făptuitorului.
Necesitatea răspunderii penale și inevitabilitatea ei derivă din faptul că, odată infracțiunea săvârșită, viața socială nu mai poate continua în condiții de securitate, fără intervenția constrângerii de stat, a răspunderii penale. Odată stabilită vinovăția infractorului, acesta trebuie sancționat, pentru a asigura restabilirea ordinii de drept, și a sentimentului de securitate a membrilor societății.
Inevitabilitatea răspunderii penale este determinată și de principiul fundamental al egalității tuturor membrilor societății în fața legii penale.
Realizarea acestui principiu este asigurată și prin acțiunea principiului oficialității acțiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală și sancționării infractorului. Organele de stat competente au obligația legală de a acționa din oficiu în acest sens, cu excepția infracțiunilor la care acțiunea penală se poate porni numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De asemenea, acțiunea penală este indisponibilă, în sensul că organele penale nu pot renunța la această acțiune, câtă vreme există temeiul ei și lipsește orice cauză care înlătură răspunderea penală.
Răspunderea penală intervine, ca o consecință inevitabilă a infracțiunii, numai dacă nu există vreuna din cauzele care, potrivit legii, înlătură răspunderea penală, fie cauze generale (amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia, împăcarea părților, desistarea sau împiedicarea rezultatului, împiedicarea de către participant a consumării infracțiunii), fie speciale .
g. Prescriptibilitatea răspunderii penale
Potrivii acestui principiu, răspunderea penală este înlăturată prin prescripție, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la săvârșirea infracțiunii, fără ca infractorul să fi fost tras la răspundere penală sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită. De asemenea, este înlăturată și executarea pedepsei aplicate, dacă nu este executată într-un interval de timp, prevăzut de lege, de la aplicarea ei definitivă.
Prescriptibilitatea răspunderii penale se întemeiază pe rațiuni de politică penală. Ca mijloc de realizarea a ordinii de drept prin constrângere, răspunderea penală trebuie să intervină cât mai curând cu putință după săvârșirea infracțiunii, deoarece sancționarea imediată și fermă a infractorului sporește eficiența constrângerii, întărește autoritatea legii penale și funcția preventivă a acesteia. Dimpotrivă, cu cât răspunderea penală intervine mai târziu după săvârșirea infracțiunii, cu atât eficiența ei se reduce, rezonanța infracțiunii se reduce treptat, ceea ce face ca intervenția tardivă a răspunderii penale să redeștepte animozități ce fuseseră uitate. Adăugând la aceasta starea de incertitudine creată prin neintervenția răspunderii penale, precum și faptul că infractorul, aflat în tot acest interval sub amenințarea răspunderii penale și a pedepsei, s-a putut îndrepta, se înțelege de ce este necesară o limitare în timp a răspunderii penale și înlăturarea acesteia prin prescripție.
Legea noastră penală prevede prescripția printre cauzele care înlătură răspunderea penală pentru toate infracțiunile, cu excepția celor îndreptate contra păcii și omenirii și a infracțiunilor prevăzute la art. 188-189 Cod penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.
CAPITOLUL II
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Secțiunea 1. Considerații generale
Preliminarii
Săvârșirea unei infracțiuni determină crearea unui raport juridic penal de conflict, iar pentru ca ordinea de drept să fie restabilită prin aplicarea unei sancțiuni prevăzute de lege, el trebuie să fie adus în fața organelor judiciare, pentru ca acestea să cerceteze și să decidă dacă există realmente fapta, dacă ea cade sub incidența legii penale și dacă este cazul să aplice vreo sancțiune și care anume.
Pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, răspunderea penală apare ca o consecința inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni. Odată stabilită vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii și inexistența vreuneia dintre cauzele care fac ca fapta să nu constituie infracțiune, răspunderea penală și aplicarea pedepsei prevăzute de lege sunt consecințe. Există situații, stări sau fenomene care fac ca răspunderea penală, deși pe deplin întemeiată, să nu mai fie totuși necesară, ba chiar să fie neindicată, aceasta fiind tocmai in interesul apărării sociale. Totodată este unanim admis că dreptul penal în ansamblul său și răspunderea penală în particular, fiind instrumente ale politicii penale, puterea politică poate să înlăture răspunderea penală pentru anumite infracțiuni, atunci când consideră că acest lucru este necesar tocmai pentru apărarea ordinii de drept. Este posibil deci ca răspunderea penală să fie înlăturată, în anumite cazuri, prin voința legiuitorului, în interesul apărării sociale. Principiul inevitabilității răspunderii penale trebuie să fie înțeles deci în sensul că săvârșirea unei infracțiuni atrage răspunderea penală a făptuitorului, în afară de cazurile în care răspunderea este înlăturată prin voința expresă a legiuitorului.
Înlăturarea răspunderii penale nu este un act de voință arbitrar. Necesitatea ei este obiectiv determinată de anumite fenomene sau date ale realității care fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să diminueze până la dispariție ori să se transforme chiar în contrariu. Astfel de fenomene sunt, de exemplu, stingerea rezonanței social infracțiunii și dispariția sentimentului de insecuritate socială provocată prin săvârșirea acestuia, restabilirea ordinii sociale odată cu trecerea timpului, anumite schimbări intervenite în viața social-politică, în relațiile dintre infractor și persoana vătămată etc. Toate aceste fenomene și date ale realității stau la baza elaborării unor instituții de drept penal de sine-stătătoare cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.
1.2 Cauzele care înlătură răspunderea penală ca instituții ale dreptului. Cadrul și clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt prevăzute expres de lege, în partea generală, în titlu VII, în dispozițiile căruia s-au cuprins amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților. Codul penal în vigoare prevede aceste cauze laolaltă cu cauzele care înlătură executarea pedepselor sau a altor consecințe ale condamnării, în titlul VII al părții generale (art. 160-164 Cod penal). Acestea sunt cauze generale care înlătură răspunderea penală fiindcă privesc orice infracțiune sau un număr indeterminat de infracțiuni.
Pe lângă cauzele generale de înlăturare a răspunderii penale reglementate de Codul penal în vigoare și menționate mai sus, Codul penal din 1936 mai cunoștea o cauză de înlăturare a răspunderii penale (sau consecințele condamnării), și anume moartea învinuitului sau inculpatului, cauză pe care o regăsim în art. 17 alin.1 Cod procedură penală ca pe o cauză ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia.
Scoaterea acestei cauze (decesul făptuitorului) din categoria cauzelor ce înlătură răspunderea penală a fost motivată prin aceea că, fiind vorba de o înlăturare a răspunderii penale, aceasta presupune în primul rând existența unui subiect activ în viață.
În afara acestor cauze generale, legea prevede însă și alte cauze care conduc, de asemenea, la înlăturarea răspunderii penale, unele având o arie de aplicare foarte întinsă, altele fiind prevăzute pentru anumite infracțiuni. Astfel de cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale sunt cunoscute în general sub denumirea de cauze de nepedepsire sau de impunitate. Unele dintre ele sunt prevăzute prin norme generale, având o sferă de incidență mai întinsă, cum sunt desistarea și împiedicarea producerii rezultatului (art. 34alin.1,2 Cod penal) sau împiedicarea de către participant a consumării faptei (art. 34 Cod penal). Altele însă, cele mai numeroase, sunt prevăzute în legătură cu anumite infracțiuni. Menționăm dintre acestea, cu titlu de exemplu, îndeplinirea de către nedenunțător a obligației de denunțare înainte de începerea urmăririi penale împotriva sa , denunțarea de către participant a infracțiunii , calitatea de soț sau de rudă apropiată a tăinuitorului , denunțarea faptei de către mituitor , retragerea mărturiei mincinoase , etc .
În condițiile în care modalitățile concrete de pregătire ori săvârșire a infracțiunilor îmbracă forma tot mai diversificate, introducerea în legi speciale a unor instituții noi (cum ar fi cea a investigatorului sub acoperire), precum și a unor cauze de nepedepsire s-au impus cu necesitate. Mijloacele și metodele clasice de probațiune prevăzute în Codul de procedură penală au fost insuficiente, astfel că a fost nevoie de introducerea unor cauze de nepedepsire în cazul în care autorii unor fapte penale colaborează cu organele judiciare și contribuie la descoperirea, cercetarea și altor persoane implicate în activitatea ilicită ori înțeleg să achite prejudiciul până la un anumit moment procesual stabilit de legiuitor.
Rațiunea instituirii acestor cauze este dublă. Pe de-o parte s-a avut în vedere că cel care, după ce a participat la comiterea unei infracțiuni prevăzute de legea specială, s-a autodenunțat/a plătit prejudiciul, regretă fapta și nu prezintă, sub raportul persoanei sale un pericol accentuat. Pe de altă parte, s-a ținut seama de interesul descoperirii și sancționării celor vinovați de comiterea anumitor fapte, care, de cele mai multe ori nu au interes să denunțe faptele.
Cauzele de nepedepsire prevăzute în legi speciale și care conțin dispoziții penale sunt cauze speciale care sunt vizate în plan procesual de dispozițiile art. 315,lit.a, Cod procedură penală.
Dintre cauzele de nepedepsire prevăzute în legi speciale, menționăm:
– art. 143/1 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, modificată prin Legea nr. 285/2004, privind dreptul de autor și drepturile conexe potrivit căruia nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 139^6, permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.
art. 10 din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală stipulează că în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar;
– art. 20 din Legea nr. 678/2001 prevede că persoana supusă traficului de persoane, care a săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de prostituție, de cerșetorie, trecere frauduloasă a frontierei unui stat ori donare de organe sau țesuturi ori celule de origine umană, în condițiile prevăzute la art. 157 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, nu se pedepsește pentru aceste infracțiuni;
– art. 15 din Legea nr. 143/2000 prevede că nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 – 10, permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.
Cauzele care înlătură răspunderea penală și care se examinează au fost impuse legiuitorului de anumite considerente ale politicii penale, în vederea asigurării, în condiții mai bune, a prevenirii și combaterii infracționalității. Ele se deosebesc de cele care înlătură caracterul penal al faptei, întrucât în situația dintâi, infracțiunea se realizează în toate trăsăturile sale esențiale, generând răspunderea penală care se înlătură prin incidența lor, în timp ce, în situația celorlalte, infracțiunea nu se realizează prin lipsa unei trăsături esențiale, de regulă a vinovăției și, pe cale de consecință, se exclude ab initio răspunderea penală, prin inexistența temeiului ei. Această deosebire de caracter juridic explică de ce cauzele care înlătură caracterul penal sunt reglementate în cadrul instituției infracțiunii, în toate legislațiile penale, pe când cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în alt cadru.
Unele cauze funcționează pe baza reglementărilor din codul penal (prescripția, lipsa și retragerea plângerii prealabile, împăcarea părților), iar altele în temeiul actelor de clemență adoptate de parlament (amnistia).
Cauzele care înlătură răspunderea penală pot interveni după săvârșirea infracțiunii, dar înainte de a se pronunța o condamnare definitivă (amnistia, prescripția răspunderii penale, împăcarea părților), ori după condamnare, însă înainte de executarea pedepsei, în timpul sau după executarea acesteia(amnistia). Unele cauze au efecte mai întinse (amnistia), altele, mai restrânse, prescripția răspunderii penale care nu produce efecte asupra pedepselor complementare.
Înlăturând consecințele penale ale infracțiunii, cauzele care înlătură răspunderea penală nu înlătură însă consecințele civile ale acesteia.
Nepronunțarea de către instanța de recurs asupra cauzelor care înlătură răspunderea penală și care constituie cauze de încetare a procesului penal, constituie motiv de contestație în anulare (art. 426 ,lit.a-h Cod procedură penală).
Secțiunea a 2-a
Amnistia
Amnistia este un act de clemență ce se acordă prin lege de către parlament (art. 73 alin. 3 pct. i din Constituție), prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie.
Etimologic, amnistie înseamnă uitare (gr.amnesia), actul normativ prin care se acordă această formă de clemență interzice să se pună în mișcare sau să se continue urmările legate de anumite categorii de infracțiuni și, eventual, decide ștergerea condamnărilor deja pronunțate .
Amnistia este dictată de rațiuni de politică penală, fiind în corelație cu anumite situații social-politice care au putut, influența asupra fenomenului infracțional într-o anumită perioadă sau care marchează momente importante în evoluția societății. Ținându-se seama de astfel de situații, se poate considera ca mai utilă și mai eficientă, sub raportul realizării scopurilor politicii penale, înlăturarea incidenței legii penale față de infracțiunile săvârșite în perioada respectivă.
2.1 Amnistia ca instituție juridică
Amnistia, ca măsură de politică penală, este reglementată în cadrul unei instituții cu dublă natură, de drept constituțional și de drept penal. Ca act al autorității legiuitoare, amnistia este reglementată prin normele dreptului constituțional. Astfel, Constituția României prevede acordarea amnistiei printre atribuțiile Parlamentului României, în cadrul activității de legiferare. Amnistia se acordă deci prin lege, care stabilește infracțiunile pentru care se acordă amnistia, condițiile în care se acordă și limitele incidenței sale.
Ca instituție de drept penal, amnistia este prevăzută prin dispozițiile din art. 152,alin1,2 Cod penal, în care sunt enumerate efectele pe care le produce amnistia intervenită fie înainte, fie după condamnarea făptuitorului în mod corespunzător, în Codul de procedură penală sunt prevăzute dispoziții privitoare la procedura aplicării amnistiei și la consecințele procesuale ale acestei măsuri.
2.2 Natura juridică a amnistiei
Amnistia este o cauză care înlătură consecințele penale, răspunderea penală și pedeapsa. Ea nu înlătură ilicitul penal și nu poate fi echivalată cu dezincriminarea faptei. Fapta rămâne incriminată, iar cele săvârșite ulterior actului de amnistie constituie infracțiuni și atrag răspunderea penală.
Din perspectiva dreptului penal material, substanțial, amnistia se înfățișează ca o cauză legală de înlăturare a răspunderii penale și a unor consecințe ale condamnării.
Din punctul de vedere al dreptului procesual penal, ea reprezintă, totodată, unul din cazurile prevăzute de lege care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Amnistia nu are ca efect repunerea în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, nefiind astfel o restitutio in integrum. Pentru aceste considerente, preexistența unei infracțiuni amnistiate va fi relevantă la individualizarea judiciară a pedepsei pentru o nouă faptă penală, instanța având obligația de a investiga comportarea anterioară a inculpatului. În fapt, însă, posibilitatea de cunoaștere a antecedentelor penale este limitată de dispozițiile legale privitoare la ștergerea din cazier a mențiunilor legate de infracțiunile amnistiate (art. 15, 16 din Legea nr. 290/2004).
2.3 Felurile amnistiei
În teoria dreptului penal se face distincție între mai multe feluri de amnistie după aria de incidența a acesteia, după natura infracțiunilor amnistiate, după condițiile în care este acordată amnistia, după cum infracțiunile amnistiate sunt sau nu sunt definitiv judecate.
Astfel, amnistia poate fi generală, atunci când este acordată pentru orice infracțiune, indiferent de natura, gravitatea sau sediul legislativ al infracțiunilor, și specială, atunci când este acordată numai pentru anumite infracțiuni (de un anumit fel, de o anumită gravitate exprimată în pedeapsa prevăzută de lege, săvârșite de anumite persoane etc).
După condițiile de acordare, amnistia poate fi necondiționată (pură și simplă), atunci când acordarea ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiții speciale, și condiționată, atunci când este subordonată îndeplinirii anumitor condiții cu privire la fapta săvârșită (prejudiciul cauzal să nu depășească un anumit cuantum, să nu fie săvârșită în circumstanțe agravante etc.) sau cu privire la persoana infractorului (de exemplu, să nu fie recidivist, să fi împlinit o anumită vârstă etc.) ori la împrejurările în care infracțiunile au fost săvârșite (timp de secetă, timp de război etc.).
După momentul intervenirii, se mai face distincție între amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (denumită și amnistie proprie) și amnistia intervenită după condamnarea definitivă a infractorului (denumită și amnistie improprie), distincție importantă pentru că efectele amnistiei sunt diferite în cele două cazuri și prezintă interes în ce privește urmărirea efectelor sale.
În cazul concursului de infracțiuni, beneficiul amnistiei se urmărește în raport cu fiecare infracțiune în parte, întrucât, în sistemul de sancționare a concursului, infracțiunile rămân în individualitatea lor bine determinată.
Amnistia are efect obligatoriu, în sensul că organele judiciare aplică dispozițiile actului de clemență din oficiu, fără a se putea refuza beneficiul ei. Dacă făptuitorul se consideră nevinovat, poate cere continuarea procesului penal, pentru a-și dovedi nevinovăția. Dacă aceasta nu poate fi dovedită, organele de urmărire sau instanța de judecată dau efect legii de amnistie.
2.4 Obiectul amnistiei
Amnistia are ca obiect infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie, determinate prin acest act.
Împrejurarea că existența infracțiunii se constată doar prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă nu înseamnă că obiect al amnistiei proprii este fapta prevăzută de legea penală și nu infracțiunea însăși.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 152 Cod penal, sediul legal al amnistiei, aceasta operează, de regulă, asupra faptelor in rem, înlăturând răspunderea penală generată de acestea, și nu asupra persoanei făptuitorului (in personam), cum e în cazul grațierii. Mai mult, ea profită deopotrivă tuturor participanților la infracțiunea amnistiată, spre deosebire de grațiere care, înlăturând executarea pedepsei, în totul sau în parte, se referă la persoana căreia i s-a aplicat pedeapsa, operând deci asupra acesteia.
Amnistia este, în esența sa, obiectivă, reală, impersonală, întrucât privește unele categorii de infracțiuni, și nu persoana celor care le-au săvârșit.
În măsură în care acordarea ei este legată de anumite circumstanțe de ordin personal, amnistia dobândește un caracter mixt, ea operând nu numai in rem (cu privire la anumite infracțiuni), dar și in personam (relativ doar la persoanele care întrunesc condiția legii).
Circumstanțele personale pot privi, printre altele, vârsta făptuitorului (Decretul nr. 147/1977 care a amnistiat infracțiunile comise de minori și tineri vârsta între 18-21 ani, cu excepția celor intenționate care au avut ca urmare moartea unei persoane), cetățenia (art. 1 din Decretul nr. 253/1955 a amnistiat infracțiunile săvârșite de cetățenii români sau foștii cetățenii români aflați în străinătate, cu excepția celor de omor, sub condiția obținerii autorizației de întoarcere în țară și de întoarcere efectivă până la o anumită dată), antecedența penală (Decretul nr. 185/1986 a amnistiat infracțiunile pedepsite de lege cu închisoare până la 3 ani sau amendă, cu excepția recidiviștilor), calitatea făptuitorului (actele de clemență din perioada interbelică au exceptat de la amnistie infracțiunile săvârșite de către funcționarii publici, în această calitate).
Mai rar, prin actul de clemență se precizează data ce trebuie avută în vedere pentru aplicarea amnistiei, așa cum au fost Decretele-lege nr. 3 și 23/1990, care au prevăzut în art. 11 și 5 că dispozițiile acestora se aplică numai faptelor comise până la 22 decembrie 1989. Legea nr. 137/1997 s-a aplicat infracțiunilor săvârșite până la 28 mai 1997, deși a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 25 iulie 1997.
Sfera infracțiunilor care beneficiază de amnistie este determinată, în general, prin stabilirea unei limite maxime de pedeapsă în care trebuie să se încadreze maximul special al pedepselor săvârșite sau prin enumerarea categoriilor de infracțiuni ce profită de actul de clemență ori prin identificarea lor în baza obiectului juridic, a formei de vinovăției sau a altor criterii ce permit delimitarea sferei de acțiune. Întrucât amnistia de aplică faptei, se are în vedere forma consumată a acesteia, precum și formele sale atipice, incriminate de lege (tentativa, actele de pregătire). De exemplu, Decretul-Lege nr. 3/1990 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse prevede în art. 2 că "se amnistiază infracțiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani inclusiv sau amenda”.
Alte modalități de determinare a sferei de cuprindere a infracțiunilor care sunt amnistiate se poate face prin arătarea obiectului juridic de grupă al infracțiunilor (prin Decretul nr. 331/1997 au fost amnistiate infracțiunile intenționate prin care s-au produs avutului obștesc prejudicii în valoare de până la 50.000 lei), prin evidențierea elementului subiectiv al infracțiunii(modalitate folosită de Decretul nr. 110/1974 prin care s-au amnistiat infracțiunile intenționate prin care s-au adus avutului obștesc pagube în valoare de până la 5.000 lei și cele neintenționate cauzatoare de prejudicii de până 30.000 lei), prin delimitarea infracțiunilor pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost executate sau grațiate până la data actului de clemență (prin Decretul nr. 331/1997 au fost amnistiați condamnații grațiați condiționat).
Amnistia care leagă aplicabilitatea sa de o anumită limită de pedeapsă, în care se încadrează fapta consumată, nu se poate aplica tentativei acelui tip de infracțiune care, prin reducerea pedepsei, s-ar înscrie în plafonul impus. Astfel, când amnistia este condiționată de un anumit plafon maxim al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiune, se are în vedere limita specială maximă a pedepsei pentru infracțiunea consumată, iar nu cea redusă în cazul tentativei.
Pentru ca infracțiunile să beneficieze de actul de amnistie, trebuie să se săvârșească înainte de apariția sa, fără să intereseze dacă au fost sau nu descoperite, sau dacă au fost ori nu supuse judecății. Infracțiunile săvârșite în ziua apariției legii de amnistie sau ulterior acestei date nu beneficiază de actul de clemență. În cazul infracțiunilor a căror activitate se prelungește în timp (infracțiuni continui, continuate), momentul epuizării, care marchează data lor de săvârșire, trebuie să aibă loc înainte de apariția actului de amnistie.
În cazul infracțiunilor săvârșite de minori, incidența actului de amnistie se evaluează în raport cu limitele reduse, deoarece aceasta constituie pedeapsa legală pentru ei. Atunci când infracțiunea comisă de minor a rămas în faza tentativei, se ține seama de maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată fără a se mai înjumătăți încă o dată limitele pedepsei.
În situația unui concurs de infracțiuni, dacă pedepsele prevăzute de lege pentru fiecare faptă se încadrează în limita stabilită prin actul de clemență, vor fi amnistiate toate infracțiunile.
Se impune a se realiza o comparație între amnistie și dezincriminare, cele două instituții prezentând atât similitudini, cât și deosebiri care, odată relevate, slujesc stabilirii ordinii de aplicare a legilor de amnistie și dezincriminare.
Astfel, cele două instituții pot interveni oricând, ambele se dispun numai prin legi organice și atât în cazul amnistiei, cât și în cazul dezincriminării, va interveni încetarea procesului penal. De asemenea, nici amnistia, nici dezincriminarea nu înlătură răspunderea civilă delictuală, nu au ca efect plata despăgubirilor pentru perioada de arest preventiv ori pentru pedeapsa sau partea de pedeapsă executată, ambele constituie cauze de înlăturare a stării de recidivă și constatarea lor cu privire la o pedeapsă executată nu se poate face pe calea contestației la executare.
În timp ce amnistia înlătură doar răspunderea penală și executarea pedepsei, fără a produce vreun efect asupra normei penale (faptele săvârșite ulterior actului constituind infracțiuni), dezincriminarea înlătură norma juridică incriminatoare. De asemenea, amnistia nu are efecte față de persoanele exceptate și are în principiu efect retroactiv, cea de a doua instituție are efecte erga omnes și produce efecte atât pentru trecut, cât și pentru viitor.
2.5 Efectele amnistiei.
Potrivit dispozițiilor art. 152 Cod penal, efectele amnistiei se urmăresc după cum aceasta intervine înainte sau după condamnarea definitivă pronunțată de instanță.
Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare
Amnistia intervenită înainte de condamnarea infractorului atrage înlăturarea răspunderii penale a acestuia. Dacă procesul penal nu fusese pornit împotriva făptuitorului, ca urmare a amnistiei acesta nu va mai fi pornit, iar în cazul în care fusese pornit va înceta urmărirea penală sau, respectiv, procesul penal, în orice stadiu s-ar afla acesta, înainte de condamnarea definitivă a infractorului. Amnistia fiind acordată in rem, va profita tuturor participanților, acționând, pe planul dreptului procesual penal, ca o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art. 312-315 Cod procedură penală).
În cazul în care se constată, pe baza unei sesizări prevăzute de art. 449 Cod procedură penală, existența concursului de infracțiuni, perioada reținerii și arestării preventive se deduce din pedeapsa ce se execută. Această deducere trebuie efectuată și în cazul când, anterior sesizării, unele dintre infracțiunile pentru care condamnatul fusese reținut sau arestat preventiv au fost amnistiate.
În cazul infracțiunii continuate, intervenirea unui act de amnistie nu scindează activitatea infracțională în două entități autonome, iar inculpatul nu va profita de prevederile acelui act nici pentru ansamblul activității sale ilicite, nici pentru segmentul care precede acordarea amnistiei.
Efectele amnistiei intervenite după condamnare.
Când amnistia intervine după condamnarea definitivă a infractorului, ea are ca efect, pe lângă înlăturarea răspunderii penale și a urmărilor acesteia, și înlăturarea executării pedepsei pronunțate, precum și a celorlalte consecințe ale condamnării.
Dacă nu s-a început executarea pedepsei, hotărârea nu va mai fi pusă în executare, iar atunci când o parte din pedeapsă a fost executată, înlătură numai restul ce a mai rămas de executat. Având în vedere că hotărârea definitivă intră în puterea de lucru judecat, nu se mai poate pune problema de înlăturare a răspunderii penale, ci legiuitorul a înțeles să renunțe doar la executarea sancțiunii penale, ca o consecință a răspunderii penale.
În cazul pedepselor grațiate condiționat în parte, amnistia produce un efect dublu, în sensul că înlătură executarea restului de pedeapsă negrațiat și exclude posibilitatea revocării grațierii condiționate, răsfrângându-se asupra ambelor fracțiuni ale pedepsei.
Ca urmare a intervenirii amnistiei postcondamnatorii, nu se mai execută eventualele pedepse complementare, condamnarea nu poate constitui prim termen al recidivei, nu este luată în calcul la stabilirea și aplicarea pedepsei sau ca temei pentru revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. Așadar, în cazul în care pedeapsa a fost executată, amnistia înlătură consecințele care mai sunt posibile în viitor.
În ce privește executarea pedepselor accesorii, acestea încetează odată cu înlăturarea pedepsei principale.
De asemenea, amnistia face să înceteze toate decăderile și interdicțiile ce decurg din condamnare, prevăzute în legi speciale, în afară de cazul când prin acestea se dispune astfel (de exemplu, Legea nr. 22/1969, privind angajarea gestionarilor, prevede, în art. 8 alin. 4, că persoana asupra căreia a operat amnistia nu poate fi gestionar timp de 2 ani de la aplicarea sa).
În legătură cu pedepsele pecuniare, legea prevede dispoziții speciale privind efectele amnistiei. Astfel, legea prevede că amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie (art. 152 alin. 1 Cod penal).
Rezultă așadar că amnistia produce efecte asupra pedepselor pecuniare numai în măsura în care acestea nu au fost stinse prin executare, înlăturând, în ce le privește, numai pentru viitor consecințele condamnării.
O altă consecință a intervenirii amnistiei se referă la starea de recidivă. Ea împiedică nașterea stării de recidivă atunci când infracțiunea anterioară pentru care inculpatul a fost condamnat a fost amnistiat înainte de săvârșirea noii infracțiuni, iar când intervine după săvârșirea acesteia și până la judecarea ei definitivă înlătură sau face să dispară starea de recidivă existentă.
Limitele efectelor amnistiei.
Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra măsurilor educative (art. 107-108 alin. 2 Cod penal). Rațiunea acestei limitări rezidă în caracterul eminamente preventiv și nerepresiv al celor două categorii de sancțiuni de drept penal, care sunt luate și în interesul făptuitorului și care au ca scop educarea făptuitorului, completarea procesului instructiv-educativ și reinserția deplină în viața socială.
De asemenea, amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 109-112 Cod penal ). Amnistia înlătură numai răspunderea penală, nu și răspunderea civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate prin săvârșirea infracțiunii. Drepturile persoanei vătămate nu sunt afectate de actul de clemență, întrucât despăgubirile acordate acesteia reprezintă o justă și echitabilă dezdăunare, asupra căreia actul de voință al puterii legiuitoare nu ar putea dispune fără să afecteze dreptul acesteia.
Deși lasă neatins dreptul subiectiv în conținutul său, amnistia devine relevantă privitor la modalitățile de exercitare a acțiunii în justiție, în baza și pentru valorificarea acestuia.
Potrivit art. 79 alin. 1 Cod procedură penală, persoana vătămată are un drept de opțiune între a-și alătura acțiunea civilă celei penale, ori de a o exercita separat de aceasta, constituindu-se ca parte civilă, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare.
În cazul în care actul de amnistie intervine în timpul urmăririi penale, persoana vătămată nu va putea cere valorificarea dreptului încălcat prin infracțiune în instanță, deoarece nu mai există acțiune penală.
Dacă actul de amnistie a fost adoptat după sesizarea instanței, partea vătămată se va putea constitui parte civilă, iar instanța are obligația de a o soluționa, potrivit dispozițiilor art. 84-85 alin. 1 Cod procedură penală, fără a putea îndruma partea civilă să introducă o acțiune separată. Continuând exercitarea acțiunii civile după stingerea celei penale prin amnistie, instanța verifică dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
Legea de amnistie poate prevedea, într-un text special, stingerea drepturilor terților, sub rezerva despăgubirii lor de către stat. Un act normativ de acest gen l-a constituit Decretul nr. 5/1963 privind amnistierea infracțiunilor silvice și grațierea unor pedepse care prevedea amnistierea infracțiunilor incriminate de Codul Silvic cu precizarea că se sting și toate drepturile privind valoarea materialelor, despăgubirile civile și cheltuielile penale, în măsura în care nu au fost încasate.
Acțiunea civilă fiind un accesoriu al celei penale, ea nu va putea fi exercitată împotriva participantului la infracțiune netrimis în judecată deoarece a beneficiat de amnistie, încetându-se urmărirea penală.
Din economia art. 272-273 Cod procedură penală, rezultă că obligația de plată a cheltuielilor judiciare părții civile căreia i s-a admis acțiunea subzistă în cazul în care instanța încetează procesul penal ca urmare a amnistierii infracțiunii.
Amnistia nu înlătură nici alte consecințe extrapenale ale infracțiunii săvârșite, cum ar fi răspunderea disciplinară a făptuitorului, anumite interdicții și decăderi din drepturi ale acestuia.
Nici în prevederile art. 165-168 Cod penal referitoare la condițiile reabilitării judecătorești, nici din dispozițiile art. 169-170 Cod procedură penală, privind procedura reabilitării nu rezultă că intervenirea amnistiei ar constitui impediment în calea obținerii reabilitării. Efectele reabilitării sunt, în anumite privințe, mai favorabile decât cele ale amnistiei, cererea de reabilitarea nu poate fi respinsă ca lipsită de obiect, cu motivarea că infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea a fost amnistiată.
Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se face de către un judecător de la instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă. Amnistia operează ope legis, nefiind necesară aplicarea ei pe calea unei hotărâri judecătorești, indiferent dacă pedeapsa a fost sau nu suspendată condiționat, s-a dispus ori nu executarea pedepsei închisorii la locul de muncă, ori pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat a intervenit liberarea condiționată.
Actul de aplicare a amnistiei reprezintă un act administrativ individual.
Ea va putea fi aplicată numai în măsura în care nu se pune problema reindividualizării pedepsei aplicate. În cazul în care sunt amnistiate numai unele dintre infracțiuni este necesară înlăturarea sau reducerea sporului, operațiune care presupune un proces desfășurat cu respectarea tuturor regulilor și garanțiilor.
Continuarea procesului penal pentru infracțiunile amnistiate
Fiind un act al organului legiuitor în domeniul politicii penale, amnistia are caracter obligatoriu și deci nu poate fi refuzată de infractor, iar aplicarea legii de amnistie nu poate depinde de voința beneficiarului acestui act de clemență. Organele penale aplică din oficiu dispozițiile din legea de amnistie. În cazul amnistiei intervenite înainte de condamnare, legea dă însă dreptul învinuitului sau inculpatului, care se consideră nevinovat sau vrea să i se dovedească vinovăția, să ceară continuarea procesului penal, pentru a-și dovedi nevinovăția și a obține achitarea, fără a pierde beneficiul amnistiei. Dacă se constată că învinuitul sau inculpatul nu este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, el este achitat sau scos de sub urmărirea penală, după caz, iar dacă se dovedește vinovăția lui, se aplică dispozițiile din legea de amnistie (art. 15 Cod procedură penală). Cererea de continuare a procesului penal poate fi făcută în orice stadiu al procesului. Acest drept de a cere continuarea procesului aparține numai inculpatului, nu și părții vătămate.
Secțiunea a 3-a
Prescripția răspunderii penale
3.1 Prescripția în dreptul penal
Prin prescripție, în general, se înțelege stingerea unui drept prin trecerea timpului, în condițiile stabilite de lege.
Prescripția, în domeniul dreptului penal, apare ca o cauză care înlătură incidența legii penale, făcând să înceteze raportul penal de conflict, de răspundere penală, dacă acesta n-a fost în întregime soluționat într-un anumit interval de timp, fie sub aspectul tragerii la răspundere și sancționării infractorului printr-o hotărâre definitivă, fie sub aspectul executării în întregime a pedepsei aplicate. Pe planul dreptului penal, prescripția constituie o expresie a rolului pe care îl are factorul timp în realizarea incidenței legii penale, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârșirea unei infracțiuni
Scopul legii penale și al pedepsei se realizează numai prin intervenția imediată a constrângerii penale, prin tragerea la răspundere și sancționarea infractorilor. Eficiența constrângerii penale depinde de operativitatea cu care este realizată, scopul său fiind cu atât mai bine înfăptuit cu cât intervine mai repede, când aceasta are loc la o dată cât mai apropiată de săvârșirea infracțiunii, moment în care sunt prezente consecințele faptului în conștiința socială, iar urmele și probele ce pot fi administrate au o importanță deosebită în înfăptuirea în condiții optime a actului de justiție. Aceasta presupune descoperirea la timp a infractorilor și tragerea lor la răspundere penală, judecarea, condamnarea și supunerea cât mai rapidă a celor vinovați la executarea pedepselor aplicate.
Nu totdeauna tragerea la răspundere penală și pedepsirea infractorilor se pot face în timp util, fie din cauză că infracțiunea n-a fost descoperită la timp (de exemplu pentru că s-a considerat drept moarte naturală ceea ce constituia în realitate un omor) sau pentru că infractorii n-au putut fi identificați sau prinși ori pentru că datorită complexității deosebite a cauzei, aceasta n-a putut fi soluționată la timp etc. De asemenea, se poate întâmpla ca judecata să aibă loc, infractorul să fie condamnat, dar să nu fie pus să execute pedeapsa din cauză că a dispărut și n-a putut fi prins.
În astfel de situații, în care tragerea la răspundere penală întârzie, trecerea timpului produce consecințe care pot pune sub semnul îndoielii utilitatea constrângerii penale. Fapta poate să se șteargă din amintirea colectivității, rezonanța sa socială se poate stinge, probele pot dispărea sau se pot degrada atât în materialitatea lor, cât și în memoria martorilor. De asemenea, infractorul care a trăit un anumit timp sub amenințarea tragerii la răspundere și pedepsirii, mai ales atunci când a fost descoperit și urmărit sau judecat, s-a putut îndrepta. Trecerea timpului face deci ca și conflictul de drept penal născut din săvârșirea infracțiunii să se stingă din memoria societății, ca relațiile sociale să reintre în normal, ca sentimentul de insecuritate socială să dispară. De aceea tragerea la răspundere penală, și pedepsirea infractorilor după un interval de timp considerabil de la săvârșirea infracțiunii, nu mai corespund finalității lor politico-penale. Aceleași efecte le are trecerea timpului și în cazul în care pedeapsa aplicată nu a fost executată timp îndelungat.
Acesta este motivul pentru care legiuitorul a considerat că tragerea la răspundere penală a infractorului sau executarea pedepsei de către cel condamnat, după trecerea unei perioade lungi de timp de la săvârșirea infracțiunii sau de la pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, nu mai are aceeași eficiență ca în cazul aplicării imediate a legii penale, nici din punctul de vedere al persoanei făptuitorului, nici al asigurării sentimentului de siguranță al opiniei publice, ceea ce a dus la instituirea prescripției în legea penală, ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și a executării pedepsei.
Prescripția penală apare ca o instituție cu caracter de generală aplicație, care operează totdeauna în mod obligatoriu, urmând să fie aplicată din oficiu, efectele sale producându-se din momentul împlinirii termenului de prescripție (ex tunc), iar nu din momentul constatării acestui fapt (ex nunc).
Prescripția ca instituție de drept penal.
Instituția prescripții penale este reglementată în dreptul nostru în cadrul instituției cu același nume, în capitolul I al titlului VII al părții generale a Codului penal (art. 153 -155 Cod penal). Legea reglementează două forme de prescripție penală și anume prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, prima funcționând ca o cauză care înlătură răspunderea penală pentru o infracțiune săvârșită, împiedicând incidența legii penale, urmărirea și condamnarea infractorului, a doua fiind o cauză care înlătură executarea pedepsei aplicate.
Prescripția nu înlătură caracterul penal al faptei, nici starea de antecedență penală în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă. Instituția operează din oficiu, de plin drept, din momentul împlinirii termenului prevăzut de lege. Prescripția produce efecte asupra tuturor infracțiunilor, cu excepția acelora contra păcii și omenirii (art. 153 alin. 2 lit. a Cod penal), care sunt imprescriptibile, precum și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-189 Cod penal și al infracțiunilor urmate de moartea victimei (art. 153 Cod penal). Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.
După cum se referă la răspunderea penală sau la executarea pedepsei, prescripția poate fi prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, cu efecte juridice particularizate, ambele având însă efecte extinctive, ceea ce conferă caracter unitar acestei instituții.
3.2 Noțiunea de prescripție a răspunderii penale.
Prescripția răspunderii penale este înlăturarea răspunderii penale pentru o infracțiune săvârșită, datorită trecerii unui anumit termen de 1a săvârșirea acesteia, prevăzut de lege, în anumite condiții, termen în care nu a avut loc soluționarea cauzei privitoare la acea infracțiune printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Ea constă deci în stingerea, ca urmare a trecerii termenului prevăzut de lege, a raportului juridic penal de conflict sau de răspundere penală născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii. Nu interesează dacă pentru infracțiunea săvârșită a fost pornit procesul penal, nici în ce stadiu se găsește acesta, în faza urmăririi penale sau a judecății, în căile de atac ori în rejudecare după casare. Câtă vreme procesul penal se află în curs, poate interveni prescripția răspunderii penale.
Potrivit naturii sale juridice, prescripția răspunderii penale este, pe planul dreptului penal, o cauză de stingere a răspunderii penale, iar pe planul dreptului procesual penal o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale. Ea face să se stingă, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor, iar pe de altă parte obligația infractorului de a răspunde penal.
Acest fel de prescripție apare ca o renunțare anticipată din partea statului la acțiunea penală, sub rezerva îndeplinirii condiției privitoare la termenul prescripției, în decursul căruia se produc acele modificări privind rezonanța socială și urmele infracțiunii în conștiința și în psihologia mediului ambiant, care o îndreptățesc ca pe o cauză extinctivă.
3.3 Efectele prescripției răspunderii penale.
Potrivit dispoziției din art. 153 alin. 1 Cod penal, prescripția înlătură răspunderea penală. Aceasta presupune existența răspunderii penale, deci existența unei infracțiuni ce constituie temei al răspunderii penale, însă această răspundere este înlăturată. În consecință, se stinge dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor și de a-i aplica o pedeapsă. Aceste efecte ale prescripției se produc pentru orice infracțiune, cu excepția infracțiunilor prevăzute în art. 188-189 ,lit.a,b Cod penal.
Prescripția răspunderii penale apare ca o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art. 16 lit. f, Cod procedură penală).
Rezultă că, în cazul în care prescripția intervine în cursul urmăririi penale, se va da o soluție de încetare a urmăririi penale, când există învinuit sau inculpat în cauză, iar în cursul judecății cauzei pe fond se va pronunța o soluție de încetare a procesului penal în baza art. 314,ali.1,lit.a,b ,art.315,alin.1,lit.b, Cod penal.
Aplicarea dispozițiilor referitoare la aplicarea acestei instituții se poate solicita și pe calea unei contestații în anulare, conform art. 427 Cod procedură penală, când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 lit.f, Cod procedură penală, respectiv prescripția răspunderii penale.
3.4 Termenele de prescripție a răspunderii penale și calcularea lor. În reglementarea prescripției, stabilirea termenelor constituie un element esențial. Legea noastră penală prevede termenele prescripției răspunderii penale în art. 154 Cod penal. Aceste termene sunt stabilite în raport cu gravitatea infracțiunilor, care se reflectă în natura pedepsei și limitele acesteia prevăzute în normele de incriminare, în funcție de forma tip sau calificată. În cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile unor circumstanțe atenuante sau agravante, din cele prevăzute în art. 75 și art. 77 Cod penal, pedeapsa se va aprecia numai în limitele prevăzute în norma de incriminare, fără a se lua în considerare modificarea acestora prin aplicarea coeficientului de reducere sau sporire a lor, potrivit dispozițiilor art. 76 , Cod penal.
În art. 154 alin. 1 Cod penal, se prevăd termene de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică și care sunt:
– 15 ani, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este detențiunea pe viață (de exemplu, infracțiunea de trădare prevăzută în art. 394 Cod penal, infracțiunea de omor califict, prevăzut, în art. 189 Cod penal) ;
– 10 ani, când pedeapsa prevăzută este închisoarea mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 15 ani (de exemplu omorul prevăzut în art. 188 Cod penal);
– 8 ani, când pedeapsa prevăzută este închisoarea mai mare de 5 ani, dar nu mai mare de 10 ani (de exemplu infracțiunea de vatamare corporală, prevăzut în art. 194 alin. 1,alin.2 Cod penal);
– 5 ani, când pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă este închisoarea mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani (de exemplu infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 192, Cod penal);
– 3 ani, când pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de maximum 1 an sau amenda.
Potrivit art. 153-156, Cod penal, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru persona juridică sunt:
10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;
5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda.
Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile prevăzute în art. 148 Cod penal aplicându-se în mod corespunzător.
Termenele de prescripție a răspunderii penale a persoanei fizice și a persoanei juridice se socotesc de la aceeași dată a săvârșirii infracțiunii, în condițiile prevăzute de art. 153-156, Cod penal.
Termenele de prescripție sunt termene substanțiale de drept material, prevăzute în Codul penal și al căror calcul este prevăzut de art. 154 Cod penal, în sensul că ziua se socotește de 24 de ore și săptămâna de 7 zile; luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care au început să curgă.
Pentru determinarea termenului de prescripție a răspunderii penale, care este același pentru toți participanții și curge de la data comiterii de către autor a acțiunii, indiferent de momentul în care ceilalți făptuitori și-au adus contribuția, se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă infracțiunea săvârșită a rămas în forma tentativei sau constă într-o contribuție de instigator sau de complice la săvârșirea infracțiunii. Excepție fac doar actele de instigare neurmate de executare (art. 47 Cod penal). Aceste acte, neavând caracterul unor acte de participație, tocmai pentru că nu sunt atașate unei fapte principale, ci constituie activități infracționale incriminate de sine stătător, termenul de prescripție curge, în ce le privește, de la data săvârșirii lor.
Termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă, indiferent dacă fapta a fost sau nu descoperită, ori dacă făptuitorii au fost sau nu identificați, fiindcă raportul juridic de drept penal s-a născut în momentul săvârșirii faptei.
În cazul în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persona fizică pedepse alternative, se ține seama de pedeapsa mai grea, respectiv de maximul special al acesteia (afară de pedeapsa detențiunii pe viață, la care termenul de prescripție este determinat de felul pedepsei).
Determinarea termenelor de prescripție a răspunderii penale este condiționată hotărâtor de corecta încadrare juridică a faptei săvârșite în textul de lege care o prevede ca infracțiune, în forma tipică sau în vreuna dintre variantele agravate sau atenuate ale acesteia.
Întrucât prescripția răspunderii penale își produce efectele numai după împlinirea termenelor prevăzute de lege, este important de stabilit modul de calculare a acestor termene. În acest sens, este necesar să se stabilească, în primul rând, data de la care începe să curgă termenul (dies a quo).
Legea prevede în acest sens că termenele prescripției răspunderii penale se socotesc de la data săvârșirii infracțiunii (art. 154 alin. 2 Cod penal), adică din ziua în care a luat sfârșit activitatea infracțională, indiferent dacă aceasta a îmbrăcat forma tentativei sau pe aceea a infracțiunii fapt consumat. Stabilirea datei săvârșirii infracțiunii nu ridică probleme în cazul infracțiunilor momentane, dar astfel de probleme se pot pune în cazul infracțiunilor continue, continuate, de obicei sau progresive, la care fie activitatea infracțională, fie urmările infracțiunilor se prelungesc în timp peste momentul consumării propriu-zise și se pune problema de a se ști din ce moment trebuie să se calculeze termenul de prescripție.
Ținând seama de aceste particularități, legea prevede în mod explicit (art. 154 alin. 2 Cod penal) că în cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, acest termen curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. În cazul infracțiunilor de obicei, termenul curge de la data săvârșirii ultimului act.
În cazul infracțiunilor progresive, printr-o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem s-a decis că și în acest caz termenul se socotește de la data săvârșirii faptei care este certă de la început, și nu de la data producerii rezultatului. Astfel de exemplu, în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195, Cod penal), termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă nu de la data morții victimei, ci de la data când s-au aplicat loviturile. Soluția propusă de fostul Tribunal Suprem a fost apreciată ca fiind discutabilă, deoarece face posibilă curgerea termenului de prescripție a răspunderii penale paralel cu evoluția și agravarea progresivă a urmărilor faptei, putându-se ajunge la prescripția răspunderii penale pentru o infracțiune mai puțin gravă decât aceea care s-a săvârșit în realitate. În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție trebuie să fie socotit de la data epuizării agravării rezultatului, deci de la data producerii lui complete. Noul Cod penal oferă o nouă soluție, care de altfel este opinia dominantă în prezent, respectiv ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se calculeze în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs de la data săvârșirii faptei.
Sunt necesare unele precizări și în legătură cu infracțiunile complexe. În cazul lor, termenul de prescripție curge din momentul în care elementul material, deci latura obiectivă a tuturor faptelor componente s-a înfăptuit în mod integral. În cazul în care săvârșirea infracțiunii este întreruptă din cauze independente de voința făptuitorului sau acesta se va desista, dar actele îndeplinite până atunci constituie una din acțiunile/inacțiunile componente, în primul caz va fi pedepsit pentru tentativa infracțiunii complexe (dacă ea se pedepsește), iar în cazul al doilea pentru infracțiunea efectiv comisă până în momentul desistării. În această situație, dacă autorul a fost împiedicat să consume infracțiunea, termenul de prescripție se stabilește în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru tentativa infracțiunii complexe, pe când dacă autorul s-a desistat, dar actele înfăptuite până în acel moment prezintă trăsăturile altei infracțiuni de sine stătătoare, termenul de prescripție este determinat de pedeapsa legală a acesteia. În ambele situații, termenul curge din momentul încetării acestei activități.
Prin derogare de la termenele de prescripție generale, sunt prevăzute termene speciale pentru minori, de o durată mai redusă, aceasta întrucât în cazul infracțiunilor săvârșite de minori, pericolul social este mult mai redus decât în cazul infracțiunilor săvârșite de infractori majori, iar minorul este, de regulă, susceptibil de a fi reeducat și reintegrat în societate într-un timp mai redus decât un infractor adult.
Legea prevede că termenele de prescripție a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care, la data săvârșirii infracțiunii, erau minori (art. 154,alin4, Cod penal). La calcularea termenelor prescripției pentru minori trebuie însă să se țină seama de durata pedepsei prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite. Termenul la care se aplică reducerea de o jumătate se stabilește direct în funcție de pedeapsa prevăzută în textul sancționator, fără nicio reducere determinată de starea de minoritate a făptuitorului.
Dacă infractorul, minor la data săvârșirii infracțiunii, devine major în timp ce termenul de prescripție era în curs, beneficiul reducerii acestui termen rămâne câștigat, deoarece, potrivit art. 154, Cod penal, durata termenului de prescripție este determinată de situația infractorului (major sau minor) la data comiterii faptei.
În cazul unui concurs real de infracțiuni, termenul de prescripție curge separat pentru fiecare infracțiune, de la data săvârșirii ei. În acest fel este posibil ca răspunderea penală să se prescrie pentru unele dintre infracțiunile concurente și să nu se prescrie pentru altele.
În situația concursului ideal, termenul de prescripție curge concomitent pentru toate infracțiunile concurente, de la data săvârșirii acelei acțiuni sau inacțiuni care, unită cu împrejurările în care s-a produs și cu rezultatele cauzate, generează concursul.
3.5 Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Prescripția specială.
Temeiul prescripției răspunderii penale îl constituie, așa cum s-a arătat, stingerea treptată a rezonanței sociale a faptei și uitarea ei odată cu trecerea timpului. Acest proces psiho-social poate fi împiedicat să se desfășoare în mod natural dacă în cursul prescripției, adică înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege, au loc acte care readuc în conștiința socială rezonanța faptei și sentimentul de insecuritate, întrerupând astfel cursul normal al prescripției. Un astfel de efect întreruptiv al cursului prescripției îl au actele de tragere la răspundere penală a făptuitorului. Soluția ce se impune în acest caz este aceea a amânării efectelor extinctive ale prescripției până când se va realiza din nou stingerea ecoului infracțiunii, adică o întrerupere a cursului prescripției și reluarea lui de la capăt cu fiecare act întreruptiv.
Ținând seama de această realitate, legiuitorul a reglementat întreruperea cursului prescripției prin dispozițiile din art. 155, Cod penal.
În sistemul codului penal actual, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale se caracterizează prin aceea că este legală, obligatorie și absolută. Ea este legală, în sensul că actele întrerupătoare sunt expres prevăzute de lege, obligatorie pentru că, dacă s-au efectuat asemenea acte, organele judiciare sunt obligate a le recunoaște efectul întrerupător și este absolută, în sensul că produce efecte în cazul tuturor infracțiunilor pentru care răspunderea penală poate fi prescrisă.
Potrivit dispoziției din art. 155, alin. 1 Cod penal, curgerea termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, trebuie să fie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.
Prin acte procesuale/procedurale, se înțeleg atât actele de urmărire penală, cât și cele de judecată, îndeplinite până la pronunțarea hotărârii definitive, care trebuie comunicate făptuitorului, cum sunt punerea în mișcare a acțiunii penale, comunicarea faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, arestarea preventivă, efectuarea percheziției, prezentarea materialului de urmărire penală etc. sau acte de judecată penală cum ar fi citarea inculpatului, comunicarea dispozitivului hotărârii, ascultarea inculpatului, rezolvarea unei cereri de către instanță etc. Actele de acest fel întrerup cursul prescripției, fiindcă aduc în atenția opiniei publice pe infractor și ecoul infracțiunii săvârșite de acesta.
Actele care întrerup cursul prescripție trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie efectuate înainte de împlinirea termenului de prescripție, să fie efectuate de organele judiciare competente, să fie efectuate în condițiile legii, să fie comunicate învinuitului /inculpatului în mod legal.
Actele lovite de nulitate absolută nu pot întrerupe prescripția. Actele afectate de o nulitate relativă, de asemenea, nu au efect întrerupător, în afară de cazul în care nulitatea s-a acoperit în condițiile art.315, Cod procedură penală.
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin efectuarea vreunuia dintre actele procesuale menționate are ca efect neluarea în calcul a timpului scurs de la săvârșirea infracțiunii și până la data efectuării actului întreruptiv și începerea unui nou termen de prescripție calculat de la data acestui act. Legea prevede că după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție (art. 155, alin. 2 Cod penal). În felul acesta se deplasează data de la care începe să curgă prescripția și implicit data la care se împlinește termenul la care prescripția produce efecte. În caz de participație, actul procesual întreruptiv de prescripție, efectuat față de unul dintre participanți, produce efecte față de toți participanții (art. 155, alin. 3 Cod penal), fiindcă întreruperea prescripției privește fapta săvârșită și, deci, produce efecte in rem.
Față de redactarea art. 155, alin. 3 Cod penal, prevederile acestuia nu pot fi extinse și la infracțiunile conexe neurmărite la data actului întrerupător. Doar în cazul în care infracțiunile conexe sunt cercetate sau judecate împreună, efectele întreruperii se vor răsfrânge asupra tuturor.
Prescripția specială.
Prescripția răspunderii penale operează, totuși, oricâte întreruperi ar surveni, dacă termenul de prescripție a fost depășit cu încă o dată (de exemplu când termenul este de 5 ani, operează totdeauna prescripția dacă au trecut 10 ani de la data săvârșirii infracțiunii). Este așa-numita prescripție specială, care poate interveni cu aceleași efecte ca și prescripția obișnuită, atunci când cursul prescripției a fost întrerupt.
O asemenea reglementare a fost necesară (art. 155, Cod penal), deoarece pot interveni mai multe întreruperi, în funcție de actele efectuate, ceea ce ar avea drept consecință, datorită curgerii unui nou termen de prescripție, ca termenul de prescripție să nu se mai împlinească și prescripția să nu mai opereze.
Durata termenului astfel prelungit se apreciază de la data săvârșirii infracțiunii și nu a ultimei întreruperi care a avut loc.
3.6. Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale.
Prescripția răspunderii penale este posibilă și în bună parte și justificată prin inactivitatea organelor judiciare competente care nu au descoperit, prins și judecat pe infractor înainte de împlinirea termenului de prescripție.
Dacă însă aceste organe sunt împiedicate să acționeze din cauze independente de voința lor, cauze de drept sau de fapt, trecerea timpului nu mai produce aceleași efecte în ce privește uitarea și stingerea rezonanței sociale a faptei, fiindcă societatea înțelege să reacționeze împotriva făptuitorului și să asigure sancționarea cuvenite acestuia. În aceste condiții, trecerea timpului nu realizează temeiurile prescripției și de aceea curgerea termenului prescripției trebuie oprită pe durata cât organele judiciare sunt împiedicate să acționeze.
Pentru soluționarea unor astfel de situații a fost reglementată suspendarea prescripției, prin dispozițiile din art. 156, Cod penal.
Astfel, potrivit dispoziției mai sus-menționate, curgerea termenului prescripției răspunderii penale se suspendă pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
O primă cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale o constituie, așadar, existența unei dispoziții legale care prevede că punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale nu poate avea loc decât în condițiile prevăzute în acea dispoziție, incidența legii penale nefiind posibilă fără îndeplinirea acelor condiții. Astfel de dispoziții sunt, de exemplu, aceea din art. 5 alin. 2 Cod penal, care prevede că acțiunea penală pentru infracțiunile menționate în acel articol se pune în mișcare numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General, până la obținerea autorizării prescripția răspunderii penale fiind suspendată; dispozițiile din art. 312-313 , Cod procedură penală care prevăd suspendarea urmăririi penale și, respectiv, suspendarea judecății pe timpul cât învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal; cazurile prevăzute de Constituție (art. 72 alin. 2 care prevăd că deputații și senatorii nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea camerei din care fac parte și art. 84 alin. 2 care prevede că președintele se bucură de imunitate); cazurile prevăzute de legi speciale ( Legea nr. 303/2004 reglementează în art. 95 că judecătorii și procurorii pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv numai cu încuviințarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii).
O a doua cauză de suspendare o constituie existența unei împrejurări de neprevăzut (caz fortuit), de exemplu un cutremur de pământ, o catastrofă etc., care împiedică pentru un anumit timp activitatea judiciară, ori o împrejurare de neînlăturat (forță majoră), de exemplu o inundație, stare de război etc., cauze care fac imposibilă desfășurarea procesului penal.
Relativ la efectele suspendării prescripției, existența vreuneia dintre cauzele de suspendare are ca efect oprirea cursului prescripției din ziua în care a apărut și până în ziua în care a încetat acea cauză. Tot acest interval de timp nu este luat în considerare la calcularea termenului de prescripție, urmând ca prescripția să-și reia cursul după încetarea cauzei de suspendare (art. 312, alin. 3 Cod penal). Dacă au avut loc mai multe suspendări, în cursul aceluiași termen de prescripție, durata fiecărei suspendări este scoasă din calcul, considerându-se câștigate prescripției totale intervalele de timp de dinaintea apariției cauzei de suspendare.
Legea nu prevede cât timp poate dura suspendarea prescripției în cazurile în care acțiunea penală depinde de manifestarea de voință a unui organ (de exemplu, o autorizare prealabilă). Având în vedere că legiuitorul nu admite imprescriptibilitatea decât în cazuri excepționale, în doctrină și în practică s-a opinat că și în cazul suspendării operează prescripția specială prevăzută pentru întreruperea prescripției. Într-o altă opinie, pe care o împărtășesc majoritatea autorilor, acest lucru nu ar fi posibil, motivat de faptul că în cazul întreruperii curgerii prescripției actele de întrerupere exprimă voința organelor judiciare și pot fi repetate la infinit, pe când în cazul suspendării, împrejurările care determină suspendarea sunt de natură obiectivă, imposibil de înlăturat de către organele judiciare. Deosebit de aceasta, dacă legiuitorul voia să limiteze durata suspendărilor o putea face expres.Textul art. 312-313, Cod penal nu cuprinde nicio precizare cu privire la situația în care cursul prescripției este suspendat de mai multe ori și de câte ori anume. În lipsa unor astfel de dispoziții, suspendarea poate avea loc nelimitat, pentru că în această materie nu există o prevedere ca în cazul întreruperii prescripției, potrivit căreia termenul de prescripție se socotește împlinit indiferent de numărul întreruperilor intervenite, dacă termenul a atins o anumită limită.
Suspendarea prescripției produce efecte in personam, numai în raport cu persoanele față de care procurorul a fost împiedicat să pună în mișcare acțiunea penală sau să o exercite. În cazul în care într-o cauză sunt mai mulți învinuiți/inculpați, iar față de unii nu se poate porni sau continua procesul penal pentru cauzele menționate, față de aceștia prescripția se suspendă, iar față de ceilalți se întrerupe. Pentru a evita intervenirea prescripției față de ultimii, se poate proceda la disjungerea cauzei cu privire la aceștia.
În ce privește ipoteza suspendării judecării cauzei ca urmare a sesizării Curții Constituționale privitor la o excepție de neconstituționalitate, în cazul în care judecata a fost suspendată în temeiul art.425, Cod procedură penală (reglementare anterioară apariției Legii nr. 177/2010 privind modificare și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României), pe perioada soluționării excepției, dispozițiile referitoare la prescripția răspunderii sunt incidente. În această situație, ne găsim în prezența unui caz care împiedică continuarea procesului penal și care trebuie considerat un caz de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale, opinie majoritară îmbrățișată în practica judiciară
Secțiunea a 4-a
Lipsa plângerii prealabile
4.1 Noțiunea de plângere prealabilă.
Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârșirea infracțiunilor a condus la instituirea unor reguli potrivit cărora declanșarea și desfășurarea procesului penal se fac din oficiu.
Tragerea la răspunderea penală, judecarea, condamnarea și supunerea infractorilor la executarea pedepselor aplicate, adică realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, are loc prin activitatea organelor judiciare competente, care intervin din oficiu ori de câte ori au luat cunoștință, printr-o plângere sau printr-un denunț ori în mod nemijlocit, despre săvârșirea unei infracțiuni. Este așa numitul principiu al oficialității procesului penal, potrivit căruia actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu (art. 3, alin. 2 Cod procedură penală), afară de cazul când legea dispune altfel.
În general, săvârșirea unei infracțiuni, deci a unei încălcări grave a ordinii de drept, atrage intervenția imediată și obligatorie a organelor de stat, competente, indiferent de aprecierea sau de consimțământul persoanei vătămate.
Sunt însă cazuri în care intervenția organelor de stat competente este condiționată de o manifestare de voință din partea persoanei vătămate prin infracțiune, iar alteori desfășurarea procesului penal este subordonată voinței părții vătămate, care are dreptul să oprească continuarea procesului penal. Manifestarea de voință a persoanei vătămate, pentru pornirea procesului penal împotriva infractorilor, are loc prin așa-numita plângere prealabilă, adică prin plângerea sau reclamația adresată de persoana vătămată organelor competente, această plângere fiind o condiție necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale de către aceste organe. Spre deosebire deci de plângerea obișnuită, prin care persoana vătămată aduce la cunoștință organelor penale săvârșirea unei infracțiuni, organele competente având obligația de a interveni din oficiu în vederea urmăririi penale a făptuitorului, independent de atitudinea ulterioară a persoanei vătămate, plângerea prealabilă constituie, dimpotrivă, o condiție necesară pentru pornirea sau continuarea procesului penal de către aceleași organe. Denumirea de plângere prealabilă desemnează deci un act de voință cu semnificație deosebită în realizarea constrângerii penale penale.
Instituția are și un reflex procesual, care se repercutează direct asupra posibilității exercitării acțiunii penale și de implicite asupra tragerii la răspundere penală.
Faptul că legiuitorul, prin excepție de la principiul oficialității procesului penal, condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de manifestarea de voință a victimei infracțiunii, se explică prin aceea că excepția se referă la fapte care sunt caracterizate printr-un grad redus de pericol social. La baza acestei măsuri există rațiuni de politică penală care impun deci să se lase la aprecierea părții vătămate punerea în mișcare a acțiunii penale și chiar desfășurarea procesului penal (retragerea plângerii, împăcarea) în acele situații în care tulburarea adusă societății nu este prea gravă, cum este în caz de amenințare, lovire, vătămare corporală etc. sunt însă și infracțiuni cu un pericol social mai accentuat, cum ar fi violul (art. 218, alin. 1 Cod penal), violarea de domiciliu (art. 224, alin. 1 Cod penal, violarea corespondenței, furtul săvârșit între soți ori rude apropiate, abandonul de familie etc., pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este lăsată tot la aprecierea părții vătămate. Explicația faptului că, și în aceste cazuri, legea condiționează pornirea procesului penal de existența plângerii prealabile, constă în considerația că, în cazul acestor infracțiuni care privesc viața personală a celui vătămat, s-ar putea întâmpla ca, prin desfășurarea procesului, suferințele acestuia să se reînnoiască prin publicitatea faptelor la care s-ar ajunge în mod inevitabil. Legiuitorul a considerat, în acest caz, că persoana vătămată prin săvârșirea faptei penale poate ca, în raport cu interesele sale, să determine pornirea și continuarea procesului penal.
Pornindu-se de la această necesitate de politică penală, s-a considerat utilă condiționarea răspunderii penale de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care urmează să decidă, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu privire la necesitatea tragerii la răspundere penală a făptuitorului și deci a introducerii plângerii. Condițiile în care are loc această condiționare și consecințele juridice pe care le produce sunt reglementate în cadrul instituției plângerii prealabile.
Dacă persoana vătămată, în cazurile prevăzute de lege, nu adresează organelor competente plângerea sa prealabilă, în condițiile și termenele prevăzute de lege, tragerea la răspunderea penală nu poate avea loc și, pe cale de consecință, nici răspunderea penală.
4.2 Natura juridică a plângerii prealabile
Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 154, Cod penal), cât și pe planul dreptului procesual penal și având în vedere consecințele sale pe planul răspunderii penale și ale desfășurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituția plângerii prealabile se înfățișează atât ca o condiție de pedepsibilitate, cât și ca o condiție de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată ca o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 157, Cod penal), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale (art. 314, Cod procedură penală).
Plângerea prealabilă este și un act de sesizare a organelor judiciare, dar ea se deosebește de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală, aceasta din urmă fiind doar un act de sesizare și care poate fi suplinită printr-un denunț sau sesizare din oficiu.
Un ultim aspect diferențial între cele două instituții constă în faptul că, în cazul plângerii prealabile în procesul declanșat, acționează cu toate valențele sale principiul oficialității, în timp ce în procesul declanșat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialității este știrbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-și retrage plângerea prealabilă sau de a realiza împăcarea cu învinuitul/inculpatul.
Înlăturarea răspunderii penale nu înseamnă că fapta care a determinat-o are caracter penal sau nepenal în funcție de existența plângerii prealabile, deoarece plângerea nu face parte din conținutul infracțiunii, care este independent de ea.
4.3 Condițiile plângerii prealabile
Dreptul de a face plângere prealabilă aparține numai persoanei vătămate, persoană fizică sau juridică, adică de subiectul pasiv al infracțiunii, fiind un drept cu caracter personal, indivizibil și netransmisibil.
Plângerea prealabilă poate fi făcută în cazul în care este vorba de infracțiuni pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Legiuitorul a delimitat el însuși sfera infracțiunilor pentru care răspunderea penală este condiționată de existența și menținerea unei plângeri prealabile, prevăzând pentru fiecare dintre aceste infracțiuni că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Astfel, legea prevede asemenea mențiuni pentru infracțiunile de lovire sau alte violențe (art. 193, Cod penal), vătămare corporală din culpă (art. 196,alin.1,3, Cod penal), violare de domiciliu (art. 224, alin. 1 Cod penal), amenințare (art. 206, Cod penal) etc.
Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă, plângerea poate fi introdusă de reprezentantul său legal (părinte, tutore) sau personal, cu încuviințarea ocrotitorului legal, iar introducerea ei de orice altă persoană nu produce efectele prevăzute de lege. Legea prevede însă că, în acest caz, ca o garanție pentru apărarea persoanelor din această categorie, acțiunea penală se pune mișcare și din oficiu (art. 158 alin. 4, Cod penal), ceea ce înseamnă că lipsa plângerii prealabile nu înlătură răspunderea penală, acțiunea penală trebuind să fie pusă în mișcare din oficiu. Dispozițiile art. 158 alin. 4 Cod penal au incidență în cazul tuturor infracțiunilor pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate. Persoana vătămată, în acest caz, cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă, se poate împăca totuși cu făptuitorul, potrivit art. 159, alin. 3 ipoteza finală Cod penal.
Practic, deci, plângerea prealabilă nu poate fi făcută decât de persoana vătămată. Nici o altă persoană nu poate face plângere în numele ei, oricare ar fi calitatea acesteia în raport cu persoana vătămată (de exemplu soț sau rudă apropiată). Plângerea făcută de o altă persoană decât subiectul pasiv al infracțiunii apare ca făcută de o persoană fără calitate și deci echivalează cu lipsa plângerii prealabile.
În practică, s-a hotărât că plângerea introdusă de copilul major pentru părinte nu satisface cerințele legii, dispozițiile art. 289, alin. 7, Cod procedură penală nefiind aplicabile în cazul plângerii prealabile; plângerea făcută de mama unui minor peste 16 ani și nu de minor cu încuviințarea mamei sale nu întrunește condițiile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; plângerea prealabilă semnată de unul din soți pentru celălalt nu poate fi considerată ca existentă câtă vreme se reclamă fapte distincte în raport cu cei doi soți; plângerea semnată de soțul persoanei vătămate nu emană de la subiectul pasiv al infracțiunii; plângerea făcută de părinte pentru copilul major apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate.
În cazul în care plângerea prealabilă este făcută de o persoană fără calitate procesuală, nulitatea este acoperită prin declarația persoanei vătămate care își însușește plângerea făcută pentru ea, cu condiția ca această manifestare să aibă loc înaintea expirării termenului prevăzut de lege.
Nu se poate reține că lipsește plângerea prealabilă în cazul în care aceasta a fost formulată și introdusă în baza contractului de asistență juridică de către avocatul părții vătămate.
Dacă există o pluralitate de subiecți pasivi ai infracțiunii (două sau mai multe persoane vătămate), este suficient ca plângerea prealabilă (care produce efecte in rem și in personam) să fie introdusă sau menținută numai de una dintre aceste persoane pentru ca ea să atragă răspunderea penală a făptuitorului (art. 157,alin.2, Cod penal). Este așa-numita indivizibilitate activă a răspunderii penale. În acest caz, deci, nu s-ar putea vorbi de lipsa plângerii prealabile decât dacă nici una dintre persoanele vătămate prin infracțiune nu și-a manifestat voința de a determina, în urma plângerii sale, tragerea răspundere penală a făptuitorului.
Este posibil ca infracțiunea să fie săvârșită în participație, adică existe o pluralitate de subiecți activi. În acest caz este suficient ca plângerea prealabilă să fie introdusă sau menținută de persoana vătămată numai față de unul dintre participanți pentru ca fapta să atrag răspunderea penală a tuturor (art. 157, alin.3-4, Cod penal). Este așa-numita indivizibilitate pasivă a răspunderii penale, care se întemeiază pe unitate și indivizibilitatea infracțiunii, aceasta constituind temeiul unic pentru răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei.
În legătură cu titularii plângerii prealabile, urmărirea penală nu se poate face din oficiu în cazul în care moartea persoanei vătămate, în cazul persoanei fizice, respectiv lichidarea persoanei juridice, intervine înainte de a se împlini termenul de introducere a plângerii. În cazul în care partea vătămată a decedat după ce și-a manifestat voința de a fi urmărit și judecat făptuitorul, deci după ce a făcut în termen plângerea prealabilă, procesul penal continuă.
Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută cu respectarea condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește forma, organul căruia trebuie să fie adresată și termenul în care să fie introdusă.
În ce privește forma, plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească aceleași condiții cerute de lege pentru plângerea obișnuită (art. 289, Cod procedură penală). Ea trebuie să conțină descrierea faptei, indicarea autorului arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente (art. 289,alin.2, Cod procedură penală).
Elementele care lipsesc din conținutul plângerii prealabile nu înlătură efectele pe care aceasta le produce potrivit legii. Astfel, partea vătămată poate face, ulterior sesizării organului de cercetare, precizări, completări privind diverse aspecte ale cauzei care lipseau din plângerea prealabilă introdusă inițial.
În cazul în care partea vătămată nu a semnat plângerea, acest aspect echivalează cu o lipsă a acesteia.
Plângerea prealabilă trebuie să se adreseze organelor de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii (art. 295, alin. 2 Cod procedură penală).
Relatarea făcută de către o persoană chemată în calitate de martor, cu privire la agresiunea suferită de ea din partea inculpatului cu ocazia desfășurării faptelor ce formează obiectul judecății, nu echivalează cu formularea unei plângeri contra acestuia, dacă nu există o manifestare de voință explicită în sensul că cel vinovat să fie tras la răspundere penală sau cel puțin obligat la repararea prejudiciului pricinuit.
Având în vedere pericolul social sporit pe care-l prezintă săvârșirea infracțiunilor flagrante, precum și necesitatea culegerii probelor, legiuitorul a prevăzut obligația organelor de urmărire penală de a constata săvârșirea unor asemenea infracțiuni chiar în lipsa plângerii prealabile (art. 298, alin. 1 Cod procedură penală).
Potrivit art. 298 alin. 2 Cod procedură penală, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt flagrante și săvârșite în condițiile prevăzute în art. 296 constatarea săvârșirii lor este obligatorie Procedura de urmărire și judecare prevăzută se aplică numai dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop, persoana vătămată este chemată și întrebată de organul de urmărire penală dacă înțelege să facă plângere în termenul mai sus arătat. Procedura prevăzută în prezentul capitol nu se aplică infracțiunilor săvârșite de minori.
Dacă persoana vătămată face plângere prealabilă după ce au trecut 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii, dar nu mai târziu de 3 luni din ziua în care știut cine este făptuitorul, se va trece la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, aplicându-se procedura obișnuită de urmărire și judecată și nu procedura din cazul infracțiunilor flagrante.
Plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termenul prevăzut de lege. Potrivit dispoziției din art. 296 Cod procedură penală, plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul. Dacă făptuitorul nu este cunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea acestuia, după care poate introduce plângerea la organul de urmărire penală.
Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul (art. 296 alin. 2 Cod procedură penală). În cazul în care plângerea prealabilă este formulată împotriva reprezentantului legal al acesteia, termenul menționat curge de la data numirii unui alt reprezentant.
Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanță se trimite organului competent, pe cale administrativă și se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent (art. 296 alin 4, Cod procedură penală).
În practica judiciară s-au pronunțat soluții contradictorii în legătură cu momentul din care începe să curgă termenul de 3 luni în cazul infracțiunilor continue sau continuate. Prin Decizia nr. 10/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general, cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 296 Cod procedură penală cu privire la data de la care curge termenul de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracțiunii continue sau continuate, stabilind că în acest caz termenul curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul.
În legătură cu natura juridică a termenului de introducere a plângerii, natura juridică dublă a instituției plângerii prealabile își pune amprenta asupra naturii acestuia. El este precumpănitor procedural, dar nu se poate face abstracție nici de conținutul său substanțial constând în limitarea unui drept extraprocesual al părții vătămate (preexistent procesului penal) și în crearea corespunzătoare a îndrituirii pentru făptuitor de a nu fi tras la răspundere penală decât în acest interval. Acest termen trebuie calculat după regulile comune înscrise în art. 296 alin. 3 și 4 Cod procedură penală.
Termenul trebuie respectat și când plângerea se face prin mandat, iar lipsa de calitate a celui care face plângerea prealabilă nu se poate acoperi printr-un mandat dat după depășirea termenului legal.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare cheamă partea vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală continuă cercetarea, iar în caz contrar, transmite actele procurorului în vederea clasări urmăririi penale (art. 314 Cod procedură penală). În acest caz, termenul de 3 luni trebuie calculat din momentul în care organul judiciar cheamă partea și îi aduce la cunoștință noua încadrare juridică, pentru că numai din acest moment persoana vătămată se află în cazul unei infracțiuni la plângerea prealabilă. Se impune a fi adăugată o nouă condiție în situația de mai sus, și anume aceea ca organele de cercetare să fi fost sesizate ori să se fi sesizat din oficiu cu privire la infracțiunea inițială în decursul celor 3 luni.
4.4 Lipsa plângerii prealabile. Consecințe
Ținând seama de condițiile sus-menționate cu privire la plângerea prealabilă, aceasta se consideră că lipsește atunci când persoana vătămată (iar atunci când sunt mai multe, nici una dintre acestea) nu a făcut plângere. În schimb, nu se poate vorbi de lipsa plângerii prealabile în caz de participație, atunci când plângerea prealabilă s-a făcut numai față de unul dintre participanți, nu și pentru ceilalți. Nu interesează motivele pentru care persoana vătămată a rămas pasivă, deși avea posibilitatea să o facă. De asemenea, se consideră că lipsește plângerea prealabilă și în situația în care plângerea a fost făcută fără respectarea condițiilor legale. Se află în această situație, de exemplu, plângerea făcută de altă persoană decât cea îndreptățită potrivit legii sau plângerea introdusă după expirarea termenelor prevăzute de lege.
Potrivit dispozițiilor legale (art. 156 alin. 1 Cod penal), lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei astfel de plângeri. Înlăturând răspunderea penală, lipsa plângerii prealabile exclude orice consecințe penale ale săvârșirii infracțiunii, determinând încetarea urmăririi penale sau a procesului penal, după caz.
Secțiunea a 5-a
Retragerea plângerii prealabile
Potrivit dispozițiilor legale (art. 157 alin. 1 ,158 alin 1,2 Cod penal), în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai lipsa plângerii, dar și retragerea acesteia are ca efect înlăturarea răspunderii penale. Ca și introducerea plângerii prealabile, retragerea acesteia este și ea un act de voință al persoanei vătămate, unilateral, care, după ce a introdus, în condițiile legii, plângerea prealabilă, revine asupra hotărârii sale retrăgându-și plângerea înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Legea dă dreptul persoanei vătămate nu numai de a determina prin voința sa declanșarea procesului penal, dar și de a pune capăt acestuia, câtă vreme justiția nu s-a pronunțat definitiv. Retragerea plângerii are deci aceeași natură juridică, aceleași temeiuri de politică penală și aceleași consecințe ca și lipsa plângerii prealabile.
Pentru ca retragerea plângerii prealabile să producă efectele menționate, ea trebuie să fie făcută în anumite condiții.
Astfel trebuie să existe o manifestare explicită a voinței persoanei vătămate de a-și retrage plângerea, adică o declarație formală a acesteia de a renunța la plângerea făcută. Retragerea plângerii de către apărător nu este valabilă, dacă partea lipsește din instanță, iar el nu are procură specială în acest sens.
Manifestarea de voință trebuie să fie reală și nedeterminată de dol sau violență. De exemplu, retragerea plângerii nu va opera dacă în cazul unui abuz de încredere inculpatul a promis restituirea bunurilor deținute și ulterior nu a respectat promisiunea, în acest caz manifestarea de voință fiind obținută prin dol.
Este admisibilă retragerea plângerii prealabile făcută printr-o declarație autentică în acest sens, dacă a fost dată cu voință neconstrânsă. Nu e necesar acordul inculpatului (ca la împăcare) pentru retragerea plângerii prealabile. Manifestarea expresă poate fi făcută personal sau prin reprezentant cu procură specială. Sub acest aspect, nu interesează dacă retragerea s-a făcut în fața procurorului, instanței de judecată sau a notarului public, fiind necesar ca acesta să nu fie obținută prin violență sau amenințare.
Retragerea plângerii prealabile nu poate fi considerată valabilă, dacă persoana vătămată, fiind surdo-mută, nu i s-a asigurat interpret sau dacă retragerea nu s-a făcut printr-un înscris depus la dosar, întrucât nu s-a făcut dovada că și-a exprimat propria poziție. În acest caz, având în vedere dispozițiile art. 158 alin. 3 Cod penal, este necesar a se desemna părții vătămate un apărător din oficiu.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.
Dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală de procuror, nu poate fi vorba de o retragere a plângerii prealabile, pentru că o astfel de plângere nu a fost formulată de către partea vătămată.
În cazul retragerii plângerii prealabile, inculpatul poate cere continuarea procesului penal, conform art. 319 alin 1 Cod procedură penală. Însă, dacă nu reușește să își dovedească nevinovăția, se vor da efectele retragerii plângerii prealabile, nicio persoană neputând renunța la beneficul unei cauze de înlăturare a răspunderii penale.
O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească retragerea plângerii pentru a înlătura răspunderea penală, este ca ea să fie totală și necondiționată, în sensul că trebuie să privească ambele laturi, penală și civilă, ale cauzei. Nu se pune capăt conflictului de drept penal prin voința persoanei vătămate, câtă vreme retragerea este făcută sub condiția unor reparații civile, a îndeplinirii altor condiții sub forma reparării pagubei produsă prin infracțiune sau al unui comportament pozitiv al suspectului sau inculpatului față de persoana vătămată penale. În consecință, instanța de judecată nu poate lua act de retragerea plângerii prealabile, condiționată de obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile. Cererea de a soluționa latură civilă după retragerea plângerii este inadmisibilă.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să aibă loc înainte de pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, având ca efect încetarea procesului penal, conform art.314, Cod procedură penală.
Retragerea produce efecte irevocabile, în sensul că după ce retragerea a avut loc, persoana vătămată nu mai poate face o altă plângere cu privire la aceeași faptă.
În virtutea principiului indivizibilității active a răspunderii penale, pentru ca retragerea plângerii prealabile să producă efectele prevăzute de lege este necesar ca ea să fie făcută de toate persoanele vătămate care au introdus plângere, fiindcă dacă chiar și o singură plângere se menține, răspunderea penală nu este înlăturată infracțiunii. De asemenea, în temeiul indivizibilității pasive a răspunderii penale, pentru a produce efecte, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie făcută față de toți participanții. Dacă plângerea este menținută pentru vreunul dintre participanți, nu este înlăturată răspunderea penală a acestora.
Retragerea plângerii prealabile nu trebuie confundată cu renunțarea propriu-zisă, care este anterioară introducerii ei. Dacă persoana vătămată poate reveni asupra renunțării în termen de 3 luni, asupra retragerii plângerii nu mai poate reveni, fiind irevocabilă.
Secțiunea a 6-a
Împăcarea părților
6.1 Noțiune și caracterizare
Împăcarea părților, prevăzută în art. 159 Cod penal, este înțelegerea intervenită între persoana vătămată și infractor de a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârșirii infracțiunii, înțelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a infractorului.
Împăcarea părților operează, de regulă, în cazul acelor infracțiuni pentru care legea a condiționat pornirea procesului penal și răspunderea penală a infractorului de plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Astfel, se prevede împăcarea părților în cazul următoarelor infracțiuni:lovirea sau alte violențe (art.193 Cod penal), violarea de domiciliu (art. 224 alin. 1 Cod penal), amenințarea (art. 206 Cod penal) etc. Împăcarea părților poate interveni și în cazul infracțiunilor în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu, cum ar fi lovirea sau alte violențe (art. 193alin. 3).,sau tulburare de posesie(art 256 cod penal.)
În cazul împăcării părților, conflictul se stinge nu ca urmare a unui act de voință unilateral, din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral, prin voința comună a persoanei vătămate și a infractorului.
Ținând seama de avantajele pe care le prezintă, la rândul său, împăcarea părților, legiuitorul a creat instituția cu același nume, stabilind, cu ajutorul ei, cazurile, condițiile și efectele pe care aceasta le poate produce.
Prin natura sa juridică, împăcarea părților este, ca și lipsa plângerii prealabile, o cauză care înlătură răspunderea penală, constituind totodată un impediment pentru desfășurarea procesului penal. Sub aspectul consecințelor de drept penal, împăcarea părților este reglementată prin dispozițiile din art. 159 Cod penal, iar pe planul dreptului procesual penal este reglementată printre cauzele care împiedica exercitarea acțiunii penale (art. 16 lit g Cod procedură penală).
În conținutul său, instituția împăcării părților cuprinde pe lângă regulile privitoare la efectele juridice pe care le produce, o serie de condiții în care împăcarea trebuie să fie realizată pentru a putea produce efectele extinctive menționate.
Împăcarea trebuie să fie explicită, exprimată clar între cele două părți.
Esențial la împăcarea părților este acordul de voință al persoanei vătămate li a infractorului. Dacă manifestarea voinței de împăcare există numai din partea unuia dintre cei doi subiecți ai raportului juridic penal de conflict, împăcarea nu poate avea eficiență în sensul consecințelor prevăzute în art. 159 Cod penal.
Dacă declarația de împăcare provine numai de la persoana vătămată și dacă inculpatul nu consimte la împăcare, se poate lua eventual act de retragerea plângerii prealabile, dacă partea vătămată dorește aceasta.
6.2 Condițiile împăcării părților.
Aceste condiții se referă la cazurile în care și la persoanele între care poate interveni împăcarea părților, la caracterul și întinderea împăcării, precum și la limitele în timp în care ea trebuie să intervină.
Acestea sunt:
a) împăcarea părților trebuie să intervină în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Ca și în cazul plângerii prealabile, legiuitorul determină el însuși sfera infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală, prevăzând pentru fiecare dintre aceste infracțiuni mențiunea că împăcarea părților produce acest efect. Practic este vorba de aceleași infracțiuni pentru care se prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Mai exact, în toate aceste cazuri legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, lucru firesc deoarece, dacă tragerea la răspundere penală este condiționată de voința unilaterală a unei persoane, cu atât mai mult împăcarea dintre părți trebuie să producă acest efect. Numai în mod excepțional legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, deși acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
b) împăcarea trebuie să se facă între persoana vătămată și infractor adică, în cadrul procesului penal, între partea vătămată, pe de o parte și învinuit sau inculpat, pe de altă parte.
Împăcarea trebuie deci să fie rezultatul înțelegerii, al acordului de voințe al părților sau a reprezentanților lor legali. De asemenea, împăcarea trebuie să fie explicită, adică să fie în mod clar exprimată, iar nu presupusă pe baza anumitor situații sau împrejurări care implică împăcarea.
Ca urmare, instanța trebuie să verifice dacă există o manifestare de voință explicită și neafectată de vreun viciu de consimțământ din partea acelora care se împacă ori dacă, pe lângă voința manifestată de persoana vătămată de a se împăca, există și voința inculpatului în același sens.
În cazul în care părțile s-au împăcat, instanța este datoare să verifice, mai întâi, dacă faptele întrunesc conținutul infracțiunii reclamate, deoarece în caz negativ, ea trebuie să pronunțe, cu precădere, achitarea inculpatului.
În cazul persoanelor vătămate care sunt lipsite de capacitate de exercițiu sau au capacitate restrânsă, deși acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, legea prevede totuși că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, chiar și atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu (art. 159 alin. 1 Cod penal). Legea prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de reprezentanții legali ai acestora. Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca personal, însă numai cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. Minorul care a fost victimă a infracțiunii și care a împlinit vârsta de 14 ani se poate împăca cu încuviințarea prealabilă a ambilor părinți.
c) împăcarea trebuie să fie personală (art. 159 alin. 2 Cod penal), adică să se refere anume la persoanele care s-au înțeles să pună capăt conflictului dintre ele, iar nu la infracțiunea săvârșită.
Ea produce efecte in personam, limitate exclusiv la persoanele între care a intervenit, deci numai față de făptuitorii care au consimțit la împăcare, spre deosebire de lipsa plângerii prealabile care produce efecte in rem, răsfrângându-se asupra tuturor participanților. Datorită caracterului personal al împăcării, aceasta este folosită în caz de participație, atunci când persoana vătămată voiește să se împace numai cu unul sau cu unii dintre participanți și să-și mențină plângerea față de alții.
Dacă partea vătămată s-a împăcat cu doi dintre participanți, instanța va putea reține pentru al treilea agravanta prevăzută în art. 77 lit. a Cod penal (săvârșirea de trei sau mai multe persoane împreună-circumstanță agravantă legală).
Fiind personală, împăcarea nu poate fi realizată prin reprezentare, în afara reprezentării legale prevăzute pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și nici prin intermediul unor substituți procesuali (ex. soțul pentru soție, părinți pentru copilul major etc).
Excepția de la caracterul personal al împăcării există în cazul când victima infracțiunii este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, împăcarea având loc între reprezentantul legal al părții vătămate și infractor.
În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată și asistența juridică este obligatorie potrivit art. 159 alin. 2 și 3 Cod procedură penală, instanța va dispune încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților numai în prezența apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu (Decizia nr. 34/2004 a Înaltei Curți de casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată în recurs în interesul legii).
d) împăcarea trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet și definitiv conflictului dintre părți.
Deși nu este prevăzută expres de lege, această condiție decurge din finalitatea instituției. Stingerea conflictului de drept penal prin împăcarea părților presupune ca această împăcare să nu fie afectată de condiții, să nu fie parțială și să nu se mai poată reveni asupra ei.
Împăcarea este totală atunci când stinge conflictul în întregime, adică atât pe latura penală, cât și în latura civilă a acestuia. Împăcarea este necondiționată atunci când stingerea conflictului nu este supusă unei condiții și este definitivă atunci când este hotărâtă pentru totdeauna, iar nu temporar și provizoriu.
e) pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la infracțiunea săvârșită (art. 159 alin. 1 Cod penal).
Ea poate interveni însă în orice fază a procesului penal, adică atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății, în orice stadiu al acesteia. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, aceasta nu mai poate fi modificată prin voința persoanei vătămate. Această limitare este impusă de necesitatea asigurării stabilității hotărârilor judecătorești.
În cazul în care împăcarea a intervenit după pronunțarea hotărârii de primă instanță, iar părțile nu au declarat recurs, instanța de recurs poate lua act de împăcare în măsura în care a fost sesizată legal cu recursul procurorului.
6.3 Efectele juridice ale împăcării părților
Potrivii dispozițiilor legale (art. 159 alin 1 Cod penal), împăcarea părților, în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. Sunt stabilite astfel efectele juridice specifice împăcării părților ca una dintre cauzele care înlătură răspunderea penală a făptuitorului. Împăcarea fiind totală și necondiționată, este firesc ca ea să atragă și înlăturarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune. Aceste efecte extinctive se produc din momentul încheierii actului juridic al împăcării.
În cazul în care a intervenit împăcarea între părți, făptuitorul va fi obligat la plata cheltuielilor de spitalizare ocazionate cu internarea părții vătămate, proporțional cu culpa sa.
În cazul împăcării, organul de urmărire penală dispune încetarea procesului penal, iar instanțele de judecată, dacă împăcarea s-a produs în fața lor, dispun încetarea procesului penal.
Secțiunea a7-a
Concursul de cauze care înlătură răspunderea penală
În principiu, cauzele de răspundere penală operează separat, intervenind fie amnistia, fie prescripția, împăcarea părților sau retragerea plângerii prealabile ori decesul făptuitorului.
Se pot ivi situații, însă, în care unele dintre aceste cauze se juxtapun, dând naștere astfel unui concurs între ele.
Unii autori apreciază că în cazul în care ulterior adoptării actului de amnistie a intervenit retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților, răspunderea penală era deja înlăturată ca efect al amnistiei, manifestările de voință rămânând astfel lipsite de obiect.
Contrar acestei opinii, apreciez că instanța este obligată a da curs voinței părților, întrucât aceasta împiedică orice analiză a incidenței vreunei alte cauze care ar atrage încetarea procesului penal sau achitarea, și în condițiile în care, în cazul retragerii plângerii prealabile, inculpatul nu solicită continuarea procesului penal.
Reglementarea cauzelor care înlătură răspunderea penală oferă o ordine de preferință, subordonată unei rigori impuse de natura și efectele acestora. Prevederile din art. 16Cod procedură penală privitoare la aceste cauze urmăresc, de asemenea, stricte rațiuni logice și cronologice.
În cazul amnistiei, prioritatea acesteia rezultă din modul de așezare a textelor legale, aceasta fiind prevăzută de art. 152 Cod penal și art. 16 lit. f Cod procedură penală, în vreme ce retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților sunt reglementate abia în art. 152 Cod penal și art. 16 lit. g Cod procedură penală.
Totuși, în situația în care acțiunii penale i-a fost alăturată acțiunea civilă, retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, deși irelevante privitor la raportul penal și la cel procesual penal, stinse anterior prin amnistie, vor produce efect extinctiv asupra acțiunii civile, reprezentând, după caz, o renunțare la acțiune, la dreptul pretins sau o achiesare.
În cazul în care anterior apariției actului de amnistie s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, aceasta va fi înlăturată pe calea prescripției, amnistia intervenită ulterior fiind lipsită de orice efect juridic.
În acest caz, înlăturarea răspunderii penale urmează o altă succesiune decât aceea care s-ar desprinde din interpretarea art. 16 lit. f Cod procedură penală care prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale ori exercitarea ei este împiedicată atunci când a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului.
În cazul în care ulterior amnistierii infracțiunii intervine decesul făptuitorului, s-au emis mai multe opinii.
Într-o primă opinie, instanța va înceta procesul pe motiv că a intervenit moartea inculpatului. Argumentul principal care a stat la baza acestei opinii este acela că amnistia prezumă răspunderea penală, iar aceasta presupune o persoană în viață.
Într-o a doua opinie, îmbrățișată de majoritatea autorilor, prevede că procesul va trebui să înceteze ca urmare a amnistiei. Aceasta operează obligatoriu de la data intervenirii sale, iar hotărârea instanței va fi doar declarativă. Efectele sale se vor extinde în trecut, ex tunc, până la data adoptării actului de amnistie. Or, decesul inculpatului s-a produs după ce răspunderea penală fusese înlăturată, fiind lipsit de semnificație juridică.
Capitolul III- Studiu de caz
A. Vătămare corporală din culpă. Încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților. Intervenirea unei tranzacții între partea civilă, inculpată și asigurator. Reducerea cuantumului despăgubirilor la care a fost obligată inculpata în favoarea celor două spitale, în raport de culpa comună.
Într-o speță soluționată de Curtea de Apel Oradea- Secția penală și pentru cauze cu minori, în cursul anului 2011, urmare a admiterii recursurilor declarate de inculpată, partea civilă și asigurator împotriva unei sentințe penale, s-a casat hotărârea atacată și în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. h Cod procedură penală respectiv (art.16,lit.g, Noul Cod de procedură penală) s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 și 4 Cod penal,respectiv( art.196,alin.1 Noul Cod penal) ca urmare a împăcării părților. De asemenea, curtea a luat act de tranzacția încheiată între inculpată, partea civilă și asigurator.
Astfel, curtea a constatat că în cauză prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt și a stabilit vinovăția inculpatei pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceasta încadrarea juridică corespunzătoare. De asemenea, s-a reținut că în mod corect a constatat prima instanță că , din punct de vedere subiectiv, inculpata are o culpă concurentă cu cea a părții civile.
Hotărârea primei instanțe a fost reformată și sub aspectul obligării inculpatei la plata cheltuielilor medicale către cele două spitale (constituite părți civile în cauză), în raport de culpa comună reținută, în sensul că s-au redus cu ½ despăgubirile la care a fost obligată inculpata, alături de asigurator, în favoarea părților civile, urmând ca restul cheltuielilor medicale să fie achitate de către partea civilă.
B. Nepronunțarea de către instanța de recurs asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzut de art. 10 lit. g Cod procedură penală,(art.16,lit.f,NCPP) respectiv prescripția răspunderii penale. Contestație în anulare (art. 386 lit. c Cod procedură penală).(art.426,lit.b,NCPP)
Printr-o decizie pronunțată de Curtea de Apel Suceava în cursul anului 2010, s-a admis contestația în anulare formulată de contestatorul MA împotriva d.p. nr. 108/23.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. 1662/193/2006. S-a desființat decizia menționată și s-a admis recursul declarat de inculpat.
S-a casat în parte atât decizia, cât și sentința numai cu privire la omisiunea pronunțării încetării procesului penal pentru infracțiunile la care a intervenit prescripția răspunderii penale.
Curtea a constatat că sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 386 lit. c Cod procedură penală, desființându-se decizia atacată numai cu privire la omisiunea pronunțării încetării procesului penal pentru infracțiunile pentru care a intervenit prescripția specială a răspunderii penale, respectiv pentru infracțiunile prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 13 Cod penal (pct. 3 din rechizitoriu) și prev. de art. 292 Cod penal (faptă din 15.01.2001).
Având în vedere datele săvârșirii celor două infracțiuni, respectiv cea de 15.01.2001 pentru infracțiunea prev. de art. 292 Cod penal și cea de 17.01.2001, moment la care a fost întreruptă activitatea infracțională de evaziune fiscală prin intervenția organelor de control ale statului, curtea a reținut că instanța de recurs trebuia să constate că potrivit disp. art. 122 alin. 1 lit. d și art. 124 Cod penal, termenul de prescripție specială de 7 ani și 6 luni era împlinit mai înainte de judecarea recursului.
S-a mai reținut în rechizitoriu că inculpatul în perioada 6.09.2001 – 8.10.2001 a procesat țuică, întocmind în fals un număr de 11 facturi fiscale și chitanțe de plată, iar ulterior a vândut această cantitate de băuturi alcoolice. Totodată a dat unor persoane din anturajul său se scrie în fals o parte din aceste facturi.
S-a apreciat de instanța de fond că aceste fapte întrunesc, printre altele, elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 290 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 31 rap. la art. 290 Cod penal.
Or, pentru aceste infracțiuni termenul de prescripție (7 ani și 6 luni) curge de la data de 8.10.2001 și care nu era împlinit la data soluționării căii de atac a recursului. A susținut inculpatul că pentru infracțiunea prev. de art. 290 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, termenul s-ar calcula de la momentul consumării ei, susținere ce nu a fost reținută, având în vedere alin. 2 al art. 122 Cod penal și care prevede că în cazul infracțiunilor continuate, termenul curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni/inacțiuni.
Totodată, inculpatul, a solicitat să se constate că nu este vinovat de săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa, precizând că nu a produs vreun prejudiciu statului.
Urmare a admiterii unei contestații în anulare pe temeiul invocat de contestator, respectiv cel prev. de art. 386 lit. c Cod procedură penală, rejudecarea recursului are loc numai cu privire la infracțiunile pentru care s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale.
Orice alte obiecții ale contestatorului în sensul susținerii nevinovăției sale, date fiind limitele rejudecării impuse de temeiul juridic al contestației în anulare, nu pot fi analizate, după ce existența infracțiunilor și a vinovăției sale au fost verificate printr-o cercetare judecătorească în trei grade de jurisdicție.
Față de cele mai sus reținute, Curtea, în temeiul art. 392 Cod procedură penală a admis contestația în anulare și a procedat în sensul celor de mai sus.
CONCLUZII
Cauzele care înlătură răspunderea penală reprezintă o instituție menită să asigure constrângerii penale o incidență și o funcționare care să corespundă scopurilor legii penale în general și pedepsei în special. Ele își au temeiul în realitățile vieții sociale, în posibilitatea apariției anumitor fenomene negative, dar și în existența unor factori specifici de adaptare de care trebuie să se țină seama la incriminarea și sancționarea faptelor prevăzute de legea penală.
Lucrarea a încercat să cuprindă în mare parte problematica ridicată de instituția răspunderii penale în fața instanțelor de judecată, iar dispozițiile Noului Cod penal generează discuții și interpretări ,prin prisma modificărilor ale Noului cod de procedură penală cu privire la cauzele care înlătură răspunderea penală luând în calcul și cauzele de neimputabilitate.
Având în vedere partea specială a codului care ridică unele probleme de interpretare cu privire la normele care conțin cauze de nepedepsire și care se aplică exclusiv în cazul unor anumite infracțiuni, se impun a fi aduse unele modificări pentru îmbunătățirea reglementării actuale a instituției răspunderii penale.
Astfel, față de impunitatea acordată autodenunțătorului faptei de dare de mită sau față de situația reglementată de dispozițiile art.290 alin.3 Cod penal (referitor la nedenunțarea unor infracțiuni)s-ar putea vorbi de o contradicție cu însăși regula de bază enunțată în partea generală a Codului penal (art.34 ), potrivit căreia este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea fapte, de producerea rezultatului, dacă faptele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului nu constituie o altă infracțiune.
De la regula diversificării pedepsei, enunțată în art. 33 alin 2 al codului actual, sunt unele excepții în partea specială, unde anumite activități infracționale – care prin ele însele nu reprezintă decât un început de executare, o tentativă – sunt incriminate și sancționate ca infracțiuni consumate. De exemplu, infracțiunile în legătură cu serviciul cuprind infracțiuni instantanee, care se consumă în momentul pretinderii sau primirii banilor sau celorlalte foloase ori a acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia. Ele nu sunt susceptibile de a fi săvârșite în forma tentativei, întrucât activitățile care ar putea constitui un început de executare au fost asimilate infracțiunii consumate.
Împiedicarea activă presupune o activitate începută înainte de producerea consecințelor dăunătoare și în vederea înlăturării acestora, și nu după ce rezultatul s-a produs. După consumarea infracțiunii, o atare activitate poate fi considerată mai mult ca o încercare, o modalitate de acoperire a prejudiciului produs în patrimoniul propriu prin infracțiune, de limitare a consecințelor, decât ca o căință a făptuitorului. Acest comportament poate fi privit cel mult ca o circumstanță atenuantă, dar în nici un caz, nu ar putea să conducă la o absolvire de răspundere, la o impunitate.
Pe de altă parte, comportamentul autodenunțătorului poate fi privit cel mult ca o circumstanță atenuantă, dar în nici un caz ca o situație care să impună absolvirea de răspundere, din moment ce infracțiunea și-a produs în întregime efectele sale .
De aceea, de lege ferenda, s-ar impune transformarea cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 290 alin. 3 Cod penal într-o cauză de reducere a sancțiunii, în situația acelor persoane care, după ce s-a început urmărirea penală ori după ce făptuitorii au fost descoperiți, au înlesnit arestarea acestora.
În acest fel, prevederile de principiu ale art. 34 din noul cod penal adică autorul nu se pedepsește dacă s-a desistat înainte de descoperirea faptei ori a încunoștiințat autoritățile de comitere a acesteia , astfel încât consumarea să poată fi împiedicată ,sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiuni și-ar găsi o mai adecvată corespondență în partea specială.
De asemenea, cu privire la termenele de prescripție a răspunderii penale, atât pentru persoana fizică, cât și pentru persoana juridică, acestea ar trebui să fie aceleași. Actualul sistem al termenelor de prescripție a răspunderii penale, diferențiat pentru persoana fizică și persoana juridică, poate duce la situația în care pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică, ce a acționat în numele și folosul persoanei juridice, să nu se fi împlinit termenul de prescripție, deoarece acesta este de 15 ani, dar pentru aceeași infracțiune săvârșită de persoana juridică să se fi împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale sau invers, pentru persoana fizică, ce a acționat în numele și interesul persoanei juridice să se fi împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, de 3 ani, dar pentru aceeași faptă să nu se fi împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale de 10 ani prevăzut pentru persoana juridică.
Or, această inegalitate de tratament, sub aspectul prescripției răspunderii penale, pune sub semnul neconstituționalității prevederile mai sus-menționate, contravenind art.16 din Constituție. Acest articol, deși se referă la egalitatea de tratament în fața legii a cetățenilor, se impune a fi respectat și atunci când se instituie o răspundere penală a persoanelor juridice, răspundere care este condiționată și care nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a acționat în numele sau în interesul societății.
Deși în cazul persoanei juridice operează întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în condițiile art.135 Cod penal, precum și prescripția specială, prevăzută de art.149 Cod penal, nu operează dispozițiile referitoare la suspendarea cursului prescripției penale, prevăzută de art.156 Cod penal, la care art.122 alin.3 Cod penal nu face trimitere. Se impune așadar, de lege ferenda, modificări în acest sens, deoarece și în cazul persoanei juridice poate interveni o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
Ca urmare a intrări în vigoare la data de 1-02 -2014 a Noului Cod penal, voi face scurte considerații asupra modificărilor aduse instituției răspunderii penale.
Spre deosebire de actualul cod care include, în același titlu, cauze cu o natură diferită și temeiuri distincte care stau la baza incidenței lor, Codul penal din anul 2009 realizează o nouă sistematizare a cauzelor care înlătură răspunderea penală (titlul VII), care încearcă să corespundă opiniilor exprimate în doctrina penală.
Noul Cod penal reglementează prin art. 152 efectele amnistiei, în sensul că amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită, spre deosebire de codul în vigoare care are în vedere fapta săvârșită.
Legat de incidența actului de amnistie, relativ la infracțiunile comise de către minori, la intrarea în vigoare a noului Cod penal vechile considerații nu mai au suport legal, întrucât sunt eliminate pedepsele pentru minori, însă se vor aplica prevederile art. 152 alin. 2, care nu exceptează măsurile educative de la amnistie, spre deosebire de art. 119 alin. 2 din Codul penal din 1969.
În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs (art. 154 alin. 3). În acest fel se consacră legal soluția propusă în doctrina majoritară și se asigură premisele pentru o practică judiciară unitară în materie.
Potrivit art.148 din noul cod, răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie in condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile art. 153-156 aplicându-se în mod corespunzător.
Noul cod va rezolva problema care s-a pus în doctrină și jurisprudență, relativ la posibilitatea persoanei juridice de a formula plângere prealabilă. Astfel, art.157 alin.5 stipulează că „Daca persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu”.
Spre deosebire de vechiul cod, art. 296 alin. 1 din noul Cod de procedură penală stipulează un nou termen de introducere a plângerii prealabile, respectiv de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, iar art. 289 alin. 5 prevede că plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.
Potrivit noilor modificări, retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive. De asemenea, noua reglementare a consacrat instituției retragerii plângerii prealabile un text distinct (art. 158 Cod penal).
Relativ la instituția împăcării, noul Cod penal, în art. 159 alin. 3 teza –II-a, prevede că împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței și nu până la rămânerea definitivă a hotărârii cum prevede actualul cod.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Tratate, manuale, cursuri, monografii
Antoniu, G. Ovidiu Predescu , Bulai Costica, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Mitrache Constantin, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Pasca – Explicații preliminare ale noului Cod Penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Antoniu, G – Codul penal comentat și adnotat, Partea generală, București: Tempus , 1972
Basarab, M. – Drept penal : Partea generală : Revizuită și adăugită cu Dispozițiile Legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal . București : Europa Nova, 1997
– Drept penal, partea generală, vol. 2, Editura Fundației "Chemarea Iași, 1992
Bulai, C. – Drept penal român, partea generală, vol. I, Casa de Editură și Presă
„Șansa" SRL, București, 2004
– Manual de drept penal, partea generală, Editura All Educațional,București 1997
Dongoroz, V. – Drept penal, București, 1939
Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000
Explicații teoretice ale Codului penal partea generală, vol. IV, București 1971
Mitrache, C. – Drept penal român : Partea generală. București : Universul Juridic , 2003
Drept penal român, partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa" SRL, București, 1994
Mândru, I – Amnistia și grațierea, Editura All Educational, București, 1998
Oancea, I. – Tratat de drept penal : Partea generală. București: AII, 1994
Drept penal, Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
Explicații teoretice ale codului penal partea generală, vol. II, Editura Academia Didactică și Pedagogică, București, 1970
Pascu, I – Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2007
Păvăleanu, V. – Drept Penal, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2005
– Drept Penal General, Editura Lumina Lex , Ediția a-III-a București, 2007
– Drept Penal General conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Volonciu, N – Tratat de procedură penală, Parte specială, vol.II, Editura Paidea București, 1996
Zolyneak, M. – Drept penal, partea generală, vol. II, III, Editura Fundației
„Chemarea" Iași, 1993
II. Articole, Studii, Sinteze
Antoniu, G. – „Partea generală a Codului penal român într-o viziune europeană", RDP, nr.1/2004
Griga, I. – „O ipoteză de suspendare a prescripției răspunderii penale", RDP nr. 4/2011
Dumitrescu, I.C – „ Limitări ale principiului oficialității procesului penal", Dreptul nr. 12/2008
Kmen, M.C, Rață, R D. – „Răspunderea penală a minorului", Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed.Hamangiu 2007
Lorincz, A.L. – „Procedura plângerii prealabile în cazul infracțiunilor flagrante", RDP nr. 4/2006
Șandru, I – „Câteva considerații referitoare la ultimele modificări aduse Codului penal prin Legea nr. 278/2006", RDP nr. 2/2007
Tulbure, A.Ș. – „Noua legislație procesual penală în viziune europeană", RDP nr. 1/2004
Voinea, Gh. – „Cauze de nepedepsire prevăzute de legi speciale”, Dreptul nr. 12/2006
Culegeri de practică judiciară
Crișu, E.D, Crișu Ș. – Practică și literatură juridică 2000-2002, vol. I și II, Ed.Argessis Print București, 2002
Curtea de Apel București – coordonator jud.Dan Lupașcu – Practică judiciară penală 2001-2002, Ed. Brilliance, Colecția Lex Expert, 2002
Tribunalul București – Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007
Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală actulizat februarie 2014,ed.Hamangiu,2014.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Tratate, manuale, cursuri, monografii
Antoniu, G. Ovidiu Predescu , Bulai Costica, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Mitrache Constantin, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Pasca – Explicații preliminare ale noului Cod Penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Antoniu, G – Codul penal comentat și adnotat, Partea generală, București: Tempus , 1972
Basarab, M. – Drept penal : Partea generală : Revizuită și adăugită cu Dispozițiile Legii nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal . București : Europa Nova, 1997
– Drept penal, partea generală, vol. 2, Editura Fundației "Chemarea Iași, 1992
Bulai, C. – Drept penal român, partea generală, vol. I, Casa de Editură și Presă
„Șansa" SRL, București, 2004
– Manual de drept penal, partea generală, Editura All Educațional,București 1997
Dongoroz, V. – Drept penal, București, 1939
Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000
Explicații teoretice ale Codului penal partea generală, vol. IV, București 1971
Mitrache, C. – Drept penal român : Partea generală. București : Universul Juridic , 2003
Drept penal român, partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa" SRL, București, 1994
Mândru, I – Amnistia și grațierea, Editura All Educational, București, 1998
Oancea, I. – Tratat de drept penal : Partea generală. București: AII, 1994
Drept penal, Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
Explicații teoretice ale codului penal partea generală, vol. II, Editura Academia Didactică și Pedagogică, București, 1970
Pascu, I – Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2007
Păvăleanu, V. – Drept Penal, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2005
– Drept Penal General, Editura Lumina Lex , Ediția a-III-a București, 2007
– Drept Penal General conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Volonciu, N – Tratat de procedură penală, Parte specială, vol.II, Editura Paidea București, 1996
Zolyneak, M. – Drept penal, partea generală, vol. II, III, Editura Fundației
„Chemarea" Iași, 1993
II. Articole, Studii, Sinteze
Antoniu, G. – „Partea generală a Codului penal român într-o viziune europeană", RDP, nr.1/2004
Griga, I. – „O ipoteză de suspendare a prescripției răspunderii penale", RDP nr. 4/2011
Dumitrescu, I.C – „ Limitări ale principiului oficialității procesului penal", Dreptul nr. 12/2008
Kmen, M.C, Rață, R D. – „Răspunderea penală a minorului", Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed.Hamangiu 2007
Lorincz, A.L. – „Procedura plângerii prealabile în cazul infracțiunilor flagrante", RDP nr. 4/2006
Șandru, I – „Câteva considerații referitoare la ultimele modificări aduse Codului penal prin Legea nr. 278/2006", RDP nr. 2/2007
Tulbure, A.Ș. – „Noua legislație procesual penală în viziune europeană", RDP nr. 1/2004
Voinea, Gh. – „Cauze de nepedepsire prevăzute de legi speciale”, Dreptul nr. 12/2006
Culegeri de practică judiciară
Crișu, E.D, Crișu Ș. – Practică și literatură juridică 2000-2002, vol. I și II, Ed.Argessis Print București, 2002
Curtea de Apel București – coordonator jud.Dan Lupașcu – Practică judiciară penală 2001-2002, Ed. Brilliance, Colecția Lex Expert, 2002
Tribunalul București – Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007
Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală actulizat februarie 2014,ed.Hamangiu,2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cauze Care Inlatura Raspunderea Penala (ID: 126664)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.