. Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei
CUPRINS
CAPITOLUL I
ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL.
NOȚIUNEA DE CAUZĂ CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL
AL FAPTEI
Caracterul penal sau infracțional al unei fapte este definit în doctrina penala ca o ,,însușire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii”.Prin definirea noțiunii generale de infracțiune în art.17 Cod Penal legiuitorul a stabilit trăsăturile esențiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infractiune.
Pentru ca o cauză să constituie infracțiune, deci să aibă caracter penal, ea trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei trăsături esențiale:
să fie prevăzută în legea penala, prin descrierea tuturor elementelor ce caracterizează latura sa obiectivă;
să fie săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea pentru existența acelei infracțiuni;
să prezinte, prin elementele ei obiective și subiective, pericolul social al unei infracțiuni.
Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esențiale exlude caracterul penal al faptei și pe cale de consecință răspunderea penală. Este posibil ca o faptă, prevăzută în legea penală, să fie săvârșită în stare de eroare de fapt, situație în care făptuitorul nu are reprezentarea unei înprejurări de care depinde caracterul penal al faptei sau să fie comisă de un iresponsabil, ori în stare de constrângere morală sau în prezența altor împrejurări prevăzute de lege.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au un temei legal, ele fiind prevăzute de lege, ceea ce face posibilă cunoașterea lor de către organele judiciare și recunoașterea acestora cu prilejul examinării situațiilor concrete. Aceste cauze constau, potrivit legii, în anumite stări, situații, împrejurări a căror existență în timpul săvârșirii faptei face posibilă realizarea uneia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, ducând la inexistența acesteia.
În principiu, aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar pentru ca efectele lor să opereze este necesar ca existența stărilor, situațiilor sau împrejurărilor respective să fie constatată de organele judiciare. Existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art.10, alin1 lit.e, Cod procedură penală) și poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal.
Deși, prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit și răspunderea penală, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele de înlăturare a răspunderii penale (amnistia, prescripția, împăcarea părților, lipsa plângerii prealabile) sau cu înlocuirea răspunderii penale.
În aceste cazuri există infracțiune, fapta săvârșită are caracter penal, însă, din considerații de politică penală această răspundere este înlăturată sau înlocuită cu o altă formă de răspundere, în condițiile legii.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de consecință și răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârșirea unei infracțiuni (art.17, al.2, Cod Penal).
Aceastea nu trebuie să se confunde cu cauze care înlătură răspunderea penală, caz în care fapta este infracțiune și doar consecința ei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate nici cu cauzele de nepedepsire care înlătură doar aplicarea pedepsei, fapta fiind infracțiune și doar consecința ei este înlăturată.
1.1. Caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală și
posibilitatea înlăturării acestuia
Caracterul penal sau infracțional al faptei este o însușire sintetică a acesteia, rezultând din prezența în ea a trăsăturilor esențiale ale unei infracțiuni. Prezența caracterului infracțional sau penal al faptei concrete este marcată de existența, în fapta săvârșită, a tuturor trăsăturilor prin care legea caracterizează o anumită faptă ca infracțiune. Stabilirea caracterului infracțional al faptei fiind în esență expresia voinței legiuitorului, aceasta poate să înlăture, în anumite situații, caracterul penal și să prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt săvârșite în anumite condiții, nu constituie infracțiuni și nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală ci, eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică.
Legiuitorul are în vedere existența unor stări, situații sau împrejurări în care este săvârșită o faptă prevăzută de legea penală și care pot face ca fapta concretă respectivă să nu mai prezinte vreuna dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii și deci să nu mai prezinte caracterul penal.
1.2. Cauze justificative și cauze care înlătură
caracterul penal al faptei
Cauzele justificative au fost introducse în noul Cod penal, revenindu-se la prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliniind legislația penală românească la cea europeană. Codul penal român sistematizează distinct aceste cauze în raport cu cele care înlătură vinovăția, subliniind tot odată caracterul obiectiv, al primelor cauze, prin aceea că se transmit și particularități, și caracterul subiectiv, personal, al celorlalte prin aceea că nu se transmit și asupra particularitățiilor (face excepție numai cazul fortuit).
Înlăturarea condiției ca fapta să fie prevăzută de legea penală se poate privi în două feluri. În cazul dezincriminării tipicitatea dispare în mod absolut ca urmare a dispariției modelului legal la care se putea face raportarea faptei. Există și situația, însă, când fapta prevăzută de lege poate fi înlăturată și atunci când fapta concretă, deși se raportează la un model de incriminare, aceasta nu este suficient pentru a-i da caracterul de infracțiune. Trebuie, deci, să se verifice și dorința ca fapta să fie în concordanță cu ordinea de drept în ansamblul ei (juridicitatea), deoarece dacă intervine o cauză care înlătură juridicitatea faptei, atunci fapta este atât atipică cât și antijuridică, întrunindu-se condițiile ilicitului penal, în aceste condiții fapta constituind infracțiune.
Prin fapta prevăzută de legea penală se înțelege o faptă ilicită penal care prezintă atât caracterul tipicității cât și caracterul antijuridicității.
Acest înțeles se are în vedere în privința cauzelor justificative, în calitate de cauze care înlătură cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Infracțiunea presupune, ca cerința esențială, ca fapta săvârșită să corespundă trăsăturilor faptei incriminate (tipicitate); de aceea când ne referim la cauze justificative, în calitatea lor de cauze care înlătură tipicitatea, se are în vedere faptul că aceste cauze fac ca simpla tipicitate (concordanța cu norma de incriminare) să nu fie suficientă pentru existența infracțiunii, adică înlătură tipicitatea în mod relativ numai ca o condiție esențială și suficientă pentru existența infracțiunii.
De asemenea, fapta nu trebuie să se comită în acele situații în care ea este socotită licită în raport cu ordinea de drept, situații care fac ca fapta, deși tipică, să nu constituie infracțiune, adică fapta să fie antijiridică.
Codul penal român consacră patru cauze justificative, în art. 22-25, și anume legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime și consițământul victimei.
1.3. Cadrul și clasificarea cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei
Clasificarea acestor cauze se face în funcție de mai multe criterii. Cea mai importantă dintre clasificări este aceea care folosește drept criteriu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, asupra cărora cauzele respective influențează în mod preponderent.
După criteriul trăsăturii esențiale a infracțiunii asupra căruia se răsfrânge în principal conducând la nerealizarea acestuia, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se împart în:
Cauze care privesc pericolul social. În această categorie intră acele situații în care legea înlătură ea însăși pericolul social al unor fapte, din rațiuni de politică de apărare socială și ținănd seama de interesul general sau în care tot legea recunoscând legalitatea unor activități sau îndeletniciri îngăduie implicit anumite acte inerente acestor activități, dar care sunt în genere periculoase prin natura lor. Cea mai importantă dintre acestea este însă fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, prevăzute în art. 18 Cod penal.
Cauze care privesc vinovăția. Sunt stări, situații, cazuri sau împrejurări prevăzute de lege care, înlăturând sau paralizând conștiința voința sau libertatea de acțiune a persoanei care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, înlătură vinovăția acesteia și, prin aceasta caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt reglementate în Codul penal care le consacră întreg capitolul V din titlul II al părții generale, cuprinzând art. 44-51: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția fortuită completă, minoritatea făptuitorului și eroarea de fapt.
Cauzele care privesc prevederea faptei în legea penală. Sunt situații sau împrejurări în care o fapta, deși prezintă aparent celelalte trăsături esențiale ale infracțiunii, nu este prevăzută de legea penală în modul în care trebuie să aibă loc această prevedere pentru ca fapta să constituie infracțiune, sau nu mai este prevăzută de lege, ori îi lipsește una din condițiile cerute de lege pentru a constitui o anumită infracțiune. Clasificarea cauzelor în raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii are caracter convențional, fiindcă în realitate fiecare cauză de înlăturare influențează asupra existenței celorlte trăsături esențiale: atunci când există o cauză de înlăturare a pericolului social al unei fapte, înseamnă că fapta respectivă nu este sau nu trebuie să fie prevăzută de legea penală, și totodată înseamnă că săvârșirea ei nu a avut loc cu vinovăție. La fel, atunci când o cauză de înlăturare a caracterului penal privește preponderant vinovăția, aceasta se răsfrânge și asupra pericolului social, deoarece o faptă săvârșită fără vinovăție nu poate fi socialmente periculoasă. Atunci când cauza privește prevederea faptei în legea penală, aceasta privește totodată, indirect, și pericolul social al faptei (însemnând că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni) precum și vinovăția (fapta neprevăzută de legea penală nu este săvârșită cu vinovăție penală).
După criteriul sferei de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt:
Cauze generale. Sunt reglementate prin normele părții generale ale Codului Penal- sunt de aplicație, în sensul că incidența lor nu este limitată prin lege.
Cauze speciale. Sunt prevăzute prin norme speciale – au o sferă de aplicare restrânsă la anumite infracțiuni.
După criteriul naturii lor, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt:
Cauze reale. Sunt de natură obiectivă și produc efecte asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei. În această categorie intră cauze care privesc existența pericolului social și a prevederii faptei în legea penală.
Cauze personale. Sunt de natură subiectivă și produc efecte numai față de persoanele cărora se constată că au acționat.
1.4. Constatarea cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu produc efecte decât dacă nu sunt anume prevăzute și în condițiile prevăzute de lege. În principiu, aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar pentru ca efectele să opereze practic este necesar ca existența în fapt a stărilor, situațiilor care constituie astfel de cauze, să fie oficial constatate de organele judiciare competente. Aceste organe sunt datoare să verifice îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru existența diferitelor cauze.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei devin operante numai din momentul în care au fost judiciar constatate, însă efectele se produc din momentul ivirii lor (ex tunc), iar nu din momentul constatării (ex nunc).
Existența unei cauze care înlătură caracterul penal al fae care înlătură caracterul penal al faptei poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, fiind una din cauzele care împiedică punerea în mișcare sau execitarea acțiunii penale conform Codului de procedură penală.
Ținând seama de trăsătura esențială la care se referă, cercetarea existenței vreunuia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trebuie să înceapă în mod firesc cu prevederea faptei în legea penală și cu verificarea existenței elementelor constitutive ale infracțiunii în fapta săvârșită, fiindcă dacă se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală sau că nu se întrunește elementele constitutive ale infracțiuni, această împrejurare face inutilă examinarea eventualelor cauze privitoare la celelalte trăsături, atrăgând de îndată scoaterea de sub urmărire penală sau, după caz, achitarea făptuitorului.
Dacă se constată că fapta este prevăzută de legea penală, urmează să se verifice dacă ea prezintă pericol social, adică dacă nu există vreunul din acele cazuri în care pericolul social al faptei este socotit de lege ca inexistent. În fine, după ce se constată că fapta prevăzută de legea penală există și că prezintă pericol social, urmează să se verifice dacă există vinovăție și dacă nu există vreuna din cauzele care exclud vinovăția făptuitorului. Aceste din urmă cauze fiind subiective, în caz de participație verificarea trebuie să se facă pentru fiecare participant în parte.
1.5 Lipsa prevederii faptei în legea penală
Lipsa prevederii în legea penală este situația în care o faptă, prezintă aparent trăsăturile unei infracțiuni, nu este sau mai este prevăzută de legea penală ori nu întrunește toate conditiile cerute de lege pentru ca ea să constituie o anumită infracțiune. Trăsătura esențială a prevederii în legea penală se realizează atunci când fapta este prevăzută, sub sancțiunea penală, într-o lege. Pe cale de consecință, această trăsătură esențială nu se realizează dacă fapta nu este prevăzută într-o lege ori dacă, deși prevăzută, este calificată prin lege drept contravenție ori altă formă de illicit extrapenal.
Trăsătura esențială a infracțiunii de prevedere în legea penală lipsește în următoarele situații:
Lipsa dublei incriminări, adică a incriminării faptei atât în legea penală ronână, cât și în legea statului pe al cărui teritoriu a fost săvârșită fapta respectivă, în cazurile prevăzute de lege (art.6 alin.1 lit.a Cod penal). În astfel de cazuri, deși fapta este prevăzută de legea noastră penală, ea nu are caracter penal dacă nu este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a locului unde a fost săvârșită, lipsa celei de-a doua prevederi (incriminări) echivalează cu neprevederea faptei ca infracțiune.
Abrogarea incriminării, adică scoaterea din vigoare în mod expres s-au tacit a dispoziției legale prin care o faptă este incriminată (abolitio criminis). Orice faptă comisă după abrogarea incriminării nu va mai fi considerată infracțiune și nici faptele comise anterior abrogării, iar consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează odată cu abrogarea incriminării (art.18 Cod penal).
Lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracțiunii, adică situația în care în fapta săvârșită nu se identifică toate condițiile cerute de lege pentru ca fapta respectivă să nu constituie infracțiune. Deși fapta ca manifestare obiectivă este prevăzută în legea penală, ea nu reprezintă conținutul unei infracțiuni și deci nu poate constitui infracțiune, aceasta echivalând cu neprevederea în legea penală.
Neîndeplinirea de către fapta concret săvârșită a trăsăturii esențiale a prevederii în legea penală are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei și pe cale de consecință și a răspunderii penale. Această cauză de înlăturare a caracterului infracțional al faptei are caracterul obiectiv, real și se răsfrânge asupra tuturor participanților la comiterea faptei.
Lipsa prevederii în legea penală, judiciar constatată, are ca urmare înlăturarea caracterului penal al acesteia, cu efect erga omnes, profitând deci tuturor participanților.
Pe planul dreptului procesual penal, lipsa prevederii faptei în legea penală constituie o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale. Distincția pe care legea procesuală o face este justificată, fiindcă există o oarecare deosebire între o faptă care nu este prevăzută de legea penală pentru că nu are caracter socialmente periculos și fapta prevăzută de legea penală pe care numai lipsa uneia dintre condițiile cerute de lege o face să nu constituie infracțiune.
CAPITOLUL II
ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA PERICOLULUI SOCIAL
2.1. Lipsa pericolului social în situații speciale
Lipsa pericolului social în situații speciale este situația în care pericolul social al unei fapte prevăzute de legea penală este înlăturat, pe baza legii, în anumite situații, stări, cazuri sau împrejurări, explicit sau implicit admise de lege. Existența pericolului social al faptei, ca trăsătură esențială a infracțiunii, este condiționată de absența vreunei cauze care, potrivit legii, exlude această trăsătură.
Pericolul social al faptei, caracteristic infracțiunii, este înlăturat în următoarele cazuri:
Când pericolul social al unor fapte determinate este înlăturat datorită unor cauze anume prevăzute de lege. Intră în această categorie cazurile în care legea prevede atât fapta al cărei pericol este înlăturat, cât și cauza de înlăturare a acestui pericol (arestarea preventivă, percheziția domiciliară).
Îngăduirea implicită a unor acte inerente unor activități sau îndeletniciri recunoscute de lege, acte care, prin natura lor, prezintă pericol social și sunt prevăzute de lege (vătămarea corporală cautată în cadrul practicării unor sporturi, unele operații chirurgicale).
Cazurile în care fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune atunci când este săvârșită din culpă sau în cazurile în care tentative unei infracțiuni nu se pedepsește.
Cazurile în care vreuna dintre cauzele care acționează în principal asupra vinovăției, deoarece în aceste cazuri este înlăturat, pe cale de consecință, și pericolul social al faptei, având în vedere unitatea organică dintre trăsăturile esentiale ale infracțiunii.
Tot în această categorie sunt incluse și cazurile speciale în care pericolul social al faptei este înlăturat potrivit legii (tentative absolut improprie art.20 alin. 3 C. p; proba verității în cazul insultei sau calomniei – art. 207 C. p; consrângerea de dare de mită – art. 225 alin. 2 C. p.
Existența fiecăruia dintre cazurile în care pericolul social al faptei este înlăturat potrivit legii, are drept consecință firească înlăturarea caracterului penal al faptei, din lipsa unei trăsături esențiale a infracțiunii.
2.2. Lipsa pericolului social
ca trăsătură esențială a infracțiunii
A. Lipsa pericolului social al faptei prevăzute de legea penală și consecințele acesteia
Incriminarea unei anumite fapte ca infracțiune este rezultatul constatării de către legiuitor a pericolului social al acestei fapte și al necesității sancționării ei penale. Acest pericol social pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală este evaluat de legiuitor după criterii generale, este un pericol social generic, constatarea lui înseamnă existența acelei trăsături esențiale a infracțiunii, care face necesară incriminarea și sancționarea penală a faptei respective.
Fapta prevăzută de legea penală care apare în mod concret ca lipsită de importanță prezintă numai formal conținutul unei infracțiuni, deoarece în fapt ea nu are caracter infracțional, fiind lipsită de acel grad de pericol social al infracțiunii.
În sistemele de drept penal bazate pe respectarea riguroasă a principiului legalității incriminării și pe principiul separației funcțiilor puterii de stat, contradicția între pericolul social care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală și lipsa, în fapta săvârșită, a gradului de pericol social al unei infracțiuni, între pericolul social penal al faptei considerate în tipicitatea ei și lipsa pericolului social penal al faptei concrete, aceasta este soluționată pe de o parte prin acordarea dreptului procurorului de a nu porni o acțiune penală în cazurile în care fapta săvârșită nu prezintă în fapt pericol social al unei infracțiuni, fiind în mod evident lipsită de semnificatie juridico-penală, iar pe de altă parte prin acordarea libertății instanței de judecată, sesizată cu o astfel de faptă, de a aplica făptuitorului o sancțiune penală minimă sau de a nu aplica nici o pedeapsă, dacă aceasta nu apare ca necesară.
O soluție diferită a fost adoptată în dreptul penal al fostelor țări socialiste și apoi în țările europene, aceasta întemeindu-se pe o concepție materială despre infracțiune care consideră că esențial în esența infracțiunii este caracterul său socialmente periculos și care este prioritar în raport cu incriminarea.
În consecință, dacă fapta incriminată se dovedește că nu prezintă, în concret, pericolul al unei infracțiuni, ea nu constituie infracțiune, în ciuda prevederii ei în legea penală. S-a prevăzut în lege că dacă procurorul sau instanța de judecată constată că fapta nu prezintă pericol social al unei infracțiuni, aceste organe au dreptul să stabilească inexistența infracțiunii, în ciuda prevederii faptei în legea penală și să sesizeze eventual alte organe pentru sancționarea administrativă sau disciplinară a făptuitorului.
B. Instituția faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni
Potrivit dispozițiilor din art. 18 Cod penal, o faptă prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune atunci când datorită atingerii minime pe care o aduce vreunuia dintre valorile apărate de lege și ținând seama de conținutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanță și nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
În literatura de specialitate a fost discutată problema naturii juridice a instituției cuprinse în art.18 Cod penal. Prin instituția analizată nu s-a urmărit crearea unei categorii speciale de contravenții, fiindcă aceastea sunt fapte prevăzute și sancționate ca atare în actele normative emise de organele competente, în timp ce in cazul dispozițiilor din art. 18 C. p. este vorba despre fapte prevăzute de legea penală care constituie, de regulă, infracțiuni.
Prin dispozițiile art.18 C. p. nu se reglementează o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, fiindcă , pe de o parte, legiutorul nu a inserat această instituție printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ( art. 44 -51 C. p.), iar pe de altă parte pentru că a menționat-o ca o cauză specială care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art.10 alin. 1 b C. p.) fără să includă printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Majoritatea autorilor sunt de părere că prin adoptare dispozițiilor din art. 18 C. p. legiuitorul a introdus o instituție juridică nouă, cu un conținut specific. Potrivit voinței legiuitorului, lipsa în fapta săvârșită a pericolului social specific infracțiunii constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de lege și care atrage pentru persoana care a săvârșit o astfel de faptă, aplicare unei sancțiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.
C. Condițiile în care fapta prevăzută de legea penală nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni
Din art. 18 C. p. reies care sunt trăsăturile caracteristice ale faptei din care rezultă lipsa gradului de pericol social necesar pentru existența infracțiunii. Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni este o faptă lipsită în mod vădit de importanță, iar aceasta rezultă din caracterul minim al atingerii pe care fapta a adus-o valorii sociale împotriva căreia se îndreaptă, precum și din conținutul ei concret. O faptă apare ca lipsită în mod vădit de importanță atunci când datorită urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat (o vătămare sau o periclitare nesemnificativă, o slabă rezonanță socială) și a modului cum s-au realizat în fapt elementele constitutive ale infracțiunii. Astfel de trăsături au ca titlu de exemplu furturile mărunte din magazine cu autoservire, diferite forme de abuz ori de neglijență în serviciu care au consecinte importante.
Toate faptele prevăzute de legea penală pot să fie săvârșite astfel încât să nu prezinte gradul de pericol social caracteristic infracțiunii, însă există fapte care datorită importanței și naturii deosebite a valorilor sociale pe care acestea le vatămă sau le periclitează, sunt atât de grave încât n-ar putea să apară niciodată ca lipsite de pericolul social al unei infracțiuni (de exemplu omorul).
Constatarea trăsăturilor care caracterizează fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni trebuie să fie făcută, în fiecare caz în parte, de către organul judiciar competent. Pentru a se evita arbitrariul sau subiectivismul în evaluare pericolului social concret legea prevede anumite criterii obligatorii în operațiunea de evaluare efectuată de organele judiciare.
Astfel, în dispozițiile din alin. 2 art. 18 C. p. se prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social trebuie să se țină seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a mai fost comisă, de urmarea produsă sau de care s-ar fi putut produce, de persoana și conduita făptuitorului.
Din modul și mijloacele de săvârșire se poate constata periculozitatea făptuitorului (de exemplu săvârșirea furtului prin efracție); scopul urmărit se poate constata din procurare unui bun pentru satisfacerea unei trebuințe, dar poate consta și din săvârșirea unei alte infracțiuni, vădind periculozitatea deosebită a făptuitorului; împrejurările săvârșirii faptei pot fi relevante atât pentru periculozitatea făptuitorului (de exemplu starea de ebrietate a acestuia); interesează nu numai urmarea produsă (distrugerea, degradarea, prejudiciul cauzat); dar și aceea ce s-ar putea produce (de exemplu sustragerea unei piese greu de procurat).
În ce privește persoana făptuitorului trebuie să se țină seama de conduita socială generală a acestuia, de antecedentele penale, de atitudinea pe care a avut-o după săvârșirea faptei.
D. Răspunderea pentru fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni
Dacă se constată că fapta este vădit neînsenmată și că nu prezintă pericolul social specific infracțiunii, potrivit legii în viguare ea nu constituie infracțiune și nu poate atrage răspunderea penală a făptuitorului, dar chiar și în acest caz, fapta prevăzută de legea penală nu este lipsită de orice pericol social, ci prezintă acel grad de pericol social necesar și suficient pentru a atrage, pentru făptuitor, aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a făptuitorului este înlocuită cu o răspundere extrapenală, care atrage aplicare de sancțiuni cu caracter administrativ.
Potrivit dispoziției din art. 18 alin.3 C. p. în cazul faptelor prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, procurorul (în faza urmăririi penale) sau instanța aplică una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de Codul penal. Aceste sancțiuni sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment și amenda. Din formularea legală rezultă că aplicare uneia dintre aceste sancțiuni este obligatorie.
Condițiile prevăzute de lege pentru existența faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni și criteriile pe care legea le stabilește pentru verificarea existenței gradului de pericol social caracteristic infracțiunii determină în mod necesar atitudini subiective diferite din partea organelor judiciare și inechități în solutionarea cauzelor. Printre criteriile de apreciere a gradului de pericol social al faptei, persoana celui care a săvârșit-o, legea însăsi aduce atingere principiului egalității în fața legii penale. Practica judiciară cunoaște numeroase cazuri în care s-au aplicat dispozițiile din art.18 Cod penal.
CAPITOLUL III
CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PRIN ÎNLĂTURAREA VINOVĂȚIEI
3.1 Legitima apărare
3.1.1 Noțiune și caracterizare
Potrivit art. 44 din capitolul V al titlului 2 din actualul Cod penal, care prevede că:
„ (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvâșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
(3) Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependență, sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
(4) Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.”
După cum se știe, viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea oamenilor sunt apărate prin incriminarea acestor fapte care le aduc atingere. Persoana umană este apărată preventiv de orice violare a drepturilor sale esențiale prin incriminarea tuturor faptelor ce ar putea leza, iar în cazul în care este amenințată în aceste drepturi poate recurge la sprijinul autorității de stat pentru înlăturarea pericolului ivit. Sunt totuși situațiile excepționale când o persoană sau un interes obștesc este victima unei agresiuni și când, în fața unui pericol iminent, lipsind posibilitatea de a se face apel la intervenția autorităților nu există alt mijloc pentru evitarea vătămării decât săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Ceea ce caracterizează legitima apărare este existența unei ageresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana și drepturile acestuia ori un interes public și care creează necesitatea unei acțiuni de apărare imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca aceasta să vătăme valorile amenințate.
Existența legitimei apărări face ca fapta săvârșită pentru înlăturarea pericolului social să nu constituie infracțiune, deoarece persoana care a săvârșit-o nu a acționat cu vointă liberă, ci constrânsă de nevoia de a se apăra pe sine sau de altă persoană ori un interes public. Fapta săvârșită în legitimă apărare este lipsită de vinovăție, fiindcă vinovăția presupune libertate de voință și de acțiune, libertate care lipsește în acest caz.
Înlăturând vinovăția în săvârșirea faptei, starea de legitimă apărare înlătură caracterul penal al faptei și deci răspunderea penală a făptuitorului.
În teoria dreptului penal au fost exprimate opinii diferite cu privire la natura juridică și la temeiul juridic al înlăturării vinovăției și al răspunderii penale în cazul legitimei apărări. Astfel, unii autori susțin că legitima apărare este un drept al celui atacat, apărarea împotriva agresiunii fiind o cauză justificativă a faptei, care decurge din înseși dispozițiile legii. Or, susțin acești autori, în prezența unui drept sau a unei cauze justificative, nu se mai poate vorbi de vinovăție și de răspundere penală a făptuitorului.
Alți autori susțin că, în realitate, inexistența vinovătiei și a răspunderii penale, în cazul faptei săvârșite în legitimă apărare, nu este consecința vreunui drept natural ori creat de lege, ci a faptului că cel aflat în legitimă apărare este constrâns de navoia imediată de a se apăra, să acționeze pentru respingerea atacului, din care cauză voința sa de a săvârși fapta nu a fost determinată în mod liber. Or, posibilitatea de a-și determina și dirigui în mod liber voința nu poate exista vinovăția acestuia.
Într-o altă opinie s-a susținut că înlăturarea vinovăției și a răspunderii penale pentru fapta săvârșită în legitimă apărare este opera legiuitorului, care acordă preferință persoanei expuse atacului injust, față de persoana agresorului. Așa se explică de ce agresorul însuși în fața unei riposte exagerate, se poate afla în stare de legitimă apărare și poate beneficia, la rândul său, de această cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Alți autori susțin că înlăturarea vinovăției și a răspunderii penale pentru fapta săvârșită în legitimă apărare se explică prin caracterul socialmente util al faptei prin care se respinge un atac injust, care constituie o infracțiune. Nici această teză nu poate fi însă susținută, fiindcă nu poate fi considerată utilă din punct de vedere social uciderea sau vătămarea corporală gravă a unei persoane, chiar agresoare. Nu trebuie omis că fapta săvârșită în legitimă apărare este păgubitoare pentru societate și de aceea înlăturarea vinovăției nu poate și nu trebuie justificată pe presupusa ei utilitate socială, ci pe lipsa libertății de acțiunea celui aflat sub amenințarea atacului.
Teza consacrată de actualul Cod penal, potrivit căreia constrângerea ar reprezenta fundamentul rațional al ripostei în fața unei agresiuni, nu lipsită de critici în doctrina de specialitate. În acest sens, s-a arătat că, în cazul persoanei care intervine în apărarea celui atacat și care nu este supusă vreunei constrângeri, nu poate fi invocată această teză.
La baza reglementării legitimei apărari, ca și o cauză justificativă, a fost avută în vedere o altă fundamentare științifică. S-a pornit de la recunoașterea că, în anumite condiții, necesitatea ordinii juridice poate permite oricărei persoane, aflată în fața unui atac, să se apere singură, pentru a restabili ordinea de drept încălcată de agresor.
Pentru justificarea unei asemenea permisiuni, de a riposta cu violență la violență, în doctrină există mai multe teorii. Astfel, în teoria dreptului natural, se susține că reacția forțată la o agresiune își are izvorul în natura lucrurilor, în sensul că o asemenea ripostă reprezintă o expresie a instinctului de autoconservare al persoanei aflate în fața unui pericol.
O altă teorie, în același sens, este cea a contractului social, potrivit căreia, dacă titularul ordinii de drept (statul) nu își îndeplineăte obligația cu care este investit, de a apăra ordinea de drept și, implicit, pe cel atacat, aceste are dreptul să se apere singur.
De asemenea, poate fi amintită și teoria utilității sociale a legitimei apărări, potrivit căreia persoana care se apără, în fața unui atac periculos, sprijină autoritatea de stat în restabilirea ordinii juridice.
3.1.2 Condițiile legitimei apărări
Din reglementarea legitimei apărări rezultă că această instituție presupune două laturi și anume, atacul și apărarea.
Legea instituie anumite condiții atât pentru atac, cât și pentru apărare, în lipsa cărora legitima apărare devine inexistentă.
A) Atacul și condițiile sale
Starea de legitimă apărare este creeată prin existența unui atac, adică al unei acțiuni sau inacțiuni săvârșite cu intenția de a vătăma o persoană sau un interes public. Atacul este o acțiune săvârșită cu intenția de a vătăma persoana, drepturile acesteia sau interesul public. Există atac în sensul legii penale când o persoană se îndreaptă asupra alteia cu intenția de a o vătăma sau de a ucide, acționând cu un corp tăios, dur, cu armă sau prin alte mijloace apte a produce rezultatul urmărit; de asemenea atacul se realizează și în cazul în care o persoană se introduce într-o unitate economică sau organizație de stat cu intenția de a sustrage bunuri sau valori aparținând acesteia.
În actuala reglementare, a art. 44 C. p. pentru ca atacul să legitimeze o acțiune de apărare, aceasta trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiții:
1) să fie un atac material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, adică prin acțiuni sau inacțiuni care presupun acte de violență fizică, exercitate nemijlocit de agresor ori prin folosirea unor arme, instrumente contondente, otrăvuri, materiale explozibile, animale etc. , de natură să primejduiască fizic valoarea contra căreia este îndreptat. Atacul este așadar material atunci când, prin efectuarea lui, se recurge la violența fizică, sau fără folosirea de mijloace ofensive (arme, narcotice, mijloace sau instrumente de spargere ).
Atacul se poate realiza și printr-o atitudine pasiv agresivă. În acest caz, atacul este material atunci când inacțiunea celui obligat să acționeze creează pericol fizic pentru valoarea vizată (de exemplu, omisiunea intenționată de a injecta unui diabetic insulina la ora fixată, știind că, în acest fel, va interveni decesul).
Atacul nu este material și deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când se realizează prin cuvinte, pe cale orală (verbis) sau în scris (scripta): amenințări, insulte, calomnii ) . Atacurile imateriale nu trebuie să fie respinse prin acțiuni de ripostă materială, adică prin săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală, urmând ca acel care săvârșește atacurile să răspundă penal potrivit legii. Respingerea atacurilor imateriale prin săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală constituie deci infracțiune, însă existența atacurilor poate constitui, în favoarea celui care le-a respins prin săvârșirea faptei, circumstanță atenuantă a provocării (art.73 lit. b C. p.) sau altă circumstanță atenuantă( art.74 C. p. );
2) să fie un atac direct, adică să fie îndreptat și să creeze un pericol nemijlocit pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru interesul obștesc (public). Cerința este realizată ori de câte ori atacul implică un contact fizic, nemijlocit cu victima ori cu interesul public periclitat. Desigur, vom avea un atac direct și în situația în care lipsește un asemenea contact direct, dar se dovedește că autorul agresiunii a pus în mișcare procesul cauzal, care va determina, în mod direct, moartea sau vătămarea victimei (de exemplu, în cazul în care autorul agresiunii provoacă, pe ascuns, în mod intenționat, o defecțiune a sistemului de frânare a autovehiculului, înainte ca victima să se urce la volan, știind că, astfel, aceasta se va accidenta mortal sau va suferi vătămări corporale).
Atacul nu este considerat ca fiind direct atunci când între agresor și victimă se interpune un obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid) , care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru acea valoare;
3) să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de desfășurare (pericol actual) ori producerea lui să fie iminentă (pe punctul de a se ivi). Cu alte cuvinte, prin atac imediat trebuie să înțelegem acel atac la care pericolul pentru cel atacat să se fi ivit deja ori să fie pe cale să se ivească. Un indiciu al caracterului imediat al atacului este intervalul scurt dintre momentul începerii atacului și momentul ivirii pericolului. Dacă acest interval este mai îndelungat, în așa fel încât există posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace decât săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca imediat și nu legitimează acțiunea de apărare.
Caracterul imediat al atacului trebuie să existe în mod obiectiv, în sensul că trebuie să existe în mod obiectiv un atac în curs de executare ori pe punctul de a se declanșa. Simpla presupunere că atacul ar putea avea loc nu este însă suficientă pentru a considera apărarea ca legitimă.
La stabilirea caracterului imediat al atacului trebuie să se țină seama, în fiecare caz, de situația concretă, de modul și împrejurările declanșării atacului și de pericolul creat de acesta.
Nu este actual atacul care s-a epuizat. Într-o asemenea situație, cel care ripostează poate beneficia doar de circumstanța atenuantă legală a provocării (de exemplu, nu va fi în legitimă apărare persoana care ucide pe agresor, după ce acesta a renunțat la atac și a încercat să fugă);
4) să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice. Atacul este just și deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când legea prevede sau permite efectuarea acțiunii care constituie formal un atac (de exemplu, acțiunea de a executa pedeapsa cu moartea, ori de a-l imobiliza pe inculpatul privitor la care s-a dispus arestarea preventivă, aplicarea unor lovituri în cadrul unei întreceri sportive de lupte etc.).
Când atacul este ordonat sau permis de lege, el îți păstrează caracterul just numai în măsura în care este efectuat în condițiile prevăzute de lege; în caz contrar, atacul este injust și deci justifică o acțiune de apărare (de exemplu, în cazul arestării unei persoane fără mandatul emis în condițiile legii).
Trebuie arătat că o apărare exagerată, vădit disproporțională față de gravitatea atacului, poate deveni, la rândul ei, un act injust, creând o stare de legitimă apărare.
Cerința ca atacul să fie injust presupune ca acesta să fie săvârșit de o persoană responsabilă, capabilă să înțeleagă caracterul just ori injust al atacului. Nu poate constitui un atac, care să creeze o stare de legitimă apărare, atacul produs de un animal periculos sau atacul efectuat de o persoană iresponsabilă. Desigur, și în astfel de situații cel atacat este nevoit să se apere săvârșind o faptă prevăzută de legea penală, iar fapta astfel săvârșită nu constituie infracțiune și nu atrage răspunderea penală, fiind săvârșită fără vinovățe, dar temeiul excluderii îl constitue în acest caz nu legitima apărare, ci starea de necesitate.
La stabilirea caracterului injust al atacului trebuie să se țină seama de natura atacului, deatitudinea psihică a agresorului, de relațiile dintre agresor și victimă.
5) atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva altei persoane ori împotriva unui interes obștesc (public). Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale special ocrotite prin reglementarea legitimei apărări. Este vorba de valori legate de persoana omului: viața, integritatea corporală și sănătatea, demnitatea acestuia, este vorba de anumite drepturi acordate prin lege persoanelor fizice sau juridice, precum și de interese obștești. Prin interes obștesc se ințelege orice situație, stare, relație , activitate de care este legat un interes al unei organizații dintre cele arătate în art. 145 C. p.
Atacul poate fi îndreptat și împotriva persoanei care se apără sau impotriva altei persoane. Nu interesează dacă persoana este victima atacului este sau nu titulara drepturilor primejduite prin atac, dacă are sau nu capacitate juridică. Se poate apăra legitim și un alienat mintal ori copil, personal sau cu ajutorul altor persoane.
6) atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat sau drepturile acestuia ori interesul obștesc (public). Pericolul se consideră grav atunci când implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar fi: pierderea vieții, cauzarea unei infirmități sau a unei vătămări grave, distrugerea unui bun important, sustragera unor documente secrete. Stabilirea caracterului grav al pericolului trebuie să se facă ținându-se seama de cazul concret, de valorile sociale implicate, de persoana agresorului, de circumstanțele cauzei.
Existența pericolului grav se apreciază în funcție de natura atacului, de obiectivul acestuia, de condițiile personale ale celui care a săvârșit fapta în apărare și de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatare unei stări de reală constrângere. Atacul îndreptat împotriva unui interes general justifică o legitimă apărare. Interesul general putea consta într-o stare, situație, relație, activitate ce interesează întreaga socetate sau un grup.
În situația prevăzută de art. 22 alin. 3 (săvârșire faptei pentru a respinge pătrunderea fără drept în locuință, încăpere, dependințe, sau loc împrejmuit ținând de aceasta) nu mai este necesară îndeplinirea condițiilor arătate mai sus, legitima apărare fiind prezumată, dacă se constată îndeplinirea unor condiții specifice:
pătrunderea în locuință, încăpere, dependințe sau loc împrejmuit ținând de aceasta să se facă drept;
pătrunderea să se facă prin violentă, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace.
Pătrunderea realizată în condițiile arătate mai sus a fost asimilată prin voința legiuitorului unui atac înpotriva căruia făptuitorul va fi constâns să se apere, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală. Legiuitorul a dorit protejarea libertății psihice a persoanei privind viața domestică și proprietatea acesteia, astfel că a prezumat existența legitimei apărări în situația ripostei la pătrunderea în locuința pe care aceasta o folosește cu respectarea condițiilor apărării ce vor fi analizate în continuare.
B) Apărarea și condițiile sale
Prin apărare înțelegem actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture atacul. Apărarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Apărarea să se realizeze prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală
Pentru a se pune problema legitimei apărări se cere ca apărarea prin care se înlătură atacul să se realizeze prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această, faptă prin care se respinge atacul poate fi săvârșită atât de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul, cât și de altă persoană care a venit în ajutorul celui atacat.
Fapta însă poate fi considerată ca săvârșită în legitimă apărare trebuie să intervină din momentul în când atacul a devenit iminent și până în momentul consumării sale. Legitima apărare poate fi invocată și în cazul unor fapte, care nu sunt prevăzute de legea penală, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar sau civil.
Apărare să fie necesară pentru respingerea atacului
Un act de apărare este necesar dacă el se desfășoară în anumite limite. Din punct de vedere al momentului săvârșirii actului de apărare, limita necesității este dată de limita pericolului rezultat din agresiune, în sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfășurare, subzistă și necesitatea înlăturării lui.
În cazul în care acțiunea de apărare are ca scop înlăturarea actului de atac în pregătirea sau răzbunarea unui act consumat, ea se consideră a fi lipsită de necesitate.
Fapta să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Pentru ca apărarea să fie considerată ca fiind efectuată ca fiind în legitimă apărare, trebuie să existe un raport între fapta săvârșită și atacul care a determinat-o. Nu poate fi legitimă apărare când un atac manifestat sub forma unei vătămări i se răspunde cu uciderea agresorului.
Totuși art. 44 alin. 3 Cod penal, consideră în legitimă apărare și pe acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Dacă apărarea depășește proporționalitatea atacului nici nu se întrunesc condițiile cerute de art. 44 alin. 3 Cod penal, cel care se apără va răspunde penal cu recunoașterea circumstanțelor atenuante (art. 73 Cod penal).
În legea noastră penală se face distincție între excesul de apărare justificat, care este asimilat cu legitima apărare, și excesul scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei de apărare exagerată, dar constituie o circumstanță atenuantă.
Potrivit dispozitiei în art. 22 alin. 4 Cod penal, este considerată în legitimă apărare și persoana care din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziției legale rezultă că depășirea legitimei apărări presupune existența tuturor condițiilor cerute pentru existența legitimei apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depășit atacul din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima atcului.
Excesul scuzabil, spre deosebire de cel justificat, desemnează acea ripostă exagerată care nu a fost determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, mânie, revoltă în fața violenței nejustificate. Din această cauză legea nu asimilează excesul scuzabil cu legitima apărare, dar prevede că depășirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanță atenuantă (art. 88 lit. b) Cod penal ).
Efectele legitimei apărări
Existența legitimei apărări are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei. Deși este prevăzută de legea penală fapta nu constituie infracțiune deoarece îi lipsește o trăsătură esențială a acesteia și anume vinovăția. Fiind înlăturată vinovăția, datorită stării de consrângere creată prin declanșarea atacului, faptei îi lipsește și pericolul social.
Fapta care constituie o apărare legitimă propriu-zisă nu are caracter ilicit și nu poate constitui temei pe nici o răspundere extrapenală. În cazul excesului justificat ori în situațiile în care legitima apărare vine în concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt, este posibil ca fapta săvârșită în stare de legitimă apărare să păstreze caracterul ilicit extrapenal, putând atrage răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară.
3.2. Starea de necesitate
3.2.1 Noțiune și caracterizare
Potrivit art. 45, capitilul V din titlul II al Codului penal:
„ (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de necesitate.
(2) Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu poate fi înlăturat astfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia sau un interesc obștesc.
(3) Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta nu și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.”
Noul Cod penal, în art. 23, reglementează într-o redactare diferită starea de necesitate, dar în esență, condițiile de existență ale acesteia se sunt aceleași.
Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune deoarece nu este săvârșită cu vinovăție. Făptuitorul a fost constrăns la săvârșirea faptei de necesitatea apărării împotriva unui pericol iminent și care nu putea fi înlăturat astfel, anumite valori sociale, expres prevăzute de lege. Se consideră fapte săvârșite în stare de de necesitate: spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană imobilizată dintr-o încăpere care este incendiată, distrugerea unui pod de peste un râu care împreună cu obiectele aduse de ape au format un baraj în calea apelor și reprezintă un pericol iminent de inundare a unei localități, sustragerea unui autovehicol pentru a transporta de urgență la spital o persoană accidentată.
Constrângând o persoană la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a salva anumite valori importante de la un pericol iminent, starea de necesitate constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. La starea de necesitate pericolul poate fi înlăturat atât prin fapta persoanei aflate în pericol, cât și prin fapta altei persoane care îi sare în ajutor.
Starea de necesitate apare ca o realitate în anumite situații, provocate de acțiuni umane ori de împrejurări fortuite, când sunt puse în pericol valorile la care se referă textul art. 45, iar salvarea acestor valori este imposibilă fără săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (asemenea situații pot fi create de intemperii naturale –inundații, incendii, uragane, alunecări de teren, cutremure-ori acțiuni umane , cum este cazul șoferului care conduce cu viteză mult peste limita legală și având permisul suspendat, pentru a salva o peroană accidentată).
Starea de necesitate se deosebește de legitima apărare prin următoarele situații:
în cazul legitimei apărări, pericolul este generat de un atac (de acțiunea agresivă a unei persoane), pe când la starea de necesitate pericolul este creat de diferite întâmplări: un incendiu, o inundație, un cutremur de pământ iar nu o de o activitate deliberată a unei persoane.
în cazul legitimei apărări, acțiunea de apărare, adică fapta prevăzută de legea penală este îndreptată împotriva agresorului, pe cînd la starea de necesitate fapta privește, de cele mai multe ori, persoana care nu este vinovată de crearea pericolului.
În ambele situații datorită pericolului care amenință valorile sociale importante persoana care săvârșește fapta prevăzută de legea penală acționează sub imperiul constrângerii fără voință liber determintă și deci fără vinovăție. De aceea, starea de necesitate este și o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
3.2.2 Condițiile stării de necesitate
Din analiza dispozitiilor art. 45 Cod penal rezultă că existența stării de necesitate, pe de o parte, presupune un pericol care creează starea de necesitate, iar pe de altă parte, o faptă săvârșită pentru salvarea de la acel pericol. Condițiile prevăzute de legea pentru existența stării de necesitate se referă unele la pericol, altele la fapta săvârșită pentru salvarea de la pericol.
În mod corespunzător condițiile prevăzute de lege pentru existența stării de necesitate se referă unele la pericol altele la fapta săvârșită pentru salvarea de la pericol (acțiunea de salvare).
Condițiile privind pericolul
Pericolul social în cazul stării de necesitate se datorează intervenției unor forțe naturale, accidentale, independente de voința unei persoane el existând numai prin îndeplinirea următoarelor condiții:
Întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite (cutremure, inundații, trăsnet care a provocat un incendiu) dar poate proveni și din fapte săvârșite de oameni sau poate consta în apariția neașteptată a unor ființe periculoase (nebuni, animale).
Să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care amenință vreuna dintre valorile ocrotite. Cu atât mai mult va exista starea de necesitate atunci când pericolul a devenit actual, adică s-a declanșat, cu condiția să nu fi adus încă în atingerea valorilor ocrotite de lege, întrucât actul de salvare nu ar mai avea ca obiect , nu ar mai fi necesar. Dacă pericolul a trecut nu mai poate exista stare de necesitate care să justifice actul de salvare. De aceea pentru existența stării de necesitate este important să se stabilească exact momentul săvârșirii faptei de salvare, pentru a se putea determina dacă pericolul era iminent sau actual în acel moment.
Pericolul să fie iminent , să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori a unui interes public. Dintre atributele persoanei legea prevede deci că pericolul trebuie să vizeze viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai amenințarea acestor valori creează o stare de necesitate.
Pericolul vizează un bun important al persoanei. Prin bun important se înțelege acel bun care prin valoare sa deosebită artistică, științifică, istorică ori afectivă justifică efectuarea acțiunii de salvare. Pericolul poate viza și un interes public. Prin interes public se înțelege orice situație, stare, relație, activitate de care este legat avutul public, un interes al unei unități de stat sau al unei alte unități care desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social. La stabilirea importanței bunului trebuie să se țină seama de natura și destinația acetuia, de posibilitățile de a-l înlocui, de diferența de valoare care există între bunul salvat și cel distrus ca urmare a acțiunii de salvare. Pericolul poate viza un interes obștesc în același înțeles ca și în cazul legitimei apărări.
d) Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică nu poate fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie apreciat în funcție de împrejurările complete în care s-a ivit și în care persoana a fost silită să acționeze, de particularitățile psiho-fizice ale persoanei aflate sub amenințarea pericolului. Cel care a acționat trebuie să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar în fapt existau posibilități de înlăturare, pe care el nu le-a întrevăzut. Dacă făptuitorul și-a dat însă seama că pericolul poate fi înlăturat prin alte mijloace, cum ar fi prin fugă, alarmă, și totuși a făcut abstracție de aceste situații, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală, el nu poate invoca starea de necesitate , fiindcă nu poate exista nici stare de necesitate.
Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcție de împrejurările concrete în care s-a ivit și în care persoana a fost silită să acționeze, de particularitățile psihofizice ale persoanei aflate sub amenințarea pericolului.
B. Condițiile privind acțiunea de salvare
Pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind comisă în stare de necesitate trebuie ca fapta respectivă să fie prevăzută de legea penală, deoarece înlăturarea unui pericol prin săvârșirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală nu poate avea semnificație juritică penală.
A doua latură a stării de necesitate o constituie actul de salvare care trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) Acțiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menționate, în sensul că trebuie să fie singura cale de salvare în situația de fapt dată. Necesitatea acțiunii de salvare trebuie apreciată în raport cu iminența și actualitatea pericolului. Dacă acțiunea de salvare are loc după momentul încetării pericolului, fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate.
Acțiunea de salvare este considerată necesară dacă ea este singura cale de înlăturare a pericolului. De aceea, dacă cel aflat sub amenințarea pericolului avea la îndemână și alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu este justificată și nu poate înlătura caracterul penal al faptei.
b) Prin săvârșirea acțiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acela care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Legea cere ca acțiunea de înlăturare a pericolului să se mențină în limitele necesității, să nu fie o acțiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului.
Potrivit dispoziției din art. 45 alin. 3 Cod penal nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a sîvârșit fapta prevăzută de legea penală, și-a dat seama că pricinuește urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Legea a considerat că deși fapta este săvârșită sub imperiul constrângerii, al stării de necesitate, totuși aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, fiindcă nu se poate admite înlăturarea unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare. Săvârșirea faptei în aceste condiții constituie o depășire a limitelor stării de necesitate, iar această depășire, spre deosebire de depășirea limitelor legitimei apărări, nu este niciodată asimilată cu starea de necesitate, făptuitorul urmând să răspundă întotdeauna pentru fapta penală astfel săvârșită. De exemplu, un conducător auto, văzând niște cioburi de sticlă în calea sa, pentru a evita spargerea amvelopelor cotește în viteză spre trotoar care este plin de pietoni, rănind unii dintre aceștea.
c) Fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul. Sunt anume profesii care prin specificul lor obligă pe profesionist să înfrunte pericolul. Într-o asemenea situație lipsește temeiul care justifică înlăturarea caracterului penal al faptei, adică prezența constrângerii. De exemplu: pompierii în caz de incendiu, polițiștii în caz de împiedicare a unor infracțiuni grave sau dezordinii publice ori medicii.
Dacă cei care aveau obligația legală să înfrunte pericolul s-au salvat, totuși, in extremis, săvârșind o faptă ilicită, răspunderea lor nu va fi înlăturată, însă de la caz la caz, instanța de judecată va putea să atenueze pedeapsa, tinând seama de circumstanțele în care au acționat.
3.2.3 Efectele stării de necesitate
Existența stării de necesitate în condițiile cerute de lege și legal constatată are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite în vederea salvării de la pericol. Temeiul exluderii caracterului infracțional îl constituie lipsa de vinovăție a persoanei care a fost constrânsă să acționeze sub amenințarea pericolului, fără voință liber determinată.
Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune și pe cale de consecință nu atrage răspunderea penală. Starea de necesitate nu conduce și la înlăturarea răspunderii civile, având în vedere faptul că adeseori pesoana prejudiciată nu are nici o vină în producerea pericolului (de exemplu lăsarea în libertate a unui animal periculos care a fost ucis în stare de necesitate) înlătură răspunderea civilă a celui care a săvârșit fapta în stare de necesitate. De asemenea este înlăturată răspunderea civilă atunci când pagubele au fost produse tocmai pentru salvarea celui prejudiciat. Când pericolul a fost determinat de cauze fortuite (cutremur, inundații, trăsnet), repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală persoanei în favoarea căreia a fost sîvârșită.
3.2.4 Asemănări și deosebiri între starea de necesitate
și legitima apărare
Asemănarea constă în aceea că în ambele cazuri faptele se săvârșesc pentru a se înlătura un pericol ce amenință persoana proprie sau a altuia sau în interesul public.
În ambele situații legea nu impune vreo condiție în ceea ce privește natura faptei săvârșite, încadrarea sa juridică, aceasta putând constitui oricare din faptele prevăzute de legea penală, care a fost necesară în condițiile în care a avut loc. Deși sub aspectul încadrării juridice nu se prevede vreo cerință totuși din condițiile de reglementare a celor două cauze se desprinde ideea că faptele săvârșite pentru respingerea atacului – legitima – apărare și pentru înlăturarea pericolului – starea de necesitate, trebuie să se întrunească anumite limite, în sensul că fapta comisă în stare de legitimă apărare trebuie să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul iar cea comisă în stare de necesitate trbuie să nu producă urmări vădit mai grave decât acelea care ar fi avut loc dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat.
În cazul în care cele două situații fapta prevăzută de legea penală este disproporționată față de actul de agresiune sau produce urmări grave, însă făptuitorul nu și-a dat seama de aceasta datorită tulburării sub care a acționat, excesul actului de apărare și de salvare este asimilat cu legitima apărare și cu starea de necesitate producând efectele prevăzute de lege.
Legitima apărare și starea de necesitate se deosebesc sub următoarele aspecte:
în cazul stării de necesitate pericolul este determinat de o împrejurare obiectivă care amenință anumite valori, în timp ce situația legitimei apărări ceea ce determină apărarea este atacul injust al agresorului;
sfera bunurilir ce vor fi salvate este cea mai redusă în cazul stării de necesitate decât în situația legitimei apărări:
în cazul stării necesitate făptuitorul salvează un bun prin sacrificarea altuia în egală măsură ocrotit de lege, aparținând unei persoane care de regulă nu a contribuit în producerea pericolului. În situația legitimei apărări prin fapta comisă în apărare se aduce atingere unor valori parținând agresorului;
reglementarea legitimei apărări nu impune condiția ce fapta săvârșită să fi constituit singurul mijloc de a înlătura pericolul, neprevedere justificată de împrejurarea că cel care se apără respinge un atac injust declanșat de agresor.
Dispozițiile legale ale stării de necesitate impun o asemenea condiție, datorită faptului că prin salvarea bunului de la pericol se prejudiciază o valoare aparținând altei persoane care de regulă nu este implicată și vinovată de producerea pericolului.
3.3 Constrângerea fizică și constrângerea morală
3.3.1 Noțiune și caracterizare
Sediul materiei este art. 46 din Codul penal în vigoare, care reglementează în acest text atât constrângerea fizică cât și constrângerea morală. Noul Cod penal a reglementat constrângerea fizică și morală în două aliniate distincte:
„ (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
(2) De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia, și care nu poate fi înlăturat în alt mod.”
Privite sub aspectul lor de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, constângerea fizică și constrângerea morală apar ca forme de constrângere a persoanei, cu efecte de paralizare sau de deturnare a aptitudinii acesteia de a-și determina în mod liber actele de conduită, iar sub imperiul constrângerii persoana constrânsă săvârșește o faptă prevăzută cu legea penală.
Constrângerea fizică reprezintă situația în care subiectul este supus unei presiuni fizice, căreia nu-i poate rezista, și, sub influența acesteia, săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
Constrângerea morală este situația în care subiectul este supus unor presiuni asupra psihicului, prin amenințare cu un pericol grav, pentru el sau pentru altul, și care nu putea fi înlăturat în alt mod, și, sub stăpânirea temerii este constrâns să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Ambele forme ale constrângerii au ca efect paralizarea aptitudinii persoanei de a-și determina în mod liber actele de conduită.
Constrângerea fizică este denumită și forță majoră. Este definită ca fiind constrângerea sau presiunea pe care o forță, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în așa fel încât această energie, scăpând de sub controlul conștiinței și voinței persoanei constrânse (imobilizată și deci împiedicată să acționeze ori pusă în mișcare împotriva voinței ei), se manifestă printr-o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, unei persoane i se forțează mâna pentru a semna, împotriva voinței ei, un contract de vânzare cumpărare).
Constrângerea morală, denumită și amenințare, este definită ca fiind constrângerea sau presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, în așa fel încât persoana constrânsă, sub imperiul unei temeri grave de producerea răului cu care este amenințată, nemaiavând posibilitatea să-și determine și să-și dirijeze în mod liber voința, săvârșește o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, sub amenințarea cu pistolul, casierul unei bănci deschide seiful cu bani).
Constrângerea fizică și constrângerea morală constituie, fiecare în parte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei constrânse libertatea de voință și de acțiune și înlătură, în acest fel, vinovăția acesteia în săvârșirea faptei. Prin aceasta, constrăngerea fizică și constrăngerea morală se aseamănă cu legitima apărare și cu starea de necesitate. În același timp consrângerea indiferent de forma ei se deosebește de legitima apărare și de starea de necesitate, pe lângă anumite trăsături care le particularizează, prin împrejurarea că în timp ce la legitima apărare și la starea de necesitate constrângerea decurge dintr-o stare, la constrângerea fizică și constrângerea morală aceeași constrângere decurge dintr-o acțiune.
3.3.2 Constrăngerea fizică, condiții
Constrângerea fizică constă într-o presiune externă, activă, o energie, o forță căreia nu i se poate rezista, exercitata asupra fizicului unei persoane, astfel încât acesta nu mai acționează liber și comite o faptă prevăzută de legea penală. Cel constrâns acționează mecanic, ca un simplu instrument, deoarece nu poate să se opună.
În planul constrângerii fizice se constată că în plan intelectiv există o cunoaștere și reprezentare a desfășurării materiale a faptului considerat, că sub aspect afectiv există un dezacord categoric între acțiune și dorință, iar sub aspect volitiv, absența totală a voinței care este dominată de forța irezistibilă ce vine din afară.
Pentru realizarea constrângerii fizice sunt necesare următoarele condiții:
să existe o acțiune de constrângere asupra fizicului unei persoane. Această acțiune de constrângere poate consta dintr-o punere în mișcare sau imobilizarea unei persoane; ea poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forța unui animal care nu poate fi stăpânit sau al unei mașini în mișcare, fie de un fenomen natural (o inundație, un cutremur, o înzăpezire, un vânt puternic). Acțiunea de constrângere provine deci de la o forță străină, declanșată independent de conștiința și voința persoanei constrânse. Această forță străină poate avea ca sursă chiar un proces fiziologic al persoanei constrânse (leșin, atac de epilepsie, atac de cord).
persoana constrânsă să nu fi avut posibilitatea de a rezista acțiunii de constrângere. Pentru existența constrângerii fizice nu este suficient să se execute o acțiune de constrângere asupra fizicului unei persoane ci se mai cere ca aceasta să fi fost în situația de a nu fi putut rezista energiei străine exercitate asupra sa.
Făptuitorul nu se poate opune forței străine care acționează asupra sa, când acesta este evident superioară forței proprii și posibilităților ce le are la îndemână pentru a contracara, astfel că i se anulează total posibilitatea de a se opune și rezista forței străine va trebui să se ia în considerare intensitatea acesteia, persoana făptuitorului, condiția precum și toate împrejurările concrete ale situației date. Dacă persoana a avut posibilitatea de a opune rezistență cu unele mijloace avute la îndemână, nu va exista constrângere fizică în sensul legii penale, întrucât persoana nu a fost efectiv și absolut lipsită de posibilitatea de a acționa.
fapta săvârșită sub presiunea constrângerii fizice trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală ca infracțiune, indiferent de calificarea juridică a acesteia. Dacă fapta este prevăzută de legea penală, nu interesează care este natura sau gravitatea acesteia, forma ei sau felul contribuției făptuitorului (autor, instigator sau complice).
Făptuitorul nu îndeplinește o obligație legală pe care o avea și astfel se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală. De exemplu, militarul care nu se prezintă la data și ora la unitate din cauza unei înzăpeziri sau a unor inundații, funcționarul sechestrat care nu își îndeplinește la timp sarcinile de serviciu.
Efectele constrăngerii fizice
O faptă comisă sub imperiul constrângerii fizice nu este infracțiune deoarece îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției. Lipsa vinovăției decurge din paralizarea energiei sale fizice. Fapta comisă nu poate fi imputată făptuitorului întrucât ea nu reprezintă expresia vinovăției sale libere. Vinovăția sub formă de intenție în sensul legii penale înseamnă reprezentarea urmărilor acțiunii și a producerii urmărilor. În cazul constrângerii fizice așa cum a rezultat din condițiile acesteia, făptuitorul este lipsit de libertatea de acțiune și voință, fapta nefiindu-i imputabilă. Fapta ne fiind infracțiune nu atrage răspunderea penală.
3.3.3 Constrângerea morală, condiții
Legea penală nu prevede constrângerea psihică, ci optează, ca formulare, pentru „constrângerea morală” care are o arie mai restrânsă. Legea penală reține, ca modalitate a constrăngerii morale, amenințarea. Desigur, aceasta trebuie să aibă o intensitate, o gravitate deosebită încât influența să fie decisivă asupra voinței persoanei amenințate.Pentru a fi în prezența constrângerii morale, amenințarea trebuie să se refere la un pericol cert, direct în raport cu viața, integritatea corporală, sănătatea și libertatea persoanei amenințate, ori a altei persoane de care cel amenințat este legat afectiv puternic.
Din textul de lege rezultă că sunt necesare îndeplinirea anumitor condiții ca această formă a constrângerii să constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei:
Să existe o actiune de constrângere săvârșită de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin amenințarea cu un rău important. Existența unei amenințări de acest fel provoacă la persoana amenințatăun sentiment de teamă sub imperiul căruia ea săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, ca singura alternativă a răului cu care este amenințată. Persoana constrânsă moral este nevoită deci sau să sufere răul cu care este amenințată, sau să săvârșească fapta ce i se pretinde de către cel care efectuează constrângerea și care este o faptă ilicită. Amenințarea poate fi orală sau scrisă. Amenințarea orală poate fi însoțită sau nu de gesturi amenințătoare (de exemplu, agitarea unei arme, închiderea ușii cu cheia, ruperea legăturii telefonice) fără ca prin aceasta să înceteze de a fi o constrângere morală, exercitată asupra psihicului persoanei.
Prin amenințare să se creeze un pericol grav pentru persoana amenințată sau pentru altă persoană, în cazul în care nu s-ar ceda amenințării și nu s-ar săvârși fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate să privească oricare dintre valorile legate de persoana fizică: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea, fie că este vorba de persoana celui amenințat, fie de orice altă persoană, independent de existența vreunei legături între aceasta și cel amenințat. Legea penală apără și încurajează sentimentul de solidaritate și relațiile de ajutor reciproc împotriva agresiunii.
Pericolul rezultat din amenințare este considerat grav atunci când se referă la un rău ireparabil sau greu de reparat. Dacă pericolul nu privește vreuna dintre valorile esențiale legate de persoană sau dacă pericolul nu este grav, nu poate exista constrângere morală.
Pericolul cu care se amenință trebuie să fie de așa natură încât să nu poată fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Dacă era posibilă recurgerea la alte mijloace de înlăturare a pericolului, condiția inevitabilității nu este îndeplinită și nu există constrângere morală (de exemplu, când este posibilă chemarea în ajutor a altor persoane sau a altor organe de poliție, o tranzacție cu cel care amenință). Pentru stabilirea evitabilității sau inevitabilității pericolului, pe altă cale decât săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, trebuie să se țină seama ca și în cazul constrângerii fizice, de împrejurările de fapt și de persoana făptuitorului.
Efectele constrângerii morale
Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale nu este infracțiune deoarece este săvârsită fără vinovăție. Nu poate exista vinovăție când lipsește libertatea de hotărâre a făptuitorului.
Răspunderea penală a persoanei care acționează sub imperiul constrângerii este înlăturată. De asemenea este înlăturată în principiu și răspunderea civilă, cu excepția cazurilor în care se constată existența unei erori de fapt imputabile făptuitorului.
3.4. Cazul fortuit
3.4.1 Noțiune și caracterizare
Sediul materiei este art. 47 din actualul Cod penal:
„ Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.”
Cazul fortuit este un caz în care acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat neconceput și urmărit de ea, datorită acțiunii unei forțe a cărei intervenții nu a putut fi prevăzută (de exemplu, un accident de circulație soldat cu vătămarea integrității corporale a două persoane și moartea altei persoane ca urmare a unei defecțiuni ascunse a sistemului de servo-direcție la un autoturism din fabrică în aceeasi zi, un tractorist atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ, care explodează distrugând tractorul și rănind grav o persoană, cineva care administrează unei persoane o substanță toxică dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare o etichetă cu numele altui medicament).
Caracteristic cazului fortuit este faptul că acțiunea sau inacțiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos, neașteptat, datorită faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat.
Imprevizibilitatea trebuie să aibă un caracter obiectiv și general, în sensul că nimeni în această situație să nu poată prevedea rezultatul socialmente periculos. Are acest caracter obiectiv și general al imprevizibilității diferențiază această neprevedere, în situația în care făptuitorul, deși trebuia să prevadă rezultatul, nu-l prevede datorită unor deficiențe și limite personale.
Împrejurările a căror intervenție imprevizibilă produce rezultatul social periculos al unei acțiuni sau inacțiuni a unei persoane se datoresc unor întâmplări care pot avea cauze diferite. Aceste cauze se pot datora unor fenomene ale naturii care nu pote prevedea momentul ivirii lor (cutremur de pământ, trăsnet, alunecare de teren). De asemenea sunt frecvente și în condițiile civilizației moderne, împrejurări imprevizibile create de folosirea tehnicii (defectarea internetului, explozia unei instalații, explozia unui cazan de presiune, un scurt circuit, blocarea unui motor),comportarea imprudentă a unei persoane (traversarea în fugă a unei străzi aglomerate), unele stări maldive ale persoanei (leșin, atac de cord, criză de epilepsie), comportarea unui animal ) apariția unui animal în fugă, zborul unei păsări care provoacă un accident aviatic sau de automobil, invazia unor insecte care distrug recolta). În toate aceste cazuri, deși sunt în genere cunoscute, nu se știe însă și nici nu se poate prevedea momentul aparitiei lor.
Între împrejurarea fortuită și rezultatul acțiunii făptuitorul trebuie să existe o legătură de cauzalitate în lipsa căreia împrejurarea fortuită este lipsită de relevanță, în ceea ce privește stabilirea caracterului penal al faptei.
3.4.2. Condițiile de existență ale cazului fortuit
Cazul fortuit trebuie să grefeze pe anumite condiții absolut necesare pentru a produce efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei.
Rezultatul acțiunii sau inacțiunii săvârșite de o persoană să fie consecința unei împrejurări străine de conștiința voința făptuitorului.
Prin rezultatul faptei, acțiune sau inacțiune, săvârșite de o persoană se înțelege urmarea fizică provocată de aceasta. Acest rezultat trebuie să fie consecința unei împrejurări străine de conștiința și voința făptuitorului neprevăzută de acesta. Între rezultat și împrejurarea neprevăzută să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că fără intervenția forței străine, fapta persoanei în cauză nu ar fi produs acel rezultat.
Împrejurarea determinată care a produs rezultatul efectiv trebuie să nu fi fost prevăzută de către autorul faptei.
Prin existența cazului fortuit este necesar ca împrejurarea ce a dus la producerea rezultatului neașteptat să nu fi putut fi prevăzută, în aceleași condiții, de nici o altă persoană. Se știe că este posibil ca un cutremur de pământ să dărâme un zid la umbra căruia este așezat un copil mic ori că trăsnetul ar putea incendia recolte strănsă în stoguri, dar nu se poate prevedea ivirea unei împrejurări fortuite și deci nimănui nu i se cere să le prevadă.
Acțiunea sau inacțiunea, care a produs rezultatul imprevizibil, trebuia să constituie elementele unei infracțiuni.
Pentru reținerea cazului fortuit și înlăturarea caracterului penal al faptei, legea impune ca între împrejurarea neprevăzută și rezultatul neașteptat al actiunii sau inacțiunii făptuitorului să existe un raport de cauzalitate, raport de cauzalitate care nu trebuie să existe însă între împrejurarea neprevăzută și activitatea făptuitorului, împrejurarea neprevăzută putând exista înaintea săvârșirii acțiunii sau inacțiunii.
Cazul fortuit poate veni în concurs și cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Frecvent, cazul fortuit se întânlește cu starea de necesitate și este posibil ca aceste două să se suprapună (vrând să evite lovirea unui pieton, un de autovehicol virează spre trotuar unde o persoană speriată de apariția autovehicolului, are o sincopă și moare). Cazul fortuit poate veni și în concurs cu constrângerea fizică în cazul în care o împrejurare fortuită creează un obstacol insurmontabil pentru o persoană care a fost silită să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală (un militar nu poate să se întoarcă la unitate din cauza unei alunecări de teren). Totodată cazul fortuit poate veni în concurs și cu constrângerea morală (de exemplu, cel constrâns moral dezarmează pe agresor, iar arma căzută din mâna acestuia se descarcă în cădere și rănește o altă persoană).
Cazul fortuit poate veni în concurs și cu eroare de fapt sau invers (de exemplu, în urma virajului brusc și a șocului produs în încercarea de evita lovirea unui pieton ivit pe neașteptate, un conducător nu observă defecțiunea produsă la sistemul de frânare, din care cauză se produce un grav accident), eroarea de fapt se suprapune cu un caz fortuit (de exemplu, o garnitură de mobilă este expediată din eroare la o adresă greșită și, în drum autovehicolul suferă un accident datorat unei cauze fortuite, iar mobila este deteriorată).
3.4.3. Efectele juridice ale cazului fortuit
Constatarea juridică a existenței cazului fortuit are drept consecință înlăturarea caracterului penal al faptei, deoarece exlude vinlvăția, datorită imposibilității făptuitorului de a prevedea intrvenirea împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului periculos. Imposibilitatea prevederii împrejurării fortuite având caracter obiectiv, efectele cazului fortuit operează in rem, adică față de toți participanții la săvârșirea faptei. Când intră în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit înlătură și răspunderea civilă. Dimpotrivă, dacă vine în concurs cu alte cauze, care să subsiste o culpă în sarcina făptuitorului, răspunderea civilă este posibilă.
Cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei, înlătură pe cale de consecință și răspunderea penală.
3.5. Iresponsabilitatea
3.5.1. Noțiune și caracterizare
Potrivit dispozițiilor art. 48 din Noul Cod penal se prevede:
„Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică datorită căreia persoana sub aspect intelectiv nu își poate da seama de sensul și valoarea acțiunilor pe care le săvârșește, ori sub aspect volitiv nu poate să-și dirijeze voința în raport cu acțiunile pe care le infaptuiește.
Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de subdezvoltare psihică datorită diferitelor anomalii (idioțenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală); boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze); tulburări psihice provocate de intoxicații prin alcool, substanțe stupefiante, narcotice; fenomene fiziologice (somn natural, soran hipnotic, leșin). În raport cu aceste cauze și efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fi permanentă (incurabilă) sau trecatoare (intermitentă) cunoscând intrvale de luciditate; poate fi înnascuta sau survenita.
Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite starea de iresponsabilitate a faptuitorului trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și să fie totală adică să constea în lipsa completă a capacității psihice.
În raport cu aceste cauze și cu efectele lor starea de incapacitate psihica poate fi permanenta (incurabila) sau trecatoare {intermitenta), cunoscand intervale de luciditate. De asemenea, poate fi înnascută (congenitală) sau survenită. Oricare ar fi cauzele si durata iresponsabilitații, pentru ca aceasta să înlăture caracterul penal al faptei, trebuie să fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică.
Daca lipsa capacitatii este doar parțială, există așa-zisa responsabilitate atenuată, denumită și responsabilitate limitată sau semiresponsabilitate, care nu înlătură vinovăția și caracterul penal al faptei, dar de care trebuie să se țina seama la individualizarea sancțiunii (art. 72 C.pen.).
Constatarea existenței stării de iresponsabilitate și a cauzelor acesteia necesită cunoștințe de specialitate și de aceea nu poate fi făcută decât de medicii specialiști care vor stabili dacă în momentul comiterii faptei persoana avea capacitatea psihică de a înțelege sensul și valoarea acțiunii sale și dacă putea să-și dirijeze voința în mod conștient. Pe baza concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă răspunde sau nu penal pentru fapta săvârșită.
3.5.2. Condițiile stării de iresponsabilitate
Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei numai dacă sunt întrunite condițiile impuse de art. 48 Cod penal.
a) În momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, autorul nu și-a dat seama de rezultatul acțiunii datorită incapacității psihice, nepercepănd în mod normal caracterul antisocial al faptei. Starea de iresponsabilitate decurge deci din lipsa capacitații de a întelege caracterul faptei (care presupune fie lipsa de discernământ, fie stare de inconstiența), sau din lipsa capacității de a-și determina și dirija manifestările de voință, care presupune fie impulsivitate irezistibilă, fie indiferentism total.
b) Starea de incapacitate psihică a făptuitorului să fie atât în momentul săvârșirii faptei cât și pe întreaga perioadă de timp cât a durat executarea acțiunii (inacțiunii). Starea de incapacitate decurge din lipsa posibilitații de a înțelege caracterul faptei, care presupune fie lipsa de discernămant, fie stare de inconștiența sau din lipsa capacității de a-și determina și dirija manifestările de voință, care presupune fie impulsivitatea irezistibila, fie indiferentism total. Iresponsabilitatea poate fi deci de ordin intelectiv (făptuitorul nu-și poate da seama de ceea ce face) sau de ordin volitiv (făptuitorul nu este în stare să se stăpanească, să se conducă în acțiunile sau inacțiunile sale). Lipsa unuia din acești doi factori sau ai amândurora exclude vinovăția. De asemenea, nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate făptuitorul aflat în așa-numita stare de inconștiența preordinată, adică anume provocate de el însuși ori de alte persoane cu consimțământul său, pentru a o putea invoca în apărare și a încerca să scape de răspundere (de exemplu, un paznic se lasă narcotizat de hoții cu care s-a înteles în prealabil). În cazul în care faptuitorul se afla din culpă sa în stare de inconstiență, această stare nu îl exonerează de răspundere. În aceste cazuri, fapta nu este numai aparent săvârșită în stare de inconștiență, fiindcă în realitate făptuitorul a avut reprezentarea faptei înainte de săvârșirea ei să deci avea posibilitatea să-și de-a seama de urmările acesteia. Sunt așa-numitele acțiuni sau inacțiuni în cauza lor (actiones librae in causa).
Daca făptuitorul s-a aflat în stare de iresponsabilitate în momentul săvârșirii faptei, această stare înlătură caracterul penal al faptei chiar dacă ulterior el și-a recăpătat capacitatea psihofizica. Dimpotrivă, dacă era responsabil în momentul săvârșirii faptei, aceasta își păstrează caracterul penal, chiar dacă ulterior faptuitorul a pierdut capacitatea psihofizica.
c) Starea de incapacitate psihică să se datorească alienației mintale sau altor cauze, care determină stări anormale, de incapacitate psihică datorită cărora făptuitorul este pus în imposibilitatea de a-și da seama de acțiunile sale ori de a le putea stăpâni. Dacă făptuitorul nu are reprezentarea acțiunilor sale din cauza insuficienței dezvoltării psihice legate de vârsta, caracterul penal al faptei se va înlătura pe baza reglementarii cuprinse în art. 50 C.P. Privitoare la minoritatea fatuitorului.
d) Făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevazută de legea penala. Dacă fapta săvârșită nu este dintre cele pe care legea penală le incriminează și le pedepsește chestiunea responsabilității sau, după caz, a iresponsabilității făptuitorului este nerelevantă pentru că fapta nefiind prevăzută de legea penală nu se poate pune problema înlăturării caracterului penal al faptei.
3.5.3 Efectele juridice ale iresponsabilității
Iresponsabilitatea legal constatată are ca efect înlăturarea vinovăției și deci a caracterului penal al faptei săvârșite sub imperiul ei. Este o cauză personală care produce acest efect numai fată de persoana care a săvârșit fapta în această stare. Contribuția dată cu intenție la săvârșirea faptei de către responsabil constituie o participație improprie care atrage răspunderea făptuitorului responsabil (art. 31 C.P.).
Starea de iresponsabilitate nu înlătură răspunderea civilă a făptuitorului și a persoanelor care îl aveau în pază sau sub supraveghere dacă se constată o culpă în sarcina acestora.
Împotriva unui responsabil care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se poate lua măsura de siguranță a internării medicale sau a obligării la tratament medical (art. 113.114 C.P.).
Iresponsabilitatea intervenită după săvârșirea faptei atrage suspendarea urmăririi sau judecatii după faza în care se afla procesul; dacă intervine după condamnare duce la amânarea executarii pedepsei sau la întreruperea executării ei.
3.6. Beția – cauză care înătură caracterul penal al faptei
3.6.1 Noțiune și caracterizare
În conformitate cu dispozitiile art. 49 alin. 1 C.P. "Nu constituie infracțiune fapta prevazută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau alte substanțe."
Potrivit art. 49 alin. 2 "starea de beție voluntară complet produsă de alcool sau alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă."
Beția este o stare anormală în care se gasește o persoană datorită intoxicației cu alcool sau alte substanțe excitante sau narcotice, care au ca efect paralizarea energiei fizice și tulburarea facultaților psihice. Cea mai frecventă formă de beție este beția alcoolică sau intoxicația etilică.
Se mai cunoaște și așa numita "beție rece" care se produce prin consumarea substanțelor stupefiante ca morfina, cocaina, heroina, opiu, hașiș.
Substanțele alcoolice ori narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psiho-fizică a acesteia de la diminuarea pâna la anihilarea completa a capacitații psiho-fizice intelective și volitive în deteminarea atitudinii fața de faptele pe care le săvârșește în această stare. Interesând capacitatea psiho-fizică a persoanei starea de beție influențează răspunderea penală a acesteia în cazul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală în această stare.
3.6.2. Felurile stării de beție
Pentru deteminarea cât mai exactă a influenței pe care starea de beție o poate avea asupra răspunderii penale, în știința dreptului penal se face distincție între mai multe feluri de beție, ținându-se seama de atitudinea psihică a persoanei în cauză față de provocarea stării de ebrietate și de gradul de intoxicație cu alcool sau alte substanțe, de frecvența cu care o persoană își provoacă starea de ebrietate.
în raport cu gradul său de intensitate, beția poate fi completă sau incompletă
Beția completă se poate produce atunci când procesul de intoxicare a trecut de fazele incipiente, caracterizate prin excitabilitate și impulsivitate, ajungând la paralizarea aproape completa a energiei fizice și a facultăților psihice, astfel încât persoana aflată în stare de beție completă este lipsit de capacitatea de a înțelege caracterul faptelor sale și de a fi stăpână pe ele.
Beția incompletă este beția la care procesul de intoxicare se afla în faze incipiente în care starea de beție se manifestă printr-o excitabilitate și impulsivitate pe care acea persoană nu le prezintă în mod normal, deși acestea relevă, de regulă, temperamentul ei.
Starea de beție incompletă determină întotdeauna o slăbire a capacităților de autocontrol și autodirijare a actelor de conduință.
b) în raport cu poziția persoanei față de provocarea stării de beție, beția poate fi
accidentală (fortuită) sau voluntară
Beția accidentală este acea stare de beție provocate independent de voința persoanei în cauză, datorită unei întâmplări, unui accident (de exemplu un muncitor care lucrează pentru prima dată într-un mediu cu vapori de alcool se intoxică fără să-și dea seama, ajungând în stare de ebrirtate; o persoană este silită să consume băuturi alcoolice). Persoana este adusă în stare de beție împotriva ei, de cele mai multe ori fără să-ți dea seama și deci fără să poată prevedea că va ajunge în această stare.
Beția voluntară este provocată cu știrea celui în cauză care consumă băuturi cu substanțe ebriante cunoscând efectul pe care acestea îl produc, indifferent dacă a avut sau nu intenția să se îmbete. Caracterul voluntar al beției decurge deci din faptul că persoana știe că consumă și consumă de bună voie alcool sau alte substanțe ebriante.
Beția voluntară poate fi la rândul ei simpla – atunci când persoana n-a avut intenția de a se îmbăta, urmărind prin aceasta un anumit scop, ori preordinată -când înfăptuitorul a luat mai dinainte hotărârea de a comite o infractiune și s-a îmbătat pentru a căpăta curaj, ori pentru a putea invoca starea de beție în favoarea sa. De asemenea, beția voluntara mai poate fi ocazională – atunci când o persoană, care nu consumă în mod obișnuit băuturi alcoolice, s-a îmbătat întâmplător la o petrecere, ori cronica – atunci când apare ca o stare permanentă a persoanelor căzute în patima alcoolului, aflate într-o stare de deviație psihică permanentă care poate duce la forme psihopatice.
Starea de beție, oricare ar fi forma ei, influențând asupra facultăților psiho-fizice ale persoanei și prin aceasta, asupra capacității ei de a-și da seama și de a fi stăpână pe faptele sale săvârșite în această stare, este firesc ca ea să influențeze și asupra răspunderii penale pentru aceste fapte.
Beția poate fi cauza care înlătură caracterul penal al faptei (art. 49 alin.l C.P.): circumstața agravantă (art. 75 alin. 1 litera e C.P.): circumstanța atenuantă sau agravantă dupa caz (art. 49 alin.2 C.P.).
Dintre formele beției, singura care are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite sub influența ei este beția accidentală (fortuita).
3.6.3 Condițiile stării de beție
Pentru aplicarea acestei cauze de înlăturare a caracterului penal și de excludere a răspunderii penale se cere să fie îndeplinite mai multe condiții:
a) Făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul săvârșirii
faptei în stare de beție produsă de alcool ori de alte substanțe. Dacă activitatea de
săvârșire a durat un interval mai lung de timp, iar starea de beție nu a existat decât
într-o fracțiune a acestui interval, condiția nu va fi îndeplinită. Cu atât mai mult nu
poate fi socotiă ca satisfacuta condiția în cazul în care starea de beție a existat
anterior sau posterior momentului săvârșirii faptei.
Ceea ce intereseaza este dacă făptuitorul s-a aflat în momentul săvârșirii faptei în stare de beție, fiind indiferentă sursa acestei stări, respectiv datorită alcoolului sau altei substanțe ebriante (stupefiante, eter, benzină, terebentină).
În reglementarea acestei stări, legea face distincție între starea de beție și starea de iresponsabilitate provenită din starea de beție care a îmbrăcat forme psihopatice. Dacă beția a căpătat forme psihopatice ducând la iresponsabilitatea persoanei, caracterul penal al faptei săvârșite în această stare este înlaturat datorită iresponsabilitații.
În practica judiciară s-a hotârat ca prevederile care reglementează iresponsabilitatea nu sunt incidente în cazul când starea de inconștiență în care se afla inculpatul în momentul săvârșirii faptei s-a datorat beției voluntare complete, care, în condițiile unei boli psihice preexistente, a afectat capacitatea de apreciere critică a faptelor fi mai ales capacitatea de frânare volițională a actelor comportamentale. Într-o asemenea situație, starea de beție voluntară completă poate constitui o circumstanța atenuantă.
Dimpotrivă, inculpatul nu poate invoca această circumstanță atunci când deși știa ca, fiind bolnav, îi este interzisă consumarea alcoolului, a consumat totuși astfel de băuturi, iar starea în care a ajuns a contribuit în mod direct la creșterea potențialului său agresiv, săvârșind o tentativă de omor .
b) Starea de beție să fi fost accidentală, adica provocată fortuit, independent de
voința făptuitorului. Accidentabilitatea stării de beție implică excluderea amestecului
voinței făptuitorului în provocarea acestei stări.
Beția voluntară simplă, atunci când este produsă fără ca persoana să aibă intenția de a se îmbăta, poate constitui o circumstanță atenuantă [art. 49 alin. (2)] dacă este completa.
Beția voluntară preordinată, adică anume provocată în vederea comiterii faptei poate constitui o circumstanță agravantă judiciară.
c) Starea de beție să fie completă, respectiv persoana să nu-și mai dea seama de
acțiunile sau inacțiunile sale ori de urmarile și de pericolul social al acestora sau să
nu poată fi stăpână pe ele. Beția completă nu trebuie confundată cu beția comatoasă (latargică), care presupune o absență totală psihică a făptuitorului. Subiectul tratează un anumit control asupra faptelor sale, astfel nu se explică cum ar putea comite o faptă prevăzută de legea penală pentru a beneficia de prevederile art. 49 alin. 1 sau 2 C. p.
Pentru ca făptuitorul să poată fi tras la răspundere penală trebuie să aibă o anumită capacitate de a întelege și a voi.
d) Fapta săvârșită de persoana aflată în stare de beție să fie prevăzută de legea penală. Numai în acest mod beția va constitui o cauză care face ca fapta să nu fie infracțiune.
Nu are importanță dacă fapta s-a consumat sau a rămas în fază de tentativă pedepsibilă ori dacă făptuitorul este autor, instigator sau cumplice. Esențial este ca ea să fie prevăzută de legea penală, deoarece în caz contrar ar lipsi una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, cerute de art. 17 alin. 1 C. p.
Starea de beție accidentală poate veni în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi eroarea de fapt (de exemplu, făptuitorul nu a cunoscut că substanța pe care o consumă îi poate provoca starea de ebrietate) sau constrângerea (de exemplu, persoana a fost constrânsă să consume băutura care i-a provocat starea de ebrietate). Aceste cauze comfirmă caracterul accidental (fortuit) al stării de beție și înlătură orice îndoieli cu privire la efectele pe care aceasta trebuie să le producă potrivit legii.
3.6.4 Efectele juridice ale stării de beție
Fapta săvârșită în stare de beție accidentala completa înlătură caracterul penal al faptei săvârșite sub imperiul ei prin absența trasăturii esențiale ale vinovației. Făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, s-a aflat, din cauze independente de vointa sa în imposibilitatea de a-și da seama de fapta săvârșită și de a fi stăpân pe ea. Dacă starea de beție a fost provocată de o alta persoană aceasta va răspunde pentru participație improprie.
3.7. Minoritatea făptuitorului
3.7.1. Noțiune și caracterizare
Sediul materiei este art. 50 din actualul Cod penal care prevede:
“Nu constituie infractiune fapta prevazută de legea penală săvârșită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.”
Minoritatea este starea în care se găsește făptuitorul minor, care în momentul săvârșirii faptei prevazută de legea penală nu îndeplinise vârsta răspunderii penale.
Capacitatea psiho-fizică a persoanei de a-și da seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale și de a și le dirija în mod voit nu există din momentul nașterii, ci se formează odata cu dezvoltarea acesteia.
Potrivit dispozițiilor art. 99 alin.l si 2 C.P. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul care are vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani în momentul săvârșirii faptei răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernămănt.
Determinarea limitelor de la care se începe răspunderea penală a minorilor s-a făcut ținându-se seama de dezvoltarea capacitații psiho-fizice a acestora, de aptitudinea de a înțelege semnificația socială a faptelor, care este strâns legată de împlinirea unor anumite limite de vârstă.
În concepția legii s-a considerat că minorii până la vârsta de 14 ani datorită insuficienței dezvoltări a capacitații fizice nu pot fi supuși răspunderii penale, legea instituie o prezumție de neresponsabilitate.
După împlinirea vârstei de 14 ani, odată cu dezvoltarea capacității psihice a minorului, se constituie o răspundere penală condiționată de dovedirea discernământului, prin discernământ înțelegându-se capacitatea minorului de a înțelege și de a-și manifesta voința în raport cu fapta săvârșită.
După împlinirea vârstei de 16 ani legea îl considera pe minor responsabil în sensul unei capacități depline generale de a-și da seama de faptele comise și de a le putea stăpâni.
Capacitatea individuală a minorului de a conștientiza scopul și efectele acțiunilor sau inacțiunilor sale este diminuată, aflându-se într-o continuă formare. De aceea legea a statuat că până la o anumită vârstă minorii nu posedă o capacitate psihică totală pentru a conștientiza caracterul periculos al faptelor lor și nici nu înțeleg rolul formativ al pedepsei.
Trebuie precizat că politica penală a statului nostru pornind de la persoana minorului infractor, de la cauzalitatea fenomenului criminalității juvenile, face diferențieri de sancționare pentru infractorii minori față de cei majori.
3.7.2 Condițiile stării de minoritate
Pentru a fi operantă cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie îndeplinite trei condiții:
Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală. Neprevederea ei în legea penală constituie, ea însăși, o cauză care face ca fapta să nu fie infracțiune, prin lipsa uneia din trăsaturile esențiale prevazute de art. 17 alin. (1) C.pen. Nu are importanță dacă fapta a fost executată printr-o acțiune sau o inacțiune, dacă a fost realizată în forma consumată sau doar sub forma tentativei.
Fapta să fie săvârșită de un minor care nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal. Potrivit art. 99 C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorii între 14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedește ca au săvârșit fapta cu discernământ. După împlinirea vârstei de 16 ani, minorii răspund penal, dar potrivit unui sistem specific de sancțiuni.
Prin urmare, vorbim de minoritate ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în cazul minorilor sub vârsta de 14 ani sau între 14-16 ani dacă nu au acționat cu discernământ.
În cazul minorului între 14-16 ani, lipsa discernământului trebuie să fie dovedită cu ajutorul unei expertize medico-legale psihiatrice și al unei anchete sociale. Sarcina dovedirii discernământului revine acuzării, organele judiciare având obligația de a ține seama de posibilitățile minorului de a-și da seama de consecințele faptei săvârșite, de dezvoltarea mintală a acestuia, de gradul lui de pregătire, de împrejurările săvârșirii faptei. Prin urmare, pentru această categorie intermediară de minori, între 14-16 ani, atribuirea caracterului penal faptelor ce le săvârșesc este condiționată de dovedirea faptului ca au acționat cu discernământ.
c) Minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei.
Aceasta condiție se referă la faptul că starea minorului de natură, să înlăture caracterul
penal al faptei (sub 14 ani sau între 14-16 ani, dar nu are discernământ) trebuie să
existe în momentul săvârșirii faptei și pe întreaga perioadă de executare a acesteia.
În cazul când minorul a săvârșit, în timpul cât nu răspunde penal, o parte din actele succesive componente ale unei infracțiuni continue ori continuate sau ale unei infracțiuni de obicei, pe care le repetă sau le prelungește în timp în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracțională săvârșită în această ultimă perioadă. În cazul când a săvârșit, în timpul când nu răspundea penal o fapta prevăzută de legea penală cu urmări progresive realizate în perioada când a devenit răspunzător, el nu va fi tras la răspundere penală.
Starea de minoritate care atrage înlăturarea caracterului penal al faptei poate veni în concurs cu alte cauze de acest fel, cum ar fi: legitima aparare; constrângerea fizica sau morală; cazul fortuit.
Invocarea acestor cauze concurente, precum și a altora care pot interveni și se pot suprapune minorității făptuitorului, prezintă interes pentru stabilirea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârșită de minorul care nu a răspuns penal, având în vedere ca unele dintre aceste cauze exclud și răspunderea civilă a făptuitorului.
3.7.3 Efectele stării de minoritate
Starea de minoritate în care minorul nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal, când este legal constatată, are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a înlăturării vinovăției minorului în săvârșirea acesteia; iar vinovăția este înlăturată din cauza insuficienței dezvoltării facultăților psihice care permit persoanei să înțeleagă caracterul faptelor sale și să fie stăpână pe ele.
Fapta săvârșită de minorul care nu răspunde penal nu poate atrage răspunderea penală, dar constituie temeiul și vădește necesitatea luării față de minor a uneia dintre măsurile de ocrotire prevazute în art. 8 din legea nr.3 din martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori. Comisiile pentru ocrotirea minorilor de pe lângă prefecturi pot lua una dintre următoarele măsuri educative:
supravegherea deosebită;
internarea într-o scoală de reeducare care funcționează în subordinea Ministerului Muncii și protecției sociale.
Supravegherea deosebită constă în lăsarea minorului în supravegherea părintelui sau tutorelui, cărora li se pun în vedere ca au îndatorirea de a-1 supraveghea îndeaproape. Măsura se ia pe durata de minim un an dar nu poate dura după împlinirea de catre minor a vârstei de 18 ani. Internarea într-o școală specială de reeducare se ia față de minorul în vârstă de cel putin 10 ani, atunci când se apreciază că măsura supravegherii deosebită aplicată acestuia nu a dat rezultatele urmărite. Durata internarii nu este determinată, dar nu poate continua internarea după îndeplinirea de catre minor a vârstei de 18 ani. Măsura internării nu poate fi luată față de minorii deficienți, aceștia urmând să fie încredințați unor instituții de ocrotire specializate.
Minoritatea făptuitorului este o cauză personală de înlăturare a caracterului penal al faptei și deci nu produce efecte decât față de minorul aflat în această stare. De asemenea, ea nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor care aveau în îngrijirea sau paza lor pe minor, dacă se reține o culpă în sarcina acestora. Răspunderea civilă este exclusă însă în cazul în care se constată existența, în favoarea minorului, a altor cauze care înlătură și răspunderea civila (legitima apărare, constrângerea).
3. 8. Eroarea de fapt
3.8.1 Noțiune și caracterizare
Sediul materiei în actualul Cod penal este art. 51, care prevede:
“(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârsirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
(2) Nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.
(3) Dispozițiile alin.(1) și alin.(2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă nerecunoaștera stării, situației, sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.
(4) Nerecunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.”
În dreptul penal, prin eroare se înțelege necunoașterea sau înțelegerea greșită, de către cel care săvârșește o faptă prevazută de legea penală, în momentul comiterii acesteia, fie a unei stări, situații sau împrejurări, esențială pentru corecta caracterizarea acelei fapte, fie a unei dispoziții legale. Din această caracterizare rezultă că nu există eroare în caz de îndoială, ci conștiința necunoașterii exacte a acesteia.
De aceea, cel care acționează cu conștiința cunoașterii nesigure a realității acceptă riscul rezultatului socialmente periculos al faptei sale, atitudine caracteristică intenției indirecte. Tot asfel, nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijența profesională care a determinat ignoranța care a dus la o greșeală de calcul sau aplicarea greșită a unui procedeu stiințific în exercitarea unei profesii sau meserii, fiindcă în astfel de situații există obligația legală pentru cei în cauză de a cunoaște realitatea.
Ca reprezentare greșită a realității, eroarea prezintă interes în dreptul penal, fiindcă existența vinovăției în săvârșirea unei fapte prevazută de legea penală presupune reprezentarea de către făptuitor a întregii realități în care a acționat, această reprezentare corecta a realității permițând făptuitorului să prevadă ori să aibă posibilitatea de a prevedea rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale. Dacă făptuitorul nu cunoaște sau nu cunoaște exact, în momentul săvârșirii faptei, anumite date ale realității care determină caracterul socialmente periculos al faptei sa gravitatea acesteia, eroarea sa îl face să nu-și dea seama de caracterul faptei sau gravitatea urmarilor acesteia și totodată îl împiedică să-și determine în mod conștient voința. Deși dispune de toate facultățile psihice care îi permit să înțeleagă și să-și autodirijeze actele sale de conduită, acestă capacitate psihică a făptuitorului poate deveni ineficientă sub influența erorii, ducând la lipsa de vinovăție a persoanei.
Din dispozițiile art. 51 alin. l si 2 rezultă că eroarea de fapt poate să se refere:
la o împrejurare. stare sau situație de fapt de care depinde caracterul penal al faptei caz în care fapta nu constituie infracțiune ;
la o circumstanță agravantă a infracțiunii, situație în care fapta constituie infracțiune însă în forma simplă și nu agravantă.
3.8.2 Felurile și condițiile erorii de fapt
În știința dreptului penal și în legislație se face distincție între mai multe feluri de eroare, folosindu-se diferite criterii:
1. Eroare de fapt și eroare de drept. Astfel, după obiectul asupra căruia poartă eroarea, se face distincție între eroare de fapt și eroare de drept. Eroarea este denumită „de fapt" atunci când poartă asupra unor date ale realitatii faptice, materiale (asupra unor însușiri ale obiectului material, asupra unor atribuții ale subiectului activ, asupra unor împrejurări, condiții sau cerințe care sunt de esența laturii obiective a unei infracțiuni, asupra unor stări sau situații, de care depinde caracterul penal al faptei ), constând deci în necunoașterea ori în cunoașterea greșită a acestor date ale realitații.
Eroarea este denumita „de drept" atunci când poartă asupra unei norme de drept, constând deci în necunoașterea sau în cunoașterea greșită a acesteia.
Prin înlăturarea alineatului 4 al textului actual al art. 51 care reglementează eroarea de fapt, noul Cod penal, în redactarea art. 33, introduce eroarea de drept penal ca și o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Distincția între eroare de fapt și eroare de drept este importantă, deoarece în timp ce eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, eroarea de drept, atunci când poartă asupra unei norme de drept penal, potrivit reglementării din actualul Cod penal, nu înlătură caracterul penal al faptei (art. 51 alin. 4).
2. Eroare principală și eroare secundară. În raport cu obiectul ei și totodată
în funcție de consecințele pe care le poate avea, eroarea este denumita principală,
atunci când poartă asupra unor date de fapt privitoare la unul dintre elementele
constitutive ale infracțiunii, de care depinde, deci, însăși existența infracțiunii, și
secundară, atunci când poartă asupra unei stări, situații sau împrejurări, care
constituie un element circumstanțial sau o circumstanță a infracțiunii.
Distincția este interesantă pentru că eroarea principală poate avea drept consecință inexistența infracțiunii, în timp ce eroarea secundară poate duce numai la inexistența unei variante agravate a infracțiunii sau la înlăturarea unei circumstanțe agravante, nu însă și la inexistența infracțiunii în configurația tipica a acesteia.
3. Eroarea de fapt, cauza care înlătură caracterul penal al faptei. Dintre
cele două categorii principale de eroare cunoscute, și anume eroarea de drept și
eroarea de fapt, aceasta din urma prezintă interes deosebit pentru dreptul penal,
fiind unanim admis că ea constituie, în anumite condițiuni, o cauză care exclude
vinovăția persoanei în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această
concepție este însușită și în sistemul dreptului nostru penal (atât Codul penal de
la 1936, cât și Codul penal în vigoare conțin dispoziții privitoare la efectele
erorii de fapt).
În acest sens, conform dispoziției din art. 51 alin. 1 C. pen., eroarea de fapt înlătură caracterul infracțional al faptei săvârșite, atunci când făptuitorul nu cunoaște, în momentul săvârșirii acesteia, existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde acest caracter.
Pentru ca eroarea de fapt să înlăture caracterul penal al faptei este necesar să se constate îndeplinirea următoarelor condiții:
Făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta condiție generală tuturor cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei este absolut necesară și în aceasta situație, deoarece dacă fapta nu are acest caracter, nu este prevăzută de legea penală, nu se poate pune problema vinovăției penale și, implicit, existența erorii de fapt este irelevantă sub aspectul dreptului penal.
Făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greșit existența vreunei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei respective sau o circumstanță agravantă. Din aceasta condiție rezultă că necunoașterea sau cunoașterea greșită trebuie să privească anumite stări, situații sau împrejurări indispensabile ca fapta să constituie infracțiune sau pentru existența unei anumite circumstanțe agravante. Astfel, pentru existența infracțiunii de tăinuire se cere ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul dobăndit provine dintr-o faptă prevazută de legea penală sau pentru existența circumstanței agravante prevăzută de art. 89 lit. c) C. pen. este necesar ca infractorul major să cunoască faptul că persoana împreuna cu care a comis infracțiunea este minoră.
Daca făptuitorul se afla numai în îndoială cu privire la existența acelei stări, situații sau împrejurări, înseamnă că era conștient de faptul că nu poate să-și reprezinte în mod corect realitatea și ca atare era obligat să se abțină de la orice acțiune sau inacțiune până în momentul conturării unei imagini corecte asupra acesteia.
Prin „stare" se înțelege felul în care se prezintă o persoană, un bun în raport cu reali-tățile date, spre exemplu: starea civilă a unei persoane sau starea tehnică a unui bun.
„Situația" este poziția unei persoane, a unui bun sau a unei instituții, într-un anumit moment, în cadrul relațiilor sociale sau al realitaților obiective, cum ar fi: situația de ceta-țean sau de strain, de funcționar sau alt salariat, de persoana căsătorită, de ruda apropiată, ori situația de bun din avutul public, de lucru provenit din infracțiune, de produs ce nu poate face obiectul comerțului particular.
„Împrejurarea" este reprezentată de elemente externe faptei, anumite circumstanțe în care se gasește o persoană, un obiect și care, puse în corelație cu fapta comisă, o particu-larizează în concret, ca de exemplu: în timpul nopții, în loc public, în exercițiul funcțiunii, având asupra sa arme, fără autorizație.
O ultimă condiție a erorii de fapt este ca aceasta să existe în momentul săvârșirii
faptei, cu alte cuvinte făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greșit, în momentul
săvârșirii faptei, existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul
penal al faptei sau o circumstanță agravantă în legatură cu aceasta. Existența erorii
înainte de săvârșirea faptei nu este suficientă pentru înlăturarea caracterului penal al faptei
sau a circumstanței agravante.
Se cere ca făptuitorul să se fi aflat în momentul săvârșirii faptei în imposibilitea de a-și da seama de caracterul acesteia. În același timp, este necesar ca eroarea să dăinuiască în tot timpul efectuării actelor de săvârșire a faptei.
Se impune introducerea în Codul penal și a erorii de drept ca o ultimă cauză care înlătură vinovăția.
Nu se poate invoca eroarea de drept în cazul faptelor grave ori despre fapte de care orice persoană află de timpuriu că sunt nepermise – cum ar fi de exemplu lovirea, înșelăciunea, furtul. Pot fi însă situații când, de exemplu, Monitorul Oficial nu a putut fi răspândit, din cauza unor împrejurări exceptionale ( cutremur, inundații, dezastre) ori o parte din teritoriul țării a fost ocupat militar.
Necunoașterea legii ar putea fi invocată chiar și în împrejurari normale, de pilda, de o persoană care este trasă la răspundere penală pentru o faptă comisă în condiții identice după achitarea anterioară și când instanța a motivat că fapta nu constituie infracțiune, ori după ce a primit un sfat competent de la un profesionist al legii.
3.8.3. Efectele erorii de fapt
Eroarea de fapt are efecte diferite, după cum se referă la un element al infracțiunii, ori la o circumstanța agravantă și dupa cum faptele prevăzute de legea penală săvârșite din eroare sunt incriminate numai când sunt săvârșite cu intenție sau sunt incriminate și când sunt săvârșite din culpă.
Consecințele pe care eroarea de fapt le are asupra existenței infracțiunii și asupra răspunderii penale sunt diferite, după cum faptele prevăzute de legea penală, săvârșite din eroare, sunt incriminate numai atunci când sunt săvârșite cu intenție, sau sunt incriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă:
în cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârșite cu intenție, eroarea de fapt, dovedită, atunci când poartă asupra unei stări, situații sau împrejurări prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracțiunii, are drept consecință înlăturarea caracterului penal al faptei și deci înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului. Această consecință decurge din însăși dispoziția din art. 51 alin. 1 C. pen., care prevede ca nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală atunci când făptuitorul nu cunoaște, în momentul acesteia, existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei (de exemplu, făptuitorul nu știe că o moneda pe care o pune în circulație este falsă, ori ca un înscris de care se servește în valorificarea unui drept al său este fals). Temeiul acestei excluderi îl constituie înlăturarea vinovăției persoanei, în forma cerută de lege pentru existența infracțiunii, în speță intenția, fiindcă nu poate exista intenția atunci când făptuitorul, datorită necunoașterii unei stări, situații sau împrejurări de care depinde existența infracțiunii, n-a avut reprezentarea caracterului socialmente periculos al faptei, fiindcă n-a prevăzut rezultatul ei, chiar daca avea posibilitatea să-l prevadă, sau, chiar dacă l-a prevăzut, a crezut fără temei că nu se va produce. Eroarea de fapt înlătură deci vinovăția sub forma intentiei și, cu aceasta, caracterul penal al faptei, chiar dacă eroarea este imputabila făptuitorului, adică chiar dacă s-a aflat în eroare din culpa sa (de exemplu, nu a fost suficient de atent atunci când a luat din eroare ceasul altui coleg împreună cu care și-a ținut obiectele în același vestiar), fiindcă în astfel de cazuri numai intenția, directă sau indirectă, poate constitui elementul subiectiv al infracțiunii. iar lipsa acestui element duce la inexistența infracțiunii. Trebuie precizat însă că este necesar să se dovedeasca eroarea, și nu îndoiala, fiindcă, în caz de îndoială, săvârșirea faptei implică acceptarea de catre făptuitor a rezultatului socialmente periculos, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil.
b) În cazul faptelor incriminate și în ipoteza săvârșirii lor din culpă, eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea nu provine din culpa făptuitorului. Astfel, potrivit dispoziției din art. 51 alin. 3 C. pen., eroarea purtand asupra unei stari, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, în cazul în care aceasta este incriminată și atunci când este săvârșită din culpă, duce la inexistența infracțiunii numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. Dacă eroarea este imputabila făptuitorului, care din neatenție, superficialitate ori grabă, n-a cunoscut existența stării, situației sau împrejurării care constituie element al infracțiunii, această eroare lasă să subziste culpa sa în săvârșirea faptei și deci nu înlătură caracterul penal al faptei. Așa se explica faptul că, în mod obișnuit, eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei, care este incriminată și în ipoteza săvârșirii ei din culpa. 0 asemenea eroare înlătură caracterul penal numai în cazurile în care nu este datorată culpei făptuitorului și deci nu este imputabilă acestuia (de exemplu, la cererea victimei de a-i da din rastelul conținând arme de panoplie un pistol artizanal care nu reprezinta o arma de foc, acesteia i se înmâneaza o armă de foc pe care, utilizând-o, ucide o altă persoană).
c) Eroarea asupra circumstanțelor. Când eroarea poartă asupra unei stări, situații sau împrejurări care constituie un element circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al unei infracțiuni, ori o circumstanța agravantă, ea are ca efect înlăturarea acelui element circumstanțial sau a acelei circumstanțe agravante. Acest efect este prevăzut prin dispoziția din art. 51 alin. 2 C. pen., care prevede că nu constituie circumstanța agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii. Nu se înlătura deci caracterul penal al faptei, care rămane infracțiune, ci numai caracterul agravat al acesteia. Dacă starea, situația sau împrejurarea necunoscută constituie un element circumstanțial, eroarea are ca efect înlăturarea variantei agravate sau atenuate a infracțiunii, lăsând însă să subziste infracțiunea în configurația ei simplă sau tipica (de exemplu, dacă furtul nu a fost comis în timpul nopții, ci ziua, fapta nu va constitui infracțiunea de furt calificat, dar va întruni totuși elementele constitutive ale infracțiunii de furt simplu).
Tot așa, dacă starea, situația sau împrejurarea necunoscuta constituie o simplă circumstanță agravantă, eroarea de fapt înlătură caracterul agravat al faptei, circumstanța agravantă nemaifiind luată în considerare la încadrarea juridică și, implicit, la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită.
Trebuie precizat însă că eroarea asupra circumstanțelor agravante, ca și eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii, nu produce efectele arătate decât în cazul faptelor pe care legea incriminează săvârșirea lor cu intenție, fiindcă numai în acest caz necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei circumstanțe exclude vinovăția sub forma intenției. Dimpotrivă, în cazul faptelor incriminate și atunci când acestea sunt săvârșite din culpă, eroarea asupra unei împrejurări care constituie o circumstanță agravantă nu înlătură această circumstanță decât în cazurile în care eroarea nu este imputabilă făptuitorului. Cum și eroarea asupra circumstanțelor agravante este, de cele mai multe ori, rezultatu! culpei făptuitorului, ea nu duce la înlăturarea acestor circumstanțe decât în situațiile excepționale în care făptuitorul. oricât de atent și de diligent ar fi fost, n-ar fi putut cunoaște acele împrejurări.
Eroarea de drept extrapenal
În determinarea influenței pe care eroarea de drept o poate produce asupra răspunderii penale, se face distincție între eroarea de drept penal și eroarea de drept extrapenal. Eroarea de drept penal constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale, adică a unei norme de drept penal care prevede o faptă ca infracțiune sau care prevede o pedeapsă pentru o anumită infracțiune.
Cu privire la eroarea de drept penal, este admis în general principiul ca aceasta nu influențează asupra răspunderii penale. Codul penal în vigoare consacră acest principiu prin dispoziția din art. 51 C. pen., care prevede că necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Este consacrat principiul general potrivit căruia nu se poate invoca necunoașterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră (nemo censetur ignorare lege). Acțiunea acestui principiu este restrânsă, așadar, numai la legea penală. În consecință, necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei legi extrapenale, adica eroarea de drept extrapenal (civil, administrativ, al familiei, al muncii), influențează asupra răspunderii penale întocmai că eroarea de fapt, cu care este asimilată. Eroarea de drept extrapenal este posibilă mai ales în cazurile în care normele incriminatoare prevăd ca element constituitiv al unei infracțiuni condiția săvârșirii unei fapte „pe nedrept" sau „contrar dispozițiilor legale". În asemenea situații, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală presupune cunoașterea reglementărilor dintr-o lege extrapenala, iar necunoașterea acestora echivalează cu o eroare de fapt și atrage aceleași consecințe, adică înlăturarea caracterului penal al faptei în condițiile examinate.
Exista însă legislații penale care recunosc eroarea de drept penal ca fiind o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau ca reprezentând o cauză care influențează asupra răspunderii penale și, drept urmare, atribuie acestei ultime situații valoarea unei circumstanțe atenuante judiciare.
După cum eroarea poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracțiunii sau asupra unei circumstanțe agravante, produce urmatoarele efecte:
dacă privește o împrejurare, situațe ori stare de care depinde caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracțiune și deci se înlătură total răspunderea penală;
dacă priveste o circumstanță agravantă, fapta rămane infracțiune, înlăturăndu-se răspunderea pentru forma agravată a infracțiunii, cu reținerea răspunderii pentru forma simplă a faptei penale .
Dacă starea, situația sau împrejurarea necunoscută constituie element circumstanțial, eroarea are ca efect înlăturarea variantei agravante a infracțiunii, lăsând să subziste infracțiunea în configurația ei simplă sau tipică. Dacă starea, situația sau împrejurarea necunoscută constituie o circumstanța agravantă, eroarea de fapt înlătură caracterul agravat al faptei, circumstanța agravantă nemaifiind luată în considerare la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită.
3.8.4. Erorea de drept
Prin eroare de drept se înțelege necunoașterea sau conoașterea greșită a legii penale. În situația erorii de drept făptuitorul este în eroare cu privire la caracterul licit sau ilicit al faptei în sensul că nu cunoaște dacă fapta comisă este sau nu incriminată de lege. Dacă în cazul erorii de fapt persoana nu cunoaște o împrejurare de fapt în care își desfășoară activitatea, în situația erorii de drept are reprezentarea tuturor împrejurărilor faptei sale, cunoscâdu-le pe deplin fiind însă în ignoranță cu privire la aspectul său juridico-penal, neștiind că este incriminată de legea penală.
Codul penal în art. 51 alin. 4 consacră ca "necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătura caracterul penal al faptei." Această prevedere are un caracter absolut în legislația noastră penală. Inadmisibilitatea invocării erorii de drept, în vederea exonerarii de răspundere penală, se justifică prin aceea că legea penală incriminează fapte ce prezintă un grad deosebit de pericol social, ori persoana având reprezentarea pericolului social al faptei comise, implicit trebuie să-și dea seama ca o asemenea faptă este interzisă de legea penală; pe de altă parte, necunoașterea legii penale nu se poate invoca întrucât în statul nostru are loc o amplă acțiune de popularizare a legilor, de aducere la cunoștință înainte de intrarea lor în vigoare, cunoașterea acestora constituind o obligație a cetațenilor și a tuturor persoanelor care se află pe teritoriul statului nostru.
Dacă necunoașterea legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, necunoașterea unei legi extra- penale (civile, administrative) se convertește într-o eroare de fapt producând toate consecințele acesteia.
Eroarea de drept are efecte distincte după cum poartă asupra unui element al infracțiunii ori asupra unei circumstanțe agravante și după cum fapta, în legătură cu care intervine este incriminată numai când este săvârșită cu intenție, când este săvârșită cu intenție și culpă ori este săvârșită numai din culpă.
CAPITOLUL IV
ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Fapta care prezintă pericolul social al unei infracțiuni.
Luarea de mita. Conductor de tren. Cuantumul mitei primite
În fapt s-a reținut că la data de 16 februarie 1999, în calitate de conductor pe trenul de persoane Predeal-Ploiești Sud, inculpatul a primit de la mai mulți călători sume între 500 și 3.000 lei, totalizân 9.500 lei pentru a nu încheia procese-verbale de contravenție și a le permite circulația fără legitimații de călătorie și fără perceptarea suprataxelor stabilite prin Legea nr. 129/1996.
Prima instanță, stabilind existența infracțiunii de luare de mită a dispus condamnarea acestuia în temeiul art. 254 alin. 1 cu aplic, art.41 alin. 2, art. 74 și art. 76 lit. c C.pen., la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea condiționată a executării în condițiile art. 81-83 C. pen.
Apelul declarat vizează achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. b C.proc.pen., raportat la art. 18 C.pen., susținându-se că față de împrejurările în care a fost violată legea penală și modicitatea sumei primite, fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.
Critica nu este întemeiată.
Este știut că prin incriminarea infracțiunii de luare de mită, legiuitorul a urmărit împiedicarea pretinderii ori primirii de către funcționar ori "alți salariați" de bani sau alte foloase pentru actele pe care le efectuează în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sancționând astfel compromiterea prestigiului persoanei juridice și a personalului acesteia în raporturile cu cetățenii, și nu prejudicierea patrimoniului lor.
Ca urmare, pericolul social al comportării incorecte se realizează în momentul pretinderii, primirii ori acceptării promisiunii sau nerespingerii ofertei.
Faptul că mituitorul își duce sau nu la îndeplinire promisiunea făcută, după îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, în mod dorit, de către făptuitor, ori acesta din urmă a restituit valorile primite, nu are relevanță juridică asupra existenței și consumării infracțiunii de luare de mită.
De aceea, în speță, nu cuantumul mitei este elementul esențial care conferă gradul de pericol social al activității materiale stabilite în sarcina apelantului, ci modalitatea și calitatea în care a acționat, frecvența cu care se încalcă atari atribuții de serviciu de către conductorii de tren, precum și daunele materiale care sunt provocate Societății Naționale a Căilor Ferate Române.
Aceste elemente unite cu numărul actelor materiale comise și perseverența de care a dat dovadă pentru compromiterea persoanei juridice pe o relație de cale ferată internațională, și la o ora de trafic intens de călători, cu faptul că rezoluția delictuoasă a fost întreruptă numai prin intervenția organelor de control, confirmă concluzia instanței de fond că, chiar dacă mita totalizează suma modică de 9.500 lei, este realizat gradul de pericol social al infracțiunii de luare de mită. (decizia penală nr. 380-A/1999).
Fapta care prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Infracțiuni prevăzute în decretul nr. 328/1966 privind circulația pe drumurile publice
Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 35 alin. 1 teza II din Decretul nr. 328/1966 cu aplicația art. 37 lit. a C.pen.
Totodată, în temeiul art. 83 C.pen. s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an și 10 luni închisoare aplicată pentru furt calificat prin sentința penală nr. 4193 din 6 octombrie 1995 a Judecătoriei Bacău, urmând să execute în final rezultanta de 2 ani și 4 luni închisoare.
Prin recursul declarat s-a solicitat achitarea conform art. 10 lit. b rap. la art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen comb. cu art. 18 C.pen., susți-nându-se că, în concret, fapta comisă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Încadrarea juridică este legală.
Infracțiunile prevăzute în Decretul nr. 328/1966 republicat fac parte din categoria acelora de pericol, ocrotind relații sociale care asigură normala desfășurare a circulației pe drumurile publice, deci în condiții de securitate pentru traficul rutier și pietonal.
Evident că în atare situație operațiunile de verificare tehnică și identificare ce se efectuează autovehiculelor cu ocazia înmatriculării și înscrierii în circulație constituie condiții esențiale pentru evitarea evenimentelor rutiere, prin care s-ar aduce prejudicii nu numai acestora, dar și vieții, integrității corporale și sănătății celorlalți participanți la trafic.
Ca urmare, în speță, dovedindu-se că în deplină cunoștință de cauză recurentul a acceptat să conducă un autovehicul neverificat tehnic, pe un drum european cu trafic intens rutier și pietonal și pe o distanță de peste 100 km – activitate infracțională sistată numai prin intervenția poliției -, în concret nu poate conduce la concluzia că ar constitui o minimă atingere a valorilor ocrotite prin Decretul nr. 328/1966, de natură a înlătura pericolul social al faptei prevăzute de legea penală.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât în antecedentele sale există alte două condamnări cu închisoare pentru furturi calificate iar violarea dispozițiilor penale expuse a avut loc în termenul de încercare stabilit conform art. 82 C.pen. pentru suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an și 10 luni închisoare.
De aceea motivul de casare invocat nu este întemeiat, instanțele anterioare stabilind temeinic că el trebuie să răspundă pentru infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. 1 teza II din Decretul nr. 328/1966 republicat, (decizia penală nr. 944-R/1999).
2. Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Infracțiuni contra patrimoniului. Inculpat recidivist
Din conținutul art. 18 C.pen. rezultă că nu constituie infracțiune faptele prevăzute de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul lor concret, fiind lipsite în mod vădit de importanță nu prezintă gradul de pericol social determinat prin dispozițiile art. 18 din același cod. Rezultă de asemenea că la stabilirea gradului de pericol social concret, instanțele judecătorești sunt obligate să țină seama deopotrivă de persoana și conduita făptuitorului, de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, împrejurările în care a fost comisă, urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce prin atingerea valorii sociale.
În speță, inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de furt prevăzut de art. 208 alin. 1 cu aplicația art. 37 lit. b C.pen. la pedeapsa de 1 an închisoare. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că la data de 3 august 1997 în timpul zilei, fără drept și-a însușit cantitatea de 15 kg. cartofi de pe un teren aparținând proprietății private, după care i-a transportat la domiciliul său pentru consum propriu. S-a constatat că prejudiciul a fost recuperat la scurt timp, prin restituirea bunurilor sustrase.
Soluția este nelegală.
Din materialul dosarului, într-adevăr rezultă că recurentul este recidivist, în antecedentele sale penale existând mai multe condamnări cu închisoarea pentru infracțiuni contra patrimoniului. în raport cu dispozițiile legale expuse, aceste elemente nu sunt însă de natură a atrage ab initio excluderea lui de la aplicarea art. 18 C.pen., instanțele anterioare fiind datoare să le analizeze în contextul în care s-a desfășurat activitatea infracțională și al cuantumului prejudiciului produs părții vătămate.
Ca urmare, sustragerea de pe câmp a cantității de 15 kg. cartofi pentru consumul familial, în timpul zilei, trebuie apreciată ca o atingere minimă adusă patrimoniului persoanei, care prin conținutul ei concret nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni.
Așa fiind, reeducarea inculpatului, chiar recidivist la data încălcării legii penale, cât și prevenirea încălcării unor atari norme legale, pot fi realizate în condițiile art. 91 lit. c C.pen., prin aplicarea unei amenzi administrative situată între 100.000 și 1 milion lei.
De aceea, constatându-se cazul de casare prev. de art. 385 pct. 18 C. proc. pen., se va admite recursul inculpatului și pe fond, rejudecându-se cauza, se va dispune achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b C.proc.pen., combinat cu art. 18 C.pen. pentru infracțiunea prev. de art. 208 alin. 1 C.pen. și sancționarea conform art. 91 lit. c C.pen. cu pedeapsa de 300.000 lei amendă, (decizia penală nr. 213-R/1999)
Instigare la furt calificat. Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni
Fapta inculpatului de a determina 2 inculpați minori să pătrundă în locuința părîii vătămate pentru a sustrage bunuri pentru el, constituie instigare la infracțiunea de furt calificat
În raport de împrejurarea în care s-a săvârșit fapta, valoarea prejudiciului și detele cu privire la persoana inculpatului se impune achitarea acestuia, întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Prin sentința penală nr. 98/7.03.2000 a Judecătoriei Bolintin Vale s-a dispus achitarea inculpatului S. M., în baza art. 11, pct. Lit. a rap. La art. 10 lit. a C. pr. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 25 rap. la art. 208-209 lit. a,g și i C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. și a art. 75 lit. c C. pen.
Prin aceeași sentințăs-a aplicat, în baza art, 101 C. pen., măsura educativă „mustrare” față de inculpații minori P.M. și B.M.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208-209 lit. a, e și i C. pen.
S-a dispus confiscarea unor sume de bani de la inculpați.
Pentru a se pronunța astfel s-a reținut că în seara zilei de 17.01.1998, la propunerea inculpatului S.M., cei doi inculpați minori s-au deplasat la imobilul proprietate personală a părții vătămate T.C.D. din localitatea Cordoba, unde au pătruns prin efracție și de unde au sustras 4 rame de geamuri și o oglindă de perete, bunuri duse la locuința inculpatului S.M. minorii primind pentru această suma de 50.000 lei.
În aceeași seară toți inculpații s-au deplasat la o discotecă din localitate, unde inculpatul S.M. a propus acelorați 2 minori să mai meargă odată la locuința părții vătămate, ceea ce au și făcut și, folosind acelați procedeu, au pătruns în locuință și au furat 3 uși de lemn, una fiind montată.
Ușile le-au adus la locuința inculpatului S.M. unde inculpații minori au primit 100.000 lei.
Instanța de fond reține că, din materialul probator rezultă că se fac vinovați de săvârșirea faptei inculpații P.M. și B.N.M. iar în ceea cel privește pe inculpatul S.M. rezultă că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu constituie infracțiune.
Împotriva deciziei se declară recurs la Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, vizând greșita achitare a inculpatului S.M.
Analizând probele din dosarul cauzei, Curtea admite recursul.
Din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul S.M. a trimis pe cei 2 minori să sustragă materialele respective și să le aducă la domiciliul său, contra unor sume de bani.
Ca atare, apare greșită achitarea inculpatului S.M. și se va admite recursul, se vor casa parțial cele două hotărâri pronunțate în cauză și rejudecând pe fond, având în vedere valoarea redusă a prejudiciului, împrejurarea că acest inculpat nu are antecedente penale, sancțiunile aplicate inculpaților minori, se apreciază că sunt întrunite condițiile cerute de art. C. pen. și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a C. pr. pen. rap. la art. 10 lit. b C.pr. pen., și se dispune achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 25 rap. la art. 208-209 lit. a C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. și se aplică o amendă administrativă de 250.000 lei. Se mențin celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.
(Secția I penală, decizia nr. 1782/2000)
NOTĂ: În opinia noastră este greșită încadrarea juridică dată faptei săvârșite de inculpatul S.M., aceea de instigare la infracțiunea de furt calificat.
Fapta acestui inculpat de a determina pe cei 2 inculpați minori să sustragă pentru el bunuri, promițându-le că le achită și o sumă de bani, este complicitate la infracțiunea de furt calificat, prevăzut de art. 26, teza 2 C. pen. rap. la art. 208-209 lit. a Cod penal.
Apoi cu privire la sancționarea administrativă a inculpatului S.M. cu amendă în cuantum de 250.000 lei, cunform art. 18 Cod penal, apreciem că este o modalitate greșită de individualizare judiciară a pedepsei.
Conform art. 18 C. pen..nu cunstutuie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni.
Pentru a se stabili gradul de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire al faptei, de scopul urmărit, de împrejurarările în care fapta s-a comis, de urmarea produsă și de persoana făptuitorului
În speță, determinarea unor minori pentru săvârșirea unei fapte de furt calificat prin efracție și escaladare, pe timp de noapte, pentru sustragere de bunuri din locuința unei părți vătămate, în scopul de a-și procura pentru el matriale de construcție, plătind celor 2 minori 150.000 lei, fapta fiind continuată zrebuia să atragă soluția de condamnare, iar nu acea achitare.
Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Criterii de apreciere
Este neîntemeiată susținerea că fapta săvârșită de un inculpat fără antecedente penale nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, dacă scopul urmărit și împrejurările în care a fost săvârșită fapta denotă o atingere semnificativă a valorilor apărate de lege.
Prin sentința penală nr. 72 din 16.02.1999 a Judecătoriei Călărași, V.F. a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare, prin reținerea de circumstanțe atenuante, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat (art.208 alin 1 raportat la art. 209 alin 1, lit. a și g Cod penal).
Din probele administrate în cauză, a fost reținută vinovăția inculpatului care, muncitor fiind la Combinatul Siderurgic Călărași și lucrând în schimbul de noapte, i-a solicitat unui șofer- aflat și el la serviciu la acel moment – să încarce în mașină anumite elemente de turnare, apoi l-a dirijat pe țofer spre un centru de valorificare a fierului vechi din afara combinatului, unde materialele astfel sustrase au fost descărcate. La ieșirea din centru de valorificare, inculpatul a fost oprit de o patrulă a poliției.
Prejudiciul a fost acoperit prin recuperare și restituire.
Inculpatul a declarat apel în cauză, cu solicitarea de a fi achitat și a i se aplica prevederile art. 181 Cod penal.
S-a susținut, prin motivele de apel, că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, dat fiind faptul că materialele sustrase sunt doar deșeuri.
Tribunalul Călărași, prin decizia penală nr. 123 din 5.05.1999, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Reiterând solicitarea și motivarea din apel, inculpatul a declarat recurs în cauză, invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 și 171 Cod procedură penală, privind greșita individualizare judiciară a pedepsei și greșita aplicare a legii.
Recursul nu este fondat.
Împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale, precum și poziția sinceră a acestuia nu pot constitui elemente care să conducă la concluzia că fapta săvârșită nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. Aceste elemente de circumstanțiere personală au fost avute în vedere de instanța de fond, care Ie-a reținut ca circumstanțe atenuante, scăzând cuantumul pedepsei aplicate sub minimul de 3 ani, prevăzut de lege pentru infracțiunea de furt calificat.
La stabilirea gradului de pericol social concret al faptei săvârșite nu poate fi omis modul de operare, anume pe timp de noapte, folosindu-se de mașina unității, fără a comunica șoferului scopul transportului și urmărind valorificarea pentru sine a materialelor sustrase.
Din probe a rezultat că valoarea materialelor sustrase nu este neglijabilă, iar recuperarea prejudiciului nu constituie nicidecum un merit al inculpatului, ci se datorează descoperirii de îndată a faptei.
Astfel fiind, sunt nefondate susținerile privind lipsa pericolului social concret al faptei și privind greșita individualizare a pedepsei, iar recursul va fi respins ca atare. (L.P.)
(Secția l-a penală, decizia penală nr. 1.721/1999)
3. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Legitima apărare. Condițiile existenței unui atac material, direct, indirect și injust
În sensul art. 44 C. pen. este în în legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau a unui interes obștesc, și, care pune în pericol grav persoana sa ori drepturile celui atacat sau interesul obștesc.
Este deasemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării ori temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările prin care s-a produs atacul.
În esență, la data de 21 iulie 1998 în contextul concursului excesiv de alcool, inculpatul a intervenit într-un conflict minor, purtat între victimă și un alt coleg de serviciu, admonestându-i pentru limbajul neconvențional folosit. După circa o oră întânlindu-se la poarta unității și reluând discuțiile comtreadictorii aceștia s-au îmbrâncit și lovit reciproc cu palmela, cu gențile pe care le aveau asupra lor, inculpatul reteăgându-se in direcția unei fântâni, deși conflictul se desfășura la loc deschis, în stradă. În momentul în care un martor a încercat să se interpună între el și victimă, deși acesta din urmă se retrăgea cu spatele spre poarta unității, apărându-și corpul cu o geantă, inculpatul i-a aplicat o lovitură de briceag în zona inghială din imediata apropiere a regiunii laterale abdominale.
Așa fiind, chiar exteriorizată prin intervenția martorului în sistarea conflictului intenția de a fi aruncar în fântână nu mai poate fi apreciată ca reprezentând un pericol direct și imediat pentru persoana inculpatului. De altfel, din modul în care s-a derulat activitatea infracțională este cert că fapta lui nu îmbracă nici măcar forma unei riposte depășite în stadiul unei apărări legitime în fața atacului victimei. Dimpotrivă formează convingerea că reprezintă un mod de finalizare a acțiunii de corecție corporală începută în incinta secției pentru comportamentul adoptat de victimă față de colegul său, având ■ reprezentare deformată urmare consumului excesiv de alcool și o ăovedire a ascendenței în rezolvarea unui conflict fizic.
Prin urmare, instanța de fond a reținut corect că nu sunt îndeplinite cerințele art. 44 C.pen., câtă vreme atributele atacului trebuiau realizate cumulativ și în mod obiectiv, ceea ce, în fapt, nu s-a produs.
Concluzionând, condamnarea apelantului la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru omor calificat prevăzut de art. 174, art. 175 lit. i C.pen. este dreaptă și conformă prevederilor legii, (decizia penală nr. 180-A/1999).
Legitima apărare. Condiția atacului imediat
Prima instanță a condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală prev. de art. 182 alin. 1 C.pen., reținând că fapta a fost comisă în stare de provocare conform art. 73 lit. b C.pen.
Apelul său vizând reținerea legitimei apărări, a fost respins ca nefondat.
Soluția este legală.
Este de principiu că în raport cu prevederile art. 44 C.pen. riposta de apărare în contra unui atac material, direct, imediat și injust, poate fi apreciată drept legitimă apărare numai sub condiția ca actele de apărare să se situeze în limitele unei necesități reale.
Prin urmare există legitimă apărare numai în intervalul de timp din momentul când atacul direct devine material și imediat și până în clipa în care s-a consumat. Actele săvârșite după consumarea acestuia nu mai reprezintă o ripostă necesară, situație în care răspunderea penală a făptuitorului nu poate fi înlăturată, ci eventual diminuată în condițiile art. 73 lit. b C.pen., ca rezultat al puternicei tulburări ori emoții produse în psihicul făptuitorului prin agresiunea victimei.
Din probele administrate rezultă că în seara zilei de 20 aprilie 1997, partea vătămată a încercat să lovească cu o bară metalică pe concubina inculpatului, care se afla la o distanță de circa 2 m. Acesta a parat lovitura și, la rândul său, a lovit-o cu un par peste membrele inferioare, determinându-i căderea la pământ. In continuare, deși victima nu a mai opus vreo rezistență, a repetat loviturile în aceeași zonă, cauzându-i fractură deschisă cominutivă, cu deplasarea ambelor oase de la gamba stângă, care a necesitat pentru vindecare 160 zile de îngrijiri medicale.
Ca urmare, vătămările corporale grave, produse după consumarea atacului, când, obiectiv, nu mai reprezenta un pericol imediat direct pentru el ori altă persoană, exced unei apărări legitime în sensul art. 44 C.pen. Ele constituie o ripostă determinată de puternica tulburare produsă prin atacarea cu o bară de fier a unei persoane apropiate, cum legal au concluzionat instanțele anterioare, atenuând răspunderea penală conform art. 73 lit. b C.pen. (decizia penală nr. 360-R/1999).
Legitima apărare. Iminența atacului
Uciderea agresorului în timp ce acesta încerca să fugă de la locul faptei, după ce a exercitat asupra făptuitorului un atac material, direct, imediat și injust, nu satisface condițiile prevăzute de art. 44 alin. 3 C. pen. ci, dacă există o stare de puternică tulburare, pe cele ale art. 73 Ut. b din același cod.
(Secția penală, decizia nr. 1015 din 27 februarie 2001)
Prin sentința penală nr. 344 din 6 iunie 2000, Tribunalului Cluj, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. pr. pen., a achitat pe inculpatul G.G. pentru infracțiunea de omor, prevăzută de art. 174 C. pen.
Instanța a reținut că, în decembrie 1998, inculpatul a observat în mai multe rânduri, că din locuința sa, în timp ce era plecat, au fost sustrase diferite bunuri, iar în noaptea de 28 decembrie 1998 a fost bătut de două persoane care intraseră în casă cu scopul de a fura.
În acest context, în seara de 27 ianuarie 1999, inculpatul a auzit zgomote la obloanele care protejau ferestrele încăperii. Ieșind în ușa casei, a observat o persoană care a aruncat spre el un obiect voluminos de care s-a împiedicat. Căzut la sol, inculpatul a observat că cel care-l agresase avea în mâini două obiecte lucioase, posibil cuțite, cu unul dintre ele încercând să-l lovească, situație în care a luat o bară metalică cu care a lovit de mai multe ori mâna și capul atacatorului. Acesta a fugit, urmărit de inculpat, iar când a încercat să sară gardul, inculpatul l-a lovit cu bara peste corp, doborându-l.
Victima a decedat a doua zi, ca urmare a unor rupturi de splină, rinichi și plămâni. Pentru a pronunța achitarea, instanța a considerat că inculpatul a acționat în stare de legitimă apărare, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 44 alin. 3 C. pen.
În acest sens, s-a motivat că atacul victimei a fost material, de natură să aducă atingere bunurilor inculpatului și, ulterior, persoanei sale.
De asemenea, s-a reținut că atacul a fost direct și imediat, inculpatul neputând rămâne pasiv în fața atacului, chiar dacă ulterior victima a fugit, iar inculpatul l-a urmărit în dorința de a-l prinde și identifica. Temerea inculpatului a fost puternică, iar riposta sa a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul, fiind îndeplinite cerințele art. 44 alin. 3 C. pen.
Prin decizia penală nr. 307 din 3 octombrie 2000, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de procuror.
Recursul declarat de procuror împotriva decizii este fondat.
După momentul surprinderii victimei lângă casă, când aceasta l-a agresat pe inculpat, toate acestea ulterioare ale inculpatului exced incidenței prevederilor art. 44 alin. 3 C. pen. Lovirea repetată și gravă a victimei când aceasta încerca să scape prin fugă s-a produs când atacul se consumase, situație în care trebuiau aplicate prevederile referitoare la circumstanța atenuantă legală a provocării conform art. 73 lit. b) C. pen. În consecință, recursul a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a dispus condamnarea inculpatului în baza art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Legitima apărare. Depășirea limitelor unei apărări proporționale
cu gravitatea atacului
Fapta unei personae în vârstă și bonlavă, de a se apăra în fața atacului violent, cu palma și picioarele, dezlănțuit de un tânăr viguros și cunoscut ca având o fire violentă, prin lovirea agresorului cu cuțitul într-o zonă vitală a corpului, constituie o apărare legitimă, în condițiile prevederilor art. 44 alin. 3 C. pen. (devenit alin. 4, în urma completării textului prin Legea nr. 169/2002).
(Secția penală, decizia nr.3594 din 17 iunie 2001)
Inculpatul F.D. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat Ia art. 174 C. pen., reținându-se că, la 9 decembrie 1998, seara, partea vătămată aflată în stare avansată de ebrietate, a venit la locuința inculpatului, pentru a consuma împreună cu acesta băuturi pe care le adusese cu el.
Inculpatul a refuzat să bea, motiv pentru care a fost lovit de partea vătămată; rispostând, inculpatul a lovit-o cu cuțitul, cauzându-i leziuni vindecabile în 40-45 de zile, viața fiindu-i pusă în primejdie.
Tribunalul Mureș, prin sentința penală nr. 147 din 5 octombrie 1999, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de vătămare corporalăgravă prevăzută în art. 182 alin.1 cu aplicarea art.73 lit. b C. pen.
Curtea de Apel Târgu Mureș, prin decizia penală nr. 213 din 2 noembrie 2000, a admis apelul procurorului și a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea tentativei la infracțiune de omor, menținând circumstanța atenuantă a provocării. Apelul inculpatului a fost respins.
Prin recursul de față inculpatul a criticat decizia susținând că a săvârșit fapta în legitimă apărare.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 44 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitină apărare.
Este în legitimă apăreare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, dacă pune în pericol persoana sa. Este de asemanea în legitimă apărare și acela care, din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În această din urmă situație s-a aflat inculpatul. Este stabilit că, supărat de refuzul inculpatului de a consuma împreună băuturi alcoolice , victima l-a agresat lovindu-l cu palma și cu piciorul până când inculpatul s-a prăbușit .
Este, de asemenea stabilit că partea vătămată are o comportare agresivă mai ales după ce consumă băuturi alcoolice. Din fișa medicală a inculpatului rezultă că acesta afost operat de hernie de disc, fiind suferind și de alte boli.
Inculpatul este în vărstă de 70 de ani grav bonlav, iar victima, în vărstă de de 28 de ani, este viguroasă și cunoscută ca agresivă, ceea ce explică faptul că, în fața atacului dezlănțuit al victimei, inculpatul s-a apărat cum a putut, folosind cuțitul.
Fiind, deci, întrunite condițiile unei apărăei legitimeîn sensul prevederilor din art. 44 alin.3 C. pen., recursul inculpatului a fost admis,dispunându-se de achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a C. procedură civilă și la art. 44 alin. 3 C. pen.
Legitima apărare. Provocare. Pătrunderea fără drept într-o locuință. Prezumpția de legitimă apărare. Actualitatea atacului
C. pen., art. 44 alin (2)
Lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în locuința făptuitorului noaptea, prin escaladare si efracție, și a lovit cu bățul în cap pe cel aflat în încăpere, constituie un act de legitimă apărare, potrivit art 44 alin. (2) C. pen.
Faptul ca victima a fost lovită și pe când încerca să se retragă și dupa ce scăpase bățul din mână este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea putându-se înarma din nou cu unul din parii aflați la îndemână.
Prin sentința penală nr. 242 din 5 iunie 2001, Tribunalul Galați a condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută în art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Instanța a reținut ca, în jurul orei 5 dimineața a zilei de 25 septembrie, când încă era întuneric, inculpatul, care locuia singur în casă, a fost trezit din somn de o izbitură, în ușa camerei în care dormea. În momentul deschiderii ușii, inculpatul a văzut în fața acesteia pe consăteanul sau H. I., cunoscut ca o persoană cu purtări violente, având un băț masiv în mână. La întrebarea inculpatului, cum a intrat în curte, H.I. nu a răspuns, ci 1-a lovit de mai multe ori cu bățul în cap. Pentru a se apăra, inculpatul a luat o securice aflată la îndemâna, cu latul căreia, în momentul când a fost lovit din nou peste cap, inculpatul a lovit pe agresor la întâmplare.
În urma schimbului de lovituri H.I. a scăpat bățul din mână și s-a retras către poarta de intrare în curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul din parii aflați lângă gard, inculpatul 1-a urmarit și, ajungându-1 lângă poartă, 1-a lovit repetat cu latul securicii, după care 1-a abandonat si a mers să anunțe la politie cele întâmplate. Internată în spital. victima a decedat în aceeași zi, datorită unui politraumatism cu fracturi costale și ale antebrațului. La examenul medical s-a constatat ca inculpatul a suferit leziuni la cap vindecabile în 2 zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 494 din 12 noiembrie 2001 a Curții de Apel Galați, apelul inculpatului a fost respins.
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul inculpatului prin decizia nr. 2718 din 29 mai 2002 si a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pet. (2) lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. și la art. 44 alin. (2')C. pen.
Împotriva deciziei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că achitarea inculpatului este greșjta, deoarece inculpatul a continuat să lovească victima șj dupa ce actiunea acesteia de a pătrunde fără drept în locuință încetase și se îndrepta spre poartă pentru a părăsi curtea.
Recursul în anulare este nefondat.
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., introdus prin Legea nr. 169/2002, se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie. efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.
Este necontestat că victima a intrat fără drept în curtea casei inculpatului, prin escaladarea gardului, după care a forțat ușa casei încercând să pătrunda în camera în care acesta dormea. Trezindu-se, pe întuneric, de zgomotul produs prin forțarea ușii în fața căreia inculpatul, persoana în vârstă, a văzut un bărbat în plina putere, despre care știa ca este violent, el era pus în fața unui atac material, direct, imediat și injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol, care nu a încetat în tot cursul altercației.
Astfel fiind, se constată că achitarea inculpatului este legală și temeinică, motiv pentru care recursul în anulare a fost respins.
I.C.C.J., Completul de 9 Judecători, decizia nr. 429 din 3 noiembrie 2003
4. Cauze care înlătură caractrul penal al faptei. Starea de necesitate
pe fondul consumului de alcool
Numitul M. I. , conducător auto la exploatarea de transporturi Sibiu, a fost invitat la o nuntă în Municipiul Brașov. întâlnindu-se cu mai multe rude și prieteni la această nuntă, au consumat băuturi alcoolice până dimineața. în jurul orei 7, soției lui M. I. , care era suferindă de inimă, i s-a făcut rău, fapt care impunea transportarea acesteia de urgență la spital.
Numitul M. I. , în această situație, deși consumase băuturi alcoolice, s-a urcat la volanul autoturismului său și a circulat pe străzile Municipiului Brașov, până la spitalul militar, unde și-a internat soția. La întoarcere inculpatul a fost oprit și verificat de un echipaj de poliție, care a constatat că acesta consumase băuturi alcoolice. în urma recoltării probelor biologice s-a constatat că la data conducerii autovehiculului pe drumurile publice inculpatul a avut în sânge o îmbibatie alcoolică de 1,20 %. Martorii arată că într-adevăr soția lui s-a îmbolnăvit subit. În plus instanța a mai reținut faptul că, la acea oră, circulau autobuze, existând astfel posibilitatea ca soția inculpatului să fie transportată cu un autobuz la spital.
Instanța a condamnat pe M. I. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice în stare de ebrietate sau având în sânge o îmbibatie alcoolică ce depășește limita legală, prevăzută în Decretul nr. 328/1966. Inculpatul a declarat apel, susținând că a săvârșit fapta în stare de necesitate.
Starea de necesitate în săvârșirea unei infracțiuni de vătămare corporală
Instanța a reținut că partea vătămată, conducător auto, a condus un autobuz aglomerat pe drumurile publice în timp ce se afla în serviciu la o anumită regie de transport urban în comun. într-una din stații, călătorii care așteptau sosirea autobuzului s-au repezit la ușile acestuia pentru a încerca să urce; după ce o parte din ei au urcat, șoferul a încercat să închidă ușile, însă cea din față nu s-a închis complet, deoarece era blocată de călătorii aflați pe scară, între care și soția inculpatului T. C, cu un copil în brațe.
După ce și această ușă s-a închis, șoferul a pus în mișcare autobuzul care a parcurs o distanță de câțiva metri, timp în care, din cauza aglomerației, ușa s-a deschis, iar soția inculpatului T. C. a căzut de pe scară, rămânând cu un picior în ușă, în felul acesta fiind târâtă circa 3 m. în aceste împrejurări inculpatul și celelalte persoane au strigat la șofer să oprească, dar acesta nu a oprit, iar unele persoane s-au dus chiar în fața autobuzului, încercând să atenționeze șoferul despre ceea ce se întâmplă.
Inculpatul, văzând situația dramatică în care se afla soția sa, a mers la geamul de lângă șofer și cu un pantof, a spart geamul care, lovind mâna stângă a șoferului, i-a secționat tendonul extensor; în urma acestei leziuni, partea vătămată a rămas cu o invaliditate de 10%. în urma accidentului în care a fost implicată, soția inculpatului a suferit un traumatism femural stâng și hematom la coapsa stângă.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen. Hotărârea dată a rămas definitivă prin nefolosirea nici unei căi de atac, în cauză declarându-se recurs extraordinar, cu motivarea că fapta a fost săvârșită în stare de necesitate.
4. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Constrângerea morală. Condiții
În cazul în care pericolul cu care făptuitorul pretinde că a fost amenințat putea fi înlăturat și prin alte mijloace, comiterea infracțiunii de furt calificat, în formă continuată, prin patru acte materiale, nu apare ca fiind săvârșită sub imperiul constrângerii morale.
Prin sentința penală nr. 819/2.07.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, inculpații C.M:C. (major) și T.V.C. (minor) au fost condamnați, în baza art. 208-209 lit. a, e, g, i Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și în baza art. 208-209 lit. a, e, g, i Cod penal, cu aplicarea art. 33-34 Cod penal, la pedepse rezultante de 3 ani și, respectiv, 1 an și 6 luni închisoare.
În fapt, s-a reținut în sarcina acestora că în luna ianuarie 1998, în executarea aceleiași rezoluții infracționale, au sustras, împreună și prin efracție, bunuri din 3 autoturisme, aflate în locurile de parcare și, anterior, în luna iulie 1997 au săvârșit o altă faptă asemănătoare.
Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul C.M.C., criticând-o pentru netemeinicie, cu motivarea că instanța de fond a dat o greșită apreciere probelor și nu a luat în considerație susținerile sale, în sensul că a acționat sub imperiul unei constrângeri morale, fiind amenințat.
Prin decizia penală nr. 893/A/14.06.1999 a Tribunalului București – secția a II-a penală, apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că pericolul cu care inculpatul ar fi fost amenințat putea fi înlăturat și prin alte mijloace (spre exemplu, denunțarea persoanei care l-a constrâns), astfel încât, cele două infracțiuni de furt calificat, una în formă continuată -cuprinzând trei acte materiale și împreună cu un infractor minor, nu apar ca fiind săvârșite sub imperiul constrângerii morale.
Împotriva acestor hotărâri, inculpatul C.M.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat, si fiind examinat din oficiu, potrivit art. 385 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea de Apel București – secția a ll-a penală, l-a respins, ca nefondat, reținând că în cauză nu se identifică incidența vreunui caz de casare.
(Secția a ll-a penală, decizia penală nr. 15.359/1999)
Soluția este corectă.
La instața de fond, inculpatul a declarat că a săvârșit faptele fiind influențat de o persoană din cartier și că a fost amenințat, fără să precizeze în ce a constat amenințarea și gravitatea pericolului cu care a fost amenințat. Potrivit art 46 alin. 2 Cod penal, pentru reținerea constrângerii morale drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei, săvârșită prin amenințarea cu un pericol grav, este necesar ca pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea infracțiunii, ca unică posibilitate de înlăturare.
Constrângerea morală sub aspectul infracțiunii de furt
În speță, inculpații C. M. C. (major) și T. V. C. (minor), în luna ianuarie 1998, au sustras împreună, în executarea aceleiași rezoluții infracționale, prin efracție, bunuri din 3 autoturisme, aflate în locurile de parcare iar, anterior, în luna iulie 1997 au săvârșit o altă faptă asemănătoare.
Prin sentința penală nr. 819/2.07.1998 a Judecătoriei Sector 2 București, inculpații au fost condamnați, în baza art. 208-209 alin. 1), lit. a), e), g) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 208-209 lit. a), e), g) C. pen., cu aplicarea art. 33-34 C. pen., la pedepse rezultante de 3 ani, și respectiv, 1 an și 6 luni închisoare.
Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul C. M. C, criticând-o pentru netemeinicie, cu motivarea că instanța de fond a dat o greșită apreciere probelor și nu a luat în considerare susținerile sale, în sensul că a acționat sub imperiul unei constrângeri morale, fiind amenințat de către un cunoscut că îi va face „probleme".
6. Ucidere din culpă. Caz fortuit. Condiții
Pentru a putea reține incidența cazului fortuit este necesar ca acțiunea sau inacțiunea unei persoane să producă un rezultat neconceput și neurmărit de ea, datorită acțiunii unei forțe a cărei intervenție nu a fost prevăzută.
Apariția neașteptată a unui animal pe carosabil, coroborată cu conduita imprudentă a victimei, deși reprezintă împrejurări a căror intervenție nu a putut fi prevăzută, nu exclud vinovăția inculpatului în producerea accidentului soldat cu decesul victimei, în condițiile în care autovehiculul condus de inculpat prezenta defecțiuni la sistemul de frânare, preexistente accidentului și cunoscute de inculpat sau inacțiunea unei persoane să producă un rezultat neconceput și neurmărit de Prin sentința penală nr.746/15.12.1998 a Judecătoriei Alexandria, în baza art.178 alin.2 C.pen. a fost condamnat inculpatul O.l. la 2 ani închisoare, dispunându-se suspendarea condiționată a pedepsei.
S-a reținut că la data de 20.03.1998, inculpatul a circulat cu autoutilitara înmatriculată sub numărul TR-08-CI pe raza municipiului Alexandria, în condiții de carosabil umed, ninsoare abundentă și cu frâna de serviciu ineficientă. În apropierea intersecției str.Dunării cu str.Agricultori, inculpatul rula pe banda a doua, iar pe prima bandă, în sens contrar, circula victima, care tracta un cărucior, în care se afla un purcel.
La un moment dat, purcelul a sărit din cărucior, iar victima a încercat să-l prindă ajungând în fața autovehiculului condus de inculpat. În zonă nu a existat indicator pentru trecere pietoni. Inculpatul a virat stânga, însă nu a putut evita impactul cu victima, care a decedat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul O.I., criticând-o în sensul că în mod greșit s-a dispus condamnarea sa, întrucât nu este vinovat de producerea accidentului, culpa fiind în exclusivitate a victimei.
Prin decizia penală nr.813/24.11.1999 a Tribunalului Teleorman a fost admis apelul inculpatului, deființată sentința primei instanțe și achitat inculpatul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap.la art.10 lit.e C.pr.pen.
S-a apreciat că în speță există o cauză care exclude vinovăția inculpatului, și anume cazul fortuit.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că inculpatul a circulat cu o viteză de 30-40 km/oră, mult inferioară vitezei legale și adaptată la condițiile de trafic (carosabil umed și alunecos, ninsoare abundentă). Totodată, în raport de situația carosabilului, folosirea firmei de serviciu nu era recomandată, astfel încât chiar dacă sistemul de frânare era eficient, nu putea și nu trebuia folosită frâna de serviciu.
În aceste condiții de trafic, a apărut o situație pe care inculpatul nu putea să o prevadă: din căruciorul tractat de victimă, pe prima bandă, dar din sens invers, a sărit un purcel. În urmărirea animalului, apare instantaneu victima, fiind accidentată mortal prin lovirea sa de către autoutilitara condusă de inculpat. Deși vătămarea produsă se înscrie printre urmările acțiunii inculpatului, totuși acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind străin de conștiința lui și datorat unei împrejurări imprevizibile, care exclude însăși vinovăția inculpatului și prin aceasta și caracterul penal al faptei. Nimeni nu putea să prevadă rezultatul socialmente periculos al acțiunii animalului și a victimei, care au apărut în fața autovehicolului.
Împrejurarea a cărei intervenție imprevizibilă a produs rezultatul socialmente periculos s-a datorat atât comportării animalului, care a sărit din cărucior șosea, cât și pe comportării victimei, care, fără nici un fel de preocupare pentru a se asigura dacă este posibilă traversarea, a apărut din fugă în fața vehiculului condus de inculpat. Este evident că inculpatul nu putea să prevadă acțiunea victimei și că, fără intervenția victimei, accidentul nu se putea produce. Constatarea existenței cazului fortuit are drept consecință înlăturarea caracterului penal al faptei, excluzând vinovăția inculpatului, datorită imposibilității sale de a prevedea intervenirea împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului periculos.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, invocând cazul de casare prevăzut de art.385 pct. 18 C.pr.pen., în sensul că soluția de achitare a inculpatului, motivată de existența cazului fortuit, este greșită, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că lovirea mortală a victimei s-a datorat nerespectării de către inculpat a unor dispoziții legale referitoare la regimul circulației rutiere, care l-au pus în imposibilitatea de a evita victima.
Recursul este fondat.
Pentru a putea fi reținută incidența cazului fortuit, este necesar caacțiunea ea, datorită faptului că ea intra în concurs cu o forță a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută și care produce în fapt acel rezultat. Deși vătămarea produsă se înscrie printre urmările acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv.
În speță, probele administrate în cauză demonstrează că accidentul rutier s-a produs atât din culpa inculpatului, cât și din culpa victimei.
Culpa inculpatului constă în aceea că a încălcat prevederile Decretului nr.329/1966 și a Regulamentului de punere în aplicare a acestuia, care impuneau conducătorului auto să verifice starea tehnică a autovehicul și să nu plece în cursă dacă acesta nu îndeplinea condițiile tehnice, precum și să aibă în permanență controlul asupra vitezei, reducând-o până la limita evitării oricărui pericol, în condițiile în care drumul era alunecos. În acest sens nu este relevant faptul că viteza cu care circula autovehiculul condus de inculpat era sub limita legală, ci, că aceasta nu era adaptată stării carosabilul.
Pe de altă parte, din raportul de expertiză tehnică efectuat în cursul urmăririi penale rezulta că autoutilitara condusă de inculpat prezenta o defecțiune la sistemul de frânare, recunoscută de altfel și de inculpat în declarațiile date inițial în cauză, defecțiune de natură a pune în pericol siguranța circulației. Inculpatul putea evita accidentul dacă se deplasa cu o viteză mai mică, impusă de starea carosabilului (umed) și frâna eficientă. Expertiza tehnică arăta că la fața locului nu au existat urme de frânare, ceea ce demonstrează că frânarea autovehiculului, invocată de inculpat, nu s-a produs, datorită deficiențelor arătate.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază ca fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzute de art. 178 alin.2 C.pen., sens în care urmează a admite recursul, a casa decizia pronunțată în apel, menținând hotărârea primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
(Secția a ll-a penală, decizia nr.269/2000)
Caz fortuit. Inexistență. Ucidere din culpă. Circulație pe drumurile publice. Culpă comună a inculpatului și a victimei
C. pen., art. 178 alin. (2)
Decretul nr. 328/1966, art. 16
În timpul circulației pe drumurile publice, conducătorul de autovehicul trebuie să adapteze viteza la condițiile de trafic, inclusiv de vizibilitate.
Dacă în timpul nopții, la întâlnirea cu un autovehicul circulând din sens opus, este orbit de lumina farurilor acestuia, conducătorul de autovehicul trebuie să reducă viteza în așa măsură încât să evite producerea oricărui accident prin coliziune cu un vehicul sau o persoană aflată pe carosabil.
În condițiile menționate, dacă se produce un accident, nu se poate reține cazul fortuit, ci, eventual, culpa comună a victimei sau culpa concurentă a altei persoane, dacă aceasta se înscrie în raportul de cauzalitate.
Nota: Decretul nr. 328/1966 a fost abrogat în temeiul art. 118 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (M. Of., nr. 958/28.12.2002).
Prin sentința penală nr. 2060 din 5 iulie 1993, Judecătoria Bacău a achitat pe inculpatul M.V. pentru infracțiunea de ucidere din culpa prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen.
Instanța a reținut ca, la 1 noiembrie 1992, în timp ce conducea un autoturism, a accidentat mortal o persoană, în urmatoarele împrejurari.
Dupa orele 18, din sens opus circula o mașina având farurile aprinse pe faza lungă, ceea ce a împiedicat vizibilitatea inculpatului pentru un moment. Acesta a continuat să ruleze, iar după ce a trecut de acea mașina a observat o persoana care mergea în spatele căruței încărcate cu fân, nesemnalizată. Inculpatul a virat brusc spre stânga, dar nu a putut evita lovirea victimei care, în urma leziunilor suferite, a decedat.
Judecătoria a considerat că accidentul nu putea fi evitat, ci s-a produs datorită culpei exclusive a victimei care circulă neregulamentar.
Tribunalu! Bacău, prin decizia penală nr. 190 din 23 noiembrie 1993, si Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 147 din 19 aprilie 1994, au respins apelul și, respectiv, recursul declarat de procuror.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 328/1966 privind circulația pe drumurile publice, conducătorii de autovehicule trebuie să aiba în permanență controlul asupra vitezei autovehiculelor, ceea ce înseamnă că în timpul circulației pe drumurile publice ei sunt obligați să adapteze viteza la condițiile de trafic și de vizibilitate, în așa fel încât să fie în măsură să evite orice pericol.
În consecință, este obligatorie reducerea vitezei până la limita care să asigure prevenirea accidentelor atunci când, noaptea, vizibilitatea conducatorului auto este redusă ori împiedicată de fază lungă, orbitoare, a autovehiculului care circulă din sens opus, așa cum a fost cazul în speță.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, deși deranjat în conducere de lumina farurilor altui autovehicul care circulă din sens opus, și-a continuat drumul cu o viteza de aproximativ 60 km/h.
Procedând astfel, inculpatul a nesocotit obligațiile ce-i reveneau din dispozițiile legale mentionate, de a reduce viteza pâna la limita care să-i asigure o buna vizibilitate și, implicit, posibilitatea de a controla autovehiculul și, drept consecința a conduitei sale culpabile, și-a asumat riscul producerii unui accident care, în condițiile date, era previzibil.
C.S.J., sectia penala, decizia nr. 2088 din 4 august 1995
Vătămare corporală din culpă. Cazul fortuit. Condiții.
Sunt inaplicabile dispozițiile art. 47 C. pen., privind cazul fortuit, în situația în care accidentul rutier a fost provocat ca urmare a pierderii controlului volanului de către inculpat, întrucât aceasta nu constituie o împrejurare neprevăzută, ci consecința neadaptării vitezei de circulație într-o curbă cu grad sporit de dificultate.
Prin sentința penală nr.658/23.12.1999, Judecătoria Urziceni, în baza art. 184 alin. 2 și 4 C.pen., a fost condamnat inculpatul C.V.V. la 1 an și 2 luni închisoare.
În baza art.81-82 C.pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 3 ani și 2 luni.
Inculpatul a fost obligat la despăgubiri civile și la cheltuieli judiciare.
Instanța de fond a reținut că inculpatul se deplasa cu autoturismul RenaultClio, pe un carosabil umed, și înscriindu-se într-o curbă la stânga, datorită neadaptării vitezei, nu a reușit să păstreze traiectoria potrivită și a pierdut controlul volanului.
În această situație, inculpatul a acționat frâna și autoturismul a intrat într-o mișcare de rotație cu derapare, a trecut pe contrasens și a lovit un pieton care circula regulamentar.
Instanța de apel a admis apelul declarat de inculpatul C.V.V. și a redus pedeapsa la 8 luni, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul C.V.V., pentru motivul de casare prevăzută de art.385 pct.17 C.pr.pen., în sensul că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cazul fortuit, deoarece accidentul rutier este consecința unei împrejurări neprevăzute, anume derapajul mașinii în momentul acționării sistemului de frânare.
Recursul este nefondat.
Verificând hotărârea atacată, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, în conformitate cu art. 385 C.pr.pen., Curtea a constatat că s-a stabilit corect situația de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii care a fost trimis în judecată.
În consecință, în cauză nu poate fi vorba de existența cazului fortuit, prevăzută de art. 47 C. pen., întrucât inculpatul avea obligația, potrivit reglementărilor rutiere, să reducă viteza la abordarea curbei și pe un segment de drum alunecos și de a acționa frâna în așa fel încât să evite deraparea, rotirea și intrarea pe contrasens, cu consecința accidentării victimei.
Deci, nerespectarea vitezei de circulație pe segmentele dificile de drum a condus la producerea accidentului, împrejurare ce trebuia prevăzută de inculpat, iar nu alte cauze neprevăzute, cum greșit susține acesta..
Pentru aceste considerente, Curtea a respins recursul declarat de inculpatul C. V. N. , ca nefondat.
(Secția Ipenală, decizia nr.913/2000)
7. Cauze care înlătură carecterul penal al faptei. Iresponsabilitatea
La data de 5 noiembrie 1989, inculpatul M.M. a încercat să-l ucidă pe nepotul său, M.C., aplicându-i o lovitură cu cuțitul în abdomen, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen. S-a mai reținut, pe baza expertizelor medico-legale psihiatrice, că făptuitorul este bolnav psihic, discernământul lui fiind abolit. Tribunalul Județean Neamț, prin sentința penală nr. 9 din 27 martie 1991, l-a achitat pe inculpatul M. N., care, din cauza unei boli psihice, era iresponsabil.
Iresponsabilitatea cauza inculpatului fără discernământ
Prin sentința penală nr. 840/1993, Judecătoria Sectorului 4 București, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pe baza raportului de expertiză medico-legală psihiatrică dispusă și efectuată în cauză, că inculpatul prezintă un sindrom psihoorganic și nu are discernământ, neputându-se reține vinovăția cu privire la fapta pentru care este cercetat. în cauză s-a declarat recurs, solicitându-se condamnarea inculpatului.
Iresponsabilitate. Discernământ diminuat
C. pen., art. 48
C. proc. pen., art. 432
Oligofrenia cu tulburări de comportament care, potrivit expertizei medico-legale psihiatrice, a cauzat o accentuată diminuare a discernământului, nu este echivalentă cu starea de iresponsabilitate prevăzută în art. 48 C. pen., care presupune abolirea discernământului.
Judecătoria Oradea, prin sentința penală nr. 1944 din 10 iunie 1998, a condamnat pe inculpatul T.D. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen.
S-a reținut că, în luna februarie 1998, inculpatul a sustras, în mod repetat 33 baxuri cu ulei comestibil în valoare totală de 3.524.000 de lei, din depozitul unei asociații din Oradea.
Tribunalul Bihor, prin decizia penală nr. 374/A din 23 septembrie 1998, a admis apelul declarat de inculpat și, în baza art. 11 pet. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., raportat la art. 48. a pronunțat achitarea, în temeiul art. 114 C. pen. cu referire la art. 432 C. proc. pen. a dispus intenarea medicală a acestuia în Spitalul de Neuropsihiatrie Stei, până la însănătoșire.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 681/R din 3 decembrie 1998. a respins recursul procurorului.
Recursul în anulare declarat în cauză. cu motivarea că achitarea inculpatului se datorează greșitei aplicări a legii, este fondat.
Potrivit art. 48 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută în legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze. nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
Instanța de apel a motivat, iar instanța de recurs a confirmat, că inculpatul suferă de oligofrenie gradul I/II cu tulburări grave de comportament, ceea ce determină o alterare profundă a discernământului, șansa sa de reintegrare socială fiind redusă, astfel că nu răspunde penal.
Or, din raportul de expertiză medico-legală psihiatrica întocmit în cauză rezultă că, în adevăr, inculpatul suferă de oligofrenie gradul I/II cu tulburari de comportament și că, față de afecțiunea psihica de care suferă și ținând seama de împrejurările comiterii faptei, se apreciază ca discernământul său a fost mult diminuat.
Așa fiind, întrucât discernământul inculpatului a fost diminuat, iar nu abolit, el nu a pierdut capacitatea psihică de apreciere critică a acțiunilor sale și de manifestare conștientă a voinței, aceste posibilități fiindu-i numai reduse, fără însă ca prin aceasta el să fi devenit iresponsabil și să beneficieze astfel de cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzută în art. 48 C. pen.
În consecință, instanțele trebuiau să rețină ca existența unui discernământ scăzut, de natură a reduce inhibiția și autocontrolul, nu echivalează cu iresponsabilitatea.
Din copia de pe cazierul său judiciar rezultă că inculpatul nu se afla la primul conflict cu legea penală, în perioada 1990-1996 fiind condamnat de mai multe ori la pedepse între un an si 6 luni si 3 ani închisoare, tot pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat, din executarea ultimei pedepse fiind eliberat condiționat la 1 iulie 1997.
În aceste condiții achitarea inculpatului este greșită, corectă fiind soluția pronunțată de prima instanță.
C.S.J., sectia penală, decizia nr. 3357 din 30 septembrie 1999
8. Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei. Beția voluntară
Din conținutul art. 49 C.pen. rezultă că beția înlătură caracterul penal al faptei sub dubla condiție: să fie completă la momentul încălcării legii penale și să se datoreze unor cauze independente de voința făptuitorului.
Pe de altă parte, este știut că starea de beție completă presupune o intoxicație alcoolică ori cu alte substanțe care să fie cvasiparalizante pentru energia fizică, să determine o întunecare a facultăților mintale, pierzându-se total controlul acțiunilor comise, capacitatea de înțelegere și voință a autorului.
Instanțele anterioare au condamnat recurentul la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații prev. de art. 292 C.pen., fals privind identitatea prev. de art. 293 C.pen. și complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. 2 cu aplic. art. 33 lit. a și art. 34 lit. b C.pen.
Recursul declarat vizează achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. e C.proc.pen., comb. cu art. 49 și art. 51 C.pen., susținându-se că nu a avut reprezentarea caracterului penal al faptelor, deoarece la data prezentării în fața notarului public s-a aflat în stare de beție completă.
În speță, inculpatul a recunoscut că după consumarea voluntară a unui litru de rachiu oferit de coinculpată, la solicitarea acesteia a acceptat să se prezinte la un birou notarial, transportul efectuându-se cu un autoturism. A explicat, în continuare, modalitatea în care a fost instruit asupra identității false ce trebuia declarată, procedura desfășurată pentru eliberarea procuri, precum și răspunsurile coerente date funcționarului public în legătură cu numele, proprietatea garsonierei și condițiile de împuternicire pentru cel de-al treilea inculpat
În atare situație este cert că starea de beție în care pretinde că s-a aflat la data de 9 iulie 1997, nu i-a înlăturat facultățile de voință și înțelegere a consecințelor faptelor comise în sensul art. 49 C. pen., el acționând cu vinovăție prevăzută de art.19 alin. 1 C. pen., cum temeinic au concluzionat instanțele anterioare.(decizia penală nr. 525-R/1999).
Beția cauză pentru infracțiunea de ucidere
S-a reținut că în timp ce era în serviciu de gardă, inculpatul C.F. a consumat băuturi alcoolice, iar în ziua următoare, după ce a ieșit din postul de santinelă, a consumat din nou băuturi alcoolice, ajungând în stare de ebrietate. După ce, prin violență, a reușit să-l dezarmeze pe soldatul L.P., inculpatul a părăsit unitatea, plecând în oraș. Ajungând în piață și văzând că este urmărit, inculpatul a tras asupra urmăritorilor mai multe focuri de armă, fără să-i nimerească. în același mod a procedat inculpatul și asupra altor persoane care porniseră în urmărirea lui, cu care ocazie a fost împușcată minora K. I., ce se afla în apropiere, într-un autoturism. Prin sentința nr. 70 din 18.09.1980 a Tribunalului Militar teritorial București, inculpatul C. F. a fost condamnat ținându-se cont și de dispozițiile art. 74 și 76 C. pen. la 12 ani închisoare, interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. și degradarea militară, pentru infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen; 7 ani închisoare, interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c), C. pen. și degradarea militară pentru tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 și 21 raportate la art. 176 alin. (1) lit. b), precum și la alte pedepse între două luni și doi ani închisoare pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, urmând ca în baza art. 33 și 34 C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea. împotriva acestei sentințe s-a declarat apel, susținându-se că faptele au fost săvârșite în stare de beție – cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
9. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Eroare de fapt. Furt calificat
Nu există eroare de fapt cu privire la obiectul furtului, când inculpatul, văzând că bicicleta fratelui său a dispărut, și-a însușit o altă bicicletă cu care s-a deplasat până acasă, apoi a adus unele modificări bunului sustras.
Art. 51 Cod penal definește eroarea de fapt ca fiind situația în care făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, nu cunoaște existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Or, în speță, inculpatul a recunoscut că, după plecarea din bar, văzând că bicicleta fratelui său – vehicul cu care venise până acolo și pe care îl lăsase afară – a dispărut, și-a însușit o altă bicicletă cu care s-a deplasat până acasă.
Că inculpatul cunoștea proveniența bicicletei sustrase rezultă și din alte împrejurări ale faptei.
Astfel, deși fratele inculpatului și-a găsit ulterior bicicleta răsturnată în șanț, inculpatul nu a făcut nici un demers pentru a restitui bicicleta sustrasă, ci a păstrat-o până când organele de poliție au ridicat-o, cu acea ocazie constatându-se că bicicleta fusese revopsită și i se schimbaseră coarnele și șaua.
Rezultă, deci, cu certitudine că inculpatul nu s-a aflat în eroare de fapt, având intenția clară de a-și însuși bicicleta pe nedrept.
Prin sentința penală nr. 554 din 19.10.1998, Judecătoria Urziceni, în baza art. 208-209 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 74-76 Cod penal l-a condamnat pe inculpatul C.S. la 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în dauna avutului particular.
În baza art. 71 Cod penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 Cod penal pe durata executării pedepsei.
S-a constatat că prejudiciul cauzat părții vătămate CM. a fost acoperit.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 300.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, iar onorariul avocatului din oficiu -100.000 lei – urma să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în ziua de 20.07.1997, inculpatul a împrumutat de la fratele său o bicicletă, cu scopul de a se deplasa a doua zi cu ea la serviciu.
În aceeași zi, inculpatul s-a deplasat cu bicicleta la bufetul din localitate, unde a consumat băuturi alcoolice, lăsând bicicleta afară.
După terminarea consumației, inculpatul nu și-a mai găsit bicicleta afară, nici nu a căutat-o, însușindu-și o altă bicicletă, aparținând părții vătămate CM., care consuma băuturi alcoolice în același bar.
Cu bicicleta sustrasă, inculpatul s-a deplasat acasă, apoi, a doua zi, la serviciu, neavând intenția de a o restitui, inculpatul păstrând-o până la data de 24.07.1997.
În aceeași seară, fratele inculpatului și-a găsit bicicleta răsturnată într-un șanț, în preajma barului.
Cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la locuința inculpatului s-a găsit bicicleta aparținând părții vătămate, bicicletă la care se efectuaseră mici modificări.
Partea vătămată CM. nu s-a mai constituit parte civilă în procesul penal, deoarece și-a recuperat bunul în timpul procesului penal.
Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 798/A din 27.11.1998 a Tribunalului Ialomița.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru neegalitate, susținând că, în mod greșit, s-a reținut vinovăția sa, cu toate că s-a aflat în eroare de fapt, cu privire la obiectul furtului, considerând bicicleta înșușită de el ca fiind a fratelui său.
Recursul este nefondat.
Art. 51 Cod penal definește ca eroare de fapt, situația în care făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, nu cunoaște existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Or, în speță, inculpatul a recunoscut că, după plecarea din bar, văzând că bicicleta fratelui său – vehicul cu care venise până acolo și pe care îl lăsase afară -a dispărut, și-a însușit o altă bicicletă cu care s-a deplasat până acasă.
Totodată, Curtea reține că, deși fratele inculpatului și-a găsit ulterior bicicleta răsturnată într-un șanț, inculpatul nu a făcut nici un demers pentru a restitui bicicleta sustrasă, ci a păstrat-o până la 24.07.1997, când organele de poliție au ridicat-o, cu acea ocazie constatându-se că bicicleta fusese revopsită și i se schimbaseră coarnele și șaua.
În aceste condiții, rezultă cu certitudine că inculpatul nu s-a aflat în eroare atunci când a luat o altă bicicletă dintr-un loc public, având intenția clară de a și-o înșuși pe nedrept.
Verificând hotărârile pronunțate sub aspectul cazurilor de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, Curtea constată că situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost bine stabilite, s-a dat faptei o încadrare juridică corespunzătoare, iar pedeapsa aplicată a fost bine individualizată, potrivit tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 Cod penal.
Așa fiind, în baza art. 385 lit. b Cod procedură penală, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
(Secția l-a penală, decizia penală nr. 236/1999).
Eroarea de fapt în cazul unui inculpat cu abandonul victimei
În fapt, s-a reținut că la 13 decembrie 1993, după-amiaza, inculpatul E.R.G. în vârstă de 18 ani, student în anul I la Facultatea de Drept „Mihai Viteazul" din Craiova, a consumat băuturi alcoolice împreună cu victima C. M. în vârstă de 17 ani, elev în clasa a Xl-a, curs seral, la liceul „Henri Coandă" din Craiova, precum și cu alți colegi din căminul unde locuiau.
În jurul orei 24, inculpatul și victima, care erau prieteni, au plecat împreună să cumpere suc, iar la un bar au consumat câte 50 ml vodcă. În local au afirmat că au de vânzare o haină de piele și s-au reîntors în cămin pentru a lua bunul. în cămin, victima s-a înarmat cu un cuțit mare (40,5 cm) pe care l-a băgat pe mâneca stângă de la bluză, ținând mânerul în palmă, iar vârful lamei fiind orientat în sus. Au mers din nou la bar, nu au reușit să vândă haina și au plecat tot împreună, spre cămin. La un moment dat, în timp ce mergeau pe trotuarul de gheață, victima a alunecat și a căzut. Inculpatul, aflat la circa 1 m, auzind zgomotul produs de cădere, s-a întors spre victimă, văzând-o în poziție orizontală și pronunțând cuvântul „cuțitul!"
Inculpatul a descheiat bluza victimei, a scos lama cuțitului din hemitora-cele stâng, după care, imediat, a părăsit locul accidentului, fără să ajute victima sau să ceară concursul altor persoane în acest scop și nici nu a înștiințat autoritatea (spital, poliție) despre autoaccidentarea gravă a victimei, lipsită de putința de a se salva. Inculpatul, crezând că victima a murit, a abandonat-o, fără să o ajute sau să anunțe autoritatea. Cuțitul a fost aruncat de inculpat sub un autoturism, după care, ajungând la cămin, a afirmat că victima a rămas cu o fată în oraș. Victima abandonată a decedat pe trotuar în cursul nopții.
În apărarea sa, inculpatul a afirmat că i-a fost teamă să nu fie tras la răspundere penală pentru violențe asupra victimei, deoarece pusese mâna pe cuțit când l-a scos din rană și s-ar fi putut identifica urmele papilare. Din cercetări a rezultat că în cazul dat nu au existat unele semne ale morții (răcirea, rigiditatea cadaverică, lividitățile etc), iar din momentul producerii leziunilor victimei până la instalarea morții au trecut cel puțin 30 minute, existând șanse sigure de supraviețuire dacă se intervenea chirurgical la spitalul din localitate.
În temeiul art. 315 C. pen., instanța a condamnat pe inculpat la o lună închisoare, iar în baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe perioada prevăzută de art. 82 C. pen. Conținutul juridic al acestei infracțiuni presupune existența unei situații-premisă, care constă în aceea că viața, sănătatea, integritatea corporală a unei persoane se află în primejdie și aceasta este lipsită de putința de a se salva singură. Elementul material al infracțiunii are două elemente: omisiunea de a da ajutorul necesar și omisiunea de a înștiința autoritatea, ambele trebuind să aibă loc în intervalul de timp în care există „starea de primejdie", esențială pentru existența infracțiunii. Instanța a reținut că inculpatul se face vinovat de lăsarea fără ajutor a victimei prin omisiunea a o transporta la spital, de a înștiința autoritatea, deși existau șanse sigure de supraviețuire. Pe de altă parte, instanța a apreciat că textul art. 315 C. pen. nu condiționează atitudinea inculpatului de șansele de supraviețuire ale victimei.
Eroare de fapt. Condiții
C. pen., art. 51
Incidența prevederilor art. 51 alin. (1) C. pen. referitoare la eroarea de fapt – potrivit cărora nu constituie fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei -este exclusă în caz de îndoială, de cunoaștere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatului faptei și, deci, fapta este săvârșită cu intenție indirectă. Prin urmare, fapta de a introduce în țară droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000, nu este săvârșită în condițiile erorii de fapt, dacă făptuitorul, exercitându-și funcția și având experiență în domeniul transportului internațional, a introdus în țară colete cu droguri primite spre transport fără a verifica conținutul acestora, întrucât cunoașterea nesigură a conținutului coletelor implică acceptarea de către făptuitor a posibilității de a primi spre transport și de a introduce în țară substanțe interzise, cum sunt drogurile.
Prin sentința penală nr. 390 din 21 septembrie 2005, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpații C.V. si T.I., cetățeni ai Republicii Moldova, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Instanța a reținut că inculpații lucrau la data săvârșirii faptelor ca șoferi la o firma de transport din Republica Moldova și efectuau, în mod regulat, curse de transport de colete și persoane pe ruta Spania – Republica Moldova și retur, firma având în Republica Moldova un punct de lucru unde un angajat primea colete de la diferite persoane pentru a le transporta în Spania, contra cost. Acest angajat, martorul T.V., verifica conținutul fiecărui colet pentru a nu conține substanțe sau obiecte interzise, după care nota într-un caiet numele destinatarului și încasa contravaloarea transportului coletului, iar coletele erau încărcate în microbuzul condus, pe rând, de cei doi inculpați, pentru a fi transportate în Spania.
La 2 martie 2005, inculpații au plecat către Spania, unde au predat coletele destinatarilor și au primit, de la diverse persoane, alte 128 de colete pentru a fi transportate în Republica Moldova. În Spania, inculpații nu au mai respectat aceleași reguli cu privire la verificarea coletelor, ci doar le-au cântarit, au încasat contravaloarea transportului și au trecut în caiet numele și numărul de telefon al destinatarilor.
La 9 martie 2005, inculpații au ajuns la punctul de trecere a frontierei Nădlac, unde au declarat că nu transporta arme sau droguri și, ulterior, au ajuns la punctul de trecere a frontierei Albița, unde au declarat, de asemenea, că nu transporta arme sau droguri. La controlul autovehiculului s-a descoperit în cabina, între scaune, un colet în care se aflau 7 calupuri de culoare brun-cafenie, substanță ce a reacționat pozitiv la hașiț, iar sub bancheta din dreapta față, încă 12 calupuri identice cu primele.
Inculpații au declarat că au primit pachetul ce conținea aceste calupuri în Spania, de la o persoană necunoscută, pentru a-1 preda la Chișinău numitului D.P.. persoană pe care nu o cunosc, iar inculpatul C.V. a declarat că toate cele 19 calupuri s-au aflat în coletul nr. 64 și că a ascuns 12 calupuri, deoarece i-a fost frică în momentul când a auzit de la vameși că în primele calupuri se aflau droguri.
Greutatea totală a celor 19 calupuri a fost de 4,936 kg, iar în urma analizei tehnico-științifice s-a constatat că substanța era rezină de cannabis, substanță înscrisă în tabelul anexa nr. III al Legii nr. 143/2000.
Prin decizia penală nr. 38 din 14 februarie 2006, Curtea de Apel Iași a respins apelurile inculpaților.
Recursul declarat de inculpatul C.V., prin care a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât s-a aflat în eroare de fapt, nu este fondat.
Susținerea în sensul că inculpatul a săvârșit fapta în condițiile erorii de fapt nu este întemeiată.
Potrivit art. 51 alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Pentru a fi incidentă această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie să existe eroare, iar nu îndoială, adică o cunoaștere nesigură, deoarece, în acest caz, săvârșirea faptei implica acceptarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil.
Or, în cauza, inculpatul cunostea procedura ce se aplică în Republica Moldova la primirea coletelor, după cum – în virtutea funcției și experienței în transportul internațional de coletărie și persoane – cunoștea reglementările în materia armelor și drogurilor.
În condițiile neverificării conținutului coletelor, inculpatul a acceptat o cunoaștere nesigură, ceea ce a implicat acceptarea posibilității de a primi spre transport bunuri sau substanțe interzise, cu toate consecințele juridice ale acesteia.
În consecință, recursul inculpatului a fost respins.
I.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 3033 din 11 mai 2006
Eroarea de fapt. Condiții
C. pen., art. 51 , art. 312 alin. 1
Existența erorii de fapt presupune, potrivit art. 51 alin. 1 C. pen. necunoațterea de către făptuitor,în momentul săvârșirii faptei, a unei anumite stări , situațiisau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Necunoașterea proprietăților chimice ale unei substanțe toxice, cum ar fi mercurul, a cărei deținere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate constitui motiv pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăți, cu caracter permanent, nu au intervenit imprevizibil, iar substanța toxică a fost procurată peintr-o acțiune ilicită, prin sustragere din locul unde era depozitată în condiții de siguranță.
Prin sentința penală nr. 38 din 20 februarie 1998 a Tribunalului Maramureș, inculpații M. V., B. Al., și V.S.V. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de traffic de substanțe toxice prevăzută în art. 312 alin. 1 C. pen., iar primul inculpate și pentru săvârșirea infracțiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. 1 C. pen. S-a reținut că , la 10 august 1997, inculpatul M.V. a sustras dintr-un contor al unei stații de gaz metan cantitatea de 4,17 kg. mercur cu o puritate de 99,86% pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalți inculpați. Apelurile declarate de inculpați au fost respinse prin decizia penală nr. 152 din 17 iunie 1998 a Curții de Apel Cluj. Declarând recurs, inculpații au susținut că s-au aflat în eroare de fapt, deoarece nu a avut cunoștință despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că deținea de către ei a acestei substanțe și încercarea lor de a valorifica nu constituie potrivit art. 51 C. pen.
Recursurile sunt nefondate.
Este adevărat că, în conformitare cu prevederile art. 51 alin. 1 C. pen. fapta prevăzută de în legea penală nu constituie infracțiune în cazul când făptuitorul, în momentul săvârșirii aesteia nu cunoștea existența unei stări, situații sau imprejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Necunoașterea proprietăților chimice ale unei substanțe toxice, cum este mercurul, a cărei deținere este interzisă datorită pericolul pe care îl prezintă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăți, cu character permanent, nu au intervenit în mod imprevizibil, iar substanța a fost procurată de inculpate prin sustragere din locul unde era depozitată în condiții de siguranță.
În consecință, recursurile declarate de inculpați au fost resprinse.
C. S.J., secția penală, decizia nr. 1316 din 2 aprilie 1999
CONCLUZII
Viața socială se desfășoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare bunului mers al activităților umane în cele mai diverse sectoare. Aceste norme stabilesc o anumită conduită pe care subiectele purtătoare ale relațiilor lor trebuie să le respecte în raporturile dintre ele.
Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea socială din partea celui vinovat obligându-l să suporte cele mai diferite consecințe ale faptei sale.
Prin legea penală se stabilesc normele de conduită în concordanță cu interesele societății cărora membrii ei li se pot conforma. Răspunderea penală va interveni numai dacă s-a săvârșit o infracțiune, iar fapta pentru a fi considerată infracțiune trebuie să îndeplinească cumulativ cele trei trăsături arătate în art. 17 Cod penal (infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție).
Cauzele care fac ca fapta să nu aibă un caracter penal trebuie să existe tot timpul săvârșirii acesteia, chiar dacă sunt constatate ulterior. Cauzele au caracter personal, deoarece se ține seama de ele numai față de persoana cu privire la care se constată și sunt stări, situații sau împrejurări prevăzute unele în partea generală a Codului penal: legitima apărare (art. 44), starea de necesitate (art. 45), constrângerea fizică și morală (art.46), cazul fortuit (art.47), iresponsabilitatea (art. 48), beția (art. 49), minoritatea făptuitorului (art. 49) și eroarea de fapt (art. 50) care se iau în considerare la orice faptă prevăzută de legea penală, iar altele în partea specială a Codului penal.
Prin legitima apărare se recunoaște nu dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală într-o asemenea împrejurare, ci că legea penală intervine, datorită unei situații deosebite, care impune celui care acționează un anumit comportament ieșit din comun nu ca să producă urmarea prevăzută de lege ci să apere valorile ocrotite de ea.
O persoană este în stare de necesitate când, datorită unor împrejurări create de oameni sau de elemente naturale, este pusă în alternativa de a salva, de la un pericol iminent, viața, integritatea corporală ori sănătatea sa, ori a altuia, sau un bun important al său, ori a altuia sau un interes obștesc, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală deoarece sacrifică alte asemenea valori.
Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forță activă căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra fizicului unei persoane încât aceasta nu mai acționează liber și comite o faptă prevăzută de legea penală iar constrângerea morală reprezintă presiunea exercitată de o prsoană asupra psihicului altei persoane prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana celui amenințat ori a alteia și care nu poate fi înlăturat altfel decât săvârșind fapta prevăzută de legea penală.
Prin iresponsabilitate se înțelege starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care, datorită alienației mintale sau a altei cauze, nu -și poate da seama de acțiunile sale și de urmările acestora, sau lipsindu-i voința nu poate fi stăpână pe acțiunile sale și comite o faptă prevăzută de legea penală.
Beția se manifestă ca o stare anormală în care se găsește persoana datorită acțiunii alcoolului sau a altor substanțe ingerate, asupra organismului și a facultăților sale psihice.
Prin eroare de fapt se înțelege în dreptul penal, reprezentarea greșită de cel care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau de cunoașterea greșită a unor date ale realității.
Prin Legea nr. 278 din 12 iulie 2006 au fost aduse mai multe modificări și completări a unor instituții din partea generală a Codului penal.
Unele sugestii de perfecționare în continuare a legii penale făcute de autori au ca justificare sinceritatea apropierii legii penale române de celelalte legislații penale ale țărilor membre ale Uniunii Europene, precum și a elaborării unei politici penale unitare la nivel european.
Noile prevederi penale trebuie să corespundă evoluției și caracterului fenomenului infracțional și să reflecte formele și metodele noi de prevenire și combatere a acestor manifestări. O legislație de importanța și complexitatea celei penale nu este rezultatul unei simple imitații a modelelor străine, ci a unei evaluări critice atăt a experenței înaintașilor cât și a legislației din alte țări, preluându-se numai ceea ce este confirmat de viață și concordată cu particularitățile politicii penale a statului nostru.
Trebuie subliniat necesitatea de a se păstra un just echilibru între tradiția legilor penale române (Codul penal din 1865, din 1937, din 1969) și inovațiile care au apărut în ultimii 50 de ani în doctrină și în legislațiile altor țări.
Adoptarea unui nou Cod penal trebuie să sintetizeze stadiul juridico penal în societate cu ajutorul legii penale. De asemenea, trebuie să se țină seama și de adâncile transformări social-politice care au produs mutații importante în evaluarea legislației penale, precum și necesitatea alinierii întregului mecanism juridic penal la cerințele Uniunii Europene.
Până la intrarea în vigoarea unei noi legi penale fundamentată de realitățile contemporane, erau necesare unele modificări și completări ale Codului penal în vigoare.
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boroi, Drept penal, Ed. Juridică, 1999
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistorescu, Drept penal și drept procesual penal (curs selectiv pentru licență), Ed. All Beck, București, 2005
Alexandru Boroi, Sorin Corlățeanu, Drept penal-partea generală, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. All Beck, 2003
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Timișoara,1997
Constantin Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Drept penal românesc,1997
Constantin Mitrache, Drept penal (partea generelă), Ed. Șansa, București,1997
Costică Bulai, Drept penal, Ed. All Beck, București, 1992
Curtea de Apel București, Culegere de practică judiciară în materie penală 1999, Ed. Rosetti, București, 2001
Curtea de Apel București, Culegere de peactică judiciară în materie penală 2000, Ed. Rosetti, București, 2002
Curtea de Apel Ploiești, Buletinul Jurisprudenței (culegere de practică judiciară), Ed. Lumina Lex, 2000
George Antoniu, Ștefan Daneș, Marin Popa, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Societății Tempus România, București, 1995
Ghe. Nistoreanu, A. Boroi și alții, Drept penal,Ed. Europa Nova,București, 2001
Gheorghe Popa, Drept penal, Ed. Junimea, Iași, 2007
Ioan Griga, Drept penal-partea generală, Ed. Fundeției România de Mâine, București, 2006
M. Zolyneak, Drept penal, vol.II, Ed. Fundației Chemarea Iași, 1992
Marcel Ioan Rusu, Drept penal-partea generală (ediția 2), Ed.All Beck
Matei Basarab, Drept penal-partea generală, Ed, Luminalex, 2001
Repertoriul de jurisprudență, doctrină și legislație, Pandectele Române, Ed. Rosetti, București, 2003
Repertoriul de jurisprudență, doctrină și legislație, Pandectele Române, Ed. Rosetti, București, 2002
Rodica-Mihaela Stănoiu, Ioan Griga, Tiberiu Dianu, Drept penal-partea generală, Ed. Hyperion XXI, București,1992
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român vol. I, Ed. Academiei, București,1969
V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Socetății Tempus și Asociația de Stiințe penale, București, 2000
V. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972
Viorel Pașca, George Antoniu, Noul Cod penal,vol.I (art. 1-56)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei (ID: 125661)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.