Catre O Abordare Postmoderna a Schimbarii Sociale

Schimbarea socială este o constantă a gândirii sociologice. Sociologii au avut de a face cu diverse variații și/sau modificări în modurile de viață ale oamenilor, în interacțiunile sociale sau în organizările sociale. De asemenea, au observat modificări, de-a lungul timpului, ale unei situații sau ale unui obiect social. Aceste modificări le-au denumit schimbări sociale și au încercat să le dea explicații diverse.

Definițiile date schimbării sociale sunt de o mare diversitate deoarece ele pot avea ca obiect un fenomen social, un proces social, ce poate avea dimensiuni și fațete diverse, desfășurându-se la diferite nivele de generalitate.

Vago (2002) pune în evidență faptul că schimbările sociale se caracterizează prin obiectul lor (ce se schimbă), nivelul schimbării (la ce nivel al sistemului social are loc schimbarea, complexitatea acesteia), viteza și durata, magnitudinea (profunzimea schimbării sociale), cauzele și consecințele.

Pentru Kornblum (2011), schimbarea socială se referă la variații de-a lungul timpului în organizarea ecologică a populației și comunităților, în patternurile rolurilor și interacțiunilor sociale, în structura și funcționarea instituțiilor și în culturile societăților.

Definită astfel, schimbarea socială implică procese multidimensionale ce afectează numeroase aspecte ale vieții sociale. Spre exemplu, la nivel individual sunt schimbări în credințele culturale și în atitudini, la nivel organizațional sunt schimbări în rolurile și patternurile de interacțiune, iar la nivel societal sunt schimbări în funcționarea instituțiilor majore și proceselor demografice. Schimbarea socială este un concept ce desemnează procesul de modificare a structurii sociale, respectiv a principiului general de articulare a componentelor unei colectivități sau societăți date, a tipurilor de indivizi și acțiuni sociale. De asemenea, shimbarea socială vizează și ordinea socială, aspectele macrosociologice.

Urmărind modalitățile de definire a raportului dintre individ (actor social) și societate (ordine instituțională, ordine interacțională, etc.), ce afirmă sau neagă rolul activ al celui dintâi și caracterul construit a celei din urma, observăm o evoluție în planul explicativ al teoriilor asupra socialului, inclusiv al schimbării sociale. Pe măsură ce înaintăm în istoria sociologiei, teoriile asupra socialului își deplasează centrul de greutate de la tema ordinii sociale considerată ca datum la cea a unui „cosmos” social în curs de constituire, de la tema integrării consistente a individului într-o realitate structurată în instituții la cea a participării sale la „efortul colectiv” de structurare/instituționalizare. În istoria paradigmelor gândirii sociologice surprindem această mișcare care indică o evoluție de la teoriile funcționaliste / structuraliste / sistemice la teoriile constructiviste.

La modul reducționist, conform lui Rusu (2008), se poate vorbi despre două mari perspective asupra schimbării sociale: perspectiva sistemică – în care pot fi incluse teoriile evoluționiste, teoriile echilibrului (funcționaliste), teoriile conflictualiste și cele ciclice și perspectiva modernă, procesuală, dinamică, constructivistă, în care accentul este mutat la intersecția dintre structuri și capacitatea acțională a actorului social. În cadrul teoriilor evoluționiste, schimbarea socială este considerată în termeni de progres, de devenire, studiul schimbării sociale fiind focalizat pe cercetarea etapelor în vederea identificării factorilor determinanți ai schimbării. Evoluționismul social clasifică schimbările sociale pe termen lung în serii de stadii graduale sau etape, iar fiecare etapă este presupusă a poseda o mai mare complexitate, precum și oportunități sociale mai mari decât predecesoarele. Spre exemplu, la Spencer, legea fundamentală a întregii existențe este evoluția care vizează integrarea unor elemente disparate într-o unitate funcțională. Evoluția socială este stadială, are ca sens progresul social, se realizează prin trecerea de la omogenitatea indefinită și incoerentă la eterogenitatea definită și coerentă. Complexitatea dezvoltării comportă și momente episodice de involuție și stagnare, caracterizate prin disoluție. Astfel, schimbarea socială face referire la procese în care se descoperă o alterare semnificativă în structura și funcționarea unui sistem determinat.

Teoriile funcționaliste, în diferitele sale variante, tratează realitatea socială ca datum, ca realitate sui-generis care există independent de individ și exercită asupra acestuia un sistem complex de constrângeri, determinându-i comportamentul. Fiecare componentă a sistemului social se structurează conform funcției pe care o îndeplinește în sensul exigenței celor două principii ale structuralismului-funcționalist: principiul teleologic și principiul echilibrului, care acționează în sensul integrării tuturor forțelor în sistem. Funcțiile oricărui sistem și/sau subsistem social asigură integrarea deplină sau parțială a elementelor componente. Abordarea funcționalistă privilegiază cauzele exogene sau endogene, efectul inovației și difuziunii. Toate societățile se înscriu într-un demers comun, care evoluează prin etape bazate pe opoziția tradiție / modernitate. În această abordare, acțiunile cumulate ale diferiților actori sociali, la un moment dat, conduc la schimbare. De exemplu, pentru Ogburn (1922), schimbarea socială implică sensul de schimbare în structura și funcțiile societății umane. Acest proces de schimbare poate fi rapid sau lent, dar nici o societate nu poate scăpa de la schimbare. Un alt aspect vizat de teoreticienii funcționaliști este tipul de sistem la care se produce schimbarea socială (Parsons, 1968). De asemenea, teoriile de inspirație funcționalistă iau în considerare și schimbările simultane, dar cu viteze diferite ale susbsitemelor sociale, schimbări care conduc la aparente efecte ca: inflație, șomaj, sărăcie, corupție, anomie, etc.

În cadrul sociologiilor constructiviste – indiferent dacă este vorba despre constructivismul cognitiv al fenomenologilor (Berger și Luckmann, 1999), despre constructivismul practic al etnometodologilor (Cicourel, 1974), despre cel structuralist (Bourdieu, 1980) sau despre cel al structurării (Giddens, 1979) – realitatea socială este înțeleasă ca realizare, respectiv ca o construcție (în dubla accepțiune a termenului, de produs / rezultat și proces) înfăptuită în activitatea cotidiană. Pentru a analiza ordinea socială se pleacă de la inter-subiectivitatea oamenilor care construiesc o lume rezonabilă pentru a putea trăi în ea.

Analizele de tip constructivist sunt realizate în termenii apropierii de un individ capabil de discernământ în termenii reinterpretării, negocierii și reconstrucției rolurilor, ai producerii simultane ai eu-lui total și universului social. Ele implică teza potrivit căreia individul și grupul în care urmează a se integra sunt în egală măsură actori / agenți ai acțiunii, capabili să selecteze, să prelucreze, să producă și să comunice informații, în forma discursivă sau în forma practică și nu simpli mesageri / transmițători, simpli receptori ai mesajului. Actorii sociali sunt considerați capabili de reflexivitate, fără ca aceasta să însemne că sunt întotdeauna conștienți de ceea ce fac, liberi să opteze pentru un comportament sau altul, fără a putea face întotdeauna ceea ce vor, întrucât sunt obligați să se supună unor constrângeri structurale sau interacționale, interiorizate, trecute sau prezente. Faptele sociale nu se impun ca realitate obiectivă. Între o normă / regulă și aplicarea ei de către oameni concreți există o distanță, în sensul că ei nu le reproduc, nu le aplică exact, nu imită întocmai modele prestabilite, ci pun în act o metodologie profană pentru a da sens acestor „modele”. Mecanismele producerii schimbării sociale trebuie căutate la nivelul micro-stucturilor, a situațiilor interacționale unde actorii sociali educați negociază și reconstruiesc permanent rolurile, a principiului local de „acum și aici” al comportametului actorilor.

Bourdieu concluzionează că mecanismele reproducției și ale schimbării sociale sunt, în esență, aceleași.

Potrivit constructivismului, lumea nu este o lume dată, ci este modelată de cultură, limbaj, de practici de construire a ei, realitatea obiectivă fiind produsul unei construcții sociale.

Bibliografie

Berger, P., Luckmann, T. (1999). Construirea socială a realității, București: Editura Univers.

Bourdieu, P. (1980). Le Sense pratique, Paris: Les Editions de Minuit.

Cicourel, A. (1974). Cognitive Sociology: Language and Meaning in Social Interaction. New York: Free Press.

Giddens, A. (1979) Central problems in Social Theory : Action, Structure and Contradiction in Social Analysis. London : Macmillan.

Kornlblum, W. (2011). Sociology in a Changing World, 9th ed., Belmont: Cengage Learning.

Ogburn, W. (1922). Social Change with Respect to Culture and Original Nature. New York: B.W. Huebsch.

Parsons, T. (ed.), (1968). Knowledge and Society – American Sociology. New York: Basic Books.

Rusu, H. (2008). Schimbare socială și identitate socioculturală, Iași: Institutul European.

Vago, S. (2002). Social Change, 5th ed., New York: Holt, Reinhart and Winston.