Câteva dintre leacurile băbești:

INTRODUCERE

Mărul – Malus, a fost și va rămâne în continuare unul dintre speciile cele mai cunocute de la noi din tara, aceasta făcand parte din familia Rosaceae, familie ce cuprinde atât plante ierboase cât și arbori sau arbuști. Fiind prezent atât sub forba de pomi cât și de arbuști, mărul cuprinde foarte multe soiuri, numărul lor fiind cu mult peste mie. Pe teritoriul României, întâlnim o varietate mare a acestora, incluzand si hibrizi nou creați, acoperind zona temperat-continentală, Nordică, ce se întinde atât din continental European, cât și din cel Asiatic sau cel din nordul Americii.

Deși printre soiurile multiple de măr, atrage atenția prin frumusețea lor merii ornamentali(Malus pumila var. paradisiaca, Malus prunifolia, Malus floribunda, sau Malus pumila var. niedzwetzkyana), totuși cea mai importantă și răspândit soi de măr este cel de cultura, interesand prin fructele rezultate, culoarea acestora, gustul, mirosul și forma specifică fiecarui soi in parte.

Soiurile de măr se impart in: soiuri raionate – soiurile autohtone sau străine care constituie baza sortimentelor de măr, fiind reprezentate din meri care au capacitatate mare de producție; și soiuri neraionate care prin însușirile lor biologice și tehnologice, sunt adaptate condițiilor de mediu din țara noastă.

Acestea din urmă, au fost create în decurs de secole, în diferite bazine pomicole și prezinta rusticitate față de sol, fiind nepretentioase și în anumite condiții reușeșc să depășească randamentul soiurilor străine. Aceste soiuri prezintă însușiri pretențioase, deoarece au rezultat în urma selecțiilor clonale ale soiurilor autohtone sub influența factorilor de mediu. Prin intermediul selecțiilor clonale, se pot obține soiuri mai bune decât cele din care au rezultat. Pe lângă faptul că din aceste secții se pot obține soiuri de o valoare deosebită, soiurile mai prezintă interes și din punct de vedere al producerii de portaltoi, sistemul radicular al acestora (și nu numai) prezentând rezistență sporită.

O caracteristică a merilor, este că aceștia ajung să-și matureze fructele în diferite epoci ale anului, astfel creând posibilitatea aprovizionării oamenilor cu fructe proaspete aproape tot timpul anului. Capacitatea bună de păstrare fructelor merilor de iarnă, asigură pe sezoanele reci de iarnă-primavară aprovizionarea cu mere, atunci când se simte o lipsă mare de vitamine. Merele de iarna, in principiu sunt mult mai rezistente si la transport decât multe alte specii, în afară de nucifere, putând sa le manevrezi cu usurință.

Spuneam mai devreme de faptul că merele asigură la nivelul pieții fructe in stare proaspata, dar nu numai, acestea putând fi valorificate și pentru industrializare, sub forma de sucuri, compoturi, cidru, marmalade, gemuri, magiun, fructe uscate, chiar și în stare murată și alte preparate. Oțetul de mere are un efect benefic în menținerea echilibrului acido-bazic din organism, fiind foarte apreciat în alimentație. Ceea ce face diferența între celelalte fructe ale speciilor sâmburoase și mere este tomai conținutul acestora din urmă în pulpă, care este foarte mare, aproximativ 98%, restul reprezentând refuzuri, formate din pieliță, peduncul, pereții lijiilor seminale și semințele.

Cât despre producție, despre meri se poate afirma că aceștia reprezintă o cultură special de importantă, deoarece recolta este avantajoasă, fiind deosebit de rentabilă.

Mărul este considerat a fi regele fructelor, deoarece conține cantitați mari de elemente extrem de importante în alimentația omului. Astfel, mărul conține cantități însemnate de hidrați de carbon, celuloză, lignină, acizi liberi, pectină, calciu, fosfor, potasiu, fier, magneziu, vitamina A, vitamina B1, B2 și C, fiind catalogat ca un depozit de substanțe hrănitoare. Mai conține și aproximativ 5g de fibre alimentare, reprezentând cam 18-20% din doza zilnică recomandată. Epicarpul conține cantitați mai mari de ioni minerali, sau vitamine, decât în pulpă mărului. Organismul asimilează elementele biochimice din măr, numai dacă acesta este consumat în stare proaspătă, dar dacă merele sunt prelucrate, o mare parte din aceste componente sunt reduse sau chiar diminuate.

Câteva dintre leacurile băbești:

– Oțetul de mere mai este recomandat și în potolirea arsurilor minore, sau a altor inflamații ale pielii. De asemenea este și un bun dezinfectant, atât pentru răni, cât și pentru unghiile de la mâini sau de la picioare. Alte proprietăți sunt acelea că diminuează și din mâncărimile pielii, sau este recomandat în bolile reumatice, sau este un leac bun și pentru par. Unul dintre cele mai vechi și folosite leacuri în tratarea răcelilor de corp, sau scăderea febrei, sunt șosetele înmuiate în oțet și frecțiile cu oțet.

– Decoctul de mere este recomandat persoanelor care suferă de reumatism cronic.

– Ceaiul de mere (recomandate merele mici, netratate) este bun în tratarea bolilor cardio-vasculare, astm bronșic și diabet zaharat.

– Cojile de mere ne protejează și împotriva cancerului, de orice natură, deoarece epicarpul conține cantități mari de cvercitină (flavonoidă cu acțiune antiseptică puternică), ce implică acțiunea viteminei C, reușind astfel să ne protejeze organismul contra cancerului în general s.a.

CAPITOLUL I

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR PRIVIND STUDIUL SOIURILOR ȘI POPULAȚIILOR LOCALE DE MĂR DIN ROMÂNIA

ORIGINEA SOIURILOR DE MĂR

Originea primelor soiuri de măr se presupune a fi localizată în China, India și Pakistan de unde s-au extins încetul cu încetul în toată lumea. În Europa cultura mărului a fost cunoscută de aproximativ 7500 de ani înaintea erei noastre, dovadă făcând merele carbonizate găsite în așezările lacustre din Elveția. Scrieri mai atestă ca mărul se cultiva și în poparele din Crimeea, Caucaz și Grecia antica pe suprafețe mai extinse, pentru ca erau descrise din ce in ce mai multe soiuri.

Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre numeroși cercetători, oameni de știință, de specialitate sau filozofi, au amintit în scrierile lor despre merii, care la început erau descriși ca niște pomi care au roade, ca mai apoi să fie prezentate date din ce în ce mai exancte, din cercetările ce au urmat. Dintre aceste persoane îi amintesc pe Teofrast, cu scrierile ce datează din 2400 înaintea erei noastre, Columella, Varro, Cato, Pliniu, care au scris la câteva secole distanță, despre anumite tehnici de altoirii pomilor fructiferi.

Arealul ocupat în țara noastră de măr, este foarte extins, de la nivelul mării, la zone de câmpie și până în zonele premontane, unde în trecut apăreau in formă spontană. Încă din cele mai îndepărtate timpuri, cultura mărului se cunoaste, dovadă făcând: numereoasele monumente vechi ce se află în diferite regiuni, sau după basoreliefuri, după documentele și scrierile cercetătorilor autohtoni, sau a călătorilor străini care au vizitat Țările Române, după denumirile unor localități asemănătoare speciilor pomicole și nu în ultimul rând atestările mai multor soiuri de meri de origine autohtonă.

Deși mărul, ca specie pomilolă a fost cunoscut încă dinaintea cuceririi Daciei de către romani, atestări scrise au aparut abia la sfârșitul secolului al XIV-lea. Documentele scrise din acea perioadă, făceau referire asupra „pometelor cu meri”, iar sintagma „merele aromatice, frumoase și gustoase” plasate în anumite zone din Țărilor Române, a fost regasită în scrierile cronicarilor din acele timpuri. Dintre soiurile menționate pe atunci se pomenesc cele Dulci, Vărgate, Domnești, Văratice, Iernatice și altele.

Din scrierile consulului austriac Merkelius (anul 1794): „în Țările Romane se găseau disponibile pentru export mere, pere, pepeni și nuci”, reiese că pomicultura a început să prindă contur.

Cultura mărului începuse să se dezvolte din ce in ce mai mult, după primul război mondial, atunci când a început să se extindă din ce in ce mai mult în țară. Printre altele și datorită lipsei de hrană, multe dintre persoane și-au pierdut viața, iar altele își procurau hrana din natură (culegând fructe, bureți, diverse legume, chiar și pescuind). A început să se introducă atât exportul cât și importul unor soiuri srăine, cu o valoare semnificativă, ce au avut un impact puternic asupra înmulțirii și extinderii culturii acestuia.

Exportul merelor se făcea la prețuri ridicate, atât pentru industrializare, cât și pentru consum în stare proaspată, lucru ce atestă faptul că soiurile noastre vechi erau foarte apreciate de către persoane de pretutindeni. De-a lungul timpului au apărut din ce in ce mai multe soiuri rezistente locale si neameliorate.

Mai apoi, în perioada regimului democrat-popular, cultura mărului a avut o constantă creștere, inregistrând progrese mari. Tot in acea perioadă, în gospodariile agricole se înființaseră peste 16000 hectare de plantații pomicole, mărului revenind in medie 40%. De exeplu în perioada 1960-1963, în gospodăriile agricole s-au plantat livezi pe suprafața de 39475 hectare, mărul reprezentând specia de bază.

S-au introdus in culture soiurile raionate, soiuri ce prezintă interes din punct de vedere a calității și cantității de producție. Se știa de pe vremea aceea, că dacă se va aplică și o agrotehnică superioară, atunci producțiile vor fi pe măsură.

Evidențele din anul 1963 arată că țara noastră deținea în cultură un număr de 17346500 meri, din care 53% erau reprezentați de cei tineri și 47% erau cei intrați pe rod.

Tabelul 1.1

Numărul merilor cultivate în Romania, in anul 1963

Sursa – Pomologia Republicii Populare Române – volumul II.

Din tabelul de mai sus reiese faptul că în Cluj și Maramureș livezile cu meri ocupă cea mai mare suprafață cultivate. Centrele pomicole importante din această zonă sunt din: Baia Mare, Copalnic, Șomcuta, Bistrița-Năsăud, Beclean și altele.

În prezent la Șomcuța Mare, din Maramureș, inginera Rodica Rus este administratorul unei fermei pomicole și deține o suprafață de 20 ha pe care cultivă meri, cu destinația principală – industializarea. Acestă livadă beneficiază de tehnologia preluată de la țările vestice (Germania), care se bazează pe sistemul de dirijare a pomilor, sistemul formare a coroanelor și tăieri pentru fructificare, puțin diferită din punct de vedere al creșterii care e de preferat a fi nedeterminată.

Bistrița cuprinde după cum spun unele statistici un circa 3365,51 ha, comparativ cu suprafețele de 20000 ha ale anului 1990. Din unele preconizări reiese ca ar mai fi rămas doar 1000 ha, iar celălalte suprafețe ar fi în paragină.

O altă dezvoltare simțitoare a culturii de măr este în Mureș împreună cu zona Brașovului, unde condițiile pedoclimatice sunt prielnice. În centrul pomicol din Sibiu, Sighișoara, Cisnădie, Miercurea Ciuc, Săliște și altele, sunt numeroase livezi întinse unde s-a păstrat tradiția până astăzi, prin cultivarea atât merelor, cât și altor fructe.

Am realizat și un grafic referitor la numărul merilor cultivați în Romania din anul 1963:

Graficul 1.1

Un număr mare de soiuri străine și românești au fost introduse în țară, până în anul 1957. Însă, pentru ca la inceput au fost introduși în țară un numar foarte mare de meri străini și pentru că nu s-a ținut cont de originea acestora sau de pretențiile lor față de factorii de mediu, mulți dintre aceștia nu au rezistat.

Astfel încât, prin studiile ce au fost realizate la Institutului de Cercetare pentru Pomicultură Mărăcineni (înființat în anul 1967) împreună cu rețeaua de stațiuni pomicole, au micșorat numărul de soiurilor indicate cultivatorilor, in funcție de cerințele fiecărora. După vreo 10 ani de activitate Institutul deținea 26 de stațiuni a căror activități de bază erau: cercetarea, proiectarea, producțiile și nu in ultimul rând dezvoltarea acestora. Apoi după alți câțiva ani, la Pitești-Mărăcineni se desfășurau numai activități de proiectare și cercetare, ca după anul 1990, în cadrul acesteia, preocuparea majoră să fie doar din cadrul cercetăriilor, situate în cele 7 stațiuni care au rămas până astăzi.

Pe plan mondial, s-au studiat evoluțiile remarcabile legate diversificarea sortimentului de meri și adapatarea acestora la cerințe social-economice, dezvoltându-se intens activitatea cercetarilor sortimentelor, prin urmatoarele cai:

– includerea soiurilor cele mai bune din sortimentul international, cultivarea acestora în vedera verificarii capacității acestora de aclimatizare în diverse regiuni pomicole și extinderea celor valoroase în cultură;

– crearea soiurilor noi autohtone, aclimatizate, având aceeași calitate ca a soiurilor din sortimentul mondial;

– selectarea în permanență a exemplarelor pomicole cele mai bune și înmulțirea acestora.

– alegerea în cultură a soiurilor ce prezintă rezistență genetică la boli, reducând astfel din eforturile si cheltuielile, suferite de pomicultori.

În decursul timpului, cultura mărului, a cunoscut o evoluție oscilatorie, evidențiindu-se atât etape de creștere, cât si de descrestere. Așadar, cultura mărului s-a dezvoltat semnificativ între anii 1960 și 1980. După acest ultim an și până în 1990, a urmat o descrestere majoră asupra cantității producției, inregistrându-se pierderi însemnate.

După anul 1990, în urma schimbării structurii ptrimoniului și de proprietate, s-au inregistrat scăderi atât pentru producții, cât și pentru suprafețe cultivate. În urma centralizărilor de la F.A.O. (Food and Agriculture Organization), în 1980 România avea supafața cultivată cu măr pe aproximativ 125 de mii ha, ca mai apoi în anul 2001 sprafața să ajungă la 75 mii de ha. Această descretere, este si va fi într-o continua scădere, dovadă făcând livezile mult îmbătrânite, cât și nepriceperea propietarilor noi, sau lipsa oamenilor de specialitate din cadrul acestor proprietăți. Un alt inconvenient este acela că nu dispunem de fonduri bănești pentru dezvoltarea afacerilor.

A avut de suferit și producția de mere în decursul timpului, evoluția ei fiind mult influențată de mai mulți factori, inclusiv cei climatici.

Despre producția de mere din anul 1989 se știe ca era de 818900 tone, ca până in anul 1999 producția sa scadă la 650000 tone de mere. Producția cea mai mare de mere, înregistrată la noi în țară, a fost în anul 1993 și anume de 1097200 tone. Această scadere este cauzată de defrișările haotice și necontrolate, care s-au desfasurat și de nerespectarea lucrarilor de îngrijire.

Suprafața mărului în România reprezintă 30% totalul livezilor și ocupă locul al II-lea, urmând după specia prun.

După ultimele date efectuate, România ocupă in lume, locul 13-14 cu 0,4 milioane tone și pe continentul Europei, țara noastră se află pe locul al VI-lea. Așadar, în România culturii mărilui îi revin circa 75000 ha (după statistica din anul 2000), cu producția toatlă de aproximativ 650 mii de tone. Printre județele cultivatoare de măr se numără și: Argeș, Suceava, Mureș, Maramureș, Dâmbovița, Iași, Cluj, Bihor, Bistrița-Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea.

Tabelul 1.2

Tabelul centralizator al producției din anul 1998

Genitorii soiurilor de măr

Mărul, din punct de vedere al pomologiei, este specia care aparține grupului de specii semințoase, printre care se mai numără și părul, gutuiul, scorușul și moșmonul. Sistemic, mărul se încadrează în familia Rosaceae Juss, subfamilia Prunoideae Folcke, al genului Malus Mill.

În trecut, semințoasele erau considerate specii din cadrul genului Pirus, iar pe măsură ce informațiile au evoluat, mărul a trecut de partea genului Malus, gutuile în prezent fac parte din genul Cydonia, genul Pirus fiind păstrat doar de speciile părului.

În volumul al II-lea, „Pomologia Republicii Populare Române” erau prezentate ca fiind cunoscute, doar 33 de specii de meri, care cresc în emisfera nordică, în mod spontan.

Inginerul C.K.Schneider, clasifică genul Malus în două secții: Eumalus Zabel și Sorbomalus Zabel. Din selecția Eumalus ne interesează atât speciile ce prezintă interes pentru producție și în procesul de selecție. Sectia se împarte în două mari grupuri: silvestis și baccatae – fructele mari și bogate în calciu (persistent) sunt reprezentate de grupul silvestris, ce conțin mărul pădureț și marul pitic având varietățile: dusen și paradis, mărul lui Niedzwetzky, mărul păros și mărul cultivat. Celălalt grup se caracterizează prin fructe mici și calciu care este caduc. Una din speciile importante ale acestui grup este mărul siberian, fiind cel mai răspandit în Asia Orientală.

Mărul coronat și mărul lui Sargent, precum și altele, cresc spontan în America de Nord și Asia Orientală, ele aparținând secției Sorbomalus, diferentiindu-se prin forma frunzelor – lobate.

Până în prezent sunt recunoscute peste 12000 de soiuri de măr, acestea fiind răspândite pe tot mapamondul, unele dintre acestea având valoare economica recunoscută.

La formarea soiurilor din cultură, contribuit urmatorii genitori: Mărul sălbatic și pădureț (malus silvestris), care se întâlnește în toată Europa, mai ales în zona centrală. Acesta creste în poienile adăpostite de vânturi, păduri și coastele bine luminate. Înălțimea arborelui are între 5 și 15 m, iar în zone prielnice dezvoltării lor ajung chiar și la 20 m. Trunchiul este drept, prezentând dimensiuni variabile și o coroană deasă, compusa din ramuri cu spini. Scoarța este de culoare cenușie sau brună cenușie, ce predomină zona de trunchi și ramurile de schelet. Forma mugurilor este ovoidă, fiind glabri, sau pubescenți. Prezintă culoare bruna și lăstarii, care la început sunt pubescenți ca mai apoi să devină păroși. Se întâlnesc frunze rotunjite sau ovate, cu vârful acut sau acuminat, iar baza cordată sau rotunjită, cu marginile crenate sau serate. Dimensiunile limbului sunt de 3 – 5 cm lungime, iar lățimea de 2 – 3 cm, de culoare verde închis, pe partea superioară fiind aproape glabre și o nuanță mai deschisă, cu tonuri argintii uneori și puternic pubescente în partea inferioară, pețiolul având o dimensiune de 10 – 17 mm.

Inflorescența este reprezentată de un racem umbelat, petalele bobocilor sunt de culoare roz la înflorire. Stilurile florilor sunt concrescute în două moduri: doar la bază sau pe toată lungimea.

Începând de la vârsta de 7 – 9 ani, mărul pădureț intră pe rod, fiind capabil sa fructifice. Fructele sunt mici având dimensiuni variabile, și diferite forme de la sferic-turtite, ovoide până la conic-trunchiate. Diametrul fructelor ajunge la 20 – 25 mm, iar culoarea epicarpului este de verde, galben, sau rumenită pe partea însorită, pulpa fiind tare, acră, având gust astringent, fară suculeță. Rădacina nu suportă excesul de apa, în schimb este bine dezvoltat în adâncime, cât și în straturile de la suprafața solurilor. In zonele cu climat temperat, mărul nu reușește să drajoneze. Mărul pădureț, având o arie foarte mare de răspândire, în același timp formând și la noi masive mari asociate cu carpenul, stejarul și alte foioase, în zonele de dealuri. Rar se întâlnește în padurile predominante în mesteacănului, dar lipsește cu desăvarșire în pădurile de conifere.

La fel ca și celelate specii de măr, mărul pădureț, nu și-a păstrat forma inițială, pentru că este o plantă alogamă (având polenizare încrucișată) cu numeroase forme existente, în special se deosebesc dupa formele coroanei, si habitusul ei, după începutul și sfârșitul ciclului vegetativ și de asemenea după maturarea fructelor, forma acestora, dar și dimensiunile și coloritul lor. Una dintre cele mai importante însușiri a merelor pădurețe și pe care o transmit mai departe soiurilor de cultură, este aceeade a fi rezistentela ger. Caracteristica acestor soiuri le definește prin ramificații pronunțate, dar și creșteri viguroase. Frunzele, lăstarii și fructele tinere au pubescență fină, sau sunt glabre.

O presupunere a lui N.G. Jucicov (citat dupa 1958), spune ca mărul pădureț ar fi participat la formarea unor specii din grupul ramburelor și calvilelor.

O altă specie predominantă, pe acest mapamond, este marul pitic, ce crește în stare săbatică și se găseste mai ales în Asia Mica, centrală, Caucaz, pe țărmurile mărilor Caspică și Negră, dar și în Iran și Caucaz. Acesta poate atinge o înaltime, între 3 – 10 m, având o coroană aproape rară dar sferică. La început lastarii sunt păroși, iar mai apoi devin glabre, având formă dreaptă, fără spini. Mugurii acestora sunt pufoși și mai mari, față de cei ai mărului sălbatic. Frunzele au o lungime de 5 – 8 cm, cu formă ovată sau obovată, fiind lat-eliptice, cu vârful optuz sau acut, cu marginile serate, crenate, sau dublu-serate, îngustate la bază. La început pe ambele fețe sunt pubescente, ca apoi, să apară pufozitate pe partea inferioara, iar cea superioară rămânând lucioasă. Pețiolul acesteia are o dimensiune de 1,5 – 3 cm lungime.

Inflorescența are petale de culoare roșiatică, prezentate într-un racem cu 7 – 9 flori. Dimensiunile fructelor variază de la mijlocii la mici, având o formă sferica sau sferică-turtită, fructul este asemănător mărului pădureț, dar având o pulpă mai dulceagă.

Sistemul radicular este fibros și numeros, găsindu-se in staturile de la suprafața solului. Mărul pitic se înmulțește ușor, prin butăsire și marcotaj, iar față de mărul pădureț, are o longevitate mai redusă și o perioada de vegetație mai lungă. Acesta are o sensibilitate, la secetă și uscăciune, în schimb are cerințe mari față de căldură, în perioada lui de vegetație. De asemenea, necesită solurile fertile.

Mărul padureț, în asociație cu mărul pitic și mărul oriental, au contribuit la formarea următoarelor soiuri: Galben nobil, Ananas, Astrahan alb, Calvil alb de vară, Papirovka.

Dintre cele mai importante varietățile botanice ale mărului pitic precizez următoarele: mărul paros, mărul cultivat, mărul lui Niedzwetzkz, paradisul și dusenul.

Dusenul cu denumirea științifică Malus pumila var. praecox, ajungând la înălțimea de 6 – 10 m, având o coroană răsfirată și globuloasă, dar bine definită printr-un schelet puternic. Lastarii sunt de culoare bruna sau cafenie-închis, având numeroase lenticele albicioase, iar spinii se găsesc doar ocazional. Lemnul acestuia la nivelul secțiunii este de culoare albă, prezentând o ușoară nuanță verzuie. Frunzele au un pețiol relativ lung, dar sunt mai mult rotunjite, întrând pe rod după 3 – 4 ani. Fructele au dimensiuni mici, sau chiar mijlocii, ajunse la maturitate ele au o pulpă dulceagă, însă forma lor este sferică-turtită, sau chiar sferică. Dusenul, prezintă rădăcini fibroase și viguroase, găsindu-se la adâncimi mari în sol, dar foarte rezistent la ger. Lemnul dusenul ajunge la maturitate la începutul toamnei, de aceea nu sufera de ger. De aceea are o perioadă scurtă de vegetație. Pentru formele semipitice (cu semitrunchi) se folosește pe post de portaltoi.

Paradisul (Malus pumila var. paradisiaca), este un arbust, a cărei înălțime ajunge la 3 – 4 m și a cărei corană, este învers-piramidală, sau globuloasă. Lastarii sunt acoperiți cu un numar mic de lenticele, însă au o culoare verzuie sau cafenie-roșiatică, însă sunt lipsiți de spini. Mugurii sunt voluminoși, iar lăstarii frunzele, cât și pețiolii prezint pubescență.Lemnul acestuia, la nivelul secțiunii este de culoare gălbuie. Rodul acestuia începe să apară dupa vârsta de 2 – 3 ani, iar uneori fructele sunt puternic rumenite, pe partea expusă la soare, având pulpa dulceagă, deși ajung la maturitate in luna iulie. La nivelul sistemul radicular, se găsesc numeroase rădacini la suprafața solului, acestea caracterizandu-se prin fragilitate excesivă. În pomicultură, acest măr se folosește ca și portaltoi, pentru cei cultivați în forme artificiale și care împrimând port mic pomului, acesta fiind considerat o specie aparte, de unii autori.

Mărul lui Niedzwetzky (Malus pumila var. niedzwetzkzana), se deosebește de celelalte varietăți ale mărului pitic, prin prezența pigmentației antocianice, în majoritatea organelor. Acesta este originar din Caucaz, cu frunzele roșii-violacee, mai ales frunzele tinere, iar florile, fiind roșii-ciclamen. Scoarța de pe lăstari, lemnul, pielița, pulpa fructelor, precum și semințele, au culoarea roșie violacee. Acest măr, a avut o contrebuție aparte, în obținerea soiurilor de mere cu pulpa de culoare roșie: Belle fleur record, Kosmomoleț s.a.

Mărul păros, a cărui denumire științifică este Malus pumila var. dasyphylla, se prezintă sub forma unui arbus, cu muguri tomentoși, și ramuri a căror culoare este cenușie. Acesta este originar, din Caucay și Asia Centrală, ale căror frunze, ajung la dimensiuni de 5 – 7 cm lungime, cu forme ovată, cu pețiolii lungi, 1 – 2,5 cm, fara țepi, pe lăstarii viguroși.!! Fața inferioară a frunzei, mugurii și petiolii sunt acoperiți de peri moi. Fructele mărul păros, sunt mai mari decât ale mărului sălbatic, dar prezintă caractere de trecere de la mărul sălbatic la cel pitic. Acesta se cultivă în unități taxonomice, în care se gasesc grupate soiurile de măr aflate in cultură. Acest măr, este considerat o varietate a mărului pitic, însă este susținut de către C.K. Schneder, ca fiinf’d o specie de sine stătătoare. Cercetările găsite în literatura de specialitate, susțin, ca soiurile de mar provin din urmatoarele specii: Malus Silvestris, Malus pumila var. praecox și var. paradisiaca, Malus dasyphylla, Malus Niedzwetzkyana, Malus orientalis, Malus sieversii, Malus baccata.

Începând de la munții Altai și până la oceanul înghețat din Manciuria și până in Himalaia, dar cel mai răspândit în Siberia, de aici și denumirea de măr siberian (Malus baccata), acesta fiind cultivat la noi în țară, doar în grădinile și parcurile botanice. Este prezentat sub formă de arbore sau arbust între 8 – 10 m, cu o coroana uneori puțin aplatizată, sau chiar sferică. Frunzele sunt rotunjite, ovate, eliptic-acuminate sau cuneate la bază, ajungând până la 3,5 cm lungime și 2,5 cm lățime. Florile sunt grupate în inflorescențe ca ale gutuiului, de culare albă, iar lungimea lastarilor ajungând până la 10 cm lungime. Pulpa fructelor este de culoare gălbuie, cu gust astringent, uneori amar, și care au o perioadă scurtă de păstrare, până devine mălaiață după ajunge la maturitate. Pedunculii fructelor pot rămâne pe pomi până în primavară, deoarece au o prindere puternică de ramură. Mărul siberian, nu suferă din cauza brumelor, pentru ca are înflorire târzie, dar este foarte rezistent la ger, suportând temperaturi de până la -40▫ C, în urma acestuia obținându-se mari producții.

Toamna el își încheie vegetația înaintea celorlate specii, iar primavara își începe vegetația destul de timpuriu. Rădacinile acestuia se găsesc mai mult deasupra solului, de aceea în iernile fără zăpadă suferă de ger si în verile toride suferă de secetă. Marul siberian este strămoșul multor soiuri de măr obținute în Siberia, deși una din caracteristicile sale este aceea că este foarte rezistent la ger. A.M. Skibinskaia spune: „toate soiurile provenite din M baccata sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele – crabe – ”. A. Bedor, precum și unii autori, nu consideră mărul chinezesc ca fiind o specie aparte, deoarece acesta nu a fost gasit încă în stare sălbatică. Acesta face trecerea dintre mărul siberian și mărul pitic. Frunzele mărului chinezesc sunt lucioase, lung pețiolate și ovat-alungite. Are flori de culoare albă, asemănătoare mărului siberian, dar diametrul fructelor ajunge până 18 mm. Culoarea fructelor este roșie sau albă, având pedunculi subțiri și lungi. Pulpa mărului, este foarte astringentă și acrișoară, acestea neputându-se păstra decât până în momentul în care aceasta devine malaiață, la scurt timp dupa recolatre. Mărul chinezesc prezintă rusticitate față de sol și climă. Prin asocierea mărului chinezesc cu alte soiuri din cultură, s+au obținut noi soiuri cu mare valoare economică, din care amintim: Slavianka, Peppin șafrannîi, Belle fleur, Kitaika, Safran kitaika s.a.

Având o crestere spontană, mărul coronal (Malus coronaria) se găsește în America de Nord sub aspectul unui arbore de 8 – 10 m înălțime. În țara noastră, acest arbore se întâlnește doar în gradini și parcuri botanice, având rol de arbore ornamental.

Mărul ca medicament natural

O vorbă din popor spune că dacă consumăm cel puțin un măr pe zi, ținem doctorul la distanță, proverb care a fost confirmat și de către ultimele studii făcute. Beneficiile acestui fruct pentru sănătate ajută și în prevenirea a cel puțin șase tipuri de cancer după cum urmează: de sân, de prostată, de colon, pulmonar, hepatic și pancreatic. În plus, studii au arătat că o dietă bazată pe mere ajută în curele de slăbire, ne menține dinții sănătoși și albi, previne boala Alzheimer, reduce riscul diabetului și colesterolului.

În antichitate melele coapte erau consumate pe post laxative, iar merele crude se foloseau pentru dereglări digestive. Sucurile sau infuziile din mere erau recomandate în tratarea febrei și a infecțiilor oculare.

De foarte mulți ani, tincturile preparate din mere, ajută în tratametul dereglărilor metabolice ca de exemplu guta, bolile și erupțiile pielii și pentru ajutarea tratării bolilor nervoase. Merele, pe langă alte ememente, minerale, sau substanțe, au o cantitate mare de vitamina A aflată în proporție de 50%, valoarea fiind mai mare decât cea a portocalelor sau a altor citrice. Vitamina A este folositoare în prevenirea răcelilor și ajută în dezvoltarea normală a ochilor, pielii, oaselor.

Un alt element mineral găsit în mere este Vitamina C (2 – 15mg/100g), ajutând la buna funcționare a sistemului imunitar, la absorbția fierului la nivelul intestinului, vindecarea rănilor, menținerea în stare bună a oaselor și dinților, mușchilor, și a vaselor de sânge, scade colesterolul, oferă protecție antioxidantă s.a. Medicii recomandă că doza zilnică de vitamina C să fie de 90 mg în cazul bărbaților și 75 mg pentru femei.

Nici complexul de vitamine B, nu trebuie neglijat, deoarece acetea sunt benefice menținerea sănătății nervilor. Dintre acestea vitamina B1 contribuie la buna funcționare a inimii, a sitemului muscular, a sitemului nervos, precum si digestiv, iar vitamina B2 buna în creșterea și dezvoltarea normală a țesututilor, ajuta organismul în producerea anticorpilor și altele.

Anterior am precizat ca merele consumate zilnic, au proprietatea de a proteja organismul uman împotriva mai multor tipuri de cancer:

Cancerul de sân – în New York, la Cornell University, s-a facut un studiu pe șobolani cu extract din mere proaspete, care are proprietatea de a încetinii creșterea tumorilor canceroase la sân. Astfel, șobolanii care întâi a fost expuși în fața agentului cancerigen mamar, au fost hrăniți cu mere timp de 24 de săptămăni. După acestă perioadă, tumorile șobolanilor care nu au fost hrăniți cu mere au evoluat până la un procent de 81%, în timp ce la exemplarele care au consumat între unu si trei mere, tumorile s-au retras până la 17,40% (au fost și cazuri de 45%). De precizat este faptul că numarul de tumori nu s-a împuținat, dar acestea au cunoscut o evolutie mai lenta, comparativ cu exemplarele netratate.

Cancerul de prostata – la clinica Mayo, cercetatorii au ajuns la concluzia că quercitina este un antioxidant puternic care previne și poate ajuta în vindecarea cancerului de prostată. Un alt studiu prezintă flavonoida benefică la prevenirea, sau reducerea riscului extinderii în organism a cancerului prin blocarea acțiunii hormonilor masculini.

Cancerul de colon – s-au facut studii recente care au demonstrat beneficiul merelor de a reduce riscul apariției cancerului de colon. S-a constatat că persoanele care mănâncă un măr în fiecare zi, pot reduce riscul apariției bolii cu 35%, iar dacă consumul este mai mare de un măr pe zi, procentul ajunge chiar la 63%. Alte cercetări din Germania arată că merele ajută la creșterea producerii unei substanțe numită butirat în organism, în vederea protejării împotriva cancerului.

Cancerul pulmonar – au fost efectuate cercetari la Brigham and Women’s Hospital (unul din cele mai bune spitale din America) și la Harvard Medical School, pe 125000 de americani și astfel s-a demonstrat că oamenii care mănâncă cel puțin un măr pe zi, reduc riscul producerii cancerului la plamâni (a persoanelor nefumătoare) cu 20%. O altă cercetare realizată în Finlanda vine în sprijinul studiului prezentat anterior, iar un alt studiu precizează că oamenii care consumă mere și ceapă pot preveni declanșarea cancerului pulmonar cu până la 50% (datorită conținutului lor mare in quercitină).

Cancerul hepatic – o altă descoperire arată ca riscul cancerului la ficat e mult diminuat (până la 57%) la șoarecii care au consumat un extract produs din coaja merelor. O altă descoperire atestă că tratarea celulelor canceroase specifice ficatului cu 50 de mg din extractul de mere cu tot cu coajă, împiedică formarea și creșterea celulelor canceroase cu până la 57%.

Cancerul pancreatic – constatarea oamenilor de stiință este că flavonoizii din componența merelor reduc până la 23 % riscul apariției și dezvoltării cancerului pancreatic.

Alte câteva beneficii dezvoltate:

Merele sunt bogate în flavonoizi astfel reușesc să prevină apariția și dezvoltarea bolilor de inimă. Flavonoizii au potențial mare în ajutarea organismului să se întărească și să se fortifice, pentru a rezista împotriva agenților toxici externi și bolilor. Alături de alte elemente, ușurează circulația sângelui, întărește pereții vaselor sanguine, cât și reușește să protejeze structura celulelor.

Un studiu recent, spune că alimentele care sunt bogate în flavonoizi (precum este și mărul) ajută corpul în prelucrarea în mod eficient, a zaharurilor, astfel să se regleze nivelul optim de insulină secretată, și aparitia de boli de inimă și diabet.

Conținutul lor în antioxidanți de tip fenolic, contribuie la prevenirea accidentelor cerebrale, cardiace, și bolilor cancerului. Au proprietatea de a reduce și nivelul colesterolului din sânge a persoanelor bolnave.

Totodată doctorii consideră ca o dietă bogată în polifenolii încetinește procesul de îmbătrânire. În mere, cea mai mare cantitate de polifenoli este reprezentată de taninuri cu concentrația de 67%, urmând catehinele cu 19%, acizii hidroxicinamici – 10%, compușii fenolici – 1% și alți polifenoli – 3%.

Graficul 1.2

Merele închise la culoare au un conținut ridicat în resveratrol, un colorant polifenolic care este unul cei mai puternici antioxidanți cunoscuți. Antioxidantul este considerat a avea o putere de 5 ori mai mare decât betacarotenul, față de vitamina C este mai puternic de 20 de ori, iar față de vitamina E este de 50 de ori mai puternic. Cercetăile arată ca resveratrolul se întâlnește cu precădere în fructele și legumele care sunt închise la culoare, negre, indogo. Cantitatea mare se găsește în struguri (întâlnită în special în pieliță), coacaze, mere de culoare închisă. !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Sucul de măr are importante proprietăți antibacteriene, reușind să combată 80% din bacteriile din gura. Astfel dacă se consumă cel puțin un măr pe zi reușim să ținem la distanță si stomatologul.

Merele pot reprezenta înlocuitirul dintre mese al dulciurilor, bomboanelor, sau a ciocolatei, deoarece sunt foarte gustoase, existând cu gamă variată de arome, pentru toate persoanele. Cu ușurință poate fi folosit și în curele de slăbire, deoarece au un conținut mic în calorii, între 70 și 100 de calorii. Deși au conținut în zaharuri destul de mare, nu sunt dăunătoare corpului, deoarece furnizează un singur sfert din caloriile adunate din dulciuri.

Acționează și în buna funcționare a sistemului digestiv și nu numai pentru că merele au în compoziția lor fibre. Dr. Jody Gilchrist a afirmat că fructele, legumele și cerealele prin conținutul lor în fibre ajută și la scăderea colesterolului. Dintre fructe a precizat de dr. și mărul, care este bogat în fibre solubile.

Dr. Oz, a declarat în emisiunea lui “The Dr. Oz Show” că o cană normală plină cu mere conține 3,3 g de fibre. Despre femeile care consumă 30 g/zi de fibre insolubile și solubile, se spune că prezintă un risc mult diminuat de a face cancer la sân. Pe lângă multiplele beneficii prezentate până acum, doctorul consideră că fibrele au rol și în prevenția cancerului, ca de exemplu cancerul la sân, colon și ovare. Iar un alt studiu atestă că o dietă cu conținut mare în fibre reduce riscul de a face cancer la ovare cu peste 20%.

Merele ajută la menținerea plămânilor sănătoși. Cercetătorii britanici au făcut un studiu pe 2512 bărbați din care reiese că oamenii care consumă cel puțin cinci mere pe săptămână, au organismul mai mult mai rezistent în fața problemelor respiratorii și a astmului.

Un supliment natural pentru tratarea astmului bronșic este oțetul de mere, un aliment care nu ar trebui să lipsească din casa nimănui. În conformitate cu cercetarile făcute la Cleveland Clinic Foundation, se estimează ca mai mult de 75% din pacienții care au astm, suferă și de boala de reflux gastroesofagian(BRGE). Astfel persoanele care prezintă astm sunt de doua ori mai susceptibile la BRGE decât persoanele sănătoase. Aciditatea din oțetul din mere ajută si la formarea acidului gastric, ameliorând refluxul acidului.

Reușesc să ne apere și de bolile neurologice (precum Parkinson și Alzheimer), datorită conținutului merelor în fitonutrienți. Efectele antioxidante ale tuturor fitonutrienților din mere, sunt acelea care ajută la reducerea nivelului bolii Alzheimer, fiind considerate supliment care încetinește astfel dezvoltarea boalii. De asemenea, merele cresc cantitatea de aceticolină din creier, care este strâns legată de buna funcționare a concentrării, a gândirii și ajută în cazul pierderilor de memorie. În ceea ce privește maladia Parkinson, merele stopează distrugerea treptată a celulelor nervoase producatoare de dopamină, celule, care pot reprezenta principala cauză a apariției bolii Parkinson.

Fructele conțin o substanță care este necesară în formarea colagenului în corpul uman. Colagenul numit “proteina uimitoare” a țesutului care ajută întărirea cartilajelor, oaselor, mușchilor și vaselor de sânge. Pielea produce mai puțin colagen, odată cu înaintarea în vârstă, ceea ce poate duce la o pierdere a elasticității pielii, prin formarea ridurilor. Din păcate nu putem stopa procesul de îmbatrânire a corpului, prin nicio metodă sau dietă, însă putem încetini îmbătrânirea prematură prin consumarea fructelor și legumelor.

Baza națională de date pentru nutrienți din America a strâns date nutriționale ale merelor proaspete, iar valorile din tabel sunt raportate la 100 de g.

Cosmin Sicora – directorul Centului de Cercetări Biologice Jibou, vrea să salveze soiurile autohtone de măr, din cele vechi, tocmai pentru ca acestea sunt mult mai rezistente din toate punctele de vedere, fiind soiuri pur românești. Dânsul bate România în lung și-n lat în căutarea soiurilor vechi de măr, pe cale de dispariție să le păstreze la banca de gene, inițiată de domnul Sicora, unde astăzi are în colecție peste 200 de soiuri de meri și peri. A avut numeroase colaborări importante atât în țară cât și în străinătate cu marile institute de cercetare și a întocmit un proiect amplu legat de înființarea unui institut de cercetare care își desfășoară activitatea tocmai în actualul castel Wesseliy din Jibou.

Utilizări medicinale

Chiar dacă este un aliment, calitățile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Plinius cel Bătrân îl recomandă în bolile de stomac, iar ceva mai târziu, călugărița Hildegard von Bingen recomandă mărul contra migrenelor, a durerilor de ficat și de splină.[necesită citare]

Mărul are acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, laxativă. Este indicat în astenie, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, reumatism, gută, litiază urică, hepatită, colibaciloză, stări febrile, ulcer gastric, gastrite, insomnie, diabet și altele.[necesită citare]

Partea comestibilă a mărului este receptaculul (o prelungire a codiței), iar fructul în sine este ceea ce se numește în termeni populari „cotor”, parte care în cele mai multe cazuri nu este comestibilă.

Cercetările sugerează că merele pot reduce riscul de cancer la colon, cancerul de prostată și cancerul pulmonar.[1]. Cojile de mere conțin acid ursolic, care, pe baza experimentelor pe șobolani, crește masa mușchilor scheletici și a țesutul adipos brun, de asemenea scade grăsimea de culoare albă, reduce obezitate, intoleranța la glucoză și steatoza hepatică.[2]

Stiati oare ca in lume exista peste 12000 de soiuri de mere? E o cifra mare, nu gluma! Nu ne mai miram atunci ca marul este printre cele mai indragite si populare fructe, daca tinem cont, pe langa generoasa varietate, de calitatile lui nutritionale si de gustul delicios.

După unele persoane interesate de cultura mărului, în tara noastra ar exista aproape 60 de soiuri de mere recunoscute oficial, unele autohtone, altele din strainatate dar cu radacini adanci in tara noastra. In functie de sezonul de coacere, merele pot fi de vara, iarna sau toamna. Dintre soiurile de mere romanesti, distingem intre soiurile vechi, cu traditie, care cresc de sute de ani in livezi batrane, si cele nou create, obtinute in urma hibridizarilor. In mod ideal, marul trebuie sa fie roditor, sa aiba productivitate mare si sa fie rezistent la boli, eliminandu-se astfel necesitatea folosirii substantelor chimice.

Merele cele mai dragi noua, la Santerra Natural, sunt cele rustice, traditional romanesti, de a caror dulceata si gust autentic s-au bucurat odinioara si bunicii bunicilor nostri. Am vrea sa va prezentam cateva dintre ele, si sa va indemnam sa le incercati neaparat, daca nu ati facut-o deja.

Marul Patul

Originar de pe Valea Muresului, il intalnim astazi mai cu seama in livezile din Transilvania. Este considerat cel mai bun soi autohton. De ce “patul”? Deoarece in trecut aceste mere erau pastrate in patulul de fan. Se recolteaza in octombrie si se consuma pana in aprilie-mai. Marimea fructului este mijlocie sau chiar de forma sferica, usor turtita. Culoarea variaza de la verde-galbui pana la galben-pai. Pulpa este alba sau alba-verzuie, foarte suculenta, cu gust dulce-acidulat armonios, cu aroma discreta.

http://santerra-natural.ro/blog/soiuri-de-mere-rustice-romanesti/

De altfel, țara noastră a ajuns să aducă mere chiar și din țări cu suprafețe mai mici cultivate, cum este Bulgaria. Astfel, potrivit unor date ale Departamentului pentru Agricultură al SUA (USDA), statul vecin , care a cultivat anul trecut meri pe o suprafață de 3,9 mii de hectare și a produs 54,5 milioane de kilograme exportă în țări precum Rusia, România și Grecia. Spre comparație, țara noastră a cultivat anul trecut cu meri o suprafață de 57,5 mii de hectare și a avut o producție de 535,1 milioane de kilograme.

86% din consum este din import

Conform unui raport al Consiliului Concurenței, în 2013 aproximativ 86% din totalul merelor consumate în România erau din import, cea mai mare parte din statele Uniunii Europene (79%). Aceasta cu toate că suntem al șaptelea producător din Europa.

Cei mai mari producători europeni sunt Polonia și Germania.

Suntem al şaptelea producător de mere din UE, dar le mâncăm pe ale bulgarilor

Inițiativa cercetătorilor Centrului de Cercetări Biologice din Jibou de a constitui o „bancă de gene” vie, în care să păstreze soiurile tradiționale de pomi fructiferi, a atras atenția multor persoane, printre care se numără reprezentanții Fundației Mihai Eminescu Trust, ce funcționează sub patronajul Prințului de Wales, dar și comisarul european pe probleme de agricultură, Dacian Cioloș.

 Prima bancă de gene vie

Merele crețe, cele dulci și, în perspectivă, mai multe soiuri de pere ce se mai găsesc acum doar în ogrăzile bunicilor găsesc la Centrul de Cercetări Biologice Jibou o adevărată capsulă a timpului, care ne va ajuta să putem mânca, și peste câteva zeci de ani, aromatele fructe. Inițiativa de a avea la centrul de la Jibou prima bancă de gene din regiune destinată păstrării soiurilor tradiționale de pomi fructiferi s-a concretizat începând din toamna anului trecut, când pe un teren al centrului au fost plantate câteva sute de port-altoiuri (puieți de meri și peri pădureți) în care, în primăvară, au fost altoite soiuri de meri aduse din grădinile satelor sălăjene.

Directorul centrului, biologul Cosmin Sicora, ne spune că din aproximativ 200 de puieți astfel altoiți, 80 la sută s-au prins și sunt viabili, urmând ca la toamnă să fie mutați din pepinieră pe locul lor definitiv, situat tot în incinta centrului. „Avem 25 de soiuri de măr diferite. Sunt, în general, soiuri comune, dar de săptămâna viitoare pornim în căutarea unor soiuri mai deosebite. Pentru asta am cerut și sprijinul preoților, pentru că ei cunosc mai bine comunitățile locale”, explică Sicora.

Prințul Charles, interesat de merele bio

Inițiativa centrului nu a rămas neobservată. Directorul spune că reprezentanții Fundației Mihai Eminescu Trust, ce funcționează în România din 2000 sub patronajul lui Charles, prințul de Wales, au luat legătura cu conducerea centrului după ce livada de meri de la Mălâncrav, județul Sibiu, de unde prințul Charles își producea sucul de mere bio, s-a deteriorat din cauza nefolosirii pesticidelor. „Aveau soiuri care fără chimicale nu rezistă. Ale noastre nu au nicio problemă dacă nu sunt stropite”, precizează Cosmin Sicora, adăugând că reprezentanții fundației i-au invitat, pentru început, la un seminar, în cadrul căruia să prezinte experiența de la Jibou.

Și comisarul european pentru agricultură Dacian Cioloș, de loc din Sălaj, s-a arătat impresionat de inițiativa cercetătorilor de la Jibou. Mai mult, el s-a oferit să-i ajute să intre în legătură cu o pepinieră specializată, care să le permită să vândă puieți din aceste soiuri aromate și rezistente la boli, fără a avea nevoie de tratamente chimice.

Soiurile tradiționale sunt mai rezistente

Potrivit lui Sicora, nevoia unei astfel de „bănci de gene” pornește de la faptul că, în goana după soiuri cu productivitate tot mai mare, soiurile locale, tradiționale, de pomi fructiferi nu mai sunt cultivate, astfel că există pericolul real ca acestea să dispară odată cu uscarea pomilor în vegetație acum. Și vorbim despre soiuri care, dincolo de faptul că dau fructe cu un gust deosebit, unic de cele mai multe ori, prezintă și o altă mare calitate: sunt foarte rezistente la boli și dăunători. Aceste soiuri au caractere genetice foarte valoroase și se vor pierde, pentru că toată lumea cultivă acum soiuri comerciale, care sunt mult mai productive, dar care, însă, nu rezistă la boli. „Un astfel de soi poate produce bine patru sau cinci ani, după care dispar. Nu rezistă la boli dacă nu îl stropești de 14 ori pe an, nu va da producție și se va distruge.  Iar acest lucru reprezintă un mare risc, pentru că în maximum 50 de ani, vom avea un fel de monocultură, cu soiuri exclusiv comerciale, iar în cazul unui atac al unei boli, peste 90 la sută din pomi ar putea dispărea”, explică Sicora riscurile rămânerii fără pomii pe care îi mai vedem, azi, prin curțile și grădinile oamenilor de la țară.

UE omoară soiurile tradiționale

Interesul fundației prințului Charles e în opoziție cu poziția Comisiei Europene, care a aprobat recent un proiect legislativ care impune folosirea semințelor cu productivitate crescută și rezistență mare.  Comisarii europeni au aprobat, în primă fază, un proiect de lege prin care tot materialul folosit în agricultură trebuie să fie cumpărat de la producători autorizați. Și asta înseamnă fie o companie producătoare de semințe, fie înregistrarea soiului într-un registru european. Intenția Executivului european este criticată dur de asociațiile care produc legume ecologice. Pe lângă lipsa banilor pentru acreditarea soiului, producătorii își mai pun o problemă: gustul produselor se va pierde, iar asta înseamnă clienți mai puțini. În schimb, decizia de a se folosi doar material săditor modificat genetic îi avantajează pe fermierii care mizează pe culturi rezistente și productivitate mare. Aceștia au renunțat de multă vreme să folosească semințele tradiționale sădite de țărani și preferă să lucreze mii de hectare de teren cu semințe de ultimă generație. Acest proiect de lege europeană a declanșat deja o mișcare a organizațiilor nonprofit din agricultură la nivelul întregului continent. Există și o petiție pe care cei care apără drepturile micilor producători au demarat-o pentru a trage un semnal de alarmă.

http://transilvaniareporter.ro/uncategorized/capsula-timpului-din-ograda-bunicilor-2/