Catehezele Mistagogice ALE Sf. Chiril AL Ierusalimului ȘI Valoarea Lor Teologico Liturgică

=== bibliografie cornel ===

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericescă în Scrieri, Partea I, (trad.) pr. Prof. T. Bodogae, col. PSB 13, EIBMBOR, București, 1987.

Pr. Prof. Dr. I.G.Coman, Patrologie, vol. III, EIBMBOR, București, 1988, p. 536-543.

Viețile Sfinților, Luna Martie, Ed. Episcopiei Romanului, 1992.

Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. de Pr. D. Fecioru, Partea I, colecția Izvoarele Ortodoxiei, nr. 6, București, IBMBOR, 1943.

Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. de Pr. D. Fecioru, Partea II, colecția Izvoarele Ortodoxiei, nr. 7, București, IBMBOR, 1943.

Pr. Viorel Chițu, Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului ca izvor pentru istoria cultului creștin, ST 1960, nr. 12, p. 161-176.

N. Mladin Martiriu și mistică, în “Anuarul XXIII (V) al Academiei teologice Andreiene", 1946-1947, pag. 108

Pr. Prof. E. Braniște, Explicarea Botezului în catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ST 1970, nr. 7-8, p. 509-527

Pr. Prof. N. Balca, Importanța catehetică a Sfintei Liturghii, BOR, 1958, nr. 1-2, p. 194-213

Pr. Prof. M. Bulacu, Conștiința creștină după catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, București, 1941, 361 p.

Pr. Prof. M. Bulacu, Liturghia catehumenilor și cateheza în Biserica creștină primară a Ierusalimului, O, 1980, nr. 4, p.

Mgr. N. Necula, Ritualul botezului creștin și al mirungerii în riturile liturgice răsăritene, GB, 1971, nr. 9-10, p.

Mgr. M. Georgescu, Sfintele taine după catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, ST XI 1959, nr. 7-8, p.

Mgr. Pr. M. Hau, Tainele de inițiere după catehezele mistagogice ale Sf. Chiril al Ierusalimului, O, 1986, nr. 4, p.

Pr. Prof. Gh. Onofrei, Eshatolgia în catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, MMS, 1990, nr. 5-6, p.

Pr. Prof. E. Braniște, Rânduielile Bisericii Ortodoxe cu privire la Taina Botezului și Mirungerii și explicarea lor, MO, 1969, nr. 3-4, p.

Pr. Prof. V. Gheorghiu, Probleme ridicate relativ la instituirea Botezului și ungerii cu Sfântul Mir, MMS, 1950, nr. 9, p.

Drd. A. Manolache, Sfânta Taină a Botezului, GB, 1978, nr. 5-6, p.

Pr. dr. I. Mircea, Taina Botezului, O, 1979, nr. 3-4, p.

Mgr.A. Munteanu, Rânduiala și explicarea Botezului și Mirungerii în scrierile patristice, GB, 1960, nr. 11-12, p.

Pr. Gr. Băbuș, Opera catehetică a Sfântului Chiril al Ierusalimului și actualitatea ei, O, 1986, nr. 3, p.

Pr. lect. Dr. C. Grigoraș, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului și rolul lor în cultivarea credinței, Teologie și Viață, 1997, nr. 7-12, p.

Arhim. V. Micle, Principii catehetice în Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, MA, 1972, nr. 3-4., p.

Teodor M. Popescu, Primii didascali creștini, București, 1952, în “Studii Teologice”, an III, nr. 2.

Sabău Alexandru Marcel, Drd., Importanța actuală a “Catehezelor” Sfântului Chiril, în “Studii Teologice” seria II-a an XXXVI, nr. 1-2, București, 1984

Ciocoiu Aurel, Pr. Magistrand, Desăvârșirea creștină după Catehezele Sf. Ciril al Ierusalimului, în “Studii Teologice”, an IX (1957), nr. 3-4, București

=== l ===

Introducere

Sfinții Părinți, ca tâlcuitori autorizați și insuflați ai Sfintei Scripturi, nu au oferit doar lucrări de teologie dogmatică, pline de exprimări filosofice creștine, ci au fost mandatați a transmite prin pedagogia bisericească învățătura Mântuitorului Hristos. Veacul de aur al creștinismului, cum a mai fost numit de teologi secolul IV, se remarcă prin varietatea lucrării misionar-catehetice a multor Sfinți Părinți și Scriitori bisericești, Duhul Sfânt „suflând” binecuvântare prin omiliile marelui Ioan Gură de Aur, Teologului Grigorie sau milostivului Vasile cel Mare. Alături de acest segment de educație bisericească, au ființat din acest secol și vestitele Școli catehetice, care rivalizau cu academiile din Atena sau din lumea greacă.

Pe parcursul unei perioade scurte, pentru că din documentele ce ne-au parvenit reiese că tema catehizării mistagogice acoperă câteva decenii din sec. IV și începutul secolului V, acest mod de pedagogie creștină s-a dezvoltat ca gen literar propriu creștinismului.

Atunci când vorbim de gen literar, suntem datori să nuanțăm faptul că elaborarea formală pe care textele patristice care ne-au parvenit nu au avut o formă preponderent expicativă, ci în primă fază ele au ca suport exprimarea orală a unor personalități eclesiastice din veacul de aur al creștinismului oriental și apusean. Oralitatea este prezentată prin spontaneitatea textului, care cu certitudine a fost subliniată de pana tahigrafului, care din zbor a surprins cuvântul oratorului.

Să ne amintim că creștinii erau împărțiți în „credincioși” sau „inițiați” și „catehumeni” sau „cei chemați”. Înscrierea candidaților la botez se făcea cu aproape treizeci de zile înainte de Paști. Atunci începea și cilul de cateheze, ce aveau loc aproape zilnic, după cum reiese și din Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului. Este necesar să facem distincția între catehezele prebaptismale, la care participau catehumenii în perioada Postului Mare – și care aveau caracter didactic și moral, precum și cea de-a doua categorie, a catehezelor mistagogice (sau post-baptismale) rostite de-a lungul Săptămânii Luminate, ca formă revizuiză și profund teologică a celor anterior învățate, cu scopul de a aprofunda tainele prin care vor fi încorporați deplin în trupul mistic al Bisericii.

Primele cateheze (cele prebaptsmale) erau rostite în general de preot, pe când exprimarea orală a celor mistagogice revenea în sarcina episcopului, care deține în eparhia sa puterea deplină a învățării creștinilor. Astfel se explică numirea pe care Fericitul Augustin o dă acestui tip de învățământ numindu-le „sermones ecclesiastici”.

Caracterul interdisciplinar al Catehezelor mistagogice nu a fost uitat, ele fiind izvor pentru disciplina Teologie Liturgică dar și pentru disciplina Catehetică și Pedagogie creștină.

La sugestia titularului de la disciplina Teologia liturgică, părintele professor Viorel Sava, fascinația pentru arhiepiscopul Ierusalimului s-a concretizat într-o abordare științifică a lucrării de referință a Sfântului Chiril. Nu a fost doar sugestia, ci a fost și îndrumarea pertinentă și academică pe care am primit-o de la părintele profesor, motive pentru care simt datoria de a-I mulțumi și pe această cale.

CAP. I

PERSONALITATEA SF. CHIRIL AL IERUSALIMULUI

I.1. VIAȚA

În Palestina Sfântă, unde au petrecut proorocii Vechiului Testament, vestitori ai nașterii și lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat și unde Insuși Logosul a binevoit să se întrupeze din Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Duh, au apărut scriitori și Părinți bisericești de talia Sf. Iustin Martirul și Filosoful, de geniul lui Origen, care a ilustrat Școala de la Cezareea mai bine de douăzeci de ani, de erudiția lui Eusebiu al Cezareei, de ortodoxia lui Epifaniu, de curăția lui Ghelasie al Cezareei și alții. Pământul Palestinei era deci prin sângele și învățăturile Mântuitorului, prin sângele și predica apostolilor și prin sângele și pilda martirilor un teren fertil, un sol bogat pentru literatura creștină.

Unul dintre lăstarii acestui sad palestinean este și Sf. Chiril al Ierusalimului, primul scriitor care poartă acest atribut de «al Ierusalimului». Până la el, majoritatea scriitorilor era grupată în cetatea Cezareei. Nu se știe cu precizie data nașterii Sf. Chiril. Cercetătorii, sunt de acord să-i fixeze data nașterii între 313-315, pornind de la constatarea că, în 343, când a fost hirotonit preot, nu putea să aibă vârsta sub 30 de ani. Nu se știe dacă el s-a născut la Ierusalim sau în jurul acestui oraș. Nu știm, de asemenea, dacă el a fost botezat de copil, sau mai târziu, cum era obiceiul atunci. Știm din sinaxarul din Mineiul de la 18 martie că părinții săi erau ortodocși evlavioși și s-au ostenit să dea copilului o educație aleasă religioasă. Nimic din catehezele sale nu ne arată că ar fi aparținut cândva păgânismului, iudaismului sau vreunei grupări eretice, ori dizidente, lucru pe care el l-ar fi relevat, cu siguranță, pentru a arăta lucrarea dumnezeiască săvâ rșită cu scopul de aducere sau readucere a sa la la adevărata credință. Propriul său exemplu ar fi încurajat pe catehumenii săi. Se pare, după anumite mineie, că el a fost monah. În vremea copilăriei și tinereții lui, monahismul se dezvoltă cu avânt prin acei mari părinți ai pustueu egiptene care au fost Pahomie și Antonie. Sf. Chiril vorbește cu entuziasm despre monahism în catehezele IV, 24 și XII, 33 și 34. Textele respective ne informează de cete de monahi și de fecioare. Din perspectiva textului reiese, cu probabilitate, că Sf. Chiril era chiar conducătorul monahilor și monahiilor cărora le vorbea și care se aflau în preajma catehumenilor, într-un loc separat în Biserică, desigur spre a se instrui din cuvântările îmbunătățitului episcop.

Formația intelectuală și educația religioasă a Sf. Chiril au fost făcute cu deosebită grijă. Ca toți Părinții Bisericii, Sf. Chiril cunoaște admirabil Sfânta Scriptură pe care o mânuiește cu pricepere și artă. Catehezele sale sunt țesute cu texte biblice. El nu cunoștea sau cunoștea puțin limba ebraică, așa cum reiese din tălmăcirile pe care le face la anumite nume (ca Samuel, de ex.) din originalul ebraic. Dar dacă Sf. Chiril nu poate citi Biblia Vechiului Testament în original, în schimb, el cunoaște bine pe comentatorii patristici ai Sfintei Scripturi. El își însușise bine multe din operele Sfintei Tradiții, cu privire la cunoașterea punctelor principale de doctrină. El cunoaște pe Sf. Irineu și pe alți adversari ai ereziilor, din care-și scoate argumentele cu care combate ereziile contemporane. El cunoaște lucrările de istorie bisericească, îndeosebi Istoria compatriotului său Eusebiu; doctrina anumitor erezii o cunoaște direct, după izvoarele ereziarhilor. În cateheza VI, 34, el ne spune că a citit personal cărțile maniheilor, pentru a se informa cu privire la enormitățile susținute de acești eretici, despre originea ploii, printre altele. Se pare însă că lectura izvoarelor maniheismului a făcut-o când era deja preot.

Sf. Chiril are și o cultură profană, uneori mai mult decât satisfăcătoare. El n-are lectura lui Eusebiu, a Sf. Atanasie sau a Părinților Capadocieni, dar și-a însușit destulă cultură profană, pentru a compune și a redacta corect într-un gen literar pretențios, cum este cateheza. Cuvintele și perioadele nu sunt totdeauna alese și elegante, dar el se exprimă ușor și dar și știe să-și împartă cuvântarea în părțile corespunzătoare problemelor de tratat. El știe mai ales să raționeze eficient, convingător. Câteodată împrumută raționamente de la scriitori profani. Sfântul Chiril e bine informat despre cultul, mitologia și variațiile politeismului păgân la diferite neamuri, îndeosebi la greci. El știe să scrie despre Afrodita Demeter, Dionysos, Hephaistos, Zeus, semnificația acestora, faptele urâte ale zeilor, apoi despre adorarea lemnelor, pietrelor, a animalelor, a plantelor, a cepei chiar (Cat. IV, 6; VI, 10, 11 etc.). Autorul nostru cunoaște nume de întemeietori de religii ca Buda, nume de filosofi ca Aristotel, nume de țări, ca Persia, India, Egiptul, Goția etc.; el a citit cărți despre univers, despre sistemul cosmografic, despre istoria naturală, ca în cateheza IX, despre trupul omului etc.

Nu știm dacă Sf. Chiril a fost trecut și când prin treptele inferioare ale ierarhiei. Se știe că, aproximativ spre anul 333-335, adică în vârstă de 20 de ani, a fost hirotonit diacon de către episcopul Macarie al Ierusalimului, iar pe la anul 343 sau 345, adică în vârstă de circa 30 de ani, a fost hirotonit preot de către episcopul Maxim II. Acest Maxim murind în anul 347, Sf. Chiril a fost hirotonit episcop al Ierusalimului la începutul anului 348, în cursul căruia și-a rostit și Catehezele sale. Cercetările făcute par a stabili definitiv ca dată certă a alegerii și hirotonirii sale întru episcop anul 348. Era tradiția ca numai episcopul să catehizeze pe candidații la botez iar numai pentru motive speciale sau în cazuri de forță majoră, el dă delegație sau se dă delegație unui preot.

Este însă ceva obscur și încurcat în evenimentul alegerii și hirotoniei Sf. Chiril ca episcop al Ierusalimului. “Istoricul bisericesc Socrate ne spune că Acaciu, episcop de Cezareea Palestinei, și Patrofil, episcop de Scythopolis, adică un semiarian și un arian au izgonit pe Maxim și au pus pe Sf. Chiril în locul lui (Istoria bisericească, II, 38, P.G. 67, 324 B). Se pune întrebarea: puteau doi episcopi arieni să numească pe Chiril în locul unui ortodox, dacă noul numit nu împărtășela doctrina lor eretică sau cel puțin unele din părerile lor, ori să se fii arătat prietenul lor? Rufim (Istoria bisericească, 1, 23) vorbește de hirotonia încurcată a lui Chiril (<<confusa ordinatio») și precizează că acesta «varia uneori în credință, mai adesea în comuniune». Nici Fericitul Ieronim nu-l simpatizează. Pe de altă parte, istoricul bisericesc Teodoret al Cirului (Istoria bisericească, II, 26) ne informează că Sf. Chiril a urmat în mod regulat lui Maxim, la tronul episcopal, când acest tron a devenit vacant prin moartea titularului”. Aceste informații contradictorii par a fi avut unele realități la bază. De aceea, pentru a restabili prestigiul Sf. Chiril și poate și adevărul, o scrisoare a Sinodului de la Constantinopol, din 382, păstrată de Teodoret (Istoria bisericească, V, 9) precizează: «Noi recunoaștem ca episcop al Bisericii-Mame a tuturor Bisericilor, al Bisericii de la Ierusalim, pe prea venerabilul și prea-evlaviosul Chiril, cel iubit de Dumnezeu și care a fost ales odinioară în chip canonic de către cei din provincie, și care (Chiril), în diferite împrejurări, a luptat mult contra arienilor». «Cei din provincie» par a fi Acaciu și Patrofil. Din textul scrisorii sinodale, pe care n-o putem acuza de lipsă de informație, reiese că Sf. Chiril n-a fost ales prin expulzarea lui Maxim, ci în mod regulamentar. În fața Sinodului, Sf. Chiril trecea drept apărător al Ortodoxiei.

Istoricii bisericești Socrate și Sozomen ne vorbesc despre conflictele curioase ale Sf. Chiril cu mitropolitul său, Acaciu, de la Cezareea. Sozomen ne spune că neînțelegerea dintre cei doi provenea dintr-o problemă de prestigiu între ei: Chiril contesta drepturile mitropolitului său, întrucât Ierusalimul, pe care-l conducea el avea scaun apostolic, și Acaciu care era, canonic, mitropolitul lui Chiril își susținea autoritatea. Această chestie de prestigiu i-a împins la ură și i-a făcut să se acuze reciproc că nu gândeau corect despre Dumnezeu. Lucrul era cu atât mai ușor, cu cât ei și înainte erau suspectați : Acaciu că împărtășea dogma lui Arie, iar Chiril că era de părerea homousienilor. Acaciu își adună episcopii partizani și-l caterisește pe Chiril, sub pretextul că în timpul unei foamete, care pîrjolea regiunea Ierusalimului, mulțimea înfometaților îndreptându-și privirea spre episcop, iar acesta, neavând nici hrană, nici bani să le dea, a vândut lucruri sacre și perdele ale Bisericii. După aceea se spune că un credincios a recunoscut una din ofrandele sale de stofă în veșmântul cu care era îmbrăcată o actriță. Întrebată de unde o are, ea a răspuns că de la un negustor; iar negustoruii întrebat și el a spus că de la episcop (Sozomen, Istoria bisericească, IV, 25, P.G. 67, 1196 ABC). Socrate ne informează că Chiril a fost întâi depus pentru că era chemat de doi ani la judecată și nu se prezenta. Caterisit, el a făcut apel împotriva sentinței date, cerând să fie judecat de o instanță mai mare. Insuși împăratul Constanțiu a fost de acord cu aceasta. Chiril a fost primul și singurul care a procedat împotriva uzanțelor canonice. Se afla în Seleucia și aștepta să fie judecat. Episcopii au convocat pe acacieni ca să judece cauza lui Chiril; chemați de mai multe ori și neprezentându-se, acacienii au fost condamnați în frunte cu Acaciu (Socrate, Istoria bisericească, 2, 40, P.G. 67, 344 AB). Când Chiril fu condamnat de Acaciu, el se refugie la Tars. După ce câștigă cauza la Seleuda, în 359, cum văzurăm, el o pierdu din nou la Sinodul din Constantinopol. În urma hotărârii împăratului lulian de a rechema pe toți episcopii expulzați sau exilați, reintră și el la Ierusalim, în 362. Fu însă din nou expulzat de împăratul Valens, ceea ce dovedește că el era socotit ca adversar serios al arianismului. Se reîntoarse definitiv în 378, după moartea împăratului care-l exilase. Am văzut că Sinodul din 382 i-a recunoscut valabilitatea hirotoniei și ortodoxia. După revenirea din exil, el își conduce Biserica în pace, participă la sinodul II ecumenic (381) și reușește să instaleze pe scaunul Cezareei pe unul dintre nepoții săi, Gheladie, pe care leronim îl laudă pentru limba sa îngrijită și șlefuită (De viris illustribus, 130).

Sf. Chiril a mâncat mulți ani pâinea amară a exilului, din cauza dușmăniei mitropolitului său de la Cezareea și din cauza dușmăniei împăraților arieni. El nu s-a lăsat intimidat și, asemenea marelui său contemporan, Sf. Atanasie cel Mare, a cerut mereu să fie rejudecată cauza sa, mergând până acolo încât a apelat la instanța supremă bisericească.

Cât a păstorit în eparhia sa nestingherit, el a lucrat pentru binele poporului dreptcredincios, salvându-l de la mari nenorociri, cum a fost foametea, împotriva căreia a luptat, sacrificând chiar tezaurul Bisericii, pentru care motiv a și fost depus de mitropolitul său.

Avea un mare talent de orator popular. In timpul primului său exil, cel de la Tars, între 357-359, predicile sale ținute în Biserica acestui oraș aveau un așa de mare succes, încât episcopul Silvan al locului, deși primise cuvânt de la Acaciu să nu mai îngăduie lui Chiril să vorbească, n-a îndrăznit să facă aceasta «din jenă față de Chiril și din teamă față de popor» (Teodoret, Istoria bisericească, 2, 22). Talentul său de predicator se vede mai ales din catehezele sale, cele mai reușite piese ale genului didactic popular din toată literatura patristică.

Inceputul episcopatului său a fost marcat de o minune: la 7 mai 351, ora 9 dimineața, apăru o mare cruce luminoasă deasupra Golgotei, întinzându-se până la Muntele Măslinilor și durând mai multe ore. Toată populația Ierusalimului a văzut această cruce care se întindea pe un spațiu de 15 stadii și care acoperea, prin lumina ei puternică, pe aceea a soarelui. Sf. Chiril a comunicat apariția acestei cruci și împăratului Constanțiu într-o scrisoare care s-a păstrat.

Mineiul din 18 martie ne-a lăsat o descrierea portretului fizic al Sf. Chiril : «Avea statură obișnuită, era palid, purta păr lung, alb și des, care-i acoperea obrajii; avea nasul mic, gura mare, fața largă, sprâncenele ieșite înainte, o barbă mare care, de sub bărbie, se împărțea în două; în general se asemăna cu un țăran». El era un om din popor, dârz, energic, sigur pe sine și încredințat că lucrează după Evanghelie.

I.2. Luptător pentru Ortodoxia învățăturii creștine

Era un mare învățător al poporului dreptcredincios pe care-l lumina cu adevărurile evanghelice și-l pregătea prin toate mijloacele pentru primirea botezului și pentru o viață sfântă după aceea. El era un misionar și un catehet cu care puțini cateheți patristici se pot compara. El se impunea printr-o profundă și neclătinată credință, așa cum reiese din cateheze și din atitudinea lui calmă față de încercările lui Iulian Apostatul de a restaura templul de la Ierusalim; se impunea, apoi, prin marea sa smerenie și preferință pentru liniște în toate împrejurările; nu-i plăceau discuțiile inutile și nu se angaja în ele decât când lucrul era absolut necesar. calitatea sa de păstor asupra Ierusalimului, orașul sfânt în care Domnul a petrecut atâta timp, a învățat, a suferit și a murit, nu i-a dat decât imboldul de a fi la înălțimea tronului pe care-l deținea; aceasta i-a trezit conștiința importanței covârșitoare nu a rolului său, ci a Bisericii de la Ierusalim, așa cum reiese din cateheze. Sf. Chiril se impunea, apoi, printr-o răbdare pe care nimic n-o dezarma și printr-o dragoste din care dușmanii săi au făcut motiv de condamnare. Un elogiu, scris probabil nu prea târziu după moartea lui, îl înfățișează astfel: «Sufletul său era împodobit cu toate virtuțile, duhul său se ridicase mai presus de tot ceea ce este material. El stinsese focul concupiscenței prin valuri de lacrimi și păstrase în inima sa lampa credinței. El îndepărta constant somnolența și indolența de la pleoapele sufletului său până când a adormit somnul drepților»). Sf. Chiril a adormit în Domnul în anul 386, martie 18, având aproximativ vârsta de 70 de ani și după ce păstorise în liniște, sub împăratul Teodosie I, așa cum precizează Fericitul Ieronim (De viris illustribus, 112). Biserica noastră îl prăznuiește la 18 martie.

Inainte de a trece la examinarea și prezentarea operelor Sf. Chiril, stăruim puțin asupra poziției acestui autor față de arianism, pentru a nu mai reveni atunci când vom trata despre doctrina lui. Am văzut mai sus că unii istorici ai Bisericii presupun că ridicarea Sf. Chiril pe scaunul episcopal s-ar fi datorat simpatiei sau chiar atașamentului lui pentru fracțiunile ariene din Palestina. El nu ne spune nimic despre această perioadă a vieții lui în raport cu arianismul. E drept că el nu folosește niciodată termenul omousius. Dar catehezele sale rostite, cum am văzut, în primul său an de episcopat, 348, se ocupă cu problema raporturilor dintre Tatăl și Fiul. In cateheza XI se susține clar că «Tatăl, cel veșnic a născut din vecie și în chip negrăit pe Fiu!», că Acesta este «întru toate asemenea Născătorului Său», cu aceleași atribute ea Tatăl, Dumnezeu adevărat în același sens ca Tatăl, având pe Tatăl în Sine, «fiind una cu Tatăl din cauza aceleiași vrednicii a Dumnezeirii, una pentru că între ei nu este nici o neînțelegere, una pentru că lucrările lui Hristos sunt în același timp lucrările Tatălui» (Cateh. XI, 16). Sfântul Duh participă la Dumnezeirea Tatălui, așa cum participă Fiul. Dumnezeirea are o perfectă unitate de ființă. El nu folosește termenul omousios; probabil pentru a nu favoriza sabelianismul, o erezie gravă care inspira multă teamă cercurilor ortodoxe de atunci. Pentru că Chiril nu folosea termenul omousios; arienii își vor fi spus, probabil, în momentul alegerii și hirotoniei sale în episcop, că tânărul candidat nu era partizanul formulei de la Niceea și că, deci, putea fi numărat în rândul ior. Absența termenului niceea din cateheze va fi contribuit, substanțial, la dezlănțuirea persecuțiilor împotriva sa. Expresia: «întru toate asemenea Născătorului» îl va fi pus în rândul homeienilor, deși contextul și alte pasaje arată că «asemănarea dintre Tatăl și Fiul» nu e concepută ca în arianism. Sf. Chiril a avut de plătit scump aceste scăpări sau lipsuri neînsemnate, cu totul explicabile pentru vremea sa. Toți marii Părinți ai secolului IV au scăpări de felul acesta, pentru că secolul IV e o epocă de frământări și dospiri de formule și termeni pe care unii scriitori le adoptă; alții nu le adoptă, fără ca Ortodoxia lor "să fie angajată prin folosirea sau nefolosirea lor. Sf. Chiril a trăit, a predicat și a murit ortodox.

I.3. OPERA

Sf. Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului, a fost și un scriitor interesant, prețuit de cunoscătorii din veacul IV și de alții de atunci până astăzi. El a fost cel mai mare catehet patristic al Palestinei și unul dintre cei mai mari ai întregii Biserici, alături de Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sf. Niceta de Remesiana și alții. El a rostit catehezele sale, care au fost tahigrafiate, dar nerevizuite de autor. S-a mai păstrat de la el o scrisoare către împăratul Constanțiu și o Omilie plus câteva fragmente din alte omilii.

a. Catehezele, în număr de 24, formează un ciclu complet de cuvântări adresate catehumenilor spre a-i pregăti pentru primirea botezului și a-a lămuri asupra tainelor creștine. Acest ciclu e foarte prețios atât sub raport literar, cât și sub raport istoric. Sub raport literar e prețios, pentru că ciclul catehezelor Sf. Chiril e singurul ciclu care ni s-a păstrat complet în această materie. De la procateheză până la cateheza a 24-a, noi asistăm la desfășumrea unui proces de învățământ religios, în formă de cuvântări mai lungi sau mai scurte, alcătuite dintr-un material complex și variat, în care elementul și atitudinea didactică predomină. Tonul intim al acestor cuvântări și grija atentă a autorului față de sufletele cărora se adresează, limba lor simplă și clară și preocuparea continuă asupra folosului public pe care ține să-l evidențieze prin fiecare cuvântare fac din catehezele Sf. Chiril o operă clasică a genului literar catehetic. Sub raport istoric, noi aflăm gradul de altitudine la care se ridicase genul literar catehetic, atmosfera generală în Biserică, metoda de lucru, sensibilitatea și receptivitatea sufletelor în fața adevărului creștin. Copiștii post-chirilieni au pus catehezele sub numele episcopului care le rostise în vremea lor. Era un fapt curent. Faptul că de abia în sec. VI sau VII, catehezele mistagogice sunt citate explicit ca fiind ale lui Chiril arată că spiritul critic se întărise la istoricii și oamenii de litere și de evlavie ai vremii.

Ciclul catehezelor debutează printr-o procateheză, care conține o sumă de observații preliminare catehezelor propriu-zise, relevând în principal importanța harului dumnezeiesc care se împarte prin Sfintele Taine, mireasma bună a Sfântului Duh. Catehumenii să-și pregătească și trupul și sufletul, dar mai ales sufletul, ca să nu li se întâmple ce i s-a întâmplat lui Simon Magul, anume că a fost botezat, dar nu și luminat. Ei să se dezbrace de haina necurăției și a întinării și să îmbrace haina luminată a cumpătării. Până acum catehumenii auzeau învățăturile Scripturii și altele, dar nu le prindeau cuvintele și înțelesul care treceau pe lângă auz și înțelegere. De acum înainte, mintea făcându-se casă dumnezeiască, cuvintele Sfintei Scripturi răsună înlăuntrul inimii.

Catehumenii să asculte cu râvnă exorcismele și să le primească, întrucât ele sunt adunate din Sf. Scriptură și sunt necesare mântuirii, fiindcă fără ele nu se poate curăți sufletul. Botezul nu se mai repetă. Învățătura trebuie să pătrundă cu metodă și ordine, căci adevărata catehizare este ca o casă în care pietrele trebuie să fie așezate perfect una peste alta, adică, în speță, cunoștințele să fie “armonios și solid împletite unele cu altele”. Pentru ca lucrul acesta să fie posibil, e necesar ca ascultătorii să fie concentrați și atenți asupra lucrurilor care li se spun: “Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Domnul (Ps. 45, 10)”. Atenția catehumenilor e cu atât mai trebuitoare, cu cât ei n-au încă siguranța de a fi primiți sau de a nu fi primiți în Biserică.

Credincioșii, adică cei botezați, au primit deja harul și au certitudinea situației lor. Când vor fi și ei (catehumenii) primiți în Biserică, vor fi ca niște stele, strălucitori la trup și la suflet. Să fie atenți ca învățătura și credința să nu le fie furate, sau mușcate de balaur, adică de diavol.

Toți catehumenii sunt înscriși pe liste anumite. Cu prilejul exorcismelor, catehumenii să păstreze o desăvârșită ordine și liniște: bărbații să stea la un loc cu bărbații, femeile cu femeile; să ia ca exemplu desăvârșita rânduială din corabia lui Noe. Adunarea făcută în vederea mântuirii să nu fie prilej de pierzanie. Râvna bărbaților și a femeilor să fie duhovnicească. Să se pregătească pentru acea noapte, în care întunericul luminează ca ziua: e vorba de noaptea Paștilor, în care avea să aibă loc botezul catehumenilor. Cu acest prilej se deschide fiecărui bărbat și fiecărei femei ușa mirului. Atunci ei vor primi numele de creștini și puterea Sf. Taine.

Un lucru interesant în procateheză și mai ales în prescripția de la sfârșitul ei este îndemnul stăruitor pe care Sf. Chiril face catehumenilor de pe cea mai înaltă treaptă; a celora cărora li se rostesc catehezele acestea și care la încheierea ciclului aveau să primească botezul, așa-numiții fotizomenoi de a nu comunica nimănui cele învățate și auzite în timpul catehizării și nici de a pătrunde la credincioși ca să iscodească ce se petrece acolo. Această iscodire va fi pedepsită de Dumnezeu, așa cum mirele din parabola Evangheliei a dat afară de la nuntă pe cel care se strecurase și intrase fără să aibă haină de nuntă (Matei 22, 12). Cum se explică această recomandare de a nu divulga nimic cellor din afară cu prilejul instruirii catehetice? S-a zis adesea că în primele veacuri creștinismul prima disciplina arcană, asemenea religiilor de misterii și a sectelor de orice natură, cu caracter închis. Asemănarea e numai formală, pentru că motivul discreției sau al tăcerii cu privire la conținutul instrucțiunii și al misterului era deosebit în religiile de misterii și în creștinism. În religiile de misterii, doctrina și cultul aveau caracter magic și erau însoțite deseori de scene ireproductibile, ca: nebunie sacră, ucideri sacre, împreunări sacre, pe care nu trebuiau să le privească ochi profani.

Detaliile inițierii în aceste religii trebuiau ferite de priviri indiscrete, care, prin însuși faptul vederii, le-ar fi depotențializat și le-ar fi desubstanțializat potrivit principiului că tot ce cade sub ochi e dezlegat sau în orice caz întinat. Fiind o ilustrare de esență și cu scop eminamente magic, inițierea în religiile păgâne asigura mântuirea omului prin ea însăși, adică prin forța magică pe care o implica. Alta e situația în creștinism, și aceasta chiar de la început. Primirea tainei botezului însemna intrarea în Biserică, dar nu implica în mod absolut mântuirea, care e o problemă de integrare completă în iconomia lui Hristos și de merite personale. «Nu tot cel ce-mi zice: Doamne, Doamne, va intra întru împărăția cerurilor ci cel ce și va faice voia Tatălui Meu». Discreția asupra inițierii creștine e cerută, deci, nu pentru temeiuri magice, ci pentru alte rațiuni. Sf. Chiril ne lămurește zicând că cel aproape să se boteze sau care e deja botezat, să nu spună nimic celor dinafară despre cele ce știe sau a văzut din tainele creștine. Cel luminat – fotizomenoi- stă pe hotar între cei profani – iudei și păgâni – și cei botezați. Cei profani, adică cei din afară, n-au un auz vrednic de a primi învățăturile creștine, nu sunt pregătiți. Învățăturile creștine, cu totul vrednice prin ele însele de a fi predicate, nu pat fi expuse unor minți nepricepute și nepregatite, spre a fi discutate sau profanate într-un chip sau altul. Sublimitatea învățăturii postulează suflet curat și luminat. «Păstrează taina pentru cel Care te răsplătește! Să nu-ți zică cineva vreodată : «ce vătămare aduce dacă aud și eu ?» Și bolnavii cer vin. Dar dacă li se dă vin într-un chip nepotrivit, boala se înrăutățește și se nasc două rele: bolnavul este pierdut, iar medicul hulit. Tot astfel și catehumenul dacă va auzi de la cel credincios și catehumenul se vatămă, căci nu înțelege ceea ce a auzit, critică cele ce se fac aici și-și bate joc de cele spuse; și credinciosul este osândit ca un trădător. Tu stai acum la graniță! Bagă de seamă ca nu cumva sa spui ceva! Nu pentru motivul că învățăturile nu sunt vrednice de a fi spuse, ci pentru că auzul nu este vrednic de a le primi. Erai și tu, odinioară, catehumen, și nu-ți istoriseam nimic din învățăturile de acum. Când vei afla; prin experiență, sublimitatea învățăturilor, atunci vei cunoaște că sunt nevrednici catehumenii să le disculte) ». Același cuprins are și recomandația de la sfârșitul procatehezei către cititor: «Oferă spre citire aceste cateheze menite pentru cei ce au să se lumineze atât celor care vin să se boteze, cât și celor credincioși care s-au botezat deja. Dar să nu le dai, sub nici un motiv, nici catehumenilor, nici celorlalți care nu sunt creștini. Altfel vei da seamă lui Dumnezeu. Iar dacă fac copii de pe ele, să fie ca în fața lui Dumnezeu».

CAP. II Procateheza și catehezele baptismale

Procateheza ne prezintă, deci, o seamă de elemente premergătoare, necesare înțelegerii catehezelor propriu-zise și care creează atmosfera proprie lucrării catehetice. Grija recomandată pentru păstrarea cu sfințenie a cuprinsului și a textului catehezelar subliniază caracterul sacru al învățământului bisericesc.

Catehezele propriu-zise au următorul cuprins:

Prima repetă pe scurt conținutul procatehezei, cu adaosul că cei luminați să nu disprețuiască harul care li se va da; prin faptul că li se dă în dar, să mărturisească păcatele și să ierte altora păcatele, să ia parte la exorcisme și la cateheze și să memoreze cele ce se vor spune, să se roage în timpul celor 40 de zile ale postului Paștilor și să lepede grija cea lumească. Din măslini sălbatici, catehumenii au devenit măslini spirituali.

Cateheza a doua tratează despre păcat și pocăință. Păcatul taie nervii sufletului și pricinuiește focul veșnic; el e ca un cărbune care aprinde sufletul și ca o odraslă rea care răsare din om. Colaborator la păcat este și diavolul, răul sfătuitor din totdeauna. El a devenit diavol pentru că e calomniator, satan, pentru că e potrivnic. Dumnezeu iartă pe oameni și le dă mântuire dacă se căiesc. « Toate păcatele lumii adunate la un loc nu biruiesc mulțimea milostivirii lui Dumnezeu». Dumnezeu e mare iubitor de oameni. Se citează ca exemp1e de pocăință: femeia Rahav, poporul evreu, marele preot Aaron, David, Salaman, Ahab, Ieroboam, Manase, Iezechia, Nabucodonosor.

Cateheza a 3-a vorbește despre botez și efectele lui. Apa botezului este apă obișnuită, dar o dată cu ea se dă harul duhovnicesc; dacă darurile aduse pe altarele idolești se pângăresc prin invadarea idolilor asupra lor, apa obișnuită se sfințește prin invocarea Sfintei Treimi asupra ei. Botezul curăță trupul prin apă și sunetul prin Sf. Duh, potrivit cuvintelor: «De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va intra întru împărățila lui Dumnezeu». Apa e cel mai important dintre cele patru elemente : cerurile sunt din apă, pământul a ieșit din apă, înainte de creațiunea pe zile «Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor». După cum apa este începutul lumii, tot așa Iordanul este începutul Evangheliilor. Israel s-a eliberat din mâna lui faraon prin mare, iar prin baia apei în cuvântul lui Dumnezeu se eliberează lumea de păcate. Alimentele se fac cu apă. «Botezul este sfârșitul Vechiului Testament și începutul Noului Testament». Ioan Botezătorul, care a fost sfințit încă din pântecul mamei sale, a pus începutul botezului. El boteza în Iordan și toți locuitorii Ierusalimului veneau la dânsul să se boteze. Dar toți trebuiau să se pocăiască, să lepede pe omul cel vechi și să îmbrace omul cel nou. Ioan boteza cu apă, pe când Damnul Iisus Hristos boteza cu Duhul Sfânt. Fără botez nu este mântuire. Singuri mucenicii se botează în propriul lor sânge. În timpul persecuțiilor Iisus a sfințit botezul prin propriul Său botez. Acest botez dă har dumnezeiesc celor ce vin să se boteze. Omul coboară în apa botezului mort întru păcate și iese înviat întru dreptate. Botezul oferă arme de luptă contra vrăjmașilor de tot felul. Botezul face pe om fiu al lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos. El aduce iertare păcatelor.

Cateheza a patra e o expunere sumară a întregii învățături creștine, cuprinzând tratarea următoarelor dogme și probleme: despre Dumnezeu, despre Hristos, despre nașterea din Fecioară, despre cruce, despre îngropare, despre înviere, despre înălțare, despre judecata viitoare, despre Sf. Duh, despre suflet, despre trup, despre mâncări, despre îmbrăcăminte, despre învierea morților, despre baia botezului, despre dumnezeieștile Scripturi.

Cateheza a cincea se ocupă cu primirea credinței. Credința avea să dea numele celor care se botezau: credincioși. Dumnezeu este credincios mare, prețuire se arată bărbatului credincios: «Bărbatului credincios îi aparține toată bogăția lumii». Credința joacă un rol foarte mare în viața omenească, chiar la necreștini: în căsătorie, în agricultură, în călătoria pe mare. Cele mai multe din lucrările oamenilor se săvârșesc pe temeiul credinței. Virtuțile nu sunt posibile fără credință. «Credința este ochiul care luminează întreaga conștiință și naște înțelegerea. Căci profetul spune: «Dacă nu veți crede, nici veți înțelege» (Isaia 7, 9).

Credința e arvună puternică împotriva diavolului. Credincioșii se numesc prietenii lui Dumnezeu. Avraam e un exemplu strălucit în această privință. Se citează exemple din Noul Testament : Petru, diferiții bolnavi din Evanghelie, Lazăr pentru care au crezut surorile lui. Este o credință dogmatică și o credință prin har. Credința dogmatică este acordul sufletului cu un anumit lucru, credința prin har e dăruită de Hristos. Credința prin har e în același timp și dogmatică și ea lucrează lucruri mai presus de om. Un om înzestrat cu o asemenea credință va spune muntelui: «Mută-te de aici și se va muta». Credința e o putere excepțională în om : ea își reprezintă pe Dumnezeu, dacă este cu putință, merge până la marginile lumii și vede de pe acum judecata viitoare și răsplata făgăduințelor.

Introducerea în tainele învățăturii creștine se face în procateheza care s-a ținut luni, în prima săptămână a Postului Mare a anului 348 sau 350. Următoarele 18 cateheze adresate celor chemați din care primele trei fac referire la pocăința necesară celor ce voiesc a primi botezul iar următoarele 15 prezintă pe larg simbolul de credință și rugăciunea Tatăl nostru, au fost rostite astfel : primele patru în săptămâna întâi din Postul mare când s-a ținut procateheza, de la cateheza a cincea până la a noua în săptămâna a treia a Postului mare, catehezele de la zece la treisprezece de luni până joi în săptămâna a cincea din post iar de la paisprezece la optsprezece în săptămâna a șaptea din postul mare de luni până vineri. În săptămânile celelalte din postul mare se făcea explicarea Sfintei Scripturi iar săptămâna patimilor era rezervată meditațiilor individuale. Timpul când s-au rostit aceste cateheze a fost între ora 6 și 9 dimineața la Liturghia catehumenilor.

Catehezele mistagogice, care se adresau noilor botezați, au fost ținute în săptămâna luminată de luni până vineri. Ele pătrundeau tainele pe care le-au primit cei

ce s-au unit cu Hristos și anume Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir și Euharistia.

Rostirea acestora s-a făcut în cadrul sfintei Liturghii în ambianța Duhului Sfânt ajutat fiind și de locurile sfinte care păstrau vie în memoria ascultătorilor urma lăsată de viața pământească a Mântuitorului Hristos. De aceea Sfântul Chiril s-a folosit și de bisericile care ilustrau limpede învățăturile expuse, desfășurând primele 19 cateheze în biserica ridicată pe Golgota iar pe ultimele cinci în biserica Învierii.

Vorbirea a fost liberă consemnarea făcându-se prin stenografiere. De aceea s-au remarcat “unele repetări și unele versete din Scriptură citate inexact.” Aceste imperfecțiuni datorate rostirii orale nu știrbesc cu nimic frumusețea și meritele Sfântului Chiril. El are un stil simplu și direct. adresându-se cu însuflețire ascultătorilor. Folosește argumente convingătoare pentru a întări temeinic credința celor chemați la Hristos “Închipuie-ți că este o clădire catehizarea ! Dacă nu vom săpa adânc pământul și nu vom pune temelie, dacă nu vom încheia casa după toată regula, cu legăturile zidirii, ca să nu rămână vreun loc gol și să se strice clădirea, atunci nu-i nici un folos de osteneala de mai înainte. Ci trebuie să punem, după regulă, piatră pe piatră, să cadă muche pe muche, îndepărtând tot ceea ce este nefolositor. Astfel deci trebuie să se zidească o clădire bună. În chip asemănător îți oferim pietrele cunoștinței.” Așa cum însuși mărturisește construcția este progresivă, urmărind înaintarea în adâncul tainelor învățăturii creștine spre unirea deplină cu Hristos.

Cateheza VI “despre unitatea lui Dumnezeu” este cum singur prezintă în titlu cateheză la cuvintele “Cred întru unul Dumnezeu”. Laudă măreția Lui și doboară punct cu punct credințele deșarte ale păgânilor care au coborât dumnezeirea între patimile omenești. Dar nu se oprește numai la păgâni ci osândește și rătăcirile ereticilor care “au îndrăznit păgânește să înstrăineze pe Dumnezeu de făpturile sale.” Între ei pomenește de Simon Magul ca “izvoditorul oricărei erezii”, de Cerint, Menandru și Carpocrat, ebioniții și Marcion “gura păgânătății”, de erezia lui Valentin, despre Manes și manihei. Prezintă pe larg istorisirea acestei rătăciri din urmă sfătuind pe toți creștinii să se ferească și să nu se încreadă în ei decât dacă au aflat “că au făcut mult timp pocăință”.

Cateheza VII “despre Tatăl”. Expune învățătura despre Dumnezeu Tatăl, afirmând raportul dintre Tată și Fiu precum și cinstirea care I se datorează. Totodată face legătură între cinstirea Tatălui Ceresc și cinstirea creștinilor față de părinți. “Prima virtute a creștinilor – spune – este de a cinsti pe părinți.”

Cateheza VIII se ocupă în mod special de numirea de “” a lui Dumnezeu în înțelesul de Atotputernic. Combate pe ereticii care restrângeau puterea lui Dumnezeu la cer și care socoteau creațiile Lui ca rele fiind osândite prin păcat. Recomandă închinarea către unicul Dumnezeu Atotputernic asemeni lui Iov.

Cateheza IX rostită la cuvintele “Făcătorul Cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor”. Din toată creația, prezentată în forma ei văzută, ridică pe ascultător la înălțimea Meșterului nevăzut zicând : “Vezi, omule, pe Meșter! Vezi pe

Înțeleptul Creator! “

Cateheza X prilejuită de cuvintele “Și întru unul Domn Iisus”. Are ca punct central prezentarea Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu, din mărturiile Sfintei Scripturi dar și din numirile și învățăturile despre El. “Nu trebuie oare să credem în Hristos când este mărturisit de atâția?”

Cateheza XI continuă prezentarea calității Fiului lui Dumnezeu de Unul născut. Prezintă temeiurile cinstirii Mântuitorului Hristos și raporturile de filiație dar și de împreună creator al lumii cu Dumnezeu Tatăl. Deși este Fiu al Omului – spune – “acela la început a făcut pe om din pământ.”

Cateheza XII a fost rostită la cuvintele :”S-a întrupat și s-a făcut om” Pe baza mărturiilor scripturistice argumentează, pornind de la cuvintele profetului Isaia din cartea Isaia VII,10 și 13, nașterea din Fecioara Maria a Fiului lui Dumnezeu. Contrazice părerile iudeilor și ale ereticilor elini care spun că nașterea nu s-a făcut în chip minunat ci natural. “Neîntinată –spune – este nașterea în trup din Fecioară a Unuia-Născut”

Cateheza XIII la cuvintele “S-a răstignit și s-a îngropat.” Aduce în fața ascultătorilor patimile și jertfa Mântuitorului făcând referire permanentă la cruce. Mărturiile luate din Sfânta Scriptură vor să întărească încrederea în puterea ei. Totodată îndeamnă a “nu te lăuda cu crucea numai în timp de pace, ci – spune – ai aceiași credință și în timp de persecuție.” Subliniază rostul patimilor spunând : “Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din ceruri și pe cele de pe pământ.”

Cateheza XIV are ca subiect Învierea și Înălțarea Domnului pornind de la articolele din Simbol care prezintă aceste momente din viața Mântuitorului. Îndeamnă pe ascultători ca întristarea ce i-a cuprins la prezentarea patimii și morții să se schimbe în bucurie : “Să se întoarcă jalea în veselie și plânsul în bucurie!” La fel ca în cateheza de mai înainte aduce mărturii asupra învierii, mai întâi din Sfânta Scriptură și apoi din asemănarea cu cei care în Vechiul Testament L-au preînchipuit :Iona, Ilie etc. Precizează apoi că după Înălțare a șezut de-a dreapta Tatălui acolo unde a fost și înainte făcând mențiunea “că n-a avut vrednicia șederei de-a dreapta după întruparea Sa, ci Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, dar Domn al nostru Iisus Hristos, are totdeauna și mai înainte de toți vecii, tronul de-a dreapta Tatălui.”

Cateheza XV rostită la articolele ce învață a doua venire a Mântuitorului,

Judecata neamurilor și Împărăția fără de sfârșit. Prezentând semnele Parusiei se oprește asupra lui “Antihrist”, arătând întregul cortegiu de schimbări ce va avea loc. El spune, avertizând că: “Hristos cel adevărat, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu nu vine de pe pământ.” Iar despre semnul venirii Lui, pe care nu va îndrăzni niciodată să-l imite puterea potrivnică spune că este crucea ; semn adevărat și caracteristic al lui Hristos.

Cateheza XVI începe prezentarea învățăturii despre Duhul Sfânt pornind de la cuvintele :” Și întru unul Duhul Sfânt, Mângâietorul…” Subliniază dumnezeirea celei

de a treia persoane a Sfintei Treimi, combătând învățăturile eretice pornite împotriva Duhului Sfânt și mai ales pe Manes și manihei despre care spune că a fost “cel din urmă adânc al pierzaniei.” Arată darurile Sfântului Duh ca rod al Sfintei Treimi : “Tatăl dăruiește totul prin Fiul împreună cu Sfântul Duh.”și lucrarea Lui în Vechiul Testament prin prooroci.

Cateheza XVII “Despre Sfântul Duh (continuare). După cum anunță de la început continuă prezentarea mărturiilor despre Sfântul Duh de astă dată făcând referire la Noul Testament și înșirându-le pe marginea numirilor ce I se dau. Deasemeni vorbește despre lucrarea Duhului în apostoli și în Biserică adeverind prin cuvintele : “…că Duhul cel Sfânt subzistă și trăiește, grăiește și profețește.” Și întărind :” Din toate mărturiile scripturistice spuse și din cele cu mult mai multe pe care nu le-am amintit se vede pentru cei care înțeleg, că puterea Sfântului Duh este enipostatică, binefăcătoare și lucrătoare.”

Cateheza XVIII este ultima rostită către cei care au să se lumineze. Aici prezintă învățăturile despre învierea trupurilor, viața veșnică și despre Biserică. “Nădejdea în înviere – spune – este rădăcina oricărei fapte bune.” Iar pentru Biserică folosește termenul de “” pentru că “cheamă și strânge la un loc pe toți oamenii” Deasemeni anunță celelalte cateheze pe care le va rosti în Săptămâna Luminată, temele acestora, referitoare mai ales la taina minunată pe care o vor primi la Înviere și felul în care vor trebui să se poarte după aceea.

Cateheza I mistagogică (XIX) rostită către cei ce sunt “de curând luminați”. Își manifestă nerăbdarea de a deschide învățătura despre taina pentru care s-au pregătit de atât de mult timp și începe prin a lămuri ceea ce s-a făcut în pridvor cu cei luminați, lepădarea de cel rău și unirea cu Hristos. Îndeamnă ca să nu se mai întoarcă cineva la “vechile învoieli cu iadul”. Zice : “Odată ce ai pus mâna pe plug nu te mai întoarce din nou la faptele cele sărate ale acestei vieți!”

Cateheza II mistagogică (XX) “Despre botez” Continuă desfășurarea tainei, subliniind prin textul de la Romani VI,3-14 realitatea mântuirii celui botezat întemeiată pe realitatea jertfei lui Hristos :”Imitarea este în închipuire, dar mântuirea în realitate.” “Pentru că aici pe Golgota a fost sădită vița cea adevărată, iar noi, prin participarea la botezul morții, am fost sădiți împreună cu el.”

Cateheza III mistagogică (XXI) “Despre ungerea cu sfântul mir” Vorbește

de vrednicia numelui de creștin obținut prin botez și confirmat de ungerea cu sfântul mir. Îndeamnă de a se păstra nepătată această ungere care – spune el – “vă va învăța toate”. Deasemeni numește această sfântă ungere “apărare duhovnicească a trupului și mântuire sufletului.”

Cateheza IV mistagogică (XXII) “Despre trupul și sângele lui Hristos” Vorbește de realitatea Tainei ce transformă pâinea și vinul în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, folosindu-se de textul Sfântului apostol Pavel din epistola I Corinteni XI, 23-25 precum și din numeroasele prefigurări din Vechiul Testament.

Cateheza V mistagogică (XXIII) ultima din acest ciclu catehizator în care după cum spune “pune cununa pe zidirea duhovnicească a folosului” celor ce-l ascultă. Trece pe scurt peste toată Sfânta Liturghie, oprindu-se la momentele în care preotul liturghisitor face acele acte ce semnifică curățirea de păcate și păstrarea vieții sfinte și curate, mai ales la rugăciunea “Tatăl nostru” pe care o tâlcuiește pe larg. Îndeamnă apoi pe cei care au primit Euharistia să păzească această viață, “fără poticnire” pentru ca totdeauna să se împărtășească de aceste “sfințite și duhovnicești taine” cu vrednicie.

II.1. Catehezele mistagogice

Cei de curând luminați, neophotistoi, credincioșii primesc în cele cinci cateheze, lămuriri amănunțite asupra tainelor care li s-au administrat. De aceea ele se numesc cateheze mistagogice sau mistagogii. Ele sunt mai scurte decât cele anterioare.

În prima cateheză mistagogică se vorbește despre botez; despre lepădările de satan și de toate slujirile diavolului : ghicitul de tot felul, haruspiciile, talismanele, inscripțiile pe plăcile de metal, vrăjitoriile și toate înșelătoriile. Sensul întoarcerii spre răsărit: intrarea în rai.

Cateheza a doua mistagogică analizează mai de aproape înțelesul botezului: dezbrăcarea de haina veche și îmbrăcarea hainei celei noi. Creștinii dezbrăcați și goi nu se rușinau unii de alții, ca Adam cel dintâi, care era gol în rai și nu se rușina. Ei au fost unși cu untdelemn exorcizat de sus și până la picioare și au fost astfel altoiți în măslinul cel bun. A urmat botezul în colimvitră după mărturisirea numeluii persoanelor Sfintei Treimi. Cufundarea și ieșirlea de trei ori din apă înseamnă îngroparea de trei zile la Mântuitorului în pământ și învierea Lui. Apa botezului a fost și mormânt și mamă; prin botez s-a săvârșit deodată: și moartea, și nașterea. Am înviat cu toate că n-am murit. Imitarea este numai închipuită, dar mântuirea este adevărată. Botezul ne aduce iertarea păcatelor, darul înfierii și participarea prin imitație la adevăratele patimi ale lui Hristos.

Cateheza a treia mistagogică tratează despre ungerea cu Sf. Mir. Odată ce ne-am îmbrăcat în Hristos și suntem părtași cu El, suntem numiți ca El: unși. Ungerea cu Sf. Mir înseamnă primirea antitipului Sfântului Duh, adică a aceluia cu care a fost uns Hristos, în -chip ființial. Hristos n-a fost uns cu untdelemn material, căci Tatăl îl unsese cu Sfântul

Duh. Sfântul Mir este darul lui Hristos și al Sfântului Duh și luminează prin puterea și prezența dumnezeirii lui. Trupul se unge cu mir material, dar sufletul se sfințește prin Sfântul Duh. Se explică sensul ungerii cu Sf. Mir, la diferite părți ale trupului: frunte, urechi, nări, piept; ungerea cu mir aduce vrednicia numelui de creștin. Aaron și Solomon au fost unși. Ungerea cu Sf. Mir trebuie păstrată nepătată; ea este apărare duhovnicească și mântuire a sufletului.

Cateheza a patra mistagogică se ocupă cu Taina Sf. Împărtășanii, prin care credincioșii au ajuns uniți într-un singur trup și sânge cu Hristos. Dacă Hristos, în Cana Galileii, a prefăcut apa în vin, ,e vrednică de crezare și prefacerea vinului în sânge. Sub chipul piinii se dă trupul, iar sub chipul vinului se dă sângele lui Hristos. Prin aceasta ajungem purtători de Hristos. Sfânta Impărtășanie sfințește trupul și sufletul. Ea nu trebuie privită ca pâine și vin obișnuit; taina nu trebuie judecată după gustare, ci prin credință. Masa euharistică a suprimat banchetul religiilor demonice. Pâinea ce se vede nu este pâine, chiar dacă la gust o simțim pâine, ci trup al lui Hristos, iar vinul care se vede nu e vin, chiar dacă așa spune gustul, ci sânge al lui Hristos.

Cateheza a cincea mistagogică se ocupă cu Sf. Liturghie sau cu elemente din Sf. Liturghie, așa cum aceasta se practica la Ierusalim, și explică diferitele acte sau formule cultuale: spălarea mîinilor, sărutarea frățească, cuvintele: «sus inimile», «să mulțumim Domnului» etc.; pomenirea viilor și a morților, tălmăcirea rugăciunii domnești, sfârșitul Liturghiei, sfaturi pentru pregătirea în vederea împărtășirii; îndemn de a păstra predaniile intacte.

Însușirea de Tată n-a căpătat-o în timp, ci El este dintotdeauna Tatăl Unuia-Născut. El n-a devenit Tată prin schimbare de voință, ci are această vrednicie înainte de orice ființă, de orice simțire, înainte de toți vecii. Dumnezeu nu e Tată nici prin patima carnală, nici prin împreunare, nici prin neștiință, nici prin emanație, nici nu s-a schimbat, nici nu s-a micșorat. El e Tată desăvârșit și a născut Fiu desăvârșit, căruia I-a dat toate: Dumnezeu e cinstit de Fiul ca Tată, iar Apostolul Pavel precizează limpede prin cuvintele: «Binecuvântat este Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri» (II Cor. 1, 3). Sfântul Chiril luptă contra ereticilor care despart Vechiul Testament de Noul Testament, imaginând pe fiecare din aceste Testamente cu Dumnezeul său. Dar Hristos zice El Insuși despre templul din Ierusalim: «N-ați știut că Eu trebuie să fiu întru cele ale Tatălui Meu?» (Luca 2. 49). Și iarăși:

«Luați-le pe acestea de aici și nu faceți Casa Tatălui Meu casă de negustorie» (Ioan 2, 16). Mântuitorul zice, printre altele: «Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez» (Ioan 5, 12). Mai zicem Tată lui Dumnezeu și pentru că, prin harul Său, noi am devenit, din robi, fii ai Lui, pentru că ne-a renăscut prin Duh, poartă grijă de noi și ne iubește.

Cuvintele pe care Mântuitorul le spune pe cruce lui Ioan, arătându-i pe Maria: «Iată mama ta» și Mariei, arătându-l pe Ioan: «Iată fiul tău» (Ioan 19, 26-27), atestă că termenul de Tată arată iubirea pe care i-o datorăm în schimb, pentru iubirea pe care El ne-o dă continuu. Dumnezeu este Tatăl oamenilor în timp, dar al lui Hristos înainte de timp (Cateheza VII). Atributele lui Dumnezeu-Tatăl de «atotputernicul» și «făcătorul cerului și pământului» precizează concepția creștină mai ales față de păgâni și eretici, uneori și față de iudei, care aveau concepții felurite despre ființa și puterea lui Dumnezeu. Atotputernic înseamnă că Dumnezeu stăpânește toate și toate sunt supuse Lui, afară de Fiul și Sfântul Duh. Nu diavolul, ci Dumnezeu este stăpânul avuțiilor, dar acestea trebuie administrate bine de către om. Dumnezeu- Tatăl ține și conduce toate prin înțelepciunea Sa. Omul e dovada cea mai elocventă a măiestriei creatoare a lui Dumnezeu.

Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, e numit și prezentat astfel de Sfânta Scriptură: El e Unul, Dumnezeu născut din Dumnezeu, Viață născută din Viață, Lumină născută din Lumină, asemenea în totul Celui care L-a născut. Născut din Tatăl mai presus de orice înțelegere și veșnic înainte de toți vecii, El este Înțelepciunea, Puterea și Dreptatea enipostatică a lui Dumnezeu. Stă de-a dreapta Tatălui din veci, nu în urma vreunui merit care să-L fi ridicat, ca pe oameni, la această vrednicie. E creator din cauza Tatălui și împărățește împreună cu Acesta. Cunoaște pe Născătorul Său și este Dumnezeu ca și Acesta. Fiul nu trebuie despărțit de Tatăl, dar nici confundat, cum fac sabelienii, care cred in filiopaternitate. Fiul are mai multe nume: Cuvântul Logosul nu se aseamănă cu cuvintele pe care le rostim și care se răspândesc în aer. El e Cuvânt ipostatic, creator al ființelor raționale; El e unul, ca să nu credem că din cauza numelor Lui sunt mai mulți fii, e ușă, ca ușă cugetătoare, vie, care deosebește pe cei care intră și e numit cale, pentru că duce la Tatăl Cel din ceruri; e numit miel, ca unul care curățește prin cinstitul Lui sânge lumea de păcate; e numit păstor din cauza iubirii Sale de oameni; e numit leu pentru vrednicia Sa împărătească; e numit piatră, fiindcă a fost și este piatra din capul unghiului; e numit Hristos, sau «uns», fiindcă a fost uns de Tatăl din veșnicie spre arhierie supraomenească ; e numit «mort», dar e singurul mort care n-a rămas în groapă, ci a înviat; e numit «Fiul omului», nu fiindcă ar fi născut din pământ, ci fiindcă va veni să judece viii și morții; e e numit «Domn», pentru că are domnie firească și veșnică; e numit «Iisus», nume propriu și care e în legătură cu vindecările Sale mântuitoare; e numit «Fiu», fiindcă a fost născut în chip natural. Cu toate aceste multe nume, Hristos e o singură Persoană (Cateheza X). Deși se face tuturor toate, Fiul lui Dumnezeu a rămas identic cu Sine după fire. Sfântul Chiril nu întrebuințează termenul «de-o-ființă» pentru a desemna raportul dintre Tatăl și Fiul, termen folosit la Niceea și pus de atunci în circulație; folosirea termenului «asemenea» întru toate Tatălui poate constitui un motiv de a pune pe Sf. Chiril în rândul arienilor homeeni? E greu să ajungem aci, pentru că, în catehezele sale, Sf. Chiril precizează contra arienilor: «Să nu zicem niciodată: «era un timp când Fiul nu exista» (Cateh. XI, 17). Hristos e Fiul lui David, în istoria lumii, e Fiul lui Dumnezeu înainte de toți vecii.

Sfintele Taine. a) Sfântul Botez. Sf. Chiril a ținut catehezele sale în vederea administrării Sfintelor Taine, a Botezului și a Sfintei Euharistii catehumenilor vrednici de a le primi. Botezul cuprinde trei părți, lucru pentru care și Sf. Chiril după ce a tratat despre botez mai înainte, îi consacră trei cateheze mistagogice la sfârșit: una care se ocupă cu ceremoniile preliminare, alta cu sensul tuturor formulelor întrebuințate în momentul cufundării și alta cu mirungerea. Botezul este semnul și lucrarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Prin botez, numit și baie a pocăinței, se șterg păcatele și ajungem moștenitorii vieții veșnice prin pecetea Sf. Duh. Botezul creștin dă nu numai iertarea păcatelor, cum dă botezul lui Ioan, ci și harul înfierii. Aceasta, pentru că cel ce se botează participă prin imitare la adevăratele patimi ale lui Hristos. Mărturisirea Sfintei Treimi, adică credința în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, cum și cufundarea și scoaterea de trei ori din apă; simbolizează îngroparea cea de trei zile a lui Hristos. Prin cufundarea în apă s-a arătat noaptea, prin prima scoatere din apă s-a arătat prima zi a lui Hristos în mormânt. În timpul cufundării în apă, omul era ca în noapte și nu vedea nimic; în timpul scoaterii din apă, el a ajuns ca în zi. In aceeași clipă el a murit dar s-a și născut. Apa botezului i-a fost și mormânt și mamă. Nașterea duhovnicească a avut loc odată cu moartea. Fără să fi fost răstignit cu adevărlat, fără să fi murit cu adevărat, fără să fi fost îngropat cu adevărat, cel botezat a înviat. E o imitare a faptelor Mântuitorului, dar mântuirea e adevărată, observă Sf. Chiril. Participând la patimile lui Hristos nu în realitate, ci numai prin imitare, El ne-a dăruit toate acestea realmente, spre a câștiga mântuirea adevărată. Aceasta arată nesfârșita Sa iubire de oameni. Noi participăm la durerea Lui fără să suferim. Cei botezați în Hristos sunt îmbrăcați în Hristos și prin aceasta sunt asemenea Fiului lui Dumnezeu. Prin botez noi am căpătat înfierea și ne-a dat asemănarea trupului slavei lui Hristos. Ca părtași la Hristos, cei botezați sunt numiți neapărat «unși»; sunt numiți unși pentru că au primit anticipat pe Sfântul Duh. Hristos este «Unsul» prin excelență, dar El n-a fost uns cu mir material ci Tatăl L-a uns prin Sfântul Duh, iar în Iordan, Sfântul Duh s-a pogorât peste El ființial. Hristos a primit untdelemnul duhovnicesc al bucuriei, adică pe Duhul Sfânt. Mirul sfințit nu este simplu mir, ci un dar al lui Hristos și al Sfântului Duh, lucrând prin prezența Dumnezeirii Lui. Ungerea trupului Se face cu mir material, dar el sfințește sufletul prin Sfântul Duh. Se unge fruntea ca omul să fie eliberat de rușinea comisă de primul om călcător de poruncă și ca cel botezat să primească slava Domnului cu fața descoperită, ca în oglindă. Se ung apoi urechile, ca să se dobândească urechi capabile să audă tainele dumnezeiești, pe urmă se ung nările, ca cei unși să devină buna mireasmă a lui Hristos; ungerea se face și la piept, ca omul să se împotrivească uneltirilor diavolului, după ce s-a îmbrăcat cu platoșa dreptății. Ungerea cu Sf. mir ne dă numele de creștini. Ungerea cu mir a fost practicată și în Vechiul Testament asupra lui Aaron și Solomon. A fost o ungere preînchipuitoare. Creștinii însă sunt unși cu adevărat, pentru că Sfântul Duh e Acela care-i unge. Inceputul mântuirii creștinilor este Hristos; Hristos este plămădeala, iar creștinii frământătura și dacă plămădeala e sfântă, sfințenia se transmite și frământăturii. Ungerea trebuie păstrată nepătată, pentru că ea e apărare duhovnicească pentru trup și mântuire pentru suflet.

Sf. Chiril nu admite, în general, botezul ereticilor. El o spune clar: că nu se intră nici de două ori, nici de trei ori, în baia sfântă, căci după cum nu e decât un Domn și o credință, tot așa nu e decât un botez. Botezul nu se repetă decât pentru eretici, deoarece acela pe care l-au primit ei este nul (Procateheza, 7). Știm că rebotezarea ereticilor în practica veche a Bisericii, un lucru curent, cum aflăm de la Sf. Ciprian, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Sf. Epifaniu, Sf. Ambrozie etc. E vorba de eretici care nu botezau în numele Sfintei Treimi sau care erau forma și materia acestei taine. Sinoadele înseși au prescris această măsură. Dar se pare că autorul nostru n-a impus tuturor ereticilor care veneau la el rebotezarea, ci după cazuri. Cei care primiseră un botez valid, adică în numele Sfintei Treimi, și săvârșit corect nu erau rebotezați. Taina botezului e prezentată ca ușa de la intrare în Biserică și de pătrundere în împărăția cerurilor. Fără el, nici una din celelalte taine nu poate fi primită.

Se concentrează în această Sf. Taină atât Sf. Botez cât și Mirungerea.

b) Sfânta lmpărtășanie. Altă mare taină este aceea a Sf. Impărtășanii. Ea a fost întemeiată și proclamată de Insuși Domnul Nostru Iisus Hristos. Ea urmărește unirea oreștinilor într-un singur trup și un singur sânge cu Hristos. Că această unire este reală, adevărată, și nu închipuită, Sf. Chiriil o dovedește cu înseși cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de taină, transmise de Sf. Apostol Pavel: «Domnul nostru Iisus Hristos,în noaptea în care a fost vândut, luând pâine și mulțumind, a frânt-o și dat-o ucenicilor Săi zicând: «Luați, mâncați, acesta este trupul Meu», Și luând paharul și mulțumind a zis: «Luați, beți, acesta este sângele Meu» (I Cor. 11, 23-25). In fața acestui text, orice îndoială cu privire la realitatea sângelui Mântuitorului în Sfânta împărtășanie, este exclusă. Hristos Insuși întărește prin propriile-I cuvinte: «Acesta este trupul Meu»

– « Acesta este sângele Meu ». Sfântul Chiril subliniază realismul euharistic, pentru că se aflau oamenii care nu credeau că pâinea și vinul pot fi luate drept trupul și sângele lui Hristos. Cum să se prefacă pâinea și vinul în trup și sânge? Ca să încredințeze pe ascultătorii săi că lucrul e posibil și adevărat, autorul nostru face apel la minunea lui Hristos din Cana Galileii, unde El transformă apa în vin. Era o minune nemaipomenită săvârșită la acea nuntă, despre care vorbește Sf. Evanghelist Ioan. Dacă apa a putut fi prefăcută în vin, de ce vinul să nu poată fi prefăcut în sânge? Prefacerea apei în vin s-a petrecut la o nuntă trupească. De ce să nu se mărturisească despre Domnul că nuntașilor le-a dat să guste din trupul și din sângele Său? Prefacerea pâinii și a vinului se petrece sub puterea Sfântului Duh, care transformă pâinea în trupul lui Iisus Hristos și vinul în sângele Său. «Apoi, zice Sf. Chiril, după ce ne-am sfințit prin aceste cântări duhovnicești, rugăm pe iubitorul de oameni, Dumnezeu, să trimită pe Sf. Duh peste (darurile) care sunt puse înainte, ca să facă pâinea trupul lui Hristos, iar vinul sângele lui Hristos. În chip negreșit, de orice s-ar atinge Sfântul Duh, se sfințește și se preface ».

Prin lucrarea Sfântului Duh, pâinea și vinul se prefac în trupul și sângele Hului lui Dumnezeu, ele nu mai sunt pâine și vin obișnuit; ele sunt trup și sânge ale lui Hristos, potrivit hotărârii Stăpânului. Chiar dacă simțirea îți dă impresia că ele-s numai pâine și vin, credința să-ți dea siguranța reatății trupului și sângelui hristic. Să nu judeci lucrul după gustare, ci încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de trupul și sângele lui Hristos. «De aceea, când ne împărtășim, să fim convinși că ne împărtășim cu trupul și sângele lui Hristos. Sub forma pâinii să dă trupul, iar sub forma vinului ți se dă sângele, pentru ca împărtășindu-te cu trupul și cu sângele lui Hristos, să ai același trup și același sânge cu El. În felul acesta noi devenim hristofori, purtători de Hristos, întrucât trupul și sângele Lui se împart în mădularele noastre. După fericitul Petru noi devenim părtași la firea dumnezeiască (II Petru 1, 4). Cu alte cuvinte ne îndumnezeim. Ideea principală din acest text este că prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, creștinii se unesc cu Hristos nu mistic, ci real, integrându-se trupului și sângelui Lui, făcându-se una cu El. Trupul și sângele hristic pătrunzând în ființa umană, ne sfințesc și ne unifică cu Hristos, adică cu jertfa Lui, făcându-ne colaboratorii operei sale mântuitoare.

Operă a dragostei cu efecte soteriologice, însă nu numai pentru cei vii, ci și pentru cei adormiți. Epicleza, adică invocarea Sfântului Duh, are rol determinant, căci jertfa e inoperantă fără puterea sfințitoare a SI. Duh. E meritul SI. Chiril de a ne fi păstrat forma definitivă a epiclezei ca centru al Sf. Liturghii, formă care se păstrează până astăzi în liturghiile orientale. Jertfa euharistică este prezentată ca «înfricoșătoare», ca «înspăimântătoare», fiind jertfa lui Dumnezeu Insuși întrupat, care se milostivește spre iertarea păcatelor. Este o jertfă în care viața lui Dumnezeu se oferă din dragoste și îndurare pentru a înlătura și șterge păcatele noastre. E ceea ce reiese din toate textelle liturgice care preced, însoțesc și urmează actului jertfei euharistice, în Liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur, Teodor de Mopsuestia și Narses.

c) Elemente ale Sfintei liturghii. Centrul Sf. Liturghii care e jertfa euharistică e precedat de cuvintele Mântuitorului, care instituie Sfânta Jertfă: «Luați, mâncați, acesta este trupul Meu" și «Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu». Spălarea mîinilor preoților prin apa pe care le-o toarnă diaconul, simbolizează curăția de păcate. Cuvintele diaconului către credincioși: «Primiți-vă unul pe altul și să ne sărutăm unul pe altul» se referă la sărutarea dragostei sau la sărutarea sfântă. După aceea, urmează cuvintele preotu1ui liturghisitor: «Sus inimile ! », la care poporul răspunde: «Avem către Domnul». Urmează: «Să mulțumim Domnului, cuvinte spuse de preot, La care poporul răspunde: «Cu vrednicie și cu dreptate». După ce se pomenesc stihiile ca: cerul, pământul, soarele etc. și toate făpturile cugetătoare și necugetătoare, inc1usiv îngerii și arhanghelii, poporul, repetând cuvintele acestora, spune: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot», după care urmează jertfa euharistică prezentată mai sus. În continuare, asupra sfintei jertfe duhovnicești, ne rugăm lui Dumnezeu cu adorare nesângeroasă pentru pacea de obște a Bisericilor, pentru bunăstarea lumii, pentru împărați, pentru ostași, pentru cei bolnavi, pentru cei necăjiți și, în general, pentru cei ce au nevoie de ajutor. Urmează pomenirea morților: «Pomenim, apoi, și pe cei mai dinainte adormiți : întâi pe patriarhi, profeți, apostoli; martiri pentru Dumnezeu prin rugăciunile și solirile lor, să binevoiască, a primi rugăciunlea noastră. Pe urmă pomenim pe Sfinții Părinți și episcopii noștri mai înainte adormiți, și în general pe toți cei de mult adormiți pentru că noi credem că este de foarte mare folos pentru sufletele pentru care se aduc cereri în timpul oferirii sfiintei și prea înfricoșătoarei jertfe. «Aducând jertfa euharistică pentru cei adormiți în păcate, noi oferim pe Hristos cel junghiat pentru păcatele noastre, făcând pe Dumnezeu să se îndure atât pentru ei, cât și pentru noi».

Cap. III

Catehezele mistagogice sau despre receptarea tainelor de inițiere

Prin spiritul general al catehizării Sfîntul Chiril aparține de Școala Antohiană. El depășește însă pe toți cateheții antiohieni. Întrunește într-un mod fericit o profundă cunoaștere a întregii învățături dogmatice și morale, cu o trăire sinceră și atît de curată a vieții creștine.

La aceste două condițiuni se adaugă entuziasmul său sufletesc pentru răspîndirea Evangheliei și pentru mîntuirea a cît mai mulți oameni. Legătura dintre doctrină și viață o cere în continuu. Un bun cunoscător al Vechiului și Noului Testament, întemeiază toate învățăturile creștine în primul rînd pe Sfînta Scriptură și în al doilea rînd pe Sfînta Tradiție. In expunerea învățăturilor, respectă principiul expunerii ascendente, de la ceea ce este mai ușor și mai general spre ceea ce este mai complicat, mai greu și mai profund.

Inainte de a expune dogmele, vorbește de anumite mijloace prin care se poate ajunge la ușurarea învățăturilor dogmatice. Credința ca mijloc de cunoaștere și curățire de patimi și de păcate, drept condiție esențială a cunoașterii prin credință. In așa fel predă învățăturile încît învățăturile care urmează să fie înțelese corect. Niciodată nu uită să pună în legătură învățătura religioasă cu cea morală. Urmărește, ca odată cu luminarea minții prin învățătura religioasă, să înnobileze și inima. Invățătura trebuie aplicată la viață. Nu găsim la el nici o dogmă care să nu fie însoțită de una sau mai multe aplicări în viață. Intocmai, ca orice mare pedagog modern, are o cunoaștere adîncă a omului și de aceea și tendința lui de a influența asupra întregii ființe sufletești a omului: inteligenta, prin instruire, inima, pe care o vrea înnobilată prin sentimente morale înalte și vointa, pe care o vrea activă prin realizarea virtuților moral-creștine. Minte, inimă sau sentiment și voință, alcătuiesc o singură și indisolubilă unitate a vieții sufletești. Toate trebuie să crească împreună, reciproc și unitar influențîndu-se între ele, spre a ajunge la renașterea religioasă a catehumenului la viața nouă în Iisus Hristos.

III.1. Taina Sfântului Botez

Este taina purificării, deoarece prin ea murim pentru omul cel vechi ca să ne naștem la o noua viață. Prin aceasta taină, ne spălăm de toata necurăția păcatului și a patimilor, devenim curați și înnoiți. Prin Botez primim harul renașterii duhovnicești, care ne curățește de omul cel nou, omul renăscut, care trăiește viața lui Hristos. După frumoasa învățătură a sfântului apostol Pavel, prin Botez ne îngropăm cu Hristos (și asta este simbolizată prin scufundare) și înviem împreună cu Hristos la o viața nouă.

Harul tainic dăruit noua prin Botez este un har de a muri pentru păcat, de a fi răstignit duhovnicește, har care ne ajută sa ne luptăm cu tendințele omului cel vechi și să le stăpânim, un har de renaștere, care ne face să fim un trup cu Hristos, să luăm parte la viața Lui, sa trăim potrivit dorințelor și pildelor Lui și așa să fim creștini deplini.

În viața mistică "Botezul este începutul unirii cu Hristos; prin el suntem scoși din sfera existentei adamice și ridicați în sfera existenței lui Hristos…Prin intrarea în sfera lui Hristos de influență și de viață nu ne mai aparținem noua, nici nu mai aparținem împărăției diavolului, păcatului și morții, ci aparținem lui Hristos, care locuiește în noi".

Acest fapt îl exprima și simbolismul ritului de la Botez "Hristos e ca o îmbrăcăminte care ne da o nouă formă, nu numai pe dinafară ci mai ales lăuntric. Îmbrăcarea în El înseamnă participarea la ființa Lui: ea exprimă "unirea cea mai strânsă cu Iisus Hristos", în așa încât avem "forma" lui Hristos. Astfel "ne-am făcut împreună odrăsliți cu El, adică noi și Hristos suntem ca doi copaci crescuți împreună, care se hrănesc din aceeași seva sau suntem mlădițe ce viază prin butucul lui Hristos: prin Botez devenim o unitate cu El, sevele vieții Lui ne hrănesc ființa, creștem împreună cu El". Pentru înnoirea și nașterea din nou a omului prin Botez pledează minunat cuvântul Marelui apostol al neamurilor, Pavel: "nu știți oare că toți câți întru Iisus Hristos ne-am Botezat, întru moartea lui ne-am Botezat?" (Romani 6,3) "Îngropați fiind împreună cu El, prin Botez cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți. Iar pe voi care erați morți, în fărădelegile și netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greșalele" (Coloseni 2, 12–13).

Botezul este participarea reală la moartea și învierea lui Hristos, e moartea și învierea reală, "adevărata" a celui ce se botează. Dar moartea și învierea aceasta privește un "aspect al ființei umane dincolo, care e dincolo de empirismul obișnuit și încadrarea într-o viața divina: ea e moarte și înviere mistică. Ființa omului, în totalitatea ei, a fost infectată de păcat și despărțită de Dumnezeu; ea stătea sub jug "străin". Păcatul nu aparținea naturii umane: el e un intrus. Botezul "nimicește jugul acesta, taie puterea păcatului, purifica natura umană și o pune în comuniune cu Dumnezeu, o restabilește, o înnoiește, o umple de viața nouă. Acestea sunt realități "tainice", nesesizabile, dar nu mai puțin reale; efectele lor se văd în viața practică".

In Apologia I-a, Sfântul Iustin cuprinde o relatare completă a practicii botezului, el trebuind să descrie botezul împăratului, pentru că taina cultului creștin a fost vorbită de rău și trebuia să facă lumină, dar descrierea creștinismului pe care o putea da scriitorilor pagâni nu-i permitea să arate întreaga semnificație a actului botezului.
Sf. Iustin nu foloseste, din rațiuni practice, denumirea de „botez” sau „botezare”, în Apologiile sale, ci aceea de „baie” sau „spălare”, care se mai numește și „luminare întrucât cei care primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi luminați la minte”.

Relatarea sfântului Iustin despre botez stabilește ordinea practicii acestuia. Pledoaria lui începe prin a vorbi despre „modul în care, înnoiți prin Hristos, ne-am consacrat pe noi înșine lui Dumnezeu”, aratând prin aceasta că Botezul este „consacrarea” noastră lui Dumnezeu, după înnoire, iar această înnoire nu este alta decât acea convertire la credința în Hristos, acea schimbare de la imoralitate la o viață cumpătată după normele morale ale creștinismului.
Etapele pe care Sfântul Iustin le enumeră în expunerea sa sunt destul de clar evidențiate în text, astfel că înainte de a primi botezul propriu-zis, că prima etapă premergatoare, catehumenul trebuie să se încredințeze și să creadă în cele învățate în perioada catehumenatului, ca fiind adevărate, apoi trebuie să făgăduiască că va putea trăi după cum a fost învățat de către catehet.

O a doua etapă pregătitoare în vederea primirii botezului în sine, penitența și postirea în pregătirea pentru ritual, în care catehumenul postește și se roagă pentru iertarea păcatelor săvârșite de el până atunci, după modul în care a fost învățat în tot acest timp și ceilalți membri ai comunității solidari cu acesta se roagă și postesc împreună cu cel care vrea să se boteze.

Ritualul botezului este descris în următoarele cuvinte: „Apoi, ei sunt conduși de noi undeva, unde este apă și sunt renăscuți acolo… ei primesc atunci o baie în apa, în numele Părintelui tuturor și Stapânului Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Sfântului Duh”.

După cum putem observa din textele citate mai sus, botezul era făcut în numele Sfintei Treimi, în conformitate cu poruncă Mântuitorului data apostolilor după Înviere și consemnată de Evanghelistul Matei în cap. 28, 19: „Drept aceea mergând, învățati toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Baia „în” apă ne îndreptățește să credem că botezul era făcut prin afundare. Sfântul Iustin, cu toate că din învățatura să nu reiese explicit credința într-un Dumnezeu întreit în persoane, dă mărturie despre botezul în numele Sfintei Treimi. Păcatele care sunt iertate sunt cele care au fost deja săvârșite și cele pentru care s-a făcut penitența, dar aceasta nu este o dovadă clară a doctrinei despre păcatul strămoșesc la acest scriitor-apologet.

Pocăința este stadiul care precede botezul și este un act concret mai degrabă decât schimbarea unui punct de vedere. Acesta este posibil, pentru că omul este liber și are puterea să aleagă și să se schimbe. Botezul este o noua naștere. Aici terminologia este ioaneică și imposibilitatea reintrării în pântece este menționată.

Sfântul Iustin este prima persoană care descrie botezul că iluminare sau „fotismos”. Aici se vede clar că termenul nu este invenția sa ci este un nume acceptat pentru taina sfințitoare care aduce iluminarea minții. Iluminarea aduce legea cea nouă, noul legământ, adevărul și lumina care vin de la Hristos. Acești termeni provin din epistola către Evrei, II Corinteni și Evanghelia a IV-a.

În cele ce urmează Sfântul Iustin arată necesitatea și scopul botezului: „deoarece necunoscând prima noastră sursă de viață, noi am venit pe lume în chip necesar dintr-o sămânță umedă, prin împreunarea părinților noștri unul cu altul, și ne-am găsit în mijlocul unor obiceiuri rele și în mijlocul unor împrejurări urâte, pentru că să nu rămânem niște copii ai necesității și nici ai ignoranței, ci să fim niște copii ai inițiativei și ai științei și să dobândim iertarea păcatelor pe care le-am săvârșit mai înainte.

“Se invocă asupra apei, pentru cel ce voiește să se regenereze și să se pocaiască de păcatele de mai înainte, numele Părintelui tuturor și Stăpânului-Dumnezeu, acesta fiind singurul lucru pe care-l rostește cel ce aduce la baie pe acela care urmează să fie spălat” , însă „cel ce se luminează este spălat deopotrivă și în numele lui Iisus Hristos și în numele Duhului Sfânt”.

Tindem să credem că acea invocare asupra apei este ceea ce a rămas până azi în rânduiala Botezului ca sfințire a apei în care va fi botezat viitorul creștin. Pe lângă aceasta se observă limpede că, este adus catehumenul de către cineva la botez, nu vine singur, la fel și astăzi pruncul este adus la botez de către naș.

După botez, noul creștin este dus în adunare și participă la cult. Urmează apoi descrierea Euharistiei, pe lângă aceasta Iustin nemenționând alte ritualuri; cititorii lui sunt păgânii care cer descrierea unui obiectiv individual. El nu scrie Apologia să doar pentru creștini, care știu ceea ce este botezul. Sfântul Martir filosof Iustin rămâne prin această descriere, primul care dă mărturie despre botezul creștin, că sfânta Taină, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, după invierea să din morți, și nu prin propriul Său botez, care, în contrast cu botezul creștin nu a fost făcut spre iertarea păcatelor, ci pentru „că astfel se cuvine că noi să împlinim toată dreptatea” (Mt 3, 15).

Slujba catehumenatului are trei părți: exorcismele, lepădările și unirea cu Hristos.

Exorcismele sunt trei rugăciuni prin care preotul roagă pe Dumnezeu să izgonească de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului.

Lepădările și unirea cu Hristos sunt formate din întreita lepădare a catehumenului sau a nașului – în numele catehumenului – "de satana și de toate lucrurile lui", urmată de întreita lui asigurare că s-a unit cu Hristos. În timpul lepădărilor, catehumenul sta întors cu fața spre apus, suflând și scuipând într-acolo de trei ori, deoarece apusul închipuiește locul de unde vine întunericul și locul celui rău, a Satanei, care este numit și "stăpânitorul întunericului" (Efeseni 6, 12), urmând astfel cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să lepădăm lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm în armele luminii (Romani 13, 12).

Catehumenul scuipă pe diavolul în semn că s-a lepădat cu totul de el și de toate lucrurile lui, adică de păcat. Iar când catehumenul împreună cu nasul mărturisește unirea sa cu Hristos, o face cu fața spre răsărit, căci într-acolo era sădit raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniți primii oameni în urma păcatului.

De-a lungul istoriei, oamenii, adunați cu diverse prilejuri, și-au arătat acordul sau dezacordul față de anumite stări de fapt, decizii politice etc. prin aclamatii. Sfânta Scriptură ne relatează că evreii l-au forțat pe Pilat, prin aclamația "Răstignește-L, Răstignește-L! (Luca 23, 21), să-L condamne pe Iisus la moarte pe cruce. În Faptele Apostolilor citim că efesenii, incitați de argintarul Dimitrie care își vedea periclitată ocupația de făuritor de idoli, s-au adunat în teatru și au aclamat în continuu, peste două ceasuri, "Mare este Artemisa efesenilor!" (Fapte 19, 28-34). Mărturiile Sfintei Scripturi alături de alte relatări istorice ne arată că atât în antichitatea păgână cât și la evrei și, mai apoi, în Imperiul bizantin, aclamațiile poporului, în viața civilă sau în cult, erau un lucru comun. Mai mult decât în zilele noastre, în antichitate aceste aclamații nu erau simple izbugniri ale mulțimii ci aveau o bază juridică precisă ca afirmații publice ale actului comun – civil sau religios – împlinit public de comunitate, adică erau forma prin care poporul participa la viața publică, civilă și religioasă.

În Imperiul Roman una dintre aclamațiile de aprobare ale poporului era "Cu vrednicie și cu dreptate!" (Vrednic si drept). Cu această aclamație poporul convocat în adunare ratifica deciziile Senatului, aproba alegerile de împărați etc. Aclamația a trecut din viața civilă și în Sfânta Liturghie exprimând acordul deplin al credincioșilor cu îndemnul preotului de a mulțumi Domnului. Aclamația „Mă unesc cu Hristos” care confirmă filiația noului botezat la credința creștină, este similară celei din timpul Sfintei Liturghii, după rostirea Simbolului de credință.

Unirea cu Hristos se face prin credință. Iar dovada este mărturisirea credinței creștine prin rostirea de trei ori a Crezului de către catehumen, dacă este mare, sau de naș, în numele pruncului, și nu de altcineva.

Prin exorcismele și lepădările ce se fac la Botez, nu înseamnă că Biserica socotește pe cel venit să se boteze că stăpânit cu adevărat de diavol, cum sunt cei îndrăciți sau cei munciți de duhuri rele. Ele vor să spună numai că cel ce nu are încă pe Hristos, se află în robia păcatului și deci în puterea diavolului care stăpâneste pe cei robiți de păcat sau pe cei din afara harului (Efeseni 2, 1-3). Din aceasta robie îl eliberează Biserica pe catehumen prin exorcisme și lepădări, trecându-l sub puterea lui Hristos, Stăpânul nostru cel adevărat și bun.

Iată și părțile cele mai de seamă ale Botezului. Prima parte este sfințirea apei pentru botez. A doua parte este ungerea cu untdelemnul bucuriei (Psalm 44, 9), pe frunte, pe piept, pe spate, la urechi, la mâini și la picioare. Acest untdelemn este binecuvântat înainte de preot prin rugăciuni deosebite și din el se pune și în cristelniță, de trei ori, cruciș. Ungerea aceasta însemnează mai multe lucruri în sens duhovnicesc. Astfel, untdelemnul fiind rodul măslinului, ungerea cu el este semn al milei și al bunătăților dumnezeiești, prin care catehumenul a fost izbăvit de noianul păcatelor. Acest untdelemn sfințit ne aduce aminte de ungerea cu care erau unși în Legea Veche arhiereii, împărații și proorocii și cu care a fost uns Însuți Mântuitorul numit "Unsul Domnului" (I Regi 10, 1-6); Isaia 61, 1; Lucă 4, 18). La aceasta ungere ne-a făcut și pe noi părtași, caci însuși numele de creștin vine de la cuvântul grecesc "Hristos", care înseamna "Uns". Ungerea de la Botez mai închipuiește și aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul va închipui, prin afundarea în apa, îngroparea împreună cu Hristos și învierea împreună cu El.

A treia parte a Botezului este însăși săvârșirea Tainei, adică întreita afundare a pruncului în apa sfințită, în numele Preasfintei Treimi. Acum preotul ia pruncul în mâini și, ținându-l drept, caută spre răsărit și îl afundă de trei ori, zicând la prima afundare: "Botează-se robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin"; la a doua afundare: "si al Fiului, Amin", iar la a treia afundare: "și al Sfântului Duh, Amin".

Această întreită afundare arată, pe de o parte, că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de altă parte, închipuiește cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuiește totodată moartea noastră pentru viața în păcate de până aici și îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieșirea din apă închipuiește învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viața cea noua întru El.

Prin Botez, spălîndu-ne păcatele, ne facem astfel partași morții și învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii și intrăm într-o viață nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primește încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfântul Mir, prin care pruncul se miruiește pe toate părtile trupului, când preotul rostește cuvintele: "Pecetea harului Duhului Sfânt", și apoi Sfânta Împărtășanie. Prin ungere noul botezat primește pecetea și darul Duhului Sfânt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfânta Împărtășanie se unește cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Astfel, suntem morți pentru păcat și viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11). Cristelnița și apa botezului sunt pentru noi mormânt și maică duhovnicească, născându-ne pentru Hristos și ținînd astfel locul pântecelui preacurat al Fecioarei, din care S-a născut Domnul.

În Biserică primară, Botezul se săvârșea în timpul slujbei de Paști – slujba prin excelentă orientată spre veacul ce va să vie – și mereu împreună cu Sfânta Euharistie – prin care omul se face părtaș la viața dumnezeiască, la modul de existență-comuniune cu Dumnezeu. Acest mod de săvârșire este strâns legat de sensul fundamental al Botezului: acela de început al unui nou mod de existență a omului, un mod de existență după Dumnezeu.

Credinta este întâlnirea omului cu Dumnezeu si cunoasterea Lui. Ea se naste în suflet prin primirea cuvântului lui Dumnezeu: "credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos" (Rom 10, 17). Sfânta Scriptura ne învata ca credinta este o lucrare a harului dumnezeiesc vindecator si mântuitor în om: "Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curatia" (Gal. 5, 22). Credinta este mântuitoare: "prin credinta se va îndrepta omul" (Rom 3,28) caci "dreptul din credinta va fi viu!" (Avacum 2, 4). Omul trebuie sa se deschida acestei lucrari a harului prin împlinirea poruncilor adica credinta sa fie "lucratoare prin iubire" (Gal. 5, 6). Astfel ajungem ca "Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, în inimile noastre, înradacinati si întemeiati fiind în iubire" (Efes 3, 17).
Sfintii Parinti fac distinctie între credinta din auzire care ne aduce la Hristos si credinta care constituie însasi viata Bisericii si a membrilor ei despre care Sfântul Pavel spune ca face ca Hristos sa se salasluiasca în inimile noastre. Sfântul Maxim Marturisitorul o numeste pe prima credinta simpla sau din cele auzite iar pe cea de a doua credinta desavârsita sau din cele vazute, unitatea si partasia omului cu Dumnezeu. De la credinta simpla la cea desavârsita se ajunge prin primirea harului în Sfintele Taine ale Bisericii (în special Botezul, Mirungerea si Euharistia) si prin angajarea într-un efort ascetic care urmareste curatirea de patimi si dobândirea virtutilor potrivit poruncilor dumnezeiesti. Credinciosul intra astfel, în Biserica, într-o relatie personala, în permanenta crestere, cu Persoanele Sfintei Treimi care revarsa darul duhovnicesc, inclusiv pe cel al credintei.
Credinta este asadar atât un dar al lui Dumnezeu cât si un raspuns al omului. Acest raspuns consta în supunerea iubitoare fata de adevarul întrupat în Hristos, revelat de El si marturisit de Biserica. Supunerea iubitoare fata de adevarul revelat presupune cunoasterea dogmelor Bisericii si efortul ascetic personal. Cunoasterea dogmelor este esentiala deoarece "orice abatere a cunostintei noastre intelectuale de la dreapta întelegere a Revelatiei se va rasfrânge inevitabil asupra manifestarilor duhului nostru. Cu alte cuvinte, o viata cu adevarat dreapta este conditionata de adevaratele conceptii despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime".

Dar, dupa cum arata si Sfântul Isaac Sirul, nu ne putem opri la cunoasterea intelectuala a dogmelor deoarece aceasta tine de credinta simpla sau din auzire. Noi suntem chemati ca, prin lucrarea poruncilor, sa ajungem la credinta desavârsita, adevarul marturisit prin credinta transformându-se astfel în mântuire si viata.

Primirea credintei "din auzire" care consta în cunoasterea dogmelor si înaintarea spre credinta desavârsita, "din cele vazute", se împlineste în Biserica. Marturisirea credintei este o parte integranta si indispensabila a slujirii Bisericii. Slujbele în ansamblul lor sunt o marturisire a credintei, învatând si comunicând adevarul mântuitor, ajutându-l pe fiecare madular al Bisericii sa participe la acest adevar.

Desi în Noul Testament nu exista un crez formulat ca atare, înca de la începutul Bisericii au circulat scurte formulari, amplificate ulterior, care exprima continutul credintei, ferindu-o de erezii. Aceste „crezuri” erau utilizate în legatura cu Botezul, atât pentru instruirea catehumenilor cât si pentru marturisirea credintei de catre acestia în timpul slujbei.

În anul 325, la primul sinod ecumenic tinut la Niceea, pe baza crezurilor baptismale folosite în Siria, Palestina si Cezareea, Sfintii Parinti, insuflati de Duhul Sfânt, elaboreaza, ca raspuns la erezia lui Arie care contesta dumnezeirea Fiului, prima parte a Crezului rostit astazi la Sfânta Liturghie. Sinodul al II-lea ecumenic, tinut la Constantinopol în anul 381, ca raspuns la erezia lui Macedonie care contesta dumnezeirea Sfântului Duh, completeaza Crezul de la Niceea cu învatatura despre Sfântul Duh, despre Biserica, Botez, învierea mortilor si viata vesnica. Fiind elaborat la sinoadele ecumenice de la Niceea si Constantinopol, acest Crez este cunoscut sub denumirea de Crezul niceo-constantinopolitan si este "crezul prin excelenta al crestinismului" recunoscut la sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) ca expresie autentica a credintei Bisericii universale.

Marturisirea credintei prin rostirea Crezului este o expresie a unitatii de credinta a madularelor Bisericii prin marturisirea aceluiasi adevar mântuitor.

Credinta crestina este cunoasterea si trairea mântuirii ca restabilire a unitatii cu Dumnezeu si, întru El, cu ceilalti membri ai Bisericii si cu întreaga faptura, dupa chipul unitatii Sfintei Treimi. Este cunoasterea anticipata, în Biserica, a Împaratiei lui Dumnezeu ca unitate "de sus": "Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17, 20-22). Unitatea "de sus" este continutul vietii dumnezeiesti treimice. Credinta înseamna asadar partasia la unitatea "de sus" cu Dumnezeu si semenii, iar Biserica este tocmai împlinirea credintei, este acea unitate care primeste, în care se intra si la care devii partas prin credinta. De aceea credinta nu poate fi individualista. Nu poti avea credinta mântuitoare în afara Bisericii. Credinta se dobândeste si se traieste în Biserica, în comuniune cu ceilalti si exprimând unitatea cu ceilalti.

Sfânta Liturghie este Taina în care înaintam spre împlinirea desavârsita de catre Duhul Sfânt a unitatii "de sus" a Bisericii prin aducerea Sfintei Jertfe si împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului: "Iar pe noi pe toti care ne împartasim dintr-o pâine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin împartasirea Aceluiasi Sfânt Duh" (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). O conditie esentiala pentru ca Duhul Sfânt sa ne uneasca în Biserica este marturisirea aceleiasi credinte revelate. Legatura organica între unitatea credintei si împlinirea Bisericii în Euharistie alcatuieste centrul vietii Bisericii.

III.1.1. Ce mărturisire de credință se făcea?

Crezurile au fost utilizate înca de la începutul Bisericii pentru instruirea catehumenilor si marturisirea credintei la Botez. Din secolul al IV-lea, dupa formularea lui la primele doua sinoade ecumenice, folosirea Crezul niceo-constantinopolitan s-a impus în practica Bisericii mentinându-se pâna astazi. Astfel, fiecare crestin ortodox, la Botez, s-a lepadat de satana si s-a unit cu Hristos marturisindu-si credinta prin rostirea acestui Crez fie direct (daca a fost botezat matur) fie indirect, prin intermediul nasului (daca a fost botezat prunc).

La Sfânta Liturghie, rostirea Crezul înseamna pentru toti credinciosii o reînnoire a fagaduintei facute la Botez, o afirmare a calitatii de membru al Trupului lui Hristos, Biserica.

Crezul niceo-constantinopolitan sintetizeaza învatatura Bisericii exprimând "paradoxurile fundamentale" ale credintei noastre si anume unitatea de fiinta si deosebirea personala între Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si, pe de alta parte, unirea dumnezeirii cu umanitatea în Persoana Fiului, paradoxuri la baza carora sta iubirea nemasurata a lui Dumnezeu din sânul Sfintei Treimi revarsata asupra omenirii. "Se întelege de la sine ca nici un crez finit nu poate spune vreodata tot ce este de spus despre Dumnezeul cel infinit. Crezul e mai curând o declaratie omeneasca dumnezeieste insuflata, spre a ne ajuta la întelegerea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel numea pe Hristos "darul negrait" al lui Dumnezeu, ceea ce subliniaza faptul ca nici un crez nu poate cuprinde vreodata sau sa ajunga la capatul plinatatii întelesului lui Hristos. Cu toate acestea, recunoscându-ne finitudinea, nu putem ascunde cele ce a facut Dumnezeu pentru noi. Trebuie sa ne rostim credinta, oricât de nedesavârsit. Aceasta a încercat sa faca Biserica prin Crez. Trebuie sa stim ce anume credem si în Cine credem, daca vrem sa traim ca crestini."

III.2. Taina Mirungerii

Mirungerea — Purificarea în baia nașterii, din nou prin taina Sfântului Botez, avem nevoie de întărire. Aceasta întărire în Duh și în viața lui Hristos ne-o dă ungerea cu Sfântul Mir, taina prin care pășim în faza iluminată a vieții mistice. Dacă Botezul închipuie Crucea, moartea și învierea cu Duhul Sfânt, Mirul este hrana spirituală ce se da celui renăscut în apa sfântului Botez, pentru a fi întărit în noua viață, în care este ca un prunc nou născut duhovnicește.

Mirul ne face părtași ai lui Hristos. El adaugă la harul Botezului un har deosebit de putere, de tărie, cu care îndrăznim să ne mărturisim cu mărinimie credința, împotriva vrăjmașilor noștri și mai ales împotriva sfielii de oameni, care împiedică pe atâția creștini sa-și împlinească datoriile lor față de credință. De aceea darurile Duhului Sfânt, de care ne-am împărtășit la Sfântul Botez, ne sunt date acum în chip și mai deosebit, ca să ne lumineze credința, să o facă mai vie, mai pătrunzătoare și în același timp să ne întărească voința împotriva oricăror alunecări. De aici, datoria noastră să sporim darurile Duhului sfânt și îndeosebi darul bărbăției creștinești".

În aparență s-ar părea ca importanța sfântului Mir se pierde între cele două taine: a Botezului și a Euharistiei. Totuși importanța ei este deosebit de mare, în ceea ce privește sporul în viața mistică deoarece "după cum iertarea păcatelor o obținem prin baia Botezului și după cum de la altar primim trupul lui Hristos, iar lucrarea acestor taine nu vor înceta atât vreme cât Dătătorul lor este atotputernic — tot așa e firesc lucrul ca și creștinii să scoată din taina Sfântului Mir toate binefacerile pe care ea le poate da și pe care Sfântul Duh le dăruiește din plin. Cât despre mișcările și rânduielile tainei Mirului și ele vor să ne arate împărtășirea cu puterea Duhului celui Sfânt. Când se ajunge la ungere, atunci însuși Hristos vine cu putere, El în care sta toată mântuirea și nădejdea de mai bine a oamenilor. El, prin care ni s-a dat să ne împărtășim din Duhul Sfânt și tot El, puterea prin care ne apropiem de Tatăl ceresc.

În sens mistic, Sfântul Mir, compus din multe materii bine mirositoare, untdelemn, aromate și încă altele, închipuite darurile Duhului Sfânt ce ni se împărtășesc noua prin mijlocirea lui Iisus Hristos.

Ca să întărească adevărul, ca noi prin cele văzute primim pe cele nevăzute, prin cele sensibile și inteligibile, ni se împărtășesc cele ce sunt mai presus de sensibil și covârșesc tot ce poate fi înțeles și ca noi, prin lucrări omenești primim darurile cele dumnezeiești. Sfântul Chiril al Ierusalimului amintește următoarele, celor care ar dori să ispitească din taina Sfântului Mir: "Să nu-ți închipui ca mirul acela este simplu mir. Căci, după cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh nu mai este simpla pâine, ci trup al lui Hristos, tot așa și acest sfânt mir, după invocare, nu este simplu mir, nici nu s-ar putea spune ca este mir obișnuit; dimpotrivă, este un dar al lui Hristos și al Sfântului Duh și lucrează prin prezența Dumnezeirii lui. În chip simbolic se unge cu el fruntea și celelalte simțuri. Trupul se unge cu mir material, dar se sfințește sufletul prin Sfântul și de viață făcătorul Duh".

Prin Botez și Mirungere – săvârșite împreună în Biserică ortodoxă – Duhul Sfânt al lui Dumnezeu lucrează în noi o transformare prin care dobândim capacitatea de a viețui altfel, de a viețui împreună cu Dumnezeu, în comuniune de iubire cu El și cu toți cei ce au suferit deja această transformare și care formează Biserica. Acest nou mod de viață permite omului să între într-o relație de comuniune în iubire cu Persoanele Sfintei Treimi, să se facă părtaș modului de viața treimic.

Desi nu ne identificăm ființial cu Dumnezeu, primim de la El capacitatea de a trăi viața Sa, de a ne împărtăși de iubirea care există între Persoanele Treimii. Acest mod de existență nu este unul automat, după Botez, ci rămâne în noi că potențialitate ce poate fi activată prin voința noastră liberă. Adevăratul sens al parcursului spiritual al creștinului, în Biserică, este realizarea acestui mod de existență după Dumnezeu. Devenită posibilă după Botez, actualizarea se poate realiza doar cu ajutorul lui Dumnezeu, căci viața după și pentru Dumnezeu trebuie alimentată din însăși viața lui Dumnezeu. Finalitatea realizării progresive a acestui nou mod de existență a omului este Împărăția lui Dumnezeu, în care creștinul se va împărtăși de viața divină după ce în întreaga să existență pe pamânt și-a apropriat acest mod de existență.

O astfel de înțelegere a scopului vieții creștine trebuie să stea la baza tuturor acțiunilor noastre. Păcatul este pervertirea acestui scop al existenței noastre pamântești. Orice faptă a noastră care nu ne deschide spre iubirea de Dumnezeu și de semeni, ci ne închide într-un egoism al intereselor mărunte și vremelnice este, în realitate, un refuz de a ne pregăti pentru primirea imensului dar pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi: însăși viața Sa.

Taina Botezului, în dimensiunea să pascală, a fost prefigurată în Vechiul Testament atât prin Noe, care a fost salvat de potop prin corabia – simbol al Bisericii (Facerea, cap. 6-9; cf. I Petru 3, 20-21), cât și prin ieșirea poporului ales din robia Egiptului, trecerea prin Marea Roșie (Ieșirea 12, 1-51 și 13, 1-16; cf. I Cor. 10, 1-2) și apoi trecerea prin Iordan (Iosua 4, 1-10) și intrarea în Țara Făgăduinței.

Înțelesul adânc și tainic al Botezului creștin că moarte și înviere împreună cu Hristos este temeiul întregii vieti creștine.

Moartea a venit în lume că urmare a păcatului neascultării lui Adam față de Dumnezeu, izvorul vieții sale (Romani 5, 17-19). Omul însă nu a căzut în păcat din proprie inițiativa ci pentru că a fost înșelat de diavolul (Facerea 3, 1-6, 13, 24; II Cor. 11, 3; Ioan 8, 44). De aceea, Hristos, Noul Adam, îndată după botezul Sau în Iordan, se luptă cu ispitele lăcomiei ce vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, că fiind singura și ultima realitate; ispită de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-si libertatea spirituală interioară care vine din comuniunea cu Dumnezeu; și ispita slavei deșarte sau a autoafirmării și a existenței narcisiste (Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Lucă 4, 2-13).

Iar în partea finală a vietii Sale pământesti, Hristos, Noul Adam, respinge ispitele durerii, care vin de la puterile demonice, care, prin intermediul oamenilor care Il urau pe nedrept pe Hristos, încercau astfel să-L facă să cadă din ascultarea față de Dumnezeu și din iubirea față de oameni. Insă, prin ascultare față de Dumnezeu pănă la moarte: «Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu» (Lucă 23, 46; Filipeni 2, 4-10; Romani 5, 19) și prin iertarea dușmanilor Sai (Lucă 23, 34), Hristos Domnul a biruit puterile demonice, «le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce» (Coloseni 2, 15), transformând astfel moartea ca plată a păcatului neascultării și ca existență egoistă a omului căzut, în moarte – dăruire de Sine lui Dumnezeu și oamenilor prin iubire jertfelnică.
Acesta este înțelesul tainic al Paștelui ca trecere de la moartea lui Adam – despărțire de Dumnezeu – la moartea lui Hristos – făcătoare de comuniune și de viață. Acest înțeles este lumina tainică a Troparului Invierii: «Hristos a inviat din morți cu moartea pe moarte călcând». Păcatul și deci moartea spirituală a omului este despărțirea lui de Dumnezeu – Izvorul vietii veșnice. De la aceasta moarte se trage și moartea trupului în Hristos însă iubirea față de Dumnezeu și față de oameni a fost mai tare decât teama de moartea fizică. De aceea, Crucea lui Hristos este numită de către Sfântul Apostol Pavel «puterea lui Dumnezeu» (I Cor. 1, 18).

Harul care se dă omului prin Botez este putere din puterea Crucii și a Invierii lui Hristos. Astfel, Botezul este Taina prin care ne lepădăm de Satana și ne unim cu Hristos. De aceea, cel ce dorește să se boteze este întrebat: «- Te lepezi de Satana?» «- Te unești cu Hristos?» Iar el răspunde: «- Mă lepăd de Satana!» și «- Mă unesc cu Hristos!». Acest legământ sau acest vot baptismal este programul și lupta creștinului pentru toată viața să pe pământ. Prin Sfântul Botez se iartă păcatul strămoșesc și toate păcatele făcute până la Botez, pentru că se trece de la existența fără Hristos, la viața cu Hristos și în Hristos, Care a zis: «Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul)» (Ioan 11, 25).

Sfântul Ioan Gura de Aur compara crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în ziua a șasea de la facerea lumii cu crearea sau nașterea omului din nou prin Sfântul Botez și zice: «precum la creatie pământul a slujit de materie și Creatorul a făcut tot restul, acum la fel, apa slujește de materie, și harul Duhului Sfânt face tot restul; atunci «omul a primit suflet și viață» (Facerea 2, 7); «acum este umplut de Duh viu» (I Corinteni 15, 45). Altădată omul n-a fost format decât după crearea lumii, acum dimpotrivă, omul nou este creat înainte de creație, caci el este renăscut primul, apoi el transforma lumea.

Prin Întruparea și Învierea Sa, Iisus Hristos a făcut firea omenească capabilă de a trăi viața lui Dumnezeu: mai întâi în propriul Sau Trup omenesc, apoi în a celor ce se împărtășesc din El. Prin lucrarea Duhului Sfânt, Biserică devine astfel un laborator al învierii la acest nou mod de viață. Pregătirea pentru viețuirea în comuniune cu Dumnezeu dă sensul existenței noastre pământești. Ea ne conduce la realizarea scopului pentru care am fost aduși la existență: de a ne bucura de viața împreună cu Dumnezeu – fericire supremă ce poate fi "pregustată" încă de aici de pe pamânt.

Botezul este o naștere din nou (1 Petru 1,3 și 23), o trecere de la un mod de existență biologic la un mod de existență eclesial. Trăsăturile definitorii ale existenței eclesiale sunt descrise în învățăturile Domnului către ucenicii Săi, în poruncile și pildele Sale.

Botezul este trecerea omului de la individ la persoană, termen mult utilizat de teologii ortodocși pentru a exprima modul de existență prin comuniune de iubire (cu Dumnezeu și cu ceilalți membri ai Bisericii), că ființa iubită și care iubește, față de o existență individuală, de supraviețuire biologică, condusă de instincte ale naturii, supusă deteriorării progresive și morții. Modul de existență eclesial este modul de existență al persoanei, în vreme ce individul încă viețuiește după un mod biologic. În aceasta perspectivă, mântuirea pe care Hristos a adus-o omenirii este aceasta posibilitate a omului de a trece de la un mod de viețuire îngust, dominat de firea căzută și îndreptat spre interese vremelnice, la adevărata viață în iubirea și pacea lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți ai Bisericii au numit realizarea modului de existență eclesial: îndumnezeire, căci desi creștinul nu devine Dumnezeu, modul sau de existența se apropie de cel al lui Dumnezeu, alimentându-se din el. Creștinul este chemat să trăiască încă de pe pământ viața Treimii. Comuniunea de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt îi este dăruită potential la Botez și este chemat să o transforme în realitate efectivă pe parcursul existenței sale în lume. După realizarea acestei transformări, la despărțirea de aceasta lume, creștinul este pregătit să viețui ască împreună cu Dumnezeu în Împărăția Sa, căci prin întregul său parcurs spiritual în Biserică el și-a adaptat viața la viața lui Dumnezeu.

Slujba Sfântului Botez trebuie citită de către noi în fiecare an, că să înțelegem ce au spus părinții și nașii pentru noi când am fost botezați, copii fiind; când s-au rugat preotul și toată Biserică pentru fiecare primitor al Botezului: «că să fie vrednic de împărăția cea nestricăcioasă», «să se arate el fiu al luminii și moștenitor al veșnicelor bunătăți», «să se facă el împreună sădit și părtaș morții și învierii lui Hristos», «să-și păzească el haina botezului și logodirea Duhului neîntinată și fără prihană în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos», «să se facă lui apa aceasta haină a nașterii de-a doua spre iertarea păcatelor și spre îmbrăcăminte în nestricăciune». Iar preotul citește pentru sine însuși o rugăciune specială către Dumnezeu Tatăl pentru a se învrednici că să slujească Taina Sfântului Botez: «și mă întărește spre slujba acestei Taine mari și cerești. și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta care se va naște din nou prin a mea nevrednicie și-l zidește pe dânsul pe temelia Apostolilor și proorocilor Tăi; și nu-l surpa, ci sădește-l pe dânsul sădire a adevărului în Sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică și să nu-l smulgi, ca, sporind el în dreapta credință, să se slăvească și printr-însul preaSfânt numele Tau, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin».

In altă rugăciune se cere: «Stăpâne a toate, arată apa aceasta apă de izbăvire, apă de sfințire, curăție trupului și sufletului, dezlegare de legături, iertare păcatelor, luminare sufletului, baie de a doua naștere, înnoire duhului, har de înfiere, îmbrăcăminte de nestricaciune, izvor de viață. Arată-Te, Doamne, în apa aceasta și dă acestuia ce se botează să se schimbe prin ea, să lepede pe omul cel vechi, stricat de poftele înșelăciunii, și să se îmbrace în cel nou, care este înnoit după chipul Ziditorului sau, ca, fiind împreună sădit cu asemănarea morții Tale prin Botez, să se facă partaș Invierii Tale și, păzind darul Sfântului Tău Duh și sporind așezământul harului, să ia plata chemării celei de sus și să se numere cu cei întâi născuți înscriși în cer, întru Tine, Dumnezeul și Domnul nostru Iisus Hristos».

Câtă bogăție spirituală cuprind aceste rugaciuni sfinte! Cât de mari binecuvântări aduc ele când sunt citite și ascultate cu credința și evlavie, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste!

După primirea Tainei Sfântului Botez și a Tainei Mirungerii, celui de curând botezat și miruns cu Sfântul și Marele Mir i se spune: «Indreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai…» și apoi «botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh».

Prin aceasta se arată taina omului renăscut din apă și din Duh Sfânt, pentru a slăvi pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în toată viața sa. De aceea, Biserica, fiind adunarea celor botezați în iubirea Sfintei Treimi, laudă neincetat în slujbele ei Sfânta Treime și se îndreaptă, mai ales prin sfinții ei, către Inviere, sărbătorind în fiecare prima zi a săptămânii, adică Duminica, taina Invierii lui Hristos pe Care-L avem în inimile noastre de la Botezul din apă și din Duhul Sfânt.

În rezumat: "Pecetea Darului Sfânt" (taina Sfântului Mir) ne întipărește în suflet pe însuși Sfântul și dumnezeiescul Duh, care ne va face asemenea lui Hristos și iluminându-ne ne va arata calea spre desăvârșire și ne va întări sau putem birui orice piedică, care ne-ar sta în calea unirii cu Hristos.

III.3. Taina Sfintei Euharistii

Aceasta taină între taine, ne ridica pe treapta cea mai de sus a vieții mistice sacramentale. Prin ea ne unim cu Hristos. Hrana care susține și dezvolta trupul mistic al lui Hristos (Biserica) este pâinea și vinul ce se prefac în Sfântul Prestol. "Seva dătătoare de viață, care circula în toate mădularele corpului mistic al Biserici și care îl însuflețește și îl alimentează necontenit, curge din altarul jertfei care se actualizează pentru noi în jertfa Mielului lui Dumnezeu".

Sub chipul pâinii și al vinului din Sfânta Euharistie primim în chip mistic dar real pe Hristos. El vine în taina euharistica, se unește cu noi și ne îndumnezeiește.

Euharistia hrănește sufletul care ca și trupul, are nevoie de a se hrăni ca să poată trăi și să se poată întări. Însă pentru a ține în viață ceva dumnezeiesc trebuie ca și hrana să fie dumnezeiască. Și hrana dumnezeiască este trupul și sângele lui Iisus Hristos, sufletul Lui și dumnezeirea Lui, care vor face din noi alți hristoși trecându-ne noua Duhul Lui, simțămintele Lui, virtuțile Lui și mai cu seama dragostea Lui de Dumnezeu și de oameni.

Mulțumirea este singurul răspuns deplin și real al omului la darurile lui Dumnezeu: creația, răscumpararea și Împărăția. În fața a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, a darurilor pe care le revarsă peste noi și, mai ales, a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis porțile raiului, nu putem fi decât mulțumitori. "Într-adevar suntem datori să mulțumim, remarca Sfântul Chiril al Ierusalimului, pentru ca ne-a chemat la un har atât de mare deși eram nevrednici, pentru că s-a împăcat cu noi deși Îi eram vrăjmași (Romani 5, 10), pentru că am fost învredniciți de înfierea Duhului (Romani 8, 15)".
Sfântul Apostol Pavel arată că omul restaurat în Hristos, omul cel nou care "se înnoiește, spre deplina cunoștința, după chipul Celui ce l-a zidit" (Coloseni 3, 15), este mulțumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi mulțumitor este dovada cunoașterii lui Dumnezeu căci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât mulțumitor. Mulțumirea este plinătatea cunoașterii lui Dumnezeu, a cunoașterii Lui existențiale care înseamnă întâlnire, comuniune și unitate cu El. Mulțumirea față de Dumnezeu, care izvorăște din cunoașterea Lui, este trăirea raiului, este starea celor care au fost făcuți părtași Împărăției lui Dumnezeu. Prin mulțumirea față de Dumnezeu se restabilește și cunoașterea integrală a lumii, recunoașterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaște în toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate. Mulțumirea fiind împlinirea cunoașterii este și împlinirea libertătii celei adevărate pe care ne-o dă cunoașterea adevărului: "Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi mulțumește, iar cel care îi multumește lui Dumnezeu este liber.
Mulțumirea este starea omului desăvârșit care s-a îmbrăcat întru dragoste și în inima căruia stăpânește pacea lui Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă ca "orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl" (Coloseni 3, 17).
La Sfânta Liturghie, prin acest răspuns credincioșii afirmă că a mulțumi Domnului este o datorie a noastră, un lucru care se cuvine și este drept să-l facem. "Prin faptul că mulțumim, arată Sfântul Chiril al Ierusalimului, noi facem un lucru vrednic și drept. Dumnezeu, în schimb, n-a facut numai ce era drept, ci ceva mai presus de dreptate atunci când ne-a facut atâta bine și ne-a învrednicit de atâtea bunatati".
Sfânta Euharistie sau "Masa Domnului" corespunde fazei a treia a vieții spirituale, adică fazei unirii cu Hristos. Prin Euharistie depășim în viața duhovniceasca cele două faze, de purificare prin Botez și de iluminare prin mirungere. De acum nu mai suntem copii, nici adolescenți în Hristos, ci, prin Euharistie, devenim maturi în Hristos, unindu-ne cu Acesta în modul cel mai intim posibil. Sfânta Euharistie este desăvârșirea tuturor celorlalte taine, ea este singura taina în stare să scape pe om de orice păcat înaintea lui Dumnezeu și numai ea este taina, care face ca darul, primit prin celelalte taine, să strălucească într-un mod mai evident. Noi toți, cei născuți din Adam, avem de patrimoniu păcatul și din această stare de păcat, noi nu ne putem emancipa numai cu puterile noastre omenești, ci avem nevoie de sprijinul unei puteri supraomenești. Acest sprijin ni-l da însuși Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, prin unirea euharistică. Căci, văzând Hristos "ca prin noi înșine nu ne putem îndrepta, s-a făcut îndreptarea noastră venind din sânurile Tatălui, s-a făcut sfințirea și răscumpărarea noastră, a stricat zidul vrajbei în trupul Său și ne-a împăcat cu Dumnezeu, și încă nu numai în firea Sa și o singură dată când a murit, ci de fiecare dată și pentru toți oamenii reînnoindu-se și azi în noi ca și atunci prin răstignire, căci și pe noi ne iartă ori de câte ori, părându-ne rău de păcate, ne apropiem de sfânta masă".

Impărtășindu-ne la această sfântă masă, noi suntem în lume, dar nu mai aparținem lumii, fiindcă trupul și sângele euharistic ne transformă din oameni cu natura de lut și păcătoasă, în oameni cu natura transfigurată, îndumnezeită. Căci rostul mistic al unirii euharistice se cuprinde în următorul mănunchi de realități: apartenența noastră la Adam și trupul carnal păcătos, prin euharistie devine apartenența la Hristos și întrupare în trupul mistic–duhovnicesc al lui Hristos, după cum ne arată Pavel, mare apostol al lui Hristos în cuvintele: "voi sunteți trupul lui Hristos și unii altora mădulare" (I. Corinteni, 12,27). Fără îndoială că aici nu ne vom gândi la trupul nostru, ci mai degrabă la sufletul nostru împreună cu toate facultățile și puterile lui. Cuvântul "trup" în cazul nostru vizează sensul mistic.

Grație unirii mistice euharistice directe cu Hristos, noi ne facem părtași la o cununie de viață intimă, "nevăzută, dar reală cu El". Prin această unire "Hristos viază în noi și noi viem în El" ca niște mădulare ale trupului Său mistic.

"Pentru aceea ce suntem pe deplin încredințați ca ne împărtășim cu trupul, iar în chipul vinului ți se dă sângele lui Hristos unit într-un singur trup și sânge cu El. Astfel, ajungem și purtători de Hristos, pentru că trupul și sângele lui se împărtășesc în mădularele noastre. Astfel, după cuvintele fericitului Petru, ajungem părtași firii dumnezeiești".

Și acum să examinăm sensul acestui trup mistic, raportat la taina Sfintei Euharistii.

Prima taină care stabilește unirea noastră în sens mistic cu Hristos este Botezul.

Botezul este taina care ne naște în Hristos, prin ea începem o viață nouă, devenim oameni noi și mădulare noi. Noi înșine devenim toți prin Botez mădulare, nu ale trupului păcătos, ci ale trupului mistic al lui Hristos, care este Biserica întreagă, cu toți membrii ei. "Toate membrele pe care Hristos și le creează mai întâi prin Botez și pe care le întărește în Sfântul Duh, prin mirungere, alcătuiesc marele organism duhovnicesc al Bisericii, având drept cap pe Hristos, el e inima care pulsează sângele vieții, el e spiritul care transformă și face viu" .

Dar acest trup mistic al lui Hristos "trebuie să se hrănească cu o hrană oarecare. Această hrană este trupul euharistic al lui Hristos, mădularele lui Hristos trebuiesc scăldate în sângele Lui, asimilate trupului Lui". Iar acest proces de asimilare divină, pe cale concretă, reală și fizică se realizează numai prin Sfânta Euharistie, actul prin care creștinii devin la Botez membrele trupului lui Hristos "precum coardele de vită sunt legate organic de butucul lor".

În unirea euharistică, prin asimilarea trupului și sângelui celui sfânt, Hristos, "focul regenerator", se desăvârșește integrarea sau adopțiunea noastră ca membre ale trupului mistic al Său. Această adopțiune sau filiațiune e o comunitate de sânge și de carne, lămurește Cabasila.

Măreția acestei taine se desprinde mai ales din îndoita calitate a ei, de jertfă și de împărtășire.

În primul rând Sfânta Euharistie este o jertfă, singura și suprema jertfă adusă de creștini lui Dumnezeu; în al doilea rând, ea este o împărtășire, întrucât prin ea, sub forma pâinii și a vinului prefăcute în trupul și sângele lui Hristos, ne împărtășim cu El și viața Lui.

III.3.1. Hristos prezent real–mistic în Liturghie

Înainte de slăvita minune a prefacerii darurilor, preotul, printr-un șir de rugăciuni, pregătește sufletele pentru înfricoșata taină ce se apropie. Se zice Simbolul Credinței prin care ne mărturisim dreapta credință, apoi preotul îndeamnă cu glas înalt: "Să stăm bine, sa stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfa cu pace să o aducem". Auzind aceste cuvinte, știm că este aproape clipa când se va sfârși minunea cea mare a prefacerii. La îndemnul preotului "Sus sa avem inimile", trebuie într-adevăr să ne ridicăm inima la Dumnezeu și nu în jos la pământ spre lucrurile lumești. Acum preotul cheamă pe credincioși la cântarea biruinței: "Cântare de biruință, cântând, strigând, glas înălțând și grăind": "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot" imn prin care îngerii și oamenii laudă biruința de pe cruce a lui Hristos, care a sfărâmat iadul și puterea morții, dăruindu-ne nouă viață.

În momentul acesta sublim, cuvine-se ca și noi "să pășim cu sufletul în foișorul unde se află Mântuitorul, luând cu ucenicii la cina cea din urma. Să ascultăm glasul tremurat de plâns și de durere, dar hotărât de jertfa cu care Mântuitorul, luând pâinea de pe masă și dând-o ucenicilor săi, le zice: "Luați, mâncați, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi". Să ascultăm cu inima noastră intonația acestui glas și să-I privim fața îndurerată ca de moarte, dar senină și blândă ca a unui mielușel care, fără să știe, merge la înjunghiere. Să ne apropiem urechea de inima lui Iisus, când rostește aceste cuvinte și sa ascultam cum, din dragoste pentru noi, se zbate tare în fața patimilor și a crucii pe care el acum o simte cum vine către El și cum i se așează pe umeri în strigatele de batjocura ale mulțimii.

"Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Când auzim aceste cuvinte, se cuvine a ne închina până la pământ, căci atunci Mântuitorul simte cum se înalță crucea cu El, simte sfâșierile trupului Sau pironit în cuie, simte sângele Său cum se prelinge în șiroaie lungi pe lemnul crucii pentru întemeierea împărăției lui Dumnezeu sub legea cea nouă a dragostei".

Sufletul străbătut de asemenea trăirii mistice, atât al preotului cât și al credincioșilor, prin formula liturgică a invocării, atrage pe Duhul Sfânt din înălțimea cereasca și-l coboară peste Sfintele Daruri, pe care le preface în trupul și sângele lui Hristos.

În clipa aceasta, darurile (pâinea și vinul) se prefac în însuși cinstitul trup și sânge ale lui Dumnezeu și de acum Hristos e prezent în Liturghie nu numai printr-o comunicare duhovnicească a credincioșilor cu dânsul, ci în chip real și substanțial, stabilindu-se astfel o identitate între materia jertfei euharistice și a celei de pe Golgota, prin acțiunea Sfântului Duh.

Prefacerea "este însă un mister, adică o lucrare nu numai nevăzută, dar nepătrunsă și ascunsă puterilor rațiunii omenești. Aici se concentrează misterul liturgic adevărat și real: în aceasta primire întru ale sale a sacrificiilor noastre materiale și spirituale, în aceasta mijlocire a cultului nostru de adorațiune, în aceasta lucrare și continuare a operei Mântuitorului. Prin Liturghia bisericii, prin Sfânta Euharistie, mai ales, ajungem trupul mistic al lui Hristos, atât pe calea unirii individuale cu El, cât și prin unirea tuturor în același trup mistic, prin împărtășirea din același pahar și din aceiași pâine.

Grație Sfintei euharistii, Liturghia cuprinde înlăuntrul ei Revelația permanentă. În ea se descoperă neîncetat, sub forme accesibile sufletului omenesc, Fiul lui Dumnezeu, care este prezent în chip mistic, înconjurat de puterile cerești, și prin sfintele elemente preschimbate în sfântul Său trup și prea curatul Său Sânge, împărtășește nevăzut grația mântuirii". Sfânta Liturghie împlinește pregătirea personală a fiecăruia și pregătirea comunitătii pentru Euharistie fiind ultima și cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Hristos, spre recunoașterea și primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru și ni se dăruiește mai întâi prin cuvintele Sale făcând să "ardă inimile în noi" (Lc. 24, 32) și să se nască în noi credinta care să ne ajute să-L recunoaștem și să-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecării cu Trupul și Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea și băutura Cuvântului. "De la meta-noia (căința) personală a fiecărui credincios și dobândirea "mintii lui Hristos" (I Cor. 2, 16) înaintăm la homo-noia (același gând al) tuturor și la meta-morfoza (transfigurarea) a toate (a trupului și a sufletului, a persoanei și a comunitătii) și la manifestarea în fiecare și în toti a tainei Cuvântului întrupat" .

Toata rânduiala liturgică următoare prefacerii e pusă în raport cu actul istoric suprem al jertfei îndeplinite de Mântuitorul pe Golgota. Astfel, înălțarea Sfântului Agneț împreună cu exclamarea "Să luăm aminte, Sfintele sfinților" reprezintă ridicarea lui Hristos pe cruce, iar frângerea în patru părți a Agnețului, dă imaginea morții Sale. Împărtășirea noastră cu sfânta Cuminecătură închipuie învierea Sa și concomitent cu aceasta, învierea noastră duhovnicească. "Finalul operei pământești a Fiului lui Dumnezeu îl formează ultimele instrucțiuni date de dânsul apostolilor săi, pe care Liturghia le amintește prin cele două arătări ale Darurilor sfințite și anume, atunci când poporul este îndemnat să se apropie de sfânta împărtășire "cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste"; arătarea Mântuitorului pe muntele Măslinilor, iar cea din urma, însoțită de cuvintele "totdeauna, acum și pururea", reprezintă ultima arătare a Domnului către apostoli, înainte de înălțare, pe când depunerea lor la proscomidiar simbolizează însăși înălțarea sa la ceruri, ca act ultim al proslăvirii Mântuitorului, începută mai–nainte prin înviere".

Liturghia se încheie prin rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, iar credincioșii, transfigurați și îndumnezeiți prin unirea mistică–euharistică cu Hristos, părăsesc plini de bucurie duhovnicească sfântul locaș.

Iar cât privește roadele acestei petreceri, ele sunt chiar scopul și lucrarea Euharistiei, fiindcă scopul principal al lui Hristos, prin unirea euharistică, este de a nu lipsi pe nici unul din cei ce-L gustă, de roadele acestei sfinte hrăniri. La ospățul Sfintei Mese euharistice, Hristos se îmbie spre mâncare însuși pe Sine și prin aceasta schimbă întru totul pe cei care-l gustă. El împrumută celui care-L gustă cu vrednicie însăși personalitatea Sa, face ca dreptatea noastră prin împărtășire sa fie asemenea dreptății Lui, dându-ne garanție, că prin El vom câștiga lupta în viață. Într-atâta schimbă Hristos pe acela cu care, după vrednicie se unește, încât, din punct de vedere sufletesc îl face întocmai asemenea Lui, revărsându-i toate darurile Sale dumnezeiești în suflet, iar, din punct de vedere trupesc, "noroiul primește vrednicie de împărat, nu mai este noroi, ci se preface în însăși vrednicia împăratului"; căci, prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, Dumnezeu, "sufletul, înțelegerea și voința Lui, nu sunt mai puțin și ale firii noastre omenești".

Când cu vrednicie și cu deplină curățenie sufletească ne apropiem de Sfânta Masă, atunci Hristos se revarsă în sufletele noastre și se face una cu ele, le umple "străbătându-ne toate adâncurile și toate ieșirile, învăluindu-ne din toate părțile, atunci ce ar mai putea veni bun peste noi sau ce s-ar mai putea adăuga? El oprește săgețile viclene care s-azvârlă dinafară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni și din orice parte, pentru că El este scăparea noastră. Iar dacă înlăuntrul nostru se află vreo necurăție, El o șterge cu totul, pentru ca locuind întru noi, El umple toată casa sufletului nostru. Și apoi noi nu ne cuminecăm cu vreo bunătate de-a Lui și nici nu ne împărtășim cu vreo raza sau vreo strălucire din discul Soarelui dumnezeiesc, ci din însuși discul acesta, așa încât îl facem să locuiască în noi, să ne pătrundă până în măduva și mădularele noastre, ba chiar să nu mai formăm decât unul și același trup împreună. Fiindcă îndată după împărtășanie, trupul, sufletul și toate puterile noastre se înduhovnicesc, căci trup se unește cu trup, sânge cu sânge și suflet cu suflet. Urmarea este că binele biruiește răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeiești stăpânesc peste cele omenești, sau, cum spune sfântul Pavel când vorbește de înviere: "moartea este înghițită de viață", iar mai departe: "de acum, dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine".

Cât de frumos se conturează din aceste cuvinte superioritatea și primatul euharistiei chiar între celelalte taine. Toate celelalte taine dau roade incontestabile în viața duhovnicească, dar Sfânta Euharistie e desăvârșirea tuturor celorlalte. Ea constituie piscul cel mai înalt pe crestele vieții duhovnicești. Legătura între această taină și celelalte, rămâne însă mereu strânsă. Ele nu pot rodi una fără alta.

Deveniți prunci duhovnicești prin nașterea cea efectuata prin Botez, ajutați a parcurge cu spor vârsta adolescenței în Duh, de către taina mirungerii, ajungem prin Euharistie bărbați maturi în Duh, suntem în măsura bărbatului desăvârșit.

Prin unirea Euharistica, întreaga noastră făptură se schimbă. Hristos ne lucrează și pe noi după chipul Său, ne face asemenea Lui, devenind făpturi noi, oameni noi. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăției în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul și viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică și indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului și eshatologicului.

Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creație și, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie și dezvăluire crescândă a prezentei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat și Înăltat dar și ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată" .

În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioșilor. Nu îl întâlnim ca inși singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El și între noi printr-un urcuș spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos și, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primește darul unității "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel și revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viata vesnică. În același timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală și în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflați departe cât și cei adormiți ca mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp și spațiu. Desigur asemănarea noastră cu Hristos nu se face în sensul că El devine, prin aceasta, asemenea nouă, trupesc și supus concupiscentei ca noi, nu, ci, prin aceasta unire el ne face pe noi asemenea Lui. Condiția vredniciei noastre rămâne desigur un deziderat al rodirii acestei uniri.

De aceea Hristos ne sfătuiește a ne împărtăși mai des cu această hrană care, pogorându-se din cer, da viața lumii, iar pe oamenii, ce se împărtășesc cu ea, îi face cetățeni ai împărăției celei veșnice. Iar acest fapt îl întărește chiar Hristos prin Sfânta Scriptură, unde spune în mod clar: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii" (Ioan 6,51).

Cât privește curățenia vieții celei noi, aceasta roadă este tot lucrarea tainei Sfintei Euharistii. Daca prin Botez, primind iertarea păcatelor, ajungem la curățenia vieții noi spirituale, a omului născut în Hristos, prin Sfânta Euharistie ne menținem aceasta curățenie și o reînnoim mereu ori de câte ori se întâmplă a cădea în ea, postulându-se desigur pentru aceasta reînnoire, ispășirea și frângerea inimii. Mare este puterea de curățire a acestei taine pentru ca lacrimile noastre din taina mărturisirii absoarbe mila și dragostea lui Hristos, care, din cer pogorându-se în Sfântul Potir, vine și se dă nouă ca hrana, garantându-ne curățirea sufletului și rămânând mereu viu cu noi, în viața noastră, cea trăită în El.

Concluzii

Dacă prin Sfântul Botez devenim oameni noi, cu viață nouă, fii ai lui Hristos, care ne încorporează ca prunci în Sfântul Sau Trup mistic, datoria noastră e de a colabora cu harul spre a ieși din pruncia duhovnicească și a crește până la vârsta și măsura bărbăției desăvârșite în Hristos. Menținerea în Hristos și creșterea în El, nu sunt roadele exclusive ale harului divin. Fără străduința noastră de ascultare și urmare a voii lui Dumnezeu, nu ne putem păstra apartenența noastră la Hristos. Potrivindu-ne cu voia lui Dumnezeu și ascultând de poruncile Lui, iată calea pe care, dacă mergem, ne putem păstra viața în Hristos. Aceasta înseamnă că trebuie să asculte voia lui Dumnezeu, să săvârșim faptele noastre după îndreptarul harului divin sălășluit în noi prin sfintele Taine, să nu avem alte dorințe decât Dumnezeu și să ne bucurăm de aceleași bucurii de care se bucura El.

Am putea spune ca viața mistică în Hristos este un jug, dar acest jug al lui Hristos este mult mai dulce decât jugul pe care nu l-a impus Satana. Trăirea aceasta în Hristos, mai bine zis rădăcinile acestei viețuiri, le sădește în sufletele noastre Hristos în chip nevăzut. Și în aceasta privință noi suntem miluiți. Lucrarea aceasta de înduhovnicire, de trăire în Hristos, pornește de la Dumnezeu, din partea noastră se adaugă numai bunăvoința, primirea acestei sfinte oferte gratuite de ajutor. Întreaga săvârșire a înduhovnicirii noastre e a lui Dumnezeu, a noastră e doar dorința de împreună lucrare. Am putea spune, cu alte cuvinte, ca întru atâta putem noi dobândi unirea în viața cu Hristos și ne putem menține în aceasta trăire, întrucât ne supunem harului primit în sfintele Taine și întrucât nu ascundem talantul și nu strângem Duhul ce arde în noi.

Supunerea la acest har, ducerea jugului lui Hristos și buna chivernisire din partea noastră a talantului trăirii în Hristos, întimpină multe greutăți în captivitatea trupească din provizoratul lumii acesteia. Calea vieții în Hristos e o cale lunga și anevoioasă. Pe ea nu putem păși liniștiți, nu putem merge fără griji și cu siguranță ca vom ajunge la capăt. De-a lungul acestei căi întâlnim în viața noastră pământească, felurite piedici, care caută cu orice preț sa ne oprească sporul duhovnicesc. Trăirea în Hristos, deși ușoară și plăcută, raportata lumii în care încă viețuim, apare totuși ca un jug. Pentru dobândirea desăvârșirii, Hristos ne trimite la strădanii deosebite cunoscând ca numai prin ele viața noastră se purifica și strălucește în Hristos, ca aurul curățit în foc.

Calea desăvârșirii noastre în Hristos, cunoaște foarte multe greutăți. Dar a da înapoi, înainte de a da piept cu ele, înseamnă lașitate, înseamnă renunțarea la harul divin primit drept sprijin la acțiune prin Sfintele Taine și respingerea lui Hristos din viața noastră, înseamnă complacerea în moartea cea din trupul viu.

Înrolarea la viața de desăvârșire a lui Hristos e înrolarea în oastea sfințeniei.

Dorința exprimată inițial de a zidi un suflet nou pe temelia Domnului Iisus Hristos, se transformă în realitate pe măsura înaintării pe calea deschisă de catehet. Clădirea despre care vorbește în Procateheză, comparându-o cu lucrarea catehizării, despre care spune că trebuie zidită “nu din fân, din trestie sau din paie, ci din aur, din argint și pietre prețioase”, adică din virtuțile creștine trăite în deplină credință și sinceritate, după regulile precise ale ziditorului, se distinge până la sfârșit ca o lucrare metodică și în deplină armonie a catehezelor pentru desăvârșirea caracterului creștin. Dogma întemeiată pe textul Sfintei Scripturi este descoperită progresiv ca o taină ce izvorăște din însăși lucrarea apostolilor. Această taină care este comoara neprețuită a învățăturii revelate nu trebuie dată celor ce nu sunt vrednici a o primi, iar ascultătorii sunt îndemnați să o păstreze neatinsă :”Când deci se rostește cateheza , nu spune nimic celui din afară! Căci taină îți predăm și nădejdea veacului ce va să fie. Păstrează taina pentru cel care te răsplătește !” Urmărind cu atenție cuprinsul catehezelor Sfântului Chiril putem găsi în fiecare dintre ele accentul pus pe evlavia și sentimentul religios al catehumenului.

Importanța operei catehetice este descoperită însă nu numai de analiza principiilor didactice folosite magistral în ea ci mai ales privind în ansamblu valoarea teologico-doctrinară expusă într-un mod accesibil dar adânc în înțelesuri. Pentru orice catehet de astăzi fiecare din cele 24 de cateheze este un punct de referință aflat la îndemână și chiar necesar de cercetat. Chiar dacă aceste cateheze își capătă înțelesul deplin doar atunci când nu sunt despărțite de contextul istoric, locul și timpul în care au fost rostite, structura lor metodică uimește pe orice vorbitor de astăzi. Faptul că spațiul liturgic ce le-a cuprins (liturghia catehumenilor) există până astăzi, însă cu alte conotații semnifică sensul peren al veșnicei chemări a lui Dumnezeu. Pentru cei de astăzi catehumenatul capătă valențe noi ce se aplică după botez, întrucât lumea creștină, în mare parte înstrăinată de Dumnezeu dar membră a Bisericii trebuie să învețe să fie următoare lui Hristos. În acest sens Sfântul Chiril oferă o abundență de îndemnuri, chemări, sfaturi și chiar porunci spre împlinirea acestui scop, adică transferul din lumea păcatului în Împărăția harului. El îmbie de la început cu “mireasma fericirii” pentru a intra în “oștirea cea sfințită ce propovăduiește Evanghelia” “ca să ajungi fiu al lui Dumnezeu, moștenitor al lui Dumnezeu și împreună moștenitor al lui Hristos”.

Cu un talent pedagogic deosebit, înflăcărat de Duhul Sfânt, deplin încredințat de adevărul rostit Sfântul Chiril este model, vrednic de urmat pentru fiecare catehet creștin. Urmând îndemnul Sfântului Părinte zidirea creștinului adevărat în noi și în ceilalți din afară poate căpăta contur și consistență trainică pentru veșnicie :

“Dacă învățăm temeinic și avem o viață bună, în această sfântă, sobornică Biserică vom dobândi împărăția cerurilor și vom moșteni viața veșnică. În vederea acestui scop ne dăm toate ostenelile ca s-o dobândim de la Domnul. Nu-i mic scopul nostru, ci ne sârguim pentru viața veșnică”

Concluzii

Personalitatea și opera Sfântului Chiril al Ierusalimului sunt covârșitoare pentru cei ce aprofundează istoria bisericească și teologia secolului IV. Cele 24 de cateheze – opera omnia – a sfântului ierarh rămân, chiar și în această formă păstrată de un tahigraf sârguincios, model de abordare teologică și liturgică a tainelor de inițiere: Botezul, mirungerea și Euharistia.

Sf. Chiril mărturisește că " dacă cineva nu primește Botezul nu se mântuiește, în afară de mucenici, care primesc mucenicia și fără apă. Mântuitorul când a mântuit lumea prin cruce și când a impuns coasta, a slobozit sânge și apă ca să se boteze cu apă cei c.are se botează în vreme de pace și să se boteze cu sânge în timpul persecuțiilor", pentru că mucenicii L-au mărturisit pe Hristos. Strâns legată de necesitatea Botezului este pregătirea precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cei care doresc să primească Sf. Taină. insistă în mod special asupra necesității Tainei pentru mântuire, argumentând mereu acest fapt prin cuvintele Mântuitorului Hristos. Ferm în credintă, mărturisește că "dacă cineva nu primește Botezul, nu se mântuiește”. Mântuitorul însuși a arătat necesitatea Botezului pe care l-a sfințit "când însuși s-a botezat", fiindcă Iisus s-a botezat pentru ca să căpătăm iarăși, prin participare la botez, mântuirea și cinstea.

Oricât de drept, de vituos ar fi cineva, tot "nu va intra în împărăția cerurilor… dacă nu va primi prin apă pecetea", afirmă Sf. Chiril. Și pentru a fi crezut spune în continuare că "Iisus este cel care a hotărât". Pentru aceasta îl oferă de exemplu pe sutașul Corneliu, "bărbat drept" … "învrednicit să vadă pe ingeri". Aceștia "au ridicat, în ceruri, înaintea lui Dumnezeu, rugăciunile și milosteniile sale ca pe o coloană măreață" și, cu toate acestea, Corneliu a trebuit să se boteze în numele lui Iisus Hristos" (Fapte 10,48), după cum a poruncit Sf. Apostol Pavel "ca să participe harului”.

În deplin consens cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu dumnezeiasca Sa învățătură, Sf. Chiril mărturisește că "dacă cineva nu se va naște de sus, din apă și din duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu" ( In.3,3-5 ). De la această normă de credință fac excepție doar mucenicii, fiindcă și "mucenicia și mărturisirea lui Hristos,, – alături de credință, sunt căi care duc la Hristos.

Prin Botez, afirmă Sf. Chiril, crești nu ia "o armă duhovnicească", "un nume nou", fiind "sădit în raiul spiritual". Este curățit de întinăciune și făcut "părtaș vieții celei sfinte" și "măslin spiritual, purtător de lumină”. Botezul devine armă împotriva diavolului, "duhovnicească și mântuitoare pecete", "pecete mântuitoare și minunată, de care tremură demonii și o cunosc îngerii, ca unii să fugă fiind goniți de pecete, iar ceilalți să o îmbrățișeze ca pe bunul lor propriu” .

A doua Taină pe care o primește creștinul și a cărui ceremonia! îl explică Sf. Chiril catehumenilor, este Mirungerea. Referitor la materia Sf. Mir, Chiril al Ierusalimului subliniază că "mirul acesta nu este un simplu mir… dimpotrivă, este un dar al lui Hristos și al Sf. Duh și lucrează prin prezența Dumnezeirii lui", atât asupra trupului cât și asupra sufletului pe care-l sfințește "prin Sfântul și de viață făcătorul Duh”. Această Sf. Taină se administrează îndată după Botez, la fel ca în practica actuală a Bisericii Ortodoxe. Sfântul Chiril stăruie, ca și la taina Botezului, asupra simbolisticii ritualului. Prin această Sfântă Taină, cei botezați se numesc creștini, căci renașterea dobândită prin Botez este confirmată prin această taină care oferă pecetea Duhului Sfânt. Prin Mirungere, creștinii se unesc în mod desăvârșit cu Mântuitorul Iisus Hristos, devenind ei înșiși "părtași ai lui Hristos", ba mai mult, adevărați hristoși. În finalul Catehezei despre Mirungere, Sf. Chiril cere celor care s-au împărtășit cu această Sf. Taină să o păstreze nepătată, pentru că ea "este apărarea duhovnicească a trupului și mântuire sufletului", să păstreze acest mir ,,nepătat și neprihănit" pentru a se unge "bineplăcuți începătorului mântuirii", lui Hristos.

În a IV-a cateheză mistagogică, Sf. Chiril dovedește neofiților că elementele materiale – pâinea și vinul – se prefac în mod real, substanțial, în chiar însuși Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru a întării cele spuse mai întâi, Sf. Chiril citează apoi cuvintele Mântuitorului Hristos: "Dacă nu veți mânca Trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu, nu aveți viață în voi" (Ioan 6,54). Și pentru a întări în sufletele ascultătorilor săi credința în prezența reală a Domnului în dumnezeiasca Euharistie, Sf. Chiril îl îndeamnă cu stăruință zicând: "Nut e uita deci la pâine și la vin ca la pâine și la vin obișnuit. Ele potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge al lui Hristos".

Sf. Chiril îndeamnă pe ascultătorii săi să se împărtășească totdeauna cu vrednicie, pentru că prin aceasta între Mântuitorul Iisus Hristos și credincioșii împărtășiți astfel se înfăptuiește o deplină unire, al cărei rezultat este sfințirea. De asemenea îi sfătuiește ca mereu să se apropie de această dumnezeiască Taină a Bisericii, pentru a nu fi lipsiți de darurile ei: "Să nu vă despărțiți de împărtășire”.

Din cele expuse reiese că Sf. Ch~ril, arhiepiscopul Ierusalimului, oferă, în Catehezele sale cea dintâi tâlcuire completă, sistematică și amănunțită a Tainelor creștine de inițiere: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Ortodoxia învățăturii sale despre aceste Sf. Taine este mai presus de orice îndoială. De aceea Biserica ale cărei învățături le-a propăvăduit și le-a apărat i-a recunoscut o zi de prăznuire și, mai mult, "l-a recunoscut și printre reprezentanții tradiției doctrinare, ca martor și criteriu al adevăratei credințe, judecător al ortodoxiei, adică l-a așezat în strana sfinților”.