Cateheza Biblia, Izvor Primordial al Catehezei

=== L ===

CUPRINS

Sigle și Abrevieri

1. Cărți biblice

Gen Cartea Genezei

Ex Cartea Exodului

Dt Cartea Deuteronomului

Jud Cartea Judecătorilor

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

Idt Cartea Iuditei

Ps Cartea Psalmilor

Înț Cartea înțelepciunii

Is Cartea profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Ef Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Efeseni

Fil Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Filipeni

Col Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Coloseni

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

Ap Cartea Apocalipsului

2. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican

SC Constituția despre liturgie Sacrosanctum concilium

IM Decretul despre mijloacele de comunicare socială Inter Mirifica

LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium

CD Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor Christus Dominus

PC Decretul despre reînnoirea vieții călugărești Perfecte caritatis

GE Declarația despre educația creștină Gravissimum educationis

DV Constituția dogmatică depre Revelația divină Dei Verbum

AA Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuozitatem

AG Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes

PO Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis

GS Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes

3. Documente ale Magisteriului Bisericii

CT Papa Ioan Paul al II-lea, Catechesi Tradendae, Presa Bună, Iași 2001.

EN Papa Paul al VI-lea, Evangelii Nuntiandi, 1975.

CBC Catehismul Bisericii catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993.

DCG Directorium Catechisticum Generale, Sacra Congregazione del Clero, ed., trad. it., Direttorio Catechistico Generale, Elle Di Ci, Torino 1991.

DGC Directoire Général pour la catéchesè, Libreria Editrice Vaticana, trad. Românește D. Șinca, Congregația pentru cler, Directoriul general pentru cateheză, Arhiepiscopia Romano-Catolică București, 2001.

RdC Il rinovamento della catechesi, CEI, ed., Pastorali Italiane, Roma 1970.

CDC Codul de Drept Canonic, Institutul Teologic Romano Catolic, ed., Iași 1995.

3. Dicționare și Enciclopedii

DiCat Dizionario di catechetica, Istituto di catechetica Università Pontificia Salesiana, ed., Elle Di Ci, Torino 1986

EB Enciclopedia della Bibbia, vol. II C-Ep, Elle Di Ci, Torino 1969.

4. Alte Abrevieri

Aa. Vv. autori diverși

Cf. confer

col. coloana

ed. editor

etc. etcaetera

Ibidem același autor și aceeași operă

Id. același autor

it. Italiană

pp. papă

ro. română

ș.u. și următoarele

trad. traducător

vol. volum

INTRODUCERE

Una dintre datoriile sacre și un drept prioritar ale Bisericii este cateheza. Despre importanța ei în cadrul Bisericii ne vorbesc documentele Bisericii și mai ales Conciliile de unde își scoate energiile. Conciliul al II-lea din Vatican a influențat profund mișcarea catehetică și acțiunile care au urmat acestuia.

A afirma despre cateheza că are o importanță majoră pentru Biserică nu este suficient dar responsabilitatea este comună întregii Bisericii deșii membrii acesteia au responsabilități diferite care derivă din misiunea fiecăruia.

Misiunea catehezei poate fi înțeleasă dacă sunt înțelese izvoarele din care se inspiră aceasta și mai ales dacă este înțeles izvorul principal din care se inspiră cateheza. Biblia este cartea principală a unui creștin, este Cuvântul lui Dumnezeu transmis oamenilor, dar pentru a putea fi înțeleasă este nevoie de cateheză. Putem spune că ne învârtim într-un cerc vicios însă corect este să spunem că sunt complementare. Cateheza are temelia în biblie, iar biblia este explicată prin cateheză (în sensul larg al cuvântului). Astfel această lucrare se vrea a fi o abordare catehetică a bibliei, un mod de a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu prin cateheză.

De aceea tema asupra căreia se oprește această lucrare este deosebit de importantă mai ales datorită faptului că dezvoltarea științei catehetice a luat o amploare foarte mare în aceste timpuri. Această dezvoltare a influențat vizibil și pe plan local mai ales după căderea comunismului. În aceste timpuri, și în România, domeniul catehezei este într-o continuă dezvoltare prin pregătirea de cateheți, realizarea de cursuri, conferințe specifice, acțiuni ale Sinodului Diecezan (pentru Dieceza de Iași), strădanii la nivel parohial pentru educarea credincioșilor la înțelegerea și trăirea unei credințe autentice.

Documentele apărute în limba română și de o mare importanță pentru lucrarea de față sunt Directoriul General pentru cateheză și Catechesi Tradendae.

Prin prezentarea Izvoarelor catehezei din primul capitol putem înțelege mai ușor care sunt instrumentele de care trebuie să se slujească cateheza spre a pătrunde în profunzimea misterului Cuvântului divin: Sfânta Scriptură, Tradiția, Conciliul al II-lea din Vatican, Evangelii Nuntiandi și Catehesi Tradendae sunt izvoare pe care cateheza nu le poate neglija în împlinirea misiunii sale.

Capitolul al doilea ne dezvăluie cum trebuie să ne apropiem de izvorul cel mai important din care se inspiră cateheza: Sfânta Scriptură. Realizăm că nu este o carte ușor de citit și implicit nu este nici o carte ușor de folosit dacă nu pătrundem în misterul ei. În primul rând ea este Cuvântul lui Dumnezeu care ne revelează planul său, sensurile evenimentelor. Dacă autorul bibliei este însuși Dumnezeu sau adevărații scriitori sunt oamenii, tot în acest capitol putem să înțelegem cum doi autori pot lucra împreună la formarea unei cărți cu un singur autor. Prezența omului în timpul istoric biblic cât și în scrierea textelor, duce la formarea genurilor literare și cerința necesară de a le înțelege pentru ca deschiderea bibliei să fie cu adevărat rodnică.

Al treilea capitol se ocupă de rolul pe care îl joacă prezența bibliei în cateheză. Ea ne dezvăluie planul lui Dumnezeu asupra omului, este un cuvânt activ care interpelează omul pentru a-l conduce spre mântuire prin cateheză. Biblia, prin intermediul catehezei, se dovedește un mijloc necesar în educarea credinței.

Dacă este posibil să educăm credința, cum poate fi ea educată și care este dinamismul acestei educații sunt reflexii care fac parte din ultimul capitol al acestei lucrări. Astfel firul roșu al lucrării observăm că este vizibil prin cel de-al patrulea capitol. După ce se pleacă de la Magisteriul Bisericii, se caută înțelegerea textului biblic și scopul folosirii lui în cateheză, se ajunge la adevăratul țel al acestor eforturi: educarea credinței către o autentică mărturie și trăire a vieții, pentru mântuirea omului și fericirea sa.

CAPITOLUL I

Biblia și cateheza în documentele Bisericii

Pentru început considerăm necesar să clarificăm termenii de care ne vom folosi, înainte de a intra în subiectul propriu-zis. Se cuvine să explicăm, în câteva cuvinte ce putem înțelege prin cateheză, pornind de la definițiile prezente în dicționarele explicative ale limbii române; termenul de „cateheză”, ne este prezentat ca fiind o învățare a dogmelor creștine, o expunere a principiilor creștine sub formă de întrebări și răspunsuri. Aceste explicații sunt însă valabile doar într-o mică măsură deoarece conținutul catehezei este mult mai complex.

Micul dicționar creștin catolic dă însă o definiție mai completă, făcând diferența între „catehetică” și „cateheză” prin apelul la Documentele Bisericii Catolice.

Catehetica este „știința teologico-pastorală care studiază tot ceea ce ține de o cateheză. Este arta de a-i învăța pe alții adevărurile de credință, folosind cunoștințele pedagogico-didactice”. Astfel ne putem da seama că a studia catehetica nu este același lucru cu a face cateheză deoarece cateheza „este o educare a credinței copiilor, tinerilor și adulților care cuprinde în mod deosebit o învățătură a credinței creștine, dată în general în mod organic și sistematic, cu scopul de a-i iniția în plinătatea vieții creștine”, spune documentul Catechesi Tradendae. Catehismul Bisericii Catolice la numărul 4 scrie:

Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse de Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credință să aibă viață în numele lui, pentru a-i educa și a-i instrui în această viață și a zidi astfel Trupul lui Cristos.

Vom mai observa pe parcursul acestei lucrări că, a limita termenul de cateheză doar la câteva definiții, nu neapărat prezente aici, însemnă a limita însăși conținutul catehezei și al trunchia de ceea ce are el mai important, deoarece scopul catehezei este de a maturiza credința.

A nu cunoaște metodele și instrumentele care ne sunt oferite pentru a ne maturiza credința înseamnă a nu înainta pe drumul credinței și implicit a merge înapoi în viața spirituală.

Instrumentul fără de care nu putem concepe o cateheză este Biblia. „Nimic fără Biblie. Și niciodată Biblia fără celelalte. Biblia e orientată mereu pe actualizarea liturgică, eclezială, existențială” scria Cesare Bissoli.

Întrebuințarea Bibliei în cateheză și anunțarea ei în general, nu constă doar în a o prezenta biblia auditorilor, cât mai ales în a pătrunde și a înțelege misterul mântuirii pe care ascultătorii „hic et nunc” îl poartă în ei înșiși, și ducându-i la a dialoga și la a-i ilumina cu însăși misterul pe care paginile Bibliei îl face viu și credibil de la Cristos Înviat.

Reînnoita atenție față de Biblie, care a determinat Biserica să o pună din nou în centrul propriei vieți, a fost de-a lungul secolelor însoțită de multe reflecții de ordin teologic. Este meritul Conciliului Vatican II, sub inspirația mișcărilor biblice de la începutul secolului, de a fi reafirmat cu hotărâre centralitatea Cuvântului în viața Bisericii.

Aceasta comportă pentru cateheză anumite consecințe: cateheza, inspirându-se din Cuvânt, educă pe credincios în cunoașterea și primirea corectă a Cuvântului. Iată așadar cum cateheza se pune în ascultarea acelor științe teologice care studiază Biblia pentru a aplica concluziile propriilor cercetări.

Este absolut necesar ca un catehist și persoana catehizată să se apropie în mod științific și matur de Cuvânt, inspirându-se direct din acesta în studiul și reflecția lor.

Schimbarea de optică a Conciliului Vatican II a repus în mâinile credincioșilor Cuvântul care devine din ce în ce mai mult, hrană pentru mulți oameni.

1. Izvoarele catehezei

Se numesc izvoare ale catehezei acele realități sau locuri unde este posibil să se găsească sau de unde își are originea conținutul genuin al transmiterii catehezei. De aceea se apelează la izvoarele catehezei, nu pentru a putea dispune de un depozit sau de o colecție de conținuturi catehetice, dar pentru a avea o garanție de autenticitate și un factor de reînnoire și de revenire la identitate. Izvoarele catehetice dezvoltă în procesul catehetic un rol asemănător cu cel al „punctelor teologice” în mediul teologiei.

În lungul decurs al istoriei catehezei apare în forme foarte diferite prezența și utilizarea izvoarelor catehetice. Foarte schematic se poate aminti că practica catehetică din perioada apostolică și patristică, este impregnată puternic de Sfânta Scriptură și de semnificația Tradiției, ceea ce va urma fiind de-a lungul perioadei medievale o cateheză modelată îndeaproape de o teologie scolastică și de preocupări moraliste.

Introducerea catehismelor în epoca modernă va aduce un nou efort de întoarcere la izvoarele tradiționale ale catehezei. Mișcarea catehetică din secolul nostru, în special așa numita fază „kerigmatică” va propune o nouă și viguroasă întoarcere la izvoarele genuine. Din această perspectivă de reînnoire se bazează și documentele postconciliare asupra reînnoirii catehezei.

Unele documente catehetice, precum Directoriul Francez de catehetică, vorbesc despre un triplu izvor pentru cateheză: Scriptura, liturgia și viața Bisericii. Altele preferă să vorbească de patru izvoare ale catehezei: Scriptura, Tradiția, liturgia și lucrurile create, sau de patru semne care manifestă planul lui Dumnezeu: semne biblice, liturgice, ecleziale și creaturale precum Directoriul de cateheză din SUA. Este dificil de a arăta și de a găsi o prezentare îngrijită a formulelor propuse și de a prezenta pentru aceste clasificări o logică satisfăcătoare.

Dacă vorbim despre izvoarele catehetice într-un sens pur material, ca loc de descoperire a materiei sau conținutului catehetic, atunci izvoarele se lărgesc în mod nemăsurat, incluzând nu doar ariile de conținut „religios” dar tot cadrul existenței umane, al lumii și al istoriei, în care realitatea devine susceptibilă de a fi interpretată la lumina evangheliei. Dacă însă se vorbește despre izvoare în sens formal, unde locurile și semnele Cuvântului lui Dumnezeu interpretează și iluminează viața și istoria, atunci discursul despre izvoare dobândește un specific catehetic.

În cele ce urmează vom urmări schema celor patru izvoare.

1.1. Sfânta Scriptură

Primul punct de referință este Sfânta Scriptură, fiind izvorul principal al catehezei. Ea are primatul indiscutabil în viața Bisericii, reafirmat în mod clar de Conciliul al II – lea din Vatican ce se reflectă în mod necesar în cateheză, care găsește în Scriptură „sufletul” și „cartea sa”, „adevăratul manual de cateheză”. De aici derivă necesitatea pentru cateheză de „a se îmbiba” și de „a se lăsa pătrunsă” de gândirea, spiritul și atitudinile biblice și evanghelice, printr-un contact permanent cu textele. De aici derivă și convingerea că una dintre îndatoririle cele mai importante ale catehezei este îndemnul la citirea bibliei, cât și o înțelegere și actualizare a acesteia.

În documentul conciliar Dei Verbum se afirmă caracterul normativ al Sfintei Scripturi în cateheză: „Este necesar de aceea ca predicarea ecleziastică, precum însăși religia creștină, să fie hrănită și modelată de Sfânta Scriptură”. „De asemenea slujirea Cuvântului, adică predicarea pastorală, cateheza și orice tip de instruire creștină (…) primește din cuvântul Sfintei Scripturi o hrană sănătoasă și o putere sfântă”.

Izvorul prin excelență al catehezei este Cuvântul lui Dumnezeu prezent în Sfânta Scriptură și Tradiție. „Cateheza își va alimenta mereu conținutul din acest izvor viu al Cuvântului lui Dumnezeu, căci Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii”.

Deoarece predicatorul și catehistul au funcția de a actualiza cuvântul divin în situații prezente, preocuparea lor fundamentală trebuie să fie aceea de a interpreta un text autentic pentru ascultătorul de azi.

Dată fiind importanța Cuvântului divin și responsabilitatea pe care o are,

catehetul va trebui să se apropie de Biblie în mod științific și matur, să se familiarizeze cu științele care o studiază și, pe de altă parte, să educe pe cei catehizați în cunoașterea și primirea ei corectă, în așa fel încât să devină o experiență vitală, deoarece cuvântul lui Dumnezeu are ceva de spus pentru fiecare dintre noi în circumstanțele concrete în care ne aflăm.

1.2. Tradiția

Sfânta Scriptura nu poate fi separată de Tradiție ce devine un loc viu de întâlnire cu Cuvântul lui Dumnezeu. În ceea ce privește izvoarele catehezei, Tradiția este concepută în sens pregnant, vital și dinamic, ca cea care își asumă în gândirea conciliară o transmitere de experiență pe care Biserica o face prin intermediul doctrinei sale, vieții și cultului, ca realitate vie, care înaintează în Biserică cu asistența Duhului Sfânt.

„O expresie particulară impregnantă și autoritară a tradiției este Crezul sau Simbolurile credinței are au un loc privilegiat în izvoarele catehezei sau mai concret în simboluri, care în anumite momente cruciale au propus în sinteze fericite credința Bisericii”. De aceea este o referință sigură pentru conținutul catehezei așa cum atestă în mod bogat și istoria.

1.2.1. Sfinții Părinți

Între expresiile Tradiției este de amintit ca fiind vie mărturia și gândirea Sfinților Părinți și însăși istoria Bisericii, în diversitatea manifestărilor ei. Aceștia, în calitatea lor de creatori ai istoriei, a experienței creștine, au rol de izvor viu al catehezei.

Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt și timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinților Bisericii vedem episcopi sfinți care consacră catehezei o parte însemnată a timpului lor. Sfinții Ciril din Ierusalim, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, Augustin, și mulți alți Sfinți Părinți au lăsat în urma lor lucrări catehetice ce continuă și astăzi să fie modele.

Cu Irineu și Tertulian catehetica începe să facă parte dintre genurile literare (Demostratio, De baptismo, Passio perpetuae).

Legătura strânsă dintre cateheză și biblie, se exprima prin expunerea sistematică și ordonată despre adevărurile de credință, care era prezentată în timpul postului mare, în apropierea botezului și a celorlalte sacramente de inițiere creștină, care erau conferite în timpul Vigiliei pascale. Cu Ciril din Ierusalim, alături de Protocateheza sa numită și „iluminată” avem o pregătire morală, o sinteză dogmatică și diferite elemente ale Simbolului. Se evidențiază în această perioadă și catehezele mistagogice. Ambroziu ne-a lăsat diferite piste ale operei sale catehetice. Astfel ne găsim la el în prezența unei instruiri asupra istoriei mântuirii care a constituit încă de la început unul dintre conținuturile principale de cateheză. Ambroziu explică Simbolul catehumenilor și neofiților sacramentele ce le primesc.

Cu Augustin mărturiile despre cateheza creștină a secolului al IV-lea se amplifică. Tratatul său De catechizandis rudibus ne informează asupra metodologiei care era urmată când auditoriul se compunea din persoane ce se găseau pentru prima dată în fața anunțului credinței. Semnificativ în acest sens este și Enchiridion-ul care conține explicarea Simbolului și a rugăciunii Tatăl Nostru, împreună cu precepte morale.

Se poate observa, analizând scrierile catehetice ale Sfântului Augustin, că folosirea catehezei se făcea în mod diferit, după auditoriul căruia se adresa cateheza și după necesitățile de aprofundare pentru a combate ereziile.

După aceste succinte ideii, legate de cateheza în Sfinții Părinți putem observa cum, încă din primele secole, educația credinței era atentă în special la a se adapta situației istorice și doctrinale, dar întotdeauna se baza pe izvorul primordial, Sfânta Scriptură.

1.2.2. Magisteriul Bisericii

Întotdeauna în interiorul Tradiției, de o importanță particulară este Magisteriul Bisericii, mai ales pentru datoria de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis prin viu grai. De aceea nu este nici absolutizat, din moment ce servește Cuvântul lui Dumnezeu și nefiind superior acestuia, nici izolat de contextul viu al izvorului credinței.

S-a observat că slujirea catehetică dobândește puteri noi din Concilii. Conciliul Tridentin a dat catehezei un loc important în discuțiile și decretele sale; putem spune că originea Catehismului Roman vine de la acest conciliu, constituind o lucrare de importanță foarte mare, ce rezumă învățătura creștină; acest conciliu a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei, iar colaborarea unor sfinți episcopi și teologi precum Petru Canisius, Carol Boromeu, etc., a dus la publicarea a numeroase catehisme.

În sfera Conciliul al II-lea din Vatican (care a fost considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne) cateheza Bisericii a atras din nou atenția. Multitudinea scrierilor, a documentelor care au văzut lumina tiparului, stau mărturie în susținerea acestei afirmații: Directoriul general al catehezei din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) și catehezei (1977), îndemnurile apostolice care le corespund Evangelii Nuntiandi și Catechesi Tradendae.

Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut redactarea unui catehism care să conțină întreaga învățătură catolică, în materie de morală și în materie de credință.

Această dorință care, după cum spune Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii Universale și a Bisericii particulare, și-a însușit-o lucrând intens pentru împlinirea acestui deziderat al Sinodului episcopilor.

„Cateheza este tradiția vie al depozitului credinței noilor membri care se unesc cu Biserica. Ea reprezintă un aspect particular al exercițiului magisteriului”. De aceea păstorii sufletești au datoria și obligația de a se îngriji de catehizarea poporului creștin, pentru a-i ajuta pe aceștia să dețină o credință vie, clară și activă. Episcopul diecezan, împreună cu Conferința episcopală au de aceea un rol major în a da norme cu privire la cateheză și de a asigura toate mijloacele necesare pentru aceasta. După cum se exprima Jungmann, cateheza devine o „pedagogie ecleziastică” a religiei.

1.2.3. Teologia sistematică și ecumenismul

O problemă cu totul specială o constituie folosirea teologiei sistematice ca izvor al catehezei. De multe ori, de-a lungul istoriei, ea a reprezentat cel puțin în fapt, izvorul principal al catehezei, chiar și azi fiind considerată de mulți studioși criteriul principal pentru alegerea și formularea conținutului catehezei. Această poziție însă este în mare parte depășită: dacă este importantă pe de o parte, nu înseamnă că trebuie ignorat rolul particular pe care îl are teologia în dinamismul Tradiției ecleziale; nu trebuie, de cealaltă parte, supraevaluat rolul de izvor genuin în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens trebuie descoperită și respectată natura specifică a catehezei care trebuie să păstreze întotdeauna originalitatea sa și specificul în confruntările cu teologia.

Un ultim aspect important al rolului Tradiției ca izvor al catehezei, este cel cu privire la deschiderea efectivă, cu spirit ecumenic, la expresiile și mărturiile Bisericilor și comunităților creștine noncatolice și în special la documentele și colaborările unitare pe care mișcarea ecumenică a reușit deja să o exprime. Cateheza are în fața sa un lung drum de parcurs în acest sens.

1.3. Liturgia

Liturgia, considerată în mod just organul cel mai important al Magisteriului Bisericii, este un indispensabilul izvor al spiritului creștin.

Conciliul al II-lea din Vatican, în mod repetat a afirmat funcția catehetico-pedagogică a liturgiei: ea este prima și indispensabilul izvor din care creștinii pot să atingă adevăratul spirit creștin; ea este un bogat izvor de instruire pentru poporul credincios, și „primul dintre toate mijloacele pe care Biserica, îl poate folosi pentru a dezvolta misiune sa educatoare” .

Cateheza poate găsi în liturgie o legătură psihologică cu experiență umană, un important principiu de convergență și de resurse pedagogice de o mare eficacitate, una dintre expresiile simbolice fiind și repetiția ciclică.

Cateheza post-conciliară, în diferitele sale faze, a rezervat pentru aceasta o mare atenție liturgiei.

Directoriul catehetic general italian descriind diferitele forme și îndatoriri ale catehezei, pune în evidență raportul pe care cateheza trebuie să-l aibă cu viața liturgică:

Cateheza trebuie să fie în serviciul unei participări active, conștientă și autentică liturgiei Bisericii, nu doar ilustrând semnificația riturilor, dar educând credincioșii la rugăciune, la mulțumire, la penitență, la încredere, la simțul comunitar, la înțelegerea limbajului simbolic, toate acestea fiind necesare pentru o adevărată viață liturgică.

În raport cu cateheza sacramentală este evidențiată importanța catehezei semnelor: „Prin semnele vizibile, cateheza educă credincioșii la cunoașterea misterelor salvifice invizibile ale lui Dumnezeu”, iar într-un alt loc se afirmă cum „conținutul catehezei este celebrat în liturgie”.

În exortația apostolică Evangelii Nuntiandi este introdusă o punctare de mare actualitate: „Evanghelizarea își arată toată bogăția sa când realizează legătura cea mai intimă, și mai mult o intercomunicare neîntreruptă între Cuvânt și sacramente”.

Exortația apostolică Catechesi Tradendae a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea scrie: „cateheza este în mod intrinsec legată împreună cu toată acțiunea liturgică și sacramentală, pentru că este în sacramente și mai ales în Euharistie, că Isus Cristos, acționează cu toată plinătatea pentru transformarea oamenilor".

În final putem spune că raportul, uneori dificil dintre cateheză și liturgie, se poate diminua și s-ar putea consolida comuna ascensiune spre o evanghelizare, ca problemă principală și mereu deschisă, recunoscându-se că liturgia și cateheza sunt ale aceleiași Biserici misionare, a unei Biserici pelerine către o împlinire escatologică, care a fost promisă, dar încă nu ne este dată pe deplin.

1.4. Lucrurile create

Este de subliniat și contribuția pe care o aduc „faptele omului” sau semnele omului ca izvor al catehezei. Înțelegem prin realitatea creată natura și istoria, toată lumea culturală, lumea artei, a religiilor, a evenimentelor, toate fiind considerate „semnele timpului”. În ceea ce privește izvoarele catehezei, toată această realitate nu este de considerat doar ca un conținut pentru interpretarea în lumina credinței dar și ca un tot de „cuvinte și semne” prin intermediul cărora Dumnezeu își comunică proiectul său de mântuire.

„Credința este alimentată de siguranța că tot este creat de Dumnezeu pentru om și totul cooperează la mântuirea sa, deoarece are o valoare reală conformă cu voința lui Dumnezeu”.

Cosmosul creat de Dumnezeu, cu perfecțiunea sa exemplară de funcționare, asupra căreia îi este stăpân omul și trage foloase din el, devine un model pentru geniul uman, pe care îl inspiră neîncetat. Omul se descoperă în această ipostază ca fiind creator alături de Dumnezeu. Adevărul, frumusețea, bunătatea, sunt calități ce numai la ființa umană se pot găsi. Dumnezeu însuși se folosește de aceste categorii pentru a se revela omului.

Trebuie recunoscut că valorizarea și folosirea efectivă al acestui izvor „al creaturilor” în cateheză, se găsește mai mult la nivel de împlinire a voinței salvifice a lui Dumnezeu, decât ca o realizare definitivă.

Cu privire la izvoare, cateheza actuală nu propune doar o întoarcere la izvoare, din partea responsabililor și lucrătorilor în cateheză, dar include între datoriile catehezei însăși inițierea la cunoașterea și folosirea acestor izvoare. Din această perspectivă se vorbește despre „transmiterea documentelor credinței”, de accesul la „documentele credinței”, la „textele fundamentale ale credinței”. În această ordine de ideii, care este evocată și restabilită azi, antica frază catehetică „predarea evangheliei, Crezului, Tatălui, cu sublinierea validității, ar putea fi actuală chiar și în acest timp.

2. Conciliul al II-lea din Vatican

Este dificil de exagerat când se consideră Conciliul al II-lea din Vatican ca fiind un eveniment de o enormă importanță pentru reînnoirea catehezei. Cu siguranță nu toate schimbările pe care le-a experimentat activitatea catehetică sunt atribuite impactului conciliului, din moment ce deja cu mult înainte existau propuneri și insistențe pentru o reînnoire a catehezei. Este suficient să ne gândim la așa numita „mișcare catehetică” activă până la sfârșitul secolului trecut în multe țări, în special europene, cu roade importante și cunoscute în domeniul educației credinței.

De fapt, pentru a spune adevărul, conciliul în sine nu a putut să se ocupe în mod direct de cateheză dar prin referințele care le-a făcut cu privire la aceasta se poate spune că conciliul a transformat însăși inima catehezei. Conciliul a pus într-o lumină nouă cele trei puncte principale de referință din identitatea catehezei: cuvântul lui Dumnezeu, (deoarece cateheza este ministerul sau serviciul unui asemenea Cuvânt), credința (în măsura în care cateheza se definește ca educație a credinței), și biserica (cateheza fiind în mod esențial acțiune eclezială și factor de reînnoire a comunității bisericii).

A fost însă toată munca conciliară care a adus, chiar și în mediul catehezei, o revizuire în profunzimea tuturor parametrilor teoretici și practici. A fost aportul global al dezvoltării conciliare, ca un nou mod de a concepe identitatea și misiunea Bisericii în lume, de a obliga la regândire decisivă a datoriei catehezei în circumstanțele schimbărilor de azi.

În continuare discursul se va axa în special asupra primului dintre cele trei puncte menționate mai sus, având în vedere subiectul pe care îl tratăm.

Pentru acest titlu trimiterile vor fi mereu către un document care, probabil, se va arăta cu timpul cel mai important și decisiv din tot conciliul: Constituția Dei Verbum asupra Revelației divine. În câteva cuvinte se poate spune că, de la o concepție mai curând unilaterală și cu preponderență intelectualistă a Revelației (precum o transmitere magisterială de adevăruri religioase) se trece la o viziune mult mai plină și existențială (ca o întâlnire între persoane pentru o legătură și o comuniune de viață), mai dinamică și mai concretă (ca un proces care se desfășoară de-a lungul unei istorii de întâmplări) și mai ales cristologică (deoarece intensă și adusă la împlinire în persoana și în evenimentul istoric al lui Cristos). Sunt aspecte și insistențe de o mare reflecție asupra identității catehezei ca acțiune eclezială care transmite și actualizează Cuvântul lui Dumnezeu pentru oamenii de azi. Vor fi explicate în continuare:

a) De la transmiterea cunoștințelor la comunicarea experiențelor de credință. Concepția existențială a Revelației poartă cu sine o viziune experiențială și semnificativă a catehezei. Dacă înainte se gândea cateheza în mod prevalent ca o transmitere de cunoștințe și precepte morale, astăzi se subliniază necesitatea ca aceasta să fie mai ales comunicarea experiențelor de credință creștină, capabilă de a suscita adeziunea personală de credință și interiorizarea proiectului creștin de viață.

b) Dacă odată se insista mai ales asupra argumentului „adevărat”, asupra necesității catehezei fidele față de transmiterea adevărului, astăzi este mult mai important de a asigura în cateheză semnificația mesajului creștin, adică capacitatea sa de a ilumina și de a da sens situațiilor concrete ale vieții. Precum afirmă în mod extraordinar Documentul italian de bază, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se arate pentru fiecare „ca o deschidere la propriile probleme, un răspuns la propriile întrebări, o atingere a propriilor valori și împreună satisfacerea propriilor aspirații”.

c) De la cateheza adevărului imutabil la cateheza credinței încarnate și deschisă promisiunilor. Concepția istorică și dinamică a Revelației duce la o viziune mai dinamică și deschisă catehezei.

Nu atât transmiterea unui depozit imutabil și aproape cristalizat de afirmații religioase, în ce privește maturizarea unei credințe care, bine ancorată în continuitatea fidelă a tradiției, rămâne pentru totdeauna la căutarea de noi formulări și interpretări în diverse contexte culturale și de viață.

Nu doar cateheza „adevărului dat”, a certitudinilor definitive, dar în respectul caracterului escatologic, al cuvântului lui Dumnezeu deschis chiar și la „adevărul neposedat dar permis” de Cristos și atunci înțeleasă ca o așteptare și ca o căutare grea (activă) a adevărului total.

d) De la învățarea unei doctrine la întâlnirea cu o persoană. De la caracterul în mod esențial cristologic al Revelației derivă o viziune catehetică ca un anunț al lui Cristos și ca o împlinire personală.

Deja reînnoirea catehetică postconciliară descoperise centralitatea lui Cristos în transmiterea credinței izvorâtă din convingerea că creștinismul, înainte de a fi „ceva” este „Cineva”. În ceea ce privește servirea Cuvântului lui Dumnezeu care găsește împlinirea în Isus Cristos, cateheza trebuie să fie mai mult introducere la întâlnirea fidelă cu Cristos decât comunicarea unui sistem de adevăruri sau un cumul de întâmplări. Papa Ioan Paul al II-lea afirmă cu vigoare în exortația Catechesi Tradendae: „În centru catehezei noi găsim în mod esențial o persoană: aceea a lui Isus din Nazaret. În acest sens scopul definitiv al catehezei este de a pune pe cineva nu doar în contact, dar în comunicare, în intimitate cu Isus Cristos”.

Un nou mod de a concepe Revelația aduce cu sine un nou mod de a vedea și răspunsul omului la Cuvântul lui Dumnezeu care se revelează, adică credința. În mod special în documentele Dei Verbum, deja amintit, și Ad gentes (asupra activității misionare a Bisericii), se arată o viziune foarte bogată și apropiată de credință și de dinamismul de creștere. Nu doar o credință văzută ca o acceptare a adevărurilor revelate de Dumnezeu, adică „a ține ca adevărat” o doctrină sau o alcătuire de afirmații religioase, dar, într-o concepție mai personală și globală, ca adeziune vitală la cuvântul lui Dumnezeu „cu care omul se abandonează lui Dumnezeu în mod cu totul liber”, cu respectul inteligenței și al voinței, ca o participare personală la un proiect totalizant de viață. Consecințele pentru cateheză în acest sens sunt de o mare importanță.

e) Nu doar învățarea credinței dar educarea atitudinilor credinței. Cateheza nu se poate limita la a garanta cunoașterea credinței, rămânând mereu legată la această îndatorire de neînlocuit. Se vorbește mai ales de a favoriza interiorizarea adevăratelor atitudini de credință, sau dacă se vrea, a credinței ca adevărată atitudine. Spunând atitudine se înțelege o conduită globală, o mobilizare activă a persoanei care implică în mod armonios cele trei nivele de cunoașteri și convingeri (nivel cognitiv), a emoțiilor și sentimentelor (nivel afectiv) și al acțiunii (nivel comportamental).

f) Nu doar cateheza pentru conservarea credinței dar mai ales cateheză pentru creșterea și maturizarea credinței. Nu are sensul de a vrea „conservarea” credinței ca o realitate statică, sau pentru a ținti în mod simplu la o mărturisire de credință momentană: este important să se favorizeze prin intermediul catehezei realizarea unui adevărat itinerar de credință, al unui drum de credință care în mod progresiv să ducă la o credință adultă și matură. Din această perspectivă, dacă în mod tradițional cateheza a fost îndreptată cu precădere spre copii și adolescenți, azi interesul se axează pe primatul catehezei tinerilor și adulților.

2.1. O viziune reînnoită a catehezei

Dezvoltarea ecleziologică a Conciliului al II-lea din Vatican este bogată de consecințe legate de concepția naturii și modalităților de utilizare a catehezei, din moment ce fiecare cateheză este susținută de o determinată viziune a Bisericii și este în același timp putătoare de un proiect concret al Bisericii.

Știm cât de profundă a fost noutatea ecleziologică a conciliului, fie privitor la concepția Bisericii în sine, fie în noua perspectivă a raporturilor dintre Biserică și lume, dintre Biserică și confesiunile creștine, dintre Biserică și religii, și în fața valorilor conștiinței moderne. Știm că „tradiționalul” model al Bisericii, cu prevalență instituțională, a fost redimensionat într-o viziune de comuniune și în vederea slujirii lumii, cauzată de Împărăția lui Dumnezeu. Este o perspectivă care privește nu doar Biserica în globalitatea sa, dar și în concretizări și particularități, ca o nouă valorizare a comunității sau a Bisericii locale. Totul poartă cu sine importante consecințe în concepția sau în urmările catehezei. Vor fi enumerate câteva dintre ele.

a) De la o cateheză unidirecțională și „clericală” la o diferențiere a rolurilor catehetice în comunitate. Într-un model de Biserică cu orientare instituțională, domină o concepție de cateheză ca învățătură doctrinală autoritară, rezervată exclusiv păstorilor bisericești. Într-o ecleziologie de comuniune și de slujire, cateheza se înfățișează mai ales ca o slujire împărțită a Cuvântului lui Dumnezeu, din partea întregii comunități creștine, în mod diferit, după diversitatea și bogăția ministerelor și carismelor poporului lui Dumnezeu. Astfel cateheza ar trebui să redescopere originalitatea formelor diferite: cateheza păstorilor, cateheza familială, cateheza parohială, cateheza grupurilor și asociațiilor, etc.

b) De la o cateheză în cheie magisterială și individuală la o cateheză în mod esențial comunitară. În noua perspectivă ecleziologică, cateheza găsește în comunitatea creștină condiția sa, locul său fundamental, subiectul său responsabil, obiectivul și scopul. Această hotărâtă „opțiune comunitară pune în criză, pe de o parte, atâtea forme și locuri tradiționale ale catehezei (exemplu școala publică), dar presupune și o revizuire în profunzime a tuturor parametrilor constitutivi ai acțiunii catehetice (conținuturi, metode, participare, rolul catehistului, etc.) mai ales pentru angajarea, în toată umanitatea, dimensiunea comunitară. Și pe această linie pe care ne găsim este în cateheza zilnică, o preferință specifică pentru grup ca structură de bază pentru reflexia asupra credinței și pentru mica comunitate ca ambient al oricărui drum de maturizare în credință.

2.2. Lumina magisteriului catehetic postconciliar

Pentru a lumina drumul catehezei, în această angajantă perioadă postconciliară, nu lipsesc instrumente valide. În special este semnalată cantitatea notabilă de documente oficiale asupra catehezei, bogate în indicații și criterii cu autoritate pentru a ghida reînnoirea necesară. La nivel de Biserică universală sunt de amintit Directoriul Catehetic General dat de Congregația pentru Cler, Ritul de inițiere creștină a adulților (1972), Sinodul din 1974 asupra evanghelizării, exortația apostolică a Sfântului Părinte Paul al VI-lea asupra aceleiași teme, Evangelii nuntiandi, Sinodul din 1977 asupra catehezei respectiv documentul lui Ioan Paul al-II-lea Catechesi Tradendae. Multe sunt documentele catehetice, unele de mare valoare, la nivel de Biserici locale sau regionale. Este suficient să amintim pentru Italia, importantul document programamtic Il rinovamento della catechesi, reîncredințat catehiștilor italieni cu ocazia primului congres național al catehiștilor (Roma, aprilie 1988).

De aceea putem spune că există suficient material pentru a trasa linii sigure de reînnoire și de speranță mai ales în extrema dificultate a situațiilor zilnice în materie de transmitere a credinței. Pentru cine primește în cuvânt și spirit nou, urmările fundamentale ale reînnoirii catehetice postconciliare se deschid perspective promițătoare pentru viitor. Astfel, trebuie spus că viitorul este deja în mijlocul nostru. Ne oferă încredere, atâtea experiențe minunate și reușite de evanghelizare și de cateheze azi în fapt, în cele mai diferite regiuni ale lumii: noile forme de cateheză comunitară, progrese de reînnoire a inițierii creștine, în special pentru tineri și adulți. În ansamblu este o realitate care promite să anunțe nașterea unei Biserici noi și treptat să arate noi generații de creștini adulți și maturi.

3. Evangelii Nuntiandi

Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, emanată la 08.12.1975, în al X-lea aniversar al închiderii Conciliului al II-lea din Vatican, de către Papa Paul al VI-lea, pentru a veni în întâmpinarea unei explicite cereri a celei de-a III-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor, reluând însăși tema Sinodului și roadele reflexiilor asupra evangheizării lumii contemporane este împreună cu DCG și CT, unul dintre documentele cele mai importante pentru reînnoirea catehezei la nivel de Biserică Universală, dincolo de faptul că este considerată „magna charta a Evanghelizării”.

3.1. Structura și conținutul

Exortația Evangelii Nuntiandi deși este împărțită în șapte sesiuni, cu o introducere și o concluzie, constă în mod fundamental din trei părți.

În prima parte se pune fundamentul evanghelizării și se definește valoarea și dimensiunea. Cristos, încât purtător al Veștii Bune a Împărăției și a mântuirii răscumpărătoare, este primul evanghelizator și fundamentul ultim al misiunii evanghelizatoare a Bisericii. Biserica, ca și comunitate a celor evanghelizați deveniți credincioși este trimisă de Cristos să evanghelizeze lumea întreagă și să continue misiunea până la venirea sa. Făcând apel la această bază cristologică și ecleziologică, Papa clarifică semnificația care azi trebuie să i se atribuie termenului „evanghelizare”, fie descriindu-se elementele esențiale și punând în lumină complexitatea acțiunii misionare a Bisericii, fie prin intermediul unei „actualizate” definiții a conținuturilor sale: evanghelizarea este în mod intim legată de procesele de promovare și eliberare umană integrală.

În a doua parte sunt înfruntate două probleme ale căii de evanghelizare și a destinatarilor ei, punând accentul asupra funcției esențiale a mărturiei. În ceea ce privește destinatarii este notată atenția specială pe care papa o dă „comunităților de bază” în misiunea evanghelizatoare a Bisericii de azi.

A treia parte se oprește îndelung asupra „operatorilor” Evanghelizării concluzionând cu un insistent apel asupra spiritului care trebuie să-l anime în această muncă.

3.2. Importanța exortației Evangelii Nuntiandi pentru cateheză

Dacă la prima vedere acest document pare interesat în mod secundar de cateheză (se tratează în mod explicit doar la nr. 44), influxul a fost decisiv în procesul de reînnoire a catehezei, în act după Conciliul Vatican II. Ea constituie o importantă integrare și o dezvoltare decisivă a perspectivelor și orientărilor apărute în DCG și face posibile aprofundările asupra naturii și funcțiilor catehezei, apărute în Sinodul Epicopilor din 1977, dedicat tocmai catehezei, îmbinate apoi, cel puțin parțial, în cateheză.

Un prim și foarte important merit al exortației acesteia a fost acela de a reda termenului esențial “harul și vocația proprie” a Bisericii, explicând complexitatea și bogăția dimensiunilor procesului evanghelizator: mărturia, anunțul explicit prin toate formele sale de predicare; în funcție de un proces continuu de convertire și de integrare mereu mai mare în viața liturgică, caritativă, apostolică a comunității. Această amploare de perspective asupra evanghelizării a permis nașterea catehezei ca moment caracteristic al evanghelizării, aspect deja prezent în DCG dar ulterior discutat și dezvoltat mai pe larg în Sinodul din 1977 și CT.

Un alt mare merit al exortației Evangelii nuntiandi a fost acela de a înfrunta în mod explicit problema evanghelizării culturilor în cheie de “ascultare” al mesajului creștin, tema aceasta nefiind încă prezentă în DGC, și ca urmare a sugestiilor, Evangelii nuntiandi devenită una dintre temele centrale ale Sinodului din 1977 și intrată în CT. Același lucru trebuie spus și despre religioazitatea populară, temă reluată în CT. Afirmațiile documentului Evangelii nuntiandi asupra acestor probleme au fost decisive pentru o concepție a catehezei ca mijloc important de întrupare a credinței creștine în diferite culturi.

În sfârșit, luarea de poziție a documentului Evangelii nuntiandi cu privire la raportul evanghelizării și promovare-eliberare umană a permis în anii următori o reevaluare a dimensiunii “politică și eliberatoare” a catehezei (un exemplu este Documentul de la Puebla 1979, dar și Sinodul din 1977 cât și CT, la numărul 29). Putem spune că în Evangelii nuntiandi, prin intermediul unui limbaj calm și liniștit, sunt anticipate, în formă germinală, poziții curajoase dar în același timp echilibrate asupra naturii și asupra funcțiilor catehezei în procesele de promovare și de eliberare umană.

Importanța unei asemenea exortații este capitală deoarece prezentarea mesajului evanghelic nu este pentru Biserică o contribuție facultativă. Dorința evanghelizării vine de la însăși mandatul lui Cristos, pentru ca toți oamenii să poată crede și să fie salvați.

Da, acest mesaj este necesar. Este unic. Este de neînlocuit. Nu suportă nici indiferență, nici sincretisme, nici acorduri. Este în cauză mântuirea oamenilor. Ea reprezintă frumusețea revelației. Cere o înțelepciune care nu este din această lume. Este capabilă să dea naștere, prin sine însăși, credinței, o credință care se bazează pe puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 2,5). Ea este Adevărul. Merită ca Apostolul să-i consacre tot timpul său, toate energiile sale, și să-și sacrifice, dacă e necesar, propria viață.

Buna vestire se bazează pe mărturia vieții ce este de importanță capitală deoarece mărturia trăită este cea care pune întrebările cele mai mari pentru cei cu care vine în contact. Uneori însă rămâne insuficient acest exemplu esențial al vieții, de aceea este necesară o motivare a propriilor speranțe (1Pt 3,15) explicată de un anunț clar și irevocabil. Adevărata evanghelizare trebuie să conțină învățătura, viața, promisiunile, Împărăția, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu. Ministerul cuvântului trebuie să se bazeze pe povestirea inspirată divin care prin întruparea mântuitoare ne-a fost dată de însuși Isus Cristos, prin discipoli și mai ales apostolii, martorii evenimentelor. Dei Verbum spune că nu poate trece neobservat nimănui faptul că din întreaga Scriptură evangheliile merită să exceleze în ceea ce privește principala mărturie cu privire la viața și doctrina Cuvântului încoronat, Mântuitorul nostru.

4. Catechesi tradendae

Exortația Apostolică Catechesi Tradendae, emanată de Papa Ioan Paul al II-lea la 16.10.1979 este documentul papal care rezumă a IV-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor, celebrată la Roma în octombrie 1977, a cărei temă era: ”Cateheza în timpul nostru, cu o referire specială la cateheza copiilor și a tinerilor”.

Acest document are o origine furtunoasă: pregătit de Paul VI pe baza documentației lăsată de Sinod, revăzut de Papa Ioan Paul I, în final este publicat, după ulterioare revizii de către Papa Ioan Paul al II-lea rezultând un text complet și unitar. Structura documentului este cel puțin simplă. După o scurtă introducere asupra istoriei și semnificației documentului abordează următoarele tematici: a) centrul fiecărei cateheze autentice este Cristos ca Persoană și Mister; b) cateheza, dreptul și dorința întregii Biserici, trebuie să se reînnoiască continuu dar în mod echilibrat. c) natura și îndatoririle catehezei; insistența asupra întregirii conținuturilor; d) izvoarele conținuturilor catehezei: Cuvântul lui Dumnezeu, conținut în Tradiție și în Sfânta Scriptură; e) destinatarii catehezei: toți credincioșii; f) structura și mijloacele catehezei: valorizarea mass-mediei, catehismele; g) metoda catehezei: înculturarea credinței; religiozitatea populară; pedagogia credinței; h) responsabilii catehezei.

Catechesi Tradendae concluzionează cu două scurte invitații: prima la acțiunea Duhului Sfânt în comunicarea catehetică și a doua la devoțiunea către Maria, Mama și modelul catehistului.

Toată structura doctrinală a documentului Catechesi Tradendae este determinată de două convingeri fundamentale enunțate și prezentate subtil printre rânduri:

a) funcția fundamentală a catehezei este aceea de a comunica în integritatea sa Revelația lui Dumnezeu, deoarece doar așa cateheza își atinge scopul său, acela de a fi o adevărată „educație a credinței” și păstrează regula de bază a acțiunii evanghelizatoare a Bisericii: fidelitatea față de Dumnezeu și fidelitatea față de om într-o singură împlinire a iubirii:

Cateheza își va scoate întotdeauna conținutul din izvorul viu al Cuvântului lui Dumnezeu, transmis în Tradiție și Scriptură, deoarece Tradiția sfântă și Scriptura constituie unicul depozit inviolabil al cuvântului lui Dumnezeu, încredințat Bisericii. Orice tip de instruire creștină… să aibă în cuvântul însuși al Scripturii hrana și vigoarea ei sfântă.

b) existența unei pedagogii originale a credinței care găsește modelul în pedagogia lui Dumnezeu și a lui Cristos, care trebuie să constituie criteriul suprem în utilizarea științelor umane (psihologie, pedagogie, didactică etc.), în mediul catehezei.

Optând pentru o concepție largă a catehezei, pontiful se arată dispus să accepte o bună parte din instanțele proprii mișcări catehetice contemporane și dimensiunea evanghelizatoare a catehezei: funcția sa de iluminare a vieții la lumina mesajului evanghelic: cristocentrismul său, care devine comunicare a misterului viu al lui Dumnezeu și nu o parte de adevăruri abstracte; respectul ierarhiei adevărurilor creștine; principul pedagogic al adaptării limbajului etc.

Toate acestea, cu o condiție: să nu se stingă niciodată integritatea conținutului, și cateheza să aibă grijă de a transmite în mod integral, organic și sistematic conținuturile sale.

Numărul 30 al documentului este semnificativ în această privință. Aceasta nu înseamnă că documentul Catechesi Tradendae nu conține pagini minunate asupra întrupării mesajului creștin în culturi, asupra religiozității populare și asupra dimensiunii ecumenice a catehezei. Se vorbește, de un document care în promovarea catehezei pune accent asupra funcției de comunicare, reînnoirii integrale, organice și sistematice a conținuturilor credinței, făcându-le condiția esențială pentru fecunditatea sa apostolică. Doar fiind mereu fideli lui Dumnezeu (integri în conținut) putem fi fideli omului.

Este importantă explicarea faptului că istoria oamenilor marcată de har și de păcat, de măreție și de mizerie, este asumată de Dumnezeu în Fiul său Isus Cristos și „oferă deja o pregustare a vieții viitoare”. „În sfârșit, este importantă relevarea fără ezitare a exigențelor, a renunțării materiale, dar și bucuria, a ceea ce-i plăcea Sfântul Paul să numească «viața cea nouă», «noua creație», «a fi sau a exista în Cristos», «viața veșnică în Cristos Isus»”.

CAPITOLUL II

Biblia, cuvântul lui Dumnezeu și al omului

Capitolul care urmează este o privire asupra modului de a înțelege cum să lucrăm cu biblia. Pentru a beneficia de toate roadele catehezei trebuie să cunoaștem mai întâi în profunzime care este modul de formare al izvorului primordial al catehezei.

La o deschidere superficială a bibliei ne putem scandaliza de ceea ce găsim în interiorul ei, dacă în prealabil nu am fost informați asupra conținutului acesteia. Chiar și numai o simplă informare nu este suficientă deoarece se ajunge la o interpretare superficială, chiar greșită a textului biblic, care va duce implicit la o cateheză eronata și falsă asupra învățăturilor bibliei.

Cunoașterea limbajelor folosite în biblie, cunoașterea culturilor prezente în acele timpuri specifice bibliei, cunoașterea autorilor și stilurilor pe care aceștia le-au folosit, altfel spus, cunoașterea ambientului, culturii timpurilor respective, este imperioasă pentru ca utilizarea și aprofundarea bibliei să fie cât mai benefică spre trăirea credinței celor care primesc Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu este superfluu a vorbi despre aceste lucruri în cateheză deoarece cateheza nu poate fi înțeleasă și nu poate fi realizată după cerințele Bisericii decât studiind mai întâi cum trebuie să ne apropiem de cel mai important izvor al catehezei.

Din acest motiv se cere ca persoanele care se ocupă de cateheză să fie mai întâi educate în lucrul cu biblia dar în primul rând să aibă o credință puternică ca temelie a studiilor pe care le fac în vederea transmiterii altora a ceea ce cred cu adevărat.

1. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu

În una dintre ultimele scrieri, un comentariu la lecturile biblice de duminică, Hans Urs von Balthasar a ales ca titlu: „Dumnezeu ne vorbește în Scriptură”. Formulă tradițională, cu siguranță, dar care rămâne surprinzătoare: în textele Bibliei care au fost scrise în timpurile trecute de către oameni, este Dumnezeu însuși care ne vorbește; și nu se revarsă doar asupra oamenilor din timpurile biblice, dar asupra noastră, azi. Această mică frază al lui Balthazar exprimă în sinteză convingerea profundă a întregii Tradiții. Amintim de exemplu un text foarte cunoscut al Sfântului Grigore cel Mare, inspirat la rândul său din Sfântul Augustin: „Ce este Sfânta Scriptură, dacă nu o scrisoare a lui Dumnezeu Preaputernic către creatura sa? (…) dedică-te studiului, te rog, și meditează în fiecare zi cuvintele Creatorului tău: învață să cunoști inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”. Un autor medieval, Goffredo d’Admont, prelungește această reflexie în sens cristologic, luând ca punct de plecare descrierea tinerească a discipolului pe care îl iubea Isus, aplecat în timpul Cinei pe pieptul lui Isus (cf. In 13, 25): „Pieptul lui Isus este Sfânta Scriptură (…) Cei care îl iubesc pe Dumnezeu și vor să-l imite pe Isus trebuie să se străduiască să cunoască Sfânta Scriptură cu scopul de a ajunge astfel la o mai mare cunoaștere a lui Dumnezeu, adică pentru a descoperi în ea inima lui Dumnezeu, simțirea lui Isus”. Din Sfânta Scriptură se ajunge la cunoașterea interioară a lui Isus, la „pieptul” lui Isus; și de la pieptul lui Isus, de la inima Sa, la inima lui Dumnezeu!

Până nu demult Biblia a fost, pentru un laic, o carte care era prezentă în bibliotecă, iar cercetarea ei era destinată doar acelora care doreau să facă studii teologice. Nu se punea în discuție ca această carte sfântă să fie răsfoită, să se înțeleagă textele, să se celebreze și să se roage ținând în mână textul ei sacru. Evangheliile care se citeau la liturghie erau suficiente. Aceasta însă ducea la o distanțare foarte mare de textul bibliei.

Accentul care a fost pus pe biblie, în ultimul timp în Biserică, este impresionant. Vechea concepție că biblia este destinată în special celor care studiază teologia, a celor care studiază problemele teologice a fost radical schimbat. Influența pe care a avut-o Concilul al II-lea din Vatican în această privință este remarcabilă. Apar inițiative pentru răspândirea ei, pentru o cunoaștere mai adecvată, pentru o frecventare constantă a Cuvântului lui Dumnezeu. Apar grupuri biblice, se introduc cursuri de introducere generală și de exegeză, se publică opere pentru cititorii obișnuiți.

Dar dificultățile nu se lasă așteptate: se descoperă că biblia nu este o carte ușor de citit. Pierzându-se entuziasmul de început problemele se evidențiază: unele texte sunt greu de înțeles, altele sunt scandalizante. Apar probleme care pun în criză însăși credința oamenilor: de ce pare că Dumnezeu este rău? De ce sunt atâtea crime în biblie? De ce sunt lucruri care nu se potrivesc între ele? Se are impresia că biblia este un text unde doar specialiștii pot intra pentru a înțelege ceva. De aici apare și dezamăgirea urmată de abandonarea bibliei. Biblia rămâne o carte pusă pe un raft de bibliotecă, alături de alte cărți.

Pentru a o putea înțelege, ne punem întrebarea: ce este biblia? Pentru a răspunde la această întrebare vom face apel la trei puncte cheie ale acesteia: Revelația, Tradiția și Inspirația.

1.1. Revelația

Religia Bibliei are la bază o revelație istorică. Acest fapt îi conferă o situație aparte între religii. Unele dintre ele nu recurg la nici un fel de revelație: budismul are ca punct de plecare iluminarea cu totul omenească a unui înțelept. Altele își prezintă conținutul ca pe o revelație cerească, atribuind însă transmiterea acestuia unui fondator legendar sau mitic, precum Hermes Trismegistos pentru gnoza hermetică. În Biblie, dimpotrivă, revelația este un fapt istoric observabil: mijlocitorii ei sunt cunoscuți și, cuvintele lor sunt păstrate, fie direct, fie indirect, ori în cadrul unei tradiții solide. Coranul s-ar afla în aceeași situație. Dar, fără a mai vorbi de semnele care autentifică revelația biblică, aceasta ni se întemeiază pe învățătura unui fondator unic; o vedem dezvoltându-se pe o perioadă de cincisprezece sau douăzeci de secole, înainte de a-și atinge plinătatea în evenimentul Cristos, revelatorul prin excelență. A crede, pentru un creștin, înseamnă a primi această revelație, care ajunge la oameni purtată de istorie.

1.1.1. Cum revelează?

Nu trebuie să avem impresia că revelația este un fel de tehnică prin care se poate pătrunde în „mintea” lui Dumnezeu. Revelația profetică este cea care depășește tehnicile vechi, profeții folosindu-se de viziuni și auzirea Cuvântului divin. Aici simbolurile și reflecția înțelepților sunt mijloace simple care trebuie iluminate de cuvântul lui Dumnezeu;

1.1.2. Ce revelează?

Obiectivul revelației divine este întotdeauna de ordin religios. Nu se poate confunda cu speculații filosofice, cu lucrări gnostice, dar este revelarea planului Dumnezeiesc cu privire la căile care trebuie să le urmeze omul pentru a se mântui; se revelează Dumnezeu însuși pentru ca omul să-l poată întâlni.

Dumnezeu dezvăluie planurile sale, regulile de conduită: Cuvântul ia forma unei Legi și omul trebuie să le pună în practică. O Lege care devine desfătare pentru credincioșii Domnului.

Sensul evenimentelor pe care le trăiesc oamenii. Aceste evenimente sunt materia vizibilă a planului de mântuire; ele pregătesc înfăptuirea finală. Cuvântul lămurește faptele pe care le scoate din sfera banalității zilnice și a hazardului pentru a le arăta integrate într-un plan veșnic.

Dumnezeu revelează taina „timpurilor de pe urmă”. Cuvântul lui este făgăduință. Dezvăluie viitorul descendenței davidice, rolul nemaiauzit al Slujitorului care suferă etc. Este o anticipare a Noului Testament, o prefigurare ce are trăsăturile legământului escatologic

Dumnezeu se revelează pe sine prin ceea ce face pe pământ. Creația deja îl face cunoscut. Este ca o trăsătură de semne care permit o dezvăluire simbolică a lui: nor, foc, tunet, adiere de vânt. Revelația ajută poporul să interpreteze corect aceste semne (nu precum păgânii). Definiția biblică a lui Dumnezeu este una legată de experiență: puternic, bun, milostiv, corect, luptător, eliberator, vindecător, etc.

Deși se intră într-un anumit fel în cunoașterea lui Dumnezeu, slava divină este ascunsă întotdeauna sub vălul simbolurilor: foc, furtună etc.

Iahve nu este descris niciodată, nici chiar de Moise care îl vede față în față. Dumnezeu este cunoscut prin Cuvânt, Înțelepciune, Duhul său, dar Dumnezeu rămâne în transcendența sa.

1.1.3. În Noul Testament

Revelația începută în Vechiul Testament se desăvârșește în Noul Testament. Dar în loc să fie transmisă prin mijlocirea mai multor intermediari este concentrată acum în persoana lui Isus Cristos, care îi este deopotrivă autor și obiect.

Putem distinge trei etape: 1) Revelația încredințată apostolilor de către Isus: ea este transmisă oamenilor de Apostoli și apoi de Biserică sub călăuzirea Duhului Sfânt; va cunoaște descoperirea finală când vederea directă a lui Dumnezeu va înlocui, pentru oameni, cunoașterea prin credință; 2) Revelația lui Cristos prin fapte: în Vechiul Testament cunoașterea planului lui Dumnezeu rămânea în umbră; împlinirea era prefigurată prin simboluri. Vălul acestor prefigurări este dat la o parte de evenimentul Cristos. Destinul istoric al lui Isus Cristos face cunoscut conținutul real al acestei făgăduințe, împlinind-o prin fapte; 3) Revelația lui Cristos prin Cuvinte: pentru ca această Revelație să fie înțeleasă pe deplin Isus Cristos explică prin propriile cuvinte sensul faptelor și cuvintelor sale: parabolele împărăției, dezvăluirea sensului ascuns al Scripturilor – moartea sa datorită Revelației se îndreaptă spre desăvârșire: „Căci nimic nu este ascuns decât ca să fie scos la iveală și nimic nu este acoperit decât ca să vină la lumină” (Mc 4, 22).

1.1.4. Revelația transmisă

Revelația în Biserică: Faptele și cuvintele lui Isus nu au fost cunoscute decât de un mic număr de oameni. Și mai puțini au fost cei care au crezut în El și i-au devenit ucenici. Ori, revelația pe care o aducea El era destăinuită lumii întregi. De aceea Isus a încredințat apostolilor săi, dându-le misiunea de a o transmite celorlalți oameni: ei vor merge în toată lumea, ducând Vestea cea Bună la toate neamurile (cf. Mt 28, 19s). El face din aceștia martori în sensul că le autentifică mărturia „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă (cf. Lc 10, 16). Cartea Faptele Apostolilor arată cum, datorită acestor martori, revelația lui Isus Cristos a pătruns în istoria lumii întregi, Duhul Sfânt având un rol esențial în transmiterea revelației.

Urs von Balthasar scrie:

Revelația vine din cer pentru a se transmite oamenilor, din afară și din înalt, mistere transcedentale. Dumnezeu vorbește omului din interiorul lumii și plecând de la propriile sale experiențe umane, pătrunzând așa intim în creatura sa, că deja ascultarea lui Cristos se manifestă în Cuvântul legii antice și se încheie în Întrupare.

Duhul Sfânt are un rol foarte important în transmiterea revelației. În lumina lui, Apostolii descoperă concomitent semnificația deplină a Scripturilor și pe aceea a existenței lui Isus, și mărturia lor se referă tocmai la acest dublu obiect. Revelația fiind astfel adusă la cunoștința oamenilor, cei care se lasă călăuziți de Duhul Sfânt o vor primi cu credință și, prin botez vor păși pe calea mântuirii.

Totuși, revelația dată de Isus Cristos rămâne imperfectă căci realitățile divine sunt ascunse sub semne. Ea vestește revelația deplină care se va produce la Sfârșitul istoriei. Atunci Fiul Omului se va arăta în slava Sa (cf. Lc 17, 30; 13, 26), iar oamenii vor trece de la „lumea de acum, la „lumea care va să vie”.

1.2. Tradiția

„Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor”.

Dialogul dintre Dumnezeu și om a avut origine și o dezvoltarea în timp. Început cu Avram, dus înainte cu Moise, treptat până la Cristos și apostoli, acest dialog nu putea să se limiteze la un timp și un loc. Cuvântul nu poate să fie proprietatea exclusivă a unei comunități sau a unei persoane. La toate neamurile și la toate generațiile Dumnezeu vrea să ajungă Cuvântul său pentru a stabili cu toți o alianță de iubire.

Iată astfel activitatea transmiterii Cuvântului. Noi folosim termenul de „tradiție” din limba latină „tradere”, a transmite. Cum este transmisă această tradiție? În mod oral și scris. Cuvântul lui Dumnezeu este transmis mai ales cu voce tare. Și nu doar prin intermediul cuvântului spus către popor în predici și în cateheze, dar și în cult, în rugăciune, în obiceiuri, în pelerinajele la templu, în modul de a primi, în instituții, în exprimările de credință speranță și iubire concretă.

Știm cum Cartea Exodului a fost scrisă în diverse secole după ieșirea din Egipt și că Moise probabil a scris foarte puțin. Cu toate acestea, în scurt timp, la fiecare an, se celebra paștele în fiecare an Israel retrăia viu și activ acel fapt, îl celebrau cu bucurie, îl transformau în propria viață.

Cuvântul lui Dumnezeu, revelația, a fost transmisă în mod dublu: prin transmiterea orală, înțeleasă într-un sens amplu, și prin mijlocul Scripturii.

Conciliul se exprimă cu aceste cuvinte: „Această Sfântă Tradiție și Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe pământ îl contemplă pe Dumnezeu de la care primește toate, până când va ajunge să-L vadă față în față, așa cum este” (cf. 1In 3, 2).

Care este raportul dintre Tradiție și Scriptură? De multe ori ne întrebăm dacă sunt mai multe adevăruri în Tradiție sau în Sfânta Scriptură, dar această întrebare este pusă rău. Tradiția și Scriptura sunt două moduri prin care este transmis însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se poate pune întrebarea în mod simplu din punct de vedere al cantității și să ne întrebăm care este depozitul cel mai luminos. Fiecare în parte nu ajunge, nici Tradiția nici Scriptura.

Scriptura ne păstrează scrisoarea Cuvântului lui Dumnezeu, ne prezintă într-o manieră fixă și garantată de inspirație. De aceea acea fixare prin scris poate risca să devină lectură moartă. Tradiția prelungită până la noi este în contextul eclezial în care Cuvântul lui Dumnezeu a fost primit. Scriptura este punctul de referință necesar, datorită căruia Biserica poate să discearnă dacă la Cuvântul lui Dumnezeu s-au suprapus cruste datorită păcatului, surzeniei omului. Tradiția, pe altă parte este necesară pentru a citi Scriptura și a-i înțelege sensul.

Tradiția nu este un bagaj de cunoștințe imobile ale adevărului, dar crește în mod continuu, progresează cu Biserica sub asistența Duhului Sfânt. Tradiția nu este o transmitere mecanică, dar o viață care se prelungește în Biserică și care este deschisă la o continuă dezvoltare. Înțelegerea Tradiției crește: noi putem să o înțelegem mai bine ceea ce de exemplu Părinții Bisericii nu au putut să înțeleagă. Este Duhul Sfânt care împiedică Tradiția de a rămâne un Cuvânt mort, dar care ne face să pătrundem semnificația în timpuri și situații noi. Conciliul vorbește despre această creștere în înțelegere: „Această Tradiție care vine de la Apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt: înțelegerea lucrurilor și cuvintelor transmise crește prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19. 51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experiența spirituală și prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului”.

1.3. Inspirația

Expresia „Biblia este inspirată” rezumă datul fundamental al credinței noastre asupra valorii Sfintei Scripturi.

Din păcate, totuși, termenul de „inspirație”, luat de unul singur, nu spune cu claritate în ce consistă acest mister; dimpotrivă poate fi un termen ambiguu, deoarece suscită în mod spontan imaginea unui Dumnezeu care spune și a unui om care scrie. Pentru a ajunge la o noțiune clară și exactă a inspirației noi trebuie, ca de fiecare dată în teologie, să distingem în mod clar între conținutul dogmei, pe care toți trebuie să o creadă, și cercetările, explicările teologice, care sunt în mod continuu obiectul cercetărilor și a discuțiilor libere.

1.3.1 Dogma inspirației

Credința Bisericii se poate rezuma în două afirmații clare: Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi și a doua, scriitorii umani sunt și ei autori adevărați ai Scripturii.

La timpul oportun se va vedea că dificultatea teologică stă în faptul de a concilia aceste două afirmații care, la prima vedere, par să se excludă una pe alta. Înainte de toate, trebuie să confirmăm și să înțelegem bine conținutul acestui adevăr de credință. Ea consistă în dubla afirmare că și Dumnezeu și scriitorii umani sunt autorii Bibliei.

Textul cel mai clar al magisterului cu privire la aceasta se poate citi în Dei Verbum la numărul 11. Este un text de o mare importanță, nu doar pentru că este cel mai recent, dar deoarece conține citate ale textelor precedente emanate de Magister în Conciliul din Trento, în Conciliul I din Vatican și în enciclica Providentissimus Deus a lui Leon al XIII-lea.

1.3.2. Dumnezeu autorul Bibliei

Expresia „îl au ca autor pe Dumnezeu” a fost luată de la Conciliul I din Vatican. Este important să determinăm semnificația a termenului de „autor” și pentru a face aceasta trebuie pe scurt să rezumăm istoria acestui termen.

În scriitorii antici ecleziastici cuvântul latin „auctor” avea semnificația de „cauză”, „origine”, când Dumnezeu era numit „auctor” al Bibliei, se înțelegea mai ales că Dumnezeu este originea planului mântuirii anunțat de Scriptură. Nu se vorbea de Dumnezeu ca autor literar al Bibliei, dar ca izvor și cauză a economiei mântuirii Vechiului și Noului Testament.

Această semnificație este admisă în documentele cele mai vechi ale magisterului până la Conciliul din Trento. De aceea în timpul Evului Mediu, se răspândește între teologi convingerea că trebuie să i se atribuie lui Dumnezeu și paternitatea literară a textului biblic. Când Conciliul I din Vatican a folosit termenul de „autor” în mod sigur dorea să spună că Dumnezeu trebuie să fie considerat nu doar cauza și izvorul planului mântuirii, dar și adevăratul autor al scrierilor biblice. Totuși această precisă subliniere a semnificației termenului nu face parte din învățătura dogmatică a Conciliului. Ea într-adevăr nu explică în ce sens se poate vorbi de Dumnezeu ca autor al textelor scrise de autori umani. Afirmă doar că aceasta se întâmplă deoarece acele scrieri au fost compuse „prin inspirația Duhului Sfânt”. Revine termenul „inspirație” și va fi sarcina reflexiei teologice, de care vom vorbi în continuare, pentru a clarifica semnificația acestuia.

1.3.3. Scriitorii umani adevărați autori ai Bibliei

Cu privire la autorii umani, Vatican II conține o expresie nouă, care nu era prezentă sub această formă în documentele magisteriale precedente: „pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și S-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii”. Vorbind despre facultățile și capacitățile pe care scriitorii umani rămân le dețin, conciliul exclude în mod decisiv orice concepție extatică a inspirației. În ciuda unor excepții, aceasta a fost mereu gândirea tradiției creștine. Deja sfinții Părinți ai Bisericii foloseau, pentru a vorbi despre autori umani ai Bibliei, aceiași termeni în mod normal adaptați pentru a indica scriitorii operelor literare. Era împărtășită convingerea că și Isaia, Ieremia sau Marcu, adică toți autorii cărților biblice, trebuiau considerați adevărați scriitori, cu toate că Dumnezeu trebuie considerat autorul Scripturii. De aceea când se căuta ilustrarea raportului dintre activitatea lui Dumnezeu și aceea a scriitorilor umani, aproape întotdeauna aceștia ultimii erau reduși la un rol subordonat. Deseori, de exemplu, era folosită imaginea dictării: Dumnezeu dictează și omul scrie. De aceea ținându-se cont că se vorbea doar de o comparație, este clar că, în această schemă a dictării, omul este redus la îndatorirea de simplu „scriitor” nu în sensul de autor, dar de secretar sau, s-ar spune astăzi, dactilograf. Potrivită era imaginea instrumentului muzical folosit de Dumnezeu. Toate aceste imagini erau tentative care nu respectau în mod adecvat rolul propriu al scriitorului uman. Când Conciliul al II-lea din Vatican vorbește despre posedarea capacităților și puterilor proprii depășește complet aceste concepții antice.

Un pas înainte important a fost făcut deja de Sfântul Toma. El a folosit nu atât imaginea instrumentului dar conceptul filosofic al „cauzei instrumentale”. Acest concept, care nu este ușor de explicat, presupune că Dumnezeu, acționând cu ajutorul omului și prin el, întărește toate capacitățile în timp ce le dirijează și le finalizează la rezultatul pe care dorește să-l obțină.

Dar adevărata înțelegere a importanței autorilor umani în compunerea Bibliei rezultă în mod clar doar cu începutul secolului al XIX-lea, când studiile exegetice demonstrează fără echivoc că Biblia a luat naștere prin opera oamenilor dintr-o anumită cultură, precum oricare altă carte antică.

Enciclica lui Leon al XIII-lea, Providentissimus Deus, ține cont de aceste descoperiri și caută să descrie cu o mai mare precizie raportul dintre activitatea lui Dumnezeu și aceea a omului.

Leon al XIII-lea schematiză activitatea umană a scriitorului în trei puncte: concepția mintală a operei, decizia de a scrie și compunerea operei. Afirmă că în toate aceste stadii acțiunea divină a fost determinată fără a împiedica cu nimic activitatea propriu umană. Chiar și schema lui Leon este considerată astăzi depășită. Defectul principal al acesteia era de a fi prea intelectualistică. Concepea activitatea scriitorului în manieră schematică și abstractă, ca și cum, de fiecare dată, el ar trebui să se pronunțe asupra adevărurilor unui conținut și, după aceea, să decidă în ce formă literară să o îmbrace pentru a trece la scris.

O prezentare mai verosimilă al modului real de a fi al unui scriitor biblic este făcută de celebrul exeget P. Benoit. Prezentăm aici un text foarte inspirat:

În psihologia concretă a scriitorului care scrie o carte totul este o încurcătură de gânduri și acte de voință, un du-te – vino de muncă. Planul cărții îl va face mai întâi să se apropie și apoi să prezinte adevărurile în moduri diverse. Uneori, ca să nu spunem deseori, va ajunge la suspendarea exercițiului judecății speculative și a nu scrie totul, a scrie câteva lucruri fără să se angajeze, deoarece le consideră secundare sau deoarece înțelege să se refere fără să și le asume cu adevărat.

Dacă se ține cont de această complexitate a psihologiei și a muncii scriitorului, trebuie să se renunțe la a schematiza prea mult momentele specifice acțiunii divine și să le extindă, în mod proporțional la toată activitatea scriitorului.

Modelul propus de Benoit a fost ulterior lărgit și perfecționat de studiile lui L. Alonso Schöekel care a subliniat importanța fanteziei creatoare și a faptului că opera literară transcede, când este la nivel de artă, intențiile reflexe ale autorului.

Din toate acestea se poate conclude că acțiunea divină care duce la formarea Scripturii nu poate fi cu ușurință schematizată, ea se înțelege în toată complexa activitate a scriitorului care culminează în formularea lingvistică a textului.

Deseori, înainte ca un text să ajungă la forma pe care o are în Biblie, a existat un lung șir de intervenții de la diferite stiluri. Cu toate acestea, inspirația divină însoțește în moduri și măsuri diferite toată istoria care duce la formarea unui text biblic. Trebuie considerată ajutată de inspirație divină fiecare persoană care a contribuit în manieră creativă (adică nu doar ca simplu copist sau repetitor) la formarea textului în ceea ce privește expresia experienței religioase a poporului lui Dumnezeu.

Pentru a exprima această extensiune a inspirației la o multitudine de autori, a fost folosită câteodată formula „inspirație colectivă”. Este o formulă acceptabilă, dar un pic ambiguă în cazul în care se înțelege ca o negare a intervenției adevăratelor personalități creatoare.

1.3.4. Inspirația și viața poporului lui Dumnezeu

Această multitudine, adesea anonimă, de „autori” ai textelor biblice, de unde a luat ideile și formele literare cu care se exprimă? Cu siguranță poate fi un geniu literar care a descoperit, cu ajutorul lui Dumnezeu, conținutul și forma. În normalitatea cazurilor, însă, situația a fost alta. Dacă luăm exemplul profeților Vechiului Testament, ei au vorbit într-un anumit mod deoarece solicitați de evenimentele care aveau loc în timpul lor au reacționat prin luarea de poziție în interiorul poporului lui Dumnezeu, au conceput și formulat predicarea lor după ce au trăit, alături de alții, în comunitatea poporului lui Dumnezeu, drama răspunsului la planul său. Intr-un cuvânt, nu ar fi existat scriitorii biblici dacă împrejurul lor nu ar fi existat viața concretă a poporului lui Dumnezeu. Iată încă odată înfățișându-se ipoteza unei extensii a inspirației biblice dincolo de persoanele interesate, fie secundar, de faptul literar în sine.

Este evident că momentul redactării textelor a fost cel decisiv și ultim, dar el nu ar fi fost posibil dacă în viața și prin intermediul vieții întregii Biserici din perioada apostolică. Deci, de aceea ne întrebăm unde și cum Dumnezeu a acționat ca să ajungă până la noi Biblia, trebuie să răspundem că această acțiune coincide cu aceea cu care Dumnezeu a vrut ca Biserica apostolică să existe ca izvor și regulă a Bisericii a tuturor timpurilor. Noi nu putem niciodată să știm cum se comportă Dumnezeu în modul său divin de a se raporta la creaturile sale, pe care le iubește și le mântuiește. Tocmai de aceea nu putem descrie în ce mod acționează asupra oamenilor pe care i-a ales pentru a mărturisi voința sa mântuitoare.

Este foarte important ca în studiul biblic să se studieze cum s-a format fiecare carte în parte de-a lungul unei lungi și complexe istorii și, la sfârșitul să se recunoască că tot procesul a fost condus de Dumnezeu pentru ca să se ajungă la scop, ca rezultat, un text care este Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi în cuvinte umane.

Noi știm însă că acțiunea lui Dumnezeu s-a folosit de capacitățile umane, dar s-a adaptat la modalitățile umane de primire și de exprimare a credinței. Acest respect al omului face din inspirația biblică profeția încarnării, care va face prezent Cuvântul etern al lui Dumnezeu în omul adevărat, cu totul asemănător nouă cu excepția păcatului, Isus din Nazaret.

2. Biblia, cuvântul omului

Faptul că textele biblice au fost scrise de autori umani, într-un ambient istoric și cultural determinat, este recunoscut de toți, chiar și în Biserică. După criza modernistă, enciclica Divino afflante spiritu a fost documentul prin care Biserica a acceptat în mod definitiv folosirea metodei filologice și istorice în studiul Bibliei. Cu siguranță, ea afirmă că trebuie o folosire exactă în sens spiritual, și încurajează exegeții către studiul Sfinților Părinți și celor mai iluștri comentatori ai timpurilor trecute. Dar nu sunt aceste recomandări, cu totul clasice, acelea care au atras atenția. Este mai ales faptul, mult mai nou, că după enciclică „marea atenție a exegeților trebuie să fie aceea de a discerne și a preciza care este sensul literar al cuvintelor biblice”. A căuta ceea ce scriitorul a vrut să spună este „legea supremă a interpretării”. Către acest scop exegeții trebuie să țină cont de caracterul particular al agiografului, de sensurile literare utilizate în timpul său și de toate antichitățile epocii biblice care pot să fi de ajutor pentru a înțelege gândirea autorului. Aceste norme sunt admise azi în mod universal: cunoașterea limbilor, studiul contextului istoric, compararea cu alte scrisori ale epocii, sunt operații practicate în mod curent cărților profane din alte timpuri; trebuie utilizat în mod egal și pentru interpretarea Bibliei.

Cu toate acestea cuvântul uman nu trebuie interpretat doar în sens profan dar DV, recomandată interpretarea Scripturii „în același duh în care a fost scrisă”.

Dacă luăm câteva exemple vom putea observa cu ușurință că textul biblic care este considerat un cuvânt uman, devine un cuvânt care nu poate fi interpretat doar în sens literar sau istoric dar ca un document care exprimă credința autorului (și inspirația sa), adică o deschidere către primire în fața revelației.

2.1. Genuri literare în biblie

Prin genuri literare înțelegem formele și manierele de care s-au servit oamenii dintr-un anumit timp și dintr-o anumită țară, pentru a exprima gândurile lor. În sfânta Scriptură nu găsim formele noastre și terminologia timpurilor moderne, dar ceea ce era în uz pentru oamenii Vechiului Orient. Care au fost aceste forme, nu se poate determina decât printr-un studiu amănunțit al literaturii orientale antice. Prezența în Sfânta scriptură a genurilor literare foarte diferite se poate observa cu ușurință, chiar de la prima vedere. Fiecare gen literar exprimă adevărul în manieră diferită și de aceea trebuie să se interpreteze după legile determinate printr-o corectă exegeză a unei cărți, sau al unui pasaj, cu care gen literar se lucrează și să se cunoască caracteristicile și legile acelui gen. În ambientele catolice s-a încercat recent să se ocupe mai mult e genurile literare ale Sfinte Scripturi.

În atenția interpreților trebuie să fie mereu prezent care este sensul literar al cuvintelor, folosindu-se de cunoașterea limbilor, a contextului, de compararea e locurile similare.

„Exegeții Sfintei Scripturi să nu piardă din vedere că se vorbește despre Cuvântul lui Dumnezeu inspirat, care a fost încredințat de însuși Dumnezeu Bisericii spre păstrare și interpretare”.

Expunerea lor, a interpreților, trebuie să vină în primul rând, în ajutorul preoților, pentru explicarea doctrinei creștine a poporului, și pentru ca toți creștinii să aibă profit, pentru a ajunge la o viață sfântă, demnă de un adevărat creștin, având în vedere profitul spiritual.

Cu siguranță, nu va fi exclus din Sfânta Scriptură fiecare sens spiritual, deoarece ceea ce a fost scris și făcut în Vechiul Testament, vine e la Dumnezeu, cu conținut înțelept aranjat și predispus într-un asemenea fel ca lucrurile trecute să le prefigureze pe cele viitoare. De aceea exegetul trebuie să aibă grijă și de semnificația spirituală.

Genurile prezente în biblie sunt numeroase, iar o analiză atentă asupra lor ar fi foarte utilă. Cu toate acestea mai mult vom aminti care sunt cele mai importante genuri literare din biblie cu câteva mențiuni despre fiecare.

2.1.1. Parabola

Termenul înseamnă „comparație”. De fapt parabola pune față în față doi termeni de comparat: unul de natură religioasă (de exemplu: împărăția cerurilor este asemenea cu…), și unul luat din natură sau din viața cotidiană sau chiar din cultura ambientului (…asemenea unui rege care a făcut un banchet de nuntă pentru fiul său…).

De obicei primul termen este foarte redus și esențial; al doilea însă se dezvoltă într-o povestire amplă și bogată de particularități, astfel încât dublu să capteze atenția ascultătorului sau a cititorului. Care este rolul parabolei? Înainte de toate arată ceva din misterul lui Dumnezeu. Realitatea lui Dumnezeu nu este atinsă și relatată în mod adecvat din limbajul uman, întotdeauna sărac și imperfect.

Și totuși de un astfel de instrument se folosește Dumnezeu pentru a ne comunica ceva din el și de asemenea de acest instrument ne folosim pentru a formula câteva concepte sărace despre Dumnezeu.

2.1.2. Povestirea didactică

Este vorba de un gen literar foarte asemănător cu parabola. Diferența constă în faptul că ne pune doi termeni față în față, dar dezvoltă o povestire unitară care cuprinde în sine un mesaj religios. Scopul său este de a oferi o învățătură auditoriului sau cititorului, întotdeauna în legătură cu convertirea sa.

Povestirea lui Iona aparține acestui gen literar. Dacă suntem atenți la scenografia povestirii (Dumnezeu care stârnește un uragan, care trimite peștele, care face să crească o plantă și apoi o distruge, care face să sufle un vânt cald insuportabil…) și la schema urmată: se vorbește de un rege asirian, dar nu i se dă numele, vom înțelege ușor ce a urmărit de fapt autorul. Pe timpul Iona, Ninive nu era guvernat de regii asirieni. Este adevărat că Iona a existat cu adevărat (cf. 2Reg 14,25) dar nu se știe nimic despre viața lui, nici despre țara sa de origine, dar îi este atribuit numele de profet. Personajul Iona, din povestea noastră, nu este deci un profet istoric, dar mai mult personificarea cititorului iudeu și a poporului în întregul său. Este Israel, cel care vrea să fugă departe de Dumnezeu, cel care nu vrea să anunțe mântuirea și altor popoare, făcând din ea un bun exclusiv și un titlu de distincție și supremație.

Autorul vrea să trezească astfel în cititori, aceleași sentimente ale lui Dumnezeu cu privire la cei care se căiesc și se convertesc. Unui personaj istoric (poate un profet) se aplică un eveniment care nu are pretenții istorice dar dialectico-exortative.

2.1.3. Legenda

Termenul caracterizează o povestire în care se reflectă evenimente cu privire la o familie, un clan, un trib sau un popor. De obicei este vorba de povestiri transmise mult timp în mod oral, iar mai apoi transpuse în scris.

Pot fi observate idei și experiențe ale copiilor de familie, dramele și succesele care au constituit istoria unui determinat grup de oameni.

Povestirea sacrificiului lui Isac aparține acestui gen. Indicațiile sunt precise în comparație cu cartea lui Iona. Legenda se concentrează pe mai multe personaje, pe un popor întreg și istoria lui, care este sintetizată în câteva rânduri, deoarece Avram este capul unei națiuni. Se observă o evoluție a sacrificiului la iudei, știut fiind că vechime exista tradiția de a sacrifica primul născut. Înlocuindu-se copilul cu un animal cuprinde un arc de timp considerabil, în care Israel a ajuns la cunoașterea mai clară, mai aprofundată a lui Dumnezeu, înțelege mai bine prezența lui Dumnezeu.

Desigur, în spatele istoriilor patriarhilor stau evenimente trăite (iar textul ne oferă destule indicii); desigur Avram, Isac și Iacob sunt personaje istorice; dar în același timp, ei rezumă în sine totalitatea experiențelor lui Israel; care sunt mai apoi experiențele noastre.

2.1.4. Genul anunțurilor

Vom folosi ca exemplu paragraful 1, 26-38 din evanghelia sfântului Luca.

Cine este obișnuit cu Biblia rămâne impresionat de numeroasele referințe care trimit la Vechiul Testament: „Domnul este cu tine”, reclamă cuvintele îngerului care îi apare lui Ghedeon (cf. Jud 6,12); „Nu te teme” este o expresie folosită în mod normal când se povestesc apariții cerești (cf. Gen 15,1; Jud 6,23; Dt 10,12 ș.u.), „Nimic nu este imposibil la Dumnezeu” trimite la anunțul nașterii lui Isac (Gn 18,14); „Va fi mare” spune promisiunea făcută de Natan lui David (2Sam 7,12-16).

În Noul Testament o referință imediată este constituită de anunțul nașterii lui Ioan Botezătorul: Lc 1,5-20. Ne putem gândi deci că Luca și-a construit povestirea inspirându-se destul de mult din Vechiul Testament. De fapt, el unește între ele două sisteme literare diverse.

Prima este numită „schema anunțului” (se poate face referință la Gen 16, 7-12; 17,15-19). Elementele sunt întotdeauna aceleași: apariția îngerului, anunțul nașterii, indicarea numelui, determinarea viitorului său. Acestea slujesc la transmiterea unui mesaj foarte important: când se spune despre un om că deja de la naștere a fost anunțat dinainte de o revelație divină, se vrea a se sublinia natura importanței mântuitoare. A doua schemă se numește „a chemării” (cf. Ex 3,10-12; Ier 1,4-10). Și aici elementele sunt fixe: Dumnezeu cheamă, cel ales își manifestă dubiul, Dumnezeu risipește dubiul printr-o explicație și în funcție de răspuns oferă semnul. Dubiul și explicația au ca finalitate un mesaj religios: ceea ce este pe cale să se întâmple nu este opera omului, da a lui Dumnezeu.

Luca unește astfel două sisteme literare foarte vechi care îi consimt să așeze în centrul povestirii persoana lui Isus, natura sa și misterul său: cel care se va naște este Salvatorul, Mesia, Trimis al lui Dumnezeu, cel preaplin de Spiritul Sfânt, Fiul celui Preaînalt. Astfel, povestirea anunțului nu ascultă de o preocupare de cronică. Desigur anunțul a avut loc cu adevărat și este un fapt istoric, dar în forma în care ne-a fost narat nouă avem o dovadă de credință a Bisericii primitive, făcută folosindu-se de scheme literare foarte cunoscute și folosite pentru a indica intervențiile lui Dumnezeu în istorie. Nu este important de descoperit dacă cu adevărat faptul s-a realizat chiar așa cum apare din povestirea lui Luca, dar a vedea sensul profund pe care acel fapt l-a asumat în ochii comunității, iluminată lumina pascală: Isus este Darul Tatălui pentru umanitate, este Dumnezeu-cu-noi și pentru noi, este Mântuirea devenită prezență și acțiune.

2.1.5. Genuri istorice

Biblia conține, de asemenea, povestiri care se apropie mult de genul istoric precum îl înțelegem noi astăzi. Propunem câteva exemple.

a) genul listei (cf. 2Sam 20,23-26). Găsim aici o listă de personaje din timpul lui David și al lui Solomon;

b) genul cronicii, dacă o listă de nume ne este oferită o listă de fapte istorice (cf. 1Reg 16,8-14). Impresionantă este concizia stilului și precizia cronologică: este indicată data începutului Regatului în comparație cu Regatul de Sud, numele regelui și al tatălui său. Locul de reședință, durata guvernării, particularități ale morții sale.); genul jurnalului de călătorie (cf. Fap 21,1-10) are prospețimea și apropierea unui jurnal de călătorie. Sunt indicate cu precizie locurile vizitate, timpul călătoriei și cel al opririlor, evenimentele mai importante pentru an fi uitate. Ne face să ne gândim că un tovarăș de călătorie al apostolului și-a luat responsabilitatea de a realiza u fel de cronică introducă mai târziu în textul Faptele Apostolilor. Avem în față o pagină de mare valoare istorică.).

Am vrut să propunem câteva reflexii asupra genurilor literare prezente în Biblie. Nu sunt toate, cu siguranță, dar această enumerare ajunge în a lumina problema pe care ne-am propus-o la început: limbajul este doar un mijloc expresiv; funcția sa este aceea de a consimți ascultătorului sau cititorului, de a înțelege un mesaj, un adevăr care nu este legat atât de cuvinte și de imagini, cât mai ales de sensul pe care expresiile îl conțin și îl propun.

2.2. Genuri actuale de comunicare a Bibliei

Biserica a cunoscut mereu o pluralitate de interpretări biblice. Ajunge să ne gândim la epoca patristică, la diferențele dintre școala din Antiohia, mai atentă la sensul literar și istoric a textelor Scripturii și școala din Alexandria, mai sensibilă la semnificațiile simbolice și alegorice; și polemica lui Luther, care acuza scolastica că interpretează biblia cu deformări ale filozofiei aristotelice și propunea o lectură unde textul biblic ar fi fost interpretat în sine însuși.

În ultimele decenii însă, interpretările și lecturările bibliei sau multiplicat într-adevăr foarte mult, și panorama care ni se prezintă astăzi nu este doar bogată și variată, dar într-o continuă mișcare și dezvoltare. Rațiunea acestei accelerări se poate da mai ales prin problema hermeneutică, adică a conștiinței problematicilor și dificultăților legate de înțelegerea fiecărui text, și mai ales a textului biblic.

Astăzi înțelegerea instituie un raport între un subiect, cititorul, textul care se vrea citit și interpretat. Acum se poate spune că problema hermeneutică ia naștere (și astfel noile lecturi ale bibliei se dezvoltă când se descoperă, pe de o parte istoricitatea textului, pe de altă parte istoricitatea cititorului. Aceasta înseamnă că oricine se apropie de un text nu ne aduce o rațiune pură, asupra căruia textul poate să imprime mesajul său precum un clișeu intact, dar o inteligență deja orientată, locuită de interese și pasiuni, de judecări și prejudicii, care într-o anumită măsură determină anticipat înțelegerea textului, îi dau „preînțelegerea”.

Pentru a înțelege noile lecturări ale bibliei trebuie să avem în vedere doi poli ai istoricității înțelegerii: tehnicile de analiză, de compunere, recompunere și, al doilea pol, mesajul; așadar preînțelegerea nu este altceva decât deschiderea subiectului la a primi mesajul pe care textul îl conține și îl transmite. În mod natural, cele două momente ale problemei hermeneutice nu pot fi izolate una de alta; este o inevitabilă interacțiune reciprocă și o, nu întotdeauna clară, interferență a uneia asupra celeilalte.

2.2.1. Lectura istorică

În lectura biblică nu puține sunt dificultățile care se nasc din faptul căderii de multe ori într-o mare ingenuitate culturală: pretindem să interpretăm un text din trecut interpretându-le cu categoriile mintale contemporane nouă. Dar deoarece scriitorul antic și omul modern trăiesc în culturi diferite, confruntarea poate genera neînțelegeri și echivocuri. Depinde de noi să relativizăm modurile noastre de gândire pentru a intra în lumea autorului sacru asumându-ne preocupările și împărțindu-ne căutarea.

a) Ce înseamnă lectura istorică?

Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt mântuitor: aceasta înseamnă că este dat de către Dumnezeu omului în scopul de a ilumina existența umană și pentru a transforma viața. Dumnezeu vorbește ca omul să înțeleagă cine este și cine este chemat să fie, care este sensul autentic al vieții și cum poate viața în mod deplin să se realizeze.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este inactiv: Dumnezeu nu vorbește din dorința de a se manifesta omului, pentru nevoia de narcisism sau din dorința de a fi sărbătorit sau lăudat. Dumnezeu nu este egocentric. Este dar.

Pe de altă parte, omul cufundat în istorie, simte că apar și se urgentează în interior întrebări vitale, serioase și profunde. Biblia este o carte care ne arată întrebările de fond pe care Israel și răspunsurile pe care Dumnezeu le-a dat, vorbind în istorie și prin intermediul istoriei. Doar că fiecare generație are un mod cu totul al său de a pune întrebările fundamentale. Aceste întrebări fundamentale se descompun în tot atâtea întrebări, după mentalitatea timpului. Sensibilitatea, cultura particulară, situațiile istorice care urgentează și pun în primul plan probleme și întrebări în mod precedent neavertizate.

Pentru a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu, adică răspunsul lui Dumnezeu, trebuie să descoperim care erau întrebările pe care Israel și le punea, epocă cu epocă, situație cu situație. De ce istoria este cea care ne îndeamnă la fiecare pas să ne punem întrebări cu înțelesuri, rezonanțe și nuanțări diferite.

De aceea apar trei probleme: 1) textul care îl analizăm din care situație istorică face parte? Cum trăia Israel în acel moment? La ce întrebări era purtat de evenimentele istorice ale epocii? 2) textule este unul unitar (redactat de același autor și în aceeași perioadă) sau nu este un text eterogen: fragmente scrise în epoci și situații diferite puse împreună. În acest caz, pentru a înțelege textul, trebuie izolate părțile deoarece este posibil să fie apărute în epoci diferite, plecând de la probleme și chestiuni diferite; 3) în ce context literar și teologic se găsește fragmentul?

b) Atenție la ambientul istorico-cultural

Să luăm în considerare primele capitole ale Genezei

Înțelegerea textului devine obositoare și deviată dacă se citește cu gândul că se vorbește de o unică carte compusă de un singur autor, în aceeași epocă. Dincolo de acestea, ne este dificil să înțelegem de ce povestirea creației este expusă în primul capitol și apoi reluată în capitolul doi.

În realitate se vorbește de texte diferite, născute în ambiente diferite, în situații istorice diferite, care de aceea își puneau și întrebări diferite. Partea mai veche nu o găsim în primul capitol dar în capitolele doi și trei.

Aceste texte au fost compuse într-un ambient particular numit Iahvist. De ce? deoarece Dumnezeu este denumit cu termenul de Iahve. Se observă că are un stil cu totul particular: este un limbaj plin de antropomorfisme, colorat, plin de imaginație. Aceasta ne face să ne gândim la un ambient nomad, la o cultură primitivă precum cea a nomazilor. Atunci se vorbește de povestiri populare foarte vechi transmise în mod oral. Dar când au fost redactate, adică puse împreună, ca povestire organică? Se pare că în epoca lui Solomon (961-922) a.c. Care erau întrebările de fond care chinuiau existența lui Israel în acea epocă? Problema de fond era: contradicția existenței umane. Dacă viața este darul lui Dumnezeu, de ce omul trebuie să obosească pentru a munci pământul, și femeia să-și riște viața când naște, și șarpele să-și târască burta pe pământ?

Doar aflând în ce epocă a fost redactat textul și reconstruind întrebările timpului, este posibil să individualizăm mesajul. Dacă acestea sunt clare, atunci textul începe să vorbească. Aceste întrebări ne vor vorbi și nouă, vom înțelege ceea ce vrea să ne transmită.

c) Atenție la așezările textului

O a doua întrebare care se ridică este aceasta: cum a fost compus textul?

Un exemplu de succesive stratificări a fost cel anterior, din Geneză. Pentru a ilustra mai bine acest aspect vom recurge tot la un exemplu concret.

Profetul Amos este unul dintre cei mai vechi profeți ai lui Israel; activitatea sa se desfășoară în jurul anilor 750-740 î. C.

El se ridică împotriva bogaților care făceau risipă mare de bogății în comparație cu pătura simplă a poporului. O altă temă dragă profetului este critica cultului fals. Acești oameni bogați fac vâlvă atunci când dau jertfele și ofertele lor pentru a fi văzuți de oameni. Religia a devenit un drog pentru a adormi conștiința. (5,21-23). Ajunge doar un cult formalist, gol de un autentic sens religios (5,5). Cu alte cuvinte: nu mai mergeți la sanctuare. Căutați-l mai întâi pe Dumnezeu. Profetul condamnă cultul sanctuarelor nu în sine însăși dar pentru că nu cere căutarea lui Dumnezeu în dreptate (5,24). Și iată câteva versete care devin o problemă (5,25-27): apare în discuție tema deșertului. Este straniu referința la un trecut așa de îndepărtat. De ce?

Aceste versete mărturisesc o introducere târzie, succesivă epocii în care Amos a trăit și vestit amenințările sale. Cuvântul profetului a fost mereu citit și meditat în Israel; fiecare generație a aplicat cuvântul profetului propriei situații, l-a actualizat, l-a adaptat.

Exegeții sunt de acord în a vedea în aceste două versete o relecturare târzie sub impulsul unui anumit curent religios care a dat origine cărții deuteronomului (secolul VII î.C.).

Situația istorică din Regiunea lui Iuda era dominarea Asiriană. Influența asiriană este grea în toate sectoarele vieții cuprinzând și pe cel religios. Israel riscă să-și piardă propria identitate religioasă. Credința este în criză. Apare un formator ilustru, Iosua, care promovează o purificare a credinței și o întoarcere la cultul antic. Această reformă se fondează pe cartea Deuteronomului. Mesajul este explicit: trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, să-și purifice propriul comportament; doar așa cultul va fi plăcut Domnului. Sunt aceleași teme ale lui Amos, cu un secol înainte. Este clar că în acel timp profetul a fost citit cu interes. Asupra textului lui Amos se introduce o atenționare la deșert. Este timpul în care Israel experimenta foamea și setea, ajungând să înțeleagă că toată viața lor depinde de Dumnezeu. Este timpul ascultării cuvântului. Sacrificiile erau primite deoarece exprimau credința. Se poate spune:

Are dreptate Amos când critică un cult formalist și gol, conceput în mod magic ca un mijloc de a avea siguranță și de a atrage pe Dumnezeu de partea omului. Cultul, adică templul și întreg ritualul sacrificiilor, în sine nu mântuiesc. Să ne gândim la timpul deșertului: a fost o perioadă de probă dură și dificilă. Ce a salvat poporul? Sacrificiile? Falimentul poporului în deșert se datorează neascultării de cuvântul lui Dumnezeu și acceptarea unei totale dependențe de El. Timpul deșertului să vă servească ca lecție.

Iată un exemplu de relecturare: cuvântul viu este actualizat pentru a alimenta credința lui Israel. Textul lui Amos păstrează această adăugare. Nu sunt cuvintele sale, dar cuvintele unei comunități care trăiește într-o epocă succesivă și care de aceea meditează și actualizează mesajul său cu referință la propria situație.

Pentru a înțelege mesajul lui Amos este important să cunoaștem nu doar predicarea sa directă, dar și relecturarea pe care a făcut-o Israel. În epoca de criză religioasă, cultul plăcut lui Dumnezeu este cel din deșert. Ceea ce este plăcut lui Dumnezeu este să mergem în urma Lui încredințându-ne lui.

d) Atenție la contextul literar și teologic

Trebuie să ne punem întrebarea: în ce context literar și teologic se găsește fragmentul? Pentru a exemplifica vom lua două parabole.

Vom lua parabola candelei: Mt 5,15 și Mc 4,21.

Imaginea este aceeași: o candelă nu este făcută pentru a fi pusă sub obroc dar pe candelabru în așa fel ca lumina să strălucească toată casa (casa țăranului palestinian avea doar o singură cameră). Poate că sensul este diferit. Vom descoperi din contextul în care cele două fragmente sunt introduse.

Să examinăm situația din evanghelia lui Matei.

Parabola sării, a luminii și a candelei sunt în continuarea fericirilor. La cine se referă Isus proclamând fericirile? Cine sunt cei care ascultă de Isus, care trăiesc după învățătura sa, care îl urmează în drumul său. Sunt discipolii și nu săracii, înfometații, necăjiții în general. Sunt apostolii care sunt săraci, necăjiți, persecutați… . „Voi sunteți sarea… lumina”. Și această legătură între fericiri și fragmentul nostru ne face să înțelegem sensul asemănărilor aduse.

Dacă citim 1Pt 2,12 găsim: „Purtați-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe niște făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta”.

Găsim termeni diferiți dar și apropieri semnificative: „fapte bune”, „lauda lui Dumnezeu”.

Acest citat al lui Petru ne ajută să înțelegem perspectiva lui Matei: „Voi aveți un rol de susținere în confruntările lumii și acest rol trebuie să fie susținut prin faptele voastre bune; chiar comportamentului vostru frumos trebuie să arătați oamenilor că are valoare credința voastră creștină. În termeni pozitivi: datorită operelor faptelor voastre bune veți fi ca o candelă pusă pe candelabru, care face să strălucească în ochii oamenilor lumina dată de Dumnezeu”.

Astfel candela, lumina, sarea sunt discipolii care fac credibil anunțul vesel al mântuirii făcând fapte bune, adică fericirile proclamate de Isus ca program de viață creștină.

Parabola din evanghelia lui Marcu (cf. 4, 21) este așezată parabola candelei. Vedem astfel că este așezată în urma altei parabole: aceea a seminței care cade în diferite tipuri de pământ. Candela care strălucește nu mai indică discipolii și operele lor bune, dar mesajul, Cuvântul care strălucește aducând lumină și bucurie. Adică vestea bună a mântuirii. Două parabole identice dar sensul este diferit. Și îl descoperim căutând în ce context literar este așezat. Evident parabolele mai spun și altceva. Noi ne oprim însă aici.

2.2.2. Lectura actualizantă

A se apropia de Biblie semnifică a se pune în dialog cu un interlocutor: în cazul nostru cu textul scris și, prin intermediul textului scris, cu Dumnezeu care îmi vorbește astăzi. Dar ce trebuie pentru a putea dialoga? Condiția primă, fără de care comunicarea ar fi compromisă de la început, este ca între interlocutori să fie un minim de înțelegere: nu este posibil să-l înțelegi pe celălalt și să dialoghezi cu el dacă între mine și el nu este o anumită afinitate, o experiență comună.

În cateheză mai important decât a vorbi despre Dumnezeu este a-l pune pe acela care este catehizat în comuniune, în legătură cu el. Mai important decât a ști multe lucruri despre Isus este să reușim ca acela care este catehizat să intre în legătură cu el și să trăiască după cuvântul său.

A vrea să ilustrez unui copil de 3-4 ani misterul morții ar însemna că nu va înțelege. De ce este dificil să dialoghezi cu el asupra acestui subiect? Deoarece încă nu are o experiență decisivă și fundamentală: aceea a morții ca posibilitate pentru sine. Până ce nu maturizează în el experiența unei morți „a sale” nu va reuși să înțeleagă discursul făcut de mine asupra morții.

Astfel, pentru a dialoga, este necesar ca cei doi interlocutori să aibă ceva în comun: o experiență de fond fie și trăită cu modalități diferite: sensibilitate, puncte de vedere, așteptări, rezultate diferite, dar oricum experiență comună.

De aici derivă o consecință deloc neglijabilă: cu cât ne înțelegem pe noi înșine cu atât mai mult îl vom înțeleg pe celălalt. Aici este adevăratul dialog. Doar înțelegându-ne îl vom înțelege pe altul.

Biblia nu este un interlocutor contemporan cu mine. Este un text scris. Primele mărturii biblice mă duc aproape cu 4000 de ani în urmă: situații de viață, cultură, mentalitate, probleme care nu sunt în mod precis cele ale noastre, de azi, tocmai pentru că trăim într-o cultură diversă. De aceea, pentru a ne întâlni cu biblia trebuie găsit un teren comun. Și terenul comun este dat de experiențele fundamentale, tipice omului în ceea ce-l privește, întrebările esențiale ale vieții umane. La aceste întrebări Dumnezeu dă răspuns, vorbind în moduri diferite prin intermediul istoriei. Pentru a întâlni Cuvântul lui Dumnezeu trebuie ca trăim aceste experiențe fundamentale, găsindu-ne în marile interogative la care Dumnezeu a vrut să dea răspuns.

Iată terenul de întâlnire cel care studiază textul și omul biblic care ne vorbește prin intermediul textului scris. Aceasta înseamnă a actualiza biblia. Să luăm problema dintr-un alt punct de vedere. Spuneam că trebuie să te înțelegi pentru a înțelege; a te înțelege pe tine pentru a înțelege biblia. Ce înseamnă și de ce?

Cititorul trebuie să se pună în dialog cu Biblia, pentru ca intervențiile lui Dumnezeu să le poată recunoaște în mod clar și genuin. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu sigur (deoarece este inspirat) și codificat (deoarece este scris); pentru aceasta devine Cuvântul lui Dumnezeu normativ, adică termen de confruntare pentru a putea citi istoria ca o istorie a mântuirii și pentru a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în existență. Iată distanța de parcurs: de la viața personală, prin intermediul întâlnirii-confruntării cu Biblia, la viața personală iluminată și transformată.

Astfel putem explica lectura actualizantă. A prezenta auditorilor paginile Bibliei, și mai ales „a pătrunde și a înțelege misterul mântuirii pe care auditorii, aici și acum îl poartă în ei, și aducându-l la dialog și la iluminarea cu însuși misterul pe care paginile Bibliei, făcute vii și credibile de Isus Cristos, prezintă cu claritate puritatea izvorului”.

2.2.3. Lectura globală

Pentru a cunoaște mesajul pe care îl transmite viața unui persoane trebuie să așteptăm ca viața sa să se încheie: doar când avem în față toată existența sa putem presupune să avem un mesaj. Dacă avem un vedere numai un eveniment izolat, o situație de sine stătătoare izolată de contextul global al vieții, riscăm să nu înțelegem mesajul său. O singură întâmplare nu epuizează viața unui om; nici un om nu se identifică cu un singur gest. Mesajul este întotdeauna mult mai mare decât un cuvânt sau o acțiune de moment, este totalitatea faptelor și acțiunilor unei persoane.

Unitatea și progresivitatea Bibliei, înțeleasă ca un discurs uman, sugerează imaginea unei galerii de tablouri. Și nu al unui singur autor, dar a atâtor autori diferiți prin sensibilitate, mentalitate și stil. Doar atât, că de multe ori ne este dificil să-i așezăm unul lângă altul comparându-i și confruntându-i. Totuși se observă că au o matrice comună: și aceasta este tocmai privirea de credință, capacitatea de a primi intervenția lui Dumnezeu în istorie.

Se observă că sunt direcții de dezvoltare, de progres, ca linii de fond care merg înainte, indicând o direcție precisă. Sunt linii mari: imaginea lui Dumnezeu, modul de a înțelege creația și istoria, identitatea omului, conceptul de vină și de retribuție, cel de mântuire, modul de a gândi lumea de dincolo, etc.

Chiar și din punct de vedere uman, literar, ar fi o mare eroare să izolăm un fragment, o carte sau un verset pentru a pretinde să surprindem un mesaj complet. Un verset sau un fragment este luat în ansamblul cărții căruia îi aparține. Și o carte va fi luată în ansamblul acestei extraordinare biblioteci care este Biblia.

Biblia, din punct de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu adresat omului, este definită ca o scrisoare din partea lui Dumnezeu către om. Mesajul unei scrisori se scoate din ansamblul textului. O frază care ne atinge găsește lumină și sens parcurgând tot contextul.

Plecând de la această imagine: Dumnezeu a vorbit într-o istorie de aproape 2000 mii de ani. Mesajul său este acolo, închis în acest arc de timp. Primim Cuvântul lui Dumnezeu doar dacă considerăm totul în acest arc al istoriei. Riscăm să-l înțelegem greșit pe Dumnezeu dacă ne oprim la un fragment de istorie izolându-l de context. Și atunci lectura Bibliei este eronată. Biblia este o istorie.

Orice istorie cunoaște progrese și regrese, clarificări și contradicții. În Biblie se resimt toate acestea situații. Tendințele care parcurg Vechiul Testament punctează asupra lui Isus Cristos deoarece El este Cuvântul decisiv al lui Dumnezeu în istorie. Este Cuvântul însuși al lui Dumnezeu făcut carne. Sfinții Părinți ai primelor secole ale Bisericii spun că Noul Testament este ascuns în Vechiul Testament și Vechiul Testament se revelează în Noul Testament. Vechiul Testament găsește împlinire în Noul Testament și Noul Testament găsește rădăcinile sale în Vechiul Testament.

Trebuie să fim atenți la două pericole care amenință fie lectura personală a Bibliei, fie folosirea catehetică a acesteia. Pentru a ilustra primul pericol putem apela la o antică erezie care a sfâșiat Biserica în secolul al II-lea supă Cristos. Susținătorul a fost un anumit Marcion. El susținea neta contrapunere dintre Vechiul și Noul Testament. Vechiul Testament este semnul unul Dumnezeu rău. De aceea trebuie eliminat, spunea acesta. Noul Testament este mărturia unui Dumnezeu bun: atunci trebuie păstrat.

Chiar și azi riscul există de a fi înclinați spre tendința lui Marcion: să primim bucuroși Noul Testament și să refuzăm sau să ignorăm Vechiul Testament. Nu putem spune că din aceleași motive ca ale lui Marcion dar din motive de dificultate și greutate.

Noul Testament nu se poate înțelege, gusta, trăi și anunța fără cunoașterea și obișnuirea cu Vechiul Testament. Este ca și cum am pretinde să facem să înflorească și să crească o plantă după ce i-am tăiat rădăcinile.

Al doilea pericol stă sub numele de fundamentalism biblic. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă a lua un verset și a pretinde a scoatem din el, în mod direct și imediat, Cuvântul lui Dumnezeu. Adesea și noi cădem în această eroare: deschidem biblia la întâmplare, citim un verset și tragem concluzia: „Iată Cuvântul lui Dumnezeu pentru mine”. Concluzia trasă este irelevantă.

Poate dedesubt este nevoia de a-l materializa pe Dumnezeu, de a-l localiza într-un punct precis. Trebuie să avem în vedere folosirea și abuzul acestor metode. Dacă citim un text fără să-l considerăm în ansamblul dezvoltării generale a gândirii biblice, riscăm să nu înțeleg sau să întâlnim dificultăți.

În ceea ce privește cateheza biblică, să vedem ce spune documentul RdC la numărul 74 b:

Referindu-ne mereu la Isus Cristos, cateheza are grijă să ne ofere o prezentare completă al datului revelat, orientând în continuu la conformitatea vieții cu credința. Într-un asemenea mod ea prezintă întregul mister al lui Cristos, cu plinătatea implicațiilor și dezvoltărilor sale.

Iar la numărul 108al aceluiași documentul spune: „Cateheza alege din Scriptură textele și faptele, personajele, temele și simbolurile care într-un mod mai mare converg către Cristos”. De aici derivă faptul că nu trebuie să prezentăm niciodată un text din Vechiul Testament fără să vedem dezvoltarea și împlinirea lui în Noul Testament; și nu trebuie de asemenea să prezentăm un text din Noul Testament fără să facem referință la rădăcinile sale din Vechiul Testament. Aceste legături sunt desigur și o datorie pentru cei care sunt cateheți. Nu întotdeauna aceste legături vor fi directe și explicite. Dar întotdeauna trebuie să ne preocupăm de a evidenția liniile de progresie, continuitate și împlinire. Puțin câte puțin vom oferi celor catehizați structurile fundamentale ale istoriei mântuirii.

CAPITOLUL III

Biblia, izvor al catehezei

Dumnezeu în marea sa bunătate a vrut să ne reveleze planul său de mântuire. Pentru aceasta nu a mers într-un colț întunecat al pământului dar s-a născut în mijlocul oamenilor, în cadrul unui popor, a luat firea de om împreună cu toate slăbiciunile sale, afară de păcat.

Ne putem întreba pentru ce Dumnezeu, prin Fiul său Isus Cristos, a vrut să fie alături de noi, să coboare pe pământ și să sufere alături de noi, pentru ce toate intervențiile sale în istoria oamenilor, toate promisiunile făcute de El și faptele sale minunate?

Răspunsul poate fi simplu, precum afirmația din Micul catehism al Bisericii dar și complexă prin explicarea planului lui Dumnezeu de mântuirea al oamenilor. Pentru că Dumnezeu a vrut să ne mântuiască, pentru că ne iubește și ne vrea binele, chiar dacă omului, de multe ori îi vine greu să creadă acest lucru, pentru acesta toată istoria mântuirii. Pentru că Dumnezeu vorbește prin oameni, prin faptele lor, prin evenimentele care au fost și care vor mai fi pe acest pământ.

Cateheza este unul dintre acele mijloace de care s-a folosit și se folosește Biserica, pentru ca acest plan de mântuire al lui Dumnezeu să fie înțeles de oameni și să fie trăit ca atare. Pentru acesta se pleacă întotdeauna de la Biblie căci ea este cartea care conține toate aceste lucruri, este planul de mântuire al omului, pe care Dumnezeu a vrut să ni-l facă cunoscut.

Acest plan al lui Dumnezeu trebuie să-l acceptăm în mod personal, fiecare în parte pentru viața sa, ca el să poată aduce roade de mântuire în sufletul nostru. Cateheza prezintă biblia ca fiind planul de mântuire al lui Dumnezeu și nu doar îl prezintă dar ne ajută să mergem spre acest izvor, să-l înțelegem, să-l acceptăm în viața noastră și să trăim după cum cuvântul lui Dumnezeu care ne vorbește.

1. Biblia, cuvântul care revelează planul lui Dumnezeu

Dumnezeu, „Cel care a făcut toate câte au fost mai înainte, pe cele de acum și de mai târziu” (Idt 9,5 ș.u.), acționează „cu măsură, cu număr și cu cumpănire” (Înț 11,20). Aceasta înseamnă că istoria omenirii nu se desfășoară urmând impulsurile unui destin orb. Rezultat al voinței lui Dumnezeu, ea este polarizată de la început până la sfârșit spre țelul care se îndreaptă. Fixat din veșnicie în predestinarea divină, acest țel are două aspecte esențiale: mântuirea în Cristos și mântuirea tuturor oamenilor. Iată “taina voii lui Dumnezeu, după placul bunăvoinței sale, ceea ce hotărâse mai înainte în El, în orânduirea plinirii timpurilor” (Ef 1,9 ș.u.; cf. 3,11). Ascuns timp de mai multe veacuri, schițat în revelația Vechiului Testament, nu este manifestat pe deplin decât în momentul în care Cristos vine în această lume, intră în istorie (cf. Ef 3,1-12). Însă El este cel care dă unitate și inteligibilitate ansamblului istoriei sfinte și Scripturilor. Dacă rareori este desemnat tehnic, termenul de plan al lui Dumnezeu, prin termeni specializați, totuși de la un capăt la altul este înscris în starturile sale.

1.1. Planul lui Dumnezeu în Vechiul Testament

Vechiul Testament oferă primele aproximații, incomplete și provizorii, ale planului lui Dumnezeu. Ele se întâlnesc în diferite curente literare, ce corespund diferitelor atitudini ale credinței lui Israel față de istoria sfântă.

Ideea de plan al lui Dumnezeu o vom găsi mai întâi în mărturisirile de credință culturale. Literatura deuteronomică a păstrat texte (cf. Dt 26, 5-10), formule catehetice, schițe de predici care dau mărturie despre acest plan al lui Dumnezeu. Toată istoria poporului israelit rămâne deschisă, chiar și după cele mai tragice evenimente, la împlinirea destinului, care va fi dus la bun sfârșit de către Dumnezeu. Israelul știe că existența sa este în mâinile lui Dumnezeu, dar finalul nu este cunoscut decât parțial.

Plecând de la aceste ideii, profeții accentuează ideea prin faptul că evenimentele care au loc sunt precedate de o hotărâre divină (cf. Is 5,19; 14,26), de un plan (cf. Mih 4,12). Gesturile profeților, patriarhilor, sunt în sine însuși revelatoare, aducătoare de sens și mântuire. Acesta este datul tainic pe care profeții îl fac cunoscut poporului lui Dumnezeu. Tabloul zugrăvit de profeți cuprinde un ansamblu al planului lui Dumnezeu. Fiecare război, fiecare cucerire, sunt cuprinse în gândirea divină și conduc spre împlinirea a ceea ce Dumnezeu dorește de la poporul israelit. Dacă un popor păgân cunoaște prăbușirea acest lucru este în virtutea unui plan hotărât de Dumnezeu și pentru a se arăta judecata divină.

Genul istoric, care își face simțită prezența în biblie, va fi ajutat de înțelegerile profetice și mărturisirile de credință prezentate mai sus. Folosirea sub formă sintetică a materialelor acestora depășește planul unei simple documentații. Credința unifică istoria pentru a-i face percepută continuitatea. Toate evenimentele apar astfel prinse într-un plan unic de mântuire. Perspectiva universală este prezentă dar totuși poporul israelit este cel care îl privește în mod direct acest plan. Existența unei puneri în practică a planului veșnic al lui Dumnezeu, capabil să dejoace planurile oamenilor este evidențiată de vechile colecții ale tradițiilor, pe care istoricul sacerdotal le organizează sub o formă prescurtată. Credința se hrănește din cunoașterea planului lui Dumnezeu revelat prin fapte.

Reflecțiile sapiențiale se leagă de istorie ca să tragă din ea învățăminte. Cărțile Înțelepciunii descoperă în istoria Patriarhilor și a Exodului legile fundamentale ale purtării lui Dumnezeu, în împlinirea pe pământ a planului său (cf. Înț 10-19). Este o importantă reflecție pentru oamenii care se știu angajați în acest plan divin și așteaptă împlinirea supremă a lui.

Curentul apocaliptic sintetizează ceea ce știa iudaismul târziu despre planul de mântuire, în lumina Scripturilor vechi completate de o revelație de sus. Is 25,1 celebrează prăbușirea Cetății răului, aplicarea hotărârii lui Dumnezeu. Daniel este cel care înglobează cel mai bine viziunea de ansamblu a istoriei trecute a poporului lui Dumnezeu. Puterile persecutoare își urzesc intrigile împotriva poporului lui Dumnezeu dar ele se îndreaptă spre pieire, în timp ce Israel înaintează spre mântuire (cf. Dn 8,19-26; 10,20; 12,4).

Astfel, tema planului lui Dumnezeu este fundamentală în întreg Vechiul Testament: istoria sfântă îi este împlinirea; cuvântul lui Dumnezeu îi aduce revelarea. Nu înseamnă că omul dobândește vreo putere asupra misterelor divine dar Dumnezeu, treptat, îl ajută să le cunoască.

1.2. Planul lui Dumnezeu în Noul Testament

Noul Testament, se înscrie în totalitate pe aceeași axă a Vechiului Testament. El îi precizează numai datul final, cel mai important, deoarece în evenimentul Isus planul lui Dumnezeu se vădește pe deplin, și în același timp finalitatea lui se actualizează sub formă istorică.

În centrul planului lui Dumnezeu este Isus. Această conștiință a sa se manifestă prin formulele pe care le folosește: trimiterea lui Isus de către Tatăl (cf. Mt 15,24; In 6,57) și venirea sa în această lume (cf. Mt 5,17; Mc 10,45), împlinirea voinței Tatălui și a Scripturilor (cf. In 4,34; Lc 22,37). Vindecarea bolnavilor, vestirea Împărăției, toate acțiunile sale, sunt făcute pentru ca planul lui Dumnezeu să se împlinească. Este împlinirea Scripturilor, luminarea semnificației destinului pământesc al lui Isus: moartea sa pe cruce pentru a ajunge la slavă.

Există însă și explicații orale mai concrete precum parabolele care arată finalul planului de mântuire. Punctul central este moartea lui Isus (cf. Mt 21,38 ș.u.). Deși vor fi multe eșecuri în împlinirea acestui plan al lui Dumnezeu, în final Împărăția va acoperi lumea (cf. Mt 13,31 ș.u.). Toate acestea se vor petrece într-un timp foarte îndelungat de aceea planul lui Dumnezeu va cunoaște o nouă etapă între împlinirea timpurilor și sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28,20). În vederea acestei etape Isus dă Împărăției forma provizorie a unei instituții vizibile prin întemeierea Bisericii.

Comunitatea primară a Bisericii a adunat cu grijă aceste învățăminte. Evanghelia și împlinirea Împărăției este mai alea mântuirea care a fost adusă de Isus, mântuire ce devine accesibilă prin credința în Numele lui (cf. Fap 2,36-39; 4,10 ș.u.).

Teologia Sfântului Paul este o vestire a planului lui Dumnezeu în întregul lui (cf. Fap 20,27). Această temă este subdiacentă în toate scrierile sale, fiind o sinteză a ideilor Bisericii primare, în special asupra paradoxului misterului Crucii (cf. 1Cor 1,17-25; 2,1-5). Pentru cei pe care Dumnezeu îi iubește, acest plan se desfășoară urmând etape riguros înlănțuite: predestinare, vocație, îndreptățire, preamărire (Rom 8,28 ș.u.) Această schemă este dezvoltată în mod amplu în Scrisoarea către Efeseni.

În privirea de ansamblu asupra planului lui Dumnezeu Paul se oprește și asupra destinului poporului Israelit. După ce Dumnezeu își alege un popor, îl pune deoparte (cf. Rom 9,4), îi dă toate grațiile sale, îl ocrotește și îl așează pe calea mântuirii; acest popor se răzvrătește și nu vrea să-l recunoască pe Isus. Inima lor se împietrește în fața propovăduirii evangheliei (cf. Rom 11,1). Dar Dumnezeu a prevăzut în planul său de mântuire și această împietrire a inimii poporului israelit (cf. Rom 9,23 ș.u.; 10,19; 11,10): Dumnezeu voia să-i închidă pe oameni în neascultare, pentru ca apoi să le arate tuturor îndurare (cf. Rom 1,30 ș.u.). Privileagiul lui Israel în planul mântuirii apare în adevărata sa lumină. Prin Israel, Dumnezeu și-a reînnodat relațiile cu omenirea; prin păcatul lui Israel, el a înfăptuit în cele din urmă mântuirea. Acum Dumnezeu vrea să refacă unitatea tuturor oamenilor în Cristos, împăcându-I pe iudei și păgâni în unica Biserică (Ef 2,14-22). Astfel istoria Bisericii nu rămâne în afara planului lui Dumnezeu, dar ea revelează hotărârea lui ultimă.

Noul Testament are conștiința că această împlinire a fost atinsă acum, inaugurată, dar nu realizată în întregime. Timpul Bisericii este ultima etapă a planului lui Dumnezeu. Ispitirile lui Anticrist, persecuțiile, elementele pregătitoare ale judecății de pe urmă înscrise în nefericirile istoriei nu sunt la întâmplare. Dumnezeu cunoaște dinainte și prin intermediul lor aduce mântuirea pe pământ, până în ziua în care numărul aleșilor săi va fi complet (cf. Ap 7,1-8). Atunci Fiul va putea în sfârșit să încredințeze toate Tatălui său (cf. 1Cor 15,24), pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1Cor 15,28).

2. Biblia, cuvântul care interpelează omul

Numărul 24 din Constituția Dei Verbum nu vorbește doar despre raportul dintre Scriptură și teologie, dar se preocupă și de legătura dintre Scriptură și ministerul cuvântului într-o accepțiune mult mai amplă. Ea afirmă: „A fi creștin vrea să însemne a găsi în apelul lui Isus, în chemarea la împlinire planului său de mântuire, un apel personal, un mesaj care să ne facă să trăim”. Acest apel personal l-am putut observa prezent, în câteva rânduri, și la capitolul doi al acestei lucrări. Este o invitație la a privi lucrurile fără să ne jucăm cu ele. Noțiunile pe care le-am învățat în copilărie la catehism sau la lecțiile de religie cu greu devin convingeri ferme și durabile. De aceea este nevoie de a aprofunda un drum al credinței personale cu toată maturitatea personală.

Religia nu este ceva „cerebral”, un ansamblu de funcții, de ceremonii care nu au nimic de spus pentru viața de fiecare zi. Dumnezeu și elementul religios sunt în strânsă legătură cu existența personală. Creștinismul nu este numai pentru cei mici, ori pentru femei și pentru cei care nu mai au ce face. Toți oamenii trebuie ajutați să-l cunoască și să-l iubească pe Isus Cristos nu doar la nivel teoretic dar mai ales la nivel practic și personal, astfel încât creștinul să fie dispus oricând să dea mărturie despre el cu bucurie în fața lumii întregi.

Cateheza trebuie făcută în așa fel încât să trateze problemele fundamentale tipice fiecărei categorii de persoane și vârstă. Scopul catehezei este de „a descoperi sensul genuin creștin al vieții”, ținând seama de valorile reale necesare pentru a forma „un mod religios de a gândi care să arate legătura care există între toate misterele ființei umane și scopul ultim al acesteia”.

Exortația apostolică postsinodală Catechesi Tradendae cere folosirea unei cateheze care să educe la virtuțile fundamentale ale omului și ale creștinului: „O cateheză care să denunțe egoismul în numele generozității, o cateheză care să ofere sensul creștin al muncii, al binelui comun al dreptății și al carității, o cateheză a păcii între națiuni și a promovării demnității umane, a dezvoltării, a eliberării, care sunt prezentate în documentele recente ale Bisericii”.

Dacă scopul catehezei este cel enunțat mai sus, acest lucru nu se poate realiza decât cu o participare activă a omului, o angajare personală în via Domnului. Pentru a ne simți interpelați de mesajul Bibliei nu se vorbește doar de a cunoaște toate scrierile ei, toate interpretările posibile și exegeza ei, dar este necesar să acceptăm ca un primul pas invitația la a crede că ceea ce ni se spune este Cuvântul lui Dumnezeu, este mesajul său care se referă la fiecare dintre noi.

De multe ori însă ni se potrivește ceea ce spunea Nietzsche:

Dacă vestea cea bună a Bibliei voastre ar fi fost scrisă pe fața voastră, nu ați mai fi avut nevoie să insistați așa de mult ca să se creadă în autoritatea acestei cărți: faptele voastre, acțiunile voastre sunt cu adevărat superflue Bibliei, deoarece voi înșivă ar trebui să constituiți noua biblie.

Ce vrea să spună acest lucru? Dacă faptele noastre nu sunt conforme cu mesajul transmis de biblie, atunci ea devine o carte ca toate celelalte cărți sau poate doar teoretic, este importantă.

Pentru întreaga Biserică nu există dubiu că biblia constituie, împreună cu sacramentele, unul dintre darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu: Scriptura este, împreună cu Tradiția „ca o oglindă în care Biserica pelerină pe pământ îl contemplă pe Dumnezeu”, „regula supremă a credinței”, „susținerea și vigoarea Bisericii”.

Dar toate acestea sunt valabile și pentru fii Bisericii? „Cuvântul lui Dumnezeu, spunea Sfântul Ambroziu, este substanța vitală a sufletului nostru; ea alimentează, păstrează și o conduce; nu este alt lucru care să poată face inima noastră să trăiască, în afara cuvântului lui Dumnezeu”. Trebuie atunci să practicăm Cuvântul: nu ajunge să-l predicăm: a predica, spunea un sfânt foarte drag poporului rus, Sfântul Serafin de Sarov, este ușor, ca și cum ai arunca pietre din vârful unei clopotnițe, în timp ce a pune în practică este ca și cum ai urca pietre pe spate până în vârful unei clopotnițe.

Liniile programatice ale Societății Biblice Internaționale sunt pe acest drum: Nu ajunge să ai o biblie, trebuie să o citești și să o studiezi; nu ajunge să o citești și să o studiezi, trebuie să o crezi; nu ajunge să o crezi, trebuie să o trăiești.

Pentru ca să trăim credința noastră trebuie să ascultăm. Dacă Dumnezeu vorbește este pentru ca cineva să-i asculte vocea, să înțeleagă apelul său și să primească acest cuvânt. Nici chiar Dumnezeu nu vorbește în zadar.

Prin revelație Dumnezeu se adresează oamenilor și îi comunică vestea cea bună a mântuirii și a vieții. Cuvântul lui Dumnezeu dorește să intre în inimă și să reverse un torent de haruri și iertări. Întâlnirea dintre Dumnezeu și om se poate petrece doar în ascultarea profundă a cuvântului. Prin această ascultare Dumnezeu invită omul la o relație de prietenie.

Cuvântul lui Dumnezeu pune în discuție sensul existenței umane. Când vorbește un om, cât de frumoase îi pot fi cuvintele deși uneori sub frumusețea cuvintelor se pot ascunde intenții dintre cele mai urâte. Dar pentru Dumnezeu nu poate fi așa. Dumnezeu nu minte și nu abuzează de cuvânt, nici nu se servește de el pentru ași ascunde fața sa. De aceea primul lucru care trebuie să-l facă omul este să aibă o atenție sporită în fața cuvântului lui Dumnezeu, să-l primească. Cine îl primește intră în comuniune cu el, deține totul. Ascultarea cuvântului face ca omul să intre în familia lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu care ni se adresează nouă este întotdeauna un cuvânt definitiv. De aceea, dacă ne dăm seama că Dumnezeu, creator și salvator, ni se adresează nouă, atunci inima trebuie să fie „ochi și urechi” pentru a primi cuvântul său.

Când vorbim sau scriem despre Dumnezeu folosim cuvinte umane. Când Dumnezeu ne vorbește, folosește și el un limbaj accesibil capacităților fiecăruia în parte, cu ajutorul cuvintelor inteligibile. Este ceva care nu putem să ni-l spunem noi înșine și nici alții nu pot să ni-l spună. Este cuvântul lui Dumnezeu care nu poate fi confundat cu nici un alt cuvânt. El vine din înalt și atinge existența noastră. Ne atinge cum nici o altă persoană nu o poate face. Dacă Dumnezeu și-ar retrage cuvântul său, lumea întreagă s-a întoarce în neant de unde a ieșit.

Dumnezeu invită în orice împrejurare a vieții să dăm răspuns la cuvântul său, ne invită să refacem, în mod liber, legăturile ce trebuie să unească Creatorul de creatură.Nu doar ne-a creat prin cuvânt, dar cu ajutorul cuvântului ne cheamă acum la o viață nouă și speră în răspunsul personal, liber, în acceptarea continuă din partea noastră, a fiecăruia, în mod personal. Istoria este posibilă doar unde este un Dumnezeu care vorbește și urechi capabile să asculte, unde cuvântul interpelează întotdeauna omul și acesta îl primește cu atenție. Datorită ascultării cuvântului, acesta intră în el. Dumnezeu este pâine, și omul o mănâncă și se satură. Dumnezeu este cuvântul, și omul ascultă și trăiește.

Cuvântul prinde rădăcini în om prin ascultarea și acceptarea pe care acesta o acordă. Cuvântul va rămâne zadarnic dacă nu va reuși să inunde în totalitate omul. Dumnezeu vorbește limbajul tuturor oamenilor și din toate timpurile, se adaptează tuturor culturilor și tuturor limbilor. Dumnezeu a vrut să-și asume acest risc, expunându-se acestui „scandal”. Noi nu avem alt mod de a asculta decât cel ales de Dumnezeu. Dacă el s-a decis să vorbească, eu trebuie să ascult.

Noi oamenii suntem foarte abili în a respinge chemarea lui Dumnezeu. Libertatea noastră o putem folosi împotriva cuvântului. Indiferența noastră este un teren sărac de însămânțat. Dar Dumnezeu seamănă în continuare fără să obosească niciodată. Știe că semințele cad în diferite soiuri de pământ, unele cu pietre, altele cu pălămidă, altele bune pentru încolțit și rodnice. Știe că sămânța nu este sterilă și continuă să semene în fiecare anotimp deoarece este teren din belșug care îl primește cu bucurie.

Dacă astfel stau lucrurile trebuie să fim mereu atenți la vocea lui Dumnezeu.

3. Biblia, cale spre mântuire prin cateheză

Documentul conciliar Dei Verbum se exprimă astfel: „lectura Sfintei Scripturi trebuie să fie însoțită de rugăciune pentru a putea avea loc întâlnirea dintre Dumnezeu și om; deoarece «când ne rugăm vorbim cu el; pe el îl ascultăm când citim despre minunile divine»”.

Acesta însă nu este unicul text în care Conciliul și mișcarea biblică postconciliară recheamă ideea că nu există viață creștină și nici rugăciune creștină fără Sfânta Scriptură. Este ceea ce foarte frumos exprima vechea regulă monastică: “a bea din Sfânta Scriptură mântuirea pentru a alimenta fervoarea spirituală”.

Prezența bibliei în cateheză este antică precum cateheza însăși, chiar dacă uneori într-o măsură diferită și uneori insatisfăcătoare. Doctrina morală, rugăciunea sunt rezonanțe ale bibliei cum poate nu ar fi mai existat înainte. Uriașul efort ermeneutic al școlii alexandrine și antiohiene, dezvoltă indicații în Noul Testament, iar în timp ce asigură unitatea celor două testamente deschide drumul către corecta și indispensabila lectură creștină sau „spirituală” a întregii biblii, în special a Vechiului Testament. În Evul Mediu, dacă biblia cu practica celor patru sensuri inspiră în mod puternic teologia și lectura monastică, ea își face simțită prezența și în cateheza poporului, în termeni simpli, dar eficace (biblia săracilor) chiar dacă cu o anumită obscuritate asupra însemnătății kerigmatice, cu o izolare de contextul liturgic, și înțelegere expusă la moralism.

În Epoca Modernă, prin dezlipirea de Reformă și afirmarea metodei științifice, se observă pe de o parte prevalența catehezei scoalstice în catehisme; pe de altă parte de amintit sunt fermenții către o orientare istorico-biblică care duc la apariția istoriei sacre alături de catehismul doctrinal și continuând cu cateheza kerigmatică, care este foarte impregnată de Scriptură. Ceea ce ne interesează pe noi este această impregnare a bibliei în cateheză.

În timpul actual Conciliul al II-lea din Vatican propune cele mai bune posibilități ale prezenței bibliei în cateheză: recunoașterea intrinsecă a valorii Sfintei Scripturi în fiecare cateheză, încât inspiră conținuturile, limbajul, economia; acceptarea și folosirea metodei critice; apropierea în spirit ecumenic.

În urma documentului Dei Verbum, în recentele documentele catehetice ale Bisericii, în directoriile naționale și în noile catehisme se impune deja dimensiunea biblică a catehezei.

Pentru ca relația dintre biblie și cateheză să fie fructuoasă este necesară în primul plan, o relație între biblie și destinatari, relație care se cere călăuzită de către cateheză, în contextul credinței Bisericii. Aceasta determină anumite exigențe pentru ca legătura formată să își atingă scopul:

– a întâlni biblia după credința Bisericii. Este contextul normativ pentru care biblia este întâlnită în credința Bisericii, ca semn infailibil al Cuvântului lui Dumnezeu în relație dinamică cu semnele Tradiției vii (doctrina, liturgia, viața creștină);

– de aici derivă o primire în Duh cu atitudini de ascultare, rugăciune și de experiență în viață;

– este fundamental ca biblia să poată vorbi. Acesta se referă la dimensiunea exegetică a bibliei. Nu sunt așadar nefrecvente defectele instrumentalizării moralistice, a lecturii ideologice, a fundamentalismului entuziast. Se mențiune principiul teologico-pedagogic că o cateheză are valoare în sine nu în vederea ulterioarei aprofundări doctrinale, chiar dacă momentul exegetic trebuie să țină pe loc, nu epuizează dinamica cuvântului lui Dumnezeu, a cărei totalitate se interesează în special de cateheză;

– mesajul biblic pentru omul de azi. Este poate aspectul cel mai folosit al catehezei din ziua de azi: sensul apartenenței la Cuvântul lui Dumnezeu; să se poată aprofunda în mod semnificativ în viața ascultătorilor, depășind obstacolul grav al înstrăinării vitale, a irelevanței sau primirea superficială. Precum afirmă și frumoasa formulare a documentului Rinnovamento della Catechesi pentru Italia, „cuvântul lui Dumnezeu reușește să se actualizeze atunci când se prezintă fiecăruia ca o deschidere la propriile probleme, un răspuns la propriile întrebări, o lărgire a propriilor valori și împreună o împlinire a propriilor aspirații”. Se înțelege astfel exercițiul ermeneutic al catehezei ca plecând de la o corectă înțelegere, la o întâlnire în profund asupra lucrurilor existențiale comune omului biblic și ascultătorilor, la înțelegere și actualizare prin necesarele meditații de rațiune și de credință;

– exercițiul unei corecte comunicări. Este zona în care exigențele precedente sunt traduse în practică de programe, în ajutoare biblice. Sunt numeroase publicațiile, teoretice sau practice, care ajută în acest sens. Astăzi, depășind folosirea rigidă a marilor formulări (narațiune, explicare, aplicare) se întâlnește biblia precum un document cu caracteristici proprii precum un limbaj propriu, o determinată istorie a efectelor, ca izvor de informații obiective asupra originilor religiei ebraico-creștine și în același timp bogată în semnificații existențiale pe care credinciosul le primește printr-un adecvat proces de interiorizare în credință.

Aceste puncte prezentate mai sus se sintetizează în ceea ce DV spunea că solicită biblia: „un contact continuu cu Sfânta Scriptură și un studiu aprofundat al ei.” Aderând la unicul tezaur al cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, întregul popor sfânt va stărui deapururi în învățătura apostolilor și în împărtășire, astfel încât se trăiește și se păstrează mărturisirea credinței căci contribuie la mântuirea sufletelor, sub acțiunea Duhului Sfânt. Afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, în contextul discuției despre citirea bibliei: scopul este ca „fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranță și utilitate cu Sfintele Scripturi și să se pătrundă de spiritul lor” căci „necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos”.

A nu-l cunoaște pe Cristos în cateheză se împotrivește însăși mesajului catehezei, deoarece mesajul și centrul catehezei este Isus Cristos. „Obiectul esențial și primordial al catehezei este – pentru a folosi o expresie dragă sfântului Paul – «misterul lui Cristos»”. Acest mesaj evocă o realitate pozitivă și istorică care este anterioară teologiei sistematice și în orice caz trebuie să judece pe Cristos întrupat în experiența actuală a credinciosului.

– Personalitatea lui Cristos trebuie să devină familiară maeștrilor cuvântului și elevilor prin studiu, hrănită de rugăciune, de scrierile Noului Testament. Dacă scopul catehezei este mentalitatea de credință, adică obișnuința unor comportamente de viață în care credința este judecător eficace, biblia are în sine avantajul unui ambient religios cât mai concret, încarnat, cotidian, realistic. Ne gândim la probele de credință ale poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament, dar și la lumea, discipolii dimprejurul lui Isus și la comunitatea primitivă a Noului Testament. Afară de aceasta o asemenea cateheză ajută să nu se confunde educația religioasă cu o simplă educație morală.

– Într-un asemenea mod apare și o încărcătură umanizantă pentru care se poate spune fără reținere că într-adevăr „Biblia nu este o teologie pentru om, dar o antropologie pentru Dumnezeu”. Trebuie să se reușească să se facă o cateheză a bibliei pe măsura omului, adică în credința lui Dumnezeu în dialog de comuniune cu omul de azi în așa fel încât să-i atingă existența în mod valid.

Dacă aceste două puncte, Cristos centrul catehezei și experiența umană, se întâlnesc în ambientul catehezei, alături de izvorul primordial, biblia, se aprofundează treptat vestea cea bună a omenirii, venirea împărăției lui Dumnezeu. Este o intervenție a lui Dumnezeu cu o putere de transformare la fel de mare, ba chiar mai mare decât cea manifestată la crearea lumii, ne spune Directoriul general pentru cateheză.

A vorbi în cateheză, cu ajutorul bibliei, despre mântuire consider că înseamnă această complexitate de acțiuni, studii, atitudini, planuri de lucru, care au în centru Sfânta Scriptură. Mai presus de toate acestea sunt acele atitudini care trebuie să le formeze cateheza, atitudini de credință care educate într-un spirit matur, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, alcătuiesc viața, alcătuiesc acele alegeri de fiecare zi, în favoarea lui Isus și a dragostei fraterne.

Știm cu toții că acest Cuvânt al Domnului este dificil de interpretat, necesită o anumită stare și predispoziție pentru a ajunge la esența sa, însă ceea ce este mult mai important constă în faptul ca el să devină pentru noi un izvor neîncetat de credință și de cunoaștere a lui Dumnezeu.

Cateheza este unul dintre mijloacele cele mai adecvate pentru ca acest Cuvânt al lui Dumnezeu să ilumineze omul, să-l ajute să meargă pe drumul care duce la mântuire. Cateheza este cea care transmite acest mesaj al Împărăției, care este centru în predica lui Isus și devine centru și în viața celui care aprofundează treptat mesajul lui Cristos. DGC vorbește aici despre o „transmitere vitală și semnificativă” a credinței, o „introducere autentică la «lectio divina», adică la o lectură a Sfintei Scripturi făcută «potrivit Duhului» care animă Biserica”. A considera Scriptura izvor al catehezei „înseamnă a sublinia faptul că aceasta trebuie să fie impregnată și pătrunsă de gândirea, spiritul și de atitudinile biblice și evanghelice, printr-un contact permanent cu textele însele”.

Credința se naște din atitudini și prin harul lui Dumnezeu, care susține oamenii spre fericirea și mântuirea lor iar cateheza este cea care ajută la crearea acestor atitudini, fiind mărturia completă și organică a cuvântului, care prin Biserică și Duhul Sfânt cheamă la credința în Cristos.

CAPITOLUL IV

Potențialul bibliei în educarea credinței

În împlinirea îndatoririi sale de educație, Biserica se preocupă în primul rând de acelea care îi sunt proprii. Primul dintre acestea este instruirea catehetică, care luminează și întărește credința, hrănește viața după spiritul lui Cristos, duce la o participare activă și conștientă la misterul liturgic și îndeamnă la acțiune apostolică.

Biserica nu neglijează însă și caută să pătrundă și să înalțe spiritul și cu celelalte mijloace care aparțin oamenilor și contribuie la educarea lor.

De la învățătura orală a apostolilor și de la scrisorile circulare dintre Biserici până la mijloacele cele mai moderne, cateheza nu a încetat niciodată să caute căile și mijloacele cele mai potrivite pentru a-și desfășura misiunea, cu participarea activă a comunităților și sub impulsul păstorilor. Un astfel de efort trebuie să continue.

Științele umaniste sunt de un real folos în a transmite poporului lui Dumnezeu Cuvântul său divin. Psihologia, sociologia sunt instrumente prețioase atât în transmiterea mesajului biblic al catehezei dar și pentru o maturizare autentică umană și spirituală a persoanei. Cunoașterea ființei umane, a celor care primesc mesajul lui Cristos este imperios necesară și de un ajutor foarte mare. Aceste discipline însă, trebuie integrate corespunzător în știința educării credinței pentru a nu face din cateheză o lecție de sociologie sau de psihologie Trebuie avut în vedere că aceste științe au și limite, iar acolo unde știința umană se oprește și nu mai poate fi de folos în educarea unei credințe mature și responsabile, trebuie lăsat harul lui Dumnezeu să lucreze și să acționeze spre luminarea omului.

1. Educarea credinței

Încă de la începutul catehezei sa revendicat natura „servirii credinței” și, puțin câte, puțin în literatura catehetică și eclezială a devenit obișnuită denumirea catehezei ca „educare a credinței” (se folosesc multe alte expresii care să reliefeze această natură a catehezei precum: educația credinței, educația în credință, transmiterea credinței, pedagogia credinței, itinerariu de credință). În documentele oficiale, pe urmele decretului conciliar Christus Dominus și a Directoriului Catehetic general apare clar ca fiind consacrată calificarea catehezei ca educație a credinței:

Cateheza consistă în organizata și progresiva educare a credinței către un proces continuu de maturizare a credinței însăși. În linii generale se poate reține că cateheza este o educație a credinței copiilor, tinerilor și adulților, ceea ce înseamnă în special o învățare a doctrinei creștine, în mod general organizată și sistematică, cu scopul de a iniția împlinirea vieții creștine.

Calificarea catehezei ca educație a credinței constituie de aceea o cale privilegiată de acces la înțelegerea identității și semnificației în practica eclezială. În același timp, o asemenea denumire este activitatea practică împreună cu problemele care derivă de aici și sunt o provocare pentru cei care sunt lucrătorii apostolicii.

1.1. Este posibil să educăm credința?

Conceptul teologic de credință pare să facă în zadar orice pretenție de a interveni în mod pedagogic, și de a influența chiar și din exterior realitatea interioară a credinței. Acesta, așadar, este întotdeauna rodul întâlnirii dintre inexprimabilul har al lui Dumnezeu și misterul libertății umane. Este posibil, ne întrebăm, să programăm și să îndrumăm într-un anumit mod, din exterior, dinamismul interior și secretul muncii harului în inima oamenilor? Are sens să vrem „administrarea” din exterior al unui asemenea proces? Este posibil să învățăm, să transmitem credința?

Pe de altă parte, denumirea de „educare a credinței” aplicată catehezei nu pare să corespundă caracteristicilor efective ale practicii catehetice, care adesea se prezintă sub forma de simplă învățătură doctrinală sau al unui proces de socializare religioasă în serviciul grupurilor sau instituțiilor religioase, ori în mod simplu ca o formă mai mult sau mai puțin de îndoctrinare ideologică. De multe ori efortul pentru a comunica o “credință” este perceput ca un proces de îndoctrinare sau de prozelitism din partea grupurilor ideologice bine definite. În acest sens, cateheza creștină poate constitui un obstacol către adevărata acțiune educativă și promoțională a oamenilor, cu atât mai mult cu cât poate deveni contrară idealurilor unirii ecumenice și conviețuirii democratice.

1.2. Educația credinței și societatea actuală

Dintr-un alt punct de vedere, situația religioasă și culturală de azi pare să sufoce nașterea oricărui efort de retrezire și de împuternicire a credinței creștinilor. Cum se poate vorbi despre credință într-o societate dominată de gândirea rațională, de gustul demonstrațiilor științifice și de perspectiva unui viitor programat și planificat? Ce răspuns poate găsi o invitație la abandonarea încrezătoare în credință, în contextul unei lumi extrem de tehnicizată, consumistică și programatică. Dificultatea sarcinii este izvorul descurajării pentru atâția catehiști și educatori.

În sens opus acestor idei, se asistă la o anumită trezire a sacrului și al succesului mișcărilor religioase diferite, alternative. În acest caz, opera răbdătoare a educației și maturizării credinței este amenințată adesea de fuga ușoară în irațional, în căutarea unor anumite certitudini emotive, a unor ispite de refugiere în forme de religiozitate sau experiențe imature de credință.

1.3. Cateheza atitudinilor și a maturității

Astăzi, în tentativa de a depăși unilateralitatea catehezei trecutului, se formulează obiective ale acțiunii catehetice nu în in termeni de cunoaștere dar de atitudini de interiorizare a credinței. Acum, conceptul de „atitudine” provoacă de multe ori perplexități asemănătoare celui de „experiență”: pare ceva imprecis, incontrolabil, ceva care scapă verificării și clarificării conceptuale. O cateheză care își propune să favorizeze atitudinile de credință pare să evite exigențele de „clar” și „complet”.

1.4. Credința reînnoită

Punctul de plecare pentru acest subiect este desigur o concepție teologică adecvată a credinței. Delicatețea acestui punct de plecare este vizibilă deoarece fiecărui dinamism al acestei concepții a credinței îi aparține o concepție aparte a îndatoririi catehetice.

Trebuie amintit că, în comparație cu confruntările trecute care s-au făcut asupra credinței și aspectelor ei, teologia contemporană, fie cea catolică, fie cea protestantă acceptă o concepție mai biblică și mai globală, mai personalizată și totalizantă a atitudinii de credință care se regăsește în textul Constituției Conciliare Dei verbum:

Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinței (cf. Rom 16,26; Rom 1,5; 2Cor 10, 5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind „lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței” și dându-și de bunăvoie adeziunea la revelația făcută de El.

Câteva aspecte care țin de această concepție reînnoită a credinței le vom sublinia în continuare.

Cuvântul lui Dumnezeu nu are caracterul unei simple învățături, dar se prezintă mai ales ca un fapt mântuitor, în față căruia omul interpelat nu poate rămâne nici imparțial nici pasiv. Cuvântul lui Dumnezeu, fiind o ofertă de comuniune personală și un plan interpretativ al vieții și istoriei, pune omul este să se decidă asupra propriul atașament: de a accepta sau cel puțin de a intra în proiectul global al lui Dumnezeu.

Credința este un răspuns personal și global al omului în fața interpelării lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, credința este prezentată ca abandonarea religioasă a întregii persoane și nu doar simpla adeziune intelectuală sau ascultarea morală, în corespondență cu natura dinamică, vitală și personală a cuvântului lui Dumnezeu. Concepția biblică a credinței cheamă omul întreg, cu toate facultățile sale, invitându-l să răspundă lui Dumnezeu, care se revelează și ni se dă. Cel care crede, în sens biblic, este cel „care acceptă să se supună și să se abandoneze lui Dumnezeu prin credință, înseamnă a-i da lui Dumnezeu acest «credit total», de a admite că el este Adevărul, de a pune propriul sprijin în el, nu în sine, și astfel să devină solid și adevărat al solidității și al adevărului însuși al lui Dumnezeu”.

În Noul Testament, credința păstrează mereu caracterul său preponderent de adeziune personală, încredere și abandon total, cu noutatea de a se adresa nu doar lui Dumnezeu dar și lui Cristos, care este suprema revelație a lui Dumnezeu și nu doar o adeziune voluntară și emotivă dar în primul rând atitudinea de fond a persoanei. Biblia consideră credința ca sinteză și izvor a întregii vieți religioase. În acest sens, credința nu poate fi detașată de speranță și iubire: ea cuprinde întreaga bogăție a vieții creștine înțeleasă ca răspuns primitor al omului la planul de mântuire revelat de Dumnezeu.

Întâi de toate răspunsul credinței este opera lui Dumnezeu deoarece actul însuși cu care omul primește cuvântul său se găsește sub mișcarea Duhului și de aceea se vorbește despre har.

Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare și îl ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-I miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul.

Primatul inițiativei divine în planul de mântuire apare astfel în totalitatea sa, deoarece se extinde și în răspunsul uman cerut de cuvânt. Credința ar fi imposibilă dacă Dumnezeu, în momentul în care face oferta, nu ar fi prezent deja în inima omului transformând-o și dispunând-o la ascultare. Astfel credința este văzută ca o chemare, o alegere, o vocație.

Reflexia teologică asupra credinței scoate în evidență și existența unor anumite bipolarități precum cea dintre adeziunea globală și aprofundarea succesivă a vieții credinciosului; bipolaritatea dintre încrederea credinței și cea de conținut, între credința existențială și credința doctrinală:

Dacă este adevărat că a fi creștin înseamnă a spune da lui Isus Cristos, trebuie să amintim că acest „da” are două niveluri: el constă în a se abandona Cuvântului lui Dumnezeu sprijinindu-se în el dar, într-o a doua instanță, mai înseamnă și a se strădui să cunoască tot mai bine sensul profund al acestui cuvânt.

Sunt două componente esențiale, care nu pot fi neglijate, fără a uita că aspectul cel mai important și în mod absolut primar este dimensiunea personală, de încredere, „a crede în Dumnezeu”. Doar în această perspectivă are semnificație și autenticitate explicarea doctrinală și de conținut a atitudinii credinței.

2. Cateheza în serviciul credinței

2.1. Cateheza: educația credinței

Este evident că se poate vorbi de educație a credinței doar în sens secundar și instrumental, în ambientul acelor mediații umane care pot ajuta, care pot înlătura obstacole, în procesul de creștere a atitudinilor credinței, dar întotdeauna dincolo de orice posibilă intervenție directă asupra credinței însăși, care rămâne mereu legată la acțiunea gratuită a lui Dumnezeu și la răspunsul liber al omului. După cum am văzut, cu privire la acțiunea Duhului Sfânt în economia cuvântului lui Dumnezeu, chiar și aici apare exigența catehezei conștiente de limitele sale și de posibilitățile sale, cu privire la mediația educativă pur instrumentală și dispozitivă, în serviciul întâlnirii inexprimabile a oamenilor cu propunerea care interpelează a lui Dumnezeu.

Această exigență impune catehezei o climă, un spirit, o atitudine de fond care trebuie să transpară în fiecare moment al dezvoltării sale. În nici un mod nu trebuie însă să sugereze ideea că acțiunea lui Dumnezeu și opera catehetică urmăresc căi cu totul diferite pentru a reda în van fiecare sforțare umană pentru creșterea efectivă a credinței. Catehistul să fie sigur că dacă acțiunea sa educativă este dezvoltată după reguli cunoscute, este datorită dezvoltării credinței.

Sensibilitatea și capacitatea educativă sunt de aceea inerente în datoria catehezei de a favoriza apariția și dezvoltarea acestui drum de credință de-a lungul întregii vieți a omului, până la desfășurarea adevărului revelat și introducerea în viața omului. O altă consecință importantă: cateheza este educația credinței în totalitatea sa existențială și în bogăția dimensiunilor sale. Aceasta înseamnă că nu se poate opri în mod unilateral într-un anumit aspect particular al dezvoltării religioase precum cunoașterea adevărurilor revelate sau achiziționarea de conduite morale. Trebuie dezvoltată sarcina catehezei în complexitatea și densitatea atitudinii de credință ca răspuns personal și total al proiectului de viață creștină, care este adeziunea și urmarea lui Cristos. Documentele oficiale ale catehezei sunt foarte explicite în a forma nucleul îndatoririlor catehetice implicate în educarea credinței și, depășind viziunile parțiale tradiționale, insistă pe respectul integrității misiunii educative: „Pentru ca fiecare formă de cateheză să se realizeze în integritatea sa este necesar să fie indisolubil unite: cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu; celebrarea credinței în sacramente; mărturisirea credinței în viața zilnică.

Pentru a intra mai profund în identitatea catehezei trebuie să observăm care este sarcina ei, nu doar cu credința în general, dar mai concret cu dinamismul de creștere și de maturizare a credinței însăși, adică cu acel “drum de credință” pe care trebuie să-l facă credincioșii și comunitățile. De aici apare necesitatea unei descrieri, cel puțin succinte, prin folosirea a doua drumuri: cel biblic și cel antropologic.

2.2. Indicații biblice ale dinamismului credinței

Din punct de vedere biblic, dinamismul credinței poate fi descris ca un proces care pleacă de la convertirea Evangheliei și se dezvoltă într-o mișcare de adeziune și urmare a lui Cristos, în creștere către o împlinire escatologică. Punctul de plecare și sufletul fiecărei creșteri în credință este convertirea, dezvoltare determinantă care împarte în două părți viața de credincios și care presupune o ruptură cu trecutul și angajarea unei noi mentalități și unui nou stil de viață. Este o situație de noutate radicală, un proces de destructurare care duce la o restructurare o recompunere a propriei vieți în jurul unui nou centru vital, Cristos.

Viața de credință se dezvoltă într-un dinamism de creștere și maturizare ce privește fie persoanele cât și comunitățile. În ceea ce privește credinciosul în particular, Noul Testament folosește diferite expresii și imagini pentru a exprima realitatea unei credințe care trebuie cultivată, intensificată, dusă la maturizare. Cuvântul lui Dumnezeu este o sămânță care trebuie să crească și să se maturizeze până la producerea roadelor (cf. Mt 13,23); cuvântul lui Dumnezeu trebuie păstrat. Aceste expresii îmbrățișează, dintr-un anumit aspect toată densitatea viații creștine. Creștinul trebuie să crească în credință (cf. 2Cor 10,15; Fil 1,25), în cunoașterea lui Dumnezeu (cf. Col 1,10), în cunoașterea Domnului nostru Isus Cristos (cf. 2Pt 3,18).

În ceea ce privește comunitatea credincioșilor, Scriptura exprimă de asemenea, prin diferite imagini, dinamismul Bisericilor locale, care cresc se edifică, avansează. Paul scrie corintenilor că trebuie să le dea să bea lapte, nu mâncare solidă, deoarece sunt încă “carnali” (cf. 1Cor 3, 2-3). Prin intermediul acestui limbaj este mărturisită realitatea unui dinamism personal și colectiv care trebuie să aducă credința la maturizare.

2.4. Indicații antropologice ale dinamismului credinței

Din punct de vedere antropologic, este posibil să analizăm dinamismul credinței cu ajutorul a două categorii psihopedagogice: conceptul de atitudine și cel de maturitate.

a) Creșterea în credință ca interiorizare a atitudinilor

Conceptul de atitudine, binecunoscut în ambientul psihologiei sociale, este operant și în procesul psihologiei religioase pentru a denumi și descrie maturizarea religiozității, în opoziție cu nivelul religiozității spontane și al stadiului de simplă credință.

Atitudinea este mult mai amplă decât credința: în timp ce aceasta din urmă se referă în mod special la faza cognitivă a unei conduite, atitudinea conține momente de evaluare și o dispoziție proximă la acțiune în armonie cu evaluările date de o determinată situație de viață, fără să fie detașată de o intensă participare emotivo-afectivă.

În conceptul de interiorizarea este inclusă realitatea unui mod de a fi, unei conduite globale care, în confruntările unei situații de viață, mobilizează sfera cognitivă-valutativă, procesele afective și tendințele volutiv-operative.

Analiza științifică a atitudinii permite aplicarea, în mediul pastoral-catehetic, a multor indicații interpretative și operative utile.

b) Creșterea în credință ca maturizare a credinței

Dinamismul credinței merge către maturitate. A încerca o descriere a acestei atitudini, atingând punctele cele mai determinante, este foarte util pentru cateheză. Credința matură constituie o temă centrală a personalității. Atitudinea de credință este matură dacă se bucură de stabilitate și este integrată în ansamblul personalității ca punct central de referință a tuturor aspectelor vieții și acțiunii. Este rezultatul unui proces de integrare care coordonează și armonizează toate valorile și motivațiile personalității alături de atitudinea de credință. Acolo unde nu se ajunge la stabilitate și integrare, credința și religiozitatea rămân marginale, disociate, reduse la un unghi de conduită sau de emotivitate, dar fără un influx asupra comportamentului global al personalității și asupra alegerilor etice ori se rămâne blocat în stadiul infantil și adolescentin de exterioritate psihologică, care nu permite credinței să devină fapt interior, în mod profund înrădăcinat în centrul psihismului și a conduitei.

Credința matură dezvoltă în forme concrete cele trei dimensiuni ale atitudinii: cognitive, afective și comportamentale.

Este de neconceput maturitatea credinței dacă nu cresc împreună și în formă integrată dimensiunile cognitive ale fiecărei atitudini mature. Astfel, aprofundarea doctrinei religioase, dacă este desprinsă de momentele afective, se rezolvă în cunoașterea teoretică fără conexiune cu viața și acțiunea. În același timp, a afirma sentimente religioase (entuziasm, generozitate, satisfacție, bucurie, etc.) nu oferă garanția unei maturități dacă nu sunt însoțite de o conștiință iluminată și orientată către forme convingătoare de comportament creștin.

Maturitatea credinței se dezvoltă și în dimensiunea de cunoaștere. O credință informată, aprofundată, este o credință care nu e superficială, infantilă, sau irațională. Nu demonstrează maturitate cine se declară incapabil de a raționa credința care o profesează, sau îi ignoră fundamentele, implicațiile, tradițiile, etc., se apleacă doar asupra lucrurilor comune și a prejudecăților. O credință capabilă de discernământ poate distinge esențialul de secundar, imutabilul de contingent, centralul de periferic, ceea ce este sigur de ceea ce este incert. Este sensul interiorizat al „ierarhiei adevărului”.

Credința matură dezvoltă în formă integrală și dimensiunea afectivo-emotivă a atitudinii. Credința matură, în acest plan, se bucură de autonomie motivațională. Ea nu este funcțională doar în vederea nevoilor, dorințelor, instinctelor care îi stau la origine, dar este ea însăși izvor motivațional de comportament. Ea domină asupra altor nivele și faze ale conduitei. Atitudinea de credință se bazează pe o maturitate psihologică, afectivă mai mare, cu cât dispune de libertate interioară și depășirea egoismului. Doar persoana echilibrată, capabilă de o dăruire liberă de sine, este eliberată de neliniști și frustrări necorespunzătoare cu o credință matură, deoarece „doar omul în mod psihologic adult este capabil să recunoască ca atare pe celălalt pentru ceea ce este el în sine însuși, și de a-l iubi pentru ceea ce este el”.

Credința matură dezvoltă în sine și dimensiunea comportamental-operativă a atitudinii. Credința matură este dinamică și activă, nu pasivă și sterilă. Acolo unde credința ajunge la maturitate constituie în sine însăși un izvor continuu de motivații care împing la acțiune operativă sau fortifică acțiunea deja începută. Este semn de imaturitate sterilitatea operativă a multor credincioși, a căror religiozitate se menține netulburată și liniștită la marginea vieții active, profesionale, sociale, politice, fără influxuri și raporturi.

Orice sentiment matur de religiozitate presupune credința profesată și credința trăită, între gândire și acțiune, între proiectul evanghelic și organizarea propriei vieți neexistând loc de dicotomii.

O organizare dinamică a factorilor cognitivi, afectivi, de cunoaștere, include o credință cu un înalt grad de înțelepciune, solidă, purificată, prin diferitele procese critice de dorințele infantile, intens urmărită și capabilă să ofere vieții o semnificație pozitivă pentru toate vicisitudinile.

4. Originalitatea educării credinței în cateheză

Identitatea catehezei ca educație a credinței este adesea compromisă de unele concepții sau experiențe care de fapt se îndepărtează de funcția educativă și conduc cateheza la o învățătură doctrinală, la o simplă socializare religioasă, la îndoctrinare ideologică, etc. Sunt concepții și experiențe care, într-un anumit mod, uită adevărata natură a fiecărei educații a credinței, ori pentru că nu sunt în mod propriu educații (dar învățături, socializare sau îndoctrinare), ori pentru că nu conduc la creșterea credinței. Aceasta cere să precizăm distincția dintre cateheză și alte realități precum: învățătura teologică, socializarea religioasă, transmiterea culturală și religioasă.

a) cateheza și teologia. Pentru mult timp raportul dintre teologie și cateheză a fost conceput în termeni de subordonare pură și simplă a catehezei față de teologie. Tot Evul Mediu a trăit exercițiul acestui tip de raport într-o formă foarte uzuală: multe catehisme au avut ca autori sau inspirație teologi, au fost concepute ca sinteze teologice și în fond, toată cateheza a fost înțeleasă ca învățătură a unei asemenea doctrine sau sinteza teologică a credincioșilor creștini.

Că teologia a avut întotdeauna o îndatorire de o importanță primară în confruntările din cateheză este convingerea cea mai sigură. Pe de altă parte nu se poate uita distincția celor două îndatoriri ecleziale, teologia și cateheza, că au motivații și funcții diferite. Teologia răspunde necesităților de a da stabilitate, sistematizare și aprofundare științifică a trăirii credinței și a practicii ecleziale, în timp ce cateheza se pune în serviciul progresivei maturizări a credinței persoanelor și grupurilor concrete, ca drum de integrare al mesajului creștin. Sunt două logici diferite: științifică pe de o parte și comunicativă pe de altă parte. Putem spune că teologia este mai ales studiul și reflexia asupra Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce cateheza este mai ales actualizarea și comunicarea Cuvântului.

Raportul dintre teologie și cateheză intră într-un climat de o mai mare clarificare și reciprocitate dacă acțiunea catehetică este considerată un loc de elaborare teologică, este în mod vital inserată în ambientul unei teologii pastorale sau practici pe deplin dezvoltate și respectate în specificitatea sa. Cateheza nu se reduce la o „divulgare teologică” și nu poate fi înțeleasă doar ca învățătură religioasă doctrinală.

b) Cateheza, socializare și ideologie. Procesul de socializare, strâns legat de educație, este obiectul unei multiple apropieri, din partea științelor teologice, sociologice și a antropologiei culturale. În semnificația sociologică și antropologică care ne interesează, socializarea este procesul global de transmitere culturală proprie fiecărui grup social.

Cateheza ca acțiune de învățare, inițiere și educație, este și un factor important de socializare, fie în interiorul comunității religioase fie, într-un anumit mod, în confruntările societății civile.

Cateheza, în ceea ce privește educația credinței, trebuie să dezvolte o funcție socializantă în respectul exigențelor educative a creșterii spre maturitatea credinței.

c) Cateheza și cultura. Problema dintre raportul credință și cultură este deja prezentă în mișcarea catehetică, în special cu referință la problema limbajului și adaptării, mai ales în ultimii ani. Aprofundarea a fost făcută posibilă de dezvoltarea Conciliului Vatican al II-lea care a însemnat o probă de conștiință a raportului dintre credința creștină și pluralismul culturilor. Credința creștină nu se identifică cu nici o determinată cultură, este independentă de ea și se poate încarna în orice cultură. Credința, ca și Biserica, „invită toate popoarele din orice timp și din orice loc, nu se leagă în mod exclusiv și indispensabil de nici un popor sau națiune, la nici un mod de a trăi, la nici o obișnuință antică sau recentă”.

Drama cea mai mare însă este cea a rupturii dintre credință și cultură. „Ruptura dintre Evanghelie și cultură este fără dubiu drama epocii noastre, precum au fost și în alte epoci”. Este un fapt istoric de mare importanță: în cursul secolelor credința creștină s-a legat de o cultură care nu mai este nici actuală nici universală. Rezultă o înstrăinare între cultură și credință. Aceasta aduce în față multe probleme care se ivesc de aici în acest câmp pastoral și teologic, cu privire la raportul dintre credință și cultură.

În ambientul realității pastorale și teologice a Bisericii apare ca fiind urgent a lucra pentru noile încarnări ale creștinismului în diferite culturi contemporane, cu respect față de identitatea creștină și de îndatorirea profetică și purificatoare a credinței. Procesul privește toate momentele experienței creștine: profesiunea de credință, liturgia, elaborarea teologică, etc. Este fără îndoială o operație foarte delicată și angajantă, nu lipsită de pericole, dar absolut necesară.

Se ivesc câteva condiții indispensabile:

– realizarea unei ecleziologii de comuniune care să stimuleze în Biserică participarea, creativitatea, spațiul de dialog și de comunicare, în sens vertical și orizontal;

– redescoperirea și valorizarea Bisericilor locale, încarnarea Bisericii universale în diferite zone culturale, respectându-se diversitatea fără a compromite unitatea;

– promovarea sinceră a dialogului credinței cu culturile contemporane într-un climat de deschidere și acceptare în respectul autonomiei și competențelor diferite, în spiritul slujirii și nu al dominării.

În ceea ce privește cateheza, slujirea cuvântului lui Dumnezeu pentru educația și maturizarea credinței, se deschide orizontul unei îndatoriri importante și promițătoare. Prin natura sa, așadar, cateheza este considerată „unul dintre instrumentele de «aculturare», adică ceea ce dezvoltă și iluminează, în același timp, din interiorul formelor de viață a celor către care se îndreaptă”. Mai ales prin cateheză credința trebuie să se încarneze în culturi. Aceasta cere cunoscători atenți ai culturilor și participanți la dialogul dintre credință și cultură. De aici derivă cerința, cunoscută astăzi, ca în cateheză să fie valorizată la maxim participarea tuturor celor care trăiesc și sunt în interiorul culturii și în diferite culturi: clerul local, lucrătorii autohtoni, lumea laicilor, etc.

În această dialectică de a da și de a primi, în dialogul sincer cu diferitele culturi, cateheza „va putea să propună acestor culturi cunoașterea misterului ascuns și să le ajute să facă să apară din propria lor tradiție vie, expresii originale de viață, de celebrare și de gândire care să fie creștine”.

Acestea sunt doar câteva dintre posibilitățile pe care le poate oferi cateheza în dialogul pe care îl deschide cu ascultătorii săi, evident fiind faptul că această complexitate de probleme oferă și o complexitate de atitudini, de rezolvări pentru ca drumul către maturizarea credinței și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu să fie cât mai accesibil, cât mai concret și mai bine cunoscut.

Cateheza se folosește de toate posibilitățile existente pentru a face să pătrundă în inima omului acea lumină cerească care să devină călăuzitoare pentru tot parcursul vieții sale, o îndrumare sănătoasă și matură, o însoțire matură pe drumul descoperirii lui Dumnezeu și a răspunsului la interpelarea făcută de el spre mântuirea noastră.

Teologie, socializare, cultură sunt doar dintre cele mai importante puncte pe care le poate aborda cateheza spre a fi alături de omul credincios un îndrumător fidel către Dumnezeu.

CONCLUZIE

Prezența Bibliei în cateheză am văzut că este una dintre condițiile indispensabile pentru ca aceasta să își atingă scopurile care se concentrează spre deschiderea către Cuvântul lui Dumnezeu, educarea credinței și spre o trăire autentică a acesteia. Biserica a recunoscut din totdeauna primatul Bibliei în viața ei, încă de la începuturile Bisericii dându-i rolul care i se cuvenea, fără nici o reținere. Tradiția ne confirmă acest lucru iar Magisteriul Bisericii am văzut că a susținut mereu acest raport vital între Cuvântul lui Dumnezeu și credincioși. Ne stă mărturie prezența Conciliului al II-lea din Vatican care a prezentat cateheza ca fiind primul dintre toate mijloacele pe care Biserica, îl poate folosi pentru a dezvolta misiune sa educatoare, chiar dacă nu a tratat în mod special despre cateheză, dar orientările cele mai semnificative din tot Conciliul se pot traduce ca fiind o reînnoire catehetică. Doi dintre pilonii mișcării catehetice sunt documentele Evangelii nuntiandi și Catechesi tradendae care am văzut că explică într-un limbaj actualizat modul de transmitere al Cuvântul Domnului pentru aceste timpuri în care trăim.

Actualizarea Cuvântului lui Dumnezeu implică o muncă care trebuie făcută, pentru a înțelege ceea ce vrea să ne transmită cu adevărat, acest Cuvânt divin. Dacă am facem abstracție de tot ceea ce s-a descoperit în domeniul exegezei biblice am cădea într-o eroarea fatală. Cu toate acestea am văzut că nu este suficient doar să cunoaștem interpretările care ni le dau exegeții, explicațiile istorice care le găsim în cărțile de specialitate, dar acest Cuvânt al lui Dumnezeu, înțeles fiind, trebuie să devină hrană pentru sufletul nostru. Nu ajunge să cunoaștem genurile literare, modurile de lecturare a Bibliei dar trebuie ca acestea să treacă prin filtrul inimii și vieții noastre. După cum scria și Sfântul Augustin, prin rugăciune, studiu, meditație, putem învăța să cunoaștem inima lui Dumnezeu în cuvintele sale.

De multe ori în viață ne dăm seama că problemele cu care ne întâlnim, dificultățile pe care le întâmpinăm, sunt prea mari pentru a le face față, că structurile care au fost într-o anumită perioadă a vieții fundamentul acțiunilor noastre nu mai sunt eficiente, că viața parcă o ia oriunde dorește, fără să mai știm ce să facem, că avem nevoie de o schimbare, de o nouă unitate a vieții.

După multe căutări și eșecuri ajungem la concluzia că doar El este cel care dă unitate și inteligibilitate ansamblului istoriei vieții noastre, că nu suntem o barcă neancorată pe valurile înspumate ale unei vieți disperate, dar că ancora bărcuței noastre slabe este planul de iubire al lui Dumnezeu prezent în Sfânta Scriptură și explicat de Magisteriul Bisericii; că speranța noastră se traduce într-o credință matură care trebuie trăită nu doar în cadrul întâlnirilor catehetice, cât timp suntem în Biserică la liturghie sau în cele mai mari sărbători ale timpului liturgic, dar că este o educație care trebuie făcută permanent, o educație care duce la atitudini ale vieții și la o manifestare matură a credinței noastre.

Dificultățile care apar din aceste considerații nu sunt puține deoarece societatea consumistică, în care trăim, face dificilă punerea în practică cu ușurință a acestei educații. Într-o cultură care caută numai afirmarea proprie, încrederea în sine, plăcerea imediată, bunăstarea cu orice preț și o prea mare viteză a vieții care duce inevitabil la superficialitate, cunoașterea propriei persoane, reculegerea, stăpânirea de sine, liberatea interioară sunt doar niște aspirații utopice care devin fără valoare într-o atmosferă potrivnică divinului.

Totuși, în contradicție cu aceste ideii, se asistă la o anumită trezire a sacrului și al succesului mișcărilor religioase diferite, care se dezvoltă pe suportul iraționalului, inculturii și stărilor de beatitudine pe care le pot oferi acestea la un moment dat.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Enciclică Fides et ratio, scria că lumina rațiunii și lumina credinței provin de la Dumnezeu dar separarea dintre acestea două, datorată culturii moderne, a ridicat raționalitatea la grad de religie; aceasta a dus la părăsirea căutării adevărului ajungându-se doar la certitudinea subiectivă sau la utilitatea practică.

Cateheza se folosește de toate descoperirile științifice pentru a înțelege inima omului, pentru ca Revelația lui Cristos să pătrundă cât mai profund în inima omului. De aceea cultura umană este absolut necesară mai ales pentru a nu cădea într-o credulitate puerilă și imatură, pentru a ilumina și purifica tezaurul cultural deținut de fiecare.

Astfel cateheza, prin revenirea la izvoarele sale, în special cel mai important, precum Sfânta Scriptură, ajută omul să parcurgă un drum de credință care devine viață dedicată lui Dumnezeu, o maturizare integrală a persoanei în vederea unei vieți de credință mature și responsabile.

BIBLIOGRAFIE

1. Studii

Aa.Vv. Lesegesi cristiana oggi, Luciano Pacomio, ed.,

Andate e insegnate, Commento all’Esortazione Apostolica „Catechesi Tradendae” a lui Ioan Paul al II-lea, Istituto di Catechesi Missionaria della Pontificia Universita Urbaniana, ed., Misionaria Italiana, Bologna 1980.

Alberich E., La catechesi della chiesa, Elle Di Ci, Torino 1992.

Alonsa Schöekel L., La Parola ispirata, Paideia, Brescia 1968.

Arnold F. X., Dienst am Glauben, Freiburg, Herder 1948, trad. it. Il ministero della fede, Alba, Paoline 1955.

Barbotin E., Humanité de Dieu, Aubier, Parigi 1970.

Barth K., Dogmatique, I, Labor et fides, Ginevra 1953.

Bissoli C., La Bibbia nella catechesi. Problemi e orientamenti, A6, Elle Di Ci, Torino 1972.

Bonato G., Bibbia e catechesi, Elle Di Ci, Torino, 1985.

Bonora A., Amos. Il profeta della giustizia, Queriniana, Brescia 1979.

Bugnini A., Documenta pontificia ad instaurazionem liturgie spectantia, Roma 1953.

Conciliul al II-lea din Vatican, Arhiepiscopia Romano-Catolică București, 1990.

Congar Y., La fede e la teologia, Desclée și C., Roma 1967.

Coudreau F., Si può insegnare la fede?, Torino, Elle Di Ci 1978.

Directoire Général pour la catéchesè, Libreria Editrice Vaticana, trad. Românește

Heinrich Denzinger Symbolorum, Hünerman P., ed., Dehonianae, Bologna 1996.

Honoré J., Pastorale catéchétique, Mame, Paris 1964.

Ioan Paul al II-lea pp., Fides et ratio. Scrisoare enciclică cu privire la raporturile dintre credință și rațiune, Presa Bună, Iași 1999.

Lambiasi F., La Bibbia. Introduzione generale, Piemme, Casale Monferrato 1991.

Mannucci V., Bibbia come parola di Dio. Introduzione alla sacra Scrittura, Queriniana, Brescia 1993.

Martin Velasco J., Non credenza ed evangelizzazione. Dalla testimonianza al dialogo, Cittadella, Assisi 1990.

M. Dewailly L., Jésus-Christ, Parole di Dio, Cerf, Parigi 1969.

Milanesi G., Ricerche di psico-sociologia religiosa, PAS-Verlag, Zürich 1970.

Sinodul Diecezan Iași, 2001-2004, 2. Transmiterea credinței. Evanghelizarea și catehizarea, Presa Bună, Iași 2003.

Sinodul Diecezan Iași, 2001-2004, 7. Pastorația copiilor și tinerilor. Responsabilitate și angajare, Presa Bună, Iași 2003.

Șinca D., Dupont J., Il messaggio delle beatitudini, Gribauldi, Torino 1979.Congregația pentru cler, Directoriul general pentru cateheză, Arhiepiscopia Romano-Catolică București, 2001.

Pius XII, Enciclica Divino afflante Spiritu, 1943.

Thomas P., Credere în Gesù Cristo, Elle Di Ci, Torino 1997.

Vergote A., Psicologia religioasa, Borla, Torino 1967.

Werbick J., Glaubenlernen aus Erfahrung, München, Kösel 1989.

2. Reviste

Catéchèse, 1, (1960).

Catéchèse, 6 (1966).

Catéchèse, 21 (1981).

Chercheurs et témoins de Dieu, Centurion, Paris (1975).

Credere Oggi, 1981- 6, Messaggero, Padova, (1981).

Credere Oggi, 1982 – 9, Messaggero, Padova (1982).

Credere Oggi, 1989-53, Messaggero, Padova (1989).

Educazione e Bibbia, Paoline, Alba (1964).

Esegesi e Teologia, II, Roma (1971).

Lumen vitae, 10 (1955).

Lumen Vitae 23 (1968).

Orientamenti pedagogici 92, (1969).

3. Dicționare și enciclopedii

Aa. Vv., Dicționar explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, București 1996.

______ , Dicționar encilopedic ilustrat, Cartier 1999.

Dizionario di teologia pastorale, A-J, T. Da Torre Del Greco, ed., Paoline, Roma 1962.

Dizionario biblico, H. Haag, ed., Società Editrice Internationale, Torino 1963.

Dizionario di catechetica, Istituto di catechetica Università Pontificia Salesiana, ed., Elle Di Ci, Torino 1986.

Dizionario patristico e antichità cristiane, I AF, A. Di Berardino, ed., Marietti,,,,,,,,,,,

Dizionario di pastorale giovanile, Istituto di teologia pastorale Universita Pontificia Salesiana, ed.,Elle Di Ci, Torino 1992.

Dizionario dei temi della fede, Centro saleziano pastorale giovanile, ed., Torino 1977.

Nuovo dizionario di teologia, G. Barbaglio – S. Dianich, ed., Paoline, Milano 1988.

Tamaș I., Mic dicționar creștin catolic, Sapientia, Iași 2002.

Vocabular de teologie biblică, X. Leon-Dufour, ed., Arhiepiscopia Romano-Catolică, București, 2001.