Categoriile Gramaticale ALE Substantivului ÎN Limba Româna

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………………………….p.

Categoria gramaticală a genului…………………………………………………………………..p.

Considerații generale……………………………………………………………………..p.

Genul după înțeles…………………………………………………………………………p.

Genul după terminație…………………………………………………………………..p.

Moțiunea………………………………………………………………………………………p.

Substantivele epicene…………………………………………………………………….p.

Genul comun………………………………………………………………………………..p.

Genul personal……………………………………………………………………………..p.

2. Categoria gramaticală a numărului……………………………………………………………….p.

2.1. Considerații generale………………………………………………………………………….p.

2.2. Formarea pluralului substantivelor……………………………………………………….p.

2.2.1. Pluralul substantivelor masculine……………………………………………p.

2.2.2. Pluralul substantivelor feminine……………………………………………..p.

2.2.3. Pluralul substantivelor neutre…………………………………………………p.

2.2.4. Pluralul substantivelor compuse……………………………………………..p.

2.3. Substantive defective de număr…………………………………………………………..p.

2.3.1. Substantive singularia tantum……………………………………………….p.

2.3.2. Substantive pluralia tantum………………………………………………….p.

2.4. Substantive cu forme duble de număr………………………………………………….p.

2.4.1. Substantive cu forme duble de singular…………………………………..p.

2.4.2. Substantive cu forme duble de plural………………………………………p.

2.5. Substantive cu forme identice de singular și plural…………………………………p.

Categoria gramaticală a cazului…………………………………………………………………..p.

Considerații generale…………………………………………………………………………p.

Cazul nominativ…………………………………………………………………………….p.

Cazul acuzativ………………………………………………………………………………p.

Cazul genitiv…………………………………………………………………………………p.

Cazul dativ……………………………………………………………………………………p.

Cazul vocativ………………………………………………………………………………..p.

Categoria gramaticală a determinării…………………………………………………………..p.

4.1 Considerații generale …………………………………………………………………………..p.

4.2. Determinarea minimă (nedefinită, nehotărâtă) ………………………………………p.

4.3 Determinarea maximă (definită, hotărâtă)………………………………………………p.

Concluzii……………………………………………………………………………………………………..p.

Bibliografie………………………………………………………………………………………………….p.

Introducere

Dintotdeauna, cei care au respectat norma literară atât în vorbire, cât și în scriere au fost considerați persoane învățate, care nu au trecut degeaba printr-o instituție de învățământ.

Încă de la primele cuvinte rostite în cadrul unei discuții formale sau informale, interlocutorul își pot forma o părere despre nivelul de pregătire lingvistică și intelectuală a celui cu care stă de vorbă.

Din păcate, însă, în ultimii ani, chiar și cei de la care am avea pretenții ridicate, prin prisma faptului că sunt persoane publice și le vedem uneori zilnic la televizor: politicieni, ziariști, reporteri, cântăreți fac greșeli de limbă impardonabile.

Cu imensa lor audiență, posturile de radio și televiziune deversează zilnic în spațiul public agramatisme de o mare toxicitate, care infestează mințile a milioane de oameni. Aceste două mijloace de transmitere a informației fac mai facilă asimilarea incorectă a unor expresii.

Având în vedere mediatizarea lor, sunt deja legendă cuvintele: succesuri (corect succese), almanahe (corect almanahuri), stupuri (corect stupi); confuzii intre genurile gramaticale, sau tot felul de dezacorduri sau exprimari nefericite. Acestea au stârnit la vremea lor multe controverse, iar cei care le-au rostit au fost ironizați.

Pornind de la această premisă, mi-am propus ca lucrarea mea de licență să trateze categoria gramaticalã a cazului, a numãrului, a genului și a determinãrii substantivului în limba românã.

Primul capitol, intitulat Categoria gramaticală a genului, abordeazã aspecte legate de genul substantivelor dupa înțeles, dupã terminație, moțiunea, substantivele epicene, genul comun și genul personal.

Cel de-al doilea capitol, Categoria gramaticalã a numãrului, prezintã modalitãțile de formare a pluralului substantivelor masculine, feminine, neutre și compuse, dupã care am discutat despre substantivele defective de numãr, cele cu forme duble de numãr și cele cu forme identice de singular și plural.

Capitolul trei, Categoria gramaticală a cazului, prezintã caracteristicile fiecãrui caz in parte și funcțiile sintactice ale substantivului pentru fiecare caz.

Capitolul patru, Categoria gramaticală a determinării, abordeazã aspecte legate de folosirea articolului hotãrât și nehotãrât în cazul substantivului.

Ultima parte a lucrãrii, concluziile, prezintã rezultatele analizei din întreaga lucrare.

CAPITOLUL I

Categoria gramaticală a genului

1.1 Considerații generale

Înainte de a aborda noțiunea de categorie gramaticală este necesar sã se discute mai întâi despre noțiunile de sens și clasã gramaticalã.

Noțiunea de sens lexical face referire la o realitate extralingvisticã și este o noțiune deschisã; sensul lexical implicã polisemie, conotații, pe când sensul gramatical, o abstractie, este o noțiune închisa, definita de prezența semnificantului în sistemul gramatical din care face parte, fiind determinat de mãrci în numãr limitat.

Dicționarele nu fac neapãrat o distincție clarã între termenii de clasã și categorie, aceștia deseori fiind definiți unul prin celãlalt.

În dicționarul Larrousse se precizeazã “Le terme catégorie désigne une classe dont les membres figurent dans les mêmes environnements syntaxiques et entretiennent entre eux des relations particulières”, on appele classe de mot, en linguistique structurale et distributionnelle, uné catégorie de mots définis par les distributions analogues dans les cadres de phrase préalablement déterminés”.3

Distincția dintre cei doi termeni se face prin folosirea lor în contexte diferite. Termenul categorie face referire la sensul gramatical/valoarea gramaticală; în acest context putem discuta despre categoriile gen, număr, caz, persoană, diateză, mod, timp, intensitate, comparație. Pe de alta parte termenul clasă face referire la părțile de vorbire. În Gramatica limbii române se precizează: “Părțile de vorbire flexibile suferă modificări formale prin care se exprimă noțiunile morfologice fundamentale numite categorii gramaticale. Categoriile gramaticale proprii limbii române sunt genul, numărul, cazul, gradul de comparație, persoana, diateza, modul și timpul”.

Genul, numarul și cazul se întâlnesc la toate pãrțile de vorbire flexibile; grade de comparație au adjectivul și adverbul și în mod excepțional alte pãrți de vorbire (substantivul, pronumele, numeralul); persoana se întâlnește la unele specii de pronume și la unele moduri verbale; diateza, modul și timpul se întâlnesc doar la verbe.

Substantivul are un anumit gen (masculin, feminin, neutru). Genul reprezintã o categorie fundamentală a substantivului datorită faptului că în funcție de acesta se formează numărul și declinarea. În limba română putem vorbi despre: genul natural, gramatical, personal. Genul natural ,,se referă la configurația obiectelor în natură”, aflându-se în strânsă legătură cu genul gramatical.

Din punct de vedere gramatical, substantivul prezintă trei tipuri de genuri: genul masculin, feminin și neutru. Genul masculin este genul care prezintă pentru toate desinențele de la nominativ, singular (Ø: elev; -u vocalic: codru; -e: soare; -ă: tată; -i, u semivocale: erou, pui.) desinența –i la nominativ, plural (elevi, codri, sori, tați, eroi). Genul feminin este genul cel mai complex în limba română datorită faptului că prezintă la nominativ, plural cinci tipuri de desinențe (e: case; -uri: vremuri; -i: mașini; -le: cafele, lalele; Ø: băi) distribuite neuniform tipurilor de desinențe de la nominativ, singular (-ă: casă; -e: carte; -ie: femeie; -ea: cafea; -a: basma; -i: zi). Genul neutru prezintă desinențe la nominativ, singular care nu aparțin în totalitate, așa cum s-a afirmat în unele studii, categoriei genului masculin (Ø: caiet, scaun; -u vocalic: timbru; -u semivocalic: liceu; -i vocalic: taxi; -i semivocalic: tramvai; -e: nume; -o: radio). Nici la nominativ, plural neutru nu are aceleași desinențe ca femininul. S-a arătat că nu există substantive de neutru care să aibă la plural desinența –le, precum nu există nici substantive de feminin în -ă sau în –ale așa cum se găsesc la neutru ( ou – ouă, atu – atale).

Genul natural și cel gramatical prezinta unele similitidini ce au dus la clasificarea substantivului după cum urmeaza: substantive mobile, epicene și heteronime. ,,Substantivele mobile realizează opoziția masculin – feminin prin intermediul (sufixului moțional și al) desinenței”: copil / copilă, oltean / olteancă, curcă / curcan, doctor / doctoriță, croitor / croitoreasă, Alin / Alina. Prin intermediul substantivelor heteronime se exprima opoziția masculin – feminin prin lexeme diferite: soră / frate, mamă / tată. Substantivele epicene sunt cele care au o singura forma pentru ambele genuri, masculin-feminin: fluture, greier, cocostârc, medic, ministru, albină, furnică, lebădă.

Genul personal a fost inclus în categoria genului, fiind considerat astăzi o trăsătură neomogenă tuturor numelor de persoană și care poate depăși limita clasei substantivelor animate personal. Totodată, genul personal poate caracteriza și unele nume proprii de animale (Îl aud pe Grivei.), dar și nume proprii de inanimate ( Steaua bate pe Dinamo.).

1.2 Genul după înțeles

Prin capacitatea sa de a exprima deosebirile de sex, substantivul implicã disocierea numelor de animate de inanimate. Astfel, distingem urmãtoarele categorii:

[+ Animat] [+Sex] [+Masculin] genul masculin: bãiat, cal, lup;

[+ Animat] [+Sex] [+Feminin] genul feminin: fatã, învãțãtoare, pisicã;

[- Animat] genul neutru: caiet, pahar, telefon.

În ce privește înțelesul, genul cel mai unitar este genul neutru, care cuprinde aproape exclusiv nume de obiecte neînsuflețite.

Cazuri de neconcordanțã a genului gramatical cu genul natural:

[+ Animat] genul neutru: animal, mamifer;

[- Animat] [-Sex] genul masculin: covrig, munte;

[- Animat] [-Sex] genul feminin: casã, vale.

Urmãtoarele categorii de substantive sunt în general de genul masculin:

Nume de arbori: brad, prun, cireș;

Numele lunilor anului: martie, noiembrie;

Numele notelor muzicale: fa, sol, la;

Numele cifrelor/numerelor: cinci, șase, șapte;

Numele sunetelor/literelor: f, g, h, și în mod excepțional alte pãrți de vorbire (substantivul, pronumele, numeralul); persoana se întâlnește la unele specii de pronume și la unele moduri verbale; diateza, modul și timpul se întâlnesc doar la verbe.

Substantivul are un anumit gen (masculin, feminin, neutru). Genul reprezintã o categorie fundamentală a substantivului datorită faptului că în funcție de acesta se formează numărul și declinarea. În limba română putem vorbi despre: genul natural, gramatical, personal. Genul natural ,,se referă la configurația obiectelor în natură”, aflându-se în strânsă legătură cu genul gramatical.

Din punct de vedere gramatical, substantivul prezintă trei tipuri de genuri: genul masculin, feminin și neutru. Genul masculin este genul care prezintă pentru toate desinențele de la nominativ, singular (Ø: elev; -u vocalic: codru; -e: soare; -ă: tată; -i, u semivocale: erou, pui.) desinența –i la nominativ, plural (elevi, codri, sori, tați, eroi). Genul feminin este genul cel mai complex în limba română datorită faptului că prezintă la nominativ, plural cinci tipuri de desinențe (e: case; -uri: vremuri; -i: mașini; -le: cafele, lalele; Ø: băi) distribuite neuniform tipurilor de desinențe de la nominativ, singular (-ă: casă; -e: carte; -ie: femeie; -ea: cafea; -a: basma; -i: zi). Genul neutru prezintă desinențe la nominativ, singular care nu aparțin în totalitate, așa cum s-a afirmat în unele studii, categoriei genului masculin (Ø: caiet, scaun; -u vocalic: timbru; -u semivocalic: liceu; -i vocalic: taxi; -i semivocalic: tramvai; -e: nume; -o: radio). Nici la nominativ, plural neutru nu are aceleași desinențe ca femininul. S-a arătat că nu există substantive de neutru care să aibă la plural desinența –le, precum nu există nici substantive de feminin în -ă sau în –ale așa cum se găsesc la neutru ( ou – ouă, atu – atale).

Genul natural și cel gramatical prezinta unele similitidini ce au dus la clasificarea substantivului după cum urmeaza: substantive mobile, epicene și heteronime. ,,Substantivele mobile realizează opoziția masculin – feminin prin intermediul (sufixului moțional și al) desinenței”: copil / copilă, oltean / olteancă, curcă / curcan, doctor / doctoriță, croitor / croitoreasă, Alin / Alina. Prin intermediul substantivelor heteronime se exprima opoziția masculin – feminin prin lexeme diferite: soră / frate, mamă / tată. Substantivele epicene sunt cele care au o singura forma pentru ambele genuri, masculin-feminin: fluture, greier, cocostârc, medic, ministru, albină, furnică, lebădă.

Genul personal a fost inclus în categoria genului, fiind considerat astăzi o trăsătură neomogenă tuturor numelor de persoană și care poate depăși limita clasei substantivelor animate personal. Totodată, genul personal poate caracteriza și unele nume proprii de animale (Îl aud pe Grivei.), dar și nume proprii de inanimate ( Steaua bate pe Dinamo.).

1.2 Genul după înțeles

Prin capacitatea sa de a exprima deosebirile de sex, substantivul implicã disocierea numelor de animate de inanimate. Astfel, distingem urmãtoarele categorii:

[+ Animat] [+Sex] [+Masculin] genul masculin: bãiat, cal, lup;

[+ Animat] [+Sex] [+Feminin] genul feminin: fatã, învãțãtoare, pisicã;

[- Animat] genul neutru: caiet, pahar, telefon.

În ce privește înțelesul, genul cel mai unitar este genul neutru, care cuprinde aproape exclusiv nume de obiecte neînsuflețite.

Cazuri de neconcordanțã a genului gramatical cu genul natural:

[+ Animat] genul neutru: animal, mamifer;

[- Animat] [-Sex] genul masculin: covrig, munte;

[- Animat] [-Sex] genul feminin: casã, vale.

Urmãtoarele categorii de substantive sunt în general de genul masculin:

Nume de arbori: brad, prun, cireș;

Numele lunilor anului: martie, noiembrie;

Numele notelor muzicale: fa, sol, la;

Numele cifrelor/numerelor: cinci, șase, șapte;

Numele sunetelor/literelor: f, g, h, i acestea având și variante de neutru (d-uri, f-uri, g-uri).

Urmãtoarele categorii de substantive sunt în general de genul feminin:

Majoritatea numelor de fructe: cireașã, portocalã, vișinã;

Numele zilelor saptamanii: miercuri, joi, vineri;

Numele pãrților zilei: dupã-amiaza, seara;

Numele anotimpurilor: vara, toamna;

Numele de acțiuni provenite din infinitive verbale: citire, scriere;

Nume de însușiri: prostie, îngâmfare;

Nume de stãri/sentimente: iubire, urã.

Substantivele având caracteristica [+Animat] al cãror gen gramatical corespunde genului natural pot fi împãrțite și în :

Substantive ce alcãtuiesc perechi diferențiate ca gen: masculin/feminin.

Diferențierea se realizeazã prin cuvinte cu radical diferit (substantive animate personale): bãrbat/femeie, sau nepersonale: pisoi/pisicã; sau cuvinte cu același radical , diferențiate prin sufixe- substantive mobile animate personale și nepersonale: avocat/avocatã; țãran/țãrancã; lup/lupoaicã.

Substantive cu o singurã forma de gen.

1.3 Genul după terminație

Terminația substantivului în forma-tip nu oferã neapãrat informații foarte clar delimitate în ceea ce privește genul substantivelor deoarece o terminație apare la cel puțin douã dintre genuri, dacã nu chiar la toate trei.

Terminațiile substantivelor comune pe genuri:

Genul masculin conține toate terminațiile substantivale, opt dintre ele fiind comune tuturor celor trei genuri, șase masculinului și neutrului, iar douã masculinului și femininului. La genul neutru observãm absența terminației –ã; de la genul feminin lipsesc terminațiile –u vocalic neaccentuat, -u semivocalic și terminațiile consonantice. Existã și terminații neincluse în tabel folosite în cazul substantivelor neadaptate: pentru substantive feminine –girl (cover-girl); substantive invariabile (madam).

Terminația –e este comunã tuturor genurilor când apare dupã consoanã. E precedat de altã vocalã decât i este specific substantivelor feminine; -e precedat de i poate fi întâlnit atât la substantive feminine cât și la cele masculine, cu mențiunea cã în principiu e o caracteristicã a substantivelor feminine. Substantivele terminate in –a, -ea, -ia si –i sunt feminine: basma, albãstrea, nuia, zi. Doar substantivul zi este de gen feminin; toate celelalte substantive având aceastã terminație sunt de gen masculin: colibri, sau neutre: taxi. Sunt tot de gen feminin și substantivele terminate în –ã (excepție tatã, popã, vladicã, vodã, și cele terminate în –icã, Auricã) și cele terminate în –are,-ere, -ire, -îre provenite din verbe: apãrare, iubire, cãdere; cele terminate în –iune: tãciune, pensiune etc. Și cele terminate în –ie (excepție fãcând substantivele bãdie, tãtaie și lunile anului care au aceastã terminație): magazie, vrabie, salcie. Terminațiile –a, -i și –o accentuate și neaccentuate, -e și –u accentuate, -ã se gãsesc numai la nume de ființe. Sunt de gen feminin substantivele terminate în –e precedat de consoana și formate cu sufixele –tate, -ãtate, -etate, -itate și cele provenite din substantivizarea fostului infinitiv lung.

Sunt toate de gen masculin substantivele terminate în –u semivocalic, terminate cu sufixul –giu: camionagiu, geamgiu, tinichigiu.

La singular se face opoziția între substantivele feminine și cele nonfeminine, iar la plural între cele masculine și cele nonmasculine.

Terminații întâlnite în cazul substantivelor proprii:

– a/-ea neaccentuat la nume proprii de persoane (prenume) și de animale, genul masculin: Toma, Gavrila;

– consoanã și -u vocalic neaccentuat, genul feminin: Lulu, Gabi;

– o accentuat și neaccentuat, genul masculin și feminin: Margo, Toto.

În cazul substantivelor nume proprii de inanimate (locuri, instituții, mãrci de vehicule) genul este dependent de formã/referent:

-substantive de gen feminin: Dacia, Toyota, I.R.T.A;

-substantive de gen neutru: Fiat, Volkswagen,R.A.T.B.

În cazul substantivelor nonfeminine defective de plural și substantivele nonmasculine defective de singular:

-substantive de gen neutru care denumesc nume de orașe, râuri, fluvii, ținuturi, state: Paris, Rin, Maroc.

-substantive de gen feminin care denumesc nume de insule: Canare.

Substantivele terminate în –o neaccentuat, -o accentuat, -ou, si –u accentuat sunt de gen neutru: radio, apropo, birou, ou, atu.

1.4 Moțiunea

Substantivele mobile sunt cele care formeazã cu ajutorul sufixelor moționale femininul de la masculin și invers, masculinul de la feminin.

Substantive care formeazã femininul de la masculin:

-ã: nașã, elevã, absolventã; chimistã;

Sufixul –ã se adaugã pentru a forma genul feminin și la unele substantive masculine terminate în –ez: olandez- olandezã; polonez-polonezã. Exceptii: chinezoiacã, franțuzoaicã, englezoaicã.

-cã (denumesc locuitorii unei țãri, ai unui oraș, ai unei provincii, ai unui sat): olteancã, ardeleancã, americancã, armeancã, clujeancã;

-oaicã (denumesc nume de animale, nume de locuitori): cerboaicã; unguroaicã; grecoaicã; tot cu acest sufix se formeazã și femininul substantivelor terminate în –giu: mahalagiu- mahalagioaicã.

-esã prințesã;

-ițã (nume de pãsãri, nume de profesiuni): cãnãrițã, paunițã, doctorițã, școlaritã, casierițã;

-easã (se formeazã substantive ce au întelesul de „ soție a celui indicat de substantivul masculin„ sau „cea care executã o lucrare”) : croitoreasã; bucatareasã, cârciumãreasã.

-toare (se formeazã substantive care au sensul de „cea care face o lucrare”): îngrijitoare, luptãtoare, muncitoare.

Substantive care formeaza masculinul de la feminin:

-oi: rãțoi, vulpoi;

-an: curcan, gâscan.

1.5 Substantivele epicene

Substantivele epicene fac parte din clasa substantivelor animate care nu corespund distincțiilor semantice privitoare la sex, genul gramatical nefiind motivat de genul natural. Clasa substantivelor epicene cuprinde:

Nume de animate personale de ambele sexe încadrate la genul masculin:

pãrinte, decan;

Nume de animate personale de ambele sexe încadrate la genul feminin:

rudã, victimã;

Nume de animate personale de ambele sexe încadrate la genul neutru: star,

vip;

Nume de animate nonpersonale de ambele sexe încadrate la genul masculin:

nume de animale (mistreț, jder), nume de pãsãri (struț, șoim), nume de pești (somn, crap), nume de insecte (purice, pãianjen);

Nume de animate nonpersonale de ambele sexe încadrate la genul feminin:

nume de animale (balenã, camilã), nume de pãsãri (vrabie, privighetoare), nume de pești (știucã, cegã), nume de insecte (libelulã, albinã);

Nume de animate nonpersonale de ambele sexe încadrate la genul neutru:

animal, dobitoc.

Substantivele epicene presupun genul natural, chiar daca nu îl exprimã. Distincțiile în privința genului se poate face prin determinativi postpuși: cangur-

mascul/cangur-femelã.

1.6 Genul comun

Se observã folosirea unor substantive atât în contexte adjectivale specifice genului masculin, cât și celui feminin. Acest lucru aratã cã ele aparțin unei subclase, numitã gen comun. În cazul acestor substantive genul poate fi diferențiat contextual.

Substantivele de gen comun alcãtuiesc perechi de gen diferențiate prin forma de masculin sau feminin a determinanților: acest pierde-varã/ aceastã pierde-varã.

În cadrul substantivelor de gen comun deosebim:

Substantive exclusiv masculine, în aceastã categorie fiind incluse:

persoane cu particularitãți masculine: tenor, bas; ocupații bãrbãtești: amiral, marinar, gropar.

Substantive exclusiv feminine: persoane cu particularitãți asociate cu

sexul feminin: gravidã, sopranã; ocupații feminine: moașã, casnicã; animate nonpersonale feminine: cloșcã.

1.7 Genul personal

Clasa substantivelor încadrate la genul personal au caracteristicile [+Uman] [-Uman] și este formatã din nume comune și proprii de persoanã masculine și feminine, având urmãtoarele particularitãți:

morfologice: marcarea procliticã a cazului genitiv-dativ: lui Marius, lui Carmen; marcarea vocativului cu desinențe specifice: Florine, Dane;

sintactice: marcarea complementului direct cu pe: (îl vizitez pe Dan, pe prietenul meu); adjoncțiunea adjectivului pronominal posesiv la forma nearticulatã a numelor de rudenie (sorã-mea, vãru-meu).

CAPITOLUL II

Categoria gramaticală a numărului

2.1. Considerații generale

Numărul substantivului este o categorie flexionară ce prezintă opoziția dintre singular și plural, adică realizează diferența dintre o unitate și mai multe unități. În funcție de această opoziție se face distincția între substantivele numărabile și non numărabile. ,,Substantivele numărabile, au flexiune completă cu forme distincte de număr (lup / lupi, casa / case, scaun / scaune etc.) sau prezintă o formă unică pentru singular și plural (arici, învățătoare, nume etc.).” (GALR, 2008, pag. 69). În cadrul substantivelor nonnumărabile flexiunea nu se realizează total, substantivele având doar formă de singular (singularia tantum: aur, miere etc.) sau doar de plural (pluralia tantum: haltere, blugi, câlți etc.).

S-a arătat în literatura de specialitate că există patru tipuri de opoziții ale substantivelor: marcate, dublu – marcate, nemarcate și estompate. În cadrul opozițiilor marcate diferența dintre singular și plural se realizează prin: desinențe (pantof – pantofi, pix – pixuri, mamă – mame), prin desinențe și alternanțe vocalice (informatician – informaticieni, masă – mase), desinențe și alternanțe consonantice (frate – frați, vacă – vaci), desinențe și alternanțe vocalice și consonantice (băiat – băieți, poartă – porți), dar și prin deosebiri de lexeme (soră – surori, cap – capete). Opozițiile dublu – marcate sunt caracterizate prin două aspecte: dublajul semantic și dublajul gramatical.

Dublajul semantic se regăsește atât la substantivele de singular cât și la cele de plural. La forma de singular dublajul semantic presupune o deosebire de formă (cifru – sistem de încifrare / cifră – număr). Formele duble de plural ale unor substantive sunt motivate semantic prin raportul de omonimie lexicală, parțială ce se stabilește între termeni (cap – capi / capete / capuri).

Dublajul gramatical presupune patru tipuri: al genului, al cazului, al calității, liber. Dublajul gramatical al genului constă în existența a două forme de singular la genuri diferite, între care nu există nicio deosebire semantică (poem – poemă). Dublajul gramatical al cazului se întâlnește la anumite substantive care nu sunt în variație liberă, genitiv – dativul alegând doar prima formă (vremi – vremuri). Dublajul calității a fost definit și ca pluralul calității, sau al sortimentului. Acesta include acele substantive de singularia tantum care și-au format un plural în –uri, care desemnează mai multe însușiri, calități și nu mai multe obiecte: verdeață – verdețuri, dulceață – dulcețuri. Anumite substantive de feminin și-au dezvoltat la genitiv-dativ o formă în –i (acestei dulceți) care nu constituie însă, un plural propriu-zis. Dublajul gramatical liber corespunde existenței a două forme de plural care variază liber, neincluzând vreo deosebire de sens lexical sau gramatical.

Opozițiile nemarcate implică existența aceleiași forme la singular și la plural, fiind considerate și substantive cu număr comun (pui, ochi, învățătoare). Doar contextul ajută la deosebirea dintre un număr sau altul (această învățătoare – aceste învățătore).

Opozițiile estompate (nerealizate) se întâlnesc atunci când unul dintre termeni nu poate fi exprimat. Aceste substantive au fost denumite substantive defective de singular, respectiv, defective de plural. Literatura de specialitate consideră că trebuie numite singularia sau pluralia tantum. Substantivele de singularia tantum cunosc următoarele grupări semantice: nume de materii (aur, argint, vată, miere); nume de sporturi (box, șah, scrimă, etc); însușiri sau termeni abstracți (sete, cinste, curaj, etc); nume de discipline (chimie, astronomie, etc) și nume proprii (Maria, Radu, Vâlcea). Substantivele pluralia tantum realizează și ele următoarea distincție din punct de vedere semantic: nume de materii (tăieței); nume de sporturi (haltere, popice); substantive greu numărabile (aplauze, zori); substantive ce desemnează obiecte – perechi (ochelari, blugi) și nume proprii (București, Carpați). S-a făcut totodată precizarea că: ,,Substantivele defective de număr care se caracterizează prin trăsătura semantică <<discontinuu>> se înscriu în ceea ce s-ar putea numi arhinumăr. Prin întrebuințarea cea mai frecventă, ele intră în seria substantivelor singularia tantum (ceapă, pîine, sfeclă, etc) sau în seria substantivelor pluralia tantum (cartofi, struguri, etc), dar pot fi actualizate în interiorul opoziției singular/ plural.”

GALR, 2008 realizează o diferențiere a numărului în plan sintactic, morfologic și în plan semantico-pragmatic. În plan sintactic s-a făcut delimitarea între substantivele cu flexiune completă (care prezintă variație după ambele valori de număr), și substantivele invariabile sau cu flexiune incompletă (care nu realizează ambele valori de număr). În plan morfologic, categoria numărului se realizează cu ajutorul unor afixe sau desinențe și a unor alternanțe vocalice și consonantice. In planul pragmatic se face diferenta intre substantivele numărabile și cele nonnumărabile. Substantivele concrete animate/inanimate, pot fi numărate, acest lucru facand deosebirea față de celelalte substantive, abstracte.

2.2. Formarea pluralului substantivelor

Limba română actuală prezintã două aspecte opozabile în ceea ce privește categoria gramaticală a numărului la substantive: singularul și pluralul, categorii diferentiate la nivelul conținutului și formei: singularul corespunde numărului unu, iar pluralul exprimă o cantitate nedeterminată. În urma unei analize contextuale a valorilor de număr, Paula Diaconescu stabileste pentru flexiunea substantivului românesc încă o valoare de număr, pe lângă cele două menționate anterior:

– numărul singular, conține toate substantivele din contextele de genul: un cățel (un trandafir, un bărbat, un nor, un dulap); o femeie (o pernă, o vază, o carte);

– numărul plural, ce conține toate substantivele din contextele de genul: mulți căței (mulți bărbați, mulți nori, multe daruri, multe dulapuri) ; multe femei (multe flori, multe perne, multe cărți);

– numărul comun, care include toate substantivele din contextele de tipul: un arici (un ochi, un tei) – mulți arici (mulți ochi, mulți tei); o educatoare (o lucrătoare) – multe educatoare (multe lucrătoare), un nume (un codice) – multe nume (multe codice).

2.2.1. Pluralul substantivelor masculine

Pentru a înțelege mai bine cum se formează pluralul la majoritatea substantivelor, este nevoie să se realizeze o clasificare nu numai a desinențelor specifice numărului plural, ci și a celor de la singular. Substantivele de gen masculin au la singular desinențele:

– e: strugure, frate, perete, câine etc;

– u: tigru, ministru, băiețandru, bou etc.

În cazul substantivelor masculine care se termină în consoanele: -c (boboc, sac), -f (pantof), -r (rotar, tătar), -z (galez), -l (vițel), precum și cele terminate în –i (ardei, pițigoi, ochi) se poate vorbi despre o desinență zero, deoarece aceasta nu este exprimată.

În Gramatica de bază a limbii române, Ion Coteanu face precizarea că există o diferență majoră între terminații și desinențe: ”Cea mai importantă constă în faptul că terminația este partea finală a oricărui cuvânt, scoasă de noi în evidență după necesități, pe când desinența apare numai la cuvintele flexibile. Terminațiile nu au funcții, pe când desinențele au totdeauna.

Astfel, putem spune că un cuvânt ca substantivul neutru burghiu are terminația -iu, dar desinența lui este numai –u; putem spune că un masculine ca bursuc se termină în consoană, dar desinența lui este zero; în sfârșit, putem spune că mătură se termină în -ură, dar desinența acestui feminine este numai ă”.

În limba română, sunt trei desinențe principale și trei secundare în ceea ce privește pluralul. Desinențele principale sunt:

-e: cete, perne, ferestre, curele, etc;

-i: biserici, roșii, cărți, papuci, etc;

-uri: birouri, geamuri, cortur,i etc.

Desinențele secundare apar numai la substantivele feminine:

– (a)le: sarmale, baclavale,etc;

– (e)le: stele, prăjiturele, surcele, etc;

– le: zile.

Numărând desinențele singularului, se observă că acestea sunt opt (este inclusă și desinența zero), iar cele ale pluralului sunt doar șase, iar trei dintre ele sunt secundare.

Așadar, după cum constată Ion Coteanu, ”pentru a forma pluralul, trebuie ca cele opt desinențe de singular să fie înlocuite de cele trei desinențe principale și de cele trei secundare. Cum acestea din urmă sunt condiționate în mod clar de singular, rămâne ca celelalte șase desinențe de singular să fie înlocuite cu desinențele principale ale pluralului, care sunt numai trei”.

Conform clasificării lui Coteanu, indiferent de desinența de la singular, toate substantivele masculine primesc la plural pe –i, după cum urmează:

a) cele terminate în –e, –i sau –u la singular primesc –i: burete – bureți;frate – frați; mărăcine – mărăcini; tei – tei; lămâi – lămâi; tutore – tutori; codru – codri; leu – lei; tigru – tigri etc.

cele terminate în –iu la singular primesc –ii: geamgiu – geamgii; vizitiu – vizitii; camionagiu –camionagii etc.

cele terminate în consoană primesc la plural pe –i după consoană: plop – plopi; brad –brazi; mag – magi; cais –caiși; ortodox – ortodocși; prinț -prinți; cal- cai; mânz – mânji; monarh – monarhi.

Se observă că prin adăugarea lui –i, anumite consoane se transformă: z în j, s în ș, x în cș, d în z.

substantivele masculine terminate în –ă: papă, popă, tată primesc de asemeanea la plural pe –i.

au pluralul neregulat cuvintele: om – oameni; frate – frățâni; oaspe –oaspeți.

2.2.2. Pluralul substantivelor feminine

Substantivele de gen feminin au ca desinențe la singular:

-ă: masă, casă, rață, pungă, pagină, reptilă, hartă, icoană etc;

-e: vulpe, creație, minge, femeie etc;

-á: baclava, ciulama;

-eá sau iá: canapea, acadea, stea, vițea, nuia;

-í: zi.

De regulă, substantivele feminine au de regulă la plural fie –e, fie –i, și mai rar -uri, -ale, -ele, -le. Ultimele trei sunt desinențele secundare și acestea apar numai la substantivele feminine terminate în vocală accentuată:

femininele în –á au la plural –ale: basma – basmale; sofa –sofale; tarla – tarlale; saca – sacale. Cuvintele nuia – nuiele, șa-șei sunt excepția de la regula enunțată mai sus.

cele în –eá primesc la plural –ele: acadea – acadele; micșunea –micșunele; măsea – măsele; cafea – cafele; curea – curele;vergea – vergele.

cuvântul zi este singurul feminin terminat în –í, care face pluralul în –le: zile;

unele feminine se termină la plural în –uri: ceartă –certuri; onoare –onoruri; vreme –vremuri; favoare – favoruri.

Substantivele feminine care denumesc noțiuni abstracte sau obiecte și se termină la singular în –e, primesc la plural pe –i: lume –lumi;țigară – țigări; rugăciune – rugăciuni; vale – văi; misiune – misiuni; pădure – păduri.

Dacă substantivele feminine sunt precedate de o consoană și se termină în –ie, atunci ele primesc la plural –ii: pălărie – pălării; copilărie – copilării; rochie – rochii; doctorie – doctorii; bestie – bestii; economie –economii; farfurie –farfurii; academie – academii.

Dacă substantivele feminine sunt precedate de o vocală și se termină în –ie, atunci ele primesc la plural un singur –i: baie – băi; bătaie –bătăi; tigaie –tigăi; cheie – chei; foaie – foi.

Femininele cu sufixul –oaie fac excepție de la regula de mai sus, indiferent de substantivul din care derivă: scăunoaie, cuțitoaie, lădoaie, al căror plural este în –oaie.

Substantivele care se termină la singular în –ă sau –e, fac plural în –e dacă denumesc ființe: biciclistă – bicicliste; grecoaică – grecoaice; farmacistă –farmaciste; tigroaică – tigroaice; soacră –soacre; educatoare – educatoare; profesoară – profesoare; fată – fete.

Există și excepții, femininele având pluralul în –i: bunică –bunici; mămică

–mămici; pisică –pisici; mătușă –mătuși; vulpe –vulpi.

În categoria excepțiilor întră și cuvintele de genul: noră, soră, care au pluralul neregulat: nurori, surori.

Femininele terminate la singular în –că sau –gă și denumesc lucruri, au la plural –i: fabrică – fabrici; duminică –duminici; biserică –biserici; marcă –mărci; focă –foci; targă –tărgi; fragă –fragi; dungă –dungi; pungă –pungi. Regula de mai sus are următoarele excepții: băltoacă –băltoace; răstoacă –răstoace.

Anumite substantive feminine diminutive care au la singular terminația –ică (uneori și –ea) , primesc la plural –ele sau: bombonică –bombonele; scrisorică –scrisorele; rândunică –rândunele; foicică –foicele; păsărică –păsărele.

2.2.3. Pluralul substantivelor neutre

Substantivele neutre prezintă la singular aceleași desinențe ca masculinele: roi, spate, dulap, accident etc. În ceea ce privește pluralul neutrelor, se poate vorbi de trei desinențe: -e, -i și –uri:

dacă neutrele au la singular terminația –e, primesc la plural tot –e: nume – nume; prenume –prenume.

dacă neutrele se termină la singular în –ar, -er, -or, -sor, -tor și denumesc instrumente, la plural se adaugă –e: dicționar – dicționare; fermoar –fermoare;vocabular – vocabulare; dispensar – dispensare; colier –coliere; frigider – frigidere;abator –abatoare; calculator –calculatoare;balansor –balansoare;tocător – tocătoare; tractor –tractoare.

Dacă la singular neutrele au –ent sau –ment, pluralul se formează adăugând –e, iar cele ce au –mânt la singular, primesc la plural –minte: eveniment –evenimente; regiment –regimente; procent – procente; incident –incidente; jurământ –jurăminte. Excepție: pământ – pământuri.

Substantivele neutre terminate la singular în –aj, fac pluralul în –e: voltaj –voltaje; arbitraj –arbitraje; sondaj – sondaje; echipaj –echipaje. Excepții: menaj –menajuri.

Substantivele neutre ce se termină în –ăt și –et la singular, fac pluralul tot în –e: capăt –capete; țipăt – țipete; lacăt –lacăte; robinet – robinete; sunet – sunete.

Dacă la singular, neutrele sunt precedate de un grup de două consoane, a doua fiind –r și se termină în –u, fac pluralul în –e: cadavru – cadavre; cadastru –cadastre; teatru –teatre; membru –membri.

Neutrele ce au la singular –ism, primesc la plural –e: liberalism –liberalisme; comunism –comunisme; catehism – catehisme.

Neutrele ce se termină în –iu, adaugă la plural –ii: terariu –terarii; oficiu –oficii; deceniu –decenii.

Dacă neutrele se termină în –o, -ó, -ou, -ú, fac pluralul în –uri: radio –radiouri; ecou –ecouri; metrou –metrouri; sacou –sacouri; garou –garouri.

Dacă substantivele neutre se termină la singular în –u, precedat de două consoane, a doua fiind –l, la plural primesc –uri: cenaclu –cenacluri; titlu –titluri; soclu –socluri; ciclu –cicluri. Excepție: exemplu –exemple; temple –temple.

Dacă substantivele neutre provin dintr-un supin, adaugă pentru plural terminația –uri: cules –culesuri; plans – plânsuri; mers – mersuri.

Ion Coteanu atrage atenția că neutrele din categoria prezentată mai sus ”se recunosc la plural prin accent, care stătotdeauna pe silaba dinaintea lui –uri. În felul acesta, drésuri, de ex., nu poate fi decât pluralul de la dres, pe când dresúri este pluralul femininului dresură”.

De regulă, neutrele dintr-o singură silabă primesc –uri la plural: dar – daruri; nas – nasuri; lac –lacuri; pat –paturi.

Există însă destul de multe excepții: ac- ace, bici –bice; grad –grade; lemn –lemne; os –oase; semn – semne.

2.2.4. Pluralul substantivelor compuse

În ceea ce privește raportul dintre singular și plural, substantivele compuse

alcătuiesc cinci categorii enumerate de Ion Coteanu în Gramatica de bază a limbii române:

”compuse ca: autocamion, botgros, codobatură care au pluralul ca și cum ar fi

substantive simple: autocamioane, botgroși, codobaturi;

compuse ca făt-frumos, burete bălos, ardei gras etc., care fac pluralul la

ambii termeni: feți-frumoși, bureți băloși, ardei grași etc.;

compuse ca bou-de-baltă, crin de pădure, șarpe de casă, viperă cu corn,

vagon-cisternă etc. care fac pluralul numai cu ajutorul primului substantiv din compus: boi-de-baltă, crini de pădure, șerpi de casă, vipere cu corn, vagoane-cisternă etc;

compuse ca brânca-ursului, ceapa-ciorii, ciuboțica-cucului, floarea-

soarelui,osul-iepurelui, care nu au plural;

compuse ca papă-lapte, pierde-vară, zgârie-brânză, ducă-se-pe-pustii,

du-te-vino etc., care de asemenea, nu au plural. Ele sunt fragmente de propoziții sau de fraze utilizate ca substantive compuse”.

2.3. Substantive defective de număr

”În funcție de apartenența la diferite clase semantic, mai multe substantive nu cunosc opoziția singular vs. plural, dezvoltând, sau numai sensul de singular, sau numai sensul de plural”.

2.3.1. Substantive singularia tantum

Categoria substantivelor defective de plural formează subclasa singularia tantum, ce cuprinde următoarele exemple:

– nume de materie: aramă, argint, aur, unt, sare, miere, ulei, zahăr, var, vată;

– nume de sporturi: atletism, baschet, box, fotbal, oină, polo, scrimă, șah;

– însușiri, abstracțiuni: bunătate, onoare, cinste, lene, sete, foame, corectitudine;

– nume de discipline: geografie, matematică, chimie, economie;

– nume proprii: Magda, Daniel, Venus, Popescu, Constanța, Atlantic, Bihor.

Substantivele care desemnează materia și care nu se utilizează decât la singular pot fi precedate de articolul niște care sugerează ideea de cantitate nedeterminată: niște sare, niște făină, niște carne.

”Nici substantivele singularia tantum, nici cele pluralia tantum nu sunt imuabile, ci în diverse aspecte ale limbii (în special în vorbirea populară și familiară) acestea se regularizează, cu timpul caracterul lor regulat impunându-se și în limba literară. De exemplu, un singulare tantum ca lapte apare uneori și cu forma de plural lăpturi, un plurale tantum ca tăieței permite și forma de singular țăiețel […] Uneori se întâmplă să apară diferențe semantice între forma defectivă de singular sau de plural și forma de plural sau, respectiv, de singular, care regularizează substantivul respectiv. De exemplu, față de substantivul singulare tantum aer, cu sensul de ”atmosferă”, substantivul nedefectiv de număr aer / aere (pluralul aere apare numai în îmbinarea stabilă a-și da aere), are sensul de ”înfățișare / aspect”. În cazuri rare întâlnim și procesul invers, de pierdere – în timp, fie a formei de singular, fie a formei de plural, această situație întâlnindu-se atunci când singularul sau pluralul capătă – indiferent de cauză – sens arhaic. De exemplu, în limba română veche substantivul întuneric cunoștea, sub influența slavă, și forma de plural întunerice, cu sensul de ”zece mii” sau ”cifră foarte mare” […]. Când s-a generalizat sistemul actual de numărare, întuneric cu sensul de ”zece mii” sau ”cifră foarte mare” a devenit arhaic și cu timpul a fost uitat de vorbitorii fără pregătire specială în domeniul limbii vechi, astfel încât în limba literară actuală întuneric este un substantiv singulare tantum” .

În categoria substantivelor defective de număr intră atât cuvinte împrumutate, neadaptate la sistemul morfologic al limbii române sau calcuri lexico-gramaticale, cât și formații interne noi. Astfel, se întâlnesc cuvinte împrumutate și adaptate într-un grad mai mare sau mai mic, după cum se observă din etimologiile date, precum: cat(h)arsis substantive singularia tantum (< franceză catharsis), placebo substantiv singularia tantum (< fr., engl. placebo), propolis substantiv singularia tantum. (<franceză propolis), respiro substantive singularia tantum (< it. respiro).

În prezent are loc un proces activ de îmbogățire a vocabularului prin crearea de cuvinte noi din silabe sau fragmente de cuvinte. Exemple de astfel de compuse, numite “acronime” mai sunt gazohol singularia tantum (< gaz + [alco]hol), napodez substantive singularia tantum (probabil din Napo[chim] + [a]dez[iv]), sticloplast s.sg.tant. (< sticlă + plast), stiplex substantiv singularia tantum (<sti[clă] + plex[iglas]).

Spre deosebire de substantivele defective de singular întâlnite în presa actuală, care sunt atât împrumuturi sau calcuri lexicogramaticale, cât și creații interne (conversiuni substantivale ori adjectivale), substantivele defective de plural recent înregistrate sunt, mai ales, cuvinte împrumutate. De pildă, un neologism este substantivul cappuccino, care păstrează grafia din limba italiană, dar nu cunoaște și o formă de plural. Vorbind despre substantivele defective de număr în limba actuală, se poate observa o libertate mai mare în ceea ce privește folosirea unor forme analogice de singular sau de plural mai puțin obișnuite și, de aceea, rar întâlnite. De exemplu, substantivul icră se folosește la singular, după modelul substantivelor numărabile. Întâlnim, de asemenea, singularul refăcut după substantivul “plurale tantum” taclale – tacla: “…marea tacla s-a desfășurat pe secțiuni: sportivii cu antrenorii, nașii cu blatiștii…” sau singularul funeralie, în loc de funeralii. Termenul universalii a cunoscut și el o formă refăcută de singular – universalie.

2.3.2. Substantive pluralia tantum

Substantivele pluralia tantum sunt cele defective de singular și cuprind:

– nume de materie: lapți, câlți, tăieței;

– nume de sporturi: haltere, carate, popice;

– greu-numărabile: aplauze, mendre, moaste, zâmbre, zori;

– obiecte-perechi: ochelari, blugi, ițari;

– nume proprii: Pitești, Ionești, Videle, Bălți, Carpați, Leordeni, Rovinari.

Unele substantive care denumesc obiecte pereche se folosesc de obicei la plural, dar au înțelesul singularului: ochelari, pantaloni (deși există și singularul pantalon, mai rar folosit).

Inventarul substantivelor defective de singular sau de plural sporește și trecerile frecvente de la singularia tantum sau de la pluralia tantum la substantivele numărabile. E de menționat că în limba romană au intrat recent cuvinte care prezintă o flexiune incompletă, multe dintre ele aparținand clasei “xenismelor”, cuvinte neadaptate încă la sistemul limbii române, preluate exact în forma din limba de proveniență. Din cauza dificultăților morfologice de adaptare a formelor la constrângerile sintactice ale contextului, aceste cuvinte rămân cel mai adesea invariabile. De pildă, placebo (din franceză, engleză placebo), înregistrat ca defectiv de plural, este utilizat invariabil, în contexte în care ar fi trebuit să apară o formă de plural: “Este vorba despre așa-zisele placebo, adică medicamente care acționează asupra psihicului individului”, unde semnificația de plural este realizată exclusiv contextual, prin gruparea cu un adjectiv cu formă de plural (“așa-zisele”), nu morfologic, cum ar fi fost de așteptat sau cel puțin posibil: placebo-uri, cu desinența de plural -uri. Sau un cuvânt ca prenadez este utilizat invariabil într-un context în care se impunea articularea hotărată a substantivului, dată fiind vecinătatea grupului adverbial comparativ ca și, care cere articularea: “Noul produs are practic același domeniu de utilizare ca și prenadez sau aracetin”.

În categoria substantivelor defective de număr intră atât cuvinte împrumutate, neadaptate la sistemul morfologic al limbii române sau calcuri lexico-gramaticale, cât și formații interne noi. Astfel, se întâlnesc cuvinte împrumutate și adaptate într-un grad mai mare sau mai mic, după cum se observă din etimologiile date, precum: antimemorii substantiv feminin pluralia tantum (<franceză anti-memoires; cf. engleză antimemoir), blue-jeans substantive masculin, plural (<engleză, americană blue-jeans), chiacchiere substantiv feminine plural (< italiană), egări substantiv masculin plural(cf.engleză jaeger “țesătură sau tricotaj din lană pentru lenjerie”), fumetti substantiv plural(<italiană), grafitti substantiv pluralia tantum (cf. fr. grafitti), grile substantive pluralia tantum (formal, din fr. grille), medii substantiv pluralia tantum (traduce lat. media), ravioli substantiv masculin pluralia tantum (< it. ravioli), soldi s.pl. (< it.), suculente substantive feminin plural (formal, din fr. succulent), tombaroli substantiv pluralia tantum. (< italiană), tripleți substantiv masculin pluralia tantum (cf. fr. triples) etc.

Alte exemple reprezintă calcuri frazeologice cu caracter defectiv în ceea ce privește numărul: capete rase (după engleză skinheads), pentru care nu se face precizarea “substantiv feminin pluralia tantum”, căști albastre – substantiv feminin pluralia tantum (după franceză casques bleus, cf. italiană casco blu) sau creații pe teren românesc.

În ultimul caz, este vorba de compusele de tip substantival ce pot avea la bază fie raportul sintactic de coordonare copulativă: dulciuri-răcoritoare substantiv pluralia tantum, legume-fructe substantiv feminin pluralia tantum, fie raportul sintactic de subordonare atributivă: gemeni – dubleți substantiv pluralia tantum, gemeni – tripleți substantiv pluralia tantum sau pe cel de subordonare prin juxtapunere: gemeni – eprubetă substantiv pluralia tantum.

De asemenea, compunerea de tip “savant”, care caracterizează unele substantive defective de număr, este destul de frecventă în etapa actuală a limbii: izodoze substantiv feminin pluralia tantum (< gr. isos + doză), metacinema substantiv singularia tantum (<meta- + cinema, după model francez), semicumpene substantiv feminine plural (< semi- + cumpene), trigemeni substantiv masculin pluralia tantum (< tri- + gemeni), videomemorii substantiv pluralia tantum (<video- + memorii).

Un substantiv care se utilizează cu predilecție în forma de plural este și cosmetic/cosmetice. Alături de forma de plural, circulă sintagma produse cosmetice care a contribuit, desigur, la extinderea folosirii pluralului. Substantivizarea lui cosmetice este relevată de construcții în care cosmetic devine el însuși centrul grupului nominal, ca în exemplul: cosmetic hoteliere.

Substantivul consacrat pentru a desemna produsele chimice este chimicale, care, în limba actuală, este concurat de o creație recentă rezultată prin conversiune și anume chimice. Inițial, se foloseau, în locul acestuia din urmă, sintagme echivalente precum “produse chimice”, “substanțe chimice”. Am putea spune chiar că, în limba actuală, chimicale este simțit în anumite contexte ca un termen depreciativ (ex.: “Sucurile astea conțin atâtea chimicale!…”), față de chimice care este neutru sub aspect stilistic. Asemănătoare este situația substantivelor electrice, electrocasnice, electronice, de fapt, adjective care s-au substantivizat, detașându-se din sintagmele “aparate electrice”, “aparate electrocasnice”, “aparate electronice”. Ca substantive, acestea nu se folosesc la singular (“un electric”, “un electrocasnic”, “un electronic”), ceea ce ne îndreptățește să le încadrăm în categoria substantivelor pluralia tantum. La fel se explică și substantivul diverse, provenit din adjectiv prin conversiune, ca plurale tantum. Întâlnit mai ales ca titlu de rubrică publicitară, acest substantiv, prin ambiguitatea pe care o presupune, permite gruparea laolaltă a unor obiecte sau servicii foarte variate. Tot ca pluralia tantum circulă substantivele locale, în loc de sintagma alegeri locale, și prezidențiale, în loc de alegeri prezidențiale (cf. și franceză les presidentielles). De asemenea, în limbajul presei, matrimoniale, ca și paranormale au devenit substantive pluralia tantum.

2.4. Substantive cu forme duble de număr

2.4.1. Substantive cu forme duble de singular

Dublajul semantic se poate realiza atât la singular, cât si la plural. Există, așadar, substantive cu forme duble la singular (una la masculin sau neutru și una la feminin). ”Unele dintre ele sunt cuvinte vechi, fără diferențieri semamtice și cu circulație limitată (în limba populară sau în limba vorbită), adică cu o repartiție orizontală (teritorială sau dialectală): călăuz-călăuză, cojoc-cojoacă, rod-roadă, rotocol-rotocoală, stacan-stacană, țol-țoală etc. Câteva dintre aceste dublete au același gen: berbec-berbece, șoarec-șoarece, flutur-fluture, livadă-livede etc. Alte substantive din grupa amintită sunt împrumuturi recente, cu plurale feminine, cu sau fără diferențieri semnatice și cu circulație largă (în limba literară), adică cu o repartiție verticală (după categorii sociale): basc-bască, bonet-bonetă, monogram-monogramă, poem-poemă, sistem-sistemă etc. (nediferențiate semantic) și cartel-cartelă, cifru – cifră, deviz – deviză, fascicul – fasciculă”, ordin – ordine, grup – grupă, tabel – tabelă (diferențiate semnantic). Dublajul este semantic, întrucât deosebirea de formă este cerută de cea semantică. De exemplu: cifru= sistem de încifrare, cifră = număr; fascicul = lumină, fasciculă = publicație).

2.4.2. Substantive cu forme duble de plural

În limba română, există pe lângă formele multiple de singular și substantive cu forme duble de plural, motivate semantic. Acestea au fost grupate în trei mari serii:

substantive cu formă de masculin la singular și cu forme duble la plural

(una de masculin și una de feminin). Câteva sunt cuvinte vechi, ce se diferențiază frecvent din punct de vedere semantic: bobi (de ghicit) – boabe (de fasole, de porumb), cocoși (păsări) – cocoașe (la cămile, la om), ochi (de om, de animale) – ochiuri (de ouă, de apă, de geam), câmpi (în expresia a bate câmpii) – câmpuri (întinderi de pământ), compuși (la chimie) – compuse (frunze, inflorescențe compuse).

În aceste cazuri, cea de-a doua formă de plural se datorează analogiei. Prin adâncirea diferențierilor semantice, s-a ajuns la apariția omonimelor: cap -capi / capete / capuri; cot – coate / coturi / coți; corn- coarne / cornuri / corni; derivat – derivați / derivate, curent – curenți / curente.

substantive cu formă de feminin la singular și cu forme duble la plural, cele mai

noi având pluralul în –i, iar cele mai vechi în –e. În cadrul seriei, această grupă este destul de productivă (e mereu în creștere), iar cele două tipuri de forme se concurează permanent creând nenumărate oscilări. Unele dintre aceste oscilări de ordin formal au fost rezolvate cu timpul, prin generalizarea uneia dintre cele două forme: fie a lui boli, căpșuni și școli (nu boale, căpșune, școale), fie a lui haine, telegrame, ulițe, și uzine (nu hăini, telegrămi, uliți, uzini)”. Dat fiind anul redactării cărții Morfologia limbii române a lui Dobridor, se cuvine să intervin și să corectez în citatul gramaticianului situația mult discutatului cuvânt căpșună: dacă ani întregi, vorbitorii au folosit fie forma de plural căpșuni, fie pe cea de căpșune, deși cea corectă era considerată acum 15 ani căpșuni, în prezent lucrurile sunt clarificate, DOOM 2005 stabilind drept corecte ambele forme.

Mai sunt și alte exemple de substantive feminine, cu două forme de plural, prima formă fiind cea literară și recomandată: aripă – aripi, aripe; coală – coli, coale; groapă – gropi, groape; stradă – străzi, strade.

În cazul substantivelor ce denumesc mașini agricole, s-a remarcat preferința pentru pluralul terminat în –i: semănători, prășitori, secerători, în loc de semănătoare, prășitoare, secerătoare. Explicația ar putea consta în dorința de a realiza opoziții clare pentru a distinge singularul de plural.

Un alt caz îl reprezintă pluralul roate / roți, unii vorbitori neștiind exact care este forma corectă. Se pot aduce exemplificări și din sfera regionalismelor: beregăți (pentru beregate), cireși (pentru cireșe), crătiți (pentru cratițe) etc.

Alte substantive feminine au la plural două forme terminate în –le și –li (sau –i): balamale-balamăli, basmale-basmăli, mahalale-mahalăli.

Unele substantive din sfera comercială au pluralul în –i și în –uri, dar din punct de vedere semantic acestea sunt diferite, cea din urmă formă având un sens colectiv mai concret decât prima: cărni (materia) – cărnuri (calități de carne); mâncări (exemplare din aceeași categorie – mâncăruri (feluri diferite de mâncare); fantezii (închipuiri) – fanteziuri (mătăsuri); blăni (material) – blănuri (obiecte confecționate).

Sunt însă și câteva substantive ce au la plural cele două terminații de mai sus, dar nu prezintă o diferențiere semantică: gâlcevi –gâlcevuri; ierbi – ierburi; mărfi – mărfuri; trebi – treburi.

substantive neutre ce au două forme de plural. Cele mai multe sunt

neologisme și au forme în –e sau –uri, fără a avea diferențe semantice: albuș – albușe, albușuri;obicei – obiceie, obiceiuri; refren – refrene, refrenuri; chibrit – chibrituri, chibrite; tufiș – tufișuri, tufișe; cimitir – cimitire, cimitiruri

”La câteva substantive neologisme, formele în –e au fost preferate celor în –uri; acestea constituie un exemplu de adaptare și de încadrare a lor în sistemul intern de formare a pluralului neutrelor: caractere (pentru caracteruri), diamante (pentru diamanturi), portrete (pentru portreturi), proverb (pentru proverburi), palate (pentru palaturi) etc.”

Unele substantive provenite din italiană sau franceză au avut în trecut atât două forme de singular, cât și două forme de plural ( în –e și în –ii), reușind să se impună în final cele de origine franceză cu –aj la singular și –e la plural: echipaj –echipaje; echipagiu –echipagii; avantaj –avantaje; avantagiu –avantagii; peisaj –peisaje; peisagiu –peisagii.

2.5. Substantive cu forme identice de singular și plural

Forma identicã de plural poate fi întâlnitã la substantivele numãrabile cu formã unicã pentru singular și plural: arici, învãțãtoare, nume, prenume, educatoare. Substantivele invariabile satisfac, cu aceeași formã, atât un context de singular, cât și unul de plural: masculinele: acest unchi/acești unchi, femininele: aceastã învãțãtoare / aceste învãțãtoare, neutrele: acest nume/aceste nume. Și substantivele de gen comun pot apãrea, cu aceeași formã, atât la singular cât și la plural: acest gurã-cascã/acești gurã-cascã, acest papã-lapte/acești papã-lapte, acest zgârie-brânzã/ acești zgârie-brânzã.

Tot în aceastã categorie am putea include și omonimele totale care prezintã aceeași formã de plural, cuvintele având sensuri diferite: leu/lei (animal, monedã), bancã/bãnci (scaun lung, instituție financiarã), bursã/burse (ajutor financiar acordat elevilor, studenților; formã de negociere a unor valori pe piața liberã), banc/bancuri (glumã, grup de pești).

Referitor la numărul comun, Gh. Constantinescu Dobridor consideră că întrucât acesta”este reprezentat în flexiunea substantivului românesc prin forme invariabile după număr și fără opoziții de desinență (un caz de opoziție latent), se consideră că valorile de bază ale categoriei gramaticale de număr sunt singularul și pluralul, care alcătuiesc un sistem binar de opoziție, exprimată cu ajutorul desinențelor și al articolului”

Din citatul gramaticianului Constantinescu Dobridor mai reiese faptul că substantivele pot fi invariabile după număr, având aceeași formă atât la singular, cât și la plural, la toate cele trei genuri: puști, bebe, colibri, paria, picolo (masculin); căsoaie, mare, canoe (feminin); mango (neutru). Mioara Avram atrage atenția că ”ele nu trebuie confundate cu substantivele defective de număr. Unele substantive, invariabile conform normelor, au variante variabile; de exemplu: picol(o) – pl. picoli (în loc de picolo sg. și pl.), servitoare – pl. servitori (în loc de servitoare), maree – pl. marei (în loc de maree), cinerarie – pl. cineraria (în loc de cineraria sg. și pl.)”

CAPITOLUL III

Categoria gramaticală a cazului

3.1 Considerații generale

Categoria gramaticală a cazului “exprimă raporturile dintre cuvinte în cursul comunicării”. Ea se exprimă morfologic cu ajutorul flexiunii. Cazul presupune o anumită formă a numelui, dar nu orice desinență a numelui este caz. În limba românã se disting cinci cazuri: nominativ, acuzativ, dativ, genitiv și vocativ. Dupã mijloacele de exprimare de bazã, cazul nomivativ coincide cu acuzativul, iar genitivul cu dativul. Formele cazurilor care coincid pot fi diferențiate dupã valorile sintactice exprimate, dupã termenul regent, sau cu ajutorul prepozițiilor sau pronumelor personale neaccentuate.

Semnificația cazurilor este variată. Diferitele forme cazuale reflectă caracterul complex al cunoașterii de către om a lumii înconjurătoare, obiectele și noțiunile izolate sunt denumite și sunt puse în relație cu realitatea. Formele cazuale ale substantivului redau procesul complex al perceperii de către om a realității. În limba română sunt cinci cazuri: nominativul, genitivul, dativul, acuzativul și vocativul. Totalitatea formelor cazuale la ambele numere reprezintă declinarea.

Cazul este cea mai abstractă dintre categoriile numelor, deoarece substratul ei poate fi mai greu descoperit.

Cele cinci cazuri pot fi exprimate printr-un număr mult mai mic de forme cazuale: cel mult două nearticulate și cel mult trei articulate. Există situații când toate cazurile au o singură formă a substantivului propriu-zis. Nominativul are totdeauna aceeași formă cu acuzativul, iar uneori și cu vocativul; genitivul are totdeauna aceeași formă cu dativul, iar uneori – numai la pluralul articulat – și cu vocativul. Valoarea cazuală se distinge prin funcția sintactică, prin cuvântul regent, prin mărci reprezentate de cuvinte ajutătoare al, a, ai, ale și pe sau de pronumele neaccentuate, prin topică, prin acord și se verifică prin substituirea cu formele diferențiale ale pronumelui personal.

3.2 Cazul nominativ

Nominativul poate îndeplini funcția de subiect, nume predicativ, apoziție sau element predicativ suplimentar. Dintre acestea, se consideră specifică funcția de subiect.

Exemple:

-subiect: Pisica doarme pe covor. (cine?)

Substantivul poate fi si subiect al unui verb la o forma care constituie numai in mod exceptional un predicat: Ajungând și colegii, am început ședința.

Poate fi parte dintr-un predicat format din verbul a fi sau un echivalent al lui (predicat nominal).

-nume predicativ: El este fratele nostru.

– apoziție acordatã: Dan, vecinul nostru, este chitarist.

-apoziție neacordatã: L-au premiat pe scriitorul Gabriel Garcia Marquez.

-element predicativ suplimentar: Au botezat-o Cerasela.

-atribut propriu-zis neapozițional (rar) al unor nume de acțiune echivalând cu un element predicativ suplimentar al verbului de bazã: Rãmânerea lui corigent ar însemna o mare supãrare pentru mama.

Cazul nominativ corespunde, in functie de caracteristicile semantice ale verbului coocurent, unor roluri tematice diferite, impuse de verbe de actiune:

-Agentul: Profesorul citește lecția.

-Pacientul: Rochia este cusutã de croitoreasã.

-Beneficiarul: Copiii au primit jucãrii de la Moã Crãciun.

-Instrumentul: Autobusul transportã elevii la școalã.

-Cauza: Grindina a distrus recoltele.

-Tinta: Participanții sunt rugați sã se ridice în picioare.

– roluri tematice impuse de verbe de stare:

-Experimentatorul: Maria se bucurã.

-Locativ: Mã doare capul.

-roluri tematice impuse de verbe de posesie:

-Posesorul: Acționarii dețineau întreaga putere.

3.3 Cazul acuzativ

Cazul acuzativ, nemarcat de prepoziție, are funcția de obiect direct, de aceea mulți lingviști consideră acuzativul un caz direct, împreună cu nominativul. Acuzativul fără prepoziție poate avea una din funcțiile: complement direct, complement circumstanțial de loc, de timp, de mod și atribut al unor nume de acțiune (renunțarea, o vreme, la ele). Acuzativul se folosește foarte des însoțit de o prepoziție sau o locuțiune prepozițională al cărei ultim termen este o prepoziție (a, cu, de, fără, în, la, pe…, de la, fără de …, alături de, împreună cu, în loc de). În aceste cazuri, funcția poate fi de atribut, nume predicativ (inima lui e de aur), complement indirect (se teme de hoți), de agent, de cauză (mor de sete), de relație (scump la tărâțe, ieftin la făină).

Acuzativul este cerut de adverbele de comparație ca și cât și de adverbul decât comparativ, cumulativ și exceptiv cu care poate avea funcția de atribut (fată ca o floare), nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement circumstanțial de mod (rău ca un dușman).

Funcția specifică acuzativului este cea de complement direct.

Exemple:

Subiect (exceptie de la N): Au sosit la invitați…

Nume predicativ: Cartea este de la profesor.

Atribut prepositional: Cartea de la profesor este foarte interesantã.

-Atribut apozițional (apoziție acordatã): L-au premiat pe scriitor, adicã pe Gabriel Garcia Marquez.

Complement direct: L-am vizitat pe Dan.

Complement indirect: Copiii discutã despre cartea primitã.

Complement circumstanțial de loc: Se duc la Mamaia.

Complement circumstanțial de timp: În studenție ne distram cu adevãrat.

Complement circumstanțial de mod: Eleva transcrie textul cu grijã.

Complement circumstanțial de cauzã: Nu au ajuns la timp din cauza traficului.

Complement circumstanțial de scop: Au plecat dupã cumpãrãturi.

Complement circumstanțial condițional: În caz de ninsoare abundentã, amânãm excursia.

Complement circumstanțial concesiv: Cu tot efortul sãu, tot nu a luat examenul.

Complement circumstanțial consecutiv: A plecat, spre dezamãgirea lor!

Element predicativ suplimentar: S-a dat drept proprietarul.

3.4 Cazul genitiv

Genitivul fără prepoziții poate avea una din funcțiile de atribut, complement indirect al unui adjectiv de proveniență verbală, (rar) apoziție. Genitivul fără prepoziție poate apare în construcții ca: Ai casei îl așteptau. Aici articolul posesiv este la cazul nominativ și ține locul unui substantiv pe care genitivul îl determină ca atribut (oamenii casei). Genitivul este cazul apartenenței la gen, specie, categorie. Gramatica Academiei subliniază următoarele valori ale genitivului: genitiv posesiv (apartenența, dependența și posesorul propriu-zis), genitivul subiectiv, genitivul obiectiv, genitivul calității, al denumirii și genitivul care intră într-o construcție echivalentă cu un superlativ (minunea minunilor).

Genitivul este cerut de unele prepoziții ca: asupra, (în) contra, deasupra, împotriva, împrejurul, înaintea, îndărătul și locuțiuni prepoziționale ca: din partea,
în dreptul.

Genitivul cu prepoziție poate avea funcția de atribut, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial (înoată împotriva curentului).

Exemple:

Subiect: Ai lui Radu erau plecați.

Nume predicativ: Cartea este a lui Radu.

Atribut substantival genitival: Cartea lui Radu este interesantã.

Atribut substantival apozițional (apoziție acordatã): Cartea interesantã, a lui Radu, este pe birou.

Complement direct (excepție de la Ac): Am citit-o pe a lui Radu.

Complement indirect: Au tãbãrât asupra copilului.

Complement de agent (excepție de la Ac): Masa e oferitã de ai Laurei.

Complement circumstanțial de loc: În fața casei, avem un parc.

Complement circumstanțial de timp: În timpul detenției, a scris douã cãrți.

Complement circumstanțial de mod: Înota împotriva curentului.

Complement circumstanțial de cauza: Din pricina lui Radu, am greșit rețeta.

Complement circumstanțial de scop: A luat ore suplimentare de conducere în vederea promovãrii examenului.

Complementul circumstanțial condițional: În locul tãu, aș merge la petrecere.

Complement circumstanțial concesiv: În ciuda ninsorii abundente, ei tot au mers în excursie.

Element predicativ suplimentar: Vã credeam împotriva regelui.

3.5 Cazul dativ

Dativul este cazul destinației, al acordării; substantivul în dativ se referă la obiectul gramatical căruia i se dă, i se acordă sau îi este destinat ceva prin acțiunea verbului cu care se află în relație sintactică. Funcția de bază a dativului este aceea de obiect indirect al verbului, adjectivului, adverbului, interjecției (Bravo cuiva). Construit cu prepozițiile datorită, grație, mulțumită, dativul are funcția de complement circumstanțial. M. Avram, în exemplu A reușit datorită voinței, consideră că dativul are funcția de complement circumstanțial instrumental, I. Iordan și V. Robu, în exemplul datorită delăsării și nepăsării, consideră că este vorba de un genitiv în funcție de “complement circumstanțial de cauză sau de obiect instrument”. Gramatica Academiei stabilește că în exemplul Datorită muncii dumitale genitivul are funcția de complement circumstanțial instrumental. În unele construcții, dativul poate avea funcție de circumstanțial de loc (în expresii idiomatice neanalizabile: a sta locului, a se așterne drumului, a se duce dracului).

Exemple:

Nume predicativ: Lucrãrile sunt conform planificãrilor.

Atribut datival: Ea este soacrã Mariei.

Atribut apozitional: I-am oferit fetei, Ioanei, cel mai frumos cadou.

Complement indirect: Scriu prietenilor.

Complement circumstanțial de loc: Stați locului!

Complement circumstanțial de mod: Se comportã asemeni fratelui sãu.

Complement circumstanțial de mod (excepție de la Ac): El îi scria mai mult ca altor prieteni.

Complement circumstanțial de cauzã (cauza unui efect pozitiv): Datoritã efortului, a reușit.

Complement circumstanțial concesiv: Contrar așteptãrilor, a cãzut examenul.

Element predicativ suplimentar: Îl știam asemenea tatãlui sãu.

3.6 Cazul vocativ

Deosebindu-se de celelalte prin faptul că nu este parte de propoziție și nu toate substantivele pot fi folosite la vocativ, vocativul rămâne un caz al chemării sau al adresării. El poate constitui singur o propoziție neanalizabilă (Ioane!) sau poate însoți o propoziție, fără a fi integrat în ea ca parte de propoziție (Ce înseamnă asta,
copile?).

Există gramaticieni care atribuie vocativului funcție sintactică. Astfel, Mioara Avram admite că vocativul poate fi apoziție (Ioane, puiule sau Ai și tu, Ioane, o carte). După Gramatica Academiei, vocativul “nu are rolul nici unei părți de propoziție”, dar aparține propoziției, cu funcția de semnal, de adresare. Asupra problemei discutate s-au emis multe și variate opinii.

Iorgu Iordan și Vladimir Robu demonstrează că vocativul este un caz fără funcție sintactică, fără întrebuințare în propoziție și fără semne formale specifice. După autorii citați, se admite că “vocativul are o poziție funcțională univocă și clar distinctă între celelalte cazuri”, iar funcția esențială a vocativului este aceea de adresare.

În Gramatica limbii române explicată , C. Dimitriu afirmă că “vocativul este în afara funcțiilor sintactice” considerându-l ca raport de incidență (nu știu, fată, cine bate la ușă). Substantivul aflat în acest caz nu face parte din propoziție și ca urmare nu poate avea nici o funcție sintactică în cadrul propoziției.

În limba actuală, formele specifice de vocativ sunt: cu desinențele -e și -ule pentru masculin singular, cu desinența -e la feminin singular și cu formația -lor pentru ambele genuri la plural. În limba română contemporană există tendința ca nominativul să ia locul vocativului cu desinența specifică.

Substantivul în vocativ poate primi articolul (hotărât, nehotărât) cu aceeași formă cu nominativ-acuzativul la singular (excepție este articolul hotărât -le, care este la fel cu nominativ-acuzativul la substantivele ca fratele, dar diferit de nominativ-acuzativ la substantive ca omule, iar la plural la fel ca genitiv-dativul.

În privința adresării, pe lângă numele în cazul vocativ, în vorbirea populară și familiară se admit interjecțiile de adresare către colocutor: bre, fa (fă), mă (măi), fie ca dublete ale numelor, fie ca substitute ale lui.

Vocativul este un caz al numelor de persoană și al celor asimilate de ele. Substantivele nume de animale, inanimate, masculine și feminine și substantivele neutre au cazul vocativ dacă sunt personificate, “Codrule, codruțule / Ce mai faci, drăguțule?”

Caracteristica esențială a vocativului este intonația, datorită expresivității lui, el apare în enunțuri imperative și emfatice sau poate forma singur un enunț emfatic cu predicat in absentia.

În vorbirea familiară, vocativul apare însoțit de pronumele tu, voi sau de interjecțiile : fă, fa, bre, mă, măi, bia.

Dacă vocativul are aceeași formă cu a nominativului, singura trăsătură distinctivă este de natură suprasegmentală: băieți! față de băieți; copii! față de copii.

Opozițiile cazuale sunt marcate grafic prin semne grafice sau intonație.

Vocativul se distinge prin semnul (!), iar intonația îl deosebește de formele identice ale genitivului și dativului plural (fetelor! față de fetelor).

Topica vocativului nu este fixă, el poate apare la începutul, în mijlocul sau la sfârșitul propoziției sau al frazei. “Intonația specifică vocativului se distinge cel mai bine la începutul propoziției”. Indiferent de topică, vocativul se desparte de propoziție sau frază prin virgulă. Când pentru adresare se folosesc două substantive, al doilea fiind determinantul celuilalt, primul substantiv se pune la vocativ, iar al doilea la nominativ. În vorbirea populară și mai ales familiară se pun adesea la vocativ amândouă numele (nene Iancule, domnule Nițule). Uneori este posibilă și construcția cu unul din nume la nominativ (căpitane Pavel). Dacă substantivul de folosit la vocativ este determinat de un adjectiv propriu-zis, în vorbirea oficială, solemnă sau doar politicoasă, adjectivul se pune la vocativ, iar substantivul are forma de nominativ cu valoare de vocativ (Stimate învățător). În vorbirea familiară, substantivul și vocativul se pun la vocativ (“luminate și preaputernice împărate”). Un substantiv urmat de adjectiv, deși se găsește la nominativ, poate avea valoare de vocativ (“Așa ar trebui să urmeze om bun, zice fiul craiului”, Creangă). Substantivul determinat de un adjectiv posesiv nu primește desinența vocativului (fiul meu), același lucru se întâmplă când determinantul este în genitiv (puiul mamei).

CAPITOLUL IV

Categoria gramaticală a determinării

4.1 Considerații generale

„Determinarea reprezintã categoria morfologicã a substantivului care exprimã, prin forme corelative, opoziția obiect necunoscut / obiect cunoscut. Baza semanticã a categoriei determinãrii o constituie aprecierea obiectului din punctul de vedere al cunoașterii sau necunoașterii lui de cãtre cel ce vorbește. Indicele formal al categoriei determinãrii este articolul substantival (hotãrât si nehotãrât). Paradigma categoriei determinãrii are la bazã opoziția dintre forma articulatã nehotãrât (cu articolul nehotãrât) și forma articulatã hotãrât (cu articolul hotãrât) ale substantivului. Orice substantiv are și o formã nearticulatã, care este forma-tip a acestuia și care nu ține de paradigma determinãrii minimale.”

Categoria gramaticalã a determinãrii se realizeazã prin asocierea substantivului cu forme ale articolului nedefinit/nehotãrât și ale articolului definit/hotãrât, numitã articulare nedefinitã, respectiv articulare definitã; absența determinanților de tip articol poartã denumirea de nearticulare sau articulare zero a substantivului.

Categoria gramaticalã a determinãrii se manifestã printr-un sistem de trei opoziții între termenii categoriei, exprimați prin articolul zero, articolul nehotãrât și articolul hotãrât.

Nedeterminat/determinat nedefinit: câine/un câine, pasãre/ o pasãre, scaun/ un scaun;

Nedeterminat/determinat definit: câine / câinele; pasãre/pasãrea, scaun/scaunul;

Determinat nedefinit/determinat definit: un câine / câinele, o pasãre/pasãrea, un scaun/scaunul.

Din punct de vedere sintactic, asocierea substantivului cu afixele specifice

determinãrii nedefinite sau definite depinde de: funcția sintacticã a substantivului, topica în cadrul enunțului în raport cu regentul și condiționãrile contextuale.

Din punct de vedere semantic articolul nehotãrât, folosit pe langã un substantiv, are rolul de a evidenția un obiect necunoscut dintr-o clasã de obiecte omogene.; articolul hotãrât, în schimb, trimite la un obiect cunoscut, despre care s-a mai vorbit înainte. Din perspectiva situației de comunicare, un obiect poate fi necunoscut în cazul în care existã o clasã de obiecte de același fel, caracterul necunoscut fiind determinat de posibilitatea alegerii unui obiect dintr-o mulțime de obiecte omogene. Prin articolul hotãrât se accentueazã unicitatea obiectului în situația datã de comunicare, subliniindu-se imposibilitatea alegerii alternative.

4.2. Determinarea minimă (nedefinită, nehotărâtă)

Articolul nehotãrât este plasat în fața substantivului; și în cazurile în care între articol și substantiv se intercaleazã un deretminativ adjectival, articolul face referire tot la substantiv: un mare perete.

În cadrul determinãrii minimale articolul substantival are rolul de a individualiza un obiect dintr-o clasã de obiecte de același fel. Articolul nehotãrât individualizeazã un obiect necunoscut sugerând ideea unui oarecare obiect dintr-o clasã de obiecte de același fel.

Paradigma determinãrii minimale:

Forma-tip (nearticulatã): perete

Forma articulatã nehotãrât: un perete (alcatuitã cu ajutorul articolului nehotãrât)

Forma articulatã hotãrât: peretele

Substantivele de gen masculin au urmatoarele forme:

masculin singular N-Ac : un

masculin singular G-D : unui

masculin plural G-D: unor

Substantivele variabile au la singular o singura forma pentru N, G, D, Ac; vocativul singular nearticular fara restrictii cu privire la prezenta sau absenta unui determinant numai la substantivele terminate in –ã sau –e poate avea aceeasi forma; la substantivele variabile terminate in consoana sau –u vocalic sau semivocalic, acest vocativ este limitat la situatiile in care substantivele sunt determinate de un adjectiv, de un nume propriu in apozitie, sau chemari indirecte sau impersonale. La plural substantivele masculine au o singura forma pentru N, D,G, Ac, V.

Substantivele de gen feminin au formele:

feminin singular N-Ac: o

feminin singular G-D: unei

feminin plural N-Ac: niște

feminin plural G-D: unor

Exceptand substantivele feminine care au pluralul in –uri, toate celelalte au forma de G-D singular identica cu cea de N, D,G, Ac, V plural. Substantivele feminine cu pluralul in –uri au G-D singular in –e sau –i soptit; pentru substantivele care nu au plural, nu exista o regula anume in ceea ce priveste forma de G-D singular. Alte substantive, cu toate ca nu au forma de plural, au o forma speciala de G-D singular: ațicã, prudenta, imbracare, agerime, legalitate, corectitudine, logoree, tandrete. Alte substantive feminine pot fi considerate ca defective de forma de G-D singular nearticulat, evitandu-se folosirea lor la aceste cazuri: cinste, coca, lene, roua, nea. In general, substantivele feminine care pot avea forma de V, au aceasta forma identica cu cea de N-Ac singular: mamã!; unele substantive in V sunt insotite de determinanti: stimata/draga colega; o forma de V in –o este intalnita la cateva substantive feminine: fetito!, si mai mult la adjective substantivizate: frumoaso!Forma de plural a V este mai putin folosita decat cea de singular.

Substantivele de genul neutru se comporta la singular ca masculinele, iar la plural ca femininele; de regula nu au forma pentru vocativ nearticulat, dar au o forma de vocativ singular omonima cu forma de plural in –e.

4.3 Determinarea maximă (definită, hotărâtă)

Paradigma determinãrii maxime: forma articulatã a substantivelor se exprimã cu ajutorul articolului hotãrât; acesta este postpus substantivului; când substantivul este precedat de un adjectiv, articolul este preluat de adjectiv: marele perete, articolul caracterizând substantivul. Articolul hotarat proclitic este folosit in antepunere cu substantivele nearticulabile enclitic (substantive proprii masculine si feminine si substantive comune simple sau compuse: Andrei, Carmen, ianuarie, pierde-vara). Pot primi articolul proclitic –lui la G-D si unele substantive ce denumesc grade de rudenie forma masculina, insotita de un adjectiv posesiv: lui varu-meu.

Formele articulate ale oricarui gen ajuta la diferentierea intre singular si plural, cu exceptia neutrului in –e , la care formele de N-Ac articulat singular si plural sunt identice.

Se poate discuta de substantive articulabile sau nearticulabile avand in vedere faptul ca nu toate pot fi articulate enclitic. Toate substantivele variabile in numar si caz (cu putine exceptii) sunt si articulabile. In categoria substantivelor invariabile intalnim atat substantive articulabile (arici, pusti, invatatoare, vineri, nume), cat si nearticulabile (paria, soia, tanti, iunie, iulie, epitete ca somnorila, masculine la singular – voda, substantive neologice neadaptate – confetti, addenda.

Intalnim si categoria substantivelor defective de forma nearticulata (substantive a caror forma-tip este articulata): berbeleacul, fofarlica; valma, mendrele. Substantivele straine la forma nearticulata au variante de genul feminin-neutru, articulabile insa numai la forma de neutru: Weltanschauung.

Substantivele de gen masculin au formele:

masculin singular N-Ac : -l, -le, -a

masculin singular G-D : -lui, -i

masculin plural N-Ac: -i

masculin plural G-D: -lor

Substantivele de gen feminin au urmatoarele forme:

feminin singular N-Ac: -a

feminin singular G-D: -i

feminin plural N-Ac: -le

feminin plural G-D: -lor

Articolul hotãrât individualizeazã un obiect cunoscut, substantivul articulat reprezentând „obiectul acesta/cunoscut, despre care a mai fost vorba”. Prin individualizarea unui obiect cunoscut se accentueazã imposibilitatea alegerii alternative.

În cazul obiectelor unice prin prisma categoriei gramaticale a determinãrii acestea apar ca și cunoscute, de aceea ele apar articulate hotãrât: Apune soarele și nu Apune un soare.

Articolul hotãrât are atât un caracter deictic cât și un caracter anaforic; caracterul deictic este exprimat în propoziții de genul: Uite copilul! (obiectul de aflã în câmpul vizual al vorbitorului); vorbim despre caracterul anaforic al articolului hotãrât în cazul urmãtor: Am cumpãrat o masã. Masa este rotundã. (obiectul este cunoscut deoarece a mai fost menționat anterior).

Concluzii

Prin intermediul acestei licențe am dorit să aduc în discuție problema categoriilor gramaticale ale substantivului in limba romana.

În prima parte a lucrarii, in Introducere, am plecat de la premisa că televizorul și radioul nu sunt doar surse de informare, ci și surse de promovare a greșelilor gramaticale, inclusiv cele referitoare la categoria numărului, genului substantivelor sau a determinarii acestora.

În discuția teoretică asupra categoriilor gramaticale am insistat asupra noțiunii de categorie gramaticală. In urma consultarii mai multor surse bibliografice am putut constata ca in limba romana exista urmatoarele categorii gramaticale: genul, numărul, cazul, gradul de comparație, persoana, diateza, modul și timpul. Genul, numarul și cazul se întâlnesc la toate pãrțile de vorbire flexibile; grade de comparație au adjectivul și adverbul și în mod excepțional alte pãrți de vorbire (substantivul, pronumele, numeralul); persoana se întâlnește la unele specii de pronume și la unele moduri verbale; diateza, modul și timpul se întâlnesc doar la verbe.

Am constat ca exista dificultăți in ce priveste genul substantivelor, astfel am dedicat cel de-al doilea capitol Categoria gramaticala a genului, introducerii în ceea ce înseamnă diferentierea pe genuri a substantivelor romanesti. Consider ca este necesar un astfel de demers deoarece nu o data ne-am putut amuza viziona la televizor diferite emisiuni in care oameni de rand erau opriti pe strada si intrebati in legatura cu genul sau forma de plural a anumitor substantive; raspunsurile, amuzante pe moment, denota ca multa lume nu detine nici cunostintele minime de gramatica ale limbii romane. Am prezentat pe larg forma, genul, numărul și cazul substantivelor.

Capitolul al doilea, Categoria gramaticala a numarului, discuta aspecte ale numarului substantivelor romanesti. Am evidențiat desinențele specifice pluralului în funcție de genurile masculin, feminin și neutru. Apoi am adus în discuție substantivele ce au fie două forme la singular, fie două forme la plural. Desigur, am prezentat și substantivele singularia tantum, respectiv pluralia tantum. Pentru toate situațiile am folosit și exemple. Consider ca substantivele din categoriile singularia tantum, pluralia tantum, substantive cu forme duble de număr, si cele cu forme identice de singular si plural pot pune uneori in dificultate elevii, cat si alte persoane trecute printr-o forma de invatamant.

În cel de-al treilea capitol, intitulat Categoria gramaticala a cazului, am făcut o prezentare a fiecarui caz in parte, mentionand functiile sintactice pe care le poate indeplini substantivul la fiecare caz. Pentru acesta am folosit exemple proprii.

Ultimul capitol, Categoria gramaticala a determinarii, vorbeste despre articolul hotarat si nehotarat folosit impreuna cu substantivele. Am explicat in parte notiunile de determinare minima, nedefinita sau nehotarata, si cea de determinare maxima, definita sau hotarata. Baza semanticã a categoriei determinãrii o constituie aprecierea obiectului din punctul de vedere al cunoașterii sau necunoașterii lui de cãtre cel ce vorbește.

Din punct de vedere semantic articolul nehotãrât, folosit pe langã un substantiv, are rolul de a evidenția un obiect necunoscut dintr-o clasã de obiecte omogene.; articolul hotãrât, în schimb, trimite la un obiect cunoscut, despre care s-a mai vorbit înainte.

Întrucât cercetarea mea n-a putut să fie, acum, exhaustivă, demersul de față este o ‚mostră’ care configurează situația categoriei categoriilor gramaticale la substantivele din limba română.

Bibliografie – morfologie

• Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București, 1997.

• Bejan, Dumitru, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.

• Brâncuș, Grigore; Saramandu, Manuela, Morfologia limbii române, Editura Credis, București, 2001.

• Constantinescu-Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Editura Științifică, București, 1974.

• Constantinescu-Dobridor, Gh., Gramatica limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001.

• Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București, 1982.

• Coteanu, Ion, Gramatică, stilistică, compoziție, Editura Științifică, București, 1990.

• Coteanu, Ion; Forăscu, Narcisa; Bidu-Vrânceanu, Angela, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.

• Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005.

• Dimitriu, Cornel, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Editura Institutul European, Iași, 1999.

• Gramatica limbii române, vol. I, Editura Academiei, București, 1966.

• Gramatica limbii române. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, București, 2005.

• Gramatica de bază a limbii române, coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

• Graur, Alexandru, Gramatica azi, Editura Academiei, București, orice ediție.

• Guțu-Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Editura Academiei, București, 1968.

• Hristea, Theodor, (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984.

• Iliescu, Ada, Gramatica aplicată a limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003.

• Iordan, Iorgu; Guțu-Romalo, Valeria; Niculescu, Al., Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1966.

• Iordan, Iorgu; Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

• Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1987.

• Osiac, Maria, Substantivul în perspectivă confruntativă, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003.

• Osiac, Maria, Dificultăți ale limbii române, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.

• Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie și practică în analiza gramaticală, București, 1993.

• Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas Educational, București, 2003.

• Silvestru, Elena, Morfologia limbii române actuale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.

• Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, București, 1996.

• Toșa, Alexandru, Elemente de morfologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.