Categorii Estetice, Concepte Literare Si Modalitati

Categorii estetice, concepte literare si modalitati

de expunere ale operei literare

Arta poetica : e conceptul care defineste ansamblul de trasaturi care exprima conceptia despre lume si viata a unui poet, viziunea lui asupra menirii poetului si a artei sale, definitorii pentru creatia lui. Conceptul se poate folosi si pentru a defini mentalitatea specifica unei epoci.

Ex.: O. Goga, definit ca ,,poet al patimirii noastre’’, considera ca menirea poetului s a poeziei este de a ilustra ,,durerile poporului prin sufletul lui (…) Am vazut n scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat… Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte’’, idei care se regasesc in intreaga sa creatie lirica.

Autorul: e persoana care creaza opera literara, artistica stintifica sau publicistica, in care acesta isi exprima sentimente, stari, idei, conceptii personale asupra unor probleme ori aspecte ilustrate in relatie directa cu domeniul careia ii apartine respectiva creatie. In cazul literaturii populare exista conceptul de autor anonim, creatia circuland pe cale orala.

Caracterizarea personajelor: inseamna totalitatea modalitatilor prin care autorul si construieste eroii care partcipa la intreaga actiune a operei literare:

caracterizarea directa – descrierea personajului de catre autor;

autocaracterizarea – personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente s stari sufletesti;

caracterizarea indirecta – personajul se caracterizeaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare etc

caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului

Dupa importanta pe care o au in opera sunt: personaje principale, secundare; dupa valorile etice sunt: personaje pozitive sau negative; dupa accentul ideatic al autorului ele pot fi individuale sau colective, (M. Eminescu).

Dupa trasaturile de caracter predominante personajele pot fi: clasice, romantice, realiste, legendare, fantastice, alegorice, istorice etc.

Catharsis: e o notiune din estetica lui Aristotel care exprima functia purifcatoare a artei asupra pasiunilor omenesti, idee preluata si sustinuta si de Titu Maiorescu.

Ex.: Titu Maiorescu foloseste perceptul ca arta este moralizatoare pentru a apara scrierile lui I.L Caragiale de reactiile ostile ale societatii in studiul ,,Comediile domnului Caragiale’’.

Compozitia operei literare: e alcatuita din totalitatea modalitatilor de expunere, a curentelor si ideilor literare si a procedeelor stilistice care se imbina armonios si artistic intr-o opera literara, conferindu-i acesteia originalitate si valoare.

Ex. ,,Ciocoii vechi si noi’’ de N. Filimon imbina realismul cu clasicismul s romantismul, arhaismele cu neologismele si cuvintele grecesti, naratiunea cu descrierea si dialogul

Conflictul: face parte din subiectul unei opere literare si este ilustrat de o neintelegere, un diferend, o ciocnire, intre interesele sau sentimentele personajelor care determina desfasurarea actiunii. De obicei, conflictul apare in cadrul intrigii, ca urmare al subiectului.

Ex.: ,,Apus de Soare” – Barbu Stefanescu Delavrancea – conflict exterior intre Stefan cel Mare si boieri si conflictul interior (psihologic) intre conditia de om si aceea de domn care alcatuiesc personalitatea lui Stefan cel Mare.

Corespondenta: e element al esteticii simboliste (vezi curentul literar simbolism).

Descrierea: e un procedeu literar (mod de expunere) ce consta in zugravirea unor trasaturi ale obiectelor, fenomenelor sau personajelor dintr-o opera literara.

Ex.: ,,Pasteluri” de Vasile Alecsandri; descrierea casei, a interioarelor si a personajelor din romanul ,,Enigma Otiliei” de George Calinescu.

Deznodamantul: e ultimul dintre momentele subiectului unei opera epice si urmareste rezolvarea conflictului si a destinelor personajelor respectivului subiect literar.

Ex.: drama ,,Razvan si Vidra” de Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Dialogul: e un procedeu literar, o modalitate de expunere, care presupune alternarea de replici intre doua sau mai multe persoane, pentru a evidentia gandurile si sentimentele personajelor, astfel la crearea ritmului si dramatismului actiunii. Dialogul este caracteristic genurilor epic si dramatic; o modalitate aparte este dialogul interior prin care autorul sondeaza starile sufletesti sau de constiinta ale personajelor.

Ex.: Apostol Bologa, personajul principal din romanul ,,Padurea Spanzuratilor” de Liviu Rebreanu.

Epilogul: e partea finala a unei opere literare, constituind un fel de concluzie sau de rezumat al operei, cu o expunere succinta a evolutiei destinelor personajelor sau a actiunii, de acolo de unde le-a lasat subiectul respectivei opere.

Ex.: ,,Ciocoii Vechi si noi” de Nicolae Filimon.

Eseul: e un studiu sau o creatie artistica ori filozofica, in care autorul trateaza, in chip original, probleme literare, filozofice, fara intentia de a le epuiza.

Ex.: volumul de eseuri ,,Pietre pentru templul meu” de Lucian Blaga.

Expozitiunea: e primul moment al subiectului unei opere literare, in care autorul prezinta cadrul si timpul in care incepe actiunea, personajele care participa sau evenimentele anterioare desfasurarii actiunii.

Fantasticul: e o categorie estetica, in care realul se imbina cu supranaturalul, irealul si miraculosul atat in succesiunea momentelor actiunii, cat si in constituirea personajelor plasmuite cu fantezie si exagerare a trasaturilor, aparand astfel la dimensiuni neobisnuite.

Ex.: Mircea Eliade (fantasticul=real+ireal); Vasile Voiculescu (fantasticul=real+fabulos).

Folclorul literar sau literatura populara: e totalitatea manifestarilor si creatiilor culturale ale unui popor care definesc specificul spiritual si psihologic al acelei natiuni, individualizand-o intre celelalte popoare ale lumii. Folclorul literar (literatura populara) se distinge prin urmatoarele trasaturi care se interconditioneaza si se determina: caracter oral, traditional, colectiv, anonim, si sincretic.

Grotescul: e o categorie a esteticii prin care realitatea este reflectata in forme fantastice, bizare, caricaturale, uneori monstruoase, uneori disproproportionate voit.

Ex.: personajul Agamemnon Dandanache din comedia ,,O scrisoare pierduta” de I.L.Caragiale.

Intriga: e al doilea moment al subiectului unei opere epice, care marcheaza aparitia sau amplificarea conflictului, precum si innodarea firelor epice, cuprinzand si premisele deznodamantului.

Ex.: ,,Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi.

Naratorul: povesteste o intamplare la care a fost el insusi martor sau participant, creand astfel intre el si cititor o relatie directa si mai stransa decat in cazul altor autori. Trasaturile specifice povestirii sunt: oralitatea stilului si crearea unei atmosfere de destindere si atentie, mentinand emotia si suspansul.

Ex.: Ion Creanga este narator in opera ,,Amintiri din copilarie”.

Naratiunea: e un procedeu literar propriu genului epic, in versuri (fabula, balada legenda, epopeea, poemul) sau in proza (shita, povestirea, nuvela, romanul, basmul), ilustrand o actiune in desfasurare la care participa personaje literare. In general naratiunea este structurata pe momentele subiectului: expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamantul.

Prologul: e partea introductiva dintr-o opera literara care prezinta evenimentele premergatoare actiunii sau elementele care se refera la un personaj important, pentru a inlesni intelegerea textului literar si structura personajului respectiv.

Ex.: In debutul romanului ,,Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, autorul alcatuieste portretul ciocoiului: ,,Ciocoiul este totdeauna si in orice tara un om renal, ipocrit, las, orgolios, lacom, brutal pana la barbarie si dotat cu o ambitiune nemarginita care eclata ca o bomba pe data ce si-a atins tinta aspiratiunilor”, referidu-se la Dinu Paturica, personajul principal al romanului.

Refrenul: e un vers sau o strofa care se repeta intr-o poezie pentru a accentua o anumita idee poetica sau pentru a produce un anumit efect artistic.

Exemplu: ,,Copacii albi, copacii negri/Stau goi in parcul solitar/Decor de doliu funerar/Copacii albi copacii negri”- George Bacovia – sugereaza, prin cromatica, starea de dezolare a poetului.

Sublimul: e o categorie estetica ce se refera la puternice sentimente de admiratie sau veneratie provocate de maretia faptelor exceptionale ale eroilor, de natura maiestoasa, starnind tensiuni sufletesti patetice, grandioase. Sublimul este gradul superlativ al conceptului esteic de frumos.

Ex.: Poemul ,,Luceafarul” de Mihai Eminescu.

Tragicul: e o categorie a esteticii si exprima un conflict intre personaje, al carui deznodamant ilustreaza infrangerea sau moartea eroului, pierderea unor valori umane, starnind cititorului sentimente patetice, de maretie si demnitate umana. Tragicul este o categorie proprie tragediei sau dramei.

Ex.: ,,Antigona” de Sofocle; ,,Razvan si Vidra” de B.P.Hasdeu.

Verosimil: e o categorie a esteticii si exprima un adevar posibil, o situatie sau un personaj ce pot fi plauzibile, demne decrezare in ceea ce priveste ancorarea sau inspirara lor din realitate. Este un concept ce sta la baza majoritatii operelor literare care se inscriu in curentul literar numit realism.

Viziune artistica: e modalitatea de conceptie, imaginea, perceptia vizuala, pe care autorul le are asupra lumii, vietii, universului si pe care o ilustreaza artistic in opera literara.

Ex.: ,,Miezul iernii” de Vasile Alecsandri.

Curente culturale si literare

Curentul literar: e miscarea de idei si principii artistice care reuneste scriitori ce adera la aceleasi conceptii literare fata de care se simt atrasi spititual, inscriindu-se astfel in maniera literara respectiva. De obicei, ideile estetice si literare ale unei astfel de grupari se fac publice printr-un manifest sau program literar.

Ex.: ,,Introductie…” programul-manifest al ,,Daciei literare”.

Clasicismul: e un curent cultural care a impus creatiilor trasaturi ferme si precise, promovand interesul pentru natura umana (caractere), imprimand ordine, armonie si rigoare:

Regula celor trei unitati (de loc, de timp si de actiune) si puritatea genurilor literare;

Cultul pentru adevar si natural;

Cultul pentru virtuti morale si de constiinta, de unde rezulta caracterul moralizator al operei literare.

Trasaturi puternice de caracter: vitejia, demnitatea, generozitatea, avaritia, lasitatea, demagogia etc.

Stilul sobru, grav.

Ex.: Ioan Slavici este un scriitor moralist (vezi ,,Moara cu noroc”).

Iluminismul: e miscarea culturala si ideologica (filozofica, estetica, stiintifica si literara), cunoscuta si sub numele de ,,Epoca Luminilor”, care promoveaza ratiunea, caracterul laic si anticlerical, emanciparea maselor populare prin cultura si combate dogmele si fanaticismul. Reprezentanti: Gheorghe Sincai, S.Micu, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu.

Modernismul: e un curent literar initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a carui doctrina porneste de la ideea ca exista “un spirit al realului” care impune procesul de sincronizare a literaturii romane cu literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului. Ideea de la care porneste Eugen Lovinescu este aceea ca civilizatiile mai putin dezvoltate sufera influenta binefacatoare a celor avansate, mai intai prin imitatia civilizatiei superioare (Teoria imitatiei emisa de francezul Gabriel Tarde), iar dupa implantare, prin stimularea crearii unui fond literar propriu. De aceea teoria ,,formelor fara fond” sustinuta de Titu Maiorescu este acceptata si de Lovinescu, dar acesta considera ca formele pot uneori sa-si creeze fondul. In vederea modernizarii literaturii romane, Eugen Lovinescu traseaza cateva directii noi pe care sa se inscrie operele literare: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, tematica operelor literare sa fie inspirata din viata citadina si nu cea rurala, crearea romanului obiectiv si a romanului de analiza psihologica, intelectualizarea prozei si a poeziei (ilustrarea in operele literare a unor idei filozofice profunde), crearea intelectuala, ca personaj al operei literare.

Ex.: Liviu Rebreanu este creatorul romanului romanesc modern prin ,,Ion” (roman obiectiv) si ,,Padurea spanzuratilor” (roman de analiza psihologica).

Parnasianismul: e curentul literar aparut ca reactie impotriva romantismului (in Franta – 1850) si promoveaza o constructie savanta impersonala, obiectiva a ideilor literare, prin imagism rafinat si forma superioara, in care poetul nu-si implica sentimentele, trairile, o poezie pietenala, rece. Noutatea consta in sonoritatile surprinzatoare ale cuvintelor, bogatia si ineditul rimelor.

Ex.: Ion Barbu – etapa parnasiana.

Poporanismul: e un curent literar aparut in Romania la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, ale carui idei sustineau inspirarea operelor literare din viata poporului, avand ca scop dezvoltarea si progresul existentei taranesti, atat din punct de vedere material cat si cultural. Revista care promoveaza poporanismul este “Viata Romaneasca” (1 martie 1906 – Iasi), sub conducerea lui Garabet Ibraileanu, care cerea scriitorilor simpatie pentru clasa taraneasca.

Ex.: creatia lirica a lui Octavian Goga.

Realismul: e curentul cultural care impune gandirea veridica a realitatii cu obiectivitate, fara implicare afectiva a scriitorului in redarea intamplarilor sau conturarea personajelor. Ilustreaza intamplari si personaje tipice, reale, creand astfel tipologii de caractere: arivistul, demagogul, avarul, intelectualul etc, intr-un stil impersonal, rece, obiectiv.

Ex.: Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu.

Romantismul: e miscarea artistica ce introduce noi categorii estetice (uratul, grotescul, macabrul, fantasticul) si noi specii literare (drama romantica, meditatia, poemul filozofic, nuvela istorica). Trasaturi: exprimarea exagerata a unor idei sau sentimente puternice, personaje exceptionale puse sa actioneze in imprejurari exceptionale, cultivarea specificului national prin inspirarea din istorie, folclor, frumusetile naturii. Modalitatea stilistica specifica este antiteza. Motive si teme romantice: luna, noaptea, izvorul, lacul, ruinele, fantomele, visul, codrul, cosmosul etc.

Ex.: Opera lui Mihai Eminescu (ultimul mare romantic european ); ,,Umbra lui Mircea la Cozia” de Grigore Alexandrescu.

Semanatorismul: e un curent literar ce-si programul publicat in revista ,,Semanatorul”, aparuta la Bucuresti intre anii 1901 – 1910, condusa initial de Alexandru Vlahuta si George Cosbuc iar apoi de Nicolae Iorga. Ideile promovate in semanatorism exprima: paseismul (intoarcerea spre trecut), idilismul (infrumusetarea fortata) a satului romanesc, sentimentul dezradacinarii de sat, predilectia de scene violente, cu personaje dominate de instincte, asadar un interes exagerat pentru viata taranimii, pentru creatia populara, pentru trecutul glorios al neamului.

Ex.: volumul ,,Balade si idile” de George Cosbuc.

Simbolismul: e un curent literar artistic aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea si are meritul de a fi redat poeziei sensibilitatea, apeland la simbol aluzie sugestie. Trasaturile simbolismului: raportul dintre simbol si eul poetic nu este exprimat, ci sugerat; poezia simbolista exprima numai atitudini poetice sau stari sufletesti; principala modalitate de realizare a poeziei este corespondenta dintre cuvant si elementul din natura ale carui caracteristici sugereaza toate simturile omului (auz, vaz si miros); promoveaza, ca noutate prozodica, versul liber.

Ex.: ,,Plumb” de George Bacovia.

Sincronismul: e un principiu cultural, constituind punctul de plecare al curentului literar numit modernism, exprimand ideea sincronizarii literaturii romane cu literatura europeana sau, altfel spus, europenizarea literaturii romane.

Traditionalismul: e tendinta de supraevaluare a elementelor de traditie ale unui popor, de ilustrare in operele literare ale miturilor, motivelor, credintelor, elementelor de limbaj ale poporului. Traditionalismul nu este un element literar care s-a constituit si manifestat intr-o anumita perioada istorica, cu directii trasate de un initiator, ci este mai mult o ilustrare a spiritului conservator al unui autor.

Ex.: majoritatea scriitorilor romani manifesta elemente traditionale in operele lor.

Umanismul: e o miscare culturala, cunoscuta si sub numele de Renastere, care promoveaza dezvoltarea armonioasa a spiritului uman prin eliberarea lui de orice constrangeri, avand urmatoarele trasaturi: ratiunea sa domine fiinta umana, increderea in demnitatea si libertatea omului si preocuparea pentru o dezvoltare multilaterala, armonia dintre om si natura, precum si respectul si intoarcerea spre valorile spirituale ale antichitatii. Altfel spus, umanismul impune intreaga capacitate de simtire si gandire a omului ca principal element in progresul culturii universale.

Ex.: Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, iar ca personalitati ale Renasterii: Stefan cel Mare.

Genuri si specii literare

Genul literar: e o categorie fundamentala a teoriei literare, care reuneste opere literare asemanatoare prin structura continutului, procedee estetice comune, modalitati compozitionale de exprimare a sentimentelor, starilor sufletesti sau de construirea actiunilor si a procedeelor artistice. Genurile literare sunt: genul epic, genul liric, genul dramatic.

Specia literara: e o subdiviziune a genului literar, definita prin anumite particularitati fie tematice , fie structurale, fie stilistice, incadrandu-se astfel modalitatilor de expunere a unui anumit gen literar. Speciile literare sunt in proza sau in versuri.

Balada: e poezia epica de mare intindere, uneori cu un pronuntat caracter liric, in care se relateaz o actiune eroica, o legenda, un fapt istoric, o profunda idee filosofica sau legendara.

Ex.: ,,Toma Alimos’’, ,,Miorita’’ – balade populare, ,,Mistretul cu colti de argint’’ de St. Augustin Doinas – balada culta

Drama: e o specie a genului dramatic caracterizata prin ilustrarea vietii reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica.

Ex.: ,,Razvan si Vidra’’ – drama istorica, ,,Mesterul Manole’’ – drama de idei.

Comedia: e specia genului dramatic, in proza sau in versuri, care satirizeaza intamplari, aspecte sociale, moravuri starnind rasul, cu rol moralizator. Ca modalitati de realizare, comedia apeleaza la variate mijloace: comicul de situatie, de caracter, de limbaj, de moravuri, de intentie, de nume etc.

Ex.: ,,O scrisoare pierduta’’

Elegia: e o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta, mergand de la melancolie la nefericire. Ex.: ,,Trecut-au anii’’ de Mihai Eminescu, ,,11 elegii’’ de Nichita Stanescu

Episod narativ: actiune secundara, in ansamblul unei opere epice, un singur moment, o singura situatie desprinse din naratiunea respectiva.

Ex.: episodul scaldatului lui Nica din ,,Amintiri din copilarie’’ de Ion Creanga sau capitolul ,,Nunta’’ din romanul ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu

Epopeea: e un poem epic de mare intindere, in versuri, in care se povestesc fapte eroice, storice si legendare, cu un mare numar de personaje cu virtuti deosebite.

Ex.: ,,Iliada’’ de Homer

Genul epic: are ca principala modalitate de expunere naratiunea, in care prezenta autorului este inlocuita de personajele ce participa la actiunea desfasurata, in general, la timpul trecut si la persoana a III-a. De aceea, modalitatea principala de expunere a ideilor autorului este exprimarea indirecta.

Ex.: ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu

Genul liric: este subiectiv, autorul exprimandu-si direct ideile, sentimentele, starile sufletesti, intr-un limbaj artistic (metafore, simboluri) si folosind, de regula, persoana I. Ex.: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ de Lucian Blaga

Genul dramatic: exprima ideile autorului numai prin intermediul personajelor care participa la actiunea subiectului literar, autorul fiind prezent numai in indicatiile scenice si de regie.

Ex.: ,,Razvan si Vidra’’ de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Glossa: e poeza cu forma fixa, in care fiecare vers din prima strofa, numita strofa-nucleu, este comentat succesiv in cate o strofa urmatoare, ultima strofa reproducand in ordine inversa versurile primei strofe. Ca specie literara ,,glossa’’ este de origine spaniola, poezia datand din sec. al XIV-lea, fiind o creatie a poetilor curteni.

Ex.: ,,Glossa’’ de Mihai Eminescu

Meditatia: e o specie a liricii filozofice in care poetul exprima profunde idei filozofice privitoare la legile tainice care guverneaza universul, generand in sufletul poetului melancolie, tristete, neliniste spirituala, pana la nefericire, asadar o puternica participare afectiva.

Ex.: ,,La steaua’’ de Mihai Eminescu, ,,De ce-as fi trist’’ de Tudor Arghezi

Nuvela: e o specie a genului epic, in proza, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat si intriga riguros construita, cu personaje putine, punand accentul pe un personaj principal, iar intamplarile si faptele sunt, de regula, verosimile. Ca intindere nuvela se situeaza intre schita si roman.

Ex.: ,,Moara cu noroc’’ de Ioan Slavici

Oda: e specia genului liric in care se elogiaza, se preamaresc fapte eroice, trasaturi deosebite ale unor personalitati, avand un caracter solemn, prin care poetul isi exprima sentimentele de admiratie fata de patrie, fata de limba materna, fata de o idee, fata de natura sau arta etc. Oda a aparut in Grecia antica.

Ex.: ,,Oda ostasilor romani’’ de V. Alecsandri, ,,Oda simplissimei flori’’ de L.Blaga

Poemul eroic: e o specie a genului epic, in versuri, de proportii mai mari decat balada, dar mai mici decat epopeea. Poemul eroic evoca fapte istorice sau legendare dn trecutul unui popor, punand accent pe figura unui erou exceptional, care se detasaz dintre alte personaje cu insusiri deosebite, pe care acesta le domina.

Ex.: ,,Dumbrava rosie’’ de V. Alecsandri subintitulat de poet ,,Poem istoric – 1497’’, care se refera la personalitatea exceptionala, legendara a lui Stefan cel Mare si la victoria pe care acesta a repurtat-o in lupta impotriva polonezilor

Povestirea: e specie a genului epic, in proza, in care se relateaza faptele din punctul de vedere al unui martor, care asista sau participa la evenimentul povestit. Povestirea este de mica intindere, relateaza un singur fapt, are personaje putine, iar interesul cititorului se concentreaza asupra situatiei narate.

Ex.: Volumul de povestiri ,,Hanul Ancutei’’ de M. Sadoveanu

Romanul: e specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate e bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si de intamplarile ce constituie subiectul operei.

Ex. ,,Morometii’’ de Marin Preda

Rondelul: e poezia cu forma fixa, avand numai doua rime si un refren (de unul, doua pana la opt versuri) care deschide poezia si care este reluat, partial sau integral, la mijlocul si la sfarsitul ei. Rondelul a aparut in Franta medievala si numea la origine un cantec si un dans.

Ex. ,,Rondelul rozelor de august’’ de A. Macedonsky

*Satira: e specie a genului liric, care utilizeaza ca mijloc de expresie ironia virulenta, ascutita, in scopul de a indrepta moravuri, aspecte negative din viata unui individ sau a unei societati.

Ex.: ,,Satira Duhului meu’’ de G.Alexandrescu

**Satira: e o categorie estetica din sfera comicului, care ridiculizeaza in mod violent si caricatural aspecte negative din viata unui individ sau a unei colectvitati.

Ex: ,,O scrisoare pierduta’’ de I.L. Caragiale

Schita: e o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu actiune lineara si redusa la un singur episod caracteristic din viata unuia sau a catorva personaje, relatate intr-un stil concis.

Ex.: ,,Momente si schite’’ de I.L. Caragiale

Sonetul: e poezia cu forma fixa si este alcatut din 14 versuri, grupate in 2 catrene si 2 tertete, ultimul vers fiind o concluzie a intregului continut al poeziei. El is are originea in literatura italiana a secolului al XIV-lea, fiind specific poetilor Dante si Petrarca. Sonetul lui Shakespeare este alcatuit din trei catrene s doua versuri finale, drept concluzie.

Ex.: ,,Cand insusi glasul’’ de M. Eminescu

Tragedia: e o specie a genulei dramatic, in versuri sau in proza, prezentand personaje puternice angajate in lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existenta a lumii ori cu propriile lor sentimente, acest conflict solutionandu-se cu infrangerea sau moartea eroului.

Ex.: ,,Antigona’’ de Sofocle

Termeni literari si figuri de stil

Alegoria: e un procedeu literar prin care autorul sugereaza concepte sau notiuni abstracte prin intermediul concretului, apeland la un sir de metafore, comparatii sau personificari ce compun o imagine unitara ca sens.

Ex.: ,,Miorita’’: ,,Iar tu de omor/Sa nu le spui lor/ Sa le spui curat/ Ca m-am insurat/ Cu o mandra craiasa/ A lumii mireasa/ Ca la nunta mea/ A cazut o stea’’ – se sugereaza conceptul filosofic de moarte.

Aliteratia: e figura de stil care consta in repetarea unui sunet sau unui grup de sunete, de obicei din radacina cuvintelor cu efect onomatopeic si expresiv.

Ex.: ,,Scrisoarea III’’ de M. Eminescu : ,,Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie/ Urla campul si de tropot si de strigat de bataie’’

Comparatia: e o figura de stil care consta in alaturarea a doi termeni cu scopul de a li se evidentia in mod surprinzator si original trasaturile, cu o forta de sugestie ce sensblizeaza si emotioneaza ctitorul. De regula, comparatia are cuvinte specifice care leaga cei do termeni: ca, precum, parea, ca si, asemenea etc.

Ex.: ,,Trecut-au anii ca nor lungi pe sesuri…’’ (M. Eminescu)

,,Un trandafir in vai parea’’ (George Cosbuc)

Enumeratia: e figura de stil care accentueaza si amplifica ideea literara printr-o insiruire de termeni cu acelasi sens sau cu sensuri apropiate in contextul operei.

Ex.: ,,Eram asa de obosit/ De primaveri,/ de trandafiri/ de tinerete/ si de ras/ … / Eram asa de obosit/ si sufeream./ Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.’’ (,,Leaganul’’ de L. Blaga)

Epitetul: exprima un calificativ, o insusre sau o caracteristica a unui substantiv sau verb pentru a infatisa imaginea lui asa cum se reflecta in simtirea si fantezia autorului

epitetul simplu: ,,Cu trupu-nalt, cu parul cret’’ (G. Cosbuc)

epitetul dublu, triplu: ,, Luna pe cer trece-asa sfanta si clara’’ (M. Eminescu)

epitetul metaforic: ,,Si te-a dus dulce minune’’(M. Eminescu)

Hiperbola: e figura de stil prin care se exgereaza marindu-se sau micsorandu-se trasaturile unei fiinte, a unui lucru, fenomen sau eveniment peste limitele lor fizice pentru a-l impresiona pe ctitor.

Ex.: ,,Salutam smerit si cu inima gamalie’’ (L. Blaga)

Imaginea artistica: (termen literar) e un produs al imaginatiei artistului prin care acesta ilustreaza viata printr-un limbaj estetic abstract putand astfel crea – in planul fanteziei – lumea din nou, cu mijloacele specifice fiecarei arte: culoarea (pictura), sunetul (muzica), cuvantul (literatura). Prin imagini artistice creatorul provoaca stari sufletesti, emotie artistica si profunzime ideatica, transmitand un mesaj artistic celor carora li se adreseaza.

Ex.: In ,,Pasteluri’’ V. Alecsandri apeleaza la imagini auditive: ,,In paduri trasnesc stejarii’’ si imagini vizuale :,, Iar zapada cristalina pe campii stralucitoare’’, imbinate artistic, pentru a crea un tablou impresionant al unei nopti de iarna.

Interogatia retorica: e figura de stil constand in adresarea unei intrebar (sau unei serii de intrebari) la care nu se asteapta raspuns, cu scopul de a transmite indirect cititorului o opinie a scriitorului.

Ex: ,,Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?/ N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa’’ (M. Eminescu)

Inversiunea: e figura de stil prin care se schimba topica obisnuita a cuvintelor, in scopul de evidentia o idee, o trasatura, o insusire, un obiect etc.

Ex.: ,, Si din a haosului vai’’ (M. Eminescu)

Invocatia (retorica): e figura de stil care exprima o adresare, o chemare pe care poetul o face catre un personaj abstract sau imaginar (invocarea muzei, a lui D-zeu etc.) pentru o rugaminte sau un ajutor

Ex.: ,, In veci spre cei ramasi in urma/ Tu, Doamne, vazul meu indreapta’’ (,,Rugaciune’’ de O. Goga)

Metafora: e figura de stil care transfera sensul propriu al unui cuvant unui sens figurat, asemanator obiectului respectiv, realizta ca o comparatie subinteleasa, dar careia ii lipsesc termenii specifici (ca, precum), de aceea se mai defineste si ca o comparatie prescurtata.

Ex.: ,,Lunatu, stapana a marii, pe a lunii bolta luneci’’ (M. Eminescu)

Blaga numeste doua tipuri de metafora: metafora plasticizanta (,,Un zbor de lastun/ Iscaleste peisajul’’) s metafora revelatorie (,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’).

Oximoron: e o fgura de stil care consta in asocierea ingenioasa si surprinzatoare, in aceeasi sintagma a doua cuvinte care exprima notiuni contradictorii.

Ex.: ,,Suferinta tu, dureros de dulce’’ (M. Eminescu)

Personificarea: e figura de stil prin care se atribuie necuvantatoarelor, lucrurilor, elementelor naturii, unor concepte abstracte insusir sau maifestari proprii omului.

Ex. ,,Seara pe deal buciumul suna cu jale/ Apele plang…’’ (M. Eminescu)

Absurdul-literatura absurdului neaga caracterul rational, coerent al vietii, proclamand ilogicul, aberantul, ininteligibilul existential. Categoria absurdului a capatat coexistenta in operele filozofilor existentialisti (S. Kierkegaard, M. Heidegger, etc) = Regele moare de Eugen Ionescu.

Alegoria – figura de gandire – reprezinta invocarea unei imagini prin intermediul altei imagini, in virtutea faptului ca aceasta din urma, in calitatea ei de obiect estetic de substitutie, are anumite relatii cu cea pe care o semnifica. = Miorita

Aliteratia – procedeul fonetic prin care, in acelasi vers (sau in aceeasi propozitie sau fraza), mai multe cuvinte debuteaza cu aceleasi sunete (grup de sunete), avand un effect euphonic imitative si expresiv. = Prin vulture vantul viu vuia

Anapestul – picior metric trisilabic alcatuit, in Antichitate, din doua vocale scurte si una lunga, si in limbile moderne, din doua vocale neaccentuate si una accentuate.= Umbra lui Mircea.La Cozia de Gr. Alexandrescu.

Antiteza – figura de gandire – consta in prezentarea in opozitie a unor caracteristici, personaje, idei, cu scopul de a evidential o categorie dintre ele sau de a formula o concluzie morala din opunerea lor.=Inger si demon de Mihai Eminescu.

Amfibrahul – piciorul metric de trei silabe, dintre care, in Antichitate, a doua era lunga, iar prima si a trei erau scurte.In versificatia moderna, a doua silaba este accentuate, iar prima si a treia sunt neaccentuata.

Anacolutul – intreruperea continuitatii sintactice in propozitie ori in fraza este considerate o greseala in limba standard, dar ea poate fi folosita ca mijloc de caracterizare in operele literare.= El iar, privind de saptamani / Ii cade draga fata.

Anafora – repetarea unui cuvant sau a mai multor cuvinte la inceputul a doua sau mai multor strofe, versuri, fraze, ori fragmente de fraza.= Dormiti, dormiti! / Hipnoza noptii sulfa boare… / Dormiti, dormiti! / Caci legea o citeste cariul / Dormiti, dormiti!…

Antiliricul – opusul liricului

Apolinic si dionisiac –

Argoul – format din cuvinte uzuale, dar folosite cu intelesuri nebanuite, fara nici o legaura cu sensul lor de baza, de catre grupuri sociale restranse, reprezentand paria societatii. = Flori de mucegai de T. Arghezi.

Arta spectacolului dramatic – spectacolul este forma de reprezentare in fata publicului – prin intermediul jocului actorilor – a literaturii dramatice, de cele mai multe ori pe scena, dar si in locuri consecrate in momente istorice diferite sau in locuri commune, improvizate ad-hoc.= Mesterul Manole de Lucian Blaga.

Asonanta – figura de stil caracterizata printr-o rima imperfecta, bazata pe omofonia ultimelor vocale accentuate ale versurilor, sau pe omofonia diftongilor.= Pe Arges in jos / Cu turma ai fost.

Autohtonismul – pretuieste si apara traditia – Gandirismul

Autonomia esteticului –

Arta pentru arta – caracterizata in Junimea

Arta poetica – este o sintagma in mare parte sinonima cu termenul de poetica, cu deosebirea ca arta poetica se refera la exprimarea conceptiei despre literature prin mijloacele artistice ale unei opera, in timp ce poetica desemneaza, de obiciei, un text teoretic.

Avangardismul – este o miscare literara fara tipare, fara reguli, fara nici o constrangere, din care face parte si miscarea dadaista a lui Tristan Tzara.

B

Balada – poezie epica cu character legendary narativ, balada denumea initial in Evul Mediu occidental, o poezie cu forma fixa care se canta in timpul unui dans. Ea poate fi de doua feluri: populara si culta.

Balada culta – poeme ample cu o structura descriptiva si narativa. Unul dintre creatorii de balade culte este si Ion Barbu.

C

Catrenul – strofa de patru versuri care pot avea structuri, forme si lungimi diferite, iar rimele sunt incrucisate sau imbratisate.= Catren de Lucian Blaga.

Cezura – pauza mediana a versului, care il imparte in doua parti egale.

Clasicitate si livresc – 238 incorrect location…

Chiasmul – consta in incrucisarea intelesurilor unor cuvinte sau in gruparea simetrica a mesajelor acestora. Aceasta figura este alcatuita dintr-o dubla antiteza.= Era pe cand nu s-a zarit / Azi o vedem si nu e.

Comedia – specie a genului dramatic, in proza sau in versuri, care evoca intamplari, personaje, moravuri, intr-o maniera care starneste rasul, avand – de regula – un sfarsit fericit.= reprezentant I.L.Caragiale.

Comparatia – consta in punerea in parallel a doi termini, pe baza unor asemanari concrete sau abstracte, pentru a evidentia caracteristicile unuia dintre ei.= Trecut-au anii ca lungi nori de sesuri.

Compozitia operei lirice si epice – vizeaza constructia unei opere literare, in care unui continut ideatic I se ataseaza o forma, intr-un proces de ordonare a partilor unui intreg.

Conflictul dramatic – in cadrul operei literare, conflictul constitue o opozitie, o lupta intre doua sau mai multe personaje, atitudini, sentimente, intre personaj(e) si societate, ori intre trairile intime ale aceluiasi erou dilematic. Acesta poate fi interior sau exterior.= Ion de Liviu Rebreanu.

Constructivismul – formula a avangardismului abordata si de Tudor Vianu.

Coriambul – picior metric cuaternar, liric prin excelenta, format dintr-un troheu si un iamb.= Sara pe deal buciumul suna cu jale.

Curentul literar – este o miscare literara scrisa intr-o anumita perioada istorica si reunind scriitori care impartasesc principii estetice similare, se raporteaza intr-o maniera comuna la o anumita traditie literara, concorda in preferintele lor pentru anumite genuri si specii artistice, recunoscand eventual, o anumita ierarhie a acestora si care utilizeaza in operele lor modalitati artistice asemanatoare intr-un sens larg.

Cvinaria – strofa alcatuita din cinci versuri care pot avea orice masura, dar respecta, in ce priveste rima, regulile generale.

D

Dactilul – picior metric trisilabic, format dintr-o silaba lunga (accentuata) si doua scurte (neaccentuate), avand un caracter descendent.= Chinurile lui Ulise de George Toparceanu.

Dadaismul – miscare avangardista formata de Tristan Tzara, care propune alcatuirea de poezii prin alaturarea de cuvinte decupate din articole de ziar si asezate la intamplare.

Deux ex machina -procedeul care arata rezolvarea conflictului dramatic prin interventia unui zeu sau personaj extraordinar.

Diafora – figura de stil care consta in utilizarea succesiva, in acelasi context, a unui cuvant cu intelesuri diferite.= Painea fierul o rodeste / Tot cu fierul o pastram.

Dialogul – succesiunea secventelor intrebare-raspuns, interogatia reprezentand momentul declansarii dialogului

Didascalia – instructiunile date de autorii dramatici actorilor, ele continand informatii ca: numele personajului, actiunile sale si mimica sa, etc.

Distihul – cea mai mica unitate poematica, alcatuind strofa de cate doua versuri, pentru ca monostihul reprezinta o abatere si o inovatie, totodata, in masura in care nu se mai poate face intoarcerea de la capat.

Doctrina estetica – reprezinta un sistem filozofic, religios, estetic, politic, care reuneste totalitatea principiilor fundamentale care statueaza un intreg domeniu de activitate spirituala.

Drama – este cea mai raspandita specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, cu un continut grav, uneori cu elemente tragice, reflectand o mare varietate de aspecte: sociale, istorice, mitologice, psihologice, etc.

Dubitatia – procedeul ezitarii.

E

Elegia – Specie a poeziei lirice, elegia este caracterizatã prin exprimarea unor sentimente de tristete, de regret, de melancolie. Ovidiu este ultimul mare poet elegiac al Romei antice. (Grigore Alexandrescu – Dreptatea leului)

Epicul în versuri – Epicul este genul literar în care interventia directã a autorului în operã este mai restrânsã, iar prezenta sa indirectã devine mai amplã, fiind mediatã prin intermediul personajelor si al faptelor povestite.

Enumeratia – Este figura de stil care constã în însiruirea unor termeni de acelasi fel, sau purtãtori ai unor sensuri apropiate în context, însiruire care conduce la amplificarea ideii exprimate. (Tudor Arghezi – Psalmi)

Epitetul – Acest trop constã în reliefarea unor însusiri deosebite ale obiectelor, fiintelor, ideilor, fenomenelor si ale stãrilor sufletesti.(M.Eminescu – Revedere)

Epizeuxisul – Este o figurã de stil a repetitiei, care constã în reluarea imediatã a unui cuvânt într-un vers, sau într-o frazã. (M. Eminescu – Glossã)

F

Figura de stil – Figura de stil este ansamblul procedeelor artistice, care reprezintă marca stilului beletristic și care sunt folosite în scopul sporirii expresivității unei comunicări cu valențe estetice. Figura de stil constă într-o “abatere” de la vorbirea uzuală, care selectează și atribuie un înțeles nou cuvântului ori sintagmei întrebuințate cu scop artistic. Aceasta poate fi identificată la toate palierele limbajului: fonetic, gramatical (morfologic și sintactic), lexical.

Unii teoreticieni disociază între figurile de stil apărute la nivelul frazei și procedeele artistice care sunt răspunzătoare de modificarea structurii naționale a sensurilor cuvintelor și pe care le numesc tropi. În retorica modernă, figurile stilistice de la nivelul cuvântului sunt numite metaplasme, cele de “conținut”, care afectează propriu-zis sensul expresiei – metasemne și metalogisme (în măsura în care afectează și valoarea logică a frazei). O altă clasificare a figurilor de stil are în vedere efectul lor estetic produs la nivelul comunicării literare: figuri ale repetiției (aliterația, asonanța, anafora, chiasmul, simploca etc.); figuri ale insistenței (enumerația, perifraza, pleonasmul etc.); figurile ambiguității (reticența, comparația, metafora etc.); figurile plasticității (onomatopeea, epitetul, invocația etc.).

Un alt tip de clasificare a acestora insistă asupra modificărilor (abaterilor) provocate atât la nivelul formal al limbii, cât și în privința semnificațiilor cuvintelor : figuri ale modificării formale a termenilor cu funcție poetică ( epenteza, metateza, apocopa etc.); figuri ale modificării ordinii cuvintelor ( anacolutul, elipsa, silepsa, repetiția, inversiunea, dislocarea, reluarea prin anticipare sau postpunere); figuri ale modificării sensului (tropii sau procedeele de “conținut” artistic); figuri ale modificării intonației cu scop retoric și interpretativ (invocația, exclamația, interogația poetică, imprecația, autoimprecația).

Folclorul literar – Din engl. folklore – “creație”, “tezaur popular”.

Folclorul reprezintă ansamblul manifestărilor populare din sfera creației culturale și artistice (domeniul literaturii, al muzicii, al dansului, al spectacolului) ca și credințele, superstițiile, practicile magico-rituale și ale medicinii tradițional-empirice, adică întreg tezaurul care exprimă (prin forme diverse – cuvânt, melodie, gest) universul spiritual al unui popor ca entitate colectivă.

Folclorul literar – are o funcție estetică, datorată creatorilor săi anonimi care, prin talent și sensibilitate, au integrat operele lor în categoria frumosului artistic. Folclorul literar s-a răspândit sub forma variantelor orale și a coexistat sincretic cu obiceiurile și cu tradițiile autohtone.

În țara noastră, cronicarii – în mod sporadic -, și D. Cantemir – în calitate de premergător al studiului folcloristic – menționaseră un număr de texte folclorice, obiceiuri și credințe populare, dansuri cu funcții ritualice (precum “Călușarii” ) încă din veacul al XVII-lea.

În prima jumătate a sec. al XIX-lea, apar cele dintâi culegeri de folclor datorate lui T. Cipariu, N. Pauleti, I. Rusu ș.a. În 1838 “Foaia literară” din brașov recomanda “ a însămna și a aduna din gură și din conversația cu poporul nostru feliurimi de obiceiuri vechi, povestiri, proverburi”, iar în 1839, G. Bariț cere “ a se culege odată cântecele brazilor și ossianilor românești”. solicitate apoi de M. Kogălniceanu și N. Bălcescu în introducerile lor vestite la “Dacia literară” și, respectiv, la “Magazin istoric pentru Dacia”, culegerile de folclor încep să apară.

Prin contribuțiile lui B.P. Hașdeu (cu opera “Cuvente den bătrâni”), ale lui M. Gaster, T.T. Burada, L. Șăineanu, O. Densusianu, folcloristica română intră, de la sf. sec. al XIX-lea, în domeniul propriu-zis științific.

Trăsături ale unui text autentic produs folcloric: oralitatea, spiritul tradițional, caracterul colectiv, cel anonim și sincretismul.

Creația folclorică literară poate avea o funcție ritualică precum:

poezia obiceiurilor: de Crăciun, de anul Nou (colindele, Plugușorul, capra, ursul), obiceiuri de primăvară (Vergelui, junii, Sâmbăta oilor), rituri de invocare a ploii (Paparudele, Scaloianul);

poezia ceremonialului de trecere: nașterea, nunta, moartea (orațiile, Cântecul miresei, Cântecul bradului, Zorile, bocetele);

poezia descântecelor.

Din creația folclorică literară fără funcție ritualică fac parte:

poeziile lirice (în versuri);: doina, cântecul propriu-zis, strigătura;

creațiile epice:

în versuri: balada (haiducească, pastorală, legendară, fantastică, cu subiect feudal, familială), jurnalele orale;

în proză: basmul, legenda, snoava;

creațiile aforistice și enigmatice: proverbele, zicătorile, ghicitorile

M.Eminescu s-a dovedit un pasionat culegător de folclor culegător de folclor. G. Călinescu chiar a analizat interferența liricii populare cu cea eminesciană într-un capitol special al exegezei sale (“opera lui Mihai Eminescu”), intitulat “Folclor savant”. Eminescu folosește două maniere distincte de folosire: fie preluarea directă a motivelor și a temelor recurente în lirica folclorică, fie modificarea cultă a surselor populare.

Eminescu afirmă că o literatură cultă nu-și poate defini specificul național decât în măsura în care a valorificat integral tradițiile istorice și folclorice ale națiunii sale. El consideră că literatura populară a reuși performanța artistică de a găsi expresia cea mai potrivită, mai directă și succintă de exprimare a ideilor rapsozilor, prin șlefuirea colectivă și succesivă a aceluiași text folcloric de către mai mulți autori anonimi.

Funcția emotivă a limbajului – Funcția limbajului stabilește o relație între o anumită formă lingvistică și situația (contextul, poziția socială ori interpersonală) în care aceasta este utilizată; funcția limbajului însumează comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor sau a afectelor etc. Scopul limbajului fiind acela de a transmite informații, esențială rămâne funcția sa de comunicare. Trei factori majori intervin în procesul comunicării – emițătorul, destinatarul (receptorul) și referentul (contextul) – și trei funcții ale limbajului care le corespund:

funcția expresivă ;

funcția interogativă;

funcția de reprezentare.

Stilul beletristic, incluzând tipul special de comunicare artistică, se concentrează îndeosebi asupra emițătorului (scriitorul) și asupra mesajului (opera de artă) și este dominat, în consecință de funcția poetic-estetică și de cea emotiv-expresivă ale limbajului literar.

Funcția poetică ( numită și estetică sau literară) este concentrată asupra mesajului artistic transmis de emițător și constituie funcția predominantă a artei verbale.

Funcția emotivă (numită și expresivă sau interjecțională), centrată asupra emițătorului, are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului față de conținutul enunțului.

Funcția poetică a limbajului – Toate variantele funcționale ale limbii sunt reductibile, în fapt, la opoziția binară între artistic și non-artistic, primul tip de limbaj având următoarele caracteristici: trăsătura conotativă (a semnificațiilor primite în contexte literare), caracter individualizat, unicitate și inovație la nivelul expresivității, bogăție lexicală (dar și o selectare operată în interiorul vocabularului artistic), sensuri multiple ale aceluiași cuvânt, contextual variabile (noutate semnificatoare).

Dintre cele patru stiluri funcționale ale limbii (științific și tehnic, juridic-administrativ, publicistic și artistic), numai ultimul, cel beletristic, se caracterizează prin funcția sa poetică (expresivă, sugestivă), rostul lui fiind acela de a reliefa tocmai puterea artistului de a figura proiecții imaginative noi și formulate într-un mod cât mai expresiv. Forma artistică este expresia unui conținut original. Funcției poetice i se subordonează cea cognitivă, pentru că ea realizează o formă specifică de cunoaștere, numită estetică , generatoare de frumos artistic.

Stilul beletristic preferă înțelesurile secundare și, mai ales, pe cele figurate, care alcătuiesc adevărate serii sinonimice și chiar pletore (înlănțuiri) semantice.

Caracteristicile artei literare datorate funcției poetice sunt: originalitatea și noutatea limbajelor, varietatea lexicală obținută prin nuanțarea sinonimică și prin combinări novatoare de cuvinte și sensuri, valorificarea termenilor considerați de artele poetice tradiționale drept “antilirici”, găsirea unor surse de poeticitate în formulările intenționat prozaice sau chiar în sintagme preluate din variate științe, reactivarea vocabularului pasiv al limbii, înnoirea perpetuă a formelor artistice prin apelul la neologisme și la unități frazeologice neobișnuite. numai stilul publicistic și cel artistic recurg la figurile poetice (retorice), dintre care cele mai frecvent uzitate sunt figurile de semnificație (tropii). Pornind de la realitate (sau de la un aspect interior, de la o idee, de la o stare sufletească), însă transfigurând-o prin funcția lui poetică specifică, stilul beletristic face apel la imaginea artistică – o ficțiune, o plăsmuire literară și o convenție între artist și receptorul creației sale. Limbajele operelor de valoare – particularizate prin funcția poetică – au devenit modele de exprimare, producțiile artistice contribuind, decisiv, la formarea și la evoluția limbii literare românești.

G

Gandirismul -este cea mai “intensa” forma a traditionalismului din cultura noastra.El s-a dezvoltat in jurul revistei “Gandirea”.

Reprezentanti:Nichifor Crainic , Vasile Voiculescu , Ion Pilat

Genul comic (comicul) – este o specie a genului dramatic in proza sau in versuri , care evoca intamplari , personaje , moravuri intr-o maniera care starneste rasul , avnad – de regula- un final fericit.

Reprezentanti: I.L.Caragiale

Genul dramatic (drama) – este o specie a genului dramaticin versuri sau in proza , cu un continut grav, uneori cu elemente tragice , reflectand o mare varietate de aspecte : istorice, sociale , mitologice, psihologice , etc.

Reprezentanti: Camil petrescu

Ghicitoarea – este o alegorie deschisa in care termenul neexprimat al comparatiei subaintelese , este partial inclus in sfera termenului exprimat, ramanand doar sarcina de a-l descoperi.

Exemplu: Miorita

G

Hiperbola – este figura de stil care consta in exagerarea voita a staturii unui personaj , a trasaturilor unui erou cu scopul de a le reliefa importanta in ochii cititorilor.

Exemplu: George Cosbuc-“Moartea lui Fulger”

Hiperbatul – este procedeul retoric care consta in intreruperea fortata a oridinii obisnuite intr-un enunt , prin introducerea unui termen sau a mai multora intr-o topica inversata.

Exemplu: Tudor Arghezi – “Psalm”

I

Ideea poetica – este opozitia platoniciana intre imitatori si adevaratii artisti , intrecei care mimeaza actul creator si cei care se apropie intr-adevar de ideea artistica.

Incipitul – este formula introductiva dintr-o opera liteerara care are o anumita relevanta lirica.

Indici ai limbajului oral – de realizare a subiectivitatii in limbajul liric sunt:

indici ai persoanei (pron pers , categoria persoanei in flexiunea verbala ), indici ai timpului (sistemul impurilor verbale) si indici ai spatiului (formele pron si adj demonstrative).

Ingambamentul – reprezi ta continuarea ideii poetice i8n versul urmator, fara pauza marcata , asadar fara un vers care sa corespundaunui enunt intregca sens si expresie sintactica .

Exemplu: Mircea Dinescu – “Biografie saraca”

Inversiunea – este figura de stil care consta in schimbarea ordinii obisnuite intr-un vers sau op propozitie , cu scopul ca accentul stilistic sa cada asupra unora dintre ele .

Imaginea artistica – o reflectare sensibila a realitatii prin cuvinte, sunete, culori ; produs al fanteziei creatoare ; transfigurare a realitatii realizata prin prisma autorului.

Imaginea poetica – forma particulara a imaginii artistice ; clasificre : vizuala, auditiva, tactila, olfactiva, gustativa, chinestezica, sinestezica.

Imnul – specii a poeziei religioase ; « cantece de biruinta » .

Imprecatia – forma speciala de invocatie, de obicei a unor forte malefice pentru implinirea unor actiuni distructive ; ex : D.Bolintineanu, G.Cosbuc.

M

Metafora „plasticizanta” si metafora „revelatorie” – Blaga integreaza notiunea de metafora, disociind-o in doua categorii: metafora plasticizanta, capabila sa numeasca obiectul fara sa-i imbogateasca continutul semantic, si metafora revelatorie, care nu se confunda cu figura retorica, ci incearca sa reveleze un mister esential, prin denumirea acestuia in cuvantul poetic cel mai adecvat.

Orice creatie este, in conceptia blagiana, o „metafora”, acest termen desemnand, pentru filozof, nu o simpla figura de stil, ci totalitatea modalitatilor prin care, intr-o opera intreaga, si chiar intr-un domeniu al spiritului, se intocmeste o viziune a existentei.

Metrica – Este disciplina care studiaza tehnica formala a versurilor, indeosebi masura silabica. Exista trei principii de alcatuire a metricii, in functie de specificul fiecarei limbi, bazate pe: alternanta, accent (in limbile moderne), cantitate (in limbile clasice).

Metrul – Este unitatea fonetica alcatuita dintr-un element tare (accentuat) si altul slab (neaccentuat); grup de silabe accentuate si neaccentuate, a carui repetare regulata, in cadrul unui vers, asigura ritmul acestuia. Poate coincide cu piciorul metric. Dupa numarul picioarelor metrice dintr-un vers, exista: monometru, dimetru, trimetru, tetrametru, pentametru, hexametru. Tipurile cele mai frecvente de metru sunt: troheu, iamb, dactil, amfibrah, anapest, peon, coriamb.

Mitul – Mituri traditionale autohtone:

-Traian si Dochia- mitul etnogenezei (nasterea poporului roman)

-Manastirea Argesului- mitul estetic (creatia artistica si jertfa creatorului)

-Zburatorul- mitul erotic (iubirea-sentiment uman fundamental si intemeietor)

-Miorita- mitul mortii, al extinctiei ce prefigureaza integrarea omului in natura cosmica.

Mituri eminesciene fundamentale:

-mitul nasterii si al mortii universului- Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac, Memento mori

-mitul istoriei- Epigonii, Imparat si proletar, Scrisoarea III

-mitul dascalului- Rugaciunea unui dac, Gemenii, Andrei Muresanu

-mitul erotic- Luceafarul

-mitul oniric- Sonete (Cand insusi glasul…, Afara-i toamna..)

-mitul regresiunii spre elementar- Revedere

-mitul creatorului- Luceafarul, Glossa, Oda-in metrul antic

-mitul literar

Mitul erotic – In poezia eminesciana subliniaza importanta perechii ideale, formate dupa modelul adamic si al Androginului platonician. Cuplul uman, unit printr-o dragoste impartasita, intemeiaza viata fiintei, impacand-o cu ritmurile lumii cosmice. Interferenta dintre tema iubirii cu cea a naturii este o modalitate lirica preluata de Eminescu din poezia folclorica..

Modernismul – Include, in sens larg, toate acele miscari artistice, fundamentate sau nu ideologic, care exprima o ruptura de traditie, negand epoca ori curentul care le-au precedatAtitudinea modernisat este deci prin definitie anticlasica si antiacademica, anticonservatoare si impotriva traditiei.Toate curentele postromantice de avangarda literara:simbolismul, futurismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul sunt implicit si explicit moderniste.

Monologul – Este o replica de dimensiuni mari sau chiar ample (tirada) emisa de un locutor (simplu vorbitor sau personaj), care nu are, in mod obligatoriu, un destinatar prezent ori precizat. Accentul este pus pe locutor (vorbitor); exista putine referiri la situatia de comunicare; are un cadru unic de referinta;lipsesc elementele metalingvistice; se caracterizeaza prin prezenta elementelor de metalimbaj si prin frecventa formelor interogative. In genul dramatic are o ampla interventie in stil direct, o comunicare unilaterala si univoca. Monologul dramatic are doua forme de realizare: solilocviul (Iona de Marin Sorescu) si monologul propriu-zis (discurs, declaratie, confesiune, narare orala a unei intamplari).

Salvarea de perspectiva durerii se poate obtine prin detasarea spirituala, prin renuntarea la orice placeri efemere, prin ,,perfectionarea spirituala”, a carei ultima treapta este ‘Nirvana’, stare de fericire mistica, pe care budistii cred ca o pot obtine prin eliberarea de grijile vietii si prin contopirea individului cu esenta divina.

N

Nivelele textului poetic – Orice text literar (inclusiv cel poetic) este susceptibil de a fi modulat si analizat la nivelul diferitelor paliere: fonetic, gramatical, lexic, interpretativ (avand in vedere ca poezia se citeste si se recita, arta declamatorie impunand atribuirea de noi semnificatii textului rostit cu voce tare. Asadar, intonatia, registrele vocale alternate, accentuarea si lungirea pronuntarii unor cuvinte, ritmarea frazarii poetice, pauzele semnificative, mimica si gestica, chiar vestimentatia adecvata continuturilor poetice recitate, toate devin mijloace expresive de captare a atentiei auditoriului si de impresionare artistica a publicului.

O

Onomatopeea – este figura de stil fonetica prin care sunt imitate sunete si zgomote din natura, cu scopul de a crea imagini auditive cat mai dinamice. Onomatopeea poate fi de origine interjectionala (‘poc!’, ‘trosc!’, ‘trop-trop’) si prin derivare din unele interjectii verbala (‘a tropai’, ‘a trosni’), si substantivala (‘pocnet’, ‘trosnet’).

Ordodoxismul gandirist – curent promovat de catre Nichifor Crainic prin lucrarile sale (Icoanele vremii, Puncte cardinale in haos, Ortodoxie si etnocratie). Numele ii vine de la promovatorul sau care a fost director al revistei ‘Gandirea’, intre 1928-1944. Nichifor Crainic a ambitionat sa dea o interpretare crestina fenomenului cultural bizuindu-se pe o perspectiva etnicista.

Oximoronul – este o forma particulara de antiteza, care apare de obicei epiterizata. Provine din cuvintele grecesti oxys – ascutit, intepator; si moros – nauc, prostanac; fiind o asociere paradoxala a doi termeni contradictorii (chiar incompatibili din punct de vedere logic) cu efecte expresive surprinzatoare.

P

Paralelismul – este un procedeu cmpozitional prin care sunt alaturate doua aspecte din realitate, doua iedi ori sentimente cu efect de intensificare constand in reluarea mai multor cuvinte in aceiasi ordine sau din constructia simetrica a doua sau mai multor propozitii, versuri ori strofe.

Pastelul – a fost luat din domeniul picturii si este echivalent cu un tablou din natura. Este una din cele mai raspandite specii lirice si constituie o poezie descriptiva.

Pneonul – este un picior metric cuaternar, format di patru silabe, din care una accentuata (variabila) si trei neaccentuate, realizand patru variante posibile:

pneonul I: ‘valurile, vanturile’

pneonul al II-lea: ‘Luceafarul asteapta’

pneonul al III-lea: ‘O mreaja de vrabie’

pneonul al IV-lea: ‘Sa ma lasati sa mor’

Personificarea – este figura de stil cea mai frecventa in folclorul romanesc, caci prin aceasta se atribuie obiectelor, elementelor naturii, abstractiunilor, necuvantatoarelor insusiri tipic omenesti.

Perturbatiile topice – in limbajul poetic ambiguizeaza rapoartele sintactice atat la nivelul propozitiei, cat si la nivelul propozitiei cat si la nivelul frazei, in timp ce dislocarile genereaza combinatii sintagmatice neobisnuite, creatoare de sensuri noi.

Poezia – este opera cu anumite caracteristici formale, care exprima ori sugereaza o idee, o emotie un sentiment, prin imagine artistica, armonie, ritm. In evolutia sa termenul ca atare a suferit modificari ale acceptiilor date de la mimesis (imitatie a realului) la poezia obiectuala.

Prozodia – este acel domeniu al poeticii care studiaza versificatia, mai precis cantitatea sau durata vocalelor si silabelor in diferite parti constitutive ale cuvantului alaturi de accentuarea si neaccentuarealor. Prozodia include metrice, ritmul, rima si structura strofica.

Psalmii – sunt varietati de imnuri sau ode religioase cu un continut crestin, atribuiti regelui David, conducator al evreilor si poet. Cei 150 de psalmi din Vechiul testament au devenit un model pentru creatia imnica din intreaga lirica europeana.

R

Rasul – este arma imbatibila a spiritului omenesc impotriva spiritului omenesc, impotrive derizoriului, a ridicolului, a grotescului, a absurdului di sfera sociala. Prin umor, ironiem sarcasm, dupa imprejurari, comedia biciuieste vicii si moravuri, urmarind corijarea sau extirparea lor.

Refrenul – isi are originea in Antichitatea greaca, in cantecul alternativ al corifeului, al corului, fiind utilizat si in imnuri. Prezenta refrenului accentueaza o anumita idee si confera dinamism baladei populare si culte, rondelului si altor specii lirice din curentul simbolist, al carui ideal estetic favorizeaza ideea apropierii poeziei de muzica.

Exemple:

“Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara! ” (V. Alecsandri)

“Copacii albi, copacii negrii/ Stau goli in parcul solitar/ Decor de doliu funerar…/ Copacii albi, copacii negrii.” (G. Bacovia)

Repetitia – consta in reluarea aceluiasi grup de sunete, sau chiar a unei sintagme intregi, ori a aceleiasi relatii gramaticale, pentru a intarii o idee ori a sublinia un efect artistic. Repetitia poate fi: fonologica (aliteratie, asonanta), lexicala (epizeuxis, anafora, epifora, tautologia etc.) si gramaticala (chiasm). Exista repetitii simple, duale si ternare. O categorie aparte de repetitie este refrenul.

Replica – in genul oratoric reprezinta un raspuns (oral sau scris), prin care se riposteaza la interventia anterioara a interlocutorului. In opera dramatica, aceasta corespunde interventiei unui personaj care da un raspuns (nu neaparat in contradictoriu) interlocutorului sau in cadrul dialogului. Prin extensie termenul este utilizat si in genul liric.

Exemple:

“Poetul: Tu esti o unda, eu sunt o zare,/ Eu sunt un tarmur, tu esti o mare,/ Tu esti o noapte, eu sunt o stea, Iubita mea// Iubita: Eu sunt o zana, tu esti un soare,/ Tu esti un flutur, eu sunt o floare,/ Eu sunt un templu, tu esti un zeu/ Iubitul meu…” (M. Eminescu)

Rima – omofonia (identitatea sunetelor) ultimelor silabe din doua sau mai multe versuri, incepand cu ultima vocala accentuata, reprezinta rima. Din punct de vedere morfologic, rimele pot fi: lexicale; gramaticale; lexico-gramaticale. Dupa gradul de armonie, rima este: saraca; suficienta sau buna; bogata; leonina ce mai este numita si superflua sau dubla. Dupa precizia armoniei, rimele pot fi: propriu-zise sau asonante. Dupa accent rimele sunt simple si complexe; rimele simple se impart in: masculine si feminine. Dupa gen, cea masculina este iambica si monosilabica, iar cea feminina este trohaica si bisilabica. Conform clasificarii semantice, rima poate fi: interna; identica, redublata sau obsesiva; echivoca; rara; aproximativa. Dupa pozitia in strofa, rima poate fi: monorima (a a a a); imperechata (a a b b); incrucisata (a b a b); imbratisata (a b b a); inlantuita (a b a); mixta sau variata; gemirima (x a x a).

Ritmul – cadenta, armonia obtinuta din succesiunea simetrica si regulata, intr-un vers, a silabelor lungi si scurte sau a silabelor accentuate si neaccentuate. Unitatea ritmica este silaba. Silabele scurte si lungi, respectiv accentuate si neaccentuate, se grupeaza in picioare metrice. Dupa numarul silabelor din picioarele metrice care le compun, ritmurile pot fi: binare (trohaic, iambic); ternare (dactilic, amfibrahic, anapestic); cuaternare (peon, coriamb); cvinare (mesomacru) si senare (hipermesomacru).

Romantismul – constituie o miscare artistica si literara, afirmata in primele

decenii ale secolului al XIX-lea, in Europa care a fost pregatita de preromantism. Principiile estetice care au guvernat miscarea romantica:

1. preponderenta cultivarii sensibilitatii, a imaginatiei si a fanteziei creatoare in defavoarea ratiunii lucide;

2. evaziunea in trecut realizata in special sub forma visului sau a somnului, intr-un decor preferential nocturn;

3. contemplarea naturii, sub forma descrierilor (in pasteluri) si a meditatiilor asupra universului;

4. interesul pentru traditii, istorie si folclor national;

5. prezentarea unor eroi exceptionali, actionand in imprejurari deosebite (conditia artistului de geniu in lume);

6. importanta acordata sentimentelor omenesti si mai ales iubirii;

7. descoperirea infinitului spatial si temporal;

8. pretuirea libertatii de creatie la nivelul limbii literare, precum si amestecul genurilor si al speciilor literare. Patrunderea arhaismelor, regionalismelor si a constructiilor specifice limbajului oral;

9. ironia romantica

Rondelul – este poezia cu forma fixa alcatuita din treisprezece versuri grupate in trei catrene si un vers independent. Primele doua versuri sunt identice sau aproape identice cu versurile 7 si 8, iar versul independent este identic cu primul vers, versificatia limitandu-se la doua rime. Exista si rondeluri din douasprezece versuri: un catren, o tertina si un cvintet. Primele doua versuri sintetizeaza motivul liric.

S

Satira – este specia genului liric in care se ridiculizeaza ori se condamna, cu dispret si indignare, aspecte negative ale caracterului omenesc sau ale societatii, moravuri, conceptii, persoane, chiar opere literare etc. In literatura romana, specia a fost cultivata de poetii Grigore Alexandrescu (“Satira. Duhului meu”), D. Bolintineanu (“Nemesis”), M. Eminescu (“Scrisori”) etc.

Senaria – reprezinta strofa de sase versuri, dar nu este sinonim perfect cu sextina. Exemple: M. Eminescu (“Egipetul”, “La Bucovina”, “Epigonii”, “Memento mori”), T. Arghezi (“Litanii”, “Binecuvantare”), G. Cosbuc (“Moartea lui Fulger”, “Nebuna”).

Sextina – defineste o poezie cu forma fixa, alcatuita din sase strofe de cate sase versuri fiecare si o ultima strofa de trei versuri, poezia avand in total 39 de stihuri. Este scrisa in general, in decasilab (versuri de 10 silabe) sau endecasilabi iambici.

Sincronismul – E. Lovinescu a construit o teorie a sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al veacului care determina in ansamblu, aceeasi configuratie a culturilor.

Simbolul – este un semn concret (obiect, imagine) care reprezinta un alt obiect, o persoana, o situatie, o abstractiune, o entitate transcendenta etc. La baza oricarui simbol sta o legatura ce poate fi: ontologica sau de natura; analogica sau de forma; conventionala sau de intelegere. Asociatiile de semnificatii care stau la baza simbolului sunt: conventionale sau contingente.

Functiile simbolului: in Evul Mediu, simbolul a fost perceput ca semn al sacrului, in miscarea preromantica “Sturm und Drang” – ca forta creatoare, in romantism – drept semn al inefabilului, in simbolism – ca element plurivalent.

Simbolismul – este curentul literar ce a aparut in Franta ca reactie impotriva romantismului retoric sau decadent, parnasianism si naturalism.

Simbolistii considera ca limbajul poetic se bazeaza pe sugestia sonora a cuvintelor si pe corespondentele secrete dintre idee si forma acustica sub care ea apare.

Simbolistii au modificat versificatia, pentru ca au renuntat la rimele traditionale si au introdus versul liber. Macedonski este primul poet roman care a publicat, in 1880, creatii in versuri libere, fara rima si fara ritm.

Universul simbolist s-a remarcat prin urmatoarele teme si motive lirice:motivul citadin; tema marii plecari, conceputa ca o calatorie eterna spre nscunoscut; tema naturii, nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufleteasca; motivul ploii si al toamnei; motivul instrumentelor muzicale care acompaniaza melancolia sufletesca; motivul solitudinii fiintei. In simbolism, imaginea singuratatii isi pierde gradoarea, devenind elegiaca si intima. Efectele ei sunt melancolia si “spleen”-ul, un amestec de tristete, dezolare si plictiseala profunda. Simbolismul romanesc a avut doi mari reprezentanti, si anume pe Alexandru Macedonski si pe George Bacovia.

Simbolismul cromatic – exprima nuantat subiectivitatea eului poetic si este esential in opera lui George Bacovia.

Sinestezia – este o varietate metaforica constand intr-un complex de senzatii transpuse literar prin imbinarea imaginilor vizuale, auditive, olfactive, tactile si gustative. Ea este un proces fundamental in lirica simbolista.

Exemple:

“De ce-ti sunt ochii verzi?/ Culoarea wagnerienelor motive?…” ((I. Minulescu)

“Primavara… O pictura parfumata cu vibrari de violet!” (G. Bacovia)

SOLILOCVIUL – Monologul format in prezenta/absenta altui personaj ,de care se face abstractie;enunutul este concentrat exclusiv asupra locutorului insusi,

cuprinzand transpunerea verbalization a proprietor reflectii,opinii ori intentii;el corespunde ,in oarecare masura,monologului interior din textul narativ .(Iona de Marin Sorescu este integral un solilocviu perntru a sublinia singuratatea eroului tocmai intr-o lume care vorbeste atat de mult despre nevoia comunicarii .)

SONETUL – Poezie cu forma fixa alcatuita din 14 versuri,in general din 2 catrene si 2 tertete,catrenele avand rima imbratisata ,iar tertetele-rima libera variata.

In lit. romana au scri sonete: Gheorghe Asachi (a compus in 1821-primul sonnet ) Iancu Vacarescu ,Ion Heliade Radulescu,V. Alecsandri,M. Eminescu , Al. Macedonschi, D. Zamfirescu,G. Cosbuc etc.

SPATIUL MIORITIC – Orizont spatial definit prin notiunea de “plai”,o succesiune de deal si vale,asa cum apare in “Miorita”. L.Blaga defineste spatial mioritic drept “un orizont inalt ritmic si indefinit,alcatuit din deal si vale”.

SPECII FOLCLORICE

Cu functie ritualica:

Poezia obiceiurilor:, de Craciun, de Anul Nou (colindele,Plugusorul,Capra,Ursul), obiceiuri de primavara (Vergelul Junii )

Rituri de invocare a ploii (Paparudele,Scaloianul )

Poezia ceremonialului de trecere :nasterea,nunta,moartea(oratiile, Cantecul miresei ,Zorile, bocetele)

Poezia descantecelor.

Fara functie ritualica:

Poeziile lirice(in versuri): doina, cantecul propriu-zis, strigatura;

Creatiile epice:-in versuri: balada (haiduceasca , pastorala, legendara, fantastica) jurnalele orale;

– in proza: basmul, legenda, snoava;

Creatiile aforistice si engmatice: proverbele, zicatorile ghicitorile.

STANTA – Termenul e sinonim cu cel de strofa ,in lirica italiana a Rensterii.Stanta desemneaza mai ales strofa cu 8 versuri- octava. A aparut in lirica religioasa din sec al XIII lea , utilizata apoi de Boccaccio in “Teseide si Filostrato”,de Politiano(“Stante”)etc. Poeti romani care au folosit stanta: M. Eminescu, O.Goga,G. Cosbuc , G.Bacovia.

STROFA – Grupare de versuri ,cu inteles unitary , care se repeta identic d.p.d.v. al formei ,unitara in privinta metrului,a rimei si a masurii.

STROFA POLIMORFA – Este cea mai ampla structura prozodica, fiind alcatuita dintr-un nr. Mare de verauri, de la 7 la 12 si chiar mai multe in lirica actuala.( G. Cosbuc-“Vara”,

M. Eminescu,O.Goga-“Noi “,”Rugaciune”

STRUCTURA OPEREI LITERARE VERSIFICATE – Presupune integrarea elementelor constitutive intr-un tot inchegat .

a)costructia exteroiara:titlul,incipitul, impartirea pe versuri, strofe,canturi,cicluri poematice.

b)constructia lingvistica :metrica,ritmul,rima.

c)constructia interna:imaginile poetice,secvente lirice,relatiile de simetrie sau de opozitie intre diferitele secvente lirice, cuvintele, sintagmele,figuri de stil etc.

SUBIECTIVITATEA IN LIMBAJUL LIRIC – Modalitati lingvistice de realizare : a) indici ai persoanelor (pronume personale, categoria persoanei in flexiunea verbala ), b) indici ai timpului

c) indici ai spatiului .

SUSPANSUL – Asteptare plina de curiozitate si e emotie din partea spectatorului (cititorului)

Privitoare la evolutia conflictului dramatic , a personajelor si a relatiilor tensionate dintre ele sau la producerea unor evenimente ,fie neasteptate,fie inspaimintatoare .

SABLOANELE – Modele gramaticale prestabilite . Apar indeosebi in lirica si inproza populara, uneori si in cea culta si constau in repetarea unor sintagme fixe,precum refrenele in doine si balade ,formulele initiale, mediane si finale din basme.

T

TAUTOLOGIA – (Figura de constructie).Ojudecata logica in care ideea,odata formulata , este intarita prin repetitie ,pentru ai accentua importanta.

TEATRUL – “OGLINDA INSUFLETITA A ARTEI DRAMATICE”

Arta teatrala este profound si direct moralizatoare , deoarece spectatorii ,transpusi intr-o alta lume de emotiile traite simultan cu cele ale eroilor intruchipati de actori, invata sa se cunoasca pe sine , reflectandu-se in oglinda vie a creatiilor dramatice.

TEATRUL EXPRESIONIST – In teatrul expresionist are loc raportarea artistului la categoria cosmicului ,a ilimitatului si a irationalului ,prin vitalismul si participarea frenetica a creatorului la ideile si sentimentele exprimate de el,prin interiorizarea trairilor si prin refuzarea elementului tipic in favoarea simbolului .

Teatru istoric – piese de tatru inspirate din istorie;piesele istorice sunt scrise in spirit ironic si parabolic la M.Sorescu, dar avand surse autentice precum cronicile autohtone; dramaturgia istorica contemporana refuza idealizarea eroilor, cronologia faptelor, patrandu-se doar inspiratia istorica.

Teatrul mitic – mitul a fost dedicat zamislitorului de frumos artistic, ursitei sale tragice si puterii de jertfa a omului de exceptie; s-au incercat reconstituirii ale miturilor dar si demitizarii.

Teatru parabolic – este insotit de parodie ; se preocupa de raporturile dintre individ si istorie, dintre soarta nestituta a omului si mecanismul ce hotareste soarta ; parabola soresciana incearca sa schimbe perspectiva din care sunt privite unele fapte.

Teatru romantic – incerca idealizaea eroilor, respecta cronologia faptelor, predomina stilul retoric ; autori de seama : Alecsandri, Hasdeu.

Teoira imitatiei – teoria din perioda anilor 1840 care aducea non-valoarea literaturii prin traducerile excesive ale unor opere straine si prin stoparea crearii de opere romanesti ; s-au opus acestei teorii creatorii « Daciei literare » in frunte cu M. Kogalniceanu.

Tirada – o lnga si monologata suita de fraze, in care un personaj dezvolta retoric si patetic o anumita idee, adresandu-se altor personaje prezente in scena ; contine versuri memorabile, maxime; ex : tirada nasului din « Cyrano de Bergerac » de E. Rostand.

Tertina – poezie cu forma fixa, ordonata in strofe de 3 versuri endecasilabice, integrata intr-un ansamblu strofic de aceeasi factura ; rpimul vers rimeaza cu al treilea, al doilea cu versurile intai si al trelea din strofa urmatoare s.a.m.d. ; ex. « Divina Comedie » Dante.

Tertetul – strofa alcatuita din trei versuri.

Traditionalism – current literar din perioda interbelica care pretuieste si apara traditia, inteleasa ca suma de valori expusa pericolului si degradarilor; a fost reprezentata de revista « Gandirea » N.Crainic ; se opunea persepectivelor occidentale, si cerea intoarcea spre ortodoxismul traditional; reprezentanti : V.Voiculescu, L. Blaga.

Tragedia – specie a genului dramatic in versuri sau in proza, bazata pe reprezentarea in forma literara a categoriilor tragicului, infatisand personaje puternice, angajate in lupta cu forte care le depasesc, conflictul se incheie cu moartea sau infrangerea lor; apare catharsisul ; s-a nascut in cadrul sarbatorilor religioase, organizate in cinstea lui Dyonisis ; reprezentanti : Aristotel, Hegel, Albert Camus, M. Sorbu.

Tragicomicul – inbinarea trasaturilor comediei cu cele ale tragediei, in spatele faptelor de factura comica ascunzandu-se veritabile tragedii romanesti ; I.L.Caragiale, M. Sorescu.

Trasaturile folclorului – oralitatea(transmisa prin viu grai), spiritul traditional(sistem prestabilit de mijloace de expresie artistica), caracterul colectiv(retransmiterea in froma diferita),anonim(nu este marcata de identitatea vreunui autor), sincretic ( mai multe arte).

U

Uratul – categrie estetica ; note caracteristice : diform, caraterul amorf, dizgratiosul, lipsa de unitate, caricatura ; Charles Baudelaire «Un hoit »,Tudor Arghezi « Flori de mucigai ».

V

Versul – un rand dintr-o poezie marcat printr-o pauza finala si una mediana(cezura) care il desprate in doua emistihuri, si alcatuind o unitate de ordin ritmic, si adesea o unitate de sens.

Versul alb – lipsit de rima ; Henry Howard (1540 – traducerea “Eneidei”).

Versul cretic – picior silabic alcatuit dintr-o silaba scurta flancata de alte doua silabe lungi in combinatie cu versuri poliritmice; G. Cosbuc “Moartea lui Fulger”.

Versul liber – lipsit de rima, ritm si scrise in metru diferit. La Fontaine, Milton.

Versul safic – metru al poeziei antice grecesti; endecasilab, cinci picioare metrice, doi trohei, un dactil, doi trohei;Alceu, Horatiu, von Platen, M. Eminescu.

Eufemismul

Este conceptul operațional care implică folosirea unei expresii sau al unui cuvânt elegant pentru a desemna o realitate negativă.

Literatura populară

Folclorul literar

Etimologie

Termenul folclor este un compus de origine englezească provenind din folk + lore – popor + înțelepciune. Termenul a fost introdus în anul 1846 de către reverendul englez William Thomson.

Definiție

Folclorul reprezintă totalitatea creațiilor populare ale unei nații indiferent de domeniu, literatură, muzică, artă picturală, coregrafie etc.

Literatura populară reprezintă așadar o componentă importantă a folclorului incluzându-se așadar în aceasta.

Trăsături ale literaturii populare

Caracterul oral – este o trăsătură esențială a creației literare folclorice dar nu este specifică numai acestora deoarece toate operele foarte vechi s-au transmis pe cale orală. Oralitatea presupune așadar un anume modul de transmitere ci și cel de elaborare respectiv receptare deoarece opera folclorică are de obicei finalitate practică.

Caracterul colectiv – derivă evident din cel oral și este specific creației populare deoarece aceasta se elaborează colectiv se receptează în colectivitate și mai ales exprimă o mentalitate colectivă, generală, oamenii din popor ne fiind interesați de cazuri particulare.

Caracterul anonim – derivă din cel oral și colectiv, identitatea autorului inițial pierzându-se, receptorul popular este interesat în primul rând de creație și nu de creator.

Caracterul sincretic:

Sincretismul – simultaneitatea mai multor forme de artă în generarea și desfășurarea unei creații.

Opera populară nu poate face disocierea între mai multe forme de artă, astfel balada nu va fi întotdeauna însoțită de muzică, o doină de mișcare scenică, un basm de mimică și scenică.

Genuri și specii ale literaturii folclorice

La fel ca și literatura cultă, literatura folclorică cuprinde toate cele trei genuri literare: liricul, epicul și dramaticul.

Genul liric se împarte în trei categorii

Lirica diurnă – cuprinde ca specie majoră cântecul. Tot în categoria cântecelor se situează și doina care este de fapt un cântec de jale.

Lirica de cugetare – cuprinde specii ca ghicitoarea, proverbul, zicătoarea și frământarea de limbă.

Lirica ritualică – cuprinde acele creații care se leagă de un anumit eveniment și aici se includ: strigarea, bocetul, orația de nuntă.

Genul epic se împarte și el în două mari categorii:

Epica în versuri cuprinde specii ca: balada, colinda, legenda.

Epica în proză are ca specii: basmul, snoava, legenda narativă.

Genul dramatic este foarte dezvoltat în literatura populară dar nu se concretizează propriu-zis în specii, se cunosc totuși câteva forme de teatru populare:

Teatrul cu măști zoomorfe

Teatrul religios- irozii, scena nașterii pruncului Iisus

Teatrul de păpuși: Mărioara și Vasilache

Balada

Specie epică în versuri cu caracter legendar narativ care se axează pe evenimente mitice, istorice sau fantastice aducând în primul plan figurile unor domnitori vestiți, ai unor eroi populari sau ai unor haiduci. Termenul original românesc pentru această specie era cel de „cântec bătrânesc”, termenul baladă a fost introdus din limba franceză de către Vasile Alecsandri în anul 1852 când publică culegerea intitulată „Poezii Poporale”

Asonanța

Figură fonetică, formă a aliterației care constă în repetarea unui sunet consonantic.

Ex. „Pe-un picior de plai”

Ex. „Prin vulturi, vântul viu vuia” (Coșbuc)

Personificarea

Figură de stil prin intermediul căreia animalelor și obiectelor neînsuflețite li se conferă atribute umane cu ajutorul cărora se transformă în persoane sau simboluri.

Ex. Calul năzdravan, Miorița, Pâinea, Codrul

Paralelismul sintactic

Este figura de stil care constă în repetarea aceluiași structuri sintactice la începutul unui vers (compus din versuri sau chiar strofe, având rolul de a crea impresia de simetric).

Ex. „Fluieraș de fag

Mult zicea cu drag

Fluieraș de os

Mult zicea duios

Fluieraș de soc

Mult zicea cu foc”

Ex. „Plumb” – George Bacovia

Elemente de prozodie (rima, ritmul și măsura)

Rima – figură sonoră care constă în împotrivirea unor terminații de vers care produc un efect eufonic.

Tipuri de rimă:

Rima împerecheată (1-2, 3-4, 5-6)

Rima încrucișată (1-3, 2-4, 5-7)

Rima îmbrățișată (1-4, 2-3, 5-8, 6-7)

Monorima (1, 2, 3, 4) – specifică creațiilor populare

Ritmul – reprezintă succesiunea silabelor accentuate și neaccentuate dintr-un vers. Cele mai cunoscute ritmuri sunt: iambul, trohaicul, dactilul, ambibrahul.

Măsura – reprezintă cantitatea silabică a unui vers adică numărul de silabe din fiecare vers.

Ritmul trohaic

Este un ritm bazat pe un picior metric bisilabic în care prima silabă este accentuată și a doua neaccentuată.

Este specific creației populare dar apare și în cea cultă ca de exemplu: „Revedere” de M. Eminescu.

Genul liric și speciile sale

Definiție

Este unul dintre genurile literare fundamentale în care sentimentele și ideile autorului se exprimă în mod direct și nemijlocit. În genul liric este obligatorie prezența unui eu liric deoarece modalitatea principală de exprimare este monologul liric care alternează uneori cu descrierea. Genul liric are drept trăsătură principală subiectivitatea absolută a exprimării, în general genul liric este asimilat ideii de poezie deoarece majoritatea speciile lor sunt în versuri, cu toate acestea există și specii literare în proză: romanul liric unde se încadrează „Thalasa” de Al. Macedonski sau „Cântarea României” de Al. Russo.

Geneză

Genul liric are o vechime considerabilă, primele texte lirice păstrate datând din jurul anului 2600 Î.H. Primele texte lirice au apărut în Egiptul antic și au ajuns până în contemporaneitate prin inscripționarea lor pe pereții interiori ai piramidelor. Manifestările lirice apar la majoritatea popoarelor antice, astfel în Biblie avem câteva fragmente care pot fi considerate poetice, anume: ”Cântarea cântărilor” atribuită regelui Solomon și „Psalmii” atribuiți regelui David. Cu toate acestea primele nume de poeți în adevăratul sens al cuvântului apar în Grecia antică: Pindar, Safo, Anacron, Alceu (Alcaios). La noi poezia ca formă lirică propriu-zisă apare târziu la nivelul cult , deși era foarte bine dezvoltată în folclor. Primul nostru versificator este mitropolitul Dosoftei care în 1673 creeză „Psaltira pre versuri tocmită”. Primul adevărat poet original este un cronicar moldovean Miron Costin care este autorul primului poem filozofic românesc intitulat „Viața lumii”. Poezia se dezvoltă în țările române abia la sfârșitul secolului XVIII-lea avându-i ca reprezentanți pe : Iancu Văcărescu, Ienăchiță Văcărescu, Nicolae Văcărescu, Costache Conachi și Anton Pann.

Clasificare

Speciile lirice fiind foarte numeroase și neomogene nu au putut fi clasificate conform unui criteriu universal. S-au impus totuși două clasificări care nu sunt infailibile dar sunt didactice:

După criteriul formal:

Poezii cu formă liberă

Poezii cu formă fixă:

Gazelul

Sonetul

Rondelul

Madrigalul

Catrenul

Terțina

Distihul

După criteriul conținutului:

1. Lirica cetățenească

Oda

Imnul

Panfletul

Satira

Epigrama

2. Lirica filozofică

Meditația

Elegia

Poemul filozofic

3. Lirica intimă

Idila

Romanța

Egloga

4. Lirica peisagistică

Pastelul

Pașoptismul

Etimologie

Termenul pașoptism care desemnează o perioadă importantă din istoria literaturii române este provenit de la denumirea haplologică a anului revoluționar 1848.

Definiție

Pașoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 și 1860 perioadă care pentru literatura română înseamnă epocă de modernizare, de afirmare a romantismului și de fundamentare a majorității speciilor.

Cronologie

Această epocă înțeleasă în sens larg se poate diviza în trei perioade:

Prepașoptismul (1830 –1840)

Pașoptismul (1840 – 1860)

Postpașoptismul (1860 – 1870)

Premisele apariției Pașoptismului

Pașoptismul nu trebuie înțeles doar ca o perioadă literară ci mult mai larg ca o perioadă de avânt cultural în care cultura românească se deschide către valorile occidentale. Această revoluție culturală nu ar fi fost însă posibilă fără niște transformări cum ar fi:

1863 Al. Ioan Cuza dă o lege prin care învățământul primar devine gratuit și obligatoriu

1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iași

1864 Apare universitatea București

1816 Prima reprezentație de teatru la Iași

1829 Apar primele ziare românești:

Țara Românească → „Curierul românesc” cu suplimentul „Curier de ambe sexe”

Moldova → „Albina românească” cu suplimentul „Alăuta românească”

Transilvania → „Gazeta de Transilvania” cu suplimentul „Foaie pentru minte, inimă și literatură”

Adevărata revoluție apare nu însă cu ziarele ci cu apariția primelor reviste literare:

1840 „Dacia literară”

1844 „Propășirea”

1855 „România literară”

Fundarea speciilor

Pașoptismul este o perioadă importantă pentru literatura română și datorită faptului că acum sunt puse bazele primelor specii literare cum ar fi : meditația, elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila și egloga.

Afirmarea romantismului

În jurul anului 1848 romantismul este un curent la modă în toată Europa, astfel încât el ajunge și în țările române sub o formă moderată însă, fiind mai ale un curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentanții romantismului de acum dau operei lor un pronunțat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori și revoluționari.

Reprezentanți

Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Cârlova, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu.

Junimea și junimismul

Junimea este cea mai importantă mișcare literară românească din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Importanța ei derivă din atingerea unor obiective importante cum ar fi: fondarea unei limbi literare și dezvoltarea literaturii precum și din faptul că la cenaclul „Junimea” au fost lansați scriitori importanți cum ar fi: M. Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu.

Societatea „Junimea” ia naștere în anul 1863 sub lozinca: „Entre qui veut, reste qui peut”, membrii fondatori ai societății „Junimea” au fost: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosseti, Vasile Pogor și P.P. Carp.

La început activitatea „Junimii” a fost predominant iluministă în sensul că scopul ei principal era de a ridica nivelul cultural al publicului prin susținerea unor „prelecțiuni populare”. La 1 Martie 1867 apare primul număr al revistei „Convorbiri literare” revista aparținând cenaclului „Junimea”, apărută din inițiativa secretarului „Junimii” Iacob Negruzzi. Revista „Convorbiri literare” va fi cea mai importantă revistă literară românească timp de șase decenii deoarece în paginile sale sunt publicate cele mai cunoscute poeme eminesciene, basmele lui Creangă, nuvelele lui Slavici și chiar unele schițe ale lui I. L. Caragiale.

De-a lungul activității sale societatea „Junimea” a avut patru mari obiective:

Formarea unei limbi literare și înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin

Încurajarea literaturii române

Ridicarea nivelului cultural și literar al publicului

Formarea spiritului critic

Toate aceste obiective au fost împlinite de societatea „Junimea” grație activității critice a lui Titu Maiorescu conducătorul ei.

Titu Maiorescu „Spiritus Rector” al Junimii

Titu Maiorescu este una din figurile cele mai importante ale culturii românești din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Născut la Craiova în 1840, Titu Maiorescu își face studiile la Austria și Germania, obținând doctoratul în filozofie la Tuningen în Germania. Cea mai mare parte a activității sale se desfășoară la Iași unde pe lângă rolul său important de la „Junimea” desfășoară și o succintă activitate politică ca membru important al Partidului Conservator. Va ocupa funcții importante cum ar fi cea de Ministru al Educației, Ministru al Culturii și Prim-ministru pentru o scurtă perioadă. Moare în anul 1914.

Ca om de cultură, Maiorescu a fost preocupat în primul rând de problemele limbii naționale și ale literaturii naționale. În ceea ce privește problema limbii, Maiorescu intră în conflict cu susținătorii etimologismului și latinismului din Ardeal considerând că limba română trebuie să fie o limbă fonetică în care să se scrie și să se pronunțe în același fel, el susține de asemenea necesitatea de a înlocuii alfabetul chirilic care se folosea până atunci cu alfabetul latin, deoarece limba română este o limbă neolatină. Această inițiativă a lui Maiorescu va devenii lege a Academiei Române în 1884. Aceste probleme au fost tratate pe larg de Maiorescu în articolul „Despre scrierea limbei române din 1866”. Maiorescu se simpte atras și de alte probleme pe care le tratează pe larg în studii cum ar fi:”Limba română în jurnalele din Austria” în care critică stilul greoi și încărcat de germanisme a ziariștilor ardeleni; „Beția de cuvinte” în care critică stilul încărcat al unor scriitori contemporani lui, „Răspunsurile revistei contemporane” în care polemizează cu scriitorii afirmați la revista „Contemporanul” condusă de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cu dobrogeanu-Gherea, Maiorescu polemizează timp de câțiva ani, acesta fiind oponentul său cel mai important din punct de vedere ideologic.

Mai mult efort se înregistrează în ceea ce privește probleme literaturii, interesul lui Maiorescu și al „Junimii” pentru literatură în 1867 când membrii cenaclului intenționează să alcătuiască o antologie de poezie românească pentru uzul școlar, spre surprinderea lor descoperă ca nu au cu ce să umple această antologie deoarece poezia românească de până atunci număra doar câteva opere cu adevărat valoroase, în acest sens, Maiorescu va publica studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” studiu alcătuit din două părți: „Condițiunea materială a poeziei”; „Condițiunea ideală a poeziei”. Prin acest studiu, Maiorescu critică, uneori caustic, nereușitele poeților contemporani și încearcă să ofere un model, niște critice ale poeziei valoroase.

Alte studii dedicate diferitelor probleme sunt:

„În contra direcțiunii de azi în cultura românească” în care marchează celebra teorie a formelor fără fond; „Poeți și critici”; „Comediile domnului Caragiale”; „Eminescu și poeziile lui” sau „Oratori, retori, limbuți”.

Studiul lui Maiorescu „În contra direcției de azi în cultura românească” indică faptul că marile realizări culturale din anul 1868 sunt de fapt numai niște iluzii, înainte de a consolida cultura românească propriu-zisă, au fost împrumutate elemente occidentale de mare însemnătate modernă, dar al căror înțeles nu este perceput de păturile superioare ale societății care le comandă; apariția școlilor, universităților, jurnalelor, muzeelor și a teatrelor sunt în studiul lui Maiorescu doar forme fără fond, apar în societate dar nu sunt folosite pentru adevărata lor întrebuințare, în ele umblă fele de fel de culturi occidentale dar cultura autohtonă dispare din această îmbinare, Maiorescu încearcă să revină la cultura românească care să fie percepută de toate clasele sociale.

Arta poetică

Specie poetică în care scriitorul își manifestă propria concepție despre artă (rolul artei, misiunea poetului, mijloacele artistice predilecte). Artele poetice mai poartă și numele de poeme programatice, de regulă ele sunt prezente în primul volum, așezate chiar în fruntea acestuia.

Prima astfel de poezie îi aparține poetului latin Horațiu și se numește „ars poetica”. În literatura română arte poetice cunoscute sunt „Epigonii”, „Scrisoarea a II-a”, „Criticilor mei” pentru Eminescu, „Poetul” pentru Coșbuc, „Rugăciune” pentru Octavian Goga, „Plumb” pentru George Bacovia, „Testament” pentru Arghezi.

Sonetul

Specie lirică cu formă fixă alcătuită din 14 versuri grupate de obicei în două catrene și două terține (Sonetul italian); sau un grup de doisprezece versuri – trei catrene, două versuri concluzie (modelul englezesc).

Rima catrenelor este îmbrățișată iar a terținelor este liberă. Există regula ca într-un sonet să nu se repete nici un fel de cuvânt cu excepția instrumentelor gramaticale (conjuncția, articolul și verbul auxiliar).

Sonetul a apărut în evul mediu timpuriu, fiind „inventat” de poeții trubaduri francezi. Sonetul se dezvoltă în Italia renascentistă fiind reprezentat de Petrarca, Dante Aligheri, Michelangelo Buonarotti.

În literatura română specia sonetului este ilustrată de: Mihai Eminescu și V. Voiculescu, Al. Macedonski, V. Eftimiu și Mihai Codreanu.

Glosa

Poezie cu formă fixă alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă plus două strofe, inițială și cea finală.

Fiecare strofă începând cu cea de-a doua, comentează un vers al strofei inițiale cunoscută și sub numele de strofă temă. Strofa finală reia versurile strofei temă în ordine inversă.

Ataracsia stoică

Concept filozofic specific filozofilor stoici (Zenon, Xeneka, Epictet, Marc Aureliu) care constă în detașarea rece, senină, resemnată de realitatea evenimentală.

Conform lui Shopenhauer atarcsia stoică este singura cale de evadare a geniului dintr-o lume prozaică și mercantilă.

Balada cultă

Creație epică în versuri de dimensiuni ample având în centru un eveniment istoric, eroic sau mitic. Se aseamănă cu varianta populară dar permite mai mult intruzia elementelor lirice: ”Sburătorul” de I. H. Rădulescu, „Pașa Hasan”, „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger” de Gerge Coșbuc.

Simbolismul

Simbolismul este un curent literar care a apărut în Franța, ca o reacție împotriva mișcărilor numite romantism retoric sau decadent, parnasianism și naturalism. Numele simbolismului a fost împrumutat dintr-un celebru articol-manifest, publicat la sfârșitul secolului XIX de către Jean Moreas, care a fost considerat inițiatorul mișcării literare. Dintre mari poeți francezi de orientare simbolistă îi amintim pe : Charles Baudelaire, cu celebrul său volum „Florile răului”, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stefane Mallarme.

Simbolismul românesc a avut doi mari reprezentanți, și anume Alexandru Macedonski și pe George Bacovia. Alți simboliști notabili au fost: Dimitrie Anghel, Ștefan Petrică, Ion Minulescu, Elena Farago. Simbolismul literar s-a manifestat sincronic cu cel pictural și muzical, realizând un veritabil sincretism al artelor moderne. În pictură, curentul simbolist a fost marcat de afirmarea impresioniștilor și a postimpresioniștilor universali și naționali precum: Eduard Manet, Edgar Degas, P.A. Renoir, Paul Cezanne, Henri Matisse, Vincent van Gogh. Dintre pictorii, îi amintim pe: Nicolae grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Aman. Simbolismul s-a manifestat și în muzică, impunând compozitori precum: Johannes Brahms, Bedrich Smetana, Manuel de Falla, Edvard Grieg, Charles Gounod, J. Massenet, Claude Debussz, iar dintre cei naționali – Gheorghe Dima și Ciprian Porumbescu.

Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus parnasianismului, ci l-a integrat, astfel în rondelurile lui Al. Macedonski, coexistând elemente preluate din ambele curente. Cercetătorii fenomenului cultural consideră că există două etape în simbolismul românesc, una amplă, între 1880 – 1914, și cealaltă mai succintă, între 1914 – 1920. Așadar, simbolismul autohton, a parcurs o perioadă de patru decenii în care datorită acestui curent, s-a înnoit poezia românească.

Simboliștii consideră că limbajul poetic se bazează pe sugestia sonoră a cuvintelor și pe corespondențele secrete dintre idee și forma acustică sub care ea apare; astfel, pentru simbolistul francez Stephane Mallarme, poezia trebuie să fie capabilă să sugereze cititorilor sentimentele și, mai ales, senzațiile trăite de autor: „ A numii un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcerea care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul…”.

Simboliști selectează din lexic cuvintele cele mai melodioase și mai muzicale, capabile să sugereze trăirile acestora. Al. Macedonski susține că „arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puțin decât arta muzicii”, iar poetul francez Paul Verlaine lansează ideea bine cunoscută: ”Muzica înainte de toate!”.

Simboliștii au modificat și versificația, pentru că au renunțat la rimele tradiționale și au introdus versul liber. Macedonski este primul poet român care a publicat, în 1880, creații în versuri libere, fără rimă și fără ritm. Ulterior, el a renunțat la această formă prozodică, considerând că poezia neversificată se apropie prea mult de proza ritmată.

Alți poeți simboliști au continuat să cultive versul alb precum Ovid Densusianu sau Ion Minulescu, acesta din urmă căzând și într-un retorism prețios și grandilocvent.

Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme și motive lirice: motivul citadin al orașului sau al târgului provincial, ale căror monotonie și viață mediocră provoacă nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase (spații orientale sau utopice); tema marii plecări, receptată ca o călătorie spre necunoscut; tema naturii, receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească; motivul ploii și al toamnei, care apare în mod constant la toți simboliștii; motivul iubirii înțeleasă nu ca împlinire ideală, ci ca resimțire ca nevroză; motivul instrumentelor muzicale care acompaniază melancolia sufletească și exprimă emoții grave (vioara, dolina, harfa) ori violente (fluierul, fanfara); motivul solitudinii ființei, care descinde din poezia romantică. În simbolism imaginea singurității își pierde granduoarea, devenind elegică și intimă. Efectele ei sunt melancolia și spleen-ul, un amestec de tristețe, dezolare și plictiseală profundă. Spleen-ul simbolist a fost exprimat, prima oară în literatura universală, de Charles Baudelaire, iar la noi, de Șstefan Petrică, Traian Demetrescu și, mai ales, de George Bacovia.

Parnasianismul

Este un curent literar apărut în Franța, în jurul anului 1870 ca o reacție față de romantism.

Parnasianismul respinge din start exprimarea sentimentelor prin poezie. Parnasienii doresc o poezie impersonală în care să nu se simptă prezența eului poetic și de aceea sunt interesați de perfecțiunea formei și nu de conținut. Ei cultivă masi les speciile fixe cum ar fi sonetul și rondelul și folosesc un limbaj artificial, având ca motive recurente, pietrele și metalele prețioase și culorile strălucitoare.

Reprezentanți:

Theodor Gautier, Jose Maria Heredia, Theodore de L’Isle Adam

Modernismul

Este o mișcare ideologică și culturală care s-a manifestat în toată Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Modernismul constă într-o mișcare de înnoire a formulei artistice, o desprindere de tradiție dar nu și o negare a acesteia. Modernismul este concept larg care include într-o anumită măsură curente literare cum ar fi: Simbolismul, Expresionismul, Impresionismul, Dadaismul, Cubismul, Constructivismul și Suprarealismul.

La noi Modernismul se manifestă prin raportare polemică la Tradiționalism sau Ortodoxism. Polemica dintre Modernism și Tradiționalism se concretizează în opoziția ideologică dintre revistele „Sburătorul” și „Gândirea”.

Modernismul românesc se manifestă așadar în jurul revistei și cenaclului „Sburătorul” avându-l ca teoretician pe criticul literar Eugen Lovinescu.

Eugen Lovinescu este alături de Garabet Ibrăileanu cel mai important critic al generației sale, doctorand la Paris la Sorbona și adept al metodei critice impresioniste a lui Emil Faguet.

Ideile lui Lovinescu despre Modernism sunt presărate în numeroasele studii și articole critice dar mai ales în : „Pași pe nisip”, „Memorii”, „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”.

În opinia lui Lovinescu, Modernismul românesc se bazează pe două mari principii: principiul sincronismului și teoria imitației. Deși adept a lui Maiorescu, Lovinescu nu este de acord cu „teoria formelor fără fond” considerând că o cultură tânără cum este ce a românească trebuie să împrumute formele de la țările mai avansate urmând ca treptat să-și ridice fondul la același nivel. Aceste teorii au stârnit vii controverse în epocă dar ele s-au tradus la modul practic prin afirmarea unor scriitori moderniști lansați la „Sburătorul” cum ar fi: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Camil Baltazar.

Alți reprezentanți ai Modernismului românesc care au fost susținuți de Lovinescu sunt: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Alexandru Philippide.

DICTIONAR DE CULTURA

GENERALA

CONCEPTE OPERATIONALE

Tema este continutul abstract al unei intregi opere sau al unei secvente dintr-o opera: situatia, conflictul, aspectul cu caracter general care sta la baza operei si in jurul caruia se dezvolta o intreaga lume. Tema se poate diviza în mai multe unitati. Unitatile care contribuie la realizarea unei teme se numesc motive literare. Fiecare tema isi subsumeaza un anumit numar de motive.

Bildungsroman – “Amintiri din Copilarie” reprezinta o opera

Literara ce se plaseaza la granite dintre realitate si fictiune.

Dincolo de toate, opera lui Creanga este un bildungsroman,

Adica un roman de formare, reprezentand formarea personalitatii

Lui Nica a lui Stefan a Petrei “de cand a facut ochi” pana cand pleaca la seminar.

Axis mundi – Toate cele 4 parti ale Amintirilor se deschid cu o

Imagine a satului natal, dovada ca la Creanga acesta devine axis mundi (centrul lumii).

Cuvintele Eclesiatului – “Desertaciunea desertaciunilor si totul e desertaciune”.

Momentul nonduratei – Nici ieri, nici azi; miezul noptii, ceasul vecerniei (la Eminescu).

Suprapersonaj – (in Mara) manastirea devine echivalentul unei cetati protectoare, aparatoarea Persidei.

Episod anticipator – Episod ce sugereaza nasterea unei povesti de dragoste fara a marca insa in vreun fel coordonatele desfasurarii acestei iubiri.

Vina tragica – Vina fara vinovat.

Personaj tragic – Personaj care merge pe un drum periculos si care stie ca, undeva, candva i se va intampla ceva grav.

Literatura tezista – Literatura cu tendinta.

Viata ca vis – “Ca vida e sueño” (introdusa de Calderon de la Barca).

Dictonul lui Horatiu – “Carpe diem!” (Traieste clipa!).

Good night ballade – o replica de la nivelul scenei (Romeo si Julieta – actul 3 scena 2): “o, divina noapte ! Nu-I decat un vis” introduce o tema findamentala in literatura : viata ca vis (la vida es sueño – Calderon de la Barca). Se observa in aceasta scena insistenta repetitie noapte buna. In opera lui Shakespeare exista asa numitele blade de bun ramas(Good night ballade) compuse pentru a deplange soarta unui condamnat la moarte. In context idea de bun-ramas prefigureaza despartirea de viata a lui Romeo.

Tragedia – a aparut si s-a dezvoltat pe pamanturile grecesti, reprezentantul de seama fiind Sofocle (Oedip – rege; Oedip la Colonas; Antigona) acestuia i se adauga Eschil (Persii) si Euripide. Specia isi trage radacinile din ditiramb – poem liric ce se canta la sarbatorile lui Dyonisos – zeul vegetatiei si al vinului. Personajele care alcatuiesc carul – specific tragediilor antice – purtau pe fata masti de tap, ei infatisandu-i pe satiri. Prin urmare numele tragediei vine din grecescul tragos care inseamna cantecul tapului.

Formule si clisee internationale

Arca lui Noe – combinatie de…, varietate

Panza Penelopei – eschivare, amanare de la ceva ce nu-ti convine

De la Ana la Caiafa – a plimba pe cineva din loc in loc in vederea solutionarii unei probleme care de fapt nu se va rezolva

A se spala pe maini ca Pillat din Pont – a se eschiva

Sabia lui Damocles – pericol imminent

Calcaiul lui Achile – slabiciune, punct vulnerabil

Firul Ariadnei – salvare, fir calauzitor

Fata Morgana – miraj, iluzie

Patul lui Procust – constrangere

Nodul Gordian – solutie simpla si rapida a unei probleme grele in aparenta

Oul lui Columb –solutie simpla si rapida a unei probleme grele in aparenta

Marul Discordiei – motiv de cearta

Turnul Babel – multime pestrita, lucruri in haos

Furcile Caudine – greutati, impedimente foarte mari

Lampa lui Diogene – cautarea fara success a unei utopii

Acarul Paun – tap ispasitor

Magarul lui Buridan-Jean Buridam (1295-1356), filozof francez care a studiat si predat la Paris, a formulat un exemplu ilustrativ, ramas celebru, privitor la luarea unei decizii in situatii cand nu exista nici un motiv pentru a prefera una dintre alternativele posibile. Astfel, un magar asezat la egala distanta de doua gramezi de fan identice va muri de foame, nestiind pe care sa aleaga.

Anteriul lui Arvinte-Arvinte este tipul zgarcitului ridicol care, avand coatele roase la anteriu, le-a petecit taind din maneci. Cum lumea se prapadea de ras, si-a facut maneci taind din poale. Astfel, pana la urma, anteriul nu mai semana nici macar cu un mintean.Celor ce se la fel, adica celor ce strica intr-o parte pentru a “repara” in alta, in loc sa cumpere obiectul respective, li se spune ca procedeaza ca Arvinte cu anteriul lui.

Acarul Paun-A existat intr-adevar si ar fi ramas anonim daca o grava ciocnire de trenuri intamplata acum patru decenii pe linia Ploiesti-Buzau nu i-ar fi adus o trista celebritate. Ancheta asupra catastrofei scotand basma curata pe adevaratii vinovati –oameni cu trecere-, a gasit ca singur vinovat pe acarul din statie, pe nume Ion Paun. De atunci “acarul Paun” indica persoana asupra careia se arunca greselile altora, tapul ispasitor.

Simboluri

Simbolul- figura de stil care substituie, pe baza unei anumite legaturi, un element abstract sau generic cu un obiect sau o imagine concreta. Simbolul poate functiona atat in ordine lingvistica, la nivelul cuvantului, cat si in ordine obiectuala.

Simbolul pentru pisica – simbolul oscileaza intre conatatii pozitive si negative, ceea ce se explica prin atitudinea ei deopotriva blanda si ascunsa. Astfel in Japonia e un animal de rau argur spunandu-se ca poate ucide femeiile si poate sa le ia infatisarea. In Cambogia ea are conotatii pozitive, imbracand conotatiile pe care le au la noi Paparudele (aduc ploaia). Pisica este intruchiparea intelepciunii iar in Egiptul Antic era venerate in chip de pisica zeita Bastet. Pisica este considerate uneori sluga a iadului. In multe traditii pisica neagra intruchipeaza intunericul si moartea.

Apa – semnificatiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante: originea vietii, mijloc de purificare, centru de regenerare. Apa contine tot ceea ce este virtual, ce nu are inca forma, samanta primordiala, toate semnele dezvaluirii viitoare dar si pe cele ale mortii . In Asia apa reprezinta simbol al fertilitatii, intelepciunii, harului si virtutii. Apa era leac si elixir al vietii. Pe langa conotatiile pozitive apa are si conotatii negative (potopul)

Oglinda – este un stravechi obiect al civilizatiei umane. Pe langa rosturi practice, ele mai aveau si o serie de functii magico-religioase foarte importante. In istoria culturii oglinda este un simbol cunoasterii, metafora a literaturii si artei, punctual de plecare al tuturor dedublarilor. Ea nu semnifica insa o cunoastere directa ci una refractata, mijlocita pusa sub incidenta lunii, a apei, a principiului feminin si a noptii. Oglinda da o imagine inversata a obiectului si, ca atare, este o indepartare de Principiu si de Esenta. Multe popoare cred ca in oglinda nu se reflecta imaginea adevarata a omului, ci o dublura a sa, adesea cu insusiri malefice. De aici interdictia de a-ti privi chipul in apa. Oglinda curata este un simbol al puritatii si o emblema a Fecioarei Maria iar cea murdara un simbol al minciuni si al pacatului.

Fereastra – este “ochiul” casei. Ea mediaza opozitiile inauntru – afara , inchis – deschis, pericol – siguranta, leaga intimitatea casei (familiei) de lumea exterioara. Este locul intrarilor si iesirilor neingaduite, de acea pe fereastra se presupune ca pot intra duhurile rele. De aici obiceiul de a depune la ferestrele ce dau in strada diferite obiecte si plante, de a atarna ferestre cu prorietati protectoare. O asemenea functie o are la romani si crucea ferestrei. Tot pe fereastra se rapeau fetele atunci cand parintii se impotriveau casatoriei. In mituri, povesti si poezia de dragoste fereastra este hotarul ce desparte doi indragostiti.

Privighetoarea – se bucura de un renume universal datorita frumusetii cantecului ei nocturn care exprima toate sentimentele nascute in sufletul oamenilor de legatura intima dintre moarte si iubire. Potrivit unei vechi legende, se presupune ca privighetoare isi canta viersul de dragoste apasandu-si pieptul pe un ghimpe de trandafir, ceea ce explica tonul ei elegiac.

Ciocarlia- este asociata ideii de evolutie si involutie,ascensiune si coborare, datorita zborului ei sagetat spre cer. Cantecul ei este o oda a bucuriei, o chemare la viata si iubire. Este prin excelenta un simbol ascensional, corelat cu lumina si cu zorile, dar si cu puritatea sau vitalitatea.

MITURI

Mitul – “este o istorie sacra, un eveniment primordial care a avut loc la inceputul timpului”. (Mircea Eliade)

In literatura romana exista 4 mituri fundamentale: mitul zburatorului, mitul estetic (al jertfei creatiei – Mesterul Manole),

mitul transhumantei (Miorita), si mitul etnogenezei (Traian si Dochia). Mitul zburatorului sta la baza unor poeme precum “Calin (file din poveste)” si “Luceafarul”. Conform folclorului Zburatorul este o semidivinitate erotica de factura malefica, o fiinta eternal, un demon frumos, “un Eros adolescent”. Despre acesta se spune ca are infatisarea corespunzatoare capacitatii sale de seductie, el putandu-se metamorfoza in sarpe, zmeu sau sub forma de foc. Conform credintei populare Zburatorul se intruchipeaza din visul celei ce patimeste de focul dragostei. In literatura romana Zburatorul este intruchiparea dorului de barbatul iubit si intruchiparea ideala a iubitului. Desi el ataca fetele tinere, neveste

parasite si vaduvele el nu este un demon insetat de sange, un vampir si nu se hraneste cu sangele victimelor sale.

Mitul Faustic- Faust (1480-1540) a fost un alchimist si un astrolog german. Despre el legenda pretinde ca si-ar fi vandut sufletul diavolului, in schimbul redobandirii tineretii. Intamplarile legate de biografia lui legendara au devenit subiectul a numeroase carti populare si opere celebre ale literaturii si artei universale.

Viata lui Faust a fost dramatizata de scriitorul englez Marlowe. Tema lui Faust a fost reluata in literatura germana (Lessing, Heine, Lenau) si in alte literature (Puskin, Espronceda), in muzica (Berlioz, Liszt, Eisler) si in pictura (Rombrandi, Delacroix). Dintre operele literare inspirate din viata lui Faust amintim tragedia cu acelasi nume a lui Goethe. In aceasta opera, marele scriitor face din personajul lui Faust simbolul aspiratiilor si straduintelor de veacuri ale omului de a cunoaste si de a adanci adevarul, intruchiparea sensului real al vietii: slujirea umanitatii prin munca si creatie. In literatura romana, mitul faustic a fost folosit de D. Bolintineanu (“Sorin”) si V. Eftimiu (“Cocosul negru”, “Doctor Faust vrajitor”).

Narcis – tanar frumos, fiul nimfei Liriope si al raului Cephios, care s-a indragostit de imaginea lui oglindita in apa, fiind pedepsit de zeita Nemesis pentru ca a respins dragostea nimfelor. Mistuit de aceasta dragoste fara leac, tanarul moare, jelit de nimfe iar cand acestea vor sa-I puna corpul pe rug, el se preface intr-o floare galbena, invelita in mai multe foi albe. Interpretarea moralizatoare a acestui simbol are in vedere vanitatea, egocentrismul,dragostea si satisfactia de sine.

Vampirul – mort despre care se presupune ca-si paraseste mormantul si se intoarce pentru a suge sangele celor vii. Aceata credinta este raspandita mai ales in Europa Centrala si de Est. La mai multe popoare, trupul mortilor al caror suflet se credea ca se va intoarce ca vampire este strapuns cu un tarus de lemn. Traditia spune ca victimele vampirilor drvin, la randul lor, vampiri. Uneori, vampirul, dupa ce isi paraseste trupul-gazda, sufera o metamorfoza, luand infatisarea unui glob sau a unei roti de foc, caine, porc, pisica etc. La romani, stigoiul este un spirit malefic iar mitul vampirului este reprezentat de Dracula.

Androginul – fiinta fabuloasa din mitologia greaca, jumatate barbat si jumatate femei. Scindarea celor doua jumatati este poruncita de Zeus, ca pedeapsa ca aveau o putere miraculoasa, dar si o trufie fara margini. Jumatatile tanjeau dupa refacerea intregului iar dorul lor de contopire le faceau sa uite de toate si ajungeau la pieire. Zeus se temea ca neamul omenesc se va stinge si s-a indurat de oameni, dandu-le posibilitatea sa reface prin unirea jumatatilor unitatea originara pierduta. Refacerea se infaptuieste prin atractia jumatatilor taiate, ele se cauta pana isi gaseste fiecare perechea.

Tristan si Isolda – cuplu a carui poveste de dragoste reprezinta unul dintre miturile medievale ala iubirii pe care nici moartea nu le poate invinge. Tristan, erou de tip cavaleresc, originar din Britania este rapit de pirate si ajunge la curtea regelui Mark, unchiul sau. Aici el devine favorit regal prin povestile spuse si este adoptat de Mark. In luptele impotriva cavalerilor irlandezi scapa tara Cornwall de tribute si este ranit de o arma otravita dar este salvat de regina Irlandei, Isolda, pe care ulterior regele Mark vrea sa o ia in casatorie. Tristan este trimis sa o peteasca, dar mana Isoldei nu poate fi obtinuta decat de cel care ucide deragonul din Irlanda. Tristan indeplineste misiunea ,dar , pe drumul spre Cronwall, bea impreuna cu Isolda, din greseala, bautura magica destinata mirilor. Mark, gelos, ii exileaza pe amandoi. Povestea de dragoste se incheie cu moartea celor doi. Pe mormantul lor rasar o vita de vie si un trandafir.

Eros – divinitate primordiala a miturilor grecesti, fiul zeitei Afrodita. Dupa Hesiod, intai s-a nascut Haosul, apoi “largul Pamant” si zeul Eros. Este zeul cel mai vechi, care le daruieste indragostitilor asemenea spirit de sacrificiu, incat primesc sa moara pentru altii. Eros realizeaza armonia universului prin atractia contrariilor care apare nu numai intre oameni, intre vietuitoare, ci si intre astir, sunete si partile corlului. Iubirea devine astfel o forta cosmica, principiul ordonator al lumii.

Thanatos – zeul mortii in mitologia greaca, caruia ii corespunde divinitatea feminine romana Mors (Moartea). Era fiul zeitei primordiale Nyx (Noaptea) si fratele lui Hypnos, zeul somnului. Hesiod il numeste in Theogonia “odiosul Thanatos”, “zeul teribil” care are “inima de fier, suflet de arama, nepasator in pieptul sau” si care se afla in dusmanie chiar cu zeii nemuritori.

Phoebus – supranume al zeului Apollo adorat in Grecia ca divinitate solara. Numele lui are semnificatia de limpede, stralucitor, straveziu.

Apolinic ≠ Dionisiac (adjective)

-ceea ce tine de lumina -ceea ce tine de intuneric

-temperamental, optimist, -pesimist, cu inclinatii spre

cu inclinatii spre veselie, macabre, cinism, chiar

echilibru comportamental, autodistrugere

generozitate

-apolinicul tine de Clasicism -dionisiacul tine de Romantism

Phateon – este fiul zeului Helios si nesabuitul conducator al carului solar pe care il obtine cu greu de la tatal sau. El va muri rastogolindu-se intru-un torent de flacari, si, pentru a impiedica un incendiu universal Zeus il doboara de pe cer in marecu un fulger. Mitul lui Phateon va fi unul solar, dar conotatia este negativa – catastrofa cosmica, aparitia unei nove sau a unei comete. Mitul implica automat idea de moarte.

Divina comedie

INFERNUL

De Dante ALIGHIERI

Dante – e poetul national al italienilor, el face trecerea intre evul mediu si renastere. Eroul este el si a calatorit, calauzit fiind de Vergiliu, prin infern si purgatoriu, iar prin rai calauzit de Beatrice, iubita lui moarta.

Dante imparte infernul in noua cercuri:

1.PRIMUL CERC

Limbul – e luminat si aici sunt situati marii filozofi, poeti, savanti, singurul lor pacat fiind acela ca s-au nascut inainte Hristos.

2.AL DOILEA CERC

Pacatosii din dragoste – e guvernat de Minos cunoscut pentru spiritul lui de dreptate. Aici se afla Cleopatra, Didona, Paolo si Francesca de Rimini, Elena din Troia, Ahile, Tristan si Isolda etc. Didona – regina Cartaginei indragostita de Eneas, intemeietorul Romei. Dupa razboiul troian Eneas trebuie sa-si conduca oamenii spre locurile de obarsie. Ajuns in Cartagiana intre cei doi se iveste o poveste de dragoste. Brusc, Eneas realizeaza ca are altceva de facut pleaca astfel consumandu-se povestea de dragoste. Didona nu poate trece peste socul despartirii si se sinucide. Elena – cea mai frumoasa femeie din lume devenita sotia lui Paris. Ea acorda marul de aur Afroditei astfel devenind cauza unui razboi. Sufletele indragostite sunt condamnate sa rataceasca asemena unor frunze in vant, intr-o miscare eterna si extenuanta.

3.Al TREILEA CERC

Lacomii – aici totul e cuprins de noroi, iar pe tarana maloasa cad continuu poli, zapada si grindina. Cercul e guvernat de Cerber. Specificul acestui chin consta in monotonie pentru ca nici ei nu au facut altceva in viata decat sa stranga averi.

4.AL PATRULEA CERC

Zgarcitii si risipitorii – sunt paziti de Pluto si sunt fortati sa impimga greutati enorme cu pieptul.

5.AL CINCILEA CERC

Maniosii – stau in mlastina Styxului, ei isi rup carnea ciocnindu-se, batandu-se, in vreme ce sunt plini de noroi din cap pana-n picioare. Parcurgand acest cerc, Vergilius si Dante ajung la cetatea Dite, capitala dracilor.

6.AL SASELEA CERC

Ereticii – neputand sa intre in cetatea Dite din cauza celor trei Furii ingrozitoare, care au in loc de par serpi impletiti, cei doi sunt ajutati de un sol al lui Dumnezeu.

7.AL SAPTELEA CERC

Primul brau – pazit de Minotaur; aici stau violentii impotriva aproapelui, acestia balacindu-se, bagati pana la gat, in sange: Al. Macedon, Atila, Dionis etc.

Al doilea brau – reprezinta un desis plin de crengi noduroase cu tepi otravitori si fara nici o frunza; aici stau sinucigasii paziti de Harpi. Ei sunt transformati in arbori nodurosi care vorbesc. Atunci cand Dante rupe o creanga, ei sangereaza.

Al treilea cerc – reprezinta un loc pe care nu creste nimic, acoperit cu nisip unde multimi de duhuri goale si parjolite plang amarnic in vreme ce de sus cad fulgi de foc. Aici stau violentii impotriva lui Dumnezeu si cei impotriva firii adica sodomitii (homosexualii), camatarii.

8.AL OPTELEA CERC

In prima si a doua zona – se gasesc codosii(pestii) seducatorii de femei, inselatorii si lingusitorii, toti loviti de doi draci cu biciuri de foc.

In urmatoarea zona – stau cei care fac negot cu darurile sfinte, acestia condamnati sa stea cu capul in jos in niste gropi adanci, in vreme ce pe talpi au jar. Cel care se tanguie cel mai rau este Papa Nicolau al III-lea recunoscut pentru comertul cu obiecte bisericesti in folosul familiei lui.

In zona urmatoare – stau ghicitorii (toti cu capul intors la ceafa).

In zona a cincea – stau cei care fura bunul obstesc, zona fiind de fapt un imens ceaun plin cu zmoala clocotita.

In zona a sasea – este stapanita de ipocritii care marsaluiau striviti de greutatea mantii de plumb. Aici mai stau calugarii care isi tradasera ordinele calugaresti si tot aici sunt intalniti Ana si Caiafa.

Zonele urmatoare – sunt ocupate de hoti mari, rau sfatuitori, intriganti, falsificatori.

9.CERCUL AL NOUALEA

Tradatorilor

Zona 1 – tradatorii de rude (Cain).

Zona a 2-a – tradatorii de tara.

Zona a 3-a – tradatorii de binefacatori.Giudeca aici stand Lucifer, cel mai frumos dintre toti ingerii, cea mai desavarsita creatura iesita din mainile divinitatii.