Categorii de Persoane Cărora Li Se Aplica Procedura Insolventei

Categorii de persoane cărora li se aplică procedura insolvenței

INTRODUCERE

Insolvența sau încetarea plăților reprezintă starea patrimoniului unui întreprinzător care se află în neputință de a-i mai plăti pe creditori. În momentul în care un debitor își încetează plățile, în plan economic și social, se impune ocrotirea unui interes general prin recunoașterea sumelor neplătite și soluționarea situației create. Dispozițiile privind procedura insolvenței, conform Legii nr. 85/2006, pot constitui calea redresării activității întreprinzătorului sau pot rezolva situația ivită cu consecința înlăturării blocajului privind plățile.

Legea nr. 85/2006 este o lege esențială în economia de piață și răspunde unei serii de cerințe recunoscute în plan internațional deoarece la conceperea sa s-au avut în vedere legislațiile comerciale ale țărilor cu economie de piață.

Am ales această lucrare cu tema “Categorii de debitori cărora li se aplică procedura insolvenței” deoarece procedura insolvenței este un subiect de maximă actualitate în România, dat fiind faptul că numărul cazurilor de insolvență a cunoscut o evoluție considerabilă, în condițiile crizei economice. În acest context, cunoașterea reglementărilor incidente în materia procedurii insolvenței devine o necesitate pentru societățile comerciale, atât în calitatea lor de creditor, cât și în calitate de debitor.

Procedura insolvenței are rolul de a asigura redresarea activității comerciale printr-o serie de mijloace și modalități care contribuie la acoperirea pasivului debitorului aflat în incapacitate de plată.

Lucrarea este structurată în patru capitole. Capitolul I al lucrării prezintă o serie de noțiuni introductive care definesc rolul procedurii insolvenței în redresarea activității comerciale, precum și noțiunea și caracterele procedurii insolvenței conform reglemetarilor Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței.

Spre deosebire de alte legislații, unde principalul obiectiv al reglementării este salvarea debitorului și căutarea unor soluții de viitor viabile în detrimentul plății pasivului, în legislația românească actuală, se încearcă satisfacerea atât a intereselor creditorilor cât și ale debitorului, astfel încât acoperirea pasivului să se realizeze, pe cât posibil, prin reorganizarea activității debitorului.

Capitolul II prezintă condițiile legale ale aplicării procedurii insolvenței fiind analizate condițiile privind starea de insolvență a debitorului. O condiție cerută de lege pentru aplicarea procedurii insolvenței , în afara condiției ca debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li se poate aplica procedura, este aceea ca debitorul să se afle în situația de a nu-și mai putea plăti datoriile certe, lichide și exigibile față de creditorii săi ca urmare a insuficienței fondurilor bănești disponibile. În aceste condiții, pentru deschiderea procedurii de insolvență nu interesează raportul dintre activul și pasivul patrimoniului debitorului ci doar insolvența, adică lipsa efectivă a disponibilităților pentru plata datoriilor ajunse la scadență.

În capitolele III și IV am prezentat categoriile de debitori cărora li se aplică procedura insolvenței cu distincția între categoriile de debitori cărora li se aplică procedura generală și categoriile de debitori supuși procedurii simplificate, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 85/2006.

Capitolul final este consacrat concluziilor finale. De regulă, comercianții lucrează cu banii altora, constituind-se astfel o rețea de credite între aceștia. Slăbirea unei verigi din această rețea (apariția unui debitor insolvabil), nu duce decât la prăbușirea celorlalți comercianți.

Într-un context economic dificil, în care falimentele întreprinderilor au devenit un lucru frecvent, riscurile de faliment sunt multiplicate. Evaluarea situației financiare a partenerilor de afaceri, folosirea unor tehnici și instrumente de management performante, precum și cunoașterea reglementărilor incidente în materia insolvenței, pot deveni atu-uri în demersurile efectuate pentru redresarea întreprinderii.

CAPITOLUL I – INSOLVENȚA – NOȚIUNEA ȘI CARACTERELE PROCEDURII INSOLVENȚEI

Evoluția și definirea conceptului de insolvență

Definiția insolvenței

Noțiunea de „insolvență” se regăsește între noțiunile juridice specific și esențiale ale procedurii insolvenței, pe care în dreptul intern legiuitorul a definit-o pentru prima dată în mod efectiv și adecvat prin prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Insolventa este definită, astfel, de art. 3, pct. 1 al Legii nr. 85/2006 ca fiind acea stare patrimonială a debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile, obligații ce au ca obiect o sumă de bani.

Insolvența nu trebuie confundată cu insolvabilitatea, cea din urmă reprezentând situația patrimonială în care componența pasivă a patrimoniului o depășește pe cea activă, un dezechilibru financiar, pe când insolvența este determinată de lipsa fondurilor bănești, nu de lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului. Articolul 176 al Codului de Procedură Fiscală definește insolvabilitatea ca intervenind în cazul acelui debitor “ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile”.

În literatura de specialitate străină și de foarte puțin timp și în România, se face distincție între conceptul de insolvență și insolvabilitate.

Până în aprilie 2006, când legea falimentului a fost abrogată și înlocuită cu legea insolvenței – starea de dificultate financiară a unui agent economic era tratată ca o stare de criză financiară care poate genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune și era considerată ca o stare premergătoare falimentului.

Riscul de faliment (de insolvabilitate) – reprezintă posibilitatea de apariție a incapacității de onorare a obligațiilor scadente (ajunse la termen) ale firmei, născute din angajamente anterioare contractate, din operații curente, determinabile pentru continuarea activității, prelevări obligatorii, în timp ce termenul de insolvență desemnează acea stare a patrimoniului firmei debitoare care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.

Principalele criterii care stau la baza determinării insolvenței și implicit a falimentului sunt: lipsa de solvabilitate și gradul de îndatorare.

Evoluția terminologică

Procedura insolvenței, având ca scop stingerea creanțelor certe, lichide și exigibile, are o istorie îndelungată, nefiind o creație a epocii moderne.

De-a lungul timpului, schimbarea mentalității sociale și abordarea diferită a fenomenului economic au influențat și regimul juridic al insolvenței.

În dreptul privat roman, procedura insolvenței era restrânsă doar la procedura falimentului, fiind concepută ca o cale specială de executare silită prin care se urmărea lichidarea averii debitorului și stingerea pasivului prin plata datoriilor acumulate. Este de remarcat că în dreptul roman nu s-a făcut nicio deosebire între comercianți și necomercianți sub aspectul aplicării acestei proceduri. Percepția socială era că falitul „a lipsit de la datoria de da satisfacție creditorilor săi (de a plăti)” și că a înșelat încrederea (creditul) acordată.

Termenul "faliment" are o etimologie latină (în latina vulgară “fallire” însemna a eșua, dar și a înșela), exprimând incapacitatea de plată a debitorului creată în frauda creditorului.

În antichitate , legile evreilor reglementau o descărcare periodică de datorii a debitorilor, astfel încât comerciantul să poată porni o nouă afacere. În schimb, legile grecilor și romanilor nu au permis un asemenea remediu debitorului imprudent sau ghinionist, acesta fiind considerat infam (pus la stâlpul infamiei -pilorium). Ca însemn al dezonorării sale, tejgheaua de comerciant îi era spartă în public.

Prima procedură colectivă în favoarea creditorilor, prin care aceștia erau trimiși în posesia bunurilor debitorului s-a instituit în dreptul roman “missio in possessionem”, urmând ca după vânzare acestora, “venditio bonorum”, prețul obținut să fie distribuit creditorilor.

Conform acestor concepții, în Evul mediu, instituția falimentului a evoluat pe două coordonate distincte care s-au menținut și în legislațiile moderne.

Se disting, pe de o parte, legile de sorginte anglo-saxonă, care au preluat și dezvoltat conceptul mozaic, combinând remediile acordate creditorului cu protecția debitorului, în vederea descărcării sale de datorii și supraviețuirii afacerii .

Pe de altă parte, legile de sorginte latină, acordau atenție prioritară protecției creditorului. Pe lângă recuperarea crențelor, legea prevedea pentru debitor sancțiuni cu caracter nepatrimonial-interdicții și decăderi de natură a-l exclude pe acesta din circuitul comercial. Cu toate acestea, se făcea distincție între debitorul de bună credință și cel de rea-credință, în primul caz atenuând regimul răspunderii sau acordându-i o anumită descărcare de datorii.

În epoca medievală, principiile dreptului privat roman au fost mult extinse și îmbunătățite pentru a putea face față realităților sociale ale epocii. A fost creat astfel un adevărat “Drept medieval al târgurilor și bâlciurilor”.

Prima reglementare legală a procedurii falimentului ca tratament al insolvenței s-a adoptat în anul 1673 în Franța, cap. XI din Ordonanța comerțului promulgată de către Ludovic al XIV-lea. Modalitatea de reglementare a procedurii a fost inspirată de ideile din dreptul italian din acea perioadă, în consecință, nici acest prim text legislativ nu face distincție între debitorii comercianți și necomercianți.

Codul comercial român din 1887, la fel ca și cel italian care l-a inspirat, se îndepărtează de tradiția dreptului roman și a vechiului drept italian si francez, instituind caracterul profesional al procedurii falimentului, reglementată în Cartea a III-a a Codului. Textul expres al art. 695 prevede că este în stare de faliment „comerciantul care a încetat plățile pentru datoriile sale comerciale”. Rezultă în mod evident că procedura nu este aplicabilă necomercianților și nici comercianților pentru încetarea plății datoriilor civile. Descalificarea falimentară este prevăzută de Codul comercial sub forma înscrierii în tablourile faliților și sub forma unor interdicții și decăderii cu caracter nepatrimonial. Întinderea efectelor descalificării falimentare depindea de atitudinea subiectivă a falitului, Codul comercial exceptând de la beneficiul reabilitării faliții care s-au dovedit a fi de rea-credință.

În trecut, în aplicarea reglementării falimentului, prevăzută de Codul comercial sau a procedurii de reorganizare și lichidare judiciară, prevăzută de Legea nr. 64/1995 (în formele inițiale), pentru a reflecta starea de insolvență a debitorului legiuitorul a utilizat la început formulări de genul „nu mai poate face față datoriilor”, „încetarea plăților”, „incapacitatea de plată”, care au devenit, în cadrul evoluției sub aspect instituțional juridic, noțiunea de „insolvență”.

Referiri exprese la insolvență, ca și termen juridic în sine, au existat în doctrina și practica juridică internă, chiar în mod uzual, începând cu aplicarea reglementării privind materia falimentului din Codul comercial și chiar mai devreme, prin preluare din dreptul italian, la mijlocul secolului XIX.

 Declararea falimentului implica întrunirea anumitor condiții de fond:calitatea de comerciant a debitorului, natura comercială a datoriilor și starea manifestă de încetare de plăți. Declararea falimentului se făcea prin hotărâre judecătorească.

Această sentință este singura care transforma situația de fapt a unui comerciant -starea de insolvență într-o situație de drept-falimentul; nici o consecință de drept falimentar nu se poate deduce decât din existența unei astfel de sentințe.

În prima parte a secolului trecut, încetarea plăților era deja definită în doctrina juridică românească drept acea stare a patrimoniului unui comerciant care se manifestă în exterior prin faptul că se găsește în neputință de a plăti creditorii. În contextul în care, de-a lungul timpului,

în plan internațional s-a accentuat separația dintre sistemul de drept „latin“ și cel „anglo-saxon” în materie, insolvența, ca instituție juridică în sine, a rămas proprie fiecăruia dintre acestea, însă, cu aspectele specifice inerente, inclusiv cele prevăzute de legile naționale.

Legea nr. 85/2006, denumită chiar lege „privind procedura insolvenței” marchează clar intenția legiuitorului român, chiar și în comparație cu Legea nr. 64/1995, de integrare a legislației naționale, cel puțin sub aspectul titulaturii, în sistemul european al dreptului insolvenței. Aceasta, în condițiile în care, inițial, dispozițiile din Legea nr. 64/1995 au fost într-o bună parte de inspirație americană, iar la structura de bază a acestei legi nu s-a renunțat nici în prezent, fiind

preluată în Legea nr. 85/2006.

 Legislatia românească privind falimentul a cunoscut mai multe modificări de substanță în perioada de după 1989. În prezent, cadrul legal este dat de Legea 85/2006 privind procedura insolvenței; anterior cadrul legal era dat de Legea 64/1995 cu modificările și completările ulterioare, din care cele mai importante sunt Legea 99/1999, Legea 82/2003 de aprobare a OG 38/2002 și Legea 149/2004.

Legea 85/2006 a adus diversificarea procedurilor, reglementând două proceduri alternative-procedura gnerală (art. 3 pct. 24 ) și procedura simplificată (art. 3 pct. 25).  Creșterea explozivă a comercianților și a necomercianților care desfășoară activități economice , entități cu vocație de a intra sub incidența Legii 64/1995, nu a fost însoțită de o creștere economică pe măsură. Conformându-se constatărilor și recomandărilor Băncii Mondiale, Legea 85/2006 s-a aliniat imperativelor acestei etape, simplificând ieșirea de pe piață a entităților neperformante de vreme ce intrarea lor pe piață este facilă.

Referitor la insolvență s-a spus de-a lungul timpului că înseamnă nu numai lipsa fondurilor bănești necesare plății obligației la scadență, dar și imposibilitatea patrimonială, ca manifestare exterioară, de plată a datoriilor (a creditorilor), „care arată că pasivul a depășit activul”.

În raport cu patrimoniul, privit în general, fără vreo distincție, dacă există active cu valoare mai redusă decât a debitelor, aceasta înseamnă o stare de insolvabilitate (preponderența, în patrimoniul debitorului a pasivului față de activ). În cazul insolvabilității, în mod teoretic, debitorul ar trebui să fie întotdeauna și în stare de insolvență, dar în fapt uneori poate să nu fie, de exemplu dacă primește un împrumut bănesc. În plus, fiind vorba de o „plată a datoriilor” aceasta poate însemna nu numai plata prin lichidități ci, de exemplu, și darea în plată etc. De asemenea, nu este obligatoriu ca pasivul să depășească activul, pentru că există insolvență chiar dacă debitorul este solvabil, adică și dacă activul depășește pasivul, dar îi lipsesc disponibilitățile bănești pentru plata debitului la scadență. Astfel, un debitor poate deține un activ mai mare decât

pasivul dar, din cauza imobilizării activului, să nu dețină și disponibilitățile/lichiditățile bănești necesare pentru a face față plăților. Un astfel de debitor este solvabil, patrimoniul lui fiind suficient pentru a acoperi datoriile, dar se află în stare de insolvență, situație în care devine necesară în interesul creditorilor o procedură concursuală pentru lichidarea datoriilor. Altfel, un debitor poate deține un pasiv mai mare decât activul dar să fie în măsură să-și achite debitele exigibile cu lichidități, situație în care există insolvabilitate dar nu există insolvență.

Este posibilă o astfel de situație nu numai în cazul în care debitele scadente (considerate ca făcând parte din cadrul pasivului general, mai mare, existent) pot fi acoperite prin disponibilitățile bănești (aflate în cadrul activului general, mai mare, existent) dar mai ales în contextul în care debitorul se bucură în continuare de credit, în sensul de împrumut bănesc propriu-zis dar și în sensul de încredere din partea creditorilor (credit comercial). Astfel, deși activul este mai mic decât pasivul, deci debitorul este insolvabil, acesta poate să nici nu folosească activul deținut în vederea efectuării plății, ci contractează un credit în acest scop, pentru că se bucură încă de încredere.

Spre deosebire de insolvență, care constituie un dezechilibru financiar bazat pe lipsa de lichidități (și de credit) a debitorului, insolvabilitatea constituie un dezechilibru al patrimoniului debitorului în care valoarea elementelor pasivului este mai mare decât a celor ale activului.

Debitorul este în insolvență nu pentru că este insolvabil și nici pentru că refuză să plătească una sau mai multe datorii, ci pentru că nu poate acoperi, cu lichiditățile disponibile, datoriile exigibile. Debitorul este în insolvență pentru că este lipsit de cash-ul necesar plății datoriilor în maxim 30 de zile de la scadență. Debitorul insolvabil sau cel care nu vrea să plătească una sau mai multe datorii nu este, neapărat, în insolvență.

Insolvența cunoaște diferite forme procedurale, cu toate că pretutindeni în lume se referă la aceeași problemă de fond, și anume intrarea debitorului în încetare de plăți. 

Uniform Commercial Code în Statele Unite ale Americii prevede solvency proceeding, statuând cesiunea în beneficiul creditorilor, precum și orice procedură care este menită să lichideze patrimoniul sau să clarifice situația persoanei respective.

În sistemul juridic britanic (sistemul de common-law), sunt cuprinse reglementări care se referă la insolvență în Insolvency Act din 1986, prevăzându-se o procedură simplificată, în care bancherii care nu sunt plătiți pot prelua, fără formalități și fără întârziere, toate bunurile debitorului lor și le pot vinde. 

În sistemul de drept german, insolvența este reglementată în Codul Comercial, iar în sistemul juridic francez se aplică procedura de redresare și lichidare judiciară care a luat în considerare, într-o măsură mai mare, ultimele evoluții din acest domeniu.

În Grecia există o instituție specializată creată pentru gestionarea societăților aflate în dificultate, care elaborează un plan de redresare cu creditorii și doar în ultimă instanță recurg la procedura lichidării judiciare care se activează numai în cazul eșecului măsurilor preliminare și încercărilor de redresare.

În Belgia există instituția concordatului preventiv care poate fi folosită și deschisă înaintea procedurii propriu-zise și în cadrul căreia creditorii joacă un rol preponderent. Numai în situația în care procedura concordatului preventiv eșuează, se trece la procedura insolvenței.

Evoluția reglementării insolvenței pe plan internațional

Pe plan internațional, expansiunea comerțului și a investițiilor a impus o abordare globală a reglementărilor privind insolvența. Diversitatea sistemelor legislative naționale a determinat utilizarea unor tehnici și instrumente variate.

Deoarece aria geografică a activității comercianților implicați depășește granițele naționale, insolvența comercială generează efecte la nivel internațional, care necesită reglementări adecvate.

Insolvența pe plan internațional este reglementată prin numeroase convenții internaționale.

În Tratatul privind dreptul internațional privat încheiat la Montevideo între patru state latino-americane în anul 1889 se află primele reglementări cu vocație internațională ce vizau insolvența transfrontalieră.

Prin Tratatul de la Montevideo din 1889 este reglementată lichidarea averii debitorului care se află în încetare de plăți. Conform tratatului, instanța competentă în administrarea procedurii este instanța de la sediul debitorului. În cazul în care debitorul își desfășoară activitatea comercială și pe teritoriul altor state și, prin urmare, are sedii comerciale și în alte state, procedura poate fi declanșată în oricare dintre state.

În anul 1940, tot la Montevideo, se încheie încă un Tratat privind dreptul internațional privat. Acest tratat se încheie între trei state latino-americane (dintre care statul Uruguay semnase și tratatul din 1889). Pe lângă prevederile din înțelegerea anterioară, acest al doilea tratat se referă și la redresare, suspendarea plăților, precum și procedurile similare.

Potrivit ambelor tratate (atât celui din 1889, cât și celui din 1940), administratorul falimentului are autoritate în toate statele contractante. Creditorii debitorului străin pot deschide, în propriul stat, proceduri separate împotriva debitorului, urmărind lichidarea bunurilor acestuia aflate pe teritoriul acelui stat. Prin urmare, este competentă instanța oricăruia dintre statele pe teritoriul căruia debitorul deține bunuri.

Convenția de la Havana (cunoscută și sub denumirea de Codul Bustamante) a fost adoptată la Havana în data de 13 februarie 1928 de un număr de 15 state latino-americane. Această convenție, având un caracter doctrinar, a preluat, în privința competenței teritoriale, dispozițiile Tratatului de la Montevideo din anul 1889.

Codul Bustamante stabilește că domiciliul civil sau comercial al debitorului este criteriul de competență în vederea deschiderii procedurii falimentului. Convenția de la Havana reglementează recunoașterea hotărârilor privind reorganizarea și lichidarea averii debitorului, puterile conferite administratorului ce a fost numit de instanța competentă și hotărârile referitoare la desființarea ori modificarea transferurilor patrimoniale efectuate în perioada suspectă, cu prejudicierea creditorilor.

Statele nordice din Europa, mai precis Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia, au încheiat, sub auspiciile Consiliului Nordului și în cadrul Uniunii scandinave de drept internațional privat, Convenția statelor nordice la data de 7 noiembrie 1933. Această convenție consacră teoria unității și universalității falimentului. Competența deschiderii procedurii aparține instanței de la sediul/domiciliul debitorului.Convenția statelor nordice permite ca procedurile de faliment care au fost deschise în statul unde își are sediul debitorul ori își are domiciliul să fie recunoscute în celelalte state contractante. Potrivit convenției, toate bunurile din patrimoniul debitorului, indiferent de statul în care sunt situate, constituie masa pasivă a falimentului, care va fi administrată potrivit legii statului unde a fost declanșată procedura. Privilegiile sau garanțiile reale care afectează aceste bunuri vor fi totuși guvernate de legea statului în care sunt situate bunurile. Convenția statelor nordice mai cuprinde prevederi privind publicitatea procedurilor de faliment în statele contractante în care debitorul deține bunuri, dispunerea măsurilor asiguratorii, asistența judiciară și recunoașterea hotărârilor între statele contractante.

În anul 1989, Asociația internațională a Baroului a propus comunității mondiale o Lege model privind cooperarea în materia insolvenței transfrontaliere.Acest document evidențiază din nou teoria unității si universalității falimentului și propune administrarea procedurii judiciare și a averii debitorului sub o singură jurisdicție, indiferent de statul unde se găsesc bunurile. De asemenea, aceasta lege model mai conține dispoziții referitoare la asistența judiciară ce trebuie acordată administratorului falimentului. Se prevede astfel obligativitatea punerii la dispoziția administratorului străin a bunurilor aparținând debitorului insolvabil iar, pe de altă parte se prevede suspendarea oricărei acțiuni intentată de creditori contra debitorului, precum și punerea la dispoziția administratorului a oricăror probe privind falimentul debitorului și, nu în cele din urmă, recunoașterea și executarea hotarârilor judecătorești privind falimentul și oferirea oricărei măsuri adecvate de asistență. În cazul în care asistența judiciară nu este acordată, Legea model prevede posibilitatea introducerii de către administrator a unei proceduri de faliment în statul în care i-a refuzat această asistență.

Unele state membre ale Consiliului Europei au încheiat în 1990, la Istanbul, Convenția Europeană privind anumite aspecte internaționale ale falimentului. Această convenție nu a intrat în vigoare, deoarece, după adoptarea ei, în iunie 1990, a fost semnată de șapte state (Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Grecia, Turcia și Cipru) și ratificată de un singur stat (Cipru), în timp ce, pentru intrarea ei în vigoare, sunt necesare trei ratificări. Spre deosebire de convențiile internaționale care, odată adoptate și/sau ratificate, dobândesc forță obligatorie și devin o componentă a sistemului legislativ național, legile model constituie un text legislativ care este recomandat statelor pentru a fost adoptat în sistemul național o lege proprie.

Legea model este astfel concepută astfel încât să pună la îndemâna statelor care o adoptă un instrument modern de abordare a situațiilor de insolvență transfrontalieră. Aceste situații includ, de regulă, cazuri în care bunurile din averea debitorului sunt amplasate pe teritoriul mai multor state sau cazuri în care unii dintre debitori sau creditori nu aparțin statului în care se desfășoară procedura.

Organism subsidiar al Organizației Națiunilor Unite, Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (UNCITRAL) elaborează texte cu caracter legislativ în scopul de a ajuta statele membre să-și modernizeze dreptul comercial și texte cu caracter nelegislativ destinate să faciliteze negocierile între părțile unei tranzacții comerciale. Preocupările Comisiei au început să se concretizeze în 1992, în scopul adoptării unei Legi model. Necesitatea, pentru comunitatea comercială internațională, de a exista un cadru formal pentru rezolvarea uniformă a cazurilor de insolvență transfrontalieră a condus la elaborarea documentului ,,Lege model privind insolvența transfrontalieră”.

La nivel european au fost înregistrate reale progrese în procesul de coordonare legislativă prin adoptarea, la data de 29 mai 2000, a Regulamentului nr. 1346 cu privire la procedurile de insolvență, intrat în vigoare la 31 mai 2002. Regulamentul cuprinde 47 articole, grupate în cinci capitole. Regulamentul a fost adoptat pentru instituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, pentru buna funcționare a pieței interne și pentru ca procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv. Regulamentul se aplică numai în cazul procedurilor de insolvență care sunt deschise după intrarea lui în vigoare. Actele îndeplinite de un debitor anterior intrării în vigoare a regulamentului continuă să fie reglementate de legea aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre. Danemarca nu a participat la adoptarea regulamentului și, prin urmare, acesteia nu îi revin obligații și nici nu îi sunt aplicabile dispozițiile acestuia. Regulamentul a fost utilizat ca model legislativ și în țara noastră.

Caracterele procedurii de insolvență

Una dintre cele mai vechi activități umane o reprezintă comerțul, el prinzând contur o dată cu apariția ideii de proprietate, când omul a conștientizat că anumite bunuri sunt ale sale și că acestea se delimitează de cele care aparțin altor persoane.

Buna funcționare a economiei de piață liberă presupune, printre altele, și existența unui cadru legal aplicabil comercianților aflați în dificultăți financiare, mecanismul continuu al încasărilor și plăților în activitatea comercială trebuind a fi menținut în funcțiune. Acest lucru se realizează uneori cu prețul eliminării din circuitul economic a celor care, cel mai adesea din cauza acumulării de pierderi, nu mai pot face față datoriilor exigibile angajate, adică nu mai pot continua plățile.

În actuala reglementare, procedura insolvenței are următoarele caractere: este o procedură judiciară, colectivă și concursuală, unitară și generală, egalitară, precum și de remediu sau, după caz, de executare silită.

Caracterul judiciar

Acest caracter al procedurii de insolvență este dat de faptul că întreaga procedură se desfășoară sub controlul direct sau indirect al instanței judecătorești, prin judecătorul-sindic desemnat să gestioneze respectivul dosar de insolvență.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, „toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția recursului prevăzut la art. 8, sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor și fundațiilor, și sunt exercitate de un judecător-sindic”.

De asemenea, legiuitorul a stabilit principalele atribuții ale judecătorului-sindic și căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor acestuia, care sunt tot de competența organelor  judecătorești. Noua Lege a insolvenței a mărit, astfel, responsabilitățile administratorului judiciar și ale lichidatorului, precum și prerogativele creditorilor prin creșterea 

rolului adunării creditorilor și a comitetului acestora, însă, acest lucru nu alterează caracterul judiciar al procedurii în condițiile în care toate actele și operațiunile pe care le implică procedura de insolvență sunt reglementate de lege și au rămas în continuare sub supravegherea și controlul de legalitate al organului judiciar competent.

Alineatul 1 al art. 5 statuează că “organele care aplică procedura sunt: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul”.

Caracterul colectiv și concursual

Unii autori privesc cei doi termeni ca fiind sinonimi, vorbind astfel de caracterul colectiv (concursual) al procedurii. Astfel, caracterul colectiv constă în faptul că, în urma deschiderii procedurii, fie la inițiativa debitorului, fie la solicitarea creditorilor, fie la cererea oricărei alte persoane sau instituții prevăzute expres de lege (Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Banca Națională a României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), orice urmărire silită individuală încetează, ea nemaiputând continua. Altfel spus, procedura insolvenței este colectivă pentru că îi obligă pe toți  creditorii debitorului față de care s-a dispus deschiderea acestei proceduri să se reunească într-o singură procedură comună. În termenul stabilit de judecătorul-sindic și fixat prin sentința de deschidere a procedurii, care nu poate fi mai mare decât 60 de zile de la pronunțare (art. 62 alin. 1 lit. b), toți creditorii ale căror creanțe sunt anterioare datei deschiderii procedurii trebuie să depună cererea de admitere a creanțelor, sub sancțiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanței pe calea procedurii insolvenței, excepție făcând doar salariații ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar din oficiu conform evidențelor contabile ale debitorului (art. 64 alin. 1).

Legea nr. 85/2006 impune o serie întreagă de modalități de publicitate pentru a face cunoscut tuturor creditorilor debitorului insolvent faptul deschiderii procedurii față de acesta, pentru a le da astfel posibilitatea de a-și declara creanțele deținute și a participa împreună la procedură. Acesta este sensul avut în vedere de legiuitor atunci când prin pct. 3 al art. 3 a statuat că „procedura colectivă este procedura în care creditorii recunoscuți participă împreună laurmărirea și recuperarea creanțelor lor, în modalitățile prevăzute de prezenta lege”.

În aceste condiții, procedura insolvenței asigură o reparare echitabilă și justă a prejudiciilor suferite de creditori prin intrarea debitorului lor sub incidența Legii nr. 85/2006, în sensul că sumele realizate în cadrul procedurii de executare colectivă vor fi repartizate către creditori proporțional cu ponderea pe care o are creanța deținută în totalul masei credale.

Procedura este concursuală pentru că interesul individual al fiecărui creditor intră în concurență cu interesele celorlalți.

Caracterul unitar și general

În ceea ce privește acest caracter al procedurii de insolvență, unii autori apreciază că cele două noțiuni desemnează aceeași caracteristică distinctă a procedurii  urmărirea tuturor bunurilor  aflate în patrimoniul debitorului falit, atât cele existente la data declanșării falimentului, cât și cele ieșite în mod fraudulos și readuse în patrimoniul său.

Procedura insolvenței se aplică „averii debitorului”, punctul 2 al art. 3 definind această noțiune ca „reprezentând totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite, în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă”.

Caracterul unitar al procedurii de insolvență se păstrează și în ipoteza în care un debitor este supus, succesiv, atât procedurii de reorganizare judiciară, cât și procedurii de faliment, fie în procedura simplificată, fie în cea generală, pentru că împotriva aceluiași subiect nu pot fideschise concomitent două sau mai multe proceduri, ci doar una singură.

Legea insolvenței înglobează practic patru componente concretizate în celedouă regimuri juridice amintite – regimul general și regimul simplificat – și cele două proceduri prin care se obiectivează acestea – procedura falimentului și procedura reorganizării judiciare, însă, acest lucru nu afectează caracterul unitar al procedurii de insolvență, trăsătura fiind conferită de concepția care se află la baza legiferării și finalitatea pentru care a fost ea creată.

Caracterul egalitar

Acest caracter al procedurii de insolvență decurge din caracterul colectiv și concursual,întrucât toți creditorii interesați participă la procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 constituidu-se în masa credală, urmând ca ei să fie satisfăcuți deodată și proporțional cu mărimea creanțelor deținute, în ordinea de prioritate stabilită de lege, indiferent de natura creanțelor și de interesul public sau privat reprezentat de creditori.

 Această procedură reprezintă o apărare comună a intereselor și drepturilor creditorilor prin intermediul căreia se realizează acoperirea tuturor creanțelor direct proporțional cu ponderea pe care fiecare creanță o are asupra patrimoniului debitorului.

În acest sens, potrivit pct. 23 al art. 3, „prin procedura falimentului se înțelege procedura de insolvență concursuală colectivă și egalitară care se aplică debitorului învederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

Caracterul de remediu sau de executare silită

Procedura insolvenței are un caracter de remediu sau, după caz, de executare silită (chiar dacă este o procedură execuțională colectivă), în sensul că Legea nr. 85/2006 pune la îndemâna creditorilor un instrument eficace pentru a-și putea recupera creanțele deținute față de debitorul aflat în stare de insolvență, fie prin procedura reorganizării judiciare, fie prin procedura falimentului, adică executarea silită a bunurilor ce compun averea falitului prin intermediul forței coercitive a statului.

Procedura reorganizării judiciare are caracter de remediu deoarece urmărește plata pasivuluidebitorului prin reorganizarea acestuia. Cu alte cuvinte, în faza de redresare judiciară proceduraeste astfel organizată încât să confere comerciantului debitor posibilitatea restructurării activității sale în scopul creșterii performanțelor economice și, în special, a celor financiare ale afacerii. De aceea, în această etapă se consideră că procedura are un caracter de sprijin, de remediu, oferind termene de respiro, posibilitatea denunțării unor contracte dezavantajoase etc.

Un alt autor a arătat că din formularea dată de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 64/1995 (în forma inițială) obiectului legii se poate desprinde dublul scop al acestei proceduri – redresare a debitorului și plata datoriilor sale către creditori sau lichidarea averii debitorului. Dublul scop al procedurii reflectă nu numai două alternative, ci și ordinea obișnuită a opțiunii, în sensul cănumai dacă nu este posibilă redresarea se va proceda la lichidare.

În actuala reglementare, însă, este evident că scopul principal al procedurii insolvenței îl reprezintă protecția creditului și apărarea intereselor creditorilor, pe bună dreptate doctrina afirmând că, în concepția noii legi, între menținerea debitorului în circuitul comercial și plata creanțelor, primordială este aceasta din urmă, scopul legii reprezentând acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvență, și nu salvarea acestuia.

Procedura insolvenței în dreptul românesc

Începând cu Legea Țării care, plastic, ilustra comportamentul țăranilor insolvabili care dădeau bir cu fugiții în cazul imposibilității de plată a taxelor sau cu manus iniectio în dreptul roman, trecând prin scrieri care fac referire la iconomicosul faliment (Manualul lui Andronache Donici, 1814), ajungând la ordonanțele regale ale lui Carol al IX lea care prevedeau judecarea bancrutierilor într-un mod sever și capital și remarcând apoi progresele operelor de codificare legislativă din perioada anilor 1800 – 1900, insolvența are o istorie proprie strâns legată de evoluțiile economice și politice ale vremurilor, o piață sigură având nevoie de mecanisme de reglare a acestui domeniu.

Dreptul intern a fost supus și el transformărilor impuse de schimbarea ansamblului normativ la trecerea din blocul comunist în cel democratic, utilizând inițial ca reper în materie de faliment Codul Comercial din 1887, o reglementare extrem de solidă, dezvoltând apoi norme specifice care priveau reorganizarea și lichidarea, prin apariția Legii nr.64/1995 și devenind într-un final internațional orientat prin introducerea Legii nr.85/2006 care are ca inspirație Legea Model Uncitral privind insolvența transfrontalieră. În privința categoriilor de debitori împotriva cărora se poate declanșa o procedură de insolvență, majoritatea reglementărilor naționale au stat sub semnul comercialismului, comercianții persoane fizice sau juridice fiind omniprezenți în această categorie.

Comparativ cu dispozițiile anterioare existente în Legea nr. 64/1995 modificată, privind 

procedura reorganizării judiciare și a falimentului, legea actuală stabilește două proceduri, respectiv procedura generală, aplicabilă anumitor categorii de debitori aflați înstare de insolvență sau de insolvență iminentă, și procedura simplificată aplicabilă debitorilor aflați în stare de insolvență și care se încadrează într-una dintre categoriile prevăzute în art.1alin.2. Astfel, procedura generală care reprezintă procedura prin care un debitor careîndeplinește condițiile prevăzute de art.1 alin.1, fără a le îndeplini simultan și pe cele prevăzuteîn art.1 alin.2, intră mai întâi, într-o perioadă de observație, după care, în mod succesiv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului sau separat într-una din cele două proceduri.

Procedura generală se aplică societăților comerciale, societăților cooperative, organizațiilor cooperatiste, societăților agricole, grupurilor de interes economic și oricărei alte persoane juridice de drept privat care desfășoară activități economice.

Procedura simplificată intervine în cazul în care debitorul intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de maxim 60 de zile.

Procedura simplificată se aplică: comercianților persoane fizice, care acționează individual, asociațiilor familiale, comercianților care fac parte din categoriile prevăzute pentru procedura generală, dar care se află în următoarele situații: nu dețin nici un bun în patrimonial lor; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului; debitori care fac parte din categoriile pentru care se poate aplica procedura generală însă nu au prezentat documentele prevăzute în art. 28, în termenul prevăzut de lege; societăților comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; debitorilor care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară.

Spre deosebire de Codul comercial, textul Legii insolvenței nu mai folosește pentru definirea insolvenței noțiunea de „încetare a plăților”. Echivalența celor două noțiuni s-a dovedit a fi una relativă, deoarece, deși descriu același fenomen, surprind perspective diferite. Dacă insolvența, definită ca insuficiența fondurilor bănești pentru plata datoriilor exigibile, se referă la modul subiectiv al debitorului de caracterizare a stării sale patrimoniale, încetarea plăților este expresia obiectivă a stării de insolvență, fiind totodată și manifestarea exterioară a neputinței de plată preexistente.

Potrivit Legii nr. 85/2006 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2010, insolvența poate apărea sub două forme: insolvența prezumată ca fiind vădită – „atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria față de creditor” și insolvența iminentă – „atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile”.

Starea de insolvență se deosebește totodată de insolvabilitate, care se caracterizează prin superioritatea elementelor pasivului debitorului față cele ale activului acestuia. Actuala definiție a stării de insolvență exprimată în art. 3 pct.1 din Legea nr. 85/2006 pune în balanță fondurile bănești disponibile, pe de o parte, și datoriile certe, lichide și exigibile, pe de altă parte. Însă din perspectivă economică, disponibilitatea fondurilor bănești este în ultimă instanță rezultatul unei voite indisponibilizări a acelorași fonduri bănești. Pentru a deține la momentul critic al scadenței suficiente fonduri bănești, pentru a face față cu succes pretenției creditorilor de a stinge imediat creanțele bănești exigibile față de ei, debitorul trebuie să se abțină de la tendința firească de a rula aceste fonduri și să le blocheze el însuși în contul bancar în vederea efectuării de plăți către creditori.

Art. 2 din Legea nr. 85/2006 consemnează că scopul legii este de a institui o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență. De aici se desprind două concluzii :

a) procedura are un caracter colectiv prin natura sa;

b) scopul acestei proceduri constă în acoperirea pasivului;

Acest scop va putea fi atins prin două mijloace:

– redresarea economică a debitorului și stingerea datoriilor sale către creditori;

– lichidarea averii debitorului prin faliment, dizolvarea și radierea acestuia.

Scopul procedurii insolvenței nu are aceeași semnificație pentru toți protagoniștii. Astfel, pentru debitor, scopul este atins atunci când a reușit redresarea și continuarea activității normale.

Creditorii consideră că scopul a fost atins dacă gradul de recuperare a creanțelor reflectă pierderea suferită prin întârzierea momentului distribuirii în favoarea lor față de data deschiderii procedurii.

Concomitent, interesul creditorilor este să păstreze în persoana debitorului un partener de afaceri. Pentru mediul de afaceri, în general, scopul este realizat dacă procedura judiciară este transparentă și previzibilă.

În legislația modernă, falimentul nu mai este decît o modalitate a procedurii insolvenței, iar cel supus procedurii insolvenței nu mai este denumit falit, ci debitor. Se desprind, astfel, o serie de trăsături generale ale procedurii de insolvență care pot fi grupate astfel:

a) elementul esențial al procedurii insolvenței îl reprezintă starea de insolvență. Iminența sau apariția stării de insolvență marchează începutul perioadei de restricție a drepturilor debitorului, restricție specifică procedurii insolvenței. Cu excepția cazurilor în care este aplicabilă procedura simplificată de faliment, după o așa-numită fază de observație, care permite conștientizarea gravității dificultăților cu care se confruntă întreprinderea debitorului, tribunalul va decide fie redresarea, fie cesiunea, fie lichidarea întreprinderii debitorului. Acestor măsuri li se alătură diferitele restricții impuse debitorului (care nu mai are dreptul de a-și administra liber întreprinderea) și o disciplină colectivă aplicabilă tuturor creditorilor (care nu mai pot continuă urmăririle silite individuale pornite contra debitorului).

Starea de insolvență poate influența atât soarta actelor juridice ale debitorului încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii (așa-numita perioadă suspectă), în sensul că unele dintre acestea sunt invalidate, cât și soarta debitorului sau a conducătorilor săi în perioada ulterioară închiderii procedurii, în sensul că debitorul sau conducătorii săi sunt afectați de unele decăderi din drepturi sau interdicții profesionale.

b) procedura insolvenței este esențialmente judiciară, ea desfășurându-se sub controlul judiciar al judecătorului-sindic.

c) procedura insolvenței este transparentă, creditorii, priviți individual, cât și colectivitatea lor organizată (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) având dreptul la informație asupra tuturor aspectelor procedurii.

e) procedura insolvenței este o procedură a compromisului și a sacrificiului. Debitorul și creditorii sunt nevoiți să suporte limitări ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre exemplu, furnizorii de utilități sunt obligați să continue să furnizeze utilități debitorului, dacă acesta este un consumator captiv al acelor utilități, cu toate că datoriile de dinainte de deschiderea procedurii nu vor putea fi plătite decît la distribuțiile viitoare, dacă din aceste distribuții va mai rămîne ceva după plata creditorilor privilegiați.

f) procedura insolvenței este general aplicabilă, orice debitor care desfășoară activități economice sub formă de întreprindere fiind o țintă potențială a acestei proceduri dacă se află în stare de insolvență. De la acest principiu, legea exceptează o serie de debitori, în special întreprinderi de stat sau societăți comerciale privatizate.

Procedura insolvenței este o procedură concursuală și colectivă pe care legea o instituie pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat în insolvență, procedură la care toți creditorii sunt chemați să participe pentru a-și putea acoperi creanțele contra debitorului. În momentul deschiderii procedurii, debitorul este astfel protejat de acțiunile creditorilor pentru recuperarea creanțelor, inclusiv de eventualele șicane sau presiuni pe care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executări individuale.

Procedura insolvenței este, însă, o procedură de sacrificiu, care limitează capacitatea juridică a debitorului și restrânge drepturile creditorilor. Din această cauză, ea nu se poate deschide decât dacă sunt îndeplinite unele condiții de fond și de formă stricte, referitoare la persoanele cărora le este aplicabilă procedura colectivă, caracteristicile creanței neplătite la scadență care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolvență a debitorului, hotărârea judecătorească de deschidere a procedurii etc.

Legislația românească aplicabilă procedurilor de insolvență, începînd cu 1995, a dat prioritate, inițial, măsurilor de redresare a debitorului, în dauna scopurilor normale ale procedurilor de insolvență. În paralel, legislația specială a reglementat numeroase modalități de evitare a falimentului sau a consecințelor normale ale acestuia, în favoarea societăților de stat (foste întreprinderi socialiste, supuse procesului de privatizare), a regiilor autonome, a instituțiilor publice, a fiscului etc. Este vorba de reglementările în domeniul privatizării, al procedurii de recuperare a creanțelor AVAS, precum și de reglementările aplicabile în cazul unor societăți de stat aflate în dificultate financiară. Aceste măsuri de evitare a falimentului se traduc prin proceduri speciale de restructurare sau lichidare, similare falimentului, dar fără transparența și garanțiile procesuale ale acestuia, fiind însoțite de ștergeri de datorii, eșalonări, obligarea furnizorilor de utilități de a continua contractul cu societatea în cauză etc. Evoluția ulterioară a legislației românești a insolvenței s-a caracterizat prin trei tendințe:

a) orientarea scopului instituirii procedurilor de insolvență către acoperirea datoriilor față de creditori ;

b) generalizarea procedurilor de insolvență;

c) simplificarea și accelerarea modalităților de eliminare de pe piață a debitorilor ce dețin întreprinderi neviabile.

Legea nr.149/2004 de modificare a fostei Legi nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară și falimentul a marcat cele mai importante reconfigurări ale procedurii românești de insolvență, foarte multe dintre soluțiile acestei legi fiind păstrate în actuală Lege a insolvenței. În acest sens, Legea nr.149/2004 și-a propus, pe lângă simplificarea și eficientizarea procedurii colective, și eliminarea dispozițiilor legale de exceptare de la aplicarea procedurilor de insolvență. Statutul de economie funcțională de piață acordat României reclamă generalitatea aplicării procedurilor de insolvență și corelarea acestora cu legislația concurenței, în special cu cea referitoare la ajutorul de stat.

CAPITOLUL II- CONDIȚIILE LEGALE ALE APLICĂRII PROCEDURII INSOLVENȚEI

Pentru aplicarea procedurii insolvenței, potrivit Legii nr. 85/2006, trebuie îndeplinite două condiții:

debitorul să facă parte din categoriile de entități cărora li se aplică procedura insolvenței;

debitorul să se afle în stare de insolvență.

Una din condițiile aplicării procedurii insolvenței privește îndeplinirea calității de debitor în accepțiunea Legii nr. 85/2006.

Prin debitor, legea înțelege persoana fizică sau persoana juridică de drept privat care face parte din una dintre categoriile prevăzute de art. 1 și care este în stare de insolvență. Legea enumeră șase categorii de debitori cărora li se poate aplica această procedură, anume: societățile comerciale, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile agricole, grupurile de interes economic și orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice.

Prin procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 se urmărește plata datoriilor debitorului, aflat într-o situație dificilă, către creditori. Legiuitorul român pune accent pe funcția de plată a creditorilor pe o bază colectivă și echitabilă. Procedura insolvenței este o procedură colectivă, unică și concursuală pentru toți creditorii.

Organele care aplică procedura sunt: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul. Pe lângă aceștia, mai participă la procedură Comitetul creditorilor și adunarea creditorilor, precum și administratorul special și experții.

Conform dispozițiilor art. 26, procedura insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2006

poate fi deschisă doar la cerere. În dreptul român nu este posibilă declanșarea procedurii din

oficiu. Procedura poate începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de

către creditori, precum și de orice alte persoane sau instituții prevăzute expres de lege.

Procedura insolvenței, reglementată de Legea nr. 85/2006, va începe în baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor, sau creditori, sau orice alte persoane sau instituții expres nominalizate în lege (de exemplu, CNVM pentru entitățile reglementate și supravegheate de aceasta).

Fiecare dintre jucători, având în vedere propria calitate de creditor sau debitor, va analiza, prin prisma avantajelor și dezavantajelor pe care le generează procedura insolvenței, eficiența deschiderii procedurii pentru realizarea scopului specific: în cazul creditorului – realizarea creanțelor, iar în cazul debitorului – redresarea afacerii.

Pentru debitor, procedura insolvenței este avantajoasă din următoarele puncte de vedere: pentru creanțele născute înainte de deschiderea procedurii, se stopează dobânzile, penalitățile etc.; suspendarea acțiunilor judiciare și extrajudiciare inițiate de creditori în vederea realizării creanțelor lor.

Procedura insolvenței prezintă pentru creditori o serie de avantaje care îi face să apeleze la această procedură, cum ar fi: suportarea cheltuielilor procedurii din averea debitorului sau din fondul de lichidare; suspendarea termenelor de prescripție care împiedică stingerea drepturilor creditorilor; desesizarea debitorului în privința conducerii activității și administrării averii; stabilirea răspunderii conducătorilor vinovați de ajungerea societății în încetare de plăți.

Insolvența debitorului, fiind o condiție a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cel care solicită declanșarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadență a datoriilor și lipsa lichidităților, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvență a patrimoniului debitorilor în situația în care aceștia, după 30 de zile de la scadență, nu au plătit datoria față de unul sau mai mulți creditori.

Insolvența există chiar în cazul în care, din lipsă de disponibilităti bănești, nu poate fi achitată o singură datorie care este certă, constă într-o sumă de bani si este scadentă. În ceea ce privește sarcina probei stării de insolvență, legea prezumă existența stării de insolvență vădită “atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori” (art. 3 pct. 1 din Lege). În consecință, persoana care afirmă existența insolvenței, este suficient să probeze neachitarea datoriilor scadente pentru o perioadă care depășește 30 de zile de la scadență, fapt care poate fi probat prin orice mijloace de probă admisibile în dreptul comercial.

Procedura se aplică asupra întregii averi a debitorului. “Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor si drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței -, care pot face obiectul executării silite, în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă” (art. 3 pct. 2 din Lege).

Averea debitorului cuprinde bunurile și drepturile aflate în patrimoniul debitorului la data declanșării procedurii, cât și bunuri ieșite din patrimoniul debitorului, dar readuse în acesta ca urmare a procedurii.

Procedura insolvenței poate fi declarată și la cererea debitorului. Prin cererea sa, debitorul poate opta pentru reorganizarea judiciară ori pentru intrarea în faliment. Când debitorul optează pentru faliment, patrimoniul său va fi supus procedurii simplificate.

Lipsa lichidităților debitorului este o condiție esențială pentru declanșarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului. Numai lipsa sumelor de bani disponibile pentru achitarea debitelor este luată în considerare pentru stabilirea stării de insolvență. Se face sub acest aspect abstracție de deținerea sau nu de către debitor a altor bunuri. Insolvența comercială „poate să existe indiferent de raportul dintre activul și pasivul patrimoniului". Ea se stabilește prin compararea „cuantumului total al datoriilor exigibile și sumele de bani de care dispune debitorul: soldul creditor al contului bancar plus numerarul din casierie".

Starea de insolvență poate implica și alte manifestări exterioare patrimoniului debitorului. Nu numai neplata la scadență poate fi manifestarea insolvenței, aceasta din urmă putând determina și alte conduite: fuga celui aflat în stare de insolvență, închiderea întreprinderii, greve, concedieri masive, întrebuințarea de mijloace ruinătoare sau frauduloase, precum și neprezentarea debitorului în instanță, neformularea unor apărări sau nedovedirea acestora. Acestea pot, însă, constitui doar indicii în plus, dovezi în completare pentru reținerea stării de insolvență, în raport cu care încetarea plăților poate fi apreciată ca notorie, rezultând din fapte neîndoielnice etc. La fel, în cazul cererii introductive formulate de către debitor, în cazul nedepunerii unor acte, acestei situații i se poate atribui de către legiuitor valoare de „recunoaștere” a stării de insolvență.

Faptul relevant tipic pentru starea de insolvență este neplata la scadență a datoriilor. Din prevederile art. 69 din lege, rezultă că în procedura insolvenței pot fi declarate și creanțe care nu sunt exprimate sub forma unei sume de bani, dar acestea vor fi, în mod obligatoriu, calculate în valoare monetară (în lei), la valoarea nominală de la data deschiderii procedurii, iar potrivit art. 72 alin. (1) și art. 74 alin. (1) din lege, atât în tabelul preliminar cât și în tabelul definitiv de creanțe se înscrie valoarea în lei a creanțelor. Este necesar, astfel, să se facă distincțiile corespunzătoare între cerința caracterului cuantificabil în bani al creanței și, pe de altă parte, modul de exprimare al obiectului acesteia, precum și în privința acoperirii pasivului în cadrul procedurii pe calea distribuirii de sume bănești. Aceasta înseamnă că atât în cazul cererii introductive cât și al declarațiilor de creanță ulterioare, obiectul creanțelor invocate prin acestea trebuie să fie exprimat sau să fie cuantificabil în bani, calcularea tuturor creanțelor în bani, în cadrul procedurii, fiind obligatorie.

Legea nr. 85/2006 definește insolvența în mod diferit față de legea franceză, care definește insolvența ca fiind situația de încetare de plăților, în care debitorul nu mai poate face față pasivului exigibil cu activul disponibil. În legea română nu se mai acceptă exonerarea debitorului în baza refuzului (justificat) de plată. Sub aspect general, din pasivul exigibil, respectiv, din activul disponibil pot face parte mai multe elemente decât creanțele, respectiv, disponibilitățile bănești.

Legea franceză are în vedere în mod expres „activul disponibil” și, prin urmare, o astfel de definiție poate fi perfect valabilă potrivit legii franceze, dar nu și în raport cu reglementarea română, care în definirea insolvenței nu are în vedere „activul disponibil” integral ci doar disponibilitățile bănești (insuficiența acestora) existente în casierie, soldul creditor al conturilor etc.

Procedura insolvenței nu se deschide decât dacă debitorul se află în stare de insolvență. Debitorul aflat în stare de insolvență nu plătește nu pentru că nu vrea ci pentru că nu poate să plătească (nu are cu ce anume). Definiția insolvenței din Legea nr. 85/2006 nu mai permite, nu mai face referire la refuzul de plată, ca element intențional, cum se făcea în Legea nr. 64/1995, deoarece practic nu are relevanță pentru deschiderea procedurii motivul pentru care debitorul nu plătește ci doar dacă se află sau nu în stare de insolvență. Deschiderea procedurii se face pentru o insolvență actuală, cu excepția insolvenței iminente. Nu este obligatoriu, însă, ca lipsa disponibilităților să fie iremediabilă. În raport cu actuala reglementare a condițiilor obiective de intrare în procedură nu este cazul să se mai facă nici vreo distincție între încetarea plăților și suspendarea lor. În reglementarea Codului comercial se considera că încetarea plăților nu este 100% relevantă pentru starea de insolvență, putând fi vorba și de un refuz de bună credință sau de un dezechilibru financiar or suspendare temporară a plăților, astfel că nefiind vorba de o situație permanentă, nu se poate reține existența insolvenței. Oricum, procedura se deschide pentru o insolvență actual iar nu pentru una trecută.

Deschiderea procedurii insolvenței reprezintă un eveniment major pentru debitor, aceasta însemnând încetarea activității obișnuite și intrarea sa sub imperiul unei proceduri judiciare.

Este necesară distincția dintre insolvența și insolvabilitate. Și insolvența și insolvabilitatea sunt stări ale patrimoniului, deosebite însă prin sfera de operare. Spre deosebire de insolvența, insolvabitatea reprezintă „o stare deficitară a patrimoniului", în sensul că „pasivul întrece activul".

Debitorul se poate afla în stare de insolvența datorită lipsei de lichidități, fără a fi, în mod necesar, insolvabil, atât timp cât deține în patrimoniu bunuri care pot fi valorificate, fie pentru îndestularea creditorilor, fie pentru a-și putea continua activitatea. Deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului ca urmare a lipsei de lichidități nu poate fi împiedicată de invocarea de către debitor a faptului că patrimoniul său este excedentar. În schimb, un debitor insolvabil, al cărui patrimoniu este deficitar, dar care beneficiază de credibilitate și care poate obține credite de la bancă cu care să-și achite datoriile va putea evita astfel deschiderea procedurii împotriva sa. Este însă necesar ca aceste credite să fie obținute anterior introducerii unei cereri introductive.

A doua condiție cerută de lege pentru aplicarea procedurii insolvenței- în afara condiției ca debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li se poate aplica procedura – este aceea ca debitorul să se afle în situația de a nu-și mai putea plăti datoriile certe, lichide și exigibile față de creditorii săi datorită insuficienței fondurilor bănești disponibile.

Acesta condiție exprimă condiția tradițională a încetării plăților de către debitor, impusă pentru aplicarea oricărei proceduri colective față de debitorii aflați în dificultate.

Pentru deschiderea procedurii de insolvență nu interesează raportul dintre activul și pasivul patrimoniului debitorului ci doar insolvența, adică lipsa efectivă a disponibilităților pentru plata datoriilor ajunse la scadență.

Astfel, procedura insolvenței nu se poate aplica atunci când debitorul, deși dispune de lichidități nu plătește datoriile scadente. În acest caz, creditorii au deschisă calea executării silite, în condițiile dreptului comun.

Ca o concluzie, procedura insolvenței nu reprezintă o cale de valorificare a creanțelor pe cale silită împotriva debitorului care nu își execută obligațiile, ci o procedură specială care se aplică debitorului aflat în incapacitate de plată.

În condițiile economice actuale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment ocupă un loc central. Analiza riscului de faliment prezintă importanță atât din perspectiva echipei manageriale care trebuie să întreprindă măsuri pentru a corecta situația, cât și din perspectiva partenerilor-creditori care trebuie să evalueze situația și să decidă continuarea sau nu a relațiilor de afaceri.

Trebuie subliniat faptul că riscul de faliment nu induce în mod automat și neapărat falimentul. Existența lui nu este o condiție sine-qua-non pentru producerea falimentului. Un manager competent poate evita falimentul dacă identifică din timp cauzele favorizante ale falimentului și le anihilează, altfel spus elimină riscul de faliment.

În practica economică, aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciează nuanțat, în funcție de condițiile concrete economico-financiare în care își desfășoară activitatea.

Astfel, o întreprindere poate avea dificultăți temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei creanțe importante sau a accelerării plăților într-o perioadă de creștere rapidă a activității. În acest caz, dificultățile de plată apar ca o expresie a unei neconcordanțe de moment care nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților: obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.

Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, ca de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu este pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită perturbărilor periodice.

Permanența unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice și financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în cazurile foarte grave, falimentul întreprinderii.

Dată fiind actuala conjunctură economico – financiară defavorabilă, evaluarea riscului de faliment al societăților trebuie să devină, în această perioadă, una din preocupările principale ale echipei manageriale. În consecință, un manager diligent, utilizând metodele științifice de previziune, are posibilitatea de a anticipa iminența deschiderii procedurii insolvenței.

2.1. Cererea de deschidere a procedurii introdusă de debitor

Pentru a cere deschiderea procedurii conform art. 27 din Legea nr. 85/2006, debitorul dispune de două posibilități:

a) poate formula o astfel de cerere în cazul în care apreciază că apariția stării de insolvență este iminentă;

b) este obligat să înregistreze cererea în termen de maxim 30 de zile de la data apariției stării de insolvență;

Aprecierea stării de insolvență trebuie făcută de debitor ținând cont de de elemente precum: lipsa unor disponibilități bănești pentru achitarea datoriilor exigibile, lipsa de lichidități nu se datorează unei jene financiare momentane, ci persistă de cca. 30 de zile, somații primite de la creditori care refuză acordarea oricăror eșalonări la plată sau, chiar dacă asemenea propuneri există, debitorul nu le poate onora, nefiind perspective de redresare.

Legea sancționează atât introducerea prematură a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, cât și neintroducerea sau introducerea cu întârziere a unei astfel de cereri.

Potrivit art. 27 alin (4) din Legea nr. 85/2006, introducerea prematură, cu rea-credință, de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau juridică, pentru prejudiciile pricinuite.

În art 143 alin (1) din Legea nr. 85/2006 este reglementată infracțiunea de bancrută simplă, prin care sunt încriminate următoarele fapte ale reprezentatului legal al persoanei juridice debitoare:

– neintroducerea cererii privind deschiderea procedurii insolvenței;

– introducerea tardivă a cererii privind deschiderea procedurii insolvenței, cu depășirea unui termen de 6 luni de la expirarea termenului reglementat de art. 27.

Potrivit acestui articol, debitorul este obligat să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenței în termen de 30 de zile de la data apariției stării de insolvență.

Doctrina reține că încriminarea acestor fapte se datorează efectului pe care acestea îl generează, și anume creșterea pasivului societății și micșorarea dreptului de gaj general al creditorilor, de regulă în interesul personal al reprezentanților organelor de conducere ale debitorului.

În cazul debitorului aflat în stare iminentă de insolvență, legea nu creează în sarcina sa obligația de a se adresa tribunalului cu o astfel de cerere, ci îi creează o facultate. Astfel, dacă acesta apreciează și este în măsură să dovedească faptul că la scadență nu va mai plăti datoriile exigibile cu fondurile bănești disponibile la data scadenței, este îndreptățit să formuleze o cerere de deschidere a procedurii insolvenței. Faptul că nu s-a înregistrat această cerere nu constituie însă infracțiune.

În ceea ce privește forma de vinovăție, rămânerea în pasivitate a reprezentantului debitorului poate îmbrăca atât forma culpei, cât și a intenției.

Intenția va fi caracterizată prin urmărirea rezultatului de prejudiciere a intereselor și drepturilor creditorilor, sau prin acceptarea conștientă a eventualității producerii acestui rezultat.

2.2. Cererea de deschidere a procedurii introdusă de creditor

Pentru ca un creditor să fie îndreptățit la deschiderea procedurii, trebuie să dovedească caracterul cert (creanța este certă când existența sa este neîndoielnică, astfel încât asupra ei nu există vreun litigiu), lichid (creanța este lichidă în cazul în care cuantumul său este determinat) și exigibil (creanța a ajuns la scadență) al creanței.

De asemenea, legea stabilește ca și condiție de admisibilitate a cererii introductive, un cuantum minim al creanței, respectiv 30.000 lei, iar în cazul salariaților 6 salarii medii pe economie. Trebuie menționat că, în cazul în care există mai multe cereri introductive formulate de creditori, se vor însuma creanțele pentru realizarea valorii-prag de 30.000 lei.

O condiție suplimentară este aceea ca de la data scadenței creanței să fi trecut 30 de zile. Astfel, creditorul va fi obligat să aștepte 30 de zile de la data scadenței înainte de a înregistra la tribunal cererea introductivă. Împlinirea termenului de 30 de zile naște prezumția de insolvență care permite creditorului să formuleze cererea. Fiind vorba de o prezumție relativă, aceasta poate fi răsturnată de debitor prin proba contrarie, respectiv prin dovedirea existenței fondurilor bănești disponibile.

Efectuarea unor plăți modice, nesemnificative, față de creditorul reclamant sau față de alți creditori, nu este de natură să înlăture această prezumție, decât în cazul în care acest element este coroborat cu altele de natură a conduce la concluzia că debitorul nu se află în stare de insolvență.

CAPITOLUL III- CATEGORII DE DEBITORI CĂRORA LE ESTE APLICABILĂ PROCEDURA GENERALĂ

Insuficiența fondurilor proprii, recursul excesiv la credite și supraîndatorările sunt la originea a aproape tuturor falimentelor. Întreprinderea aflată în dificultate, în căutare disperată de fonduri, este o întreprindere vulnerabilă, o întreprindere dependentă, comportamentul său fiind dictat de către băncile refinanțatoare, de către ceilalți creditori, de către personalul salariat (prin sindicat) etc, toți acești parteneri având politici proprii, ce nu corespund decât rareori interesului întreprinderii.

Pentru debitorul a cărui întreprindere se află în dificultate, dar care este viabilă, recurgerea la măsurile de prevenție a insolvenței este ultimul mijloc util pentru a-și păstra sau recăpăta independența economică și juridică, întrucât un debitor aflat în procedura insolvenței, chiar și în cazul în care își va fi păstrat dreptul de administrare a averii proprii, este o persoană dependentă, care se află sub controlul și supravegherea practicianului în insolvență, la rândul său controlat și supravegheat de judecătorul-sindic (din punct de vedere jurisdicțional) și de creditori (din punct de vedere managerial și comercial).

Potrivit art. 3 pct.5 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, debitorul este acea persoană fizică sau juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art.1, și al cărei patrimoniu este în stare de insolvență.

Comparativ cu dispozițiile anterioare existente în Legea nr. 64/1995 modificată, privind  procedura reorganizării judiciare și a falimentului, legea actuală stabilește două proceduri,  respectiv procedura generală, aplicabilă anumitor categorii de debitori aflați în stare de insolvență sau de insolvență iminentă, și procedura simplificată aplicabilă debitorilor aflați în stare de insolvență și care se încadrează într-una dintre categoriile prevăzute în art.1alin.2.

Astfel, procedura generală care reprezintă procedura prin care un debitor care îndeplinește condițiile prevăzute de art.1 alin.1, fără a le îndeplini simultan și pe cele prevăzute în art.1 alin.2, intră mai întâi, într-o perioadă de  observație, după care, în mod succesiv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului sau separat într-una din cele două proceduri.

În ambele variante ale procedurii se reglementează și o perioadă inițială de observație, necesară pentru clarificarea destinului debitorului.

În procedura simplificată este posibilă suprimarea acestei perioade de observație, trecându-se direct la procedura falimentului.Atunci când este aplicată perioada de observație, ea nu va dura mai mult de 60 de zile, necesare pentru a fi verificate elementele menționate la art. 1 alin (2) lit. c) și d).

În procedura generală, perioada de observație este cuprinsă între data deschiderii procedurii și data confirmării planului sau, după caz, a intrării în faliment.

Conform legii, insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va mai putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței [art. 3 alin. (1) pct. 1 lit. b)]. Pe lângă insolvența iminentă, legea consacră și noțiunea de insolvență vădită în același art. 3, stipulând că insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori.

Procedura insolvenței este o procedură colectivă, care se deschide ca urmare a încetării

capacității de plată a debitorului și la care participă toți creditorii acestuia. În cazul procedurii

generale se distinge o procedură de reorganizare judiciară și o procedură de lichidare judiciară. În procedura simplificată se intră direct în procedura falimentului care presupune lichidarea judiciară.

În procedura de reorganizare judiciară debitorul este protejat de urmărirea de către creditorii săi (suspendarea/încetarea executărilor silite individuale), dar conducătorii acestuia suferă și anumite îngrădiri ale drepturilor lor (privind administrarea averii debitorului, încheierea de noi contracte etc.)

În procedura de lichidare judiciară, de asemenea, se suspendă/întrerupe executarea silită, dar debitorul pierde orice putere (se ridică de drept dreptul de administrare), iar bunurile acestuia sunt preluate de lichidator acesta urmând să le valorifice în cadrul procedurii. Se urmărește ca această procedură să fie cât mai rapidă.

Conform art. 1 alin. (1) procedura generală se aplică următoarelor categorii de debitori aflați în stare de insolvență sau de insolvență iminentă:

1. societățile comerciale;

2. societățile cooperative;

3. organizațiile cooperatiste;

4. societățile agricole;

5. grupurile de interes economic;

6. orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice.

3.1. Societățile comerciale.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, asociații în societățile în nume colectiv și asociații comanditați în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale.

Procedura reorganizării judiciare și a falimentului aplicată societății în nume colectiv sau societății în comandită simplă sau pe acțiuni nu se extinde și asupra asociaților ci ei vor răspunde conform dreptului comun.

Atât Legea nr. 64/1995, cât și actuala reglementare statuează răspunderea membrilor organelor de conducere, printre aceștia regăsindu-se, însă și administratorii societății. Deși pot fi obligați la suportarea pasivului debitorului persoană juridică, potrivit art. 138 și urm., membrii organelor de supraveghere sau de conducere din cadrul societății, precum și orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului vor răspunde potrivit regulilor dreptului comun, și nu Legii privind procedura insolvenței. Acest lucru se bazează pe dispozițiile exprese ale art. 142, potrivit cărora executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă.

Astfel, nu doar administratorii, ci și toate celelalte persoane implicate în conducerea și administrarea unei persoane juridice (cenzori, directori, șefi servicii etc.), precum și orice altă persoană care a contribuit la insolvența societății vor răspundere după regulile dreptului procesual civil, fără să li se poată aplica procedura insolvenței. Legea vorbește de „membrii organelor de supraveghere și de conducere ale debitorului”, fapt ce denotă că sunt avute în vedere toate categoriile de debitori ce au asemenea organe și, ca atare, neaplicarea procedurii insolvenței vizează atât membrii și organele societății comerciale, cât și ale celorlalte persoane juridice.

De asemenea, o societate dizolvată, conform legii, poate fi subiect al procedurii insolvenței. Dizolvarea societății nu atrage și pierderea automată a personalității juridice și implicit dispariția societății comerciale. Acest lucru are suport legal în Legea nr. 31/1990, art. 260 alin. (4), care prevede că „lichidarea (…) nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății”, la aceasta adăugându-se și prevederile art. 1 alin. (2) lit. e), care enumeră printre subiectele procedurii simplificate și societățile comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive. Ca o concluzie, se poate afirma că, societățile comerciale dizolvate, indiferent de cauza dizolvării, pot fi supuse aplicării procedurii insolvenței, numai că nu li se va aplica procedura generală, ci procedura simplificată, reglementată în alin. (2).

Cât privește filialele, potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, acestea sunt societăți comerciale cu personalitate juridică și se înființează în una din formele de societate enumerate la art. 2 și în condiþiile prevăzute pentru aceea formă.

Fiind dotate cu personalitate juridică și înfățișându-se ca subiecte de drept distincte de societățile ce le-au înființat, în doctrina juridicã se susține fără rezerve teza aplicării procedurii insolvenței asupra unor astfel de entități juridice. Procedura insolvenței deschisă împotriva unei filiale nu are efecte asupra societății mamă, după cum nici deschiderea procedurii împotriva societății mamă nu are efecte asupra filialei.

Nefiind dotate cu personalitate juridică, sucursalele, spre deosebire de filiale, nu pot constitui subiect al procedurii instituite de Legea nr. 85/2006. Din aceste considerente, soluția care se impune este aceea că insuficiența fondurilor bănești disponibile ale sucursalei pentru plata datoriilor exigibile atrage deschiderea procedurii insolvenței asupra societății fondatoare și va cuprinde și sucursalele și celelalte dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societății mamă.

Societățile cooperative

Aceste tipuri de societăți sunt reglementate prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației. Potrivit art. 7 din Legea nr. 1/2005, societatea cooperativă este o asociație autonomă de persoane fizice și/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor cooperatori, fiind deținută în comun și controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste. Regimul juridic al societăților cooperative este asemănător cu cel al societăților comerciale.

Organizațiile cooperatiste

Organizațiile cooperatiste sunt reglementate prin Legea cooperației agricole nr. 566/2004 și ca structură sunt similare societăților cooperative și implicit societăților comerciale. La fel ca și societățile cooperative, organizațiile cooperatiste sunt destul de rar întâlnite în peisajul entităților juridice.

Societățile agricole

Principala reglementare a societăților agricole o constituie Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere din agricultură. Societatea agricolă reprezintă o formă asociativă din domeniul agriculturii, de tip privat, cu capital variabil și cu număr nelimitat și variabil de asociați, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor și altor mijloace aduse în societate, precum și realizarea de investiții de interes general. Societatea agricolă este asemănătoare societății comerciale, însă nu are caracter comercial.

Grupurile de interes economic

Grupul de interes economic este reglementat prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Potrivit Legii nr. 161/2003, grupul de interes economic (G.I.E.) reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității respective. Grupul de interes economic poate desfășura deopotrivă activități comerciale sau activități civile și, în funcție de natura activității, grupul are calitatea de comerciant sau de necomerciant. Procedura insolvenței se aplică indiferent de calitatea de comerciant sau necomerciant a grupului de interes economic.

Persoanele juridice de drept privat care desfășoară și activități economice

Legea nr. 85/2006 stipulează în art. 1 că procedura generală se aplică oricărei alte persoane juridice de drept privat care desfășoară și activități economice. Exprimarea legiuitorului îndreptățește concluzia potrivit căreia insolvența este aplicabilă asociațiilor și fundațiilor reglementate de O.G. nr. 26/2000. Fiind persoane juridice de drept privat, asociațiile și fundațiile pot fi destinatare ale procedurii generale reglementate de Legea nr. 85/2006. Soluția se sprijină și pe dispozițiile art. 48 din O.G. nr. 26/2000 care prevede că atât asociațiile, cât și fundațiile pot desfășura activități economice. Sindicatele și patronatele sunt persoane juridice de drept privat care desfășoară și activități economice și ca atare pot fi destinatare ale procedurii insolvenței.

CAPITOLUL IV- CATEGORII DE DEBITORI CĂRORA LE ESTE APLICABILĂ PROCEDURA SIMPLIFICATĂ

Procedura simplificată se înfățișează ca un mijloc rapid, simplu și eficient, aflat la îndemâna actorilor care participă la procedura insolvenței, în vederea realizării scopul legii care este îndestularea creditorilor, în limitele valorificării averii debitorului. Prin scurtarea procedurii și eliminarea posibilității reorganizării activității debitorului cu consecința intrării acestuia direct în faliment, nu trebuie să se înțeleagă că se urmărește suprimarea agentului economic, legiuitorul urmărind asigurarea celerității procedurii și limitarea dreptului de opțiune pentru reorganizare

judiciară la situațiile în care aceasta este posibilă în mod obiectiv.

Sfera de aplicare a procedurii simplificate este consacrată în art. 1 alin. (2), potrivit căruia procedura simplificată se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență, care se încadrează în una din următoarele categorii:

a) comercianți, persoane fizice, acționând individual;

b) asociații familiale;

c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinesc una din următoarele condiții:

1. nu dețin niciun bun în patrimoniul lor;

2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite:

3. administratorul nu poate fi găsit;

4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului;

d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) și h) în termenul prevăzute de lege;

e) societățile comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;

f) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară.

Procedura simplificată este procedura prin care debitorul intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de maximum 60 zile. Indiferent de tip, procedura poate fi declanșată de către:

-debitor;

-creditori;

-orice altă persoană sau instituție prevăzută expres de lege.

4.1. Comercianții persoane fizice

Prin O.U.G. nr. 44/2008 s-a reglementat cadrul legal de desfășurare a activităților economice de către persoanele fizice. Potrivit acestei reglementări, persoana fizică poate desfășura activități economice: individual și independent, ca persoană fizică autorizată, ca întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale și ca membri ai unei întreprinderi familiale (art. 4 din ordonanță).

Persoana fizică poate desfășura activități economice, individual și independent, ca persoană fizică autorizată, în toate domeniile, meseriile și ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera inițiativă, cu excepția celor reglementate prin legi speciale. O.U.G. nr. 44/2008 prevede în mod expres în art. 20 că persoana fizică autorizată în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevăzută de Legea nr. 85/2006, dacă are calitatea de comerciant.

Întreprinderile familiale

Legea nr. 85/2006 reglementează ca destinatare ale procedurii simplificate asociațiile familiale, însă trebuie reținut că, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, locul asociației familiale a fost luat de întreprinderea familială. Asociația familială a dispărut, astfel, ca formă de exercitare a activităților economice. În accepțiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea familială este o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică, împreună cu familia sa. Rezultă că întreprinderea familială nu reprezintă un subiect de drept distinct de membrii ce o alcătuiesc. Neavând personalitate juridică, procedura insolvenței se aplică în realitate membrilor întreprinderii familiale.

O.U.G. nr. 44/2008, în art. 31, prevede în mod expres că membrii întreprinderii familiale sunt comercianți persoane fizice de la data înregistrării întreprinderii în registrul comerțului și răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii. Acest statut juridic al întreprinderii familiale a îndreptățit opinia în literatura de specialitate potrivit căreia procedura simplificată se aplică tuturor membrilor întreprinderii familiale.

Pentru debitorii persoane fizice, acționând individual, și asociațiile familiale procedura simplificatǎ este unica procedurǎ de insolvențǎ aplicabilǎ, datoritǎ faptului cǎ forma juridicǎ în care s-a organizat activitatea nu permite, în mod obiectiv, reorganizarea acesteia. Pentru celelalte categorii de debitori indicate la art. 1 alin. (1) din lege, procedura simplificatǎ este o alternativǎ la procedura generalǎ, aplicabilitatea ei concretǎ depinzând de situația de fapt a debitorului. Sfera categoriilor de debitori cǎrora li se aplicǎ procedura simplificatǎ este, astfel, mult mai largǎ decât a celor cǎrora li se aplicǎ procedura generală, pentru cǎ ea cuprinde pe lângǎ debitorii care pot fi exclusiv subiecții procedurii simplificate și categoriile de debitori care ar cădea, în mod normal, sub incidența procedurii generale, dar care se găsesc totodatǎ într-una dintre situațiile expres și limitativ prevǎzute la alin. (2) al art.1.

Societăți comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive

Societățile comerciale dizolvate, indiferent de cauza dizolvãării, pot fi supuse aplicării procedurii insolvenței, numai că nu li se va aplica procedura generală, ci procedura simplificată, reglementată în alin. (2). De altfel, și în doctrina anterioară acestei legi s-a susținut că societățile dizolvate pot fi supuse doar procedurii falimentului, nu și procedurii reorganizării judiciare.

Societățile comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive pot forma obiectul procedurii simplificate, prin intrarea direct în faliment. Potrivit legii, notificarea privind deschiderea procedurii insolvenței unei societăți comerciale se transmite oficiului registrului comerțului, situație în care judecătorul delegat la oficiu nu mai poate pronunța sentința de radiere a societății. Radierea societății într-o astfel de situație constituie atributul exclusiv al judecătorului-sindic, și nu al judecătorului delegat la oficiul registrului comerțului.

Anumite categorii de comercianti sunt exceptate de la aplicarea procedurii prevăzute de Legea insolventei nr. 85/2006, fiind supusi unor reglementări legale specifice cum ar fi:

a. societăti comerciale cu capital majoritar de stat ;

b. regiile autonome – conform art. 151 din Lege, procedura aplicabilă regiilor autonome aflate în stare de insolventă se va stabili prin lege specială.

c. institutiile de credit – procedura de faliment a băncilor se realizează în baza unei reglementări speciale – Ordonanța Guvernului nr. 10/2004;

d. societătile de asigurări – în baza Legii nr. 32/2000 cu modificările ulterioare.

Procedura nu se aplică celor care exercită profesiuni liberale (avocați, medici, meseriași, agricultori etc.) care nu sunt considerati comercianți.

Potrivit Legii nr. 15/1990, regiile autonome se organizează și funcționeazã în ramurile strategice ale economiei naționale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare (art. 2). Ele sunt persoane juridice și funcționeazã pe bază de gestiune economică și autonomie financiară (art. 3).

Având în vedere aceste caracteristici, în literatura de specialitate se consideră că regiile autonome au calitatea de comerciant. Cu toate acestea, reglementarea cuprinsă în prezenta lege nu se aplică regiilor autonome, deoarece art. 151 din Legea nr. 85/2006 prevede în mod expres că procedura aplicabilă regiilor autonome aflate în stare de insolvență se va stabili prin lege specială.

Pe lângă Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, drept comun în materia insolvenței, în România procedura de insolvență este reglementată și de Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare și Ordonanța Guvernului nr. 10/2004 privind falimentul instituțiilor de credit, pentru categoriile de debitori expres și limitativ prevăzute de aceste acte normative.

Societățile de asigurare aflate în situații financiare dificile sunt supuse procedurilor de redresare financiară sau de faliment prevăzute de Legea nr. 503/2004. Această lege transpune prevederile Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări. Actul normativ reglementează procedura redresării financiare a societății de asigurare în capitolul I, precum și procedura falimentului acesteia în caz de insolvabilitate în cel de-al doilea capitol. Legea instituie o procedură colectivă de insolvență distinctă față de procedura de drept comun reglementată de Legea nr. 85/2006.

Scopul reglementării este protejarea intereselor legitime și a drepturilor creditorilor de asigurări. Subiectul procedurii este, în sensul Legii nr. 503/2004, asigurătorul și/sau reasigurătorul aflat în insolvență. Se reglementează procedura redresării financiare a societății de asigurare cu cele două forme ale sale, redresarea societății de asigurare pe bază de plan de redresare financiară și redresarea societății de asigurare prin administrare specială, procedură cu caracter administrativ, precum și procedura falimentului acesteia în caz de insolvabilitate. Singura autoritate competentă să decidă aplicarea modalităților și măsurilor de redresare financiară în ceea ce privește societățile de asigurare în România este Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Dacă procedura de redresare are un caracter administrativ, procedura falimentului are un caracter judiciar, toate actele și operațiunile ce le implică aceasta se realizează sub controlul tribunalului. Falimentul este un caz special de încetare a existenței asigurătorilor. Legea nr. 503/2004 menține distincția dintre atribuțiile judecătorului sindic și cele ale tribunalului consacrată și în forma inițială a Legii nr. 64/1995.

Sunt două categorii de creditori în procedură, cei al societății de asigurare și creditorii de asigurări. Instituțiile de credit sunt în toate statele dezvoltate supuse unor reglementări și reguli de autorizare și supravegherea activității specifice. Banca Națională a României poate dispune, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor emise în aplicarea acesteia, constatată în urma verificărilor efectuate la fața locului și/sau a analizării raportărilor transmise de instituția de credit, precum și în cazul constatării unei situații financiare precare a acesteia, fie instituirea măsurii de supraveghere specială asupra unei instituții de credit, persoană juridică română fie instituirea administrării speciale. Doar în situații limită se ajunge la declanșarea procedurii de faliment prevăzută de Ordonanța de Guvern nr. 10/2004. Actul normativ a transpus în legislația română Directiva 2001/24/CE din 4 aprilie 2001. Premiza declanșării procedurii falimentului prevăzută de actul normativ menționat este starea de insolvență în care se găsește instituția de credit. Titularii cererii de deschidere a procedurii falimentului sunt conform prevederilor art. 11: instituția de credit debitoare, creditorii acesteia și Banca Națională a României. Cererea instituției de credit debitoare sau a creditorilor acesteia trebuie să fie însoțită de aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României. Astfel, cea care apreciază în prealabil cu privire la existența sau inexistența stării de insolvență este banca centrală. Deschiderea procedurii produce aproximativ aceleași efecte care sunt recunoscute la declanșarea oricărui faliment. Un efect specific pentru activitatea bancară constă în faptul că de la data deschiderii procedurii falimentului depozitele devin indisponibile. Și în cazul instituțiilor de credit, persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență pot fi trase la răspundere, o răspundere patrimonială delictuală. Titular al acțiunii, prevăzută de art. 39 din Ordonanța de Guvern nr. 10/2004, poate fi lichidatorul numit în procedură, un acționar al instituției de credit debitoare, oricare dintre creditori sau Banca Națională a României. Judecătorul sindic se poate sesiza și din oficiu. În dreptul comun, calitatea procesuală activă în acțiunea în răspundere aparține unui număr restrâns de participanți la procedura de insolvență și nu este permisă autosesizarea. În situația instituțiilor de credit s-a conferit această calitate oricărei persoane interesate, creditor, acționar, banca centrală ca organ de supraveghere și control a activității în domeniu, în considerarea importanței sociale a acestei activități.
Prin Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, s-a reglementat procedura insolvenței unităților administrativ-teritoriale. Potrivit actului normativ citat (art. 75, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2008), unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvență dacă se află în una din următoarele situații:

nu a achitat obligațiile de plată, lichide și exigibile, mai vechi de 120 de zile și care depășesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu;

cheltuieli, pe o perioadã mai mare de 120 de zile de la data scadenței.

Prin urmare, raporturile juridice de insolvențã privind unitățile administrativ-teritoriale se vor derula cu prioritate după Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.

Instituțiile financiar-bancare alcătuiesc sistemul financiar astfel cum este reglementat de O.U.G nr. 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților de asigurare și/sau reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar și cuprinde segmentul bancar supravegheat de Banca Națională a României, piața de capital monitorizată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și domeniul asigurărilor supravegheat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Pentru piața de capital și entitățile ce o alcătuiesc nu existãă reglementări speciale, de sine stătătoare privind procedura insolvenței. În schimb, în domeniul bancar, legiuitorul a adoptat O.G. nr. 10/2004 privind falimentul instituțiilor de credit, modificată și completată prin Legea nr. 278/2004, iar raporturile de insolvență din domeniul asigurărilor constituie obiect de reglementare al Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare.

Cadrul general de reglementare a instituțiilor de credit îl constituie în principal O.U.G. nr. 99/2006 privind instituþiile de credit și adecvarea capitalului.

În conformitate art. 3 din O.U.G. nr. 99/2006, instituțiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui și funcționa în una din următoarele categorii:

– bănci;

– organizații cooperatiste de credit;

– bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;

– bănci de credit ipotecar;

– instituții emitente de monedă electronică.

Procedura falimentului instituțiilor de credit este o procedură specială în raport cu procedura generală reglementată prin Legea nr. 85/2006.

O.G. nr. 10/2004 privind falimentul instituțiilor de credit consacră câteva particularități ale insolvenței bancare. Astfel, potrivit art. 2, insolvența este acea stare a instituției de credit aflate în una din următoarele situații:

– incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilitățile bănești;

– scăderea sub 2% a indicatorilor de solvabilitate a instituției de credit

– retragerea autorizației de funcționare a instituției de credit, în conformitate cu prevederile legale, ca urmare a imposibilității de redresare financiară.

Se observă, astfel,că semnificația noțiunii de insolvență specifică instituțiilor de credit este diferită de noțiunea de insolvență reglementată de Legea nr. 85/2006

Principala consecință constă în aceea că, în cazul în care o entitate bancară ajunge în stare de insolvență, aceasta va intra direct în faliment, fără să se mai încerce redresarea economică prin parcurgerea procedurii reorganizării judiciare.

Soluția legiuitorului se explică prin faptul că instituțiile de credit sunt supuse supravegherii prudențiale și administrării speciale din partea Băncii Naționale a României, în temeiul O.U.G. nr. 99/2006.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Deși este considerată coșmarul oricărui agent economic, procedura insolvenței trebuie luată în calcul la momentul potrivit, astfel încât parametrii economici ai companiei să permită o reorganizare judiciară de succes, iar riscurile asumate să poată fi gestionate corect.

Aleasă la momentul oportun, procedura insolvenței poate chiar elimina posibilitatea falimentului, readucând firma pe traseul ei comercial obișnuit. Prin implementarea unui plan de reorganizare judiciară viabil, acceptat de creditori, firma își poate acoperi creanțele și, totodată, poate fi revigorată financiar.

Procedura de insolvență instituită prin Legea 85/2006 are drept scop acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, respectiv a acelui debitor care se află la un anumit moment în imposibilitatea de a-și achita datoriile certe, lichide și exigibile. În cazul unei firme insolvente se va deschide, fie procedura generală de insolvență, fie procedura simplificată de insolvență.

Majoritatea companiilor împotriva cărora creditorii sau furnizorii formulează o cerere de deschidere a procedurii de insolvență, au șanse să-și reorganizeze activitatea și să evite falimentul. Deschiderea procedurii de insolvență nu înseamnă decât o analiză, în condiții de siguranță, a situației debitorului.

După declanșarea procedurii de insolvență judecătorul, creditorul și debitorul analizează șansele de supraviețuire ale companiei în cauză, iar în cazul în care se ajunge la un consens, se întocmește un plan de reorganizare judiciară care presupune restrângerea activității la cea de bază, restructurarea personalului și valorificarea unor active din patrimoniul societății.

Există cazuri în care cererea de insolvență vine chiar din partea companiei debitoare, fapt datorat unui set de avantaje de care beneficiază o companie insolventă. Procedura de faliment este declanșată doar în cazul în care creditorii împreună cu debitorul și instanța de judecată consideră că respectiva companie nu are șanse reale să supraviețuiască.

Este important să existe o dezvoltare și o îmbunătățire a legislației în vigoare pentru a evita fenomenul transformării procedurii de insolvență într-o cortină în spatele căreia să se ascundă firmele rău platnice. Sunt multe cazuri când insolvența este solicitată de debitor care mai apoi refuză să pună la dispoziția instanței documentele necesare pentru analiza companiei, a cauzelor intrării în insolvență și respectiv a soluțiilor de plată. Judecătorii sunt nevoiți să închidă procedura de insolvență și să declare falimentul, creditorii cu excepția celor garanți își pierd banii, iar administratorul rău platnic este liber să înființeze o nouă societate.

Insolvența trebuie să reprezinte o modalitate de constrângere a debitorului să găsească soluții viabile pentru a-și onora datoriile.

Procedura insolvenței nu reprezintă o cale de valorificare a creanțelor pe cale silită împotriva debitorului care nu își execută obligațiile, ci o procedură specială care se aplică debitorului aflat în incapacitate de plată.

În condițiile economice actuale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment este foarte importantă. Analiza riscului de faliment prezintă importanță atât din perspectiva echipei manageriale care trebuie să întreprindă măsuri pentru a corecta situația, cât și din perspectiva partenerilor-creditori care trebuie să evalueze situația și să decidă continuarea sau nu a relațiilor de afaceri.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii de drept comercial:

Adam, I., Savu, C.N., Legea procedurii insolvenței. Comentarii și explicații, Ed.C.H.Beck, București, 2006;

Avram, A., Procedura insolvenței, Partea generală, Ed.Hamangiu, București,2008;

Avram, A., Procedura insolvenței. Deschiderea procedurii, Editura Hamangiu, București, 2010;

Avram, A., Procedura insolventei. Efectele deschiderii procedurii. Primele măsuri, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008;

Cărpenaru, St.D., Nemeș, V., Hotca, M.A., Legea nr.85 privind procedura insolvenței.Comentarii pe articole, ed a 2-a, Ed.Hamangiu, București, 2008;

Cărpenaru, St. D, Tratat de Drept Comercial Român, Universul Juridic, București, 2009;

Cărpenaru, St.D, Drept comercial român, Ediția a VII a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2007;

Cărpenaru, St.D., Tratat de drept comercial român, Ediția a III a revizuită Conform noului Cod Civil, Ed.Universul Juridic, București, 2012;

Cărpenaru, St.D., Procedura reorganizării și lichidării judiciare, Atlas Lex, București 1996;

Cărpenaru, St.D., Tratat de Drept Comercial Român, Universul Juridic, București, 2009;

Drăgan, J., Dreptul comerțului internațional, Ed Fundației România de Mâine, București, 2005;

Gheorghiu, Gh., Procedura reorganizării judiciare și a falimentului, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Ionescu S., Preutescu, L., Codul comercial adnotat, București, 1933;

Lovin Edita, Culegere de jurisprudență în materie de faliment, Monitorul Oficial, București 2001;

Macovei, I., Dreptul comerțului internațional, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Piperea, Gh., Insolvența:legea, regulile, realitatea, Ed.Wolters Kluwer, București, 2008;

Popescu,T., Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Schiau, I., Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed.All.Beck, București, 2001;

Turcu, I., Tratat de insolvență, Ed.C.H.Beck, București, 2006;

Turcu I., Reorganizarea și lichidarea judiciară, Ed. Lumina Lex, București, 1996;

Turcu I., Falimentul. Noua procedură. Tratat, Ed. Lumina Lex, București,2003;

Turcu, I., Legea procedurii insolvenței.Comentarii pe articole, Ed. C.H.Beck, București, 2007;

Țăndăreanu, Nicoleta, Insolvența în reglementarea Legii nr.85/2006, Comentarii, doctrină, jurisprudență, Universul Juridic, București, 2012

Ungureanu, Diana,  Falimentul internațional, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Articole publicate în reviste de specialitate:

Bello Magdo, M.L., Deschiderea procedurii reorganizării judiciare sau falimentului, în "Revista de drept comercial" nr. 3/2004;

Carpenaru St., D., Procedura reorganizării judiciare și a falimentului în noile reglementări legale, publicat în Curierul Judiciar nr. 3/2002;

Dogar Marcela, Insolvența transfrontalieră, teză de doctorat, București, 2011;

Miff , A., Noua procedură a insolvenței – actualitate, tradiție și perspective, în R.R.D.A. nr.1/2007;

Turcu I., Mădălina Stan, "Legea privind procedura insolventei -o nouă etapă în reforma legislativă", RDC nr. 6/2006;

Surse electronice:

UNCITRAL – Legea Model privind insolvența transfrontalieră, Ghidul de aplicare a Legii Model privind insolvența transfrontalieră, Legea Model privind insolvența transfrontalieră: Perspectivă judiciară, la adresa www.uncitral.org;

Irina Oprea, Condițiile deschiderii procedurii insolvenței, 2009 la adresa www.curierulfiscal.ro;

Legea nr 85/2006 privind procedura insolventei la adresa www.unpir.ro;

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii de drept comercial:

Adam, I., Savu, C.N., Legea procedurii insolvenței. Comentarii și explicații, Ed.C.H.Beck, București, 2006;

Avram, A., Procedura insolvenței, Partea generală, Ed.Hamangiu, București,2008;

Avram, A., Procedura insolvenței. Deschiderea procedurii, Editura Hamangiu, București, 2010;

Avram, A., Procedura insolventei. Efectele deschiderii procedurii. Primele măsuri, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008;

Cărpenaru, St.D., Nemeș, V., Hotca, M.A., Legea nr.85 privind procedura insolvenței.Comentarii pe articole, ed a 2-a, Ed.Hamangiu, București, 2008;

Cărpenaru, St. D, Tratat de Drept Comercial Român, Universul Juridic, București, 2009;

Cărpenaru, St.D, Drept comercial român, Ediția a VII a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2007;

Cărpenaru, St.D., Tratat de drept comercial român, Ediția a III a revizuită Conform noului Cod Civil, Ed.Universul Juridic, București, 2012;

Cărpenaru, St.D., Procedura reorganizării și lichidării judiciare, Atlas Lex, București 1996;

Cărpenaru, St.D., Tratat de Drept Comercial Român, Universul Juridic, București, 2009;

Drăgan, J., Dreptul comerțului internațional, Ed Fundației România de Mâine, București, 2005;

Gheorghiu, Gh., Procedura reorganizării judiciare și a falimentului, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Ionescu S., Preutescu, L., Codul comercial adnotat, București, 1933;

Lovin Edita, Culegere de jurisprudență în materie de faliment, Monitorul Oficial, București 2001;

Macovei, I., Dreptul comerțului internațional, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Piperea, Gh., Insolvența:legea, regulile, realitatea, Ed.Wolters Kluwer, București, 2008;

Popescu,T., Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Schiau, I., Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed.All.Beck, București, 2001;

Turcu, I., Tratat de insolvență, Ed.C.H.Beck, București, 2006;

Turcu I., Reorganizarea și lichidarea judiciară, Ed. Lumina Lex, București, 1996;

Turcu I., Falimentul. Noua procedură. Tratat, Ed. Lumina Lex, București,2003;

Turcu, I., Legea procedurii insolvenței.Comentarii pe articole, Ed. C.H.Beck, București, 2007;

Țăndăreanu, Nicoleta, Insolvența în reglementarea Legii nr.85/2006, Comentarii, doctrină, jurisprudență, Universul Juridic, București, 2012

Ungureanu, Diana,  Falimentul internațional, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Articole publicate în reviste de specialitate:

Bello Magdo, M.L., Deschiderea procedurii reorganizării judiciare sau falimentului, în "Revista de drept comercial" nr. 3/2004;

Carpenaru St., D., Procedura reorganizării judiciare și a falimentului în noile reglementări legale, publicat în Curierul Judiciar nr. 3/2002;

Dogar Marcela, Insolvența transfrontalieră, teză de doctorat, București, 2011;

Miff , A., Noua procedură a insolvenței – actualitate, tradiție și perspective, în R.R.D.A. nr.1/2007;

Turcu I., Mădălina Stan, "Legea privind procedura insolventei -o nouă etapă în reforma legislativă", RDC nr. 6/2006;

Surse electronice:

UNCITRAL – Legea Model privind insolvența transfrontalieră, Ghidul de aplicare a Legii Model privind insolvența transfrontalieră, Legea Model privind insolvența transfrontalieră: Perspectivă judiciară, la adresa www.uncitral.org;

Irina Oprea, Condițiile deschiderii procedurii insolvenței, 2009 la adresa www.curierulfiscal.ro;

Legea nr 85/2006 privind procedura insolventei la adresa www.unpir.ro;