Categoria Gramaticala a Modului Reflectata In Manualele Scolare
CUPRINS
Argument
1. Cadrul teoretic de interpretare pentru categoria gramaticală a modului
oferit de gramaticile românești și de alte studii de specialitate
1.1.Conceptul de categorie gramaticală în limba română.
1.2. Categoriile gramaticale ale verbului românesc
1.3. Evoluția ideilor privind conceptul de mod în gramatica românească..
1.4. Critica opiniilor din literatura de specialitate
1.4.1. Terminologie
1.4.2. Definire
1.4.3. Criteriile de clasificare și numărul modurilor
2. Modurile „canonice” în gramatica școlară
2.1. Modurile personale
2.1.1. Indicativul
2.1.1.1. Expresie și conținut
2.1.1.2. Valori modale
2.1.1.3. Relația cu alte moduri
2.1.2. Conjunctivul
2.1.2.1. Expresie și conținut
2.1.2.2. Valori modale
2.1.2.3. Relația cu alte moduri
2.1.3. Condiționalul
2.1.3.1. Expresie și conținut
2.1.3.2. Valori modale
2.1.3.2. Relația cu alte modur
2.1.4. Imperativul
2.1.4.1. Expresie și conținut
2.1.4.2. Valori modale
2.1.4.3. Relația cu alte moduri
2.2. Modurile nepersonale
2.2.1. Infinitivul
2.2.1.1. Expresia infinitivului
2.2.1.2. Natura morfologică a infinitivului
2.2.1.3. Forme structurale cu infinitivul verbal
2.2.1.3.1. Infinitivul formant
2.2.1.3.2. Infinitivul în construcții relative infinitivale
2.2.1.3.3. Infinitivul predicativ
2.2.1.4. Sinonimia și concurența infinitivului cu alte forme verbale
2.2.2. Gerunziul
2.2.2.1. Expresia gerunziului
2.2.2.2. Natura morfologică a gerunziului
2.2.2.3. Forme structurale cu gerunziul
2.2.2.3.1. Gerunziul formant
2.2.2.3.2. Gerunziul circumstanțial
2.2.2.3.5. Gerunziul adnominal
2.2.2.3.6. Gerunziul în construcții incidente
2.2.3. Participiul
2.2.3.1. Expresia participiului
2.2.3.2. Natura morfologică a participiului
2.2.3.3. Forme structurale cu participiul
2.2.3.3.1. Participiul formant
2.2.3.3.2. Poziții sintactice adjectivale
2.2.3.3.3. Construcții verbale impersonale
2.2.3.3.4. Construcții participiale absolute
2.2.4. Supinul
2.2.4.1. Expresia supinului
2.2.4.2. Natura morfologică a supinului
2.2.4.3. Forme structurale cu supinul
2.2.4.3.1. Supinul dependent de un regent verbal
2.2.4.3.3. Supinul în context adjectival
2.2.4.3.5. Supinul în construcții tematizate
3. Reprezentarea conținuturilor privind categoria gramaticală a modului în
manualele școlare alternative
3.1. Conținuturile prevăzute de programa școlară
3.1.1. Clasa a V-a
3.1.2. Clasa a VI-a
3.1.3. Clasa a VII-a
3.2. Reflectarea acestor conținuturi în manualele alternative
3.2.1. Clasa a V-a.
3.2.2. Clasa a VI-a
3.2.3. Clasa a VII-a
Concluzii
Bibliografie
Argument
Intitulată Categoria gramaticală a modului reflectată în manualele școlare, această lucrare își propune să ofere o sinteză a categoriei gramaticale a modului, așa cum este prezentată în gramaticile românești și în alte studii de specialitate, precum și rezultatele unei cercetări personale privind felul în care conținuturile prezentate în gramaticile românești referitoare la categoria modului se reflectă în manualele școlare alternative. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a urmărit în lucrarea de față a fost analiza, din perspectivă didactică, atât a conținuturilor prezentate în manualele școlare, cu privire la categoria modului, cât și a exercițiilor care ajută la consolidarea acestor cunoștințe.
Alegerea acestei teme este motivată de faptul că, fiind interesată în mod special de faptele de limbă și de evoluția acestora, aceasta cercetare întreprinsă îmi dă posibilitatea studierii în detaliu a statutului categoriei gramaticale a modului în gramaticile românești și în alte studii de specialitate pe de o parte, și, pe de altă parte, contribuie la înțelegerea și la abordarea critică a conținuturilor oferite de manualele școlare, lucru ce mă va ajuta în viitor, în cariera didactică pe care intenționez să o urmez.
Lucrarea este structurată pe trei capitole, dintre care primele două abordează o serie de probleme teoretice privind categoria modului, iar al treilea capitol prezintă o analiză personală a manualelor școlare din perspectiva strictă a categoriei gramaticale în discuție.
În primul capitol am definit noțiunea de categorie gramaticală, am prezentat cele trei categorii gramaticale specifice verbului (mod, timp, diateză) și am insistat asupra faptului că aspectul nu este o categoria gramaticală îndeajuns susținută în planul formei, pentru a intra fără nicio discuție între categoriile gramaticale ale verbului românesc. Modul este o categorie gramaticală destul de controversată, din acest motiv am efectuat o scurtă prezentare a evoluției conceptului de mod și am urmărit terminologia din critica de specialitate privind definirea și clasificarea acestuia prin prisma a două direcții: cea a lingvisticii clasice și cea a lingvisticii psihomecanice/psihosistematice. La realizarea fundamentului teoretic au contribuit, în primul rând, Gramaticile limbii române – 1963, 2005, 2010 – și câteva studii de gramatică ale unor lingviști, precum Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu, Mioara Avram, Iorgu Iordan, Constantin Frâncu.
Al doilea capitol, Modurile „canonice” în gramatica școlară, prezintă cele opt moduri care se studiază în școală, dintre care patru sunt moduri personale (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ) și patru sunt moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu, participiu, supin). În cadrul fiecărui mod personal ne-am ocupat de conținut, expresie, valorile modale pe care le pot îndeplini în anumite situații și de relațiile ce se stabilesc între ele. La modurile nepersonale am urmărit următoarele aspecte: expresia modului, natura morfologică (dualitate verb – nume pentru infinitiv, gerunziu, supin, dualitate verb – adjectiv pentru participiu, dualitate verb – adverb pentru gerunziu) și formele structurale în care apar modurile nepersonale.
Al treilea capitol, Reprezentarea conținuturilor privind categoria gramaticală a modului în manualele școlare alternative, oferă o analiză a conținuturilor privind categoria modului prevăzute de programa școlară. În cadrul aceluiași capitol am realizat o analiză comparativă a câte două manuale alternative pentru fiecare nivel de studiu, în care am urmărit: modul în care sunt abordate conținuturile, tipul demersului didactic (inductiv/deductiv), tipuri de exerciții ce se propun în aceste manuale, gradul de dificultate în privința conținuturilor și a modului cum sunt prezentate și, nu în ultimul rând, atractivitatea manualelor.
1. CADRUL TEORETIC DE INTERPRETARE PENTRU CATEGORIA GRAMATICALĂ A MODULUI OFERIT DE GRAMATICILE ROMÂNEȘTI ȘI DE ALTE STUDII DE SPECIALITATE
1.2. Conceptul de categorie gramaticală în limba română
Alături de aspectul semantic și de cel sintactic, componenta gramaticală a unui cuvânt constituie modul intern de organizare a ansamblului de forme dintr-o limbă. Clasificarea cuvintelor în părți de vorbire flexibile și neflexibile se realizează prin intermediul unor particularități flexionare exprimate prin categoriile gramaticale. În cea mai recentă gramatică a limbii române, categoriile gramaticale sunt definite drept „semnificații sau valori gramaticale care își găsesc o marcare flexionară repetabilă pentru o clasă de cuvinte și în funcție de care clasele de lexeme își schimbă forma în cursul flexiunii”. Din această definiție a categoriei gramaticale rezultă că aceasta are nu numai un conținut categorial, exprimat printr-un sens gramatical, ci și o formă categorială exprimată printr-o marcă a sensului respectiv. Aceste două valori există și exprimă categoria gramaticală doar atunci când se realizează cel puțin o relație de opoziție în cadrul unuia și aceluiași cuvânt sau la cuvinte diferite, dar cu caracteristici sematico-gramaticale comune. Astfel, ca să se realizeze categoria gramaticală a numărului, diatezei etc., trebuie să existe cel puțin doi termeni corelativi: pix / pixuri are categoria gramaticală a numărului, pentru că există această relație de opoziție între singular pix-ø și plural pixuri; admitem categoria gramaticală a diatezei la verbul a merge pentru că valoarea de activ a acestui cuvânt (ø merge ø) se opune valorii de pasiv al unui alt verb (este iubit de X) și valorii reflexive a verbului se roagă ø. Faptul că nu se realizează opoziție de persoană la substantiv, de exemplu proprietar, face să nu poată fi admisă această categorie la clasa lexico-gramaticală amintită.
Categoriile gramaticale existente în limba română sunt: genul, numărul, cazul, determinarea, persoana, modul, timpul, diateza, comparația. Dintre acestea, unele categorii sunt specifice unei singure clase lexico-gramaticale, iar altele se realizează pentru două sau mai multe clase lexico-gramaticale. În cazul verbului, categoriile gramaticale specifice sunt diateza, modul și timpul. Substantivul, pe lângă categoriile gramaticale comune pe care le are cu pronumele și adjectivul (gen, număr, caz), mai are și categoria gramaticală specifică a determinării. Însă categoriile gramaticale comune mai multor clase își diferențiază conținutul sau chiar marca în funcție de acestea. În timp ce cazul exprimă relația sintactică dintre cuvinte la substantiv, la adjectiv cazul este preluat de la substantiv. Numărul are ca marcă desinențele nominale, la substantiv și la adjectiv, pe când la verb, numărul se exprimă solidar cu persoana și se concretizează în desinențe verbale.
1.2. Categoriile gramaticale ale verbului românesc
Datorită complexității flexionare a verbului se disting următoarele categorii gramaticale: diateza, modul, timpul, persoana și numărul. Dintre acestea, sunt specifice acestei părți de vorbire diateza, modul și timpul, persoana și numărul fiind categoriile gramaticale comune și altor părți de vorbire (persoana este întâlnită la pronume, iar numărul este întâlnit la toate părțile de vorbire flexibile).
Categoria gramaticală a diatezei
În legătură cu categoria gramaticală a diatezei s-au exprimat diverse opinii în lucrările de specialitate privind definirea acestei categorii și privind numărul diatezelor. De cele mai multe ori, definițiile date diatezei au privit fie doar planul conținutului, fie doar planul expresiei, fără a se avea în vedere faptul că diateza, ca orice categorie gramaticală, trebuie să aibă atât formă, cât și conținut. Diateza este categoria gramaticală specifică verbului prin care subiectul vorbitor exprimă relația dintre subiectul gramatical și verb.
În ce privește numărul diatezelor, s-au exprimat opinii potrivit cărora verbul românesc ar avea două diateze: activă și pasivă (Mioara Avram, Gramatica pentru toți, București, 1986, p. 157); trei diateze: activă, pasivă, medie (S. Stati, Verbe „reflexive” construite cu dativul din „Studii și cercetări lingvistice”, V, 1954, p. 135-146); patru diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă (D. Irimia, Structura gramaticală a limbii române, 1976, p.169); cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală (C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iași, 1999, p. 506); șase diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală, dinamică (D. Irimia, Gramatica limbii române, Iași, 1997, p. 199). Punctul de vedere al Gramaticii Academiei, I, din 2005 este, însă diferit față de inventarul tradițional de diateze, unde nu este inclusă și diateza reflexivă. În cadrul acestei gramatici se recunosc numai opozițiile activ – pasiv, activ – impersonal, negarea diatezei reflexive făcându-se pe motiv că această ipostază a diatezei nu intră într-un sistem de opoziții și „nu produce o reorganizare ierarhică a structurii active nonreflexive”. Această abordare prin care se simplifică o problemă atât de controversată în gramatica românească ar putea trece cu succes în gramatica școlară.
În rezolvarea problematicii atât de complexe a categoriei diatezei se admite faptul că relația dintre verb și subiectul gramatical trebuie privită în permanență din perspectiva subiectului vorbitor. Privind din această perspectivă lucrurile, se pot identifica trei diateze: diateza activă, diateza complexității flexionare a verbului se disting următoarele categorii gramaticale: diateza, modul, timpul, persoana și numărul. Dintre acestea, sunt specifice acestei părți de vorbire diateza, modul și timpul, persoana și numărul fiind categoriile gramaticale comune și altor părți de vorbire (persoana este întâlnită la pronume, iar numărul este întâlnit la toate părțile de vorbire flexibile).
Categoria gramaticală a diatezei
În legătură cu categoria gramaticală a diatezei s-au exprimat diverse opinii în lucrările de specialitate privind definirea acestei categorii și privind numărul diatezelor. De cele mai multe ori, definițiile date diatezei au privit fie doar planul conținutului, fie doar planul expresiei, fără a se avea în vedere faptul că diateza, ca orice categorie gramaticală, trebuie să aibă atât formă, cât și conținut. Diateza este categoria gramaticală specifică verbului prin care subiectul vorbitor exprimă relația dintre subiectul gramatical și verb.
În ce privește numărul diatezelor, s-au exprimat opinii potrivit cărora verbul românesc ar avea două diateze: activă și pasivă (Mioara Avram, Gramatica pentru toți, București, 1986, p. 157); trei diateze: activă, pasivă, medie (S. Stati, Verbe „reflexive” construite cu dativul din „Studii și cercetări lingvistice”, V, 1954, p. 135-146); patru diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă (D. Irimia, Structura gramaticală a limbii române, 1976, p.169); cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală (C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iași, 1999, p. 506); șase diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală, dinamică (D. Irimia, Gramatica limbii române, Iași, 1997, p. 199). Punctul de vedere al Gramaticii Academiei, I, din 2005 este, însă diferit față de inventarul tradițional de diateze, unde nu este inclusă și diateza reflexivă. În cadrul acestei gramatici se recunosc numai opozițiile activ – pasiv, activ – impersonal, negarea diatezei reflexive făcându-se pe motiv că această ipostază a diatezei nu intră într-un sistem de opoziții și „nu produce o reorganizare ierarhică a structurii active nonreflexive”. Această abordare prin care se simplifică o problemă atât de controversată în gramatica românească ar putea trece cu succes în gramatica școlară.
În rezolvarea problematicii atât de complexe a categoriei diatezei se admite faptul că relația dintre verb și subiectul gramatical trebuie privită în permanență din perspectiva subiectului vorbitor. Privind din această perspectivă lucrurile, se pot identifica trei diateze: diateza activă, diateza pasivă și diateza reflexivă.
Diateza activă arată că subiectul gramatical face acțiunea fără nicio implicare afectivă în săvârșirea acesteia: Ea citește o carte. Marca specifică acestei diateze este morfemul ø.
Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de un agent: Cartea este citită de ea. Diateza pasivă se mai poate construi și cu pronumele reflexiv se: O muzică bună se ascultă cu plăcere. Auxiliarul a fi + participiul acordat al verbului de bază și complementul de agent sunt morfeme specifice pentru marcarea diatezei pasive.
Diateza reflexivă arată că subiectul gramatical nu este neutru în săvârșirea acțiunii, ci se implică afectiv în săvârșirea acesteia: El se gândește la ziua de ieri. Ca marcă a diatezei reflexive se distinge pronumele reflexiv.
Categoria gramaticală a modului
Definiția dată modului în vechea Gramatică a Academiei este una foarte simplă: „forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul cum vorbitorul consideră acțiunea”. Modul este categoria gramaticală specifică verbului care în planul conținutului exprimă atitudinea subiectivă a vorbitorului cu privire la procesele comunicate, iar în planul expresiei se caracterizează printr-un sistem de mărci specifice (verbe auxiliare, sufixe gramaticale modale, conjuncția-morfem să, prepozițiile-morfem și morfemele suprasegmentale).
Modurile se deosebesc între ele prin anumite particularități fexionare și sintagmatice. După anumite particularități flexionare, modurile se clasifică în moduri personale și nepersonale, modurile personale fiind acelea care prezintă flexiune în raport cu categoriile gramaticale de persoană și număr, în timp ce modurile nepersonale nu prezintă forme pentru exprimarea categoriilor gramaticale de persoană și număr. După particularitățile sintagmatice, adică după posibilitatea de a apărea sau nu independent, de a constitui sau nu nucleul propoziției, modurile se împart în moduri predicative și nepredicative. Calitatea predicativă sau nepredicativă a unui mod este în strânsă legatură cu caracterul său personal sau nepersonal, în sensul că modurile personale sunt predicative, iar modurile nepersonale sunt, în general, nepredicative. Modurile personale și predicative sunt: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, prezumtivul și imperativul, iar modurile nepersonale și nepredicative sunt: infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.
Categoria gramaticală a timpului
Timpul este categoria gramaticală specifică verbului care, în planul conținutului, reprezintă „o raportare a acțiunii la momentul vorbirii, raportare care permite fixarea în timp a momentului în care se plasează acțiunea”.
Având în vedere această raportare a acțiunii la momentul vorbirii, putem vorbi, pe de o parte, de timpuri care exprimă o acțiune desfășurată concomitent cu momentul vorbirii – prezentul – și de timpuri care exprimă o acțiune desfășurată neconcomitent cu momentul vorbirii – trecutul și viitorul, iar, pe de altă parte, putem distingem între timpuri absolute (prezentul, perfectul compus, perfectul simplu, viitorul propriu-zis), când raportarea acțiunii la momentul vorbirii se face direct, și timpuri de relație (imperfectul, mai-mult-ca-perfectul, viitorul anterior), când raportarea acțiunii la momentul vorbirii se face indirect, prin intermediul unui alt reper.
Cea mai bogată paradigmă temporală o are modul indicativ: prezent, trecut (imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai-mult-ca-perfect) și viitor (viitor propriu-zis și viitor anterior). Modurile conjunctiv, condițional și prezumtiv marchează o singură opoziție temporală între prezent și trecut (perfect). În ceea ce privește categoria gramaticală a timpului la modurile nepersonale, doar la infinitiv se realizează categoria timpului, prin opoziția între prezent și trecut (perfect): bucuria de a fi câștigat premiul cel mare (față de bucuria de a câștiga premiul cel mare).
1.3. Evoluția ideilor privind conceptul de mod în gramatica românească
Modul verbal a fost definit de-a lungul timpului ca o categorie gramaticală având caracter subiectiv și caracterizându-se pe baza opoziției realitate – irealitate: modul indicativ redă acțiuni reale, condiționalul, conjunctivul, imperativul și prezumtivul exprimă acțiuni ireale. Această opoziție, însă nu poate să deosebească între indicativ, condițional, imperativ, prezumtiv și conjunctiv. De aceea, pentru o mai precisă și mai eficientă identificare a semnificațiilor modurilor și atitudinii vorbitorului, este necesar să punem în legătură două arii semantice: „modalitatea epistemică” (spațiul cunoașterii) și „modalitatea deontică” (spațiul angajării în activitate). Modalitatea exprimă atitudinea vorbitorului față de adevărul celor anunțate, concretizată prin diferite tipuri de modalitate: epistemică, deontică și apreciativă. Faptul că modul exprimă atitudinea vorbitorului față de procesele comunicate a făcut ca acesta să fie nu numai o categorie gramaticală ci și un intrument gramatical deoarece exprimă categoria modalității. Modurile, ca expresii lingvistice care redau implicarea vorbitorului în enunț, fac parte din categoria modalizatorilor. Prin urmare, modul și modalitatea sunt noțiuni distincte, modul verbal fiind cel care se subordonează modalității, și doar unul dintre mijloacele ei de exprimare.
1.4. Critica opiniilor din literatura de specialitate
1.4.1. Terminologie
În literatura de specialitate s-au exprimat diverse opinii privitoare la modul verbului atât în ceea ce privește definirea acestuia, cât și în privința împărțirii modurilor. Aceste divergențe au apărut din cauza neconcordanței dintre numărul conținuturilor modale și numărul formelor modale, în sensul că două forme modale pot exprima același conținut modal (sinonimia modală) sau o singură formă modală poate exprima două conținuturi modale (omonimia modală). În această privință se disting două direcții: cea a lingvisticii clasice, pe de o parte, și cea a lingvisticii psihomecanice/psihosistematice, pe de altă parte.
Conform lingvisticii clasice (de exemplu: Gramatica Academiei, I, București, 1963, p. 36, 207; Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, p. 257), conținutul modal, considerat subiectiv și arătând felul în care vorbitorul privește acțiunea în privința îndeplinirii ei în realitate, este văzut din două perspective: o perspectivă în care vorbitorul privește acțiunea verbului ca fiind reală (indicativ), posibilă (conjunctiv), dorită sau condiționată (condițional-optativ), nesigură (prezumtiv) și poruncită (imperativ). Luând în considerare acțiunea ireală și sinonimia modală, cea de-a doua perspectivă prezintă opoziția între acțiunea reală (indicativ și gerunziu), posibilă (conjunctiv prezent, condițional-optativ prezent și infinitiv prezent) și ireală (conjunctiv perfect, condițional optativ perfect și infinitiv perfect). Forma modală se exprimă printr-o serie de mărci recunoscute prin opoziție (sufixe gramaticale: -t, -ind. -a etc., cuvinte-flectiv: să, a, de etc., ø).
A doua direcție, lingvistica psihomecanică/psihosistematică, a apărut în ultima perioadă la câțiva specialiști, care consideră că „aspectul, modul și timpul reprezintă unul și același lucru
considerat în momente diferite”, și nu manifestări de naturi diferite, așa cum aprecia lingvistica clasică. Lingvistul Gustave Guillaume consideră că important nu este „timpul deja construit în gândire”, ci „timpul în curs de construire în gândire”, felul în care se formează imaginea-timp în gândire. Pe o axă a timpului se pot identifica trei puncte ale timpului: timpul in posse („în germene”), trimite la modul infinitiv și participiu (cunosc doar forme de aspect); timpul in fieri („în devenire”), trimite la modul conjunctiv (înglobează forme de aspect și de timp); timpul in esse („în realitate”), trimite la modul indicativ (cu forme de aspect și de timp). Din această scurtă prezentare a timpului în franceza modernă constatăm că modul condițional nu apare, deoarece este inclus în formele din paradigma viitorului la indicativ. Nici imperativul nu apare pentru că are forme împrumutate de la indicativ sau de la conjunctiv, fiind considerat un mod al vorbirii.
Teza prezentată anterior a fost aplicată la limba română modernă de Constantin Frâncu, care îmbrățișează ideea lui Guillaume că modul este înglobat în timp. De asemenea, lingvistul admite și ideea susținută de Guillaume că imperativul este un mod al vorbirii și nu al limbii, însă se diferențiază de acesta prin admiterea modului condițional-optativ drept un mod de sine stătător, pentru că se deosebește prin faptul că acesta exprimă eventualitatea și e identificabil prin e probabil, față de indicativ, care exprimă realitatea și se identifică prin e sigur, și față de conjunctiv, care exprimă posibilitatea și se identifică prin e posibil. Astfel, luând în considerare și timpurile terminative și timpurile non-terminative, imaginea-timp din română se realizează în „patru stări”: timpurile infinitivului, timpurile conjunctivului, timpurile condițional-optativului și timpurile indicativului.
Din punctele de vedere prezentate mai sus privitoare la conținutul și forma modului, putem constata că există niște elemente neconvenabile. Astfel, la direcția clasică (Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 346) cea mai cunoscută, la conținutul modal irealitatea este lăsată deoparte, ceea ce semnifică faptul că formele modale ce exprimă irealitatea, adică perfectul conjunctivului (să fi citit), al condițional-optativului (aș fi citit), și al infinitivului (a fi citit), rămân în afara analizei. Pe lângă acestea, adepții acestei viziuni nu includ nici modurile infinitiv prezent (a citi) și gerunziul (citind) pentru că admit că aceste moduri sunt nepersonale și nepredicative. La direcția clasică întâlnită doar în unele lucrări se ia în considerare acțiunea ireală, însă formele modului prezumtiv și cele ale imperativului rămân în afara analizei, deoarece nu au statut ferm în ce privește îndeplinirea acțiunii în realitate: modul prezumtiv exprimă incertitudinea, iar la imperativ acțiunea e considerată reală din perspectiva vorbitorului și realizabilă din perspectiva interlocutorului. La direcția psihosistematică/psihomecanică, formele de imperativ care exprimă acțiunea ca ordine, rugăminte, atât cele proprii, diferite de indicativ, conjunctiv și de infinitiv, cât și cele identice cu indicativul, rămân în afara planului. De asemenea, deși prezumtivul este prezentat ca mod de sine stătător, formele lui sunt incluse la „conjunctivul compus”(să fi dansat ‒ să fi dansând), la „condițional-optivul compus” (aș fi dansat ‒ aș fi dansând) și la „indicativul compus” (va fi dansat ‒ va fi dansând). Observăm deci, din cele prezentate, că trebuie luate în considerare toate modurile în care acțiunea este prezentată ca proces, fără omiterea niciunuia dintre aceste moduri.
În lucrările de specialitate prezentate mai sus apare ideea că „principial o formă modală exprimă un conținut modal”, fără a se avea în vedere însă că formele modale nu sunt omogene în raport cu conținutul lor modal. Astfel, în lingvistica clasică este prezentă opinia conform căreia indicativul, pe de o parte, indicativul și gerunziul, pe de altă parte, exprimă acțiunea ca reală, conjunctivul, pe de o parte, conjunctivul prezent și infinitivul prezent, pe de altă parte, prezintă acțiunea ca fiind posibilă. În unele gramatici se vorbește de valori modale la moduri, indicându-se că unele forme ale indicativului pot avea valoare de imperativ, altele de prezumtiv (Gramatica Academiei, I, 1963, p.236, Corneliu Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, p. 261), formele conjunctivului pot avea valoare de imperativ sau de condițional-optativ (Gramatica Academiei, I, 1963, p.218, Corneliu Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, p. 263). Această idee prezentată mai sus apare și în cazul adepților lingvisticii psihomecanice/psihosistematice, aplicată de Constantin Frâncu la limba română, conform căreia conjunctivul exprimă acțiunea ca posibilitate, opunându-se prin aceasta indicativului, care exprimă realitatea. Prin urmare, unele forme modale, pe lângă conținutul modal fundamental pe care-l exprimă, mai pot exprima, prin asociere cu diferiți modalizatori (adverbe modale, semiauxiliarele de mod, sensul lexical al verbului, contextul), și alte conținuturi modale. În acest sens, indicativul, al cărui conținut fundamental este procesul real, poate exprima, în funcție de anumiți factori, și procesul nesigur, poruncit; conjunctivul prezent, al cărui conținut modal fundamental este procesul posibil, mai poate exprima și acțiunea dorită, poruncită; conținutul modal fundamental la conditional-optativ prezent este procesul condiționat-dorit, însă, datorită unor modalizatori, poate exprima și procesul nesigur sau real; conținutul modal fundamental al conjunctivului perfect și al condițional-optativului perfect este procesul ireal, dar acest proces poate apărea ca nesigur, dorit în funcție de anumiți factori. Există însă și forme modale fără un anumit conținut modal, deoarece conținutul acestor forme este subordonat unor elemente exterioare formei respective (raportarea la modul unui alt verb, adverbele modale, intonația). În acest caz se încadrează modul gerunziu, care depinde de un verb aflat la un alt mod, de la care preia modalitatea: vine cântând, cântând exprimă o acțiune reală ca și indicativul merge. La fel și infinitivul prezent exprimă acțiunea poruncită (în A nu se mânca în clasă!, infinitivul a nu se mânca exprimă modalitatea imperativului cu care este echivalent). Formele modale ale participiului și ale supinului nu au un conținut modal, ci conținutul modal se exprimă prin verbul în a cărui structură intră supinul/participiul: a mers, participiul mers exprimă o acțiune reală cu auxiliarul a, are de dansat, supinul de dansat exprimă tot o acțiune reală cu semiauxiliarul are.
Lingvistica psihomecanică/psihosistematică aplicată la limba română prezintă dezavantajul de a include modul în timp, spre deosebire de lingvistica clasică, care include timpul în mod. La verbul românesc modul și timpul se deosebesc categoric prin conținutul fundamental pe care îl exprimă fiecare. În timp ce conținutul fundamental al modului este acțiunea reală (timpurile indicativului), acțiunea ireală (perfectul conjunctivului), conținutul timpului constă în concomitența momentului acțiunii cu momentul vorbirii (dansez), anterioritatea momentului acțiunii față de momentul vorbirii (am dansat) sau posterioritatea momentului acțiunii față de momentul vorbirii (voi dansa). Prin urmare, modul „trimite la altă realitate decât timpul”, iar prin mărcile specifice diferite de cele ale timpului, modul este inconfundabil în raport cu timpul. Vom admite faptul că timpul se subordonează modului și nu invers, deoarece un conținut modal (acțiunea reală), marcat printr-o formă (zero discontinuu), se materializează în toate timpurile în română: prezentul (dansez), imperfectul (dansam), perfectul simplu (dansai), viitorul (voi dansa).
1.4.2. Definire
Din cele două direcții prezentate anterior – lingvistica clasică și lingvistica psihomecanică/psihosistematică – reiese că ele nu se elimină una pe alta. Din perspectiva lingvisticii clasice, care e preocupată de „ceea ce este deja construit în gândire”, modul este o categorie gramaticală specifică verbului căruia i se subordonează timpul, cu conținut categorial subiectiv (modul în care vorbitorul consideră acțiunea) și o marcă categorială (caracterizată printr-un sistem de mărci: sufixe gramaticale, conjuncția să, prepoziții, auxiliarul a vrea, ø). Lingvistica psihomecanică/psihosistematică, pe de altă parte, este preocupată de „ceea ce se construiește în gândire”, de aceea apreciază că modul este subordonat timpului, timpul fiind „în germene” (modul gerunziu, infinitiv, participiu), „în devenire” (modul conjunctiv, după Gustave Guillaume, la franceză, modul conjunctiv și condițional-optativ, după Constantin Frâncu, la română), și „în realitate” (modul indicativ). Din demersul de până acum, în ce privește modul verbului, rezultă că ambele viziuni elimină din discuție anumite moduri și, de cele mai multe ori, nu iau în considerare că o formă modală poate exprima, în funcție de anumiți factori, mai multe conținuturi modale.
În cele ce urmează, vom alege să definim modul în manieră clasică. Prin urmare, modul este o categorie gramaticală specifică verbului care arată modul în care vorbitorul consideră acțiunea cu privire la îndeplinirea ei în realitate, având în planul expresiei un sistem de mărci specifice (verbe auxiliare, sufixe gramaticale modale, conjuncția-morfem să, prepozițiile-morfem și morfemele suprasegmentale).
1.4.3. Criteriile de clasificare și numărul modurilor
Dacă în definirea modului lucrurile sunt destul de controversate, nici în privința criteriilor de clasificare și a numărului modurilor nu există unitate de vederi. Controversele apar fie din cauză că nu toate formele modale se comportă la fel în privința conținutului modal și astfel apare neconcordanța dintre numărul conținuturilor modale și numărul formelor modale, fie din cauza faptului că infinitivul și gerunziul se pot atribui nominativului persoanei gramaticale printr-o marcă și astfel pot fi încadrate la modurile personale.
Din punctul de vedere al conținutului modal, se poate opera următoarea clasificare a formelor modale:
Forme modale cu conținut modal fundamental, care pot avea sau nu și alte conținuturi modale (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, prezumtiv și imperativ);
Forme modale al căror conținut depinde de anumiți factori exteriori formelor modale respective (infinitivul, gerunziul);
Forme modale care fac parte din structuri ce conțin verbe auxiliare, semiauxiliare, împreună cu care exprimă un conținut modal; prin urmare, acestea singure nu pot exprima un conținut modal (participiul și supinul).
Din această clasificare, putem constata faptul că formele modale (nouă: indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, prezumtiv, imperativ, infinitiv, gerunziu, participiu, supin) sunt în număr mai mare decât numărul conținuturilor modale (șase: acțiune reală, posibilă, condiționată, ireală, îndoielnică, ordin). Acest fapt se explică prin două fenomene: sinonimia modală și omonimia modală. Prin sinonimie modală se înțelege faptul că „un singur conținut modal poate fi transmis principial prin două forme modale care se pot înlocui una cu alta în cadrul aceluiași context”. Spre exemplu, acțiunea reală se poate exprima prin indicativ, însă mai poate fi exprimată și prin gerunziu, considerat de Corneliu Dimitriu „al doilea mod al realității”. Același lucru și în cazul acțiunii posibile, care poate fi exprimată prin conjunctivul prezent, dar și prin infinitivul prezent, considerat „al doilea mod al posibilității”.
Omonimia modală admite o formă modală care poate exprima două conținuturi modale. Se încadrează aici conjunctivul și condițional-optativul, care pot exprima atât o acțiune posibilă (vrea să plece/ ar pleca la bunici), cât și o acțiune ireală (să fi plecat la bunici/ ar fi plecat la bunici). Faptul că supinul și participiul nu au conținut modal propriu este o altă cauză a neconcordanței dintre numărul conținuturilor modale și numărul formelor modale.
O altă clasificare, care s-a bucurat de o atenție deosebită în a doua jumătate a secolului al XX-lea, privește „posibilitatea formelor modale de a se atribui nominativului persoanelor gramaticale” (astfel avem: moduri personale și nepersonale) și, în strâns raport cu aceasta, „de a funcționa ca predicate în propoziții” (astfel avem: moduri predicative și nepredicative). În cadrul acestei clasificări apar două abordări diferite: gramatica tradițională și gramatica mai nouă.
În gramatica tradițională, modurile personale și predicative sunt acele forme care „exprimă persoana și formează predicatul. Formele lor indică persoana și numărul” (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, prezumtiv, imperativ), iar modurile nepersonale și nepredicative sunt acele forme care „nu exprimă persoana și nu formează predicatul; aceste moduri nu au forme flexionare care să indice persoana și numărul”. Se fac anumite aprecieri în privința modurilor nepersonale și nepredicative, supinul și participiul fiind considerate nepersonale și nepredicative prin excelență, iar încadrarea infinitivului și a gerunziului la modurile nepersonale este motivată de faptul că „infinitivul exprimă acțiune în chip abstract, general, nedefinit” și gerunziul „prezintă acțiunea verbului sub aspectul unei însușiri”.
Gramatica clasică mai nouă, pe de altă parte, nuanțează criteriile gramaticii vechi pentru gruparea modurilor din punctul de vedere al persoanei și al predicativității. Matilda Caragiu Marioțeanu, de pildă, apreciază că modurile personale și predicative sunt acelea care „exprimă categoriile gramaticale caracteristice verbului, inexistente la nume: diateza, persoana, timpul și modul”. În acest mod se ajunge la admiterea că modurile cu caracter personal sunt acelea care se pot atribui nominativului persoanei gramaticale a numelui printr-o marcă (desinență, sufix flexionar, acuzativul sau dativul neaccentual al pronumelui reflexiv), iar indicele de predicație este dat chiar de caracterul personal al modului. Luând în considerare aceste criterii, gramatica clasică mai nouă consideră că modurile personale și predicative sunt în număr de șapte (indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, prezumtivul, imperativul, infinitivul, gerunziul), iar modurile nepersonale și nepredicative rămân în număr de două (supinul și participiul).
După Corneliu Dimitriu, punctul de vedere al gramaticii tradiționale e mai puțin avantajos deoarece se constată unele inconsecvențe în ce privește încadrarea modurilor în personale și nepersonale. Referirea se face la modul conjunctiv perfect care este încadrat la modurile personale, în ciuda faptului că nu exprimă persoana și numărul. În aceeași situație se află gerunziul și infinitivul, care, deși se comportă la fel ca conjunctivul perfect, adică nu au forme ca să exprime persoana și numărul, sunt încadrate la modurile nepersonale. În acest mod se ignoră faptul că aceste moduri (conjunctiv, infinitiv și gerunziu) pot apărea însoțite de formele neaccentuate de acuzativ și dativ ale pronumelui reflexiv, exprimând persoana și numărul.
Deși ideea că modurile gerunziu și infinitiv ar trebui încadrate între modurile personale și predicative a fost susținută cu argumente solide de către Corneliu Dimitriu și Matilda Caragiu Marioțeanu, ea nu a căștigat adepți. Prin urmare, clasificarea tradițională cunoaște cea mai largă răspândire.
2. MODURILE „CANONICE” ÎN GRAMATICA ȘCOLARĂ
2.1. Modurile personale
Modurile personale admise în gramatica românească sunt în număr de cinci: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, prezumtivul și imperativul. În gramatica școlară totuși nu este inclus și modul prezumtiv printre modurile personale. Principalul motiv al excluderii prezumtivului din gramatica școlară îl reprezintă, fără îndoială, construcțiile greoaie și complexe ale modului, fapt care ar face ca elevul să înțeleagă cu dificultate aceste structuri. A doua cauză a absenței prezumtivului din gramatica școlară ar putea fi omonimia dintre formele prezumtivului perfect și cele ale altor moduri verbale. Spre exemplu, formele prezumtivului construite pe baza participiului (să fi mers, aș fi mers, va fi mers) sunt identice cu formele perfectului conjunctiv, ale perfectului condițional-optativ și ale viitorului anterior. Acest fapt ar genera confuzii în mintea elevului și ar complica mai mult lucrurile, deoarece elevul nu are capacitatea și deprinderea necesară de a rezolva aceste omonimii. Prin urmare, este mai convenabil să admitem în gramaticile școlare doar cele patru moduri: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul și imperativul. 2.1.1. Indicativul 2.1.1.1. Expresie și conținut
Iorgu Iordan și Vladimir Robu, în lucrarea Limba română contemporană apreciază că „indicativul este singurul mod personal ale cărui forme semnifică procese reale văzute ca atare de locutor”. Așadar, conținutul modal fundamental al indicativului se caracterizează prin acțiunea reală, sigură, acțiune care exprimă certitudinea. În planul expresiei, modul indicativ are ca marcă morfemul ø, fiind astfel și un nivel de referință al celorlalte moduri. Există însă situații în care opoziția cu celelalte moduri nu se exprimă mereu prin acest morfem ø. Spre exemplu, la condițional-optativ, auxiliarului aș, ai, ar i se opune auxiliarul voi, vei, va din structura viitorului I, și nu morfemul ø al indicativului ca mod.
Modul indicativ se caracterizează prin cele mai multe forme modale bine individualizate
atât în planul expresiei, cât și în planul conținutului, exprimând totodată opozițiile temporale cele mai variate: prezent, trecut (imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai-mult-ca-perfect) și viitor (viitor propriu-zis și viitor anterior). Formele paradigmei indicativului sunt în număr de 40 sau 52, dacă se iau în considerare și viitorul cu a avea la prezent indicativ + conjunctivul prezent al verbului de conjugat (am să citesc, ai să citești etc.), și trecutul format din auxiliarul a avea la imperfect + conjunctivul prezent al verbului de conjugat (aveam să citesc, aveai să citești etc.). 2.1.1.2. Valori modale
Indicativul, pe lângă conținutul modal fundamental pe care îl exprimă – acțiunea reală, sigură –, mai poate exprima și alte valori ale altor moduri: irealitatea, posibilitatea, porunca, îndemnul, dorința. Astfel, formele de viitor cu auxiliarul modificat fonetic pot avea valoare de prezumtiv, exprimând acțiunea ca presupusă, nesigură: O fi la bunica și nimeni nu știe.
Viitorul cu a vrea și cu a avea poate avea sens de imperativ, exprimând acțiunea ca îndemn, ordine: Te vei duce mâine la secretariat., Ai să te duci mâine la secretariat. În acest caz, acțiunea este reală din perspectiva subiectului vorbitor și posibilă, realizabilă, din perspectiva autorului acțiunii.
Indicativul imperfect poate avea sens de condițional-optativ, în special la acele verbe care exprimă dorința, intenția, exprimând poziția rezervată a vorbitorului: Voiam să te văd astăzi. = Aș vrea să te văd astăzi. Uneori, imperfectul poate avea sens de condițional perfect: Dacă participai (= ai fi participat), ai fi câștigat marele premiu. 2.1.1.3. Relația cu alte moduri
Indicativul imperfect intră în relație de sinonimie cu condiționalul perfect în structuri de tipul: Aș fi picat examenul dacă nu mă ajuta el să rezolv exercițiile.; Ar fi terminat la timp proiectul dacă rămânea acasă să lucreze. 2.1.2. Conjunctivul 2.1.2.1. Expresie și conținut
Modul conjunctiv este un mod personal și predicativ care, sub aspect semantic, exprimă două conținuturi modale: la prezent acțiunea este prezentată ca realizabilă, posibilă, dar nesigură, și la perfect acțiunea stă sub semnul irealului. Spre deosebire de celelalte moduri, conjunctivul nu exprimă întotdeauna atitudinea subiectivă a vorbitorului, deoarece „conjunctivul i se poate impune, ca unică posibilitate, peste orice condiționare categorială, specifică modului gramatical”. Sub aspectul expresiei, marca specifică conjunctivului este conjuncția-morfem să, însă, dacă facem opoziția cu un alt mod marcat cu sufix modal, atunci morfemul conjunctivului este discontinuu: să … ø , față de ø merg-ând.
Fiind dependent de un alt mod (indicativ – vrea să rămână, condițional – ar fi vrut să rămână, prezumtiv – va fi vrând să rămână, gerunziu – voind să rămână, infinitiv – a încerca să câștigi este normal), conjunctivul este un mod al subordonării (conjuncția-morfem să indică faptul că acest mod este prezent în special în propozițiile secundare).
Paradigma conjunctivului cunoaște două timpuri, prezentul și perfectul, iar acestea se concretizează în șase forme flexionare pentru categoriile gramaticale de persoană și număr: la prezent, opoziția de număr se neutralizează la persoana a III-a și, astfel, avem cinci forme flexionare (să merg, să mergi, să meargă, să mergem, să mergeți, să meargă), iar la perfectul conjunctivului opoziția de persoană se neutralizează și rezultă o singură formă flexionară (să fi mers). 2.1.2.2. Valori modale
În afara sensurilor modale fundamentale pe care le exprimă – acțiune realizabilă, posibilă la prezent și acțiune ireală la perfect (să merg – să fi mers) – conjunctivul mai poate exprima și alte sensuri, atunci când se folosește independent sau dependent față de un alt mod.
Nedependent de un alt mod, conjunctivul poate avea valoare de imperativ exprimând un îndemn, un ordin, o urare: Să plecăm acasă!; Să urce imediat la mine!
Conjunctivul poate fi în relație de dependență cu condiționalul-optativ având totodată sensul modal al acestuia: Aș fi bucuroasă să mă ajuți (= dacă m-ai ajuta).
Mai poate avea valoare de condițional, atunci când cele două moduri au un comportament contextual identic, între ele stabilindu-se o relație de sinonimie: Să fi venit mai repede (= dacă ar fi venit mai repede), putea vorbi cu el.
În propoziții incidente, conjunctivul poate exprima o acțiune nonreala, dar considerată posibilă de către locutor: Să zicem că el și-a îndeplinit sarcina.
Conjunctivul apare și în propoziții interogative, exprimând ipoteze alternative: Să plec sau să nu plec? În acest caz se vorbește de conjunctivul deliberativ.
Ca predicat în propoziții independente, conjunctivul mai poate exprima aproximația: Să fie vreo șase kilometri până la gară.
Atunci când este dependent de anumite verbe, conjunctivul este amodal: Începe să plouă.; Trebuie să răspunzi imediat la aceste întrebări.; A plănuit să plece la mare a doua zi. Valoarea modală din aceste construcții nu aparține verbului la conjunctiv, ci construcției în întregime (regent + verbconjunctiv), în primul rând, verbului regent. Cu alte cuvinte, verbul regent este cel care impune sensul modal întregii construcții. Conjunctivul devine sinonim cu infinitivul prin faptul că în aceste construcții devine amodal: Avea dreptul să refuze oferta lui.; Avea dreptul de a refuza oferta lui. 2.1.3.2. Relația cu alte moduri
Relația conjunctivului cu celelalte moduri poate fi una de sinonimie, de concurență sau de substituție. Astfel, conjunctivul poate intra în relații de sinonimie sau de concurența cu modul condițional-optativ și cu imperativul datorită conținuturilor modale ale acestuia. Cu infinitivul intră în relații de concurență atunci când se impun anumiți factori sintactici. În structuri retorice conjunctivul este folosit cu valoare de indicativ.
În propoziții exclamative, conjunctivul are valoare de condițional-optativ, exprimând o acțiune dorită (Ea să fie fericită!). În același mod ca și condiționalul, conjunctivul poate fi folosit în blesteme (Să nu mai vezi lumina soarelui!). Uneori, cele două moduri (conjunctivul și condițional-optativul) se folosesc în același context.
Conjunctivul este sinonim cu condiționalul atunci când apare în propoziții subordonate condiționale sau concesive, exprimând o acțiune probabilă: Să-i aduci de mâncare, ar mânca. (= Dacă i-ai aduce de mâncare, ar mânca); Chiar să-i spui adevărul, tot nu te-ar crede. (= Chiar dacă i-ai spune adevărul, tot nu te-ar crede).
Din toate exemplele prezentate mai sus se observă faptul că modul conjunctiv înglobează toată aria posibilităților, opunându-se astfel indicativului, care cuprinde toată sfera realului. Această opoziție poate fi evidențiată prin structuri în care același verb regent folosește fie indicativul, fie conjunctivul: Va fi fericită că te vede. / Va fi fericită să te vadă.
Conjunctivul poate avea sensul modal al indicativului în propozițiile interogative retorice, redând indignarea sau surprinderea vorbitorului față de acțiunea reală: Cum să spună că aceste vorbe nu-i aparțin?
În unele contexte, conjunctivul este în concurență cu infinitivul, între ele stabilindu-se o relație de sinonimie. Cele două moduri admit același tip de regenți: verbal (Începe să plouă. și Începe a ploua.), adjectival (S-a arătat mulțumită să fie în echipă cu noi. și S-a arătat mulțumită de a fi în echipă cu noi.), adverbial (E important să înveți. și E important a învăța.), nominal (Are intenția să părăsească echipa. și Are intenția de a părăsi echipa). În construcțiile infinitivale absolute modul conjunctiv înlocuiește infinitivul cu același sens de circumstanțial: Fără a-i spune nimic, el s-a apucat singur de treabă. și Fără să-i spun nimic, el s-a apucat singur de treabă. Atunci când verbul a avea este asociat cu un relativ, conjunctivul este sinonim cu infinitivul: Nu are ce zice./ Nu are ce să zică. În acest caz, conjunctivul devine amodal la fel ca infinitivul, sensul modal fiind exprimat prin alte mijloace (verbe modale, adverbe modalizatoare). Alegerea folosirii conjunctivului sau infinitivului se face diferențiat în raport cu aspectul scris sau vorbit al limbii. Astfel, în limba scrisă se folosește mai frecvent infinitivul, iar în limba vorbită este predilect conjunctivul. 2.1.3. Condiționalul 2.1.3.1. Expresie și conținut
Modul condițional-optativ este personal și predicativ, exprimând în planul conținutului două sensuri modale fundamentale: acțiunea este văzută de vorbitor ca realizabilă, posibilă la prezent și este văzută ca ireală la perfect. Spre deosebire de sensurile conjunctivului, sensurile modale ale condiționalului-optativ pot fi în raport cu o condiție (pot condiționa sau pot fi condiționate) sau cu o dorință. În planul expresiei, marca acestui mod este auxiliarul aș, ai, ar, am, ați, ar.
În limba română actuală, paradigma acestui mod cunoaște 10 forme flexionare pentru exprimarea categoriilor gramaticale de timp (prezent și perfect), persoană și număr (opoziția de număr se neutralizează și la prezent, și la perfect, la persoana a III-a): cinci forme la timpul prezent (aș scrie, ai scrie, ar scrie, am scrie, ați scrie, ar scrie) și cinci forme la timpul perfect (aș fi scris, ai fi scris, ar fi scris, am fi scris, ați fi scris, ar fi scris). 2.1.3.2. Valori modale
Pe lângă sensurile modale fundamentale pe care le exprimă – acțiune posibilă, realizabilă la prezent și ireală la perfect – conditionalul-optativ mai poate exprima și alte sensuri modale.
Verbele la condiționalul-optativ care exprimă dorința, voința, rugămintea pot exprima o acțiune reală la fel ca indicativul, deosebirea constând în faptul că, în raport cu indicativul, formele condiționalului sugerează atenuarea voinței, dorinței: Aș vrea (vreau) să plec acasă. Aș dori (doresc) să nu-mi mai aduci aminte de acel nefericit eveniment.
Condiționalul poate exprima o comparație ireală atunci când este introdus prin conectorii ca și cum, ca și când: El se comporta normal cu mine, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În unele contexte, condiționalul poate avea valoare de optativ, exprimând dorința: M-aș întoarce la tine; Ți-aș mărturisi secretul. Acest tip de valoare mai poate fi realizat și în propoziții exclamative: De-ar fi nins măcar puțin! Ce-aș merge la o plimbare!. Exprimând un proces dorit, condiționalul apare și în blesteme: Arde-l-ar focul!
În propoziții interogative, formele de condițional pot exprima incertitudinea: Ar merge, n-ar merge?. Condiționalul mai poate fi folosit în relatarea spuselor cuiva, exprimând „atitudinea rezervată a vorbitorului asupra sincerității celui care face afirmația”: Se spune că ar fi intrat hoții în casă și ar fi luat toate lucrurile de valoare.
Formele de condițional pot reda și sensul modal de probabilitate: Acel om, presupunând că ar fi fost el hoțul, m-ar fi trântit la pământ și mi-ar fi luat poșeta. Verbul la condițional poate exprima o acțiune probabilă atunci când se află în raport de condiție cu regenta prin conectorul dacă: Dacă nu m-ai fi ascultat, ai fi făcut o mare greșeală.
Câteodată, formele de condițional pot exprima o acțiune posibilă, realizabilă, fără a preciza dacă va fi înfăptuită sau nu: Nu mi-aș fi imaginat că îmi vei spune astfel de cuvinte. Semnificația de acțiune condiționată mai este marcată prin diferite mijloace în care apare și un verb la modul indicativ, astfel punându-se în relație două acțiuni: incert vs cert. 2.1.3.2. Relația cu alte moduri
Condiționalul intră în relație de sinonimie cu imperfectul indicativului în structuri de tipul dacă …, atunci: Copilul ar fi ars de viu, dacă pompierii nu ajungeau la timp. În aceste tipuri de construcții, modul condițional prezent concurează cu prezentul indicativului: Dacă dorești a obține ceva în viață, trebuie să fii cinstit.
O relație complexă se stabilește între condițional și conjunctiv, deoarece unele verbe pot fi folosite și la modul indicativ și la conjunctiv, însă doar când sunt la condițional verbul subordonat ia formă de conjunctiv: M-aș fi bucurat să-l mai văd încă o dată. În unele contexte condiționalul poate fi înlocuit prin gerunziu: Cunoscându-l, ar fi știut dacă să-l creadă sau nu. 2.1.4. Imperativul 2.1.4.1. Expresie și conținut
Modul imperativ este diferit de celelalte moduri prin faptul că nu realizează opoziția de timp și nu conține forme pentru toate persoanele gramaticale pe de o parte, iar pe de altă parte prin faptul că apare doar în propoziții principale. Modul imperativ este un mod personal și predicativ care în planul conținutului exprimă o acțiune considerată reală din prisma subiectului-vorbitor și realizabilă, posibilă din prisma subiectului-autor al acțiunii. Printr-un verb la modul imperativ subiectul vorbitor poate exprima un îndemn, un ordin, o rugăminte, o permisiune. În planul expresiei imperativul este marcat prin mărcile suprasegmentale: accentul în context și intonația specifică imperativă. La aceste mărci se adaugă și componentele formelor verbale.
Paradigma imperativului este destul de săracă, concretizată în patru forme: două forme pentru persoana a II-a singular – afirmativ și negativ – și două forme pentru persoana a II-a plural, afirmativ și negativ. Imperativul afirmativ are forme omonime cu indicativul prezent la persoana a II-a plural: mergeți (voi)! = (voi) mergeți, vorbiți (voi)! = (voi) vorbiți. La verbele de conjugarea I (uneori conjugarea a IV-a sau a III-a), la persoana a II-a singular, desinența imperativului este omonimă cu desinența de la persoana a III-a singular a indicativului prezent: desenează (tu)! / (el) desenează sau cu desinența de la persoana a II-a singular a prezentului indicativ la verbele de conjugarea a II-a: vezi (tu) / (tu vezi), de conjugarea a III-a: rămâi (tu)! / (tu) rămâi, de conjugare a IV-a: dormi (tu)! / (tu) dormi. Unele verbe precum a crește, a plânge, a adormi au două forme de imperativ singular, o formă atunci când este folosit intranzitiv (crești!, plângi!, adormi!) și o altă formă când este folosit tranzitiv (crește-l!, plânge-l!, adoarme-l!).
Alte verbe, precum a duce, a face, a zice și derivatele acestora a aduce, a reface etc., au alte forme, justificate etimologic, la persoana a II-a singular: du!, fă!, zi! și adu!, refă!. Formele verbului a fi la imperativ sunt parțial omonime cu cele ale conjunctivului prezent: Fii cinstit!, Fiți cinstiți!
Imperativul negativ este format din infinitivul prezent al verbului de conjugat și adverbul de negație nu: Nu face!, Nu fi!, Nu merge!, Nu zice!, Nu cântați, Nu vorbiți!, Nu spuneți! etc. 2.1.4.2. Valori modale
Modul imperativ apare în dialog, în vorbirea directă, exprimând o poruncă (Adu-mi cartea!, Închideți telefoanele!), o interdicție (Nu vorbi urât!), un sfat (Vorbește și cu el!) sau un îndemn (Nu te rușina, mănâncă!).
În unele contexte, imperativul poate exprima obligativitatea (Vino! = Trebuie să vii.) sau permisiunea ( Prezintă-te! = Ți se permite să te prezinți.). Fiind mod al adresării directe, modul imperativ poate fi folosit cu substantive în cazul vocativ (Maria, pune cartea pe bancă!), cu pronume de politețe (Mergeți dumneavoastră!), cu interjecții (Doamne ferește!) sau cu adjective substantivizate, precum: urâtule, frumosule, scumpo (Intră, scumpo!). Uneori, imperativul poate să apară și în propoziții principale regente: Nu mă provocați să dezvălui tot adevărul acum! 2.1.4.3. Relația cu alte moduri Imperativul intră în relație de coocurență cu indicativul și cu conjunctivul, cu infinitivul și supinul într-o relație de concurență, iar cu modul condițional intră în relație de opoziție.
În unele contexte, imperativul poate alterna cu conjunctivul: „Să fii limpede și mlădios ca izvorul și tot așa de stăruitor. […] Pleacă-te stăpânirilor, închină-te zeilor și du-te în calea ta având în inimă numai pe Dumnezeu cel adevărat”. În alte situații, imperativul este concurat de conjunctiv, acesta din urmă atenuând oarecum sensul de obligație: „Să-mi azvârli, te rog, creștine, / Și cel cal, să pot pleca!“.
Atunci când imperativul este folosit cu indicativul în același context, relatarea capătă un caracter viu, exprimând o valoare numită imperativ dramatic sau narativ: „S-a pomenit Kir Ianulea că se repede dumneaei și-l ia strâns în brațe și pupă-l… […] Și pe urmă, strânge-l și pupă-l!”. În acest context imperativul preia valoarea modală a indicativului (real), pierzându-și în acest fel sensul său propriu.
Imperativul intră în concurență cu infinitivul în propozițiile care exprimă un îndemn, o recomandare, infinitivul exprimând un grad mai ridicat de generalitate decât imperativul: A nu se fuma în acest loc! / Nu fumați în acest loc!.
Imperativul, care exprimă acțiunea considerată reală de către vorbitor, intră în opoziție cu modul condițional, care exprimă o acțiune posibilă, nonreală: Gândește-te! / Te-ai gandi puțin, nu-i așa?. De asemenea, imperativul este concurat de supin în enunțurile în care verbele a avea și a fi sunt suprimate: (Ai) De notat exercițiul! (Este) De făcut mâncare animalelor!.
2.2. Modurile nepersonale
Modurile nepersonale și nepredicative ale limbii române sunt infinitivul, participiul, gerunziul și supinul. După Matilda Caragiu Marioțeanu infinitivul și gerunziul nu ar trebui încadrate la modurile nepersonale, ci la modurile personale, deoarece, susține autoarea, „Infinitivul scurt și gerunziul exprimă categoriile verbale de diateză, persoană, mod și timp prin morfeme implicite, nediferențiate. Ele funcționează ca predicate în propoziții”. Punctul acesta de vedere este destul de ispititor, însă nu și pentru elevi, deoarece încadrarea acestor două moduri între modurile personale ar putea crea mai multe confuzii din cauza unui comportament diferit a infinitivului și gerunziului. Prin urmare, în demersul didactic, este mai avantajos să considerăm infinitivul, participiul, gerunziul și supinul ca moduri nepersonale și nu personale. 2.2.1. Infinitivul 2.2.1.1. Expresia infinitivului Infinitivul este modul nepersonal și nepredicativ care „denumește acțiunea (starea etc.) verbului în interiorul sistemului lexical al limbii”, fără nicio raportare la vorbitor sau la coordonatele planului deictic. Infinitivul are două realizări: infinitivul scurt, care „conține, ca potențialitate, toate opozițiile specifice înscrierii verbului în sistemul gramatical al limbii”, și infinitivul lung, care conține toate caracteristicile substantivului (amintirea, cântare, amintiri). În planul expresiei marca infinitivului este prepoziția-morfem a.
Paradigma infinitivului se concretizează în două timpuri: prezentul, alcătuit din prepoziția-morfem a + tema liberă a infinitivului ai cărei elemenți constitutivi sunt: radicalul verbului și sufixul gramatical de infinitiv, eterogen în funcție de conjugare: -a (a mânca), -ea (a putea), -e (a scrie), -i (a citi), -î (a urî), și perfectul, alcătuit din infinitivul prezent al verbului auxilar a fi și participiul neacordat al verbului de conjugat: a fi citit, a fi mâncat, a fi învățat. 2.2.1.2. Natura morfologică a infinitivului
Modul infinitiv ocupă o poziție intermediară între natura nominală și cea verbală, aceasta din urmă fiind predominantă. Infinitivul are următoarele caracteristici de natură verbală:
Infinitivul cunoaște determinările specifice verbului: poate avea subiect propriu (Înainte de a pleca ea, a venit el.) sau comun (Înainte de a pleca la bunici, ea a trecut pe la mine să mă vadă); poate intra ca formant într-o construcție nominală infinitivală (Dorința de a fi primul în competiție i s-a împlinit.); poate fi regent pentru un complement direct (A găsi ce cauți e un lucru bun.), complement indirect (Până a se vedea cu ea, mi-a mărturisit mie tot);
În structura unor forme verbale, infinitivul intră ca element formant fără prepoziția morfem a: viitorul indicativului (voi sta, vei sta), prezentul condiționalului-optativ (aș sta, ai sta), imperativul negativ la singular (nu sta!, nu merge!).
Infinitivul poate fi tranzitiv (a căuta, a citi) sau intranzitiv (a ploua, a merge); personal (a mânca, a scrie) sau impersonal (a ploua).
Infinitivul realizează opoziții de timp: prezent și perfect (a scrie – a fi scris).
De asemenea, cunoaște opoziții de diateză: activă (a lăuda), pasivă (a fi lăudat), reflexivă (a se teme). La diateza reflexivă se exprimă și persoana prin pronumele reflexiv: N-am a mă speria / N-ai a te speria.
Infinitivul poate îndeplini funcția de predicat verbal, specifică verbului, în propoziții care exprimă un îndemn, o recomandare: A nu scoate capul pe geam!
Infinitivul nu poate avea categoriile gramaticale specifice substantivului: gen, număr, caz, determinare.
Caracteristicile de natura nominală ale infinitivului sunt:
Realizează funcțiile sintactice specifice substantivului: subiect (A merge este sănătos.), nume predicativ (Planul lui este de a zbura.), atribut verbal (Modul lui de a vorbi m-a impresionat.), complement direct (Nu mai poate scrie pentru că și-a rupt mâna.), circumstanțial de scop (Merge la școală pentru a învăța.).
Infinitivul este adesea precedat de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale la fel ca substantivul (de, fără, între, la, până, în afară de, înainte de): El este demn de a câștiga marele premiu; A plecat fără a mai spune ceva.
În preajma prepozițiilor și a adverbelor temporale, infinitivul anulează singura opoziție temporală pe care o exprimă: până a merge la bunici = până a fi mers la bunici. 2.2.1.3. Forme structurale cu infinitivul verbal
2.2.1.3.1. Infinitivul formant
Infinitivul formant intră în structura unor forme verbale compuse: viitorul propriu-zis (voi merge), prezentul condițional-optativului (aș merge) și imperativul negativ la singular (nu merge!). În acest caz, verbul la infinitiv nu-și mai păstrează autonomia morfologică deoarece ceea ce interesează este structura întreagă a timpului și nu doar infinitivul din acea structură. 2.2.1.3.2. Infinitivul în construcții relative infinitivale
În aceste construcții relative, infinitivul se caracterizează prin câteva trăsături de construcție și de distribuție specifice: are ca regenți verbali verbele auxiliare a avea, întrebuințat personal și impersonal (N-am ce vorbi., Am de ce mă folosi.) și a fi, întrebuințat doar impersonal (Nu-i ce bea.).
Structura acestor construcții este formată dintr-un pronume, adjectiv sau adverb relativ + infinitivul fără prepoziția-morfem a: Nu-i ce face. Aceste construcții pot fi precedate sau nu de prepoziție la oricare dintre cazuri (N-are cu cine se certa., N-are cui mărturisi fapta făcută.) sau pot fi separate de forme pronominale și adverbiale clitice (N-are cine mă mai certa., N-am cu cine-l asocia.). Totodată, astfel de construcții nu pot fi separate prin elemente nonclitice, însă dacă există în structură sunt, în mod obligatoriu, postpuse infinitivului (N-are cu cine *Andrei mânca. = N-are cu cine mânca Andrei.) 2.2.1.3.3. Infinitivul predicativ
Infinitivul predicativ se găsește în propozițiile principale imperative constituindu-se totodată în nucleu al propoziției și, prin urmare, îndeplinind funcția sintactică de predicat: A nu se atinge picturile!, A nu se călca pe iarbă!, A nu se mânca în sală!. În aceste structuri infinitivul predicativ exprimă o recomandare, însă această recomandare nu este adresată unui destinatar anume, ci este valabilă pentru orice destinatar și pentru orice moment al enunțării. Prin urmare, infinitivul predicativ prezintă un grad mare de generalitate, față de imperativ, al cărui destinatar este specific.
2.2.1.4. Sinonimia și concurența infinitivului cu alte forme verbale Infinitivul intră în relații variate și complexe cu conjunctivul, supinul, indicativul și imperativul. Fiind sinonimice, modul infinitiv și modul conjunctiv pot fi folosite în același context fără a se produce nicio schimbare de sens: Apucă a scrie / să scrie., E gata de a câștiga / să câștige., până a merge la școală / până să meargă la școală., A nu se mânca în sală! / Să nu se mânânce în sală!. Preferința pentru infinitiv se manifestă în stilul științific și în limbajele politic, medical, jurnalistic și în cel juridic, iar preferința pentru conjunctiv se remarcă în exprimarea orală. În limba actuală conjunctivul este mult mai extins decât infinitivul, acesta din urmă fiind folosit doar după verbul a putea.
Modul infinitiv și modul supin pot fi substituibile în unele contexte datorită relației de sinonimie dintre ele. Astfel, admit această substituție regenții: verbali (termină a scrie / termină de scris), adjectivali (apt a munci / apt de muncit, gata de a primi / gata de primit), structuri impersonale (Este greu a spune. / Este greu de spus.). În poziția de atribut și în poziții prepozițional-circumstanțiale, substituția e posibilă: posibilitatea de a vorbi / posibilitatea de vorbit, în afară de a scrie scrisori / în afară de scris scrisori.
În construcțiile livrești se remarcă tendința de extindere a infinitivului în locul indicativului: Pretinde a cunoaște.
Infinitivul intră în relație de sinonimie cu imperativul în construcțiile în care imperativul îndeplinește funcția de predicat: A nu se atinge picturile!, A nu vorbi la telefon! 2.2.2. Gerunziul 2.2.2.1. Expresia gerunziului
Gerunziul este modul nepersonal și nepredicativ care redă un proces desfășurat simultan cu un alt proces sau un „proces încheiat sub forma unei caracteristici circumstanțiale”: Terminând ciclul primar, s-a înscris la ciclul gimnazial. Din acest motiv, gerunziul este subordonat unui alt mod și, pe lângă caracteristicile de natură verbală și adverbială pe care le are, prezintă și câteva trăsături de natură substantivală și adjectivală. În planul expresiei, gerunziul se caracterizează prin sufixele modale -ând pentru verbele cu infinitivul în -a, -ea, -e, și -î, dar cu radicalul terminat în [r], și -ind, specific verbelor cu infinitivul în -i. Sufixul modal -ind este o variantă fonetică a sufixului -ând la verbele de conjugarea I și cu radicalul terminat în -i vocalic: apropiind, audiind.
2.2.2.2. Natura morfologică a gerunziului
Principalele poziții pe care gerunziul le ocupă sunt cele de verb și de adverb, însă, așa cum s-a spus mai sus, modul gerunziu mai poate prezenta și caracteristici substantivale și adjectivale.
Modul gerunziu prezintă următoarele caracteristici verbale:
Intră în structura formelor de prezumtiv prezent: voi fi dansând, să fi dansând, aș fi dansând.
Realizează opoziția de tranzitivitate: tranzitiv (găsind) și intranzitiv (fugind).
Este personal (scriind) și impersonal (plouând).
Cunoaște opoziția de diateză: activă (dansând), pasivă (fiind interogat) și reflexivă (temându-se).
Poate primi determinări specifice verbului: poate avea subiect propriu (Mărturisindu-mi problema lui, l-am înțeles.) sau comun (Mergând acasă, s-a întâlnit cu prietenul său.); un verb copulativ la gerunziu împreună cu un nume predicativ formează o construcție nominală gerunzială (Ajungând medic, îi ajuta pe cei nevoiași.); poate fi regent pentru complement direct (Citind scrisoarea lui, m-am întristat.); complement indirect (Spunându-i tot adevărul, l-am pus pe gânduri.); circumstanțial de mod (Întâlnindu-se întâmplător, și-au vorbit mult.); circumstanțial de loc (Mergând la școală, s-a întâlnit cu mătușa sa.).
Poate primi mărci pentru persoană și număr prin clitice pronominale: uitându-se, amintindu-și.
Trăsăturile de natură adverbială ale gerunziului sunt:
Ocupă poziții sintactice specifice adverbului, îndeplinind funcția specifică adverbului, cea de circumstanțial (de mod: A venit cântând; de timp: Scriindu-mi scrisoarea, și-a amintit de momentele petrecute împreună; concesiv: Chiar învățând, tot a picat examenul; condițional: Venind, ai fi văzut cine este el.).
Legătura gerunziului cu substantivul constă în îndeplinirea unor funcții specifice acestuia:
Subiect: Se aude cântând.
Nume predicativ: A rămas gândindu-se la ce i-am spus.
Complement direct: Aud cântând.
Complement indirect: Nu se mai sătura gândindu-se la el.
Tot în plan sintactic, gerunziul se apropie de adjectiv prin funcția sintactică de atribut: Glasu-i tremurând m-a speriat. Se mai apropie de adjectiv și în plan structural prin realizarea aspectului negativ cu sufixul ne-: neputând, neștiind. Însă, asemenea verbului, această structură poate fi dislocată de adverbul mai, scris legat: nemaiputând, nemaiștiind. Mai rar se pot obține structuri cu adverbul prea, însă în acest caz constituenții structurii rămân independenți: ne prea știind. 2.2.2.3. Forme structurale cu gerunziul 2.2.2.3.1. Gerunziul formant
Gerunziul formant intră ca element formativ în structura prezumtivului prezent atât în perifrazele formate cu auxiliarul a fi, omonime cu viitorul (va fi venind), cât și în acele forme de prezumtiv prezent formate cu auxiliarul la condițional (ar fi venind) și la conjunctiv (să fi venind). În astfel de structuri, gerunziul își pierde autonomia morfologică, devenind doar un constituent al structurii. 2.2.2.3.2. Gerunziul circumstanțial
Folosit ca centru de grup verbal sau singur, gerunziul apare dependent de un alt verb în două ipostaze diferite: când e circumstanțial adverbal și circumstanțial propozițional. Deosebirea dintre cele două ipostaze nu este ușor de operat, dar se pot aplica anumite teste pentru a face distincția între cele două: izolarea prozodică prezentă la circumstanțialul propozițional, pe când la circumstanțialul adverbial lipsește (M-am dus să-l văd, având mult timp liber = A adormit citind o carte); negația, posibilitatea exprimării subiectului, a pasivizării.
În ipostaza de circumstanțial adverbal, gerunziul are ca regent un verb și îndeplinește funcția de circumstanțial. În același timp, gerunziul în astfel de construcții nu se izolează prin pauză sau intonație, are subiect comun cu verbul regent și apare în mod obligatoriu după acesta. Verbul la gerunziu coincide cu circumstanțialele de mod și instrumental prin faptul că exprimă o acțiune ca modalitate sau instrument a acțiunii principale: Merge fluierând.; Se salută dându-și mâna. De aceea, limita între cele două valori nu este destul de evidentă, aceasta depinzând de semantica verbelor, stabilindu-se astfel modul în care se pot combina două acțiuni. Prin urmare, gerunziul poate exprima „o acțiune prezentată ca modalitate de realizare a alteia” (Și-a început scrisoarea mulțumindu-i pentru ajutor) sau „o acțiune modalizată, evaluată de verbul regent” (Cred că am făcut cea mai mare greșeală încrezându-mă în el.).
În ipostaza circumstanțialului propozițional, gerunziul are doar aparent ca regent un verb, fiind asociat propoziției regente sau predicatului subordonat. În această situație construcția este izolată prin pauză, topica lui este mai liberă, putând apărea după sau înaintea propoziției regente. Gerunziul poate avea subiect comun, dar și propriu, în acest din urmă caz construcția gerunzială este numită și absolută. În cadrul gerunziului circumstanțial propozițional se disting două tipuri de construcții: gerunziul circumstanțial propriu-zis și gerunziul asociativ.
Gerunziul circumstanțial propriu-zis realizează următoarele valori: circumstanțial de timp (Azi, mergând la bunica, m-am întâlnit cu colega mea.), circumstanțial de cauză (Dezvăluindu-i tot adevărul, nu a mai vrut să mă vadă.), circumstanțial condițional (Participând la concurs, ar fi câștigat premiul cel mare.), circumstanțial concesiv (Chiar cerându-mi scuze, tot nu-l voi ierta pentru ce a făcut.), circumstanțial de mod și instrumental (A încercat să-l convingă că nu este bine ce face, dialogând cu el.). Un caz aparte reprezintă construcția gerunzială a cărei valoare se apropie de circumstanțialul consecutiv sau de propoziția concluzivă: A studiat mult, promovând astfel examenul.
Gerunziul asociativ se constituie pe o relație de asociere a construcției gerunziale cu propoziția din prim-planul enunțului: Programul televiziunii dura două ore, jumătate din el fiind consacrat familiei prezidențiale. Acest tip de construcție se caracterizează prin cea mai mare libertate în ce privește izolarea, pasivizarea, schimbarea poziției, negarea. Caracteristicile propoziționale ale construcției gerunziale sunt manifestate prin coordonarea adversativă și concluzivă a acesteia cu propoziția regentă: Am lucrat mult timp la tablou, încercând deci să căștig concursul.
2.2.2.3.5. Gerunziul adnominal
În acest tip de construcție gerunziul are ca regent un substantiv și este identic cu o propoziție relativă: Am văzut stelele strălucind pe cer. Construcția adnominală este de cele mai multe ori centru de grup, conservând astfel componentele propoziției relative (nu și elementul de relație). Coordonarea construcției gerunziale cu alte atribute demonstrează funcția de atribut a acesteia: Un intelectual venit din estul postbelic și trebuind să vorbească în fața unui forum al culturilor vestice va aduce cu el […] obișnuitul orgoliu rănit al culturilor mici.
Gerunziul-atribut se apropie frecvent de funcția de predicat suplimentar atunci când el formează o unitate de idee cu propoziția regentă și devine dependent de verbul acesteia: Iată trei lumi existând paralel și opunându-se una alteia. Cu toate că gerunziul adnominal este folosit în limba română, acesta are o utilizare restrânsă datorită simultaneității pe care o exprimă împreună cu verbul regent. De aceea, un enunț de tipul Băiatul care face fotografii e plecat nu poate fi transformat prin înlocuirea relativei cu un grup gerunzial: *Băiatul făcând fotografii e plecat.
Gerunziul atributiv se caracterizează prin faptul că are ca regent un nominal, aflându-se obligatoriu după acesta, nu poate fi pasivizat și acceptă forma negativă. 2.2.2.3.6. Gerunziul în construcții incidente
Gerunziul poate apărea în construcții incidente, având o funcție metalingvistică, aceasta din urmă constituindu-se într-un comentariu al actului de comunicare. Se observă că propoziția despre care comentează incidenta este reluată de cele mai multe ori printr-un pronume demonstrativ: Îți voi spune adevărul la momentul potrivit, asta presupunând că știi care e acel moment. Incidenta are subiect propriu, putând fi și nedefinit. Acest tip de construcții cu subiect nedefinit se construiesc cu formule precum: la drept vorbind, sincer vorbind (Sincer vorbind nu l-am mai văzut așa nervos până acum.). În alte construcții incidente gerunziul nu mai comentează o propoziție antecedentă, ci explică un anumit element din acel enunț: Am mâncat apoi păpușoi fiert, „păpușoi” fiind termenul regional pentru „porumb”. În folosirea acestei construcții cu gerunziul sunt restricții în ce privește topica și marcarea raportului cu regentul. 2.2.3. Participiul 2.2.3.1. Expresia participiului
Participiul este modul nepersonal și nepredicativ care „exprimă procesul suferit de un obiect, proces conceput ca un rezultat, ca o însușire statică a acestuia”. Din acest motiv, participiul are o natură dublă, de verb și de adjectiv.
La nivelul expresiei, participiul se formează pe baza temei perfectului, la care se adaugă sufixul specific -t: picta-t, lăuda-t, vorbi-t, curta-t, bârfi-t. Pe lângă acestea, există o serie de verbe care, la participiu, se formează direct de la radical, prin aglutinarea sufixelor specifice, -t (sup-t, frân-t, fier-t), respectiv -s (spu-s, tra-s, mer-s, nin-s). 2.2.3.2. Natura morfologică a participiului
Modul participiu, prin faptul că exprimă acțiunea ca o însușire a obiectului, are atât caracteristici de natură verbală cât și caracteristici de natură adjectivală.
Natură verbală a participiului se caracterizează prin:
Este formant de bază al unor forme compuse, în a căror structură se manifestă diferit:
în structura perfectului compus (am dansat), a viitorului anterior (voi fi dansat), a conjunctivului perfect (să fi dansat), a conditional-optativului perfect (aș fi dansat), a prezumtivului perfect și a infinitivului perfect (a fi dansat), participiul este invariabil și lipsit de autonomie morfologică.
în alcătuirea structurii diatezei pasive participiul este variabil și are autonomie morfologică. În acest caz, forma de participiu exprimă categoriile gramaticale de gen și număr pe de o parte (Copiii sunt răsfățați de părinți.), și categoria gramaticală a comparației, pe de altă parte (Copiii sunt foarte răsfățați de părinți.). În plan sintactic autonomia participiului este sprijinită și de posibilitatea de a primi determinări proprii: Copiii sunt mult/ prea mult/ puțin răsfățați de părinți.
Deși nu are morfeme pentru a exprima opoziția de timp, participiul, exprimând rezultatul unui proces, va exprima, în mod normal, sens de trecut (scrisoarea scrisă „care a fost scrisă”). Cu ajutorul unor verbe la mod personal sau al unor adverbe, participiul poate face referire la timp, exprimând acțiunea încheiată nu doar la trecut, ci și la prezent și viitor: Casa trebuia curățată, Casa trebuie curățată, Casa va trebui curățată.
Participiul poate exprima sensuri de diateză, neavând însă morfeme pentru realizarea opozițiilor în interiorul acestei categorii gramaticale. Există forme care au sens activ (mers, umblat, rătăcit), forme care au sens pasiv (învățat, citit, lăudat), dar și unele forme de participiu care pot fi analizate ca active (El este un om citit. „care a citit”) sau ca pasive (El este un scriitor citit. „citit de alții”).
Poate primi compliniri specifice verbului: complement indirect: Scrisoarea trimisă părinților a ajuns ieri; complement direct al nonpersoanei: Copiii întrebați lecția de profesor i-au răspuns; complement de agent: Scrisoarea scrisă de tine s-a pierdut; circumstanțial instrumental: Biletul scris cu stiloul a fost aruncat.
Caracteristicile de natură adjectivală ale participiului se realizează la nivelul morfologic, sintactic și semantic:
Realizează flexiune la fel ca adjectivul variabil cu două terminații și patru forme flexionare: venit, venită, veniți, venite.
La nivel sintactic, având comportament de adjectiv, participiul se acordă cu numele determinat în categoriile gramaticale comune: Scrisoarea trimisă nu a fost citită. Având ca regent un nume, participiul va îndeplini, în primul rând, funcția de atribut: Elevul lăudat este silitor, la care se adaugă funcția de nume predicativ (Cartea este citită.), complement indirect (Din uscat a devenit umed.) etc.
Poate avea categoria gramaticală a comparației: copil supărat, copil foarte supărat, copil mai puțin supărat.
Aspectul negativ se realizează cu ajutorul prefixului ne- (neînvățat, neiubit, neîntâlnit), dar mai poate fi intercalat între cele două structuri adverbul mai, scriindu-se legat (nemaivăzut, nemaipomenit).
Forma de participiu, la fel ca adjectivul, este de regulă postpusă regentului, dar poate fi și antepusă, în acest caz articulându-se: copilul lăudat / lăudatul copil / acest lăudat copil – folosirea participiului antepus fără articol se datorează prezenței determinativului acest. 2.2.3.3. Forme structurale cu participiul 2.2.3.3.1. Participiul formant
Participiul formant intră în structura unor forme verbale compuse: perfect compus (am venit), viitor anterior (voi fi venit), conjunctiv perfect (să fi venit), condițional perfect (aș fi venit), prezumtiv perfect și infinitiv perfect (a fi venit). În aceste forme verbale compuse, participiul este invariabil și lipsit de autonomie morfologică și sintactică. În principiu, orice verb se caracterizează printr-un participiu, în afară de câteva neologisme care sunt defective de participiu. 2.2.3.3.2. Poziții sintactice adjectivale
Participiul, în pozițiile specifice adjectivului, se caracterizează prin proprietățile tipice ale acestuia: se acordă în gen, număr, caz cu regentul nominal. Pozițiile sintactice în care apare participiul sunt:
Atribut adjectival: lecția învățată, copil iubit, dorință împlinită.
Nume predicativ: Masa este ruptă., Dorința este împlinită.
Element predicativ suplimentar: O știu venită., O văd ostenită.
În context prepozițional: De șocată ce era, nu mai știa unde se află.
Există verbe care nu au participii, acesta e cazul verbelor intranzitiv-inergative care se deosebesc prin faptul că nu se pot adjectiviza: *băiat oftat, *copil zâmbit, *copil vorbit. Însă sunt și verbe intranzitive agentive care se pot adjectiviza: om umblat, așa cum există și verbe intranzitive ergative care nu se pot adjectiviza: *copil tremurat, *om murit. În ce privește pasivizarea, există paricipii ale câtorva verbe trazitive, care nu pot apărea în construcții pasive, apar, însă în construcții adjectivale: *Cartea este avută în bibliotecă, însă cartea avută în bibliotecă. Observăm, în cele din urmă, că pasivizarea ține mai mult de natura verbală a participiului, în timp ce adjectivarea este legată mai mult de natura sa nonverbală.
2.2.3.3.3. Construcții verbale impersonale Participiul, utilizat în apropierea verbelor impersonale, apare ori în construcții impersonale inițiale (Trebuie vorbit…, Se cuvine felicitat…), ori în construcții devenite personale (Copilul trebuie certat; Cartea merită citită.).
Principala caracteristică a participiului în aceste construcții este structura sa eliptică, aceasta provenind dintr-o structură cu conjunctivul pasiv. Trebuie specificat faptul că nu orice verb impersonal acceptă participiul, acesta fiind într-o relație de complementaritate cu structurile impersonale care acceptă supinul: este de verificat și trebuie spus, merită felicitat. O altă caracteristică este aceea că, în apropierea verbului impersonal, forma de participiu se acordă cu subiectul participiului pasiv, singular, plural: Trebuie văzut documentarul. / …văzute documentarele. 2.2.3.3.4. Construcții participiale absolute
Principiul mai poate apărea în structuri de tipul: Adevărul, odată mărturisit, te va elibera., Odată stinsă lumina, toată lumea a plecat la somn.
Participiul din construcțiile participiale absolute se caracterizează prin câteva trăsături specifice și anume: izolarea fonetică a construcției și antepunerea ei față de verbul predicat; valoarea circumstanțială a construcției; subiect propriu (Plecați părinții la cină, copiii au rămas singuri.); prezența unor elemente introductive specifice: odată – odată ce (El, odată ce a promis,…; Ea, odată ce a ajuns,…). Acest tip de construcție apare doar la participiile verbelor tranzitive cu valoare pasivă și la cele inacuzative (camera odată curățată,…; cartea odată citită,…; fapta odată comisă,…). 2.2.4. Supinul 2.2.4.1. Expresia supinului
Supinul este modul nepersonal și nepredicativ care „exprimă numele acțiunii verbale privite ca scop”. În planul expresiei, supinul are în structura sa tema liberă a participiului, aceasta fiind precedată de prepoziția de, însă mai pot fi și altele care conferă identitate supinului în plan morfologic și leagă supinul de regentul său în plan sintactic. Reiese, așadar, că supinul se individualizează față de participiu nu doar în planul conținutului (carte citită și carte de citit), ci și în planul expresiei, supinul fiind invariabil în raport cu genul și numărul (citit, –ă, –i, –e și de citit ). 2.2.4.2. Natura morfologică a supinului
Natura morfologică a supinului se caracterizează prin trăsături verbale și trăsături substantivale, iar pe lângă acestea mai are și un comportament adjectival.
Comportamentul verbal al supinului prezintă următoarele caracteristici:
Forma de supin poate fi tranzitivă (de mâncat, la cules) sau intranzitivă (de ieșit, de alergat).
În ciuda faptului că nu are mărci pentru exprimarea categoriei gramaticale a timpului, supinul poate proiecta acțiunea privită ca scop în trecut, în prezent sau în viitor cu ajutorul unor verbe la mod personal sau al unor adverbe: Avea de scris; Are de scris acum; Va avea de scris poimâine.
Poate primi determinări specifice verbului: nume predicativ (De ajuns doctor e dificil), complement direct (De trimis o scrisoare este frumos), complement indirect (Mai am de vorbit la telefon), circumstanțial de scop (Are de mers la facultate pentru examenul final), de timp (E bine de alergat primăvara.).
La fel ca infinitivul, supinul poate indeplini funcția fundamentală a verbului, aceea de predicat, atunci când este folosit în propoziții care exprimă îndemnuri, recomandări, sfaturi: De reținut! = A se reține!, De învățat! = A se învăța!. În aceste enunțuri, supinul prezintă un grad mare de generalitate, asemenea infinivului, și este accentuat în context cu intonația specifică imperativă.
Supinul se apropie de substantiv prin faptul că se construiește cu diferite prepoziții și că poate indeplini funcțiile sintactice specifice substantivului:
Subiect: De cântat este frumos;
Nume predicativ: Multe locuri sunt de văzut;
Atribut: Nu avem vreme de pierdut;
Complement direct: Are de scris o poezie;
Complement indirect: L-a chemat la curățat geamurile.
Circumstanțial de scop: Aleargă pentru slăbit.
Modul în care se realizează aspectul negativ al supinului, cu ajutorul prefixului ne-, îl apropie pe acesta de adjectiv: de neuitat, de neoprit, de neimaginat. De regulă, formele acestea au ca regent un substantiv sau un adjectiv, exprimând o intensitate maximă: Greșeala lui era de neiertat. sau Greșeala lui era mare de neiertat. 2.2.4.3. Forme structurale cu supinul 2.2.4.3.1. Supinul dependent de un regent verbal
Supinul poate avea ca regenți verbali verbe personale și intranzitive, verbe personale și tranzitive sau verbe impersonale.
Structura în care supinul apare ca dependent al unor verbe personale și intranzitive, având regim obligatoriu prepozițional, se remarcă prin câteva trăsături: regentul selectează prepozițiile (S-a apucat de învățat., Se gândește la vacanță.); supinul ocupă o poziție tematică, fiind cerut de verb (A plecat la strâns de mere.); poate avea atât determinări de tip verbal (S-a oprit din mâncat pește.) cât și de tip nominal (M-am săturat de curățatul pomilor.); supinul preia subiectul regentului (Maria s-a apucat de citit.).
Altă structură în care supinul are ca regenți verbe personale și tranzitive se caracterizează prin următoarele caracteristici: inventarul de regenți este limitat, cuprinzând câteva verbe aspectuale (a continua, a termina = A terminat de gătit prăjitura.) și verbul modal a avea (Are de făcut tema.); prepoziția de nu este impusă de regent, ci de supin; poate avea doar determinări de tip verbal (Continuă de vorbit la telefon.); este imposibilă dublarea complementului direct, exceptând situația în care cliticul leagă forma de supin de regent; preia subiectul regentului (Are de verificat documentele.); negarea se realizează doar prin negarea întregii structuri (nu are de scris; are *de nescris).
În structurile în care supinul este dependent de un regent verbal impersonal apar două serii de regente: verbele a fi și a rămâne (Rămâne de vorbit.) pe de o parte, și expresiile verbale impersonale formate din verbul copulativ a fi + un adverb modal (E necesar de văzut., E simplu de înțeles., E greu de crezut.), pe de altă parte. Această construcție se particularizează prin următoarele trăsături: prezența prepoziției de, cerută de cele două funcții pe care le îndeplinește, cea de legare a formei de supin de regent și cea de îndividualizare a formei de supin; are prin excelență comportament verbal (Rămâne de verificat documentele.). În această structură supinul manifestă ambiguitate în ce privește diateza, acesta putând fi considerat atât pasiv, cât și activ. Valoarea de pasiv este dată prin exprimarea explicită a agentului (Rămâne de verificat documentele de către director.), pe când valoarea de activ este exprimată prin construcție cu prepoziția pe ( Este ușor de convins pe el că am dreptate.) 2.2.4.3.3. Supinul în context adjectival
Principalele caracteristici adjectivale ale supinului se reflectă în structuri de tipul Subiect + Copulativ + Supin: Durerea este de nesuportat. Acest comportament adjectival al supinului se caracterizează prin posibilitatea de ocupa poziții specifice adjectivului (element predicativ suplimentar: Cartea o găsesc de neînțeles.); apare în poziții de gradare (Ea e cea mai de neînțeles persoană pe care am întâlnit-o.); intră în relație de sinonimie cu adjectivele formate cu sufixul –bil.
Structurile de acest tip prezintă următoarele caracteristici: supinul apare ca o consecință a unui adjectiv neexprimat (atât de dificil încât devine de neînțeles); echivalența supinului cu adjectivele evaluative (Comportamentul lui este de neînțeles.); supinul poate avea valoare de posibilitate (= atât de dificil încât nu poate fi înțeles), de proprietate (Vaca este de furat.) sau de necesitate (Casa este de vândut.), poate avea comportament nominal (Rufele sunt de spălat) și comportament verbal (Cuțitul este de tăiat pâine.).
2.2.4.3.5. Supinul în construcții tematizate
Acest tip de construcție este total diferit de cele prezentate mai sus prin faptul că „permite așezarea oricărei predicații într-o poziție de temă suspendată”: De văzut, l-am văzut deja, De băut, am băut apă.
Particularitățile acestui tip de construcție sunt următoarele: admiterea oricărui supin; nu acceptă negarea primului termen (De *nevăzut, nu l-am văzut.), marcă a pierderii naturii verbale; are un comportament prin excelență nominal care se reflectă prin semantica formei, „semnificând faptul de a se manifesta o acțiune, un eveniment, o stare”, prin posibibilitatea parafrazării (cât despre mâncare…, în privința mâncării…), prin neacceptarea negației, prin impasibilitatea față de orice deosebiri temporale (De văzut, l-am văzut acum, îl voi vedea, l-aș vedea eu, dar…); prepoziția de este obligatorie, însă nu este legată de supin, ci de funcția sa de tematizator (De lipsit, a lipsit multă lume.).
3. REPREZENTAREA CONȚINUTURILOR PRIVIND CATEGORIA GRAMATICALĂ A MODULUI ÎN MANUALELE ȘCOLARE ALTERNATIVE
3.1. Conținuturile prevăzute de programa școlară 3.1.1. Clasa a V-a
În programa școlară pentru clasa a V-a observăm că, în cadrul categoriei gramaticale a modului, se urmărește, în primul rând, înțelegerea noțiunii de mod și utilizarea corectă a acestuia în diferite situații. Ceea ce se urmărește în acest stadiu este ca elevul să înțeleagă foarte bine noțiunea de mod și importanța lui în primul rând, iar în al doilea rând să-și înșușească noile informații (clasificarea modurilor și caracteristicile lor semantice). Programa școlară pentru clasa a V-a specifică faptul că, în cadrul categoriei gramaticale a modului, se va introduce noțiunea de categorie gramaticală a modului pentru ca elevul să se familiarizeze cu aceasta și drept urmare să-l folosească corect în alcătuirea unor propoziții și fraze. În același timp, în urma definirii modului, programa mai prevede printre conținuturile referitoare la mod și o clasificare a modurilor în moduri personale sau predicative și în moduri nepersonale sau nepredicative. Pe lângă acestea, în cadrul modului indicativ vor fi învățate timpurile acestuia: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai-mult-ca-perfect, viitor, viitor anterior.
În programă sunt menționate patru moduri personale și predicative (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ) și patru moduri nepersonale și nepredicative (infinitiv, gerunziu, participiu, supin). Fiecăruia dintre aceste moduri li se va preciza trăsătura semantică și caracteristicile formei, astfel încât elevul să le diferențieze și să le poată recunoaște în cadrul unui text.
Prin urmare, în clasa a V-a se urmăresc următoarele aspecte: definirea categoriei gramaticale a modului, înțelegerea acestei noțiuni, clasificarea modurilor în moduri personale și nepersonale, conținutul și formele acestora. 3.1.2. Clasa a VI-a
În clasa a VI-a se actualizează informațiile despre categoria gramaticală a modului învățate deja în clasa a V-a (definiția modului, clasificare, forma și trăsătura sematică a fiecărui mod). În programa școlară pentru clasa a VI-a se au în vedere, în primul rând, toate modurile personale și predicative și toate modurile nepersonale și nepredicative. Potrivit principiului concentric care guvernează organizarea conținuturilor, în programa pentru clasa a VI-a s-au adăugat noi informanții pe lângă cele deja însușite. Fiecare mod personal și predicativ este luat separat și la noțiunile deja asimilate (trăsătura semantică și forma) se adaugă și faptul că formele unor moduri se concretizează în două timpuri, este cazul modului conjunctiv și condițional-optativ. Aceste moduri au două timpuri: conjunctiv prezent (să merg) și perfect (să fi mers), condițional-optativ prezent (aș merge) și perfect (aș fi mers). Printre altele, se precizează faptul că modurile, pe lângă semnificația lor, mai pot avea și alte valori. Există un singur mod personal care nu are timpuri, iar acesta este modul imperativ. Cu toate că nu are timpuri, imperativul exprimă foarte multe valori (un ordin, un îndemn, o rugăminte, un sfat, o amenințare sau o interdicție).
În ce privește modurile nepersonale și nepredicative, programa școlară menționează ca, pe lângă trăsătura semantică și forma fiecărui mod, să se insiste asupra funcțiilor sintactice îndeplinite de aceste moduri. Dat fiind faptul că modurile nepersonale nu îndeplinesc funcția sintactică specifică verbului, aceea de predicat, este necesar ca elevul să înțeleagă aceste fapte de limbă pentru a-i fi mai ușor să distingă între aceste două clase de moduri. Singurul mod nepersonal care are timpuri este modul infinitiv: prezent (a merge) și perfect (a fi mers), celelalte moduri (supinul, gerunziul și participiul) nu au timpuri.
Prin urmare, principalele conținuturi prevăzute în programa școlară privesc modurile personale și predicative și modurile nepersonale și nepredicative, în special forma, timpurile, valorile și funcțiile lor sintactice. 3.1.3. Clasa a VII-a
Programa școlară pentru clasa a VII-a prevede faptul că toate informațiile învățate în clasa a V-a și a VI-a despre categoria gramaticală a modului se vor actualiza în vederea fixării lor la acest nivel de studiu. Nicio informație nouă referitoare la mod nu mai este introdusă, ci toate informațiile au fost deja însușite și se vor consolida și aprofunda în acestă etapă. În clasa a VII-a se vor actualiza noțiunile legate de mod, informații precum definirea noțiunii de categorie gramaticală a modului, clasificarea modurilor în moduri personale și predicative și moduri nepersonale și nepredicative, trăsătura semantică și forma lor, timpurile fiecărui mod (dacă are), valorile exprimate și, în același timp, funcțiile sintactice specifice fiecărui mod. În această etapă se urmărește sesizarea corectitudinii și valorii expresive a categoriei gramaticale a modului într-un text.
Prin urmare, principalele conținuturi privind categoria gramaticală a modului pentru clasa a VII-a nu se concretizează în noțiuni noi pentru a fi însușite, ci aceste noțiuni au fost învățate în clasele anterioare și se vor actualiza în această etapă în scopul consolidării și aprofundării acestora.
3.2. Reflectarea acestor conținuturi în manualele alternative
3.2.1. Clasa a V-a
Manualele alternative de limba și literatura română care vor fi analizate în cele ce urmează sunt concepute într-o viziune modernă și realizate la un nivel științific și metodologic destul de ridicat. Ele sunt redactate într-un limbaj accesibil elevilor, au o prezentare grafică agreabilă și atractivă, iar conținuturile acestora sunt funcționale (latura teoretică este subordonată celei aplicative), riguroase și relevante. În cele ce urmează, se vor analiza câteva manuale pentru a observa modul în care au fost selectate conținuturile referitoare la categoria gramaticală a modului pentru realizarea obiectivelor urmărite în programă.
Felul în care categoria gramaticală a modului se reflectă în manualele școlare va fi analizat în două manuale, manualul de Limba română pentru clasa a V-a, Editura Humanitas Educațional, 2009 și cel de la Editura Petrion din anul 2002. În manualul de la Editura Petrion conținuturile disciplinei Limba și literatura română sunt împărțite pe domenii: literatură, fonetică, gramatică, sintaxa propoziției (într-o jumătate de carte sunt texte, iar în cealaltă jumătate, noțiuni de gramatică și sintaxă), pe când în manualul de la Humanitas Educațional aceste conținuturi sunt împărțite pe unități, o unitate înglobând atât noțiuni de gramatică și de comunicare scrisă sau orală, cât și texte literare și elemente de vocabular. Structurarea conținuturilor învățării pe unități de învățare este mai avantajoasă atât pentru elev, întrucât această alternanță a informațiilor le stârnește interesul, cât și pentru profesor, deoarece acestora le este mai ușor să-și organizeze într-un mod logic toate conținuturile. Cu alte cuvinte, modul în care este structurat manualul de la Editura Petrion l-ar pune în dificultate pe profesor, deoarece acesta ar trebui să combine într-un mod logic și cât mai potrivit atât texte de literatură, cât și noțiuni de gramatică.
Ambele manuale, atât cel de la Editura Humanitas Educațional, cât și cel de la Editura Petrion, respectă conținuturile din programă referitoare la categoria gramaticală a modului. Informațiile privind categoria gramaticală a modului sunt prezentate într-un limbaj accesibil elevilor, precum și într-un mod sistematizat, clar și simplu. În manualul de la Humanitas Educațional definiția dată modului – „Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care vorbitorul consideră acțiunea.” – este cea prezentată în vechea Gramatică a Academiei. Aceasta este formulată într-un mod mult mai simplu și mai ușor de înțeles decât definiția dată în manualul de la Editura Petrion – „Formele verbale care arată cum consideră vorbitorul acțiunea, starea sau existența se numesc moduri verbale.” – care, parafrazată după definiția dată de Gramatica Academiei modului, este reformulată într-un mod greoi și dificil de înțeles de elevii de clasa a V-a.
În ceea ce privește clasificarea modurilor în moduri personale și moduri nepersonale, manualul de la Editura Humanitas precizează criteriile după care modurile se clasifică în acest fel. Aceste criterii sunt prezentate concis și clar. În manualul de la Petrion, pe de altă parte, această clasificare se prezintă prin intermediul exercițiilor, însă aici este menționat doar un singur criteriu de clasificare, flexiunea după persoană, nefăcând însă nicio referire la faptul că modurile se mai clasifică în moduri predicative și nepredicative, acestea fiind în strânsă legătură cu primul criteriu de clasificare. Omisiunea acestui criteriu ar putea crea confuzii în mintea elevului și l-ar putea pune în dificultate pe viitor, deoarece, știind că există doar un criteriu de clasificare a modurilor, i-ar fi greu să înțeleagă că aceste două criterii de clasificare sunt într-o legătură strânsă.
Informațiile din manualul de la Editura Petrion, privind prezentarea fiecărui mod în parte, sunt mai complexe. La modurile personale, în ambele manuale, informațiile referitoare la conținutul și forma acestora sunt prezentate aproape schematic, simplu și clar. Sunt exemplificate formele după care se recunosc aceste moduri, astfel încât să se poată face distincția între moduri. Dat fiind faptul că la nivelul conținutului distingerea este mai dificilă pentru elevi, se recurge la acest mod de diferențiere a modurilor după formă. La modurile nepersonale apare o diferență în prezentarea conținutului în cele două manuale analizate. Această diferență privește lipsa unor informații în manualul de la Editura Humanitas. În acest manual, la subcapitolul moduri nepersonale sunt prezentate doar formele acestora, în timp ce în manualul de la Petrion sunt prezentate atât conținutul acestora, cât și forma prin care se disting de celelalte moduri. Având în vedere că aceste manuale sunt pentru un elev de clasa a V-a, este mai util și mai avantajos să se pună accent pe forma și pe întrebuințările modurilor nepersonale, astfel încât să se stabilească o deosebire clară între cele două categorii de moduri. De asemenea, nu sunt de neglijat nici conținuturile pe care le exprimă aceste moduri, deoarece ele contribuie la o mai bună înțelegere a diferențelor dintre ele.
Tipul demersului în învățarea și predarea categoriei gramaticale a modului este cel inductiv. Această cale de reprezentare a noțiunilor de învățat îl ajută pe elev să opereze acasă același proces de gândire urmat la oră sau să învețe singur. De altfel, prezentarea informației în felul acesta îl ajută și pe profesorul debutant, cel care nu are experiență didactică, să își desfășoare lecțiile în condiții cât mai bune. În ambele manuale, lecția Modul începe cu un exercițiu în care elevul trebuie să observe anumite fapte de limbă, să le analizeze, toate aceste elemente contribuind în cele din urmă la formularea unei definiții. Pentru toate conținuturile privind categoria modului, care trebuie învățate, manualul se bazează pe demers inductiv. Astfel, în manualul de la Humanitas, în scopul de a introduce noțiunile de mod personal sau predicativ și nepersonal sau nepredicativ, se pleacă de la observarea unor verbe în enunțuri și indicarea persoanei și a funcției sintactice. La fel și în manualul de la Petrion, în vederea construirii definiției modului, se propune observarea unor verbe și se comunică ceea ce exprimă acestea. În ambele manuale, exercițiile sunt în număr mic: cel de la Petrion are 4 exerciții pentru mod, iar cel de la Humanitas are 3 exerciții. Dintre acestea, unele exerciții privesc analiza morfologică, iar altele urmăresc identificarea unor verbe și precizarea modului la care se află, precum și completarea unui text cu o formă modală corespunzătoare. Gradul de dificultate al acestora este destul de ridicat.
Cât privește tipurile de exerciții, manualele conțin:
Exerciții de identificare:
Identificați verbele din textele următoare, precizând modul fiecăruia:
„Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gândi zicând în sine-mi cu amărăciune…”. (Ion Creangă) „Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar”. (I. Al. Brătescu-Voinești)
Exerciții de completare:
Completați cu formele corespunzătoare ale verbelor următorul text:
Mircea și Ionel ……………..(a merge – la condițional-optativ) la munte, dar nu ……………. (a putea – la indicativ) …………………. (a urca – la conjunctiv) pentru că (a ploua – la indicativ) de curând.
Exerciții de analiză:
Analizați verbele din textul următor, după modelul dat.
„Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul și lăsase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sânge. Cincizeci de ani, și numai împăratul trăia sigur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte și suferințe – împărat ce-n viața lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului. Trecu o lună, trecură două și împărăteasa făcu ficior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai cu razele lunei”.
(M. Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă) „purta” – verb predicativ, modul indicativ, timpul imperfect, persoana a III-a, numărul singular, funcția sintactică de predicat verbal.
4. Alexandru i-a trimis o scrisoare unui prieten pe care l-a cunoscut într-o tabără, la munte. Citiți fragmentul de mai jos și scoateți în caiete verbele, indicând modul lor.
„Dacă aș fi avut talent, aș fi scris o povestire în care să fi zugrăvit măcar unele dintre întâmplările vesele ale copilăriei mele. Aș dori să-ți povestesc ce năzdrăvenii făcea vărul meu, când plecam în munte, la bunici.
Pentru că speriase pe toată lumea cu poznele lui, întreaga familie hotărâ să-l supravegheze mai mult. Într-o zi, mătușa Anica i-a spus chiar:
Stai pe-acasă și nu mai colinda coclaurile! Să nu întâlnești ursul pe vale, la zmeură. Dar Ion n-a ascultat-o și, după vreo câteva zile, a dat de moș Martin. Dacă l-ai fi văzut, ai fi crezut că vrea să bată toate recordurile de viteză. De atunci nu mai îndrăznește să plece singur în pădure”.
Apoi, paginația, grafica și coloritul fac ca unele manuale să fie mai atractive pentru elevi, iar altele să nu fie deloc atractive. Spre exemplu, manualul de la Humanitas e atractiv datorită culorilor plăcute care sunt folosite. Pagina este albă, titlurile sunt scrise cu roșu, iar tot ceea ce este de reținut este încadrat într-un fundal albastru. Pe lângă acestea, manualul mai are și imagini expresive, paginile sunt numerotate și noțiunile noi ce urmează a fi asimilate (modul, moduri personale, moduri nepersonale) sunt scrise cu majuscule. De cealaltă parte se situează manualul de la Petrion care nu are culori la fel de plăcute și de atractive ca primul manual analizat. În primul rând, pagina nu este albă, ci este gălbuie, ceea ce deranjează ochiul. În al doilea rând, manualul este lipsit complet de imagini, are doar o culoare roz în jurul paginii, ca un fel de ramă. Titlul este scris cu albastru, iar definițiile sunt scrise cu roz. Există un exces de roz pe o singură pagină, care este neplăcut pentru ochi. Mai mult decât atât, noțiunile importante care trebuie reținute sunt încadrate într-un fundal galben. 3.2.2 Clasa a VI-a
Programa pentru clasa a VI-a propune, în vederea învățării categoriei gramaticale a modului, aprofundarea, în primul rând, a informațiilor deja însușite în clasa a V-a și învățarea noilor noțiuni care urmează a fi predate. Această organizare concentrică a materiei îngăduie ca între informațiile dobândite de elevi și cele care urmează să fie comunicate să se stabilească o relație de sprijin reciproc, în sensul că fiecare informație nouă are la bază cunoștințele anterioare și se construiește pe acestea din urmă.
În cele ce urmează vom compara două manuale pentru clasa a VI-a, unul de la Editura All Educațional, 2001 și altul de la Editura Didactică și Pedagogică, 2009, urmărind felul în care este prezentată informația, tipurile de exerciții, demersul didactic pe care se bazează dobândirea informației și designul acestora.
La nivelul structurii, se constată că ambele manuale, atât cel de la Editura All, cât și cel de la Editura Didactică și Pedagogică, sunt structurate pe unități de învățare, în aceeași unitate găsindu-se, pe lângă noțiunile de gramatică, și elemente de vocabular, de comunicare sau de literatură. Totodată, cele două manuale respectă, în principiu, conținuturile prevăzute de programa școlară. Această rezervă se referă la manualul Editurii Didactice și Pedagogice, care, printre conținuturile privitoare la categoria gramaticală a modului, nu mai include modul indicativ. Cu alte cuvinte, modul indicativ este doar menționat printre modurile personale, însă nu se precizează nici conținutul, nici timpurile verbale ale acestuia. Probabil că autorii manualului s-au gândit că nu mai este necesar să reia informațiile care au fost predate în clasa a V-a și, prin urmare, nu au mai inclus și modul indicativ. Acest lucru nu este deloc de neglijat deoarece modul indicativ are multe forme, dintre care unele sunt dificil de înțeles pentru că au o structură mai greoaie. Este situația timpurilor perfect simplu și mai-mult-ca-perfect, ale căror forme sunt destul de complexe. Prin urmare, lipsa acestui mod și a formelor acestuia din manualul pentru clasa a VI-a ar crea multe sincope în mintea elevilor, deoarece, neexersând foarte mult cu aceste timpuri în clasa a V-a, elevul nu a avut timp și nu a avut capacitatea de a înțelege și de a asimila toate formele indicativului, în special cele de la perfect simplu și mai-mult-ca-perfect. De aceea, este foarte important și necesar ca formele indicativului să fie reluate și în clasa a VI-a pentru a nu se produce în viitor confuzii și lipsuri în mintea elevilor. În manualul de la Editura All, pe de altă parte, sunt prezentate toate formele modului indicativ și conținuturile acestora prin exemplificări și exerciții.
În manualul de la Editura All noțiunile privind categoria gramaticală a modului sunt prezentate mai clar și la nivelul elevilor datorită exemplelor, paradigmelor și exercițiilor folosite. Fiecare mod este dezvoltat în parte, specificându-i-se conținutul, forma și timpurile verbale. Spre deosebire de acest manual, în manualul de la Editura Didactică și Pedagogică informațiile sunt cam ambigue, incomplete și nu sunt foarte bine structurate spre a fi înțelese. Spre exemplu, la modul conjunctiv, conținutul timpului perfect este redat prin observarea câtorva verbe, apreciind faptul că acestea exprimă „o acțiune anterioară momentului vorbirii”. Nu este menționat faptul că această acțiune, care se plasează în trecut, este posibilă, realizabilă astfel încât să se observe legătura dintre conținutul modului conjunctiv și al timpurilor acestora. În felul acesta, elevul ar putea face mai ușor legătura și ar reține mai repede conținutul și forma acestora. Mai mult decât atât, la explicarea formei aceluiași mod, în manualul de la Editura Didactică se folosește exprimarea „verb auxiliar a fi cu formă fixă + verb de conjugat”, în vreme ce în cel de la All se folosește următoarea exprimare: „verbul auxiliar a fi invariabil în raport cu persoana + participiul invariabil al verbului de conjugat”. Sunt mai potriviți și mai clari termenii invariabil și participiu decât formă fixă și verb de conjugat, deoarece este esențial ca un copil de clasa a VI-a să cunoască exact elementele componente ale unui anumit timp sau mod. Dat fiind faptul că ei știu deja ce este un verb la participiu, le va fi ușor să înțeleagă noțiunea de participiu invariabil. Considerăm că și ordinea în care sunt prezentate modurile personale este importantă pentru elevi, deoarece ei știu ordinea modurilor din clasa a V-a (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ), iar dacă s-ar începe cu imperativul, de pildă, logica elevilor ar putea avea de suferit, ei neînțelegând această schimbare. Acest lucru se întâmplă în manualul de la Editura Didactică și Pedagogică, unde clasificarea modurilor nepersonale începe cu modul imperativ. Prin urmare, modurile personale sunt mai bine prezentate în manualul de la Editura All decât în cel de la Editura Didactică.
În ce privește modurile nepersonale, constatăm că în manualul de la Editura All se oferă doar o schemă a modurilor în care este precizată forma și conținutul acestora în vreme ce în manualul de la Editura Didactică și Pedagogică modurile nepersonale sunt prezentate mai detaliat, în sensul că, pe lângă formă și conținut, sunt precizate și funcțiile sintactice îndeplinite de aceste moduri, acestea neputând îndeplini funcția de predicat. Semnificativ este faptul că la modurile care prezintă dificultăți de ortografie (conjunctiv), există observații și exerciții adecvate. Având în vedere faptul că în clasa a V-a modurile nepersonale sunt doar menționate, ar trebui ca în clasa a VI-a aceste noțiuni să fie aprofundate, mai ales noțiunile de mod predicativ și mod nepredicativ, astfel încât elevii să înțeleagă și să facă distincție între cele două clase de moduri. Din acest motiv, considerăm faptul că informațiile privind modurile nepersonale sunt mai bine reprezentate în manualul de la Editura Didactică, decât în cel de la All, din care lipsesc și câteva aspecte destul de importante (exerciții ortografice). Funcțiile sintactice ale modurilor nepersonale sunt menționate ceva mai târziu în manualul All, și nu în cadrul fiecărui mod, fapt care face ca învățarea să fie mai dificilă, lăsând impresia de incoerență în prezentarea conținuturilor.
În manualul de la Editura All noțiunile privind categoria gramaticală a modului, informații deja cunoscute de elevi din clasele anterioare, sunt prezentate în mod deductiv, adică se dă definiția, apoi se dau exemple și, mai ales, se indică exerciții care să actualizeze cunoștințele teoretice și consecințele lor practice. În manualul de la Editura Didactică și Pedagogică, pe de altă parte, se procedează invers, adică în mod inductiv. Acest tip de demers presupune găsirea unor definiții în urma rezolvării exercițiilor propuse. În acest mod se procedează atât la modurile personale, cât și la modurile nepersonale. Se dau câteva exerciții prin care să stabilească forma și conținutul modului, apoi se enunță conținutul și forma și, după aceasta, se indică exerciții care să aprofundeze cunoștințele teoretice, aplicându-le în mod practic.
În privința tipurilor de exerciții folosite în predarea categoriei gramaticale a modului, se constată că în manualul Editurii All sunt destul de puține exerciții, insuficiente în aprofundarea noțiunilor privind modul. Totuși, acele câteva exerciții sunt exerciții de completare, de alcătuire a unor enunțuri, de conjugare a unor verbe la un anumit mod, de analiză structurală a unei forme modale, de analiză morfologică în care să se precizeze conjugarea, modul, timpul, persoana, numărul. Lipsesc exercițiile ortografice din acest manual, care sunt necesare și importante în scrierea corectă a elevului, deoarece unele moduri chiar pun dificultăți de scriere (imperativ, conjunctiv). Spre deosebire de manualul de la All, manualul de la Editura Didactică și Pedagogică are mai multe exerciții, dintre care unele sunt de completare, altele de identificare, de ortografie, de alcătuire a unor enunțuri cu o anumită formă verbală, de analiză morfologică în care să se precizeze timpul, persoana, numărul, forma și funcția sintactică. Prin urmare, sunt câteva exerciții complicate care l-ar pune pe elev în dificultate ( exercițiile ortografice), însă sunt multe exerciții pe care elevii le-ar putea rezolva cu ușurință ( de exemplu: de completare cu o anumită formă modală, de identificare).
Exemple:
Completați enunțurile cu formele de condițional-optativ ale verbelor potrivite:
Dacă … la timp, am reușit să culegem toate merele.
…. dar mi-am uitat agenda acasă.
Monica…., însă nu are timp.
Știi că tu … scrisoarea, dar eu n-am scris-o încă.
Subliniați verbele și analizați-le după modelul: verb, timp, persoană, număr, formă, funcție sintactică.
„De-ar veni iarna, să te mai dau odată la școală undeva – zice mama”. (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
„Potrivit ar fi fost, mărite stăpâne, să ne pui alături de acești țărani cu mâinile ciotoroase. – Într-adevăr ciotoroase, a răspuns măria-sa, dar bine mânuiesc sulița și coasa și dacă n-ar fi țara, n-ar fi nici boierii”. (M. Sadoveanu, Nicoară Potcoavă)
Construiți două propoziții în care verbul a fi la modul imperativ, însoțit de un nume predicativ, să aibă funcția sintactică de predicat nominal.
Subliniați forma corectă a verbului a fi în următoarele enunțuri:
Fi/fii gata de plecare în cinci minute!
Fi/fii mai ordonat!
Fi-ți/fiți amabili și politicoși!
Fiți/fi-ți cuminți!
Conjugă la modul indicativ, timpul mai-mult-ca-perfect, verbele: a ara, a afla, a lucra, a putea, a cere, a sui, a simți, a primi, a coborâ.
Alegeți forma corectă a verbelor la modul gerunziu din următoarele enunțuri:
I-am văzut apropindu/apropiindu-se de școală.
Mi-a spus toate acestea scrind/scriind fără întrerupere.
Creind/creând un nou program pentru calculator, și-a ajutat colegii.
A luat această hotărâre ștind/știind că nu greșește.
Dintre cele două manuale, mai atractiv ca aspect este manualul de la Editura All datorită imaginilor folosite, culorilor (roșu pentru scrierea conținutului modurilor și pentru definiții, și negru pentru exerciții, iar pentru tabelul anumitor paradigme se folosește culoarea galbenă). Mai mult decât atât, titlul fiecărui mod este scris cu majuscule, iar conținutul modurilor este numerotat cu cifre mari astfel încât elevul să găsească și să observe cu ușurință aceste noțiuni. Manualul de la Editura Didactică și Pedagogică este aproape lipsit de imagini, titlul modurilor sunt încadrate înr-un chenar cu fundal galben, iar toate informațiile sunt scrise cu negru, în afara propozițiilor care atrag atenția asupra unei anumite informații, scrise cu roșu. Prin urmare, datorită imginilor și culorilor folosite, manualul de la Editura All este mai atractiv.
3.2.3. Clasa a VII-a
Așa cum prevede programa școlară pentru clasa a VII-a, noțiunile privind categoria gramaticală a modului se vor actualiza în această etapă pentru a fi consolidate. Pentru a vedea cum se reflectă aceste conținuturi în manualele școlare, vom analiza două manuale, unul de la Editura Humanitas Educațional din 2008 și altul de la Editura Corint din anul 1999.
Asemenea celorlalte manuale analizate deja, cele două manuale de la Humanitas și Corint alternează cunoștințele din domeniul literaturii cu cele din domeniul limbii. În cele două manuale, informațiile privind categoria gramaticală a modului sunt prezentate într-un mod schematic și succint, precizându-se definiția modului, clasificarea acestuia și conținutul și timpul fiecărui mod. În manualul de la Editura Corint se mai reamintesc noțiuni, precum: sufix gramatical, desinențe, funcții sintactice ale verbelor nepersonale, în vreme ce în manualul de la Editura Humanitas Educațional sunt prezentate doar noțiunile menționate mai sus. Observăm că în manualul de la Humanitas este prezentată paradigma fiecărui timp, ceea ce pare a fi inutil, deoarece elevilor le-au fost predate deja aceste paradigme verbale. În această etapă elevul trebuie să rezolve cât mai multe exerciții, astfel încât să aplice noțiunile învățate în anii anteriori. Mai mult decât atât, conținutul conjunctivului perfect este prezentat ca exprimând „o acțiune desfășurată în trecut”. Această definiție nu concordă cu conținutul pe care elevii l-au învățat deja în clasa a VI-a deoarece ei au învățat că conjunctivul perfect exprimă o acțiune ireală. Această diferență de interpretare ar putea crea confuzii în mintea elevilor, ei neînțelegând de ce această definiție este formulată altfel decât cum o știau ei.
În manualul de la Editura Corint informațiile sunt prezentate în mod intuitiv și deductiv, fapt care face ca elevul să apeleze la judecată astfel încât să-și reamintească informații prin rezolvarea unor exerciții și, în același timp, să apeleze la memorie pentru a rezolva niște exerciții prin reamintirea unor noțiuni. Spre deosebire de manualul de la Corint, manualul de la Editura Humanitas prezintă informațiile doar în mod deductiv, adică prezintă noțiunile privitoare la categoria gramaticală a modului și apoi indică exerciții care au la bază aceste noțiuni. Acest lucru se întâmplă atunci cînd noțiunile care urmează a fi predate sunt deja cunoscute de elevi din clasele anterioare.
Dat fiind faptul că în clasa a VII-a se urmăresc actualizarea, fixarea și consolidarea noțiunilor predate în clasele anterioare privind modul, în manualele școlare ar trebui să fie indicate cât mai multe exerciții pentru atingerea scopului urmărit. În manualul de la Editura Humanitas Educațional, după prezentarea modurilor personale, sunt indicate doar 5 exerciții, insuficiente pentru exersarea și aprofundarea noțiunilor învățate. Aceste exerciții privesc analiza gramaticală, valorile temporale ale unor verbe la indicativ prezent, folosirea stilistică a timpurilor. În analiza gramaticală se precizează să se indice modul, timpul, conjugarea, persoana, numărul, nemenționându-se nimic despre funcția sintactică. Probabil că autorii manualului s-au gândit că ar fi superfluă precizarea funcției, având în vedere faptul că vorbim despre moduri personale, a căror funcție sintactică este aceea de predicat. Acest lucru ar putea să nu fie atât de clar elevilor, care, nepracticând atât de mult, ar putea să facă confuzii și ar putea avea îndoieli în ce privește funcția îndeplinită de un verb la modul personal. În privința modurilor nepersonale, în manualul de la aceeași editură, observăm că sunt mai puține exerciții decât la modurile personale. Sunt trei exerciții, dintre care două sunt de analiză morfologică și unul de indicare a adjectivelor provenite din verbe la participiu, astfel încât să se facă distincție între verbul la participiu și adjectivul provenit din participiu. În analiza morfologică se cere și precizarea funcției sintactice, ceea ce e necesar și util în fixarea și înțelegerea faptului că modurile nepersonale nu pot îndeplini funcția sintactică de predicat. În manualul de la Editura Corint, pe de altă parte, la fiecare mod sunt indicate cel puțin câte 3 exerciții, cu excepția indicativului care are 12 exerciții. Tipurile de exerciții folosite sunt variate și destul de ușoare pentru un copil de clasa a VII-a (exerciții de ortografie, de conjugare, alcătuire de enunțuri). Se observă faptul că la fiecare mod există câte un exercițiu în care se cere conjugarea unor verbe. Aceste exerciții sunt utile, mai ales, atunci când există dificultăți în scrierea anumitor verbe la unele moduri (imperativ, conjunctiv). În clasa a VII-a este important ca un elev să știe să analizeze morfologic verbe atât la moduri personale, cât și la moduri nepersonale, dar și să construiască enunțuri după cerințe, astfel încât să se consolideze cunoștințele, dar să se dezvolte și capacitatea de comunicare a elevilor. De aceea, sunt necesare și exerciții care să vizeze și analiza morfologică.
Exemple:
Analizați verbele la modurile personale din textul următor, precizând modul, timpul, conjugarea, persoana, numărul și forma.
„N-aș putea spune că basmele ar fi revărsat asupra copilăriei mele un corn al belșugului. Foamea de basm mi-o astâmpăra numai mama. Nu știa prea multe povești, dar nimerea fără greș tonul lumii ireale. La dorința mea, ea îmi repeta adesea o poveste. Basmul pornea la început printr-o lume reală ca să meargă apoi spre alt tărâm. Prezenta un june dintr-un sat cu nume identificabil. Într-o zi, muri mama flăcăului. El plecă să sape groapa și dădu peste o căpățână de om. Vlăjganul zise glumind: Vino duminică la mine acasă!. Duminica următoare, un oaspete misterios sosi în pragul casei sale”. (Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor)
Precizați valoarea stilistică pe care o are timpul prezent în proverbul: Ai carte, ai parte.
Conjugați verbele a crea, a continua și a lua la modul conjunctiv, timpul prezent, la toate persoanele, numărul singular și plural.
Alcătuiți propoziții în care să folosiți verbele următoare, respectând cerințele din paranteze:
a mânca (infinitiv, subiect);
a învăța (infinitiv, nume predicativ);
a citi (infinitiv, atribut);
a veni (gerunziu, complement circumstanțial de timp);
a șterge (supin, nume predicativ).
Analizați verbele la modurile nepersonale din textul următor, indicând și funcția lor sintactică:
„Textul literar este de nemodificat, dar prin lectură are capacitatea de a evidenția legături neobservate la început. Rolul cititorului este de a imagina, umplând spațiile goale ale ficțiunii, de a căuta drumul spre finalul poveștii, care nu poate exista fără întâmplări legate într-o construcție mai amplă”.
Manualul de la Editura Corint este mai puțin atractiv, în primul rând, din cauza paginii subțiri care face să se vadă și scrisul de pe versoul paginii. Mai mult decât atât, combinația dintre culori – galben și negru de pe marginea paginii – face ca scrisul să nu fie vizibil, mai ales scrisul negru pe fundal negru nu este vizibil deloc. Acest lucru îi împiedică pe elevi să citească și ceea ce este scris pe fudalul negru, și astfel s-ar putea pierde informații importante. Pe lângă acestea, mai sunt și câteva imagini alb-negru, nu colorate. Manualul de la Editura Humanitas este atractiv datorită paginii sale albe, care face și foarte vizibile informațiile. Imaginile folosite sunt expresive și în același timp atractive. Paradigmele sunt încadrate pe un fundal portocaliu, iar desinențele și sufixele gramaticale sunt scrise cu roz, respectiv albastru, astfel încât elevul să înțeleagă mai bine și să aibă o imagine mai clară asupra acestora. Pagina este împărțită în două pentru a-i fi elevului mai ușor de citit; dacă informațiile erau scrise pe toată pagina, elevului i-ar fi fost mai greu să urmărească rândul textului.
În concluzie, din analiza întreprinsă în acest capitol, rezultă că manualele respectă, în general, conținuturile prevăzute de programa școlară privind categoria gramaticală a modului. Totodată, am constatat că unele manuale au unele neajunsuri (spre exemplu manualul pentru clasa a VI-a al Editurii Didactice și Pegagogice), iar altele sunt bine structurate și prezintă informația într-un mod clar și ușor de înțeles.
Concluzii
Din analiza întreprinsă în această lucrare putem observa faptul că modul este o categorie gramaticală destul de controversată în lucrările de specialitate, iar aceste controverse privesc atât definirea categoriei gramaticale în discuție, cât și clasificarea modurilor. Dat fiind faptul că ne situăm într-o perspectivă didactică și urmărim să prezentăm informația cât mai clar și mai simplificat pentru elevi, vom aprecia faptul că modul este o categorie gramaticală specifică verbului care arată felul în care vorbitorul consideră acțiunea. Totodată, din aceeași perspectivă didactică, vom admite că modurile personale și predicative sunt: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul și imperativul, iar modurile nepersonale și nepredicative sunt: infinitivul, gerunziul, supinul și participiul. Am exclus prezumtivul, deoarece acesta nu este între modurile canonice în gramatica școlară, aspect motivat de dificultatea suplimentară în care s-ar afla elevii din pricina structurilor variate ale acestui mod și din cauza omonimiilor cu alte forme ale unor moduri, omonimii greu de rezolvat.
În cadrul fiecărui mod, fie că e mod personal, fie că e mod nepersonal, constatăm că lucrurile sunt destul de nuanțate și complexe în studiile de specialitate. Din acest motiv, în gramatica școlară, sunt selectate doar conținuturile esențiale pe care un elev trebuie să le cunoască și, în același timp, poate să le înțeleagă la nivelul de studiu la care se află.
Din analiza comparativă a manualelor observăm faptul că manualele respectă, în general, conținuturile prevăzute de programă privind categoria gramaticală a modului pentru că autorii au urmărit aceleași obiective cadru și de referință, precum și evaluarea acelorași competențe. Această rezervă privește manualele care prezintă câteva neajunsuri (spre exemplu, lipsa modului indicativ și, implicit, a timpurilor acestuia în manualul de clasa a VI-a, exerciții insuficiente pentru însușirea cunoștințelor, prezentarea informației într-un mod mai complex sau omisiunea unui criteriu de clasificare). În același timp, am constatat faptul că unele manuale sunt foarte bine structurate, conțin exerciții variate și sunt foarte atractive, ceea ce contribuie la stârnirea curiozității și a interesului.
Prin urmare, cercetarea noastră a evidențiat faptul că conținuturile din Gramaticile Academiei și din studiile de specialitate privind categoria modului sunt prezentate în gramatica școlară într-un mod selectiv, mai simplificat și mai clar, informațiile fiind adaptate și prelucrate pentru fiecare nivel de studiu astfel încât să fie accesibile elevilor.
Lucrarea de față nu epuizează, desigur, subiectul ales, atât abordarea științifică, cât și cea didactică asupra modului putând fi oricând completate, mai cu seamă cea din urmă, pe măsură ce experiența la catedră își va spune cuvântul. Tocmai de aceea, lucrarea de acum poate constitui un punct de pornire pentru cercetările viitoare.
Bibliografie
Dicționare
*** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române [DOOM2], București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Dicționar de științe ale limbii [DȘL], București, Editura Nemira, 2001.
Lucrări de referință
*** Gramatica limbii române, vol. I, (GALR-1), ediția a II-a, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1963.
*** Gramatica limbii române, I, Cuvântul, (GALR-2), București, Editura Academiei Române, 2005.
*** Gramatica de bază a limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1986.
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, București, Editura Științifică, 1974.
Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iași, Editura Junimea, 1979.
Idem, Tratat de gramatică a limbii române, I. Morfologia, Iași, Editura Institutul European, 1999.
Frâncu, Constantin, Conjunctivul românesc și raporturile lui cu alte moduri, Iași, Casa Editorială Demiurg Plus, 2010.
Graur, Alexandru, Gramatica azi, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973.
Iacob, Niculina, Morfologia limbii române, partea a II-a, Suceava, 2006.
Iordan, Iorgu, Valeria, Guțu-Romalo, Alexandru, Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică, 1967.
Iordan, Iorgu, Vladimir, Robu, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.
Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iași, Editura Junimea, 1976.
Idem, Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom, 2008.
Articole
Caragiu, Marioțeanu, Matilda, Moduri nepersonale, în „Studii și cercetări lingvistice”, XIII, nr. 1, 1962.
Frâncu, Costantin, Geneza și evoluția timpurilor verbale supracompuse în limba română, în „Anuar de lingvistică și istorie literară”, Iași, 1983-1984.
Slave, Elena, Prezumtivul, în „Studii de gramatică”, II, București, 1957.
Stati, Sorin, Verbe „reflexive” construite cu dativul în „Studii și cercetări lingvistice”, V, nr. 1-2, 1954.
Izvoare
Blandiana, Ana, Autoportret cu palimpsest, Editura LiterNet, 2004.
Caragiale, Ion, Luca, Kir Ianulea, București, Editura Albatros, 1979.
Coșbuc, George, Poezii, București, Editura Minerva, București, 1976.
Liiceanu, Gabriel, Jurnalul de la Păltiniș, București, Editura Humanitas, 1991.
Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur, București, Editura Minerva, 1976.
Manuale școlare
Crișan, Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, Editura Humanitas Educațional, 2009.
Crișan, Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, Limba română. Manual pentru clasa a VII-a, Editura Humanitas Educațional, 2008.
Iancu, Marin, Molan, Vasile, Dumitru, Ioan, Chelaru, Gabriel, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, Editura Petrion, 2002.
Iancu, Marin, Olteanu, A. Gh., Tulba, Ana, Limba română. Manual pentru clasa a VII-a, Editura Corint, 1999.
Mazilu-Ionescu, Elena, Jercea, Valentina, Limba română. Manual pentru clasa a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, 2009.
Vasilescu, Andra, Rogojinaru, Adela, Vasilescu, Mircea, Limba română. Manual pentru clasa a VI-a, Editura All Educațional, 2001.
Programe
Programa de limba și literatura română pentru clasele V-VIII, aprobată prin O.M. nr.5097/ 9.09.2009.
Metodică
Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române: pentru gimnaziu și liceu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
Goia, Vistian, Metodica predării limbii și literaturii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
Marinescu, Valeriu, Metodica predării limbii și literaturii române, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 2002.
Bibliografie
Dicționare
*** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române [DOOM2], București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Dicționar de științe ale limbii [DȘL], București, Editura Nemira, 2001.
Lucrări de referință
*** Gramatica limbii române, vol. I, (GALR-1), ediția a II-a, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1963.
*** Gramatica limbii române, I, Cuvântul, (GALR-2), București, Editura Academiei Române, 2005.
*** Gramatica de bază a limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1986.
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, București, Editura Științifică, 1974.
Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iași, Editura Junimea, 1979.
Idem, Tratat de gramatică a limbii române, I. Morfologia, Iași, Editura Institutul European, 1999.
Frâncu, Constantin, Conjunctivul românesc și raporturile lui cu alte moduri, Iași, Casa Editorială Demiurg Plus, 2010.
Graur, Alexandru, Gramatica azi, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973.
Iacob, Niculina, Morfologia limbii române, partea a II-a, Suceava, 2006.
Iordan, Iorgu, Valeria, Guțu-Romalo, Alexandru, Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică, 1967.
Iordan, Iorgu, Vladimir, Robu, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.
Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iași, Editura Junimea, 1976.
Idem, Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom, 2008.
Articole
Caragiu, Marioțeanu, Matilda, Moduri nepersonale, în „Studii și cercetări lingvistice”, XIII, nr. 1, 1962.
Frâncu, Costantin, Geneza și evoluția timpurilor verbale supracompuse în limba română, în „Anuar de lingvistică și istorie literară”, Iași, 1983-1984.
Slave, Elena, Prezumtivul, în „Studii de gramatică”, II, București, 1957.
Stati, Sorin, Verbe „reflexive” construite cu dativul în „Studii și cercetări lingvistice”, V, nr. 1-2, 1954.
Izvoare
Blandiana, Ana, Autoportret cu palimpsest, Editura LiterNet, 2004.
Caragiale, Ion, Luca, Kir Ianulea, București, Editura Albatros, 1979.
Coșbuc, George, Poezii, București, Editura Minerva, București, 1976.
Liiceanu, Gabriel, Jurnalul de la Păltiniș, București, Editura Humanitas, 1991.
Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur, București, Editura Minerva, 1976.
Manuale școlare
Crișan, Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, Editura Humanitas Educațional, 2009.
Crișan, Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, Limba română. Manual pentru clasa a VII-a, Editura Humanitas Educațional, 2008.
Iancu, Marin, Molan, Vasile, Dumitru, Ioan, Chelaru, Gabriel, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, Editura Petrion, 2002.
Iancu, Marin, Olteanu, A. Gh., Tulba, Ana, Limba română. Manual pentru clasa a VII-a, Editura Corint, 1999.
Mazilu-Ionescu, Elena, Jercea, Valentina, Limba română. Manual pentru clasa a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, 2009.
Vasilescu, Andra, Rogojinaru, Adela, Vasilescu, Mircea, Limba română. Manual pentru clasa a VI-a, Editura All Educațional, 2001.
Programe
Programa de limba și literatura română pentru clasele V-VIII, aprobată prin O.M. nr.5097/ 9.09.2009.
Metodică
Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române: pentru gimnaziu și liceu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
Goia, Vistian, Metodica predării limbii și literaturii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
Marinescu, Valeriu, Metodica predării limbii și literaturii române, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Categoria Gramaticala a Modului Reflectata In Manualele Scolare (ID: 158850)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.