Categoria Gradatiei la Adjectiv

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE LITERE

SECȚIA: STRUCTURA LIMBII ROMÂNE ACTUALE

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

Coordonator științific: Absolvent: Prof. univ. dr. Ștefan Găitănaru Buibăr Cristina Simina

PITEȘTI

2016

CATEGORIA GRADAȚIEI LA ADJECTIV

CUPRINS

I. Categoriile gramaticale ale adjectivului…………………………………………………..4 1.Clase flexionare…………………………………..………………………..…….4 2.Flexiunea……………………………………………..………………..…….10 2.1.Flexiunea sintetică…………………………………………………………..23 2.2.Flexiunea analitică……………………………….………………………….88

II. Gradele de intensitate ………………………………………………………11

III. Gradele de comparație………………………………………………………….17

IV. Structuri comparative………………………………………………………23

V. Concluzii……………………………………………………………………….33

VI. Bibliografie…………………………………………………………………35

I. CATEGORIILE GRAMATICALE ALE ADJECTIVULUI

Din punct de vedere etimologic, denumirea de adjectiv provine din latinescul adjectivum. Acest termen a fost preluat de către noi prin filieră franceză adjectif. Alexandru Toșa consideră că ,,definiția adjectivului este lipsită de controverse, întrucât delimitarea clasei lexico-gramaticale nu este o problemă dificilă”. Adjectivul reprezintă partea de vorbire dependentă, deoarece alături de numeral alcătuiește ‚,contextul diagnostic (diferențiator) al substantivului”. Așadar acesta reprezintă ,,partea de vorbire care exprimă însușiri ale obiectelor gramaticale; el este caracterizat prin flexiune după gen, număr, caz și parțial, după determinare, prin autonomie semantică și funcțională, prin distribuție unidirecțională (și parțial bidirecțională) și prin suficiență noțională”. În stabilirea termenului de categorie gramaticală se disting mai multe accepțiuni: 1. În general, prin categorie gramaticală se înțelege, o clasă de unități lingvistice (moneme) care prezintă în comun un sens, o funcție sintactică și o expresie fonetică comună. 2. Categoria gramaticală reprezintă un ansamblu de morfeme (o paradigmă), un sistem de valori opoziționale eliminându-se reciproc, a căror alegere este determinată de relațiile sintagmatice obligatorii. Din acest punct de vedere, categoriile gramaticale sunt morfeme caracterizate prin constrângeri sintagmatice. 3. Categoria gramaticală este reprezentată și ca un ansamblu de trăsături semantice distinctive (seme). În ceea ce privește raporturile care se stabilesc între categoriile gramaticale și diversele clase sintagmatice (substantiv, adjectiv, verb, adverb) cu care acestea intră în discurs, se poate afirma faptul că există categorii care caracterizează exclusiv o clasă sintagmatică și categorii care sunt comune mai multor clase. Cum ar fi: genul și cazul sunt categorii nominale; numărul și persoana sunt categorii verbo-nominale; timpul, aspectul, modul și diateza sunt categorii verbale; comparația este categoria specifică adjectivului și adverbului.

1. Clase flexionare „Flexiunea substantivului, adjectivului și a numeralului se numește flexiune nominală sau declinare, pronumele are un tip propriu de flexiune, pronominală, foarte apropriată de cea nominală prin unele categorii comune; verbul se deosebește radical de celelalte părți de vorbire flexibile, are o flexiune verbală, cunoscută sub numele de conjugare”. După cum afirmă Ștefan Găitănaru „clasificarea flexionară a urmat și urmează încă modelul latinesc, cu specificarea desinențelor de nominativ singular, masculin și feminin”. Specificul declinării ca tip flexionar, în latină, putea fi dat de o singură desinență, deoarece declinările erau scheme fixe și odată repartizat acolo, lua invariabil desinențele schemei paradigmatice. În urma dispariției declinărilor acest lucru nu mai este posibil în limba română. În cazul în care declinările ar fi dispărut în totalitate și toate substantivele ar fi avut două forme situația ar fi fost cu toate acestea posibilă. Însă femininele și-au menținut desinențe diferite de ale nominativului singular la genitiv singular, în omonimie cu desinența de la plural. Morfemul de plural la feminin admite cinci alomorfe, iar schema paradigmatică are, după cum vom observa nouă tipuri de omonimie. Din această cauză, încadrarea flexionară nu este posibilă numai după forma de la nominativ singular, fiind necesară si implicarea formelor de plural. Conform principiului după care „în clasificarea adjectivelor se va ține seama de natura opozițiilor pertinente de gen, număr și caz, realizate în cadrul întregii paradigme, adjectivele din limba română de grupează în patru clase (după numărul de desinențe) și în nouă tipuri paradigmatice (după sistemul de omonimii)”. Grupa adjectivelor cu patru forme (desinențe) cunoaște o singură omonimie între genitiv-feminin singular și feminin plural (unei fete frumoase – niște fete frumoase). Așadar, are un singur tip paradigmatic, cu mai multe modele alomorfice: – bolnav, -ă, -i, -e : adevărat, bun, clar, direct, exact, fericit, grav, ieftin, înalt, just, legal, material, natural, oral, popular, real, senin, uman, vesel; artistic, casnic, economic, fizic, harnic, istoric, politic, sălbatic, tehnic, veșnic; căsătorit, deschis, hotărât, iubit, încântat, mulțumit, necăjit, obosit, potrivit, renumit, sărat, uscat, vărsat; – drept, dreaptă, drepți, drepte: încet, măreț, negru; – frumos, frumoasă, frumoși, frumoase: bucuros, curajos, dureros, gros, interior, întunecos, mort, prost, sănătos, tot, ulterior, ușor; – european, -ă, -eni, -ene: apusean, viteaz, treaz; – tânăr, -ă, tineri, -e: prospăt; – gol, goală, goi, goale: destul, sătul; – acru, -ă, -i, -e: albastru, continuu, dublu, simplu, triplu; – greu, grea, grei, grele: rău; – măricel, măricea, măricei, măricele: bunicel, mititel. Grupa adjectivelor cu trei forme (desinențe) cunoaște omonimiile de plural și de feminin și cea specială a adjectivului june: – adânc, -ă, adânci: larg, lung, mic, sec, stâng; – firesc, firească, firești: englezesc, frățesc, grecesc, nefiresc, muncitoresc, omenesc, pământesc, românesc, sufletesc, țărănesc; – amator, amatoare, amatori: ascultător, creator, dator, gânditor, încăpător, migrator, nerăbdător, următor, viitor; – viu, vie, vii: fumuriu, mijlociu, propriu, timpuriu; – roșu, roșie, roșii : nou. – june, jună, juni. Grupa adjectivelor cu două forme (desinențe) cunoaște omonimia de gen, omonimia eterogenă masculin cu pluralul femininului, omonimia eterogenă feminin cu singularul masculinului și omonimia de număr: – dulce, dulci : cuminte, fierbinte, iute, mare, rece, subțire, tare, verde; – vechi, veche, vechi : căprui, gălbui, străvechi; – precoce, precoci : feroce, rapace; – greoi, greoaie : bălai, dibaci, rotofei, stângaci. Grupa adjectivelor invariabile (cu o formă / terminație) prezintă omonimii generalizate : bej, bleu, cloș, cumsecade, eficace, gri, lila, kaki, mov, oliv, roz, vernil. 2. Flexiune Mihaela Găitănaru afirmă că „Procedeul prin care se manifestă categoriile gramaticale în constituirea enunțurilor se numește flexiune. Domeniul este cel al morfologiei. Când relațiile dintre morfemele lexicale și morfemele gramaticale (flective: sufixe, desinențe) sunt homeosintagmatice flexiunea se numește sintetică; în cazul când lexemele sunt însoțite de morfeme mobile: (prepoziții, auxiliare, articole, semiadverbe) flexiunea se numește analitică. Adjectivul este clasa morfologică care cunoaște ambele tipuri de flexiune: sintetică (cea prin care se realizează acordul) și cea analitică (prin care se exprimă gradele de intensitate comparată și intensitatea necomparată )”. 2.1. Flexiunea sintetică se manifestă prin acord. Adjectivul nu are gen, număr și caz proprii. Gramaticienii au evidențiat de multe ori acest lucru: „La adjectiv, genul, numărul și cazul se înscriu numai în planul expresiei, nu sunt categorii gramaticale; morfeme conjugate din structura variabilei adjectivului sunt impuse de acțiunea principiului acordului”. „Privit în ansamblu, adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, care exprimă prin formele sale genul, numărul și cazul, preluate de la regent și manifestate prin acord”. „Adjectivul își adaptează forma la aceea a substantivului pe care îl însoțește, această adaptare poartă numele de congruență sau, mai obișnuit, de acord și constă în identitate de formă în gen, număr și caz între adjectiv și substantiv”. Așadar, în momentul în care se analizează un adjectiv nu se va preciza niciodată că adjectivul este de un anumit gen, număr și caz , ci se va spune că acel adjectiv se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină. Acest fenomen a fost explicat din punct de vedere semantic: „Substantivele, indicând numele entităților au ceea ce putem numi existență independentă (…) adjectivele însă, exprimând caracteristici calitative ale entităților, au ceea ce numim prin simetrie existență dependentă (…) genul, numărul și cazul sunt categorii gramaticale la substantiv, unde sunt caracterizate și prin conținut și prin formă, în timp ce la adjectiv genul, numărul și cazul au existență pur formală, fiind doar rezultat al necesităților de acord”. Determinarea adjectivală este caracterizată de două însușiri: diversitatea, acesta atribuie diferitelor obiecte însușiri cu grade de intensitate diferite și similitudinea gradelor de intensitate sunt comparate între ele. Există două feluri de acord: acord total și acord parțial.

2.1.1. Acordul total

Acesta la rândul său este de două tipuri: sintagmatic (tipic adjectivului) și paradigmatic (tipic pronumelui) substituit și substitut, preluând mărcile de gen, număr și caz. Adjectivul îndeplinește doar acord de tip sintagmatic. Doar în cazuri rare îndeplinește un acord paradigmatic acesta se substantivizează și își pierde calitatea de adjectiv. Sintagma este endocentrică (de tip atributiv: băiat vesel), în momentul în care relația de subordonare se realizează direct, determinarea mediată determină sintagma exocentrică (nume predicativ: Băiatul este supărat, element predicativ suplimentar: Băiatul vine supărat). Există, de asemenea, sintagme interne care exprimă relația de subordonare între elementele unor cuvinte compuse. „Acordul intern: caracterizează anumite tipuri de substantive și adjective pe baza lexemelor adjectivale”. Acordul nu se realizează mereu în cadrul acestora, în ceea ce privește compunerea, marcarea cazului se realizează fie la primul, fie la ultimul element. Prin urmare, avem compuse de tipul: bunăstare, bunăvoință, dreptunghi, rea-credință (cu adjectivul antepus), Câmpulung, Anul -Nou, cap-sec (cu adjectivul postpus). Amintim și compusele de tip popular, din zona substratului pe care le întâlnim și în albaneză: „Barbălată, Țarălungă, buză-groasă, coate-goale, mălai-mare, buză-lată” ;” mână-strânsă, mână-spartă, vorbă-lungă, limbă-dulce, gură-dulce”. Adjectivele numerale sunt doar antepuse: primăvară, triplu-salt, prim-ministru. Se remarcă faptul că aceste formații se caracterizează la forma de bază (nominativ singular) prin acord intern, puține fiind situațiile cu dezacord: bucălat, codalb. Acordul la formele de genitiv-dativ se realizează diferit. Marcarea cazului la unele mai puțin sudate este sintagmatică (relei-credințe, Anului -Nou); în flexiune cele sudate se comportă ca un sigur cuvânt: bunăvoinței, Câmpulungului. Acordul se realizează diferit în sintagmele endocentrice în funcție de genul substantivului, de genul în care se află și de felul adjectivului. Marcarea determinării și a cazului doar la primul element al sintagmei reprezintă marcarea sintagmatică: „ grupurile nominale cu această structură cunosc în limba română actuală numai procedeul exprimării sintagmatice a cazului. Acesta e marcat o singură dată, la primul element al sintagmei”. Dificultăți în interpretarea acordului genul feminin, cazurile genitiv-dativ și vocativ și adjectivele pronominale. Întâlnim mai multe tipuri de sintagme: a) un bărbat înalt o femeie înaltă bărbatului înalt femeia înaltă Datorită sincretismului morfologic, este sintagma în care, sensurile gramaticale de gen, număr și caz le găsim marcate și la regent și la determinant; marcarea determinării este atomistică. b) unui bărbat înalt unei femei înalte bărbatului înalt femeii înalte Se remarcă că la masculin marcarea sintagmatică a cazului coincide cu marcarea determinării. La feminin singular marcarea determinării este sintagmatică, cea a cazului este atomistică. Astăzi ea nu mai este simțită ca atare, din cauza că forma de genitiv-dativ singular este omonimă cu forma de plural a cazurilor. Comportă schimbări specifice pluralului, lexemele substantivale, când sunt la genitiv-dativ singular: femeie-femei; unei femei-femeii; casă-case; unei case-casei. Cazul este marcat diferit doar la prima dintre ele , pentru că la singular funcționează opoziția N. Ac. – G.D. Cazul nu poate fi marcat diferit, doar femininul singular, decât prin articol(hotărât sau nehotărât), datorită naturii lui pronominale, deoarece acestea păstrează din latină desinențe specifice(-ui, -ei, -or), așa-zisele desinențe pronominale: acestui-acestei-acestor; celui-celei-celor; altui-altei-altor; multor; tuturor… În cazul în care determinarea nu se află pe primul loc(tot poporul, întreg poporul…) marcarea cazurilor se face prin prepoziții : voința a tot poporul; dau la tot poporul… Pentru sintagmele de tipul unei femei marcarea atomistică a cunoscut în istoria limbii o evoluție oscilantă. „În secolul al XVI-lea marcarea atomistică, deși este aleatorie , este dominantă”: „cârmuitoriu legiei creștine, pohtele lumiei acestiia înșelătoare”. Găsim și marcarea sintagmatică, doar la primul element: „învățătura legiei creștinească”. Gligor Gruiță susține că „Evoluția spre impunerea formelor actuale nu a avut o progresie constantă. Astfel, în secolul al XIX-lea marcarea sintagmatică se intensifică: a școalei normală; limbei latină poporană”. „Ulterior, nemarcarea cazului s-a păstrat numai în sintagme ce presupun izolarea adjectivului (șansa picturii prin creativitate; complexitatea acestei culturi, inaccesibilă unora…), în toate celelalte sintagme endocentrice marcarea atomistică devenind normă ”. c) bărbatului celui înalt femeii celei înalte bărbatului celui mai înalt femeii mai înalte Superlativul relativ, îl găsim și astăzi, alături de forma corectă (bărbatului celui mai înalt), forma greșită (bărbatului cel mai înalt). „Soluția evitării unei astfel de greșeli ar consta în adoptarea inversiunii, deoarece numai astfel marcarea cazului se face o singură dată : celui mai înalt băiat”. Inversiunea nu este o formă liberă, dar este stilistic determinată. d) bărbatului acestuia înalt femeii acesteia înalte bărbatului celui mai înalt femeii celei mai înalte Deoarece al doilea determinant este adjectiv pronominal, din aceeași grupă cu pronumele hotărât în română, se realizează un acord hipertrofic. Un astfel de acord în romana din secolul al XVI-lea era extins și asupra adjectivelor și substantivelor postpuse: „cărturarilor fățarnicilor;preacuratei Fecioarei Mariei”. Restrângerile unui asemenea acord la adjectivele pronominale demonstrative (bărbatului acestuia; bărbatului aceluia; bărbatului celuilalt; băieților acestora…) s-a realizat din motivele amintite.„Acesta a rămas ca normă în limba română literară până astăzi, chiar dacă foarte frecvente sunt și formele greșite cu acord sintagmatic” (bărbatului acesta; femeilor acestea ). e) unui alt bărbat unei alte femei unor altor bărbați unor altor femei f)multor altor bărbați multor altor femei Gligor Gruiță susține că „Deoarece sintagma de la singular are declinare sintagmatică (aproape generalizată în limba română literară), iar cea de la plural este atomistică, deși norma literară o impune încă tendința de nerespectare a ei este foarte frecventă și ea impune drept corecte expresiile unor alți bărbați, unor alte femei, lucru ce se întâmplă prin analogie și cu sintagmele de tipul f), ce vor trece la acordul sintagmatic: multor alți bărbați; multor alte femei”. Tot acesta afirmă că „ Lucrările normative nu trec în revistă și un alt tip de sintagme, și anume pe cele de la vocativ, sau amintesc doar de sintagmele ce implică genul masculin fără să descrie situația pentru genul feminin”. g) iubite amice iubiților amici Se remarcă că topica inversă, doar la singular și doar pentru anumite adjective (iubit, stimat, drag..), utilizat mai frecvent în apelații sau pentru construcțiile apozitive (frate Ionele) marcarea cazului este atomistică. Ea este impusă de norma literară și, deoarece apelațiile de acest tip sunt foarte frecvente , au șansa de a se păstra. Deoarece sintagmele corespunzătoare la feminin nu s-au fixat, confirmă într-un fel vechimea celor masculine (datorită influenței slave, desinențele vocativului feminin în –o au apărut mai târziu). S-a apelat la un alt tip de acord, pentru feminin, la cel paradigmatic, cu substituirea substantivului și preluarea sensurilor gramaticale ale acestuia: frumoaso! fato!…,dar nu *frumoaso fato! ci frumoasă fată! În sintagmele în care centrul este multiplu acordul realizat de adjectiv presupune mai multe condiționări: opoziția animat-inanimat, iar când sintagma conține doar animate, apropierea față de determinant. Masculinul are întâietate când componentele sintagmei conțin substantive animate de genuri diferite. Se înțelege că nu este o problemă de acord dacă genurile sunt de același fel: Elevul și eleva, remarcași de public…; Actorii și elevele, prezenți la spectacol Dacă se schimbă ordinea, acordul se face la fel: Actorul și bărbatul, nebăgați în seamă…; Profesoarele și actorii, invitați la spectacol. Mărcile de gen sunt impuse de animate atunci când centrul multiplu cuprinde atât nume de animate, dar și inanimate: Pixul și pisica neobservate de noi…; Caietul și pisica neobservate…; Acordul nu pune probleme când structura centrului multiplu conține numai inanimate de genul feminin și neutru, deoarece formele de plural ale celor două genuri sunt identice: Pădurea (pădurile) și dealul(dealurile) vizitate de străini. Se întâlnesc mai multe situații dacă se găsește și un substantiv inanimat masculin (copac, ciorap, ochelarii…) se cunosc mai multe situații: – regula pentru masculin și feminin e impusă de numărul masculinului așadar: el cedează genul dacă e la masculin singular (Pădurea și muntele înverzite…; Muntele și pădurea înverzite); se impune genul prin atracție dacă masculinul e la plural și topica hotărăște genul: Munții și pădurea înverzite…; Pădurea și munții, înverziți… – regula e impusă atât de numărul masculin, dar și de cel al neutrului pentru numele de lucrări: dacă masculinul e la singular, cedează întotdeauna prioritate de gen (Muntele și hotelul / hotelurile admirate din depărtare…; Hotelul / hotelurile și muntele, admirate din depărtare…masculinul impune genul atunci când masculinul e la plural și neutrul la singular (Munții și hotelul, admirați din depărtare…; Hotelurile și munții, admirați din depărtare…). Acordul este topic atunci când ambele sunt la plural (Munții și hotelurile admirate din depărtare…; Hotelurile și munții, admirați din depărtare…). Îndeplinește funcția de complement când adjectivul nu determină un nume, centrul său fiind constituit de un verb, iar acordul este sintagmatic: Supărată, n-a venit la școală; Insultată, n-a reacționat… Adjectivul nu realizează conversiune substantivală, în aceste tipuri de exemple. Acesta se realizează cu ajutorul articolului hotărât, însă funcția sintactică este alta: Supărata n-a venit la scoală; Nedreptățita n-a reacționat. În mod similar se realizează acordul adjectivului cu numele determinat, în sintagmele exocentrice: Mama și tata sunt fericiți; Mama și tata vin fericiți. Când, după anumite verbe, numele predicativ precedă substantivul, acordul se face cu acesta, reliefându-se valoarea adjectivală (nu adverbială) Vi s-a făcut cunoscută decizia; *Vi s-a făcut cunoscut decizia… Această problemă apare ori de câte ori substantivul nu este la masculin / neutru singular (Ni s-a făcut cunoscut anunțul). Deoarece sintagma exocentrică dat fiind are în structură un adjectiv participial (Dat fiind mesajul acesta) a fost recunoscută cu locuțiunea conjuncțională dat fiind că în a cărei structură se identifică (Dat fiind că anunțul acesta nu este valid) s-au identificat construcții incorecte cu dezacord (*Dat fiind situația – dată fiind situația). 2.1.2.„Acordul parțial, existent în construcțiile exocentrice, presupune ca adjectivul să nu repete cazul numelui determinat. Este situația unor complemente circumstanțiale, a complementului indirect și a elementului predicativ suplimentar”. Se repetă prin acord gen și număr (De mică, Maria era rea; De orgolioasă, Maria nu discuta cu mine; Din alb, globul, s-a făcut negru; Mariei îi spunea proastă că nu știa să scrie. Problemele de acord (nescrise în gramatici), în cazul unui centru multiplu, sunt aceleași ca la sintagmele cu acord total. Singura diferență este că în situația lor cazul se repetă mereu, din acest motiv nu intră în calcul, în timp ce în sintagmele cu acord parțial cazul nu se repetă niciodată și de aceea nu intră în calcul. Masculinul se impune în sintagmele ce conțin nume animate, în aceeași manieră (De mici, Maria și Ioan se iubeau). Acordul nu întâmpină probleme când sintagma conține doar inanimate feminine și neutre (De vizitate, pășiunea și lacul erau vizitate). Când printre inanimate avem un masculin la singular, acesta cedează genul (De vizitate, codrul și câmpia erau vizitate). Dacă masculinul este la plural, el ar trebui să aleagă genul: De îngrijite, livezile și munții…; De îngrijiți, munții și livezile… Trebuie însă realizată o ierarhizare a topicii, deoarece în sintagmele cu masculinul inanimat la plural pot fi determinate enunțuri de tipul: De îngrijite, livezile și munții erau îngrijite; De îngrijiți, munții și livezile erau îngrijiți… În condițiile în care enunțurile corecte în afara acordului parțial sunt Livezile și munții erau îngrijite; De îngrijiți, munții și livezile erau îngrijiți, acordul parțial ar trebui să respecte genul acestora: De îngrijiți, livezile și munții erau îngrijiți; De îngrijite, munții și livezile erau îngrijite. De la prima sintagmă, acordul prin atracție funcționează și el trebuie repetat la ultima. Soluția de compromis ar putea fi ca cele două tipuri de enunțuri (De îngrijite, livezile și munții erau îngrijite; De îngrijiți, livezile și munții erau îngrijiți) să fie considerate corecte. Atunci când numele multiplu conține nume masculine și neutre, atunci când masculinul e la singular, cedează genul (Din albe, pantalonul și tricoul deveniră negre); masculinul impune genul dacă masculinul e la plural și neutrul la singular(Din albi, tricoul și pantalonii deveniseră negri ). Avem aceeași ambiguitate, dacă amândouă sunt la plural și acordul este prin atracție(Din albe, tricourile și pantalonii deveniră negre; Din albi, tricourile și pantalonii deveniră negri). 2.2. Flexiunea analitică: cele două tipuri de flexiune(analitică și sintetică) sunt în apartenență diferite, totuși acestea au un punct comun, acela că ambele sunt determinate de natura regentului: flexiunea sintetică pune accentul pe mărcile gramaticale de gen, număr și caz implicate în mod esențial în fenomenul de acord; flexiunea analitică de cealaltă parte pune accent pe aspectul cantitativ al obiectelor denumite de substantivele regente. Flexiunea analitică presupune existența a două aspecte: intensificarea și comparația.

II. Gradele de intensitate

Comparația reprezintă categoria gramaticală care determină un raport tripartit între două substantive sau două verbe și un adjectiv, sau un adverb. Comparația exprimă din punct de vedere al conținutului, într-o manieră explicită sau implicită raporturi cantitative determinate pe baza unei calități comune a două obiecte ori procese ori raporturi cantitative determinate între două calități diferite ale aceluiași proces/obiect. Definind comparația B. Pottier arată că acesta „stabilește o apreciere cantitativă (dimensională) a calității”. În procesul comparativ elementele referențiale implicate sunt: A: Obiectul ori procesul comparat; B: obiectul ori procesul care se compară; Cʾ: Calitatea posedată de A; Cʾʾ: Calitatea posedată de B În procesul comparației pot fi stabilite mai multe raporturi: 1) Comparații egale Cʾ = Cʾʾ 2)Comparații inegale Cʾ Cʾʾ (de superioritate și de inferioritate) Comparativul și superlativul (relativ) se deosebesc prin natura raportului care unește termenul A de B: – la comparativ unul dintre termeni nu este cuprins în celălalt – superlativul relativ pune în raport două obiecte (procese) dintre care unul este cuprins în celălalt. „Categoria intensității, numită tradițional categoria comparației, reprezintă, în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului față de substantiv și pronume și privește semantic adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul”. „Gradele de intensitate = intensitatea, intensificarea și sublimarea”. Gradele de intensitate „au fost numite de intensificare, ținându-se cont, de relația pozitiv- progresiv(intensificare) – superlativul absolut”. „În termenii semanticii logice ar putea fi denumite grade de intensitate (însușirea de sferă raportată la cea de conținut, în cadrul aceleiași denominări), pentru că determină un obiect sau un grup de obiecte, printr-o atribuire unitară, fără să-l scoată din clasa sa; în același fel, gradele de comparație ar putea fi numite grade de extensiune, întrucât presupun distribuirea însușirii în cadrul sferei, la mai multe obiecte”.

2.1. Pozitivul

Pozitivul este unitatea de referire și prezintă însușirea obișnuită a unui obiect. Forma normală a adjectivului așa cum o găsim în dicționar. Aceasta exprimă însușirea considerată din punct de vedere al vorbitorului, dar această însușire poate fi de intensități diferite. Copilul meu este înalt(= 1,10 m); Sora mea este înaltă (= 2,10m). De aceea de multe ori se afirmă că pozitivul reprezintă gradul zero al intensității ceea ce nu poate fi corect, pozitivul este marcat zero. Atunci când însușirea se atribuie unui substantiv la plural, atunci atribuirea este nedistinctă, marcată prin: în aceeași măsură, deopotrivă, în egală măsură: Copii sunt cuminți – Copii sunt în aceeași măsură de cuminți – Copii sunt deopotrivă cuminți – Copii sunt în egală măsură de deștepți. S-a demonstrat că, deoarece pozitivul și comparativul de egalitate se află la același nivel în structura flexiunii analitice interferența dintre ele a dus la apariția fie a pozitivului a (atât de scundă, așa de scundă, astfel de scundă, destul de scundă…), fie a comparativului eliptic (tare ca piatra, iute ca săgeata). Structurile comparativului eliptic, au fost considerate ca aparținând pozitivului: „pozitivul nu implică niciun fel de precizare privind intensitatea, dar admite comparația – albă ca zăpada”. Apariția unor expresii de tipul: astfel de, atât de, cât de, destul de, grozav de, excesiv de , periculos de, impresionant de… este adusă de interferența semantică între pozitiv și comparativul de egalitate. Excesiv de înalt, grozav de inteligent, teribil de harnic…, acestea sunt structuri de superlativ absolut și pot fi identificate ușor datorită sensului lor. Tot în cadrul pozitivului intră și adjectivele cu sens hiperbolic (de superlativ): perfect, splendid, culminant, demențial, excelent, fantastic, irezistibil, magnific, eminent…etc. „Există adjective care nu au decât gradul pozitiv, întrucât însușirile cu sens determinat pe care le atribuie obiectelor nu permit raportări cantitative: absolut, complet, definitiv, final, fructifer, incomparabil, infinit, inițial, întreg, oral, perfect, principal, terminat, total, unic, veșnic, zilnic, clorhidric, metalic, termodinamic, sulfuric”. Adjectivele cu sens hiperbolic (de superlativ) sunt încadrate tot la pozitiv :admirabil, colosal, culminant, demențial, eminent, excelent, fantastic, infernal, irezistibil, perfect, splendid, superb… 2.2. Progresivul / regresivul M. Găitanaru susține că „progresivul / regresivul desemnează creșterea / descreșterea însușirii până înspre limita dincolo de care se află superlativul / inferlativul”. Acesta a fost studiat și încadrat sub denumiri diferite: „Augmentarea intensității unei însușiri la un obiect se poate produce dintr-o perspectivă dinamică, în momente succesive: gradul de intensitate devine atunci de superioritate progresivă ”. ; gradul intensității mobile se poate actualiza progresiv sau regresiv”.; „comparativul de superioritate apare întotdeauna fără al doilea termen când mai este însoțit de diferite compliniri (tot mai…, mereu mai…, din ce în ce mai…)”.; „ hipercomparativul ascendent (…) intensifică comparația; s-ar putea aplica termenul hipercomparativul intensității, dar aceste noi morfeme spun parcă mai mult, au sensul unei adăugiri iterative, al unui spor repetat în treptele însușirii, al unui mers înainte continuu, ceea ce e bine cuprins în sensul etimologic al determinantului progresiv”. Progresivul este foarte bine reprezentat în limba română prin: pe zi ce trece mai deșteaptă, din ce în ce mai frumoasă…Aceste expresii sunt expresii fără funcție sintactică adverbiale comparative. Exemplu: Ioana este din ce în ce mai frumoasă – din ce în ce mai frumoasă este numele predicativ exprimat prin adjectiv la gradul progresiv. Progresivul de inferioritate „sintagma este imposibilă și trebuie înlocuită cu denumirea regresivului tot așa cum este și superlativul de inferioritate care ar trebui înlocuită cu *inferlativul; superlativul negativ”la fel cu manifestările inferiorității la celelalte grade este foarte puțin frecvent: din ce în ce mai puțin vrednic… 2.3. Superlativul absolut Superlativul absolut exprimă trecerea dincolo de limitele zonei normale de manifestare a însușirii extrapolare. Lucrul acesta a fost intuit de lingviști: „is sub quo limen est”; „gradul intensității depășite”. „Superlativul absolut exprimă o intensitate a însușirii la un grad înalt, fără o evaluare prin raportare la alte repere”. Acesta se realizează prin procedee gramaticalizate, afective și stilistice. Diferința dintre procedeele afective și cele stilistice constă în faptul că primele, pe lângă încărcătura afectivă, păstrează baza adjectivală și exprimă ideea de superlativ prin alte procedee, la limita gramaticalității (amplificări sonore, prefixe, sufixe, repetiții, exclamații, conversiuni…), în schimb superlativul stilistic utilizează construcții ce conțin ideea de superlativ, de multe ori fără a avea un suport adjectival sau prin procedee foarte deosebite de cele gramaticalizate. Semiadverbele gramaticalizate sunt tare (în limbajul popular), foarte (în limbajul cult), prea neutralizând conotațiile acestei opoziții: Ion este tare harnic / foarte harnic / prea harnic. Schema opoziției este la fel la nivelul expresiilor semiadverbiale, dar numărul elementelor este mai mare: grozav de, strașnic de(limbajul popular); teribil de, extrem de, excesiv de, extraordinar de…(limbajul cult); nemaipomenit de, nespus de. Cum s-a demonstrat, unii gramaticieni au făcut diferența între „superlativul intensității maxime și superlativul excesiv sau al depășirii”. „Primul se realizează prin semiadverbe și sufixe: foarte harnic, extrem de harnic, nebun de-a binelea, teribil de rapid…; rarisim, simplism…”. „Superlativul excesiv folosește, pe lângă expresiile semiadverbiale, prefixe și prefixoide: peste măsură de înalt, peste poate de atent; arhiplin, răscopt, extraordinar, prea frumoasă, supradimensionat, arhiaglomerat…”. Se încearcă o nuanțare a sensului, asemănătoare celei din latină dintre supra (la limita de deasupra) și super (depășirea limitei; cf. lat. supero, superare = a depăși) Deosebirile pot fi păstrate, în română, ca o modalitate de descriere semantică a elementelor care sunt implicate în construcții, mai bine ca în latină, unde supra și super având o etimologie comună, erau sinonime: „supra (…) a formé un adverbe et une préposition, de même sens que super”. Nuanțarea trebuie făcută cu grijă. Așadar, expresia extrem de bogat nu poate fi încadrată la superlativul intensității maxime pentru că adverbul extrem este superlativ în seria extra – exterior – extrem, care înseamnă devansarea limitei, trecerea dincolo de ea, la exterior. Se regăsește o situație neobisnuită la adjectivele neologice superior, inferior, pot realiza superlativul absolut prin procedeul arhaic, cu mult (mult superior, mult inferior), pe lângă formele neologice (suprem, infim…) Inferativul absolut se formează prin amplificarea semiadverbelor sau a expresiilor semiadverbiale cu puțin: Este foarte puțin cuminte; Este prea puțin interesant; Este tare puțin cuminte (se remarcă faptul că semiadverbul tare nu acceptă această amplificare). Un alt mod de formare a superlativului și inferlativului angajează expresii semiadverbiale de tipul adverbul+ de: admirabil, amarnic, colosal, cumplit, deosebit, enorm, excesiv, extraordinar, extrem, fantastic, fioros, formidabil, grozav, înfricosător, îngrozitor, înspăimântător, minunat, neînchipuit, nemaipomenit, nesfârșit, nespus, strașnic, teribil, uimitor, uluitor… Sunt și expresii încadrate de prepoziții ca: fără pereche de, peste poate de… Mioara Avram consideră că „multe dintre aceste adverbe (și altele echivalente) sunt mai degrabă determinante sintactice ale adjectivului”. Deoarece aceste expresii se află sub dominanța sensului superlativ și că gradul de gramaticalitate al lor nu poate fi respins prin procedee obișnuite probează considerarea lor împreună. Se remarcă totuși că toate adverbele și-au păstrat sensul lexical din utilizările libere (Muncește excesiv – Este excesiv de încăpățânat; Cântă extraordinar) Reprezintă un argument decisiv în separarea lor sintactică. Se poate demonstra astfel. În enunțuri ca De rău e rău, cuvintele subliniate îndeplinesc funcția sintactică de circumstanțial de relație (În ceea ce privește răutatea, e rău). Putem afirma că este vorba chiar despre un circumstanțial de relație intern. În înșiruirea E extraordinar; E extraordinar de harnic – E extraordinar în ceea ce privește hărnicia se poate observa existența sensului circumstanțial de relație. Pentru a identifica acest sens se pleacă de la observarea unei înlănțuiri de enunțuri: De rău , e rău – De rău, e foarte rău – * De rău e extraordinar de rău. Se observă că în ultimul enunț cuvintele subliniate sunt nefolositoare și de obicei nu mai apar, chiar din cauza sinonimiei sintactice (repetarea funcției). Dacă acest lucru se acceptă, nu se poate susține că adverbele„sunt determinate sintactice ale adjectivului”, ci invers, că adjectivele sunt determinantele sintactice ale adverbelor. Multe dintre expresiile (amarnic, colosal, cumplit…) nu participă la realizarea sensului inferlativ absolut: amarnic de rău –*amarnic de puțin rău; colosal de frumos- *colosal de puțin frumos; cumplit de rău – *cumplit de puțin rău…Totuși: extrem de puțin preocupat, extraordinar de puțin cunoscut…Acestea, deoarece există în structuri antonimice, pot preceda în expresii mai uzuale adjectivul / adverbul puțin: extrem de puțin, extraordinar de puțin, nespus de puțin, înfricoșător de puțin…. „Faptul că există expresii de tipul amarnic de puțin, amarnic de leneș, dar nu avem amarnic de puțin leneș funcționează drept contraargument în teoria care anulează valorile inferiorității la gradele de intensitate și de comparație, considerând că avem de-a face cu adjective compuse (puțin leneș) cărora li se aplică superiorității”. Superlativul absolut poate fi exprimat și prin procedee lexicale (prefixe și sufixe). „Un singur sufix (-isim) este implicat: rarisim, simplisim, doctisim…Nu toate formațiile derivate astfel sunt acceptate de limba română literară: generalism, importantisim, românisim, singurisim, ultimisim”. „În schimb, sunt mult mai multe prefixe, unele vechi: preafericit, preacuvios, răscunoscut, străvechi…; altele noi: arhiaglomerat, arhicunoscut, arhiplin, extrafin, extraplat, hipermotiv, hiperlucid, hipersensibil, superdotat, superelegant, supraaglomerat, supraîncălzit, ultraelegant, ultramodern, ultraretrograd…”.; Vorbind despre procedee lexicale, s-a considerat că aceste formații „pot fi interpretate ca reprezentând superlativul cuvintelor de bază, dar nu sunt forme ale acestuia, ci cuvinte noi (înregistrate ca atare în dicționare)”. Aceste prefixe și sufixe au valoare gramaticală dovedită prin opoziția pozitiv-superlativ și deoarece avem de-a face cu un fenomen de interferență între vocabular și morfologie(nu o relație gramatical sau lexical, ci una și gramatical și lexical ). În ceea ce privește procedeele lexicale, trebuie amintite și împrumuturile neologice din latină: extrem, infim, intim, maxim, minim, optim, prim, proxim, suprem fiind superlative etimologice. Acestea sunt încadrate, de obicei, în clasa adjectivelor care n-au grade de comparație (de intensitate), fără a se lua în considerație că unele au pătruns în limbă împreună cu comparativele corespunzătoare: exterior-extrem, inferior-infim, interior-intim, (major)-maxim, (minor)-minim, (prior)-prim, (propior)-proxim, superior-suprem, ulterior-ultim. Comparativul etimologic nu a fost pus în relație cu superlativul etimologic așa încât, cum s-a demonstrat , au apărut superlative de tipul mult superior, mult inferior. Trebuie amintite dintre procedeele afective, cele care presupun prezența nemijlocită a adjectivului: repetiții de fonome (Fata era rrrea!; Calea era luuuungă!; Era nemaipomenită!) repetiții lexematice (Copilul era cuminte-cuminte, Sosise o babă bătrână-bătrână); exclamații însoțite sau nu de interjecții (Ce cuminte era!; Vai, harnică mai ești) conversiunea în semiadverbe a unor substantive (prost tufă, beat turtă, îndrăgostit lulea). Deoarece majoritatea sunt și fapte de stil, este mai potrivită descrierea lor în sistemul acestora.

III. Gradele de comparație

Problema comparației adjectivelor a pricinuit diverse discuții în literatura de specialitate. Neînțelegerile dintre cercetătorii care au abordat-o, cu metode diferite, se referă la: a) statutul acestei categorii (lexical sau/și gramatical; morfologic sau/ și sintactic). b) inventarul faptelor de limbă încadrate categoriei gramaticale a comparației și c) inventarul de valori ale categoriei și clasificarea lor. În funcție de tipul de gramatică de pe pozițiile căreia se realizează descrierea, categoria gramaticală este definită în mod diferit. Comparația adjectivelor și a verbelor discutată în partea numită Morfologia este considerată, explicit sau implicit, o categorie morfologică deci o categorie care se exprimă prin forme diferite ale adjectivului sau ale adverbului , fiecare formă constituind un grad diferit de intensitate a însușirii exprimate de un adjectiv sau adverb : „Formele pe care le ia adjectivul pentru a arăta că o însușire poate exista în grade diferite la două sau mai multe obiecte sau la același obiect în împrejurări diferite se numesc grade de comparație”. Comparația este tratată în lucrările de orientare structuralistă ca o categorie(morfo-) sintactică, de natură relaționară în planul expresiei gramaticale cât și în plan semantic. Sunt considerate la fel de importante pentru definirea diverselor ei valori „morfemele de comparație”(mai, cel mai etc. care ”modifică” forma adjectivului sau a adverbului), ca și „complementele comparative” introduse prin elemente de relație distincte (ca, cât, decât dintre etc.) Definirea comparației drept o categorie gramaticală relațională se impune în mod clar. Toate lucrările recente demonstrează preocuparea de a scoate în evidență caracterul relațional al acestei categorii, cu toate că se consideră că ceea ce are întâietate este forma adjectivului sau a adverbului. Dacă s-ar lua în considerare doar forma adjectivului sau a adverbului, nu am putea observa , deosebirea dintre gradul pozitiv (Băiatul are ochi verzi) și comparativul de egalitate construit fără „morfem de comparație” (băiatul are ochii verzi ca smaraldul „băiatul are ochii la fel de verzi ca smaraldul”). Unii cercetători au considerat că în secvența alb ca zăpada adjectivul ar la gradul pozitiv, afirmând că „pozitivul nu implică niciun fel de precizare privind intensitatea, dar admite comparația”. S-au formulat mai multe obiecții în ceea ce privește inventarul faptelor de limbă acceptate de categoria gramaticală de exprimare. „Dacă în legătură cu delimitarea procedeelor gramaticale de exprimare a comparației de cele lexicale sau stilistice(cuvintele sau construcții sintactice echivalente semantic cu superlativul ) lucrurile s-au clarificat în ultima vreme”, mai comportă discuții încă o serie de construcții considerate „gramaticale”. Remarcând existență formațiunilor specifici unor grade de comparație pe lângă alte părți de vorbire decât adjectivul sau adverbul(substantive, pronume, interjecții, numerale sau verbe), unii cercetători atrag aceste părți de vorbire în sfera categoriei gramaticale a comparației. „Ieri a fost foarte frig. Laura, Laura, judeci ca cea mai fericită femeie! Dănăilă alege brânza cea mai prima. Zmeoaica era mai de temut decât fiul ei”. În primul exemplu se susține că „între marca superlativului (foarte) și substantiv se poate subînțelege adjectivul tare(mult) și că în consecință acestea se compară , nu substantivul frig. În celelalte enunțuri, părțile de vorbire în discuție sunt adjectivizate sau adverbializate(prin procedeul numit schimbarea valorii morfologice); așadar. și aici, ceea ce se compară sunt tot niște adjective sau niște adverbe. Se poate afirma faptul că în limba română categoria gramaticală a comparației vizează doar două clase morfologice: adjectivul și adverbul. S-a exprimat și opinia că „definiția categoriei comparației ar trebui să fie lărgită spre a cuprinde și aspectul comparării a două însușiri diferite atribuite ale aceluiași obiect”, ca în exemplele: 1. Băiatul este tot cât de înalt cât și de voinic 2. Băiatul este pe cât de înalt pe atât de voinic. Aceste exemple sunt încadrate la comparativul de egalitate. În primul exemplu, formații (tot atât de… cât și) sunt așadar aceiași cu ai comparativului de egalitate „clasic” / Fata este tot atât de deșteaptă cât și el sau Azi ea este tot atât de deșteaptă cât și ieri). Formanții din al doilea exemplu (pe cât de… pe atât de), cu toate că sunt diferiți, au primit același statut, cel de formații ale comparativului de egalitate, posibil ca enunțul al doilea să fie sinonim cu primul enunț, care a fost interpretat ca un comparativ de egalitate. Enunțul întâi este echivalent cu alte enunțuri: 3. Băiatul este la fel de înalt și de deștept 4. Băiatul este deopotrivă înalt și deștept. 5. Băiatul este înalt și deștept în egală (aceeași) măsură. Dacă enunțurile întâi și al doilea ar fi încadrate la comparativul de egalitate, atunci enunțurile sinonime al treilea și al cincilea ar trebui să fie încadrate tot la comparativul de egalitate, iar atunci un enunț ca Băiatul este deopotrivă foarte înalt și foarte deștept urmează să fie calificat drept un comparativ între două superlative absolute. Formanții atât…cât și…funcționează ca mărci ale coordonării, în enunțuri ca Au venit atât fata cât și băiatul. Mi se adresează atât mie cât și ție. În favoarea interpretării anunțurilor în discuție ca formate prin coordonare susține că și la celelalte grade „compararea” a două calități nu se poate exprima decât prin coordonare: Băiatul este foarte înalt și deștept, Băiatul este cel mai înalt și cel mai deștept. Astfel, pentru enunțuri de tipul 1-5 susținem că este susținută soluția coordonării copulative a două adjective la gradul pozitiv, însoțite de determinări modale cantitative. „Tot despre o comparație între două calități care s-ar putea încadra în categoria gramaticală a comparației, și anume la comparativul de egalitate, se spune că ar fi vorba și într-un enunț ca A doua zi feciorul de împărat mai mult vesel decât duios își lua ziua bună de la doamna maică-sa sau în expresii ca: mai mult(mai curând, mai degrabă) moartă decât vie; mai mult (mai curând, mai degrabă) tânăr decât bătrân”. „Corelativele mai mult (mai curând, mai degrabă)…decât apar și în construcții ca ea mai mult vorbește decât muncește echivalentă cu a) Ea vorbește mult, dar muncește puțin, b) Ea vorbește (mult), dar nu prea muncește. c) Ea vorbește (mult) în loc să muncească (mult), unde ele exprimă o opoziție și un comparativ de superioritate”. Dacă tipul acesta de construcții s-ar încadra la comparativul de superioritate , ar fi mai complicat să decidem la ce grad de comparație sunt adjectivele din enunțuri ca Fata este mai degrabă foarte harnică decât inteligentă sau Fata este mai curând cea harnică decât foarte inteligentă. Așadar, cu privire la faptele de limbă admise în cadrul categoriei comparației, putem afirma că în plan gramatical se poate manifesta această categorie numai la adjective și adverbe, adică în acele construcții care exprimă: a)relația care există între două serii de obiecte susceptibile de a poseda o însușire în grade de intensitate care sunt diferite sau b) relația dintre două împrejurări în care același obiect este capabil de a poseda, o însușire în grade de intensitate distincte. Relația dintre două însușire atribuite aceluiași obiect vizează coordonarea(copulativă sau adversativă), nu vizează din punct de vedere gramatical categoria comparației. Categoria specifică adjectivului este comparația. Această categorie a comparației sau a gradelor de comparație exprimă raporturile cantitative care se stabilesc între două obiecte care au o însușire comună. Gradele de comparație sunt forme pe care le ia adjectivul și unele adverbe pentru a arăta măsura și a aplica o caracteristică entităților determinate. Astfel gradele de comparație ale adjectivului indică în ce măsură un obiect posedă o însușire în raport cu ale obiecte sau cu alte momente ale existenței sale; iar gradele de comparație ale adverbului indică nuanța graduală (intensitatea trăsături unei acțiuni, stări sau a unei însușiri oro circumstanțele acțiunilor și stărilor). Gradele de comparație nu se exprimă prin desinențe, ci prin construcții sintactice speciale bazate pe adverbele și locuțiuni adverbiale. Comparația presupune punerea în relație din punctul de vedere al unei însușiri a două obiecte. Există și situații când sunt puse în relație două însușiri referitoare la un obiect sau chiar două însușiri referitoare la două obiecte. „Gradele de comparație = echivalarea, ierarhizarea și generalizarea”.

3.1. Gradul pozitiv Se afirmă despre pozitiv că este termenul nemarcat „gradul zero al comparației”, însă, din punct de vedere al intensității nu se poate spune că este „un termen neutru, nepurtător de sens gramatical”. Dacă se referă la aspectul comparației din latină situația devine evidentă. În latină există un singur comparativ, iar opoziția superioritate-inferioritate era marcată prin antonimie În condițiile în care comparativul de inferioritate este regresiv în limba română contemporană (nu se mai spune mai puțin scund, ci mai înalt), autonomia este reimplicată în comparație, însă ea caracterizează și pozitivul, singurul care a rămas neschimbat în latină. El exprimă o însușire de intensitate normală aptă s-o constituie și s-o diferențieze de opusul ei. Este considerat termenul de referință. El este de fapt reperul sau etalonul față de care se stabilește comparația propriu-zisă, exprimată de gradul pozitiv în forma tipică lor: coleg deștept, băiat înalt. „Unii cercetători contestă existența gradului pozitiv. El este însă grad de comparație pentru că exprimă calitatea absolută. Aceeași situație, a lipsei unei comparații, o întâlnim și la superlativul absolut: acestuia nu îi este refuzat statutul de grad de comparație. Atât la gradul pozitiv, cât și la gradul superlativ absolut există o comparație implicită. La pozitiv, exprimarea calității se face în opoziție cu inexistența ei”. „Construcțiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru însușirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului absolut tare ca piatra, iute ca săgeata; Uite-i mă, căciula, frate, / Mare cât o zi de post (G. Coșbuc, Iarna pe uliță); insuportabila imagine răsturnată cât un timbru de mică. (M. Cărtărescu, Travesti). 3.2. Comparativul de egalitate Comparativul de egalitate se formează cu ajutorul locuțiunilor: la fel de, tot așa de, deopotrivă de + adjectivul aflat la pozitiv, reperul comparației fiind introdus prin ca și ca și, cât și cât și sau, dacă este vorba despre o propoziție, și prin (pre)cum, după cum, așa cum, întocmai cum și cât. Reperul introdus prin cât împlinește, de obicei, o comparație cantitativă: mare cât casa / cât se poate: El este la fel de (tot așa de, tot atât de, deopotrivă de) bun ca (ca și, cât, cât și) ea/cum(precum, după cu,, așa cum, întocmai cum, cât) este și ea. „Sarea era tot atât de vânată ca zahărul”. (Cezar Petrescu, Întunecare) „Comparația de egalitate poate admite modalizatori adverbiali cu rol de aproximare sau de diminuare ori de specificare a egalității: Repetiția a aproape la fel de importantă ca cititul, Toate sunt cam deopotrivă de aberante.(G. Munteanu, Istoria), Este exact la fel de prietenos ca și altădată”. M Găitănaru afirmă că „exprimă echivalarea a două obiecte cărora li se atribuie o însușire; echivalarea a două însușiri atribuite aceluiași obiect; echivalarea a două însușiri atribuite la două obiecte diferite; a două grade ale aceleiași însușiri manifestate în circumstanțe diferite în care se află obiectul; echivalarea cu unități de măsură”. Unii specialiști au arătat că: „suntem de părere că atât în ea are ochii albaștri, cât și în ea are ochii albaștri ca cerul, albaștri este la gradul pozitiv; cât privește termenul cu care se face comparația(ca cerul)…este exterior adjectivul comparat și în consecință nu poate indica gradul de comparație la care se află adjectivul avut în vedere”. Deoarece expresia ca cerul nu poate determina gradul de comparație este aparent adevărat, deoarece concretizarea elipsei s-ar putea realiza în două feluri: ochi mai albaștri ca cerul; ochi la fel de albaștri ca cerul. Amândouă sunt însă comparative. Acest fenomen nu trebuie să surprindă, deoarece există o zonă de interferență structurală în care fiecare grad se abate de la formula standard: pozitivul analitic (atât de scundă, așa de scundă, astfel de scundă…), comparativul implicit (Băiatul și fata sunt frumoși în egală măsură…), comparativul eliptic (albă ca zăpada); superlativul absolut corelat (E foarte harnic în comparație cu mine). Prin următoarele morfeme discontinue se realizează comparația omogenă: tot așa de, tot atât de, la fel de, deopotrivă de, ca (și), cât (și); Băiatul este tot așa de harnic ca fata. Comparația neomogenă, între două însușiri ale aceluiași obiect, se realizează cu morfeme care sunt tot discontinue: tot atât de, pe cât de, pe cât (este) de, cât (și) de, pe atât de, pe atât (este) de; Băiatul este tot atât de curios pe cât este de interesat. „Comparația eterogenă presupune două obiecte și două însușiri: Pe cât de harnic e George, pe atât de inteligent este Mihai”.Fiind posibilă doar la comparativul de egalitate:*Mihai e mai cuminte decât e George harnic. „Raportul de intensitate egală poate include două calități, fiind exprimat în propoziție prin termeni corelativi: tot atât de / pe cât de + adjectiv + cât și de / pe atât de + adjectiv, iar în frază prin tot atât de…pe cât este de…sau pe cât este de…pe atât este de…: Este pe cât de cuminte, pe atât de bun, Este tot atât de bun pe cât este de cuminte. / Pe cât este de bun, pe atât este de cuminte”. Comparația de egalitate circumstanțială este mai rară: Cerul este la fel de albastru ca ieri.

3.3Comparativul de inegalitate „Comparativul de inegalitate al adjectivului indică gradul mai ridicat sau mai redus al calității atribuite unui obiect”. Marcarea superiorității se realizează prin mai, a inferiorități prin mai puțin, amândouă antepuse adjectivului. Termenul de comparație este introdus prin decât, în variație liberă cu ca, în momentul în care reperul este nonpropozițional, și decât (popular și de cum), atunci când este exprimat printr-o propoziție: Am stat două săptămâni la sanatoriul din Bușteni și am ieșit de-acolo mai tulburat și mai sălbătăcit ca-nainte. (M. Cărtărescu, Travestit). Comparația de superioritate omogenă