Catedra TLCCatedra TLC [610552]

Ministerul Educației Republica MoldovaMinisterul Educației Republica Moldova
Universitatea Tehnică a MoldoveiUniversitatea Tehnică a Moldovei
Facultatea Radioelectronică și Facultatea Radioelectronică și TelecomunicațiiTelecomunicații
Catedra TLCCatedra TLC
REFERATREFERAT
Disciplina:Disciplina: ti tiin ine poe polit liticeice Ș Ș ț ț
„ „Democratia intre mit si realitateDemocratia intre mit si realitate ” ”
A efectuatA efectuat
student: [anonimizat]____ student: [anonimizat]____   Semnătura Semnătura Procopciuc V.Procopciuc V.
A verificatA verificat
Conf.dr.Conf.dr.  Semnătura Semnătura VangheliVangheli

Chișinău 2011
Democrația: model și realitate.
 NOȚIUNI GENERALE DESPRE DEMOCRAȚIE 
Termenul „democrație”, din punct de vedere etimolog ic, provine de la cuvintele grecești demos și
cratos1 care semnifică popor și putere, ceea ce s-ar traduce prin„puterea poporului”. Prima democrație,
înțeleasă ca un sistem de guvernare și exercitare a puterii, a apărut în perioada Antichității în Grecia. Filosoful
Aristotel a fost cel care a prezentat în lucrările sale regimurile politice și a analizat pentru prima dată regimul
democratic, luând în considerare două aspecte: numărul con ducătorilor și mijloacele conducerii. În concepția sa,
democrația era o formă de guvernământ impură: „Ceea ce d istinge în mod esențial democrația de oligarhie este
sărăcia și bogăția; oriunde puterea este în mâna bogaților este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor 
este demagogie”. Indiferent de limitele caracteristice democrației ateniene (se aplica în cadrul unei comunități
restrânse, se baza pe egalitatea reală a cetățenilo r conferită de proprietate,avea o sferă de cuprinde re socială
îngustă etc), aceasta a fost reprezentativă pentru acea perioadă istorică și a contribuit la conservar ea unor 
 principii de bază pentru conturarea democrației moderne, c um ar fi: egalitatea tuturor cetățenilor în exercitarea
 puterii,alegerea reprezentanților puterii sau posibilitatea revoc ării lor din funcții.
În perioada feudală, democrația a cunoscut o perioadă d e regres datorită dominării curentului absolutist
monarhic și abia în secolul al XVII-lea, odată cu apariția repr ezentanților și teoriilor dreptului natural, aceasta
cunoaște o perioadă de dezvoltare pe plan teoretic. Următor ul moment în evoluția sa istorică îl constituie teoria
contractualistă,care prin viziunea pe care o promov a asupra constituirii statului (un contract între c etățeni și
autoritate pe baza bunei înțelegeri și a delegării), dar și asupr a posibilității înlăturării celor ce guvernează dacă
nu își exercită obligațiile din contractul social, face cademocrația să fie văzută acum și ca o formă de guvernare
 practică care poate fi impusă de popor.
Democrația, ca formă de guvernare, a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, atât pe
 plan conceptual, cât și în plan practic, în perioada societății ca pitaliste moderne.
Definirea și înțelegerea modului de funcționare al democrației a suscitat un mare interes pentru o
multitudine de gânditori și teoreticieni politiști, și tocmai din acest motiv există o varietate foart e largă de
definiții, principii, valori, modele de funcționare ale acestei forme de guvernare, dar, din toată lit eratura de
specialitate se pot extrage câteva principii și valori care s-au dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi
catalogat drept democratic. În primul rând, element ul central al oricărui sistem politic, statul,trebu ie să se
 bazeze și să funcționeze conform legii, adică să fie un sta t de drept.Existența pluralismului și pluripartidismului
 politic și ideologic constituie și ea un principiu sine qua non al democrației. Orice regim democratic trebuie să
aibă la bază o Constituție care să stipuleze și să garanteze drepturile și obligațiile cetățenilor, pr incipiile
deținerii și exercitării puterii (principiul separației puterilor în stat fiind de o majoră importanță) etc.
De asemenea, democrația nu poate fi concepută într- un mod abstract,tocmai de aceea ea trebuie să cupri ndă
toate sferele societății, de la nivel micro la nivel macro social. Instituțiile locale și centrale trebuie să respecte
interesele cetățenilor și să acționeze în conformit ate cu acestea, respectând în egală măsură drepturi le și
libertățile cetățenilor.
După cum afirma și Robert Dahl, atunci când se disc ută despre democrație, ceea ce produce cea mai
mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că d emocrația reprezintă atât un ideal, cât și o realit ate. În
concepția sa, democrația este un proces încadrul că ruia cetățenii obișnuiți exercită un control relati v mare
asupra liderilor lor.Tocmai pentru a clarifica vizi unea asupra acestui sistem de guvernare, autorul sc hițează
câteva criterii care ar trebui îndeplinite de o formă de conducere, pentru ca aceasta să poată fi numită
democrație:
1.Participare efectivă – toți cetățenii ar trebui să aibă posibilități e gale și reale de exprimare și statuare a părerilor pe
care le au privind politica care ar trebui urmată.
2.Egalitatea la vot – fiecare membru al societății trebuie să aibă dreptul la vot,iar voturile trebuie să aibă aceeași
 pondere, indiferent de persoana care l-a acordat, adică să fie considerate egale.
3.Înțelegerea luminată – trebuie să se acorde șanse egale și o perioadă de timp rezonabilă cetățenilor pentru a se
informa asupra unor posibile politici alternative și asupra conse cințelor lor, pentru a putea decide în cunoștiință
decauză.
FORMELE DEMOCRAȚIEI 
Democrația îmbracă două forme: directă și reprezentativă. Ce a directă, presupune ca toți membrii unei
societăți să participe la luarea deciziilor de interes public, pe când cea reprezentativă presupune delegarea unei
2

persoane sau a unui grup restrâns de persoane alese din cadrul societății care să se ocupe de problemele publice
și să reprezinte în mod le gal interesele cetățenilor, adică „guvernarea se face prin reprezentare,nu persoanl”.
Democrația antică putea fi considerată o democrație directă, dar nu în sensul strict al conceptului, d eoarece
existau și atunci guvernanți și guvernați, dar, cu toate aces tea,era un sistem în care conducătorii și cei conduși se
aflau într-o relație directă. Sartori afirmă că, o democrație directă, așa cum o practicau grecii, ar necesita
implicarea politică totală din partea cetățenilor, ceea ce ar duce inevitabil la producerea unor dezec hilibre în
viața socială. Procesul decizional în cadrul sistem ului indirect se desfășoară pe mai multe nivele, ce ea ce
determină un anumit control asupra deciziilor, spre deosebire de forma de guvernare directă. În ceea ce privește,
aplicabilitatea democrației directe, același autor mai sus menționat, susține că ar fi posibilă aplica rea acestei
forme, cu respectarea anumitor condiții (un număr relativ restrâns de persoane, spațiul geografic în cadrul căruia
se aplică democrația directă să fie și el restrâns, participarea reală și eficientă a cetățenilor la v iața publică și
 politică, cu riscul neglijării celorlalte aspecte ale vieții sociale), ca re însă în societățile contemporane nu se mai
regăsesc, și din acest motiv guvernarea după acest sistem a r produce mari dezavantaje și ar fi total ineficientă
 pemăsură ce numărul participanților ar crește.
Trebuie menționat faptul că elemente ale democrație i directe se regăsesc înformele de guvernare
contemporane, cum ar fi: referendumul, adunările locale sau generale, scrutinele pentru alegerile prezidențiale
sau pentru demiterea președintelui unui stat (de ex emplu, referendumul care a avut loc în România pent ru
demiterea președintelui Traian Băsescu).
 MODELE ALE DEMOCRAȚIEI 
Arend Lijphart a fost cel care a dezvoltat modelul democrației consensualiste(consociaționistă,
consociațională) în opoziție cu cel al democrației majoritare. Esența modelului majoritarist este acee a că
guvernarea este realizată de majoritatea poporului șiîn conco rdanță cu interesele și dorințele acestei majorități.
Modelul consensualistpresupune ca puterea guvernamen tală să fie deținută de un cartel al elitelor politice caresă
aibă drept obiectiv construirea unei democrații stabile în condițiile u nei culturi politice segmentate și ale unei
socie tăți plura le, adică „societă ți care sunt puter nic diviza te de-alu ngul unor linii religioase , ideolo gice,
lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăți virtual sepa rate, cu propriile lor partide politice, grupuri
de interese și canale de comunicare”. Când se întâl nesc astfel de societăți, guvernarea conform modelu lui
majoritar este nedemocratică și periculoasă, deoare ce minoritățile care nu au acces la putere, se vor simți
excluse și treptat își vor pierde încrederea în regimul politic. În aceste condiții, este necesar să se construiască o
formă de guvernare care să fie bazată pe consens, negocieri, compromisuri. Elveția este statul care încorporează
cel mai bine caracteristicile unui regim democratic consensualist, dar și Belgia se încadrează în acea stă
categorie.
În viziunea lui Lijphart, există nouă condiții care favorizează stabilirea într-o societate a unei democrații
consensualiste și care ajută la funcționarea acestui sistem:
1.Absența unei majorități solide care nu este interesată de împărțirea puterii, ci dimpotrivă dorește adoptarea
modelului majoritar 
2.Absența unor diferențe pronunțate de status socio-economic între membrii grupurilor subculturale
3.Existența unui număr redus al segmentelor 
4.Existența unui echilibru de puteri între aceste segmente
5.Populația redusă a țării
6.Prezența unui pericol sa a unei amenințări externe care pr actic forțează grupurile să coopereze
7.Prezența unei loialități cuprinzătoare predominante în comparație cu loialitățile particulariste
8.Concentrarea geografică a grupurilor ca element ce facil itează federalizarea
9. Existența tradiției concilierii dublată de disponibilitatea de a înch eia compromisuri politice
Modelul consensualist are ca obiectiv să împartă, să dispers eze puterea, iar aceasta se poate realiza cu
ajutorul mai multor metode, enunțate tot de către Arend Lijphart. Prima metodă constă în împărțirea puterii
executive în cabinete de coaliție care oferă posibilitatea tuturor s au majorității partidelor importante să dețină
 puterea executivă(„power-sharing”). Crearea unui echilibru între puterea executivă și cea legislativă este cea de-
a doua cale care permite unui sistem să funcționeze pe bază de consens (de exemplu, legislativul, pe perioada
cât executivul a fost ales, să nu poată acorda vot de neînc redere guvernului). Existența unui sistem
multipartidist în cadrul căruia nici un partid politic să nu se apro prie de deținerea unei majorități, este o condiție
care participă în mod pozitiv la funcționarea acestui tip de gu vernare, deoarece este esențial să seformeze
coaliții bazate pe compromis și negocieri pentru a putea guverna. Principiul reprezentării proporționale este
esențial pentru emergența unui sistem multipartidist,deoarece asigu ră locurile în Parlament tuturor partidelor în
funcție de interesele pe care le reprezintă la nivelul populației. Pentru o democrație consociațională funcțională
este necesar să existe un corporatism al grupurilor de interese, care se împarte în corporatism social în care
3

predomină sindicatele și corporatism liberal în care asociațiile pa tronale sunt forța cea mai puternică.
De asemenea, existența unei guvernări federale și descentralizate asigură autonomia și independența grupurilor 
din care este formată societatea, dar garantează, în acelaș i timp, coeziunea și coerența acestor grupuri în cadrul
statului federal. Organizarea puterii legislative conform unui bicameralism puternic oferă posibilitatea unei mai
 bune reprezentări a minorităților, dar pentru ca această con strucție parlamentară să fie și eficientă trebuie să
îndeplinească două condiții: modalitatea de alegere a camerelor Parlamentului să fie diferită pentru camera
superioară și cea inferioară, iar prima să dețină puteri rea le și aproximativ egale cu cea de-a doua.Rigiditatea
constituțională este o altă cale prin care se poate asigura func ționalitatea guvernării consensualiste; modificarea
 principiilor constituționale poate fi înfăptuită doar cu majorități speciale. În completare, controlul constituțional,
 practicat în general de un Tribunal Federal, asigură un plu s de siguranță și stabilitate statului de drept. Nu în
ultimul rând, existența unei Bănci centrale independente la nivelu l statului federal, constituie ocondiție care
oferă o garanție în plus stabilității unui regim bazat pe consens și colaborare.
Referitor la acest model elaborat de Lijphart, Giovanni Sartori afirmă că modelul democrației
consensualiste este o contribuție importantă în lit eratura de specialitate, fiind de acord cu argument ul că în
cadrul societăților divizate, eterogene și polarizate nu se poate guverna pe principiul majorității și că trebuie să
se aleagă democrația consociațională. El nu aderă, însă, și la afirmația acestuia, că acest mod de guvernare ar 
trebui să fie un model demn de adoptat de către toa te societățile, deoarece acest tip de democrație es te „un
sistem de contrapresiuni ținute laolaltă de elite s olidare care intenționat încearcă să neutralizeze e lanurile
centrifuge ale societăților lor”.
Robert Dahl nu consideră că democrația consensualistă poa te fi ridicată la rangul de model ideal de urmat sau
de teorie general aplicabilă, ci vede această democrație ca o rețetă de a menține stabilitatea în societățile
 puternic divizate de grupuri etnice și culturale, unde liderii politici ale tuturor segmentelor existente coo perează
în cadrul unei mari coaliții pentru a guverna statul.
 MODELUL ELVEȚIAN DE DEMOCRA ȚIE DIRECTĂ 
Modelul elvețian de democrație directă este un caz special, dar care poate reprezenta o sursă de
inspirație și de învățătură. În contextul internați onal, democrația directă este, cu siguranță, cea ma i evidentă
 particularitate a sistemului politic elvețian,chiar dacă și în alte state există instituții bazate pe democrație directă,
în nici un alt stat cetățenii nu sunt chemați la vot atât de des.
Din punct de vedere practic, Elveția este o democrație semi-directă, deoarece vocea poporului nu se face
auzită în mod direct cu privire la toate problemele publice, dar consultarea are loc pentru cele care prezintă o
importanță deosebită. Concret, această democrația semi-directă presupune votul care se organizează periodic în
comunități,cantoane și la nivel național. În princi pal, democrația directă are cinci funcții centrale, care se pot
suprapune pe alocuri:
• Integrare – Democrația elvețiană nu este o invenție întâmplătoare, nu a a părut din
neant, ci s-a construit în urma unui proces social și multiplu d e învățare care a
durat decenii și chiar secole. După ce a fost înfii nțat, principala provocare a statului federal a fos t aceea de a
crea o coeziune în societatea elvețiană, care era d ivizată politic și social. Drepturile populare cara cteristice
democrației directe au permis integrarea grupurilor minoritare în sistemul politic și social, oferindu-le
 posibilitatea de a-și exprima interesele.
• Legitimare – Referitor la democrația semi-directă, legitimarea se manifestă prin
existența unui dialog permanent între guvern și populație cu scopul de a exprima
cât mai bine interesele acesteia.
• Inovare – Unii critici consideră că democrația directă împiedică inovarea , acest
lucru fiind, într-o oarecare măsură valabil în cazul refere ndumului, despre care s-a afirmat că acționează ca o
„frână” în cadrul sistemului politic elvețian. Este însă,greșit să se afirme că Guvernul și Parlamentu l ar fi
întotdeauna mai deschiși spre reformă decât populația. Pe de altă parte, inițiativa poate fi considerată o pedală
de accelarație, deoarece prin intermediul acesteia se introduc , des, idei noi în dezbaterile politice, acesta fiind un
lucru pozitiv, deoarece democrația se bazează pe dialog și diversitate a opiniilor.
• Politizare – Democrația directă are o contribuție esențială la animarea s ocietății
civile și a vieții politice. Poporul elvețian nu este chemat la vot do ar o dată la patru ani, ci de mai multe ori pe
an și de aceea dezbaterea publică pe teme politice este de cele mai multe ori mult mai cuprinzătoare ș i mai
amplă decât în alte societăți democratice.
•Control  – O altă funcție importantă este delimitarea puterii politicienilor.
Democrația directă este un mecanism de control, un instrument de veto la adresa elitei politice, iar î n lipsa
acestui control, politicienii se pot abate, adesea, de la voința po porului pentru a crea beneficii și avantaje pentru
ei înșiși.
4

Constituția elvețiană, intrată în vigoare pe data de 1 ianuarie 2000, prevede trei instrumente principale prin
intermediul cărora populația poate participa direct la viața publică și politică a statului federal.
 Referendumul obligatoriu se organizează în cazul în care se dorește revizuirea
Cons tituție i Fede rale, în situația în care trebuie să se decidă intrarea statului în organ izații sau comu nități
internaționale. Acestea trebuie supuse votului popu lației și este necesar să se obțină majoritatea vot urilor 
cetățenilor și cantoanelor pentru a fi validate. De exemplu,în anul 1999 cantoanele și populația au ap robat o
nouă constituție federală, dar în 1992 au respins propuner ea Guvernului ca Elveția să devină membră a Pieței
Unice.
 Referendumul opțional  se poate aplica în cazul tuturor legilor obișnuite, dacă în
termen de trei luni 50 000 de cetățeni solicită org anizarea unui referendum pentru votarea unei legi. Astfel,
 populația a aprobat, spre exemplu, încheierea de tratate bilate rale cu UE,dar a respins propunerea de privatizare
și liberalizare a industriei producătoare de energie electrică.
Un alt instrument de participare directă îl constit uieinițiativa populară . Un număr de 100.000 de
cetățeni pot semna o propunere de revizuire totală a Constituției federale. Consiliul Federal (guvernu l) și
Parlamentul pot propune aprobarea sau respingerea acestui tip de inițiativă. În cazul în care resping propunerea,
 pot iniția un contraproiect, dar nu li se permite să modifice f ormularea inițiativei populare. Inițiativa trebuie să
obțină majoritatea voturilor populației și cantoane lor pentru a fi validată. De exemplu, în 2002, prin tr-o
inițiativă populară s-a solicitat aderarea Elveției la ONU, care a fost susținută și de către Guvern și Parlament,
 precum și de votul popular.
Conform tabelului din anexa 1, referendumul obligatoriu e ste cel mai folosit.Articolul al treilea din Constituție
stipulează faptul că toate noile îndatoriri și obligații ale Guvernu lui și Parlamentului trebuie aprobate de către
cantoane și de populație. Astfel,cursul evoluției c onstituționale în Elveția a fost și este în continu are supus
controlului democrației directe.
Cantoanele sunt de fapt statele care până în 1848 e rau independente, dar care s-au unit pentru a
forma Confederația elvețiană. Conform Constituției Federale, toate cantoanele au drepturi egale, și în
comparație cu alte state federale, ele au un înalt grad de independență. Sănătate, educație, cultură, finanțe,
 justiție, servicii sociale, securitate,construcții sunt domenii în care cantoanele se bucură de o mar e putere de
decizie. Fiecare canton are Constituția sa, Parlament propriu, guvern și curți de justiție. Democrația directă în
forma sa originală funcționează doar în Appenzell I nnerhoden și în Glarus. În restul cantoanelor, popu lația
votează la cutia cu voturi. Guvernele sunt alese în mod direct, pe o perioadă de patru ani, de către populație și
de aceea au o importanță majoră în politica cantonală.
Comunele sunt cele mai mici unități politice din Elveția, existând în p rezent 2715 de comune, dar numărul lor 
este în scădere, deoarece există tendința ca acestea să fuz ioneze cu scopul de a-și îndeplini sarcinile mai
eficient. O cincime dintre comune au propriul Parlament, mai ales comunele care sunt orașe, iar patru
cincimi dintre acestea,încă practică luarea deciziilor prin democ rație directă prin intermediul adunărilor 
comunale, la care pot participa toți cetățenii cu drept de vot. D eci, cetățenii nu sunt reprezentați, ci iau decizii
singuri și aleg Parlamentul comunal. Autonomia comunelor este d eterminată de cantoanele din care fac parte, și
de aceea aceasta poate varia. Ele au personalitate juridică pr oprie și dețin puteri în diferite domenii,
 precum: administrarea bugetului, decizii în cadrul politicilor publice, structurarea organizării lor interne potrivit
 propriilor criterii, responsabilități în domeniul școlilor, serviciilor sociale, planificării
locale, taxelor, utilităților publice.
Majoritatea gânditorilor politici (de exemplu Sarto ri) privește democrația directăca pe un obiectiv
imposibil de realizat, dar și nepractic. În viziune a lor, cetățeanul mediu are cel mult capacitatea de a aprecia
calitățile politicienilor nu și de a lua decizii politice,dar elvețienii a u realizat un tip de democrație care în orice
altă parte a lumii este considerată utopică. Confor m unor studii efectuate, populația elvețiană are ma i multă
încredere în Parlament, Guvern și în puterea judecă torească decât cetățenii din majoritatea celorlalte state
europene. De asemenea, sunt mai înclinați să creadă că votu l lor poate contribui la schimbarea politicilor, dar nu
sunt mai dispuși să participe la vot decât alți eur openi, fapt dovedit de o rată relativ redusă de par ticipare la
scrutin(aproximativ 45%).
Democrația elvețiană semi-directă prezintă o serie de avantaje pentru viața politică, dar și anumite
riscuri demne de menționat. Experiența a demonstrat, prin exemplul Elveției, că democrația directă și
stabi litate a politic ă pot fi realiz ate conco miten t, dar aceasta depinde de exist ența unor partid e și elite politi ce
rezonabile,care să dorească construirea acestei durabilități. D e asemenea, s-a dovedit că populația este aptă de a
face alegeri politice directe întemeiate și raționale, dar pot exista decalaje profunde între opiniile exprimate de
cetățeni. Această formă de guvernare conferă o maimare legitimitate sistemului politic, dar, în același
timp alegerile reprezentaților populației devin mai puțin decisive sau importante. Trebuie menționat c ă acest
5

sistem reface legătura dintre elitele politice și p referințele, interesele oamenilor, dar cu toate că și-a dovedit
eficiența în cadrul afacerilor interne ale statului, poate fi destu l de riscantă în politica externă a unei țări.
Experiența îndelungată a Elveției oferă multe date despre mecanismele democrației directe și despre
comportamentul alegătorilor, dar acest tip de guver nare nu se poate exporta, ea trebuie dezvoltată pe baza
moștenirii specifice a culturii politice din fiecare stat. Sistemul elve țian demonstrează că participarea politică
intensă este posibilăși poate juca un rol important, iar pe de altă parte, că o proporție substanțială a populației
este dispusă să discute și să-și exprime preferințe le, chiar privind probleme politice complexe. Elveț ia este
singura țară care le permite cetățenilor să participe l a luarea deciziilor la toate nivelurile administrației, de la cea
locală la cea națională. Chiar dacă există dezavantaje ale demo crației directe, Elveția nu a experimentat anarhia
sau revoluția politică, ceea ce dovedește că democrația direc tă și complexitatea societății moderne nu se exclud.
 MODELUL ELVEȚIAN DE DEMOCRAȚIE CONSENSUALISTĂ 
Cel mai important factor din spatele succe sului Elveției poate fi faptul că nu a avut niciodată
  posibilitatea de a construi un stat bazat numai pe o religie, o cultură sau o limbă. Neavând nici o a ltă
  posibilitate, decât aceea de conviețuire a tuturor minorităților,aceasta a adoptat modelul democrației
consensualiste bazate pe compromis și negociere.Fed eralismul este un mecanism instituțional important în
democrația elvețiană deoarece protejează minoritățile și face față cu succes diviziunii culturale.
Referendumurile sunt principalul motiv pentru care Elveția, cu coabitarea sa, a abordat modelul de democrație a
consensului. În locul unui model concurențial, cu a lternanța sa de guverne majoritare,Elveția are un g uvern
format din toate partidele politice, a cărui compon ență nu se schimb. Acest tip de guvernare facilitea ză
ajungerea constantă la un compromis cu minoritățile lingvistice și culturale din cadrul societății.
Democrația consensualistă semi-directă plasează controlul final al subiectelor de mare importanță de pe
agenda politică în mâna cetățenilor. Legitimarea instituțiilor pr ovine de la deciziile luate de populație. Modelul
consensualist elvețian are următoarele caracteristici:
•Împărțirea puterii executive prin intermediul constituirii unor coaliții mari
•Separarea puterii formale și informale
•Existența unui bicameralism echilibrat și a unei reprezentări a min orităților 
•Un sistem multipartidist
•Un federalism teritorial și non-teritorial, dar existența și a unei descentralizări
•O Constituție scrisă și un drept de vot al minorităților  .
Consi liul Fede ral elveți an funcți oneaz ă pe baza împă rțirii puter ii execu tive (prin cipiu lpowe r-sha ring) ,
formând o coaliție pentru a guverna statul. Este alcătuit din șapte membri(Eveline Widmer-Schlumpf, Moritz
Leuenberger, Micheline Calmy-Rey, PascalCouchepin, Samue l Schmid, Doris Leuthard, Hans-Rudolf Merz28)
care reprezintă cele trei mari partide (Partidul Creștin Democr at, Partidul Socialist Democrat, PartidulRadical
Democrat) și Partidul Popular Elvețian, care împart pozițiile exe cutive conform„formulei 2-2-2-1, stabilită în
1959”.
Elveția are un sistem multipartidist, fără ca vreun partid să se apropie de statutul de partid majorit ar.
Peisajul politic este atât de neschimbat ca formațiunile ei geogra fice,atât de divers ca și culturile și oamenii din
acest stat. O multitudine de clivaje între clase,religii, limbi a dete rminat un sistem multipartidist luxuriant care
reprezintă legătura dintre societate și autoritatea politică. Acest sistem de partide nu dispune de o
opozițieputernică, ci mai degrabă de una difuză care nu se manifestă neapărat în Parlament, și este caracterizat
de o fragmentare foarte mare ceea ce determină existența unor „forțecentripetale puternice care dau naștere la
consens și negociere; aceste forțe condamnă adversa rii politici să conviețuiască împreună”30. Remarcab ila
stabilitate a cabinetelor elvețiene se datorează respectării regulilor, formale și informale, cu privire la
funcționarea coalițiilor. Partidele politice joacă un rol foarte important: ele formulează alternative la politici
 publice, informează și educă publicul, luptă ca po liticile propuse de acestea să fie adoptate în Parl ament.
Sistemul multipartidist elvețian are câteva trăsături definitorii:
• Durata mandatului legislativ este fixă, conform prevederilor Constituției,
Parlamentul neputând fi suspendat prin nici un mijloc constituțional pe perioada
cât a fost ales, adică pe 4 ani.
•Colegialitatea guvernului de coaliție se manifestă prin faptul că, în eventuali tatea respingerii unui act
guvernamental de camerele Parlamentului Federal, întregul ca binet trebuie să își asume (colegial)
responsabilitatea pentru înfrângereasuferită. De aceea, din cauza faptului că nici un ministru nu își pune în joc
responsabilitatea sau reputația sa în propunerile legislative, nu a u existat niciodată căderi ale guvernelor în
timpul mandatului parlamentar. Pe de altă parte,colegialitatea minis terială, mai implică, ideea că toți cei șapte
miniștri federali sunt egali, deci funcția de prim-ministru nu există, iar președenția Confeder ației este deținută
 prin rotație, în fiecare an, de unul dintre membri.
6

• Regula proporționalității  în alegeri și ajustarea mutuală în procesul legislativ de luare al deciziilor 
favorizează ideea „no single winner takes all, everybody winssomething” (datorită acestui principiu, guvernul
elvețian, căruia nu îi este teamă că nu va mai fi reales, nu își ocupă timpul prea mult cu construirea, în prealabil,
a unor programe de politici).
Până în prezent, acest sistem multipartidist a îndeplinit nevoile ș i interesele cetățenilor, iar astfel satisfacția
 publică față de performanțele guvernului este foar te ridicată, ceea ce dovedește pliabilitatea sistem ului în
condițiile unei societăți plurale, așa cum este Elv eția. Atât timp cât populația va rămâne mulțumită d e
rezultatele acestui mod de funcționare, nu vor exista motive pentru ca acesta să trebuiască să fie
regândit, reînnoit.
O altă carac terist ică a demo crație i consensua liste elveț iene este bicam eralis mulpu ternic . La nivel
federal, Parlamentul este format din Consiliul Național și Consiliul S tatelor, ambele camere având o importanță
egală și aceleași drepturi procedurale. Ori ce act parlamentar necesită acordul celor două camere. Con siliul
 Național este alcătuit din 200 de membri care repr ezintă poporul elvețian. Cantoanele sunt reprezenta te
 proporțional cu numărul locuitorilor acestora, fiecare av ând cel puțin un membru.Consiliul statelor este compus
din 46 de reprezentanți ai cantoanelor. Fiecare unitate canton ală are 2 reprezentanți, cu excepția cantoanelor mai
mici, precum: Obwalden,Nidwalden, etc. care au doar câte un reprezentant.
De asemenea, după cum am menționat anterior, Elveția e ste structurată pe trei
nivele politice: comune, cantoane, confederație, element definitor iu pentru un system
federal de guvernare, care are drept particularități o pute rnică descentralizare, care semanifestă atât la nivelul
canto anelo r, cât și la nivelu l comu nelor . Acest e unită ți politi co-ad minis trative se carac terizea ză printr-o
 puternică autonomie și independență față de statul federal, av ând putere de acțiune și de decizie în nenumărate
domenii, ceea ce le oferă posibilitatea de auto-guvernare, conform criteriilor proprii.
Un alt element ce definește democrația consociațională este rigi ditatea constituțională, care se regăsește
și în statul elvețian. Constituția Federală poate f i moficată numai cu îndeplinirea unor majorități sp eciale. În
vederea amendării Constituției trebuie să se organizeze un r eferendum care să obțină votul pozitiv nu numai a
majorității populației elvețiene, dar și a cantoanelor. Această ulti mă condiție,aprobarea și de către majoritatea
cantoanelor, oferă drept de veto populațiilor cantoanelor mici din Elveția, care constituie mai puțin de 20% din
numărul total al cetățenilor, în ceea ce privește o eventuală m odificare constituțională. Aceasta demonstreaza,
încă o dată, că funcționarea sistemului de guvernământ elvețian , se bazează pe consensul tuturor grupurilor care
alcătuiesc statul federal.
În concluzie, democrația consensualistă elvețiană e ste o soluție viabilă încondițiile în care statul e ste
fragmentat de o diversitate de clivaje care determină existența unei societăți profund divizate, în care
conviețuiesc diferite etnii, culturi, religii. Acest model de guvern are evită adoptarea deciziilor cu majoritate prin
intermediul negocierilorși a compromisului, element e esențiale, mai ales, în probleme ce țin de minori tățile
culturale. Experiența Elveției a demonstrat că, pe termen lung, rezolvarea pașnică aconflictelor cultu rale
necesită un respect mutual între grupurile culturale și dezvoltarea unor valori comune interculturale.
De asemenea, este o formă de guvernământ lentă, care ne cesită timp pentru a se definitiva și pentru a funcționa,
dar tocmai aceste caracteristici evită declanșarea unor conflicte în cadrul societății plurale elveție ne. Într-
adevăr,compromisul politic nu este întotdeauna inovativ, dar ace asta nu reprezintă neapărat un dezavantaj, mai
ales în cadrul unor state fragmentate etnic și cultural.
Există sau nu democratie?
Ideea de democratie sta la baza societatii moderne, astfel i ncat oricare alt sistem politic este cel putin considerat
mai “rau”, daca nu este combatut pe fata in numele drept ului tuturor popoarelor la libertate si la
autodeterminare. Putini sunt cei care isi dau seama de importanta rolului celor ce administreaza informatia, de
importanta acestora in formarea convingerelor si perceptiei op iniei publice asupra realitatii. Daca este evidenta
importanta atribuita propagandei si manipularii informatiei intr-un regim totalitar, ideea de democratie pare a
vrea sa interzica orice forma de dezinformare si minciuna in raportul dintre putere si cetatean, transformand
canalele de informare in locuri idilice unde Adevarul este suve ran. Nu este insasi esenta contractului social
garantia ca puterea lucreaza in numele binelui colectiv? Nu fac e parte din ideea de suveranitate populara
convingerea ca cine se ocupa de administrarea lucrului pub lic trebuie sa o faca “in numele si pentru” cei care au
desemnat respectivii administratorii in respectivele functii? Raspun sul la aceste intrebari ar trebui sa coincida cu
idealurile societatii noastre: nu exista libertate acolo unde nu ex ista un raport onest si transparent intre Stat si
cetatean, acolo unde Puterea isi justifica comportamentul prin intermediul minciunii deliberate.
7

Unul dintre pilonii de baza ai democratiei e fara indoiala liber tatea de informatie. Aceasta din urma reprezinta o
valoare absoluta, indiscutabila, o consecinta logica a exigentei c a fiecare cetatean sa fie in stare sa isi formeze o
opinie autonoma asupra realitatii. Informatia, si in mod specia l informatia libera, este vazuta in societatea
moderna ca un drept, un simbol al unui presupus rol activ in interiorul Sistemului, ca o garantie a libertatii de
gandire si de participare la viata publica. Intr-un sistem demo cratic, unde oricare cetatean are posibilitatea sa
 participe la viata politica si sociala, informatia libera coincide, sa u ar trebui sa coincida cu esenta insasi a
democratiei. Si totusi astazi, informatia nu este asa libera prec um unii dintre noi ar vrea sa creada, sau mai bine
spus, cum unii ar vrea ca noi sa credem. Si asta pentru ca organele de informare, sau mai concret mass-media,
decide ceea ce trebuie sa aflam, ceea ce nu trebuie sa a flam si modul in care trebuie sa aflam.
Conceptul modern de democratie se bazeaza pe o definitie care presupune suveranitatea populara drept
 principiu fundamental; dar suveranitatea populara se afla in stransa legatura cu opinia publica, cele doua
completandu-se reciproc. Daca opinia publica nu sta la origine a oricarei autoritati atunci democratiei ii lipseste
substanta. Se intelege ca pentru a exercita ceea ce este co nsiderat un drept, adica suveranitatea, opinia publica
trebuie sa fie in stare sa cunoasca adevarul in legatura cu variantele disponibile si din cadrul carora trebuie sa
aleaga prin intermediul reprezentantilor sai. In lipsa unui astfe l de drept si unei astfel de garantii, puterea este de
fapt exercitata de grupuri private care se concep ca elite s i, in numele acestei “superioritati” se substituie opiniei
 publice prin abuzuri ce implica in special deformarea realitatii prin i ntermediul “masluirii” informatiilor. In
realitate rolul individului, cetateanului, este cel de spectator, d imensiunea participativa care l-ar transforma in
 protagonist fiind doar un vis. Individul nu este decat un ele ment pasiv in interiorul masei care trebuie sa fie
dirijata, facut sa creada ca are rol decizional si pus sa acc epte variante si decizii cu convingerea ca actioneaza
autonom. In realitate individul este dirijat de un adevarat bombardament de stimuli si sugestii i mpuse de altii.
Edward Louis Bernays inca din 1928 accentua i mportanta unei manipulari inteligente a opiniilor si obiceiurilor 
maselor, pentru o mai buna functionare a unei societati democratice. Conform lui Bernays rezultatul este acela
de a oferi maselor idei stereotip, sub pretentia autonomiei intelectuale ascunzandu-se de fa pt un deliberat
 proiect de orientare a imaginarului si gandirii colective. Ceea ce noi stim, sau credem ca stim, ne face sa
acceptam realitatea in mod acritic, sa acceptam proiectii de ev enimente construite “in salon” al caror unic scop
este transformarea Istoriei dupa exigentele Puterii.
Desi teoretic libertatea de informatie este un stindard al democ ratiei, sunt evidente manipularile asociate
transmiterii de informatii de catre media in dorinta lor de a sustine un sistem, care lepadandu-se de haina sa
democratica, este preocupat de a se autoconserva.
Un fapt interesant, caracteristic democratiilor moderne, este id eea conform careia minciuna poate sa aiba
caracter altruist, ca minciuna este utila uneori pentru comunitate. Astfel minciuna este justificata moral pentru a
legitima actiuni de camuflare si manipulare a realitatii, depasind a stfel limitele mandatului oferit de catre
cetateni. Minciuna in folosul comunitatii elaborata de catre media, scoate in evidenta natura raportului dintre
sistemul democratic, mass-media si opinia publica. Acest raport, functioneaza intr-un mod nu foarte diferit de
cel caracteristic regimurilor totalitare; scoate in evidenta faptul ca minciuna este folosita si de regimurile
democratice pentru a pastra consensul maselor si pentru a se legitima, dezinformarea opiniei publice fiind i n
realitate un mod esclusiv de a pastra anumite forme de contro l asupra vietii politice, sociale si economice.
In practica mass-media reprezinta principalul instrument prin care se falsifica realitatea, se creeaza stereotipuri,
conceptii despre lume, stiluri de viata si linii de gandire, asa inc at sa genereze comportamente publice cat mai
conforme cu obiectivele sistemului politic, obiective care nu sunt neaparat in avantajul cetatenilor.
Cum am putea deci sa recunoastem “buna credinta” a unor structuri care in numele binelui colectiv isi acorda
dreptul de a minti, de a modifica realitatea si de a o constru i in asa fel incat sa induca in eroare pe aceeasi
cetateni care ar trebui sa fie esenta respectivelor structuri; cu m am putea fi de acord cu o putere care prin
intermediul informatiilor “masluite” vrea sa se legitimeze; cum sa nu ramanem perplecsi in fata concubinajului
dintre putere si organismele creatoare de i nformatie, adica intre sistemul democratic si mass-media.
Presa trebuie sa fie in serviciul guvernatilor si nu in cel al guvernantilor. Puterea guvernului de a cenzura presa
a fost abolita pentru ca presa sa fie libera de a cenzura guvernul. Doar o presa cu adevarat libera poate sa
denunte eficient un abuz al guvernului. Printre responsabilitatile unei prese libere cea mai importanta este de a
impiedica guvernul sa minta cetatenii.
 Naom Chomsky afirma in 2005: “Mass-media incearca sa dis treze publicul. Se doreste ca persoanele sa faca
altceva in asa fel incat sa nu ne deranjeze pe noi (prin no i se intelege cei care organizeaza si administreaza
 puterea). Sa se intereseze, de exemplu, de sport. Sa fie innebuniti dupa partide, dupa scandalurile sexuale, dupa
 personajele importante si problemele lor, dupa orice informat ie de genul asta. Orice, numai sa nu fie ceva
8

serios. Lucrurile serioase sunt pentru persoanele serioase. De asta ne ocupam noi ”. In ziua de azi informatia
inseamna putere. Cine are acces la informatii de calitate poa te pretinde sa ia parte la jocul puterii, caci este
adevarat ca si in politica sau economie, cine are mai multe in formatii verosimile, va avea intotdeauna un avantaj
care de obicei este suficient pentru a castiga partida. Si totu si sistemele actuale democratice se lauda ca
informatia este un bun public la care oricine poate avea acce s liber, dar exista multe dovezi care ne
demonstreaza ca sistemele de putere incearca sa interzica ac cesul liber, sau daca nu, creeaza confuzie prin
impunerea de multe informatii fara valoare(precum cele pre zentate de Naom Chomsky) astfel ca practic,
informatia importanta sa fie posedata aproape exclusiv de minoritatea guvernativa si de amicii lor. Majoritatii
guvernate i se lasa un procent scazut de informatii esentiale astfel incat jocul sa poata continua.
Astazi prin intermediul Internetului, care a cunoscut in ultimii 10 ani o dezvoltare impresionanta, procesul de
dezinformare, manipulare si camuflare in defavoarea omului de rand a crescut intr-un mod alarmant. In
interiorul panoramei informative globale o multitudine de site-uri ca re se declara a fi pro sau contra unei cauze,
unei idei, nu sunt altceva decat emanatii ale acelorasi aparate de “intelligence” care “lucreaza” pentru a apara
sistemul “democratic”.
În Moldova democrația e cu deficiențe
Potrivit indicelui democrației ( EIU Democracy Index ) pentru anul 2008, elaborat de Economist
Inteligent Unit, Moldova s-a plsat pe locul 62 din 167 țări ale lumii, de rând cu Bolivia, Honduras,
Indonesia, Nicaragua, Papua Noua Guinee etc.
Rezultatele Moldovei au ramas neschimbate față de indicii obținuți anul trecut.
Cel mai prost scor Moldova îl are la capitolul funționării guvernării – 4,29 din 10 puncte.
România a fost plasată pe locul 50 în clasament, în aceași categorie cu Moldova –
democraț ie cu deficiențe.
Indicele este bazat pe notele acordate țărilor pent ru 60 de indicatori din cinci categorii
ample: procesul electoral și pluralismul, funcționarea guvernului, participarea politică,
cultura politică și libertățile civile.
Pentru fiecare din aceste categorii, națiunile eval uate primes c note de la 0 la 10.
Indicele general de democrație este media simplă a indicelor celor cinci categorii.
Cu o medie generală de 9,88 puncte și note de 10,00 pentru patru din cele cinci
categorii, Suedia este națiunea aflată pe primul loc în acest top. Urmează Norvegia,
Islanda, Olanda, Danemarca, Finlanda, Noua Zeelandă , Elveția și Luxemburg.
Statele cu cel mai mic scor sunt: fost Corea de Nord, Ciad, Turkmeninstan, Uzbekista n,
Mianmar, Arabia Saudită.
Oprezentare succintă, extrem de condensată a unui subiect atâ t de vast, important și disputat pare
o încercare temerară, dacă nu s-ar lua în considerare că schițarea diverselor puncte de
vedere nu urmărește decât incitarea facultăților noastre de judecare asupra unor aspecte legate
intim de existența noastră, ca su biecte într-un univers politic, marcat de conflicte și sete de putere,
mereu în căutarea unei democrații neînțelese, amenințate și niciodată împlinite.
Trecând în revistă părerile potrivit cărora democrația în preze nt este de nedepășit, precum și
opinia demoralizatoare că aceas ta ar putea fi ceva ce nu putem avea, ea fiind doar un accident istoric
și, parafrazându-l pe Oscar Wilde în ce privește dramele vie ții omului, se poate afirma că nu pare a fi
o simplă afirmație faptul că și viața popoarelor poate fi confruntată cu do uă drame majore: una de a
nu putea înfăptu i democrația și a doua…de a o realiza.
Orice individ normal își dorește binele, cu conștiința, legată de natura sa, asupra superiorității
9

adevărului față de fals, a justului față de injust, a ordinii f ață de dezordine. Tot astfel nici o societate
nu se poate lipsi de un ideal care să o inspire și de o cunoaștere a principiilor care să îi orienteze
organizarea. Perioadele de mare civilizație, într-adevăr, sunt acelea în care aceste două condiții se
regăsesc. Democra ția nu este posibilă fără un ideal în posibilitățile nelimitate ale naturii umane de a
îmbogăți o experiență mereu mai liberă și mai umană, la care to ți să participe și să contribuie.
Inițial, trăind într-o societate în care acționa principiul lui Platon potrivit căruia nimeni nu poate să
nu aibă un conducă tor, dar și mai târziu, când Napoleo n afirma că "oamenii nu au alte drepturi decât
să fie guvernați", individul nu a încetat, totuși, să viseze că poate acționa independent, deși
experiența cinică îi demonstra că este incapabil de aceasta . I ndividul, în cele din urmă, condus de
rațiune, și-a dat seama că este mai liber într-o societate organizată pe baza unuin conse ns, decât în
singurătatea în care nu ascultădecâ t de el însuși. Fie că își ducea existența într-o timocrație
(conducere unică), oligarhie (c onducerea unei fam ilii) sau democrație
(conducerea de către popor), toți se considerau apți să jud ece o politică, dar foarte puțini erau cei
care o puteau crea (Socrate).
Libertatea a însemnat pentru ce tățean, la început, dreptul pur și simplu de a-și folosi inteligența cu
care era înzestrat. Prin democrație a înțeles, ulterior, posibilitate a de a pune în practică această
inteligență a sa și a tuturor, în folosul societății. Privită astfel, mișcarea politică, o succe siune de
diferite forme de conștiință spre democrație, apare ca un ve ctor al istoriei, o luptă între Spirit și
Forță, o mare aventură a omenirii, o călătorie în timp , nu fără sfârșit, dar în mod sigur 
spre o destinație încă necunoscută , datorită ambigu ităților și dificultăților de punere în op eră.
Așa se și explică de ce nici la ora actuală nu există o definiție unanim acceptată a democrației.
10