Catedra Securitate și Apă rare Națională [618929]
UNIVERSITATEA NA ȚIONALĂ DE APĂRARE NESECRET
FACULTATEA DE COMAND Ă ȘI STAT MAJOR Exemplarul nr. ____
Catedra Securitate și Apă rare Națională
CURS DE DOCTRINE POLITICO-MILITARE
Partea a V-a
– SISTEME POLITICO-MILITARE –
AUTORI:
Col.prof.univ.dr. Ion IRIMIA
Col.conf.univ.dr. D ănuț-Mircea CHIRIAC
Col.(r) conf.univ.dr. Emil ION
EDITURA UNIVERSIT ĂȚII NAȚIONALE DE AP ĂRARE
– B U C U R E ȘTI-2004 –
Cursul a fost discutat și aprobat în comisia de specialitate din cadrul Catedrei
Securitate și Apărare Naț ională
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………. 5
I. SISTEMUL POLITI C ……………………………………………………………………. 6
1. Sistemul politic în viziune politologic ă …………………………………………. 6
2. Puterea politică …………………………………………………………………………… 14
3. Doctrine politi ce contemporane ……………………………………………………. 22
II. REGIMUL POLITI C ROMÂNE SC ……………………………………………….. 33
1. Scurtă istorie a vie ții politice române ști ……………………………………….. 33
2. Coordonate ale sistem ului politic ro mânesc …………………………………. 35
III. ARMATA ÎN SOCIETATEA DEMOCRATIC Ă …………………………….. 44
1. Delimit ări concep tuale ………………………………………………………………. 44
2. Puterea politică și armata …………………………………………………………… 44
IV. TENDINȚ E DE EVOLU ȚIE A SISTEMELOR MILITARE ………….. 52
1. Aspecte de or din gene ral ……………………………………………………………. 52
2. Sistemul politico- militar al SUA …………………………………………………. 55
3. Sistemul politico-militar din Fran ța …………………………………………….. 76
4. Sistemul politico-militar al Federa ției Ruse …………………………………. 81
5. Sistemul politic al Regatul ui Unit al Marii Britan ii ……………………….. 88
6. Sistemul politic al Germaniei ……………………………………………………… 94
7. Sistemul politico-m ilitar al Ucra inei ……………………………………………. 105
V. TENDIN ȚE ȘI ORIENT ĂRI ÎN DOCTRINELE
MILITARE NA ȚIONALE ȘI ÎN CELE
ALE ALIAN ȚELOR MILI TARE ………………………………………………….. 111
1. Doctrina de lupt ă a NATO …………………………………………………………. 113
2. Doctrina militară a SU A ……………………………………………………………. 116
3. Doctrina militară a Franței …………………………………………………………. 121
4. Doctrina militară a Federației Ruse …………………………………………….. 133
5. Doctrina militară a German iei …………………………………………………….. 137
6. Doctrina militară a Ungari ei ………………………………………………………. 135
VI. ALIAN ȚELE Ș I COALIȚIILE MILITA RE …………………………………… 146
1. Tendin țe și evoluț ii în mediul de securitate global
care determin ă crearea alian țelor ș i coalițiilor militare ………………….. 146
2. Premise ale constituirii alian țelor și coalițiilor milita re ………………….. 148
3. Alianțe militare …………………………………………………………………………. 154
4. Coaliții militare ………………………………………………………………………… 160
BIBLIOGRAF IE ………………………………………………………………………………. 167
INTRODUCERE
Politologia sau știința despre politic ă ocupă un loc important între științele
sociale care studiaz ă organizarea și conducerea societ ății.
Întrucât abordarea fenomenului militar nu mai poate fi f ăcută decât într-un
cadru multidisciplinar, în care politologia este ș tiința care ofer ă cunoș tințe despre
organizarea și conducerea societ ății în ansamblul să u, stă pânirea de c ătre liderii
militari a cuno ștințelor din domeniul științelor "de grani ță" ale ș tiințelor militare a
devenit un imperativ. Domeniul militar, ca parte integrant ă a sistemului social
global, nu poate fi cunoscut și înțeles fără contextul în care există și funcționează.
Numai cunoscând ansamblul – sistemul social global – poate fi a bordat particularul
– subsistemul militar.
Prin funcțiile sale, sistemul politic organizeaz ă și conduce societatea pentru
îndeplinirea idealurilor doctrinare, creând institu ții, instrumente și strategii de
acțiune politic ă ce conțin obiectivele și direcțiile de urmat pentru celelalte
subsisteme sociale. Cunoa șterea doctrinelor și instituțiilor politice precum și
funcționalitatea acestora este necesar ă pentru liderii militari, care reprezint ă și, în
același timp, asigur ă funcționalitatea subsistemului m ilitar pentru îndeplinirea
obiectivelor stabilite de c ătre puterea politic ă precum și sistemul de rela ții ce se
stabilesc între institu ția militară și celelalte subsisteme sociale ș i, în mod deosebit,
cu cel politic.
"Armata – se precizeaz ă în Constitu ția României – este subordonat ă exclusiv
voinț ei poporului pentru garantarea suveranit ății, a independenț ei și unității statului,
a integrit ății teritoriale a ță rii și a democra ției constitu ționale"1.De asemenea, ea
"contribuie la ap ărarea colectiv ă în sistemele de alian ță militară și particip ă la
acțiuni privind men ținerea sau restabilirea p ăcii"2. Pornind de la misiunea de baz ă a
Armatei României rezult ă că militarii trebuie s ă cunoască competen țele puterii
politice în folosirea for țelor armate, doctrinele politico- militare ale statelor membre
ale Alianței Nord-Atlantice.
Cursul "Sisteme politico-militare" – cuprinde elementele de baz ă ale
sistemelor politice și militare, doctrinele politice și militare, instituț iile și
instrumentele puterii politice. Regimul politic dintr-o țară își pune amprenta asupra
misiunilor, organiz ării, înzestră rii, pregătirii și folosirii for țelor sale armate.
Cunoașterea și înțelegerea acestora de c ătre militari dau consistență caracterului
unitar al ac țiunilor politice cu cele militare , asigurând eficientizarea și controlul
civil asupra institu ției militare.
1 Constituția României, 2003, art.118 (1)
2 Ibidem
I. SISTEMUL POLITIC
1. Sistemul politic în viziune politologic ă
1.1. Aspecte de ordin general
Sistemul politic se înscrie în sfera de cuprindere a politologiei – care este
considerat ă a fi știința despre politică .
Politica (gr.polis = cetate) – act ivitate de guvernare a societ ății prin decizii
prin care se asigur ă direcționarea dezvolt ării pentru atingerea unor obiective,
mobilizarea și alocarea resurselor n ecesare, stabilitatea social ă, reglarea raporturilor
unui stat cu mediul interna țional.
Știința politică este disciplină științifică consacrat ă studiului fenomenelor
politice, descrierii ș i analizei sistemelor politice și a comportamentului politic.
Sistem politic este ansamblul stabil de raporturi și roluri sociale
instituționalizate care asigur ă exercitarea puterii (autorit ății) asupra societ ății în
întregul ei.
Societatea nu este sinonim ă cu sistemul social, ci este o totalitate complex ă
ce ia naștere ca urmare a interac țiunii diferitelor sisteme sociale (mediu-scen ă).
Sistemul politic, în viziunea lui Jean William Lapierre – este "ansamblul
proceselor de decizie care vizează totalitatea unei societ ăți globale" (în lucrarea
Analiza sistemelor politice ) sau "un sistem politic produ ce decizii obligatorii pentru
orice societate global ă.
Sistemele de activitate social ă formează împreună condițiile universale de
existență a societății umane.
Sistemele de activitate social ă sunt considerate a fi:
¾ sistemul politic – ansamblul proces elor prin care se reglementeaz ă
raporturile sociale;
¾ sistemul economic – ansamblul proceselor prin care se produc și
schimbă bunurile;
¾ sistemul ecologic – ansamblu l proceselor prin care î și amenajeaz ă
spațiul, combinat cu alte specii vii;
¾ sistemul biosocial – ansamblul proceselor prin care o popula ție umană
se menține în viață și se reproduce;
¾ sistemul cultural – ansamblul proceselor prin care membrii societ ății
comunică unii cu al ții;
¾ sistemul social.
1.2. Structura sistemului politic
1.2.1. Noțiuni introductive
Politologia a acordat o aten ție deosebit ă sistemului politic în care natura
sistemului politic, a raporturilor politice, evolu ția lor actual ă, reprezintă teme de
interes pentru analiza politic ă.
Situația politică este – după școala politologic ă franceză – un ansamblu de
date ce condiț ionează enunț ul și soluția unei probleme. Ea este condi ționată de o
serie de factori și împrejur ări, cum ar fi:
– mediul luptei politice;
– gradul de politizare a unei situa ții de fapt;
– conș tientizarea acestei realit ăți;
– dinamica procesului de politizare.
Situația politic ă se distinge prin anumite componente specifice de
recunoaștere, cum ar fi:
– problema politic ă "la ordinea zilei";
– raportul de for țe care pune în cauz ă problema respectiv ă;
– metode tehnice (instrumente) ce fac posibil ă rezolvarea problemei.
De reț inut că în descifrarea situa ției politice un rol important revine
cunoașterii structurii și ierarhiei for țelor politice care se confruntă , a obiectivelor
urmărite în evaluarea corect ă a doctrinelor ș i ideologiilor pe care le anim ă.
Societatea, în ansamblul s ău – din perspectiv ă sistemic ă – poate fi
considerat ă ca un sistem macrosocial alc ătuit dintr-un ansamblu de elemente aflate
în conexiune și interacțiune reciproc ă, având drept scop crear ea bunurilor materiale
și spirituale necesare existen ței și dezvoltării.
În interiorul acestui sistem func ționează o diversitate de subsisteme, care
luate în parte, acț ionează de sine st ătător.
Sistemul politic reprezint ă un subsistem al sistemului social global și
cuprinde concep țiile politice, instituț iile politice ș i relațiile politice prin care se
asigură organizarea și conducerea de ansamblu a societ ății, funcționalitatea ei. Ca
parte a sistemului social global, sistemul politic se afl ă în strâns ă interacțiune cu
celelalte subsisteme, slujind at ât societatea în ansamblul să u, cât ș i fiecare
subsistem în parte.
Instituțiile politice reprezint ă o component ă de bază a sistemului politic, ce
indică gradul de organizare politic ă a societății la un moment dat, și cuprind:
– statul;
– partidele politice;
– grupurile de presiune (în viziunea unor politologi).
Relaț iile politice reprezint ă acele raporturi care se stabilesc între diferite
categorii și grupuri sociale prin care se coordoneaz ă și asigură acțiunile ce vizeaz ă
satisfacerea intereselor în raport cu puterea politic ă. Exemplu: rela ții între grupuri
de indivizi, între partide și organiza ții politice, între acestea și puterea politic ă, între
națiune și naționalități (interetnice) etc.
Performan ța socială a sistemului politic este dedus ă din modul în care
instituțiile politice, prin deciziile lor, fac fa ță cerințelor ce vin din mediul intern,
intrasocietal (sistemul economic , demografic, cultural etc.) ș i din partea mediului
extrasocietal reprezentat de viaț a internațională .
Funcțiile vitale ale sistemului politic:
¾ direcționarea dezvolt ării prin decizii ce privesc ansamblul vie ții
sociale;
¾ asigurarea stabilit ății societ ății prin contracararea proceselor de
dezintegrare și haos social;
¾ adaptarea dinamic ă la schimbă rile din interiorul și din afara unei
societăți;
¾ deschiderea fa ță de tendin țele de înnoire a structurilor care dau
viabilitate sistemului.
Trăsăturile (capacităț ile) sistemului politic:
¾ reglementarea prin drept și lege în vederea controlului asupra
comportamentelor indivizilor și grupurilor sociale;
¾ mobilizarea efectiv ă a resurselor umane și materiale;
¾ distribuț ia-alocarea de bunuri, servic ii, onoruri membrilor societ ății în
funcție de criterii cât mai obiective;
¾ răspunsul ra țional și operativ la cererile și presiunile ce se execut ă
asupra sistemului.
Pentru a fi viabil, sistemul politic trebuie s ă fie:
¾ universal în destina ția și funcțiile sale, extinzându-se asupra tuturor
membrilor societăț ii;
¾ coercitiv, f ără discrimină ri, având controlul asupra respect ării
normelor și regulilor;
¾ legitim și autoritar, având dreptul de a lua decizii obligatorii pentru
toți, fiind emana ția unei operaț iuni democratice exprimate.
În funcție de modul cum reprezint ă voinț a și interesele cet ățenilor, regimurile
politice sunt:
¾ democratice;
¾ autoritare.
În raport cu modul de exercitare a puterii, distingem:
¾ regimul parlamentar-republican sau monarhic – în care parlamentul
deține un rol preponderent, șeful statului, având un rol nesemnificativ;
¾ regimul prezidenț ial, președintele fiind și șef al guvernului, fiind ale și,
atât parlamentul cât și președintele, de c ătre popor;
¾ regimul semipreziden țial – o combinat ă între primele dou ă, presupune
un președinte ales prin sufragiu universal, un prim-ministru și un guvern care
răspund în fa ța parlamentului;
¾ regimul militar – puterea politic ă este preluat ă și exercitat ă de către
cadrele militare. În func ție de împrejur ări, regimul poate fi dictatorial sau cu
caracter general democratic;
¾ regimul unanimitar – propriu sistemel or totalitare – votarea de liste.
1.2.2. Statul – ca element al sistemului politic
Statul este o institu ție vitală a sistemului politic care î și exercită autoritatea
suverană asupra unui teritoriu ș i a unei popula ții – fiind subiect de drept
internațional.
Politologic, este considerat un ansmblu de organisme politice,
administrative și judecătorești, prin care se exercit ă puterea politic ă în societate, în
cadrul unui anumit teritoriu.
Tipuri de state
După structură – raportul dintre or ganele sale centrale și locale se disting:
¾ state unitare;
¾ state federative;
¾ confedera ții de state.
Statul unitar constituie o comunitate în care puterea central ă dirijează și
controleaz ă activitățile organelor administrative locale (județ e, regiuni).
Statul federal este o comunitate de st ate nesuverane care constituie un stat
central, cu personalitate și competen țe distincte de cele ale statelor membre. În
statul federal se întâlnesc paralel organe ale puterii și ordinii de drept federale ș i
organe ale puterii de drept ale statelor membre cu delimit ări ale competen țelor.
Confedera țiile de state suverane sunt co mpuse din state membre care î și
păstrează independen ța în mod integral, competen țele statului federal referindu-se
la luarea unor decizii în comun în domeniul rela țiilor interna ționale.
Funcțiile statului:
¾ legislativă ;
¾ organizatoric ă;
¾ economică ;
¾ socială;
¾ administrativ ă;
¾ de apărare etc.
Statul de drept
Conceptul a fost invocat de Montesquieu în "Spiritul legilor", în care a
formulat celebra cerin ță că nimeni să nu fie constrâns s ă facă lucrurile pe care legea
nu-l obligă și să le facă pe cele pe care legea nu i le îng ăduie.
Trăsăturile statului de drept:
¾ supremaț ia legii;
¾ eligibilitatea organelo r puterii de stat;
¾ pluralismul politic;
¾ separația puterilor în stat;
¾ delimitarea clar ă între stat și partidele politice;
¾ respectarea drepturilor omului în concordan ță cu reglement ările
internaționale;
¾ circulația liberă a informa țiilor și persoanelor;
¾ economie de piață funcțională ;
¾ controlul societ ății civile asupra for țelor militare ș i al politicii.
Societatea civil ă este expresia formelor libere de asociere na ționale, locale,
profesionale ale cet ățenilor – asocieri care s ă fie benevole, autentice, democratice,
tolerante și, în nici un caz, controlate sau manipulate de c ătre partide sau de că tre
stat.
Trăsături ale societ ății civile:
¾ varietatea structural-organizatoric ă a elementelor sale;
¾ autonomia autentic ă;
¾ comportamentul politicos, tolerant și neviolent;
¾ simțul civic.
1.2.3. Partidele politice
Partidul desemneaz ă o grupare relativ organizat ă și stabilă care exprim ă
sintetic interesele unui grup social, le reprezint ă și le promoveaz ă în forme
specifice, luptând pentru cucerirea sau men ținerea puterii politice.
Membrii unui partid trebuie s ă:
¾ împărtășească aceeași concepție ideologic ă;
¾ subscrie la un set comun de valori social-politice;
¾ acționează pentru cucerirea puterii și aplicarea programului propriu de
guvernare.
Trăsăturile partidelor politice :
¾ caracterul con știent pronun țat (unește oameni cu acela și crez politic);
¾ caracterul de grupare social ă (servesc interesele unei grup ări sociale);
¾ caracterul istoric (evolueaz ă odată cu societatea).
Funcțiile partidelor politice:
¾ conștientizarea intereselor unor grupuri de cetăț eni și atragerea lor la
viața politică;
¾ organizarea cet ățenilor pe temeiul unor principii și reguli care concur ă
la atingerea scopului propus;
¾ formarea și pregătirea cadrelor în vederea asigur ării calificării pentru
aparatul de stat, pentru a asigura guvernarea;
¾ asigurarea guvern ării prin elaborarea de programe de guvernare;
¾ menținerea tonusului luptei politice ș i concuren ței de oferte în cadrul
opoziț iei politice.
1.2.4. Grupurile de presiune
Acestea exist ă în toate sistemele politice, dar nu sunt recunoscute oficial
sub aceast ă titulatură decât în SUA. Sunt colective de cet ățeni care ac ționează
organizat, unit, în vederea realiz ării unor scopuri comune , politice, economice,
culturale, religioase, morale etc.
Spre deosebire de partidele politice, ce caut ă explicit să cucereasc ă puterea
politică și să o exercite, grupurile de presiune nu particip ă (explicit și "la lumina
zilei") la lupta pentru cu cerirea puterii politice. Ele ac ționează indirect asupra
puterii, c ăutând să influenț eze pe cei ce de țin puterea și să nu-ș i pună proprii
oameni în locul acestora.
Elementul definitoriu al grupului de presiune îl constituie presiunea ca
tactică sau mijloc specific de ac țiune politic ă.
Tipuri de grupuri de presiune :
¾ sindicatele;
¾ asociațiile patronale;
¾ organizațiile corporatiste;
¾ asociațiile de femei;
¾ mișcările de tineret;
¾ asociațiile unor na ționalități;
¾ academii;
¾ universități;
¾ biserici;
¾ organe de pres ă;
¾ asociații ale intelectualilor etc.
Forme de ac țiune:
¾ presiunea indirect ă prin influen țarea și manipularea opiniei publice,
pentru ca aceasta s ă acționeze împotriva puterii politice;
¾ influenț area puterii politice în sensul dorit;
¾ violența (mai rar).
ANEXA NR.1
SISTEM UL POLITIC
CONCEP ȚII
POLITICE INSTITU ȚII
POLITICE RELAȚII
POLITICE SISTEMUL POLITIC
• SOCIAL-DEMOCR ATE
• NEOLIBE RALE
• CREȘTIN –
DEMOCRATE
• AUTORITARE • STATUL
• PARTIDELE
POLITICE
• GRUP URIL E DE
PRESIUNE SE REALIZEAZ Ă ÎNTRE:
• GRUP URI DE INDIVI ZI
• PARTIDE
• NAȚIUNE-NA ȚIONALIT ĂȚI
ETC.
ANEXA NR.2
STATUL – CA ELEMENT AL SISTEM ULUI POLITI C
STATE
UNITAR E STATE
FEDERALE CONF EDE RAȚII
DE STATE TIPURI DE STATE
• COMUNITATE DE
STATE
NESUVER ANE ÎN
CARE STATUL
CENT RAL ARE
COMPETEN ȚE
DISTINCT E FAȚĂ DE
STATELE MEMBRE
• PUTEREA CENTRAL Ă
DIRIJEAZ Ă ȘI
CONT ROL EAZĂ
ORGANEL E LOC ALE • COMUNTATE DE
STATE ÎN CARE
STAELE M EMBRE ÎȘI
PĂSTREAZ Ă
INDEPENDEN ȚA
• UNELE DECIZII SE IAU
ÎN COMUN LA NIVEL
CENT RAL
.
2. Puterea politic ă
2.1. Aspecte de ordin general
Termenul de putere deriv ă din verbul latinesc potere (a putea, a fi capabil,
din care au derivat substantivele potența și potestas ). Primul înseamn ă capacitatea
unui om sau lucru de a-l afecta pe altul, iar al doilea avea o conota ție dominant
socială, politică însemnând aptitudinile celor care comunicau și acționau împreun ă.
Tot de la romani re ținem distinc ția dintre putere, ca o ca litate a corpului politic și
autoritate, ca exerci țiu și calitate a guvernan ților.
În viziunea lui Jean Claude Luge n în lucrarea "Elemente de analiz ă a
sistemelor sociale" puterea politic ă este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui
sistem social dat s ă-și îndeplineasc ă obligațiile pe care le impun obliga țiile
colective, mobilizân d resursele societ ății în vederea atingerii obiectivelor propuse".
Indiferent de modul de definire al puterii politice se folosesc concepte
precum: influen ță, autoritate, domina ție, supunere, legitimitate etc.
O relație de conducere-ascu ltare sau de domina ție – supunere exist ă
începând cu familia și grupurile mici și terminând cu statele și organiza țiile
internaționale. Atunci când autoritatea se bazează pe drept cap ătă aspectul de
conducere-ascultare , iar când se bazeaz ă pe forță se prezint ă sub form ă de
dominație-supunere .
Autorităț ile publice î și manifest ă capacitatea de a decide pentru întreaga
colectivitate și de a duce la îndeplinire deciziile prin persuasiune, și chiar prin
folosirea for ței (forță legitimă, forța dreptului, for ța publică ). Forț a nu este
sinonimă cu puterea. Ea este elementul material al puterii la care puterea nu poate fi
redusă. Alături de for ță, în cadrul puterii, mai intr ă voința, inteligen ța, abilitatea.
Puterea reprezint ă o relație socială în care actorii, posesori ai unor
capacități fizice ș i intelectuale diferite, î și influențează reciproc comportamentele și
acțiunile chiar dac ă aparent influenț a are sens unic, de la autorul mai puternic spre
cel mai slab.
Puterea politic ă se caracterizeaz ă prin două elemente cadru:
• diferențierea a doi actori sociali reprezenta ți de o minoritate care
comandă (domină) și o majoritate care ascult ă (sau se supune);
• sprijinirea ei pe dou ă mijloace în a se face ascultat ă – încrederea
guvernaților în juste țea guvern ării și forța sau coerci ția.
Din studiile efectuate de la antici la contemporani s-a ajuns la concluzia c ă
puterea politic ă are o voca ție globală . Puterea politică s-a născut ca o alchimie
variabilă a voinței de domina ție și al instinctului sau voin ței de supunere. Potrivit
lui Weber se pot distinge trei tipuri de domina ție legitim ă în funcție de sursele care
o valideaz ă: dominație legal-ra țională, tradițională și charismatic ă. Prima se
bazează pe "credin ța oamenilor în legalitatea reglement ărilor hotărâte și a dreptului
de a da directive al celor care sunt chema ți să exercite domina ția prin aceste
mijloace" – Max We ber -"Economia și societatea".
Dominaț ia tradițională se întemeiază pe credinț a în "sfin țenia tradiț iilor
valabile dintotdeauna" ș i implicit, pe credin ța în legitimitatea celor care guvernează
în numele tradi ției.
Dominaț ia charismatic ă are la baz ă încrederea poporului în calit ățile
naturale și în cele pe care Providen ța le-a dăruit conduc ătorului. Petre Andrei
apreciază că "Evoluția societății și a cuget ării umane constituie un necontenit
proces de eliber ări a individului de sub presiunea total ă a autorit ății sau mai bine
zis, a unui proces de umanizare ș i autonomizare a autorit ății, căci de la forma
mistico-religioasă autoritatea a trecut la forma uman ă de azi și în loc de autoritatea
constrâng ătoare de alt ădată, impusă din exterior, avem acum autoritatea, care, de și
este exterioar ă are totuși rădăcinile sale și în sufletul nostru și își găsesc justificarea
în rațiunea omeneasc ă" – Iași 1997.
Ovidiu Tr ăznea – Știința politică. Studiu istorico-epistemologic – 1970 arat ă
că "știința politică ar fi studiul puterii, al modurilor de a o cuceri, de a o exercita și
de a-i rezista".
2.2. Puterea politic ă
Puterea politic ă este cea mai des utilizată în politologie și constituie o
tentație permanent ă pentru a permite celor care guverneaz ă satisfacerea unor
interese.
În organizaț iile prestatale exist ă puterea individualizat ă, reprezentat ă printr-
un singur șef. Odată cu evolu ția societății a evoluat ș i puterea care a devenit
întruchiparea autorit ății statului.
Scopul fundamental al puterii politice este de a asigura funcț ionalitatea
întregului corp social potrivit intereselor esen țiale ale claselor dominante în
sistemul politic dat sau în concordan ță cu interesele societ ății globale, în cazul în
care deținătorul puterii devine poporul. Altfel spus scopul său este de a asigura
existența societății și posibilitatea ei de schimbare. Georges Balandier, în lucrarea
Antropologia politic ă, consider ă că "puterea va fi definitivă ca rezultând pentru
orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o amenin ță cu
dezordinea – a șa cum aceasta amenință orice sistem".
Existența puterii politice are determin ări de ordin intern-menț inerea
echilibrului și coeziunii interne ale societ ății, dar și determin ări externe –
organizarea de alian țe și de apărare, afirmarea în raport cu exteriorul, unitatea și
coeziunea, tr ăsăturile distinctive și interesele comunit ății pe care o reprezint ă.
Puterea politic ă are ca trăsătură de bază suveranitatea – nu exist ă autoritate
superioară care să conteste deciziile sale. De ținătorii puterii politice – legislatorii și
guvernanții – având ca func ție să hotărască în numele ansamblului societ ății
globale, guverneaz ă prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, f ără a fi obligate
să se supună vreuneia din acestea" – Lapie rre, Jean William – "Eseu pentru
fundamentul puterii politice".
Scopurile politice cer ca puterea politică să fie superioar ă în raport cu
celelalte puteri sociale, s ă fie supus ă numai unor limit ări constitu ționale, numai ea
fiind investită cu putere de coerci ție. Ea se sprijin ă în primul rând pe puterea
economică . În acela și timp puterea politic ă (în special aparatul de stat) constituie
principalul sprijin în organizarea vie ții economice și în promovarea intereselor
celor care sunt de ținătorii acestei puteri.
Interdepeden ța dintre cele dou ă forme ale puterii este ilustrat ă și de faptul
că în societățile bazate pe economia de pia ță, grupurile deț inătoare ale poten țialului
economic exercită o influen ță considerabil ă asupra puterii politice.
Puterea politic ă este compus ă din:
• statul (cu puterea lui suveran ă ce se menț ine prin "for ța dreptului", dar,
uneori și prin "dreptul for ței";
• partidele politice (direct cele de la guvernare și indirect și cele din
opoziț ie);
• opinia public ă;
• mass-media.
Puterea este permanent înso țită de "puterea influen ței" – mijloc de a
amplifica acordul, toleran ța față de putere.
Pentru îndeplinirea rolului s ău, puterea are mai multe func ții:
• funcția pragmatic ă, decizional ă care const ă în elaborarea unor
programe, a liniilor directoare în care elementul esenț ial îl constituie decizia, în
conformitate cu care trebuie s ă acționeze;
• funcția organizatoric ă – stabilirea formelor organizatorice cele mai
adecvate și mobilizarea grupurilor sociale asupra că rora își exercită puterea politic ă
pentru a ac ționa în conformitate cu programul adoptat;
• funcția ideologic ă de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce
decurg din programul stabilit ș i prin care se încearc ă obținerea adeziunii indivizilor
la decizia adoptată ;
• funcția de control, de urm ărire a modului în care linia stabilit ă este
respectată și a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;
• pregătirea de speciali ști care s ă se ocupe în exclusivitate de
organizarea vieț ii sociale în conformitate cu voin ța puterii politice, îndeosebi în
exercitarea guvern ării;
• funcția coercitivă , de constrângere prin dife rite mijloace, fie pentru a-i
determina pe oameni s ă acționeze în conformitate cu cel e adoptate, fie de reprimare
a împotrivirii celor ce se opun.
Toate aceste funcț ii se realizează cu ajutorul STATULUI.
Puterea politic ă se legitimeaz ă prin mai multe modalit ăți:
• cale democratic ă (prin jocul democratic);
• revoluție;
• lovitură de stat;
• prin impunerea din afara statului;
• război.
Puterea se coreleaz ă cu autoritatea (lat.autorita s – putere de convingere).
Autoritatea reprezint ă capacitatea unei persoane sau institu ții în virtutea
unor calit ăți sau împuterniciri, de a ob ține respect și supunere și de a fi ascultate de
unul sau mai multe grupuri sociale ce le urmează și le îndeplinesc chem ările și
obiectivele.
Puterea și autoritatea sunt completare, interdependen ța lor asigurând
echilibrul, condiț iile sociale necesare progresului.
Autoritatea se deosebe ște de puterea prin aceea c ă în timp ce puterea
presupune coexisten ța atât a rela țiilor de conducere – supunere, cât și a celor de
dominare – subordonare, deci și folosirea violen ței, autoritatea este rezultatul
exclusiv al rela țiilor de conducere – supunere (supunere liber consim țită).
Autoritatea se prevaleaz ă de legi, de caracterul s ău legitim, de consensul celor ce i
se supun. Altfel spus autoritatea politică este capacitatea de a ob ține ascultare în
absența constrângerii.
Sociologul american T.Parsons consideră că "autoritatea este cadrul
instituț ional în care folosir ea puterii este organizată și legitimă".
Politologul francez – M.Duverger arată că "singura surs ă a legitimităț ii unei
puteri constă în faptul c ă ea e conform ă schemei de legitimat definit ă de sistemul
de valori ș i norme ale colectivităț ii în cadrul c ăreia se exercit ă și că asupra acestei
scheme exist ă un consens în interiorul colectivit ății".
Autoritatea se întemeiaz ă pe valori, iar pentru afirmarea ei este necesară
libertatea, cadrul so cial, democratic.
Autoritatea și legitimitatea nu pot fi recunoscute odat ă pentru totdeauna,
deoarece ele depind de concordanț a între valorile proclamate ini țial și realiză rile
ulterioare, ceea ce presupune o revizuire permanent ă a comportamentului
instituțional sau personalit ății în cauză.
Decizia politic ă reprezint ă un act de op țiune și de voință politică pentru un
anumit mod de ac țiune, din mai multe alternative disponibile, în abordarea unei
probleme de interes public.
În această categorie se includ regulile constitu ționale, legile elaborate de
parlament, politicile publice, deciziile privind rela țiile dintre state pe plan extern,
strategiile elaborate de pa rtidele aflate la putere.
Decizia politic ă reflectă raporturile de putere și rezultatul conflictelor și
negocierilor dintre for țele sociale. În procesul deciziei politice trebuie să se ț ină
seama de unele constrângeri de ordin politic, constitu țional, social economice și, de
aceea, decizia politic ă reprezint ă adesea un compromis și nicidecum o solu ție
optimă, ca în cazul deciziilor tehnice.
Exercițiul puterii
Guvernarea, din perspectiva politologic ă, este acțiunea de conducere, de
dirijare social-politic ă, de control asupra afacerilor publice. Aceste func ții sunt
îndeplinite de institu țiile de putere legislativ ă, executiv ă, judecătorească în
condițiile unei vie ți democratice, bazat ă pe participare competent ă, loialitate,
concurență politică și convergen ță a intereselor majore și a obiectivelor.
Buna funcț ionare a unui sistem democratic necesit ă: structuri și forme
adecvate de guvernare; participarea popula ției la alegeri, partide politice mature și
responsabile; un electorat bine informat; oficialit ăți competente a c ăror atribu ție
este să delibereze în cunoș tință de cauză, să respingă compromisurile și populismul.
Guvernarea se înf ăptuiește prin intermediul unor forme și structuri
organizate, legal constituite și consemnate în Constitu ție și legi, iar cutumele,
tradiț ia și reformele constitu țional-juridice s ă aibă rolul lor specific.
Regimurile politice, formele de guvernar e au caracter istoric; în lumea
antică, Aristotel le împ ărțea în: monarhie, aristocra ție și democra ție; mai târziu
Montesquieu se referea la guvernarea republican ă (puterea apar ține poporului), la
cea monarhic ă (guverneaz ă un singur om, dar în temeiul unor legi) și cea despotic ă
(guverneaz ă un singur om, dar f ără legi). Epoca modern ă a propus practicii și
teoriei politice guvern ări republicane în formele: parlamentar ă, preziden țială și
semiprezidenț ială.
Factorul legislativ
Parlamentul este o institu ție deliberativă compusă din reprezentan ți aleși
periodic, la termene stabilite conform ciclurilor electorale specifice fiec ărei țari sau
înainte de termen.
Parlamentul poate fi c onstituit dintr-o singur ă instanță sau două (unicameral
sau bicameral), cadru în care ac ționează relațiile dintre reprezentanț ii poporului și
guvernanți, forțele aflate la guvernare confr untându-se cu cele din opozi ție.
Structura unicameral ă sau bicameral ă a parlamentului are avantaje ș i
dezavantaje. Astfel bicamerismul ofer ă, pe de o parte posibilitatea de a supune unui
dublu examen proiectele de legi și de a se asigura un cadru larg confrunt ărilor de
idei, dar, pe de alt ă parte se ajunge la mă rirea timpului pentru deliberare. În cadrul
organizării bicamerale a parlamentului acestea pot avea atribu ții simetrice sau
asimetrice.
Parlamentul este institu ția care poate asigura func ționalitatea pluralismului
politic, reprezentarea diverselor interese, permi țând dezbateri solu ții cât mai bune și
asigurând realizarea cont rolului puterii de c ătre societate. În parlament continuă să
se foloseasc ă metode cum ar fi obstruc ția activității legislative, provocarea de crize
guvernamentale, folosirea abuzivă a imunității și privilegiilor parlamentare.
Factorul executiv
Puterea executiv ă, în condi țiile separ ării puterilor în stat, are rolul de a
aplica politicile ș i legile adoptate de c ătre puterea legislativ ă, funcțiile executivului
diferă de la ț ară la țară, fiind consim țite constituț ional, puterea fiind exercitat ă, fie
de președintele țării, fie de guvern ș i aparatul administrativ de stat.
În sistemul totalit ar, puterea executiv ă absoarbe puterea legislativă și
judecătorească în numele asigur ării unității de acțiune a puterii, a unit ății puterilor în stat.
După tipul de constituire se disting mai multe tipuri de guvern:
• majoritar – alc ătuit de un partid care a câ știgat alegerile;
• de coaliț ie – reunind reprezentan ți ai diferitelor forma țiuni politice în
scopul ob ținerii unei majorit ăți favorabile în parlament;
• minoritar – nu dispun de ma joritatea parlamentar ă;
• provizoriu – are un rol tranzitoriu într-o perioad ă de schimb ări politice;
• insurecțional – instituit ca ur mare a unei insurec ții contra celui
existent;
• militar – format din cadre militare, de regul ă, în urma unei lovituri de
stat sau prin ingerin țe externe.
După raportarea la respectarea legilor :
• guvern de drept – alc ătuit în concordanță cu procedurile
constituționale;
• guvern de fapt – care î și arogă autoritatea în urma unei lovituri de stat
sau în condi țiile ocupa ției străine, fără consultarea voin ței legale prin proceduri
speciale.
Guvernul poate adopta urm ătoarele acte:
• hotărâri pentru organizarea execut ării legilor;
• ordonanțe – în temeiul unei legi speciale de abilitate, în limitele și în
condițiile prevăzute de aceasta.
Aceste acte se semnează de primul-ministru, se contrasemneaz ă de miniștrii
care au obliga ția punerii lor în aplicare și se public ă în Monitorul Oficial al
României.
ANEXA NR.1
PUTEREA POLITIC Ă
PUTEREA POLITIC Ă
STATUL PARTIDELE
POLITICE OPINIA
PUBLICĂ MASS-MEDIA
ANEXA NR.2
FUNCȚIILE PUTERII POLITI CE
FUNCȚII
PRAGM ATICA
DECIZ IONALĂ
IDEOLOGICA
CONTR OL
COERCITIV Ă ORGANIZA-
TORICĂ PREG.
SPECIAL IȘTI
ANEXA NR. 3
GUVER NAR EA FACT ORUL
EXEC UTIV PUTERE A
JUDECĂTOREASCĂ FACT ORUL
LEGISL ATIV EXERCIȚIUL PUTERII
• aplică legile
• majoritar
• de coaliție
• minoritar
• provizoriu
• insurecțional
• militar
• hotărâri de a plicarea
legilor
• ordonanțe • delibe rativ
• ales dem ocratic
• structură funcțională
• confruntare de idei
• plura lism politic
• putere-opozi ție
• structuri și forme de
guvernare
• partide politice
responsabile
• participa rea
populației la alege ri
• electorat informat
• oficialități
competente
• regim politic
3. Doctrine politice contemporane
3.1. Noțiuni introductive
Doctrina – în general – reprezint ă o concep ție închegat ă coerentă, care, pe
baza, unor principii interpreteaz ă realitatea înconjură toare, reflect ă, interesele ș i
poziț ia unor grupuri și categorii sociale sau comunit ăți umane, pe care le exprim ă
prin prisma unor principii c ălăuzitoare.
Tipuri de doctrine:
o doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialit ății
lumii, idealiste exprimate prin principiul spiritualit ății lumii);
o doctrine religioase (creș tine, musulmane, budiste etc.);
o doctrine economice (economia de piață , economia centralizat ă);
o doctrine militare (de ap ărare naț ională , de hegemonie, de expansiune,
de alianță);
o doctrine politice (privesc organizarea și conducerea societ ății).
Doctrinele politice (lat. doctrina – înv ățătură) – constituie un sistem de idei,
teze, principii, concep ții cu privire la organizarea și funcționarea societ ății, la
esența puterii politice, la con ținutul, formele și mecanismele de exercitare a
acesteia, la rolul institu țiilor și a clasei politice, la rela țiile dintre guvernan ți și
guvernați.
"Sistem închegat de prin cipii care interpreteaz ă în mod coerent realitatea
politică și recomandă o modalitate de ac țiune în func ție de scopuri"
(Dicționar politic).
Rolul doctrinelor politice:
o de a explica, justifica și argumenta poziț iile și atitudinile grup ărilor
sociale ș i a conduc ătorilor lor;
o de a prospecta direc țiile de dezvoltare a statelor în care se ac ționează;
o de a promova idealurile și programele de ac țiuni;
o de a menține în echilibru sistemul social global și de a oferi alternative
la rezolvarea crizelor ap ărute și la asumarea guvern ării.
În elaborarea doctrinelor po litice se au în vedere urm ătorii factori:
o condițiile social-istorice specifice;
o nivelul de civiliza ție atins în societate sau în epoc ă;
o fenomenul politic interna țional;
o cerinț ele progresului istoric;
o tradiț iile doctrinar istorice.
Conținutul doctrinelor politice se reg ăsește în Constituț ia și legislația
statelor în programele și statutele organizaț iilor politice.
Doctrinele politice se împart în dou ă categorii:
o doctrine privind organizarea și conducerea democratic ă a societ ății
(reprezint ă voința cetățenilor și au la baz ă principiile statului de drept);
o doctrine politice privind organizarea și conducerea dictatorială a
societății (nesocotesc voin ța cetățenilor și au la baz ă principiile
statului totalitar).
Din prima categorie fac parte:
o doctrine politice liberale și neoliberale;
o doctrine conservatoare și neoconservatoare;
o doctrine democrat-cre știne;
o doctrine social-democratice.
Din categoria a doua fac parte:
o doctrina politic ă fascistă;
o doctrina politic ă comunist ă;
o doctrine politice rasiste;
o doctrine politice elitice;
o doctrine militariste etc.
Doctrinele politice tehnocratice – sunt de grani ță între cele dou ă categorii.
Ele constau în faptul c ă în organele puterii trebuie promova ți speciali știi,
tehnocrații, care să ia decizii nu în raport cu intere sele de grup ci numai potrivit cu
elementele eviden țiate de știință, făcând abstrac ție de pozi țiile diferite ale
diferitelor grup ări.
Doctrinele tehnocrate pot conduce la:
o organizarea și conducerea democratic ă a societății, când speciali știi
sunt expresia voin ței cetățenilor, când îmbină știința cu politica;
o deschiderea unor regimuri politice dictatoriale când se face abstrac ție
de factorul politic, de voin ța cetățenilor.
3.2. Tipuri de doctrine politice
Universul actual al doctrinelor politice es te refluxul ideologico-doctrinar al
transform ărilor social politice, economice, culturale parcurse de omenire în
ultimele 2-3 secole, odat ă cu intrarea acesteia, prin revolu ția industrială și
ascensiunea capitalismului, într-o nou ă etapă a evoluției societății omenești.
Saltul de la societ ățile preindustriale la cele industriale s-a împletit cu
apariț ia și evoluț ia gândirii liberale care a sus ținut ascensiunea burgheziei ș i a
orânduirii capitaliste.
Conservatorismul clasic, contrapo ndere la liberalismul democratic,
concentreaz ă, în general, intere sele cercurilor antidem ocratice, radicale ale
capitalului, latifundei, armatei. A fost reac țiunea aristocra ției feudale și a altor
categorii interesate – biseric ă, armată împotriva revoluț iei burgheze.
Apariț ia la mijlocul secolului XIX a marxismului a însemnat na șterea
socialismului revolu ționar ca doctrin ă politică a proletariatului, vizând
transformarea radical ă a societății capitaliste pe calea luptei de clas ă și instaurarea
dictaturii proletariatului.
La sfârșitul secolului al XI X-lea în cadrul mi șcării socialiste a ap ărut social-
democrația – alternativ ă reformist ă-moderată la socialismul revolu ționar.
După primul război mondial începe activizarea extremei drepte și apariț ia
doctrinelor și miș cărilor fasciste.
3.2.1. Liberalismul și neoliberalismul
Geneza sa se reg ăsește în gândirea politic ă revoluționară din Anglia
secolului al XVII și a Franței secolului al XVIII-lea considerând individul și
libertatea sa drept valorile supreme ale vie ții.
Doctrina liberală a optat, ini țial, pentru monarhia constitu țională și pentru
separația și echilibrul puterilor în stat.
Benjamin Constant sublinia c ă libertatea este triumf ul individului atât
asupra autorit ății care vrea s ă domnească prin despotism, cât și asupra maselor care
reclamă dreptul de a supune minoritatea, majorităț ii.
Societatea este format ă din indivizi liberi s ă-și satisfacă scopurile, ac ționând
din proprie ini țiativă după cum le dicteaz ă interesele, statul r ămâne un garant al
libertății individuale.
În privința economiei, valoarea suprem ă este proprietatea privat ă iar libera
concurență este pârghie a dezvolt ării. Adan Smith observ ă că în contextul pie ței
"strategiile individuale" conduse de o "mân ă invizibilă" concură pentru realizarea
fericirii tuturor.
Statul trebuie s ă asigure domnia justi ției, securitatea indivizilor și toleranț a
față de diversitatea opiniilor politice și credințelor religioase. (Rolul unui "paznic
de noapte" sau al unui "jandarm").
Liberalismul a evoluat de la cel anarhic iniț iat de Max Stirner (1805-1856)
care în lucrarea "Unicul și proprietatea sa" – 1844 sus ținea că omul este unic, un
"Dumnezeu" care trebuie elib erat din chingile societ ății. Statul, biserica, societatea
trebuie înlocuite prin "Eu".
Statul sus ținea Ludwing von Mises (1887-1983) trebuie s ă se limiteze la
anumite func ții legislative ș i poliț ienești.
Economia de pia ță este un principiu fundamental al liberalismului iar
proprietatea particular ă produce civiliza ție.
Libertatea individual ă nu trebuie s ă pună în pericol libertatea altuia.
În privința moralității se apreciaz ă că oamenii prosperă prin competi ție nu
prin solidaritate.
Toate institu țiile nu sunt rod al gândirii ci rezultat al regulilor cererii și
ofertei.
Moralitatea este dat ă de economisire, respectul propriet ății private,
onestitate contractual ă. Ea este situat ă între instinct și rațiune, stimuleaz ă
supraviețuirea iar coordonarea prin pia ță a activit ăților individuale, formeaz ă
comportamentul economic.
Neoliberalismul
Este o doctrin ă liberală reajustată în raport cu schimb ările care au avut loc pe
parcursul secolului XX pentru a spori atr activitatea doctrinei în rândurile popula ției.
S-a introdus teza regl ării sociale a ordinii sponta ne, generate de economia
de piață, cu reglementarea protec ției sociale prin m ăsuri etatiste. Raportul dintre
inițiativa individuală în economia de pia ță și rolul statului în societate a dat
substanță unei diversit ăți de forme ale neoliberalismu lui – de la cele care militeaz ă
pentru un "stat al bună stării” sau concentrarea ec onomiei prin stat, pân ă la
orientările "nostalgice" ale tezel or liberalismului clasic.
Neoliberalismul a fost fondat de c ătre Jeremie Benthan (1748-1832) și John
Stuart Mil (1806-1873).
Statul, prin func ția sa normativ ă trebuie s ă intervină pentru a crea condiț ii
proprii dezvolt ării individuale prin lupta contra ignoran ței, mizeriei, bolilor și
condițiilor proaste de locuit.
John Maynard Keynes (1883-1946) sus ține că statul prin intermediul
cheltuielilor publice – instrument prin cipal pentru orientarea economiei de c ătre stat
provoacă creșterea locurilor de muncă , iar prin impozite și alte măsuri realizeaz ă o
redistribuire a veniturilor.
Alți gânditori precum F.A.von Haylk au pus în discu ție "interven țiile
perverse" ale statului care ar crea o mentalitate de "între ținut" ce ar putea ucide
spiritul de ini țiativă ca și voința de a crea bog ăție.
3.2.2. Social-democra ția
Doctrina social-democrat ă s-a clădit pe temelia epistemic ă a evolutismului
sociologic și cea moral ă a umanismului și respectării dreptului individual de
alegere și decizie.
Teoria evolutismului sociologic susț ine continuitatea și gradualitatea
schimbării sociale, prin reforme declan șate în interiorul aceleia și ordini sociale.
Social-democra ția, reprezintă o concep ție și miș care politic ă apărută în
secolul al XIX-lea care cuprindea atât orient ări marxiste, cât și nemarxiste.
Conceptul de social-democra ție acoperă realități politice, istorice diferite în
funcție de țări, partide și particularit ăți ale luptei politice.
În esența ei, social-democra ția a pornit de la propunerea unor valori ca:
libertatea, democra ția, echitatea, justi ția, solidaritatea, autonomia, pluralismul
politic, diversitatea formelor de proprietate.
Transformarea în practic ă a acestor valori s-a impus dup ă al doilea r ăzboi
mondial când partidele de asemenea orient are au ajuns la putere. Aceasta s-a
datorat orient ării spre "o nouă ordine economic ă și socială" care a condus la o
democrație largă, la îmbinarea planific ării și concuren ței prin controlul politic al
forțelor economice, prin socializare ș i eficiență pe calea colabor ării factorilor
producției, ca și prin politici protec ționiste în domeniul social.
Valorile fundamentale ale social-democra ției sunt înscrise în triada
conceptual ă – libertate, justi ție, solidaritate – din care decurg celelalte teme ș i soluții
democratice privind rolul statului, democra ția social ă, autoconducerea,
autogestionarea politic ă socială.
Libertatea și justiț ia antreneaz ă responsabilitatea. La rândul ei,
responsabilitatea individual ă și colectivă presupune solidaritatea bazat ă pe raporturi
de echitate și comunicare între oameni.
În ideea fostului pre ședinte al R.F.G., Gustav Heineman, statul "înseamn ă
noi toț i și fiecare dintre noi în partic ular", iar W.Brandt consider ă că social-
democrația trebuie s ă conceapă statul ca o "comunitate juridic ă a poporului pe care
noi o însărcinăm să vegheze la men ținerea securit ății, libertății și justiț iei".
Autoritatea statului social-democrat trebuie s ă se bazeze pe consens și pe
constrângeri ob ținute prin aleger i libere, competen ță intelectual ă și statut moral,
care la rândul ei, trebuie s ă suporte controlul social și să poată fi revocat ă.
În plan economic se pledeaz ă pentru îmbinarea planific ării și concuren ței
prin controlul politic al for țelor economice, colaborarea mu ncitorilor la gestionarea
întreprinderilor.
Inițiativa particular ă, proprietatea privat ă sunt acceptate atâta timp cât nu se
creează inegalităț i economice, surse de conflicte sociale.
Ca teorie și practică politică de guvernare, social-democra ția are trăsături
generale, dar poart ă și semnele unor particularităț i precum în Fran ța, Germania,
Suedia, Austria, Spania, etc.
Social-democra ția a realizat, în modalit ăți diferite, un sistem politic bazat pe
factori obiectivi și subiectivi precum:
o proprietatea public ă și proprietatea individual ă;
o gestiunea social ă și cea particular ă;
o negocierea principiilor privind salarizarea;
o creditul;
o controlul investi țiilor;
o fiscalitatea;
o sufragiul universal etc.
Puterea majorit ății nu trebuie s ă facă abstracție de interesele minorităț ii.
3.2.3. Democra ția creștină
Este o mi șcare ce promoveaz ă în viața politică principiile democra ției în
asociere cu principiile filozofiei ș i eticii cre știne prin care ordinea social ă creată la
revoluția industrială a făcut ca munca s ă fie supus ă cererii ș i ofertei iar puterea
trebuie să intervină pentru a ap ăra drepturile celor slabi.
Începutul s-a f ăcut în cadrul organiza țiilor "Ac țiunea catolic ă", ulterior
apărând partidele democrat cre știne. Primul partid a fost Partidul Popular Italian
întemeiat dup ă primul război mondial de c ătre preotul Luigi Sturzo din Caltagirone
(Sicilia). Dup ă al doilea r ăzboi mondial au ap ărut numeroase partide democrat
creștine în Europa (Mi șcarea Popular ă Republican ă în Franța, Partidul Democrat
Creștin în Italia, Uniunea Democrat Cre ștină în Germania) și în America Latină
(Uniunea Civic ă în Paraguay, Falanga Na țională în Chile, Partidul Social-Cre știn în
Venezuela).
În ciuda originii sale catolice, mi șcarea democrat cre ștină nu a avut leg ături
privilegiate cu Papa. Papalitatea s-a distan țat față de orice model de "ordine social-
creștină" ceea ce a condus la deschideri c ătre creștinii necatolici care au creat
partide cu aceast ă orientare. Ele au devenit partide aconfesionale, separând câmpul
acțiunii politice de cel religios.
Doctrinar, democraț ia creștină urmărește, atât individualismul, cât și
colectivismul și se caracterizeaz ă prin repere pragmatice precum:
o echilibrarea raporturilor dintre puterea central ă și instituț iile
reprezentative na ționale și locale a c ăror activitate trebuie să prevaleze
în timp de normalitate;
o combinarea ra țională între interesul na țiunii (care este imprescriptibil)
și alianțele interna ționale convenabile, servind pacea mondial ă;
o sprijinirea autorit ății politice și juridice a statului și apărarea
autorității spirituale.
Aceste repere urm ăresc să satisfacă în plan social-politic valori precum:
proprietatea și munca; inegalitatea natural ă și egalitatea moral ă; disciplina și
libertatea; familia și statul; na ționalismul și ecumenismul etc.
Democrația creștină este un curent de centru aplicând principiile
democrației creștine pentru realizarea solidarit ății tuturor categoriilor sociale în
zonele în care tr ăiesc pe plan na țional, zonal sau mondi al (principiu opus
egoismului liberal și urii de clas ă), statul obligându-se s ă sprijine activitatea
persoanelor, autoadministrarea, l ăsând loc liber ini țiativei particulare dar și
responsabilit ății statului în realizarea binelui social.
În domeniul vie ții politice se promoveaz ă realizarea democra ției depline
pluraliste, militându-se pentru o democra ție comunitar ă, participativ ă în care
persoana uman ă să devină elementul principal, c ăreia să i se garanteze demnitatea
și libertatea.
În planul economiei și vieții sociale au fost asimilate concep țiile Școlii de la
Fribourg ale protestan ților Muller Armack și Ludwig Erhard despre economia
socială de piață. (În R.F.G. – Uniunea Cre știn-Democrat ă).
În România, orientarea democrat cre ștină este îmbr ățișată, după 1989, de
către P.N.T.C.D.
3.2.4. Naționalismul
Doctrina politic ă a naț ionalismului, derivat ă din conceptul de na țiune și din
rațiuni ale interesului na țional este politica independen ței politice și economice,
cauza suveranit ății și prosperit ății propriei na țiuni.
Naționalismul a ap ărut și s-a manifestat mai puternic în secolele al XVIII-
lea și al XIX-lea, odat ă cu formarea primelor na țiuni și în procesul consolidă rii
statelor na ționale, căpătând semnifica ții diverse și contradictorii în secolul al XX-
lea.
Doctrina na ționalistă se cere a fi analizat ă din cel pu țin două perspective:
– O prim ă perspectivă ar fi aceea în care define ște naționalismul ca
manifestare a caracterului na țional al unui popor și conștientizarea unor interese.
Din acest punct de vedere, na ționalismul îndepline ște un rol pozitiv:
industrializarea societ ăților moderne au creat terenul afirm ării naționale, iar
identitatea na țională s-a exprimat și a fost recunoscut ă în raport cu alte comunit ăți
naționale.
Naționalismul se exprim ă pe două căi care se întrep ătrund-politicul și
etnicul-echilibrul sau dezechilibrul dintre acestea putând face din na ționalism o
concepție avansat ă sau retrogral ă. Numit "sufletul politic al unui corp etnic",
naționalismul poate evolua constr uctiv sau distructiv. O politic ă îndreptată spre
lupta pentru afirmarea demnit ății naționale și a valorilor creative este constructiv ă
iar când este îndreptat ă împotriva altor na ționalități se creeaz ă terenul propice
pentru degenerarea lui în șovinism și xenofobie.
– A doua ipostaz ă a naționalismului se manifest ă prin exacerbarea
sentimentului na țional, prin intoleranță și agresivitate fa ță de alte popoare sau
grupă ri etnice. Poate deveni expresia unui etnocentrism deformat structural, care
îndeplinește un rol distructiv, devenind o mi șcare extremist ă în contradic ție cu
spiritul civiliza ției contemporane.
Național-socialismul și fascismul au combinat pân ă la delir revendicarea
puterii statului și pretinsele interese ale naț iunii, iar sub masca interna ționalismului
s-a dezvoltat o alt ă structură de aservire "o logic ă naționalistă ", care chiar dac ă s-a
transformat într-un instrument de teroare, a avut și o anumit ă atractivitate.
Doctrina na ționalismului se manifest ă, acum, contradictoriu unele curente
țin pasul cu istoria, oglindind procesele cooper ării interna ționale, altele marcând
eforturi de adaptare, iar altele caut ă să reînvie vechiul na ționalism, egoismul
național.
3.2.5. Conservatorismul și neconservatorismul
Reprezint ă o atitudine politic ă care izvor ăște din dorin ța conserv ării stă rilor
de lucruri existente. Fondator este considerat Edmund Burke (1729-1797),
politician englez care pleda pentru ap ărarea ordinii tradi ționale, sus ținând
schimbările treptate (moderate).
Conservatorismul are trei p ărți distincte:
o atitudinea fa ță de societate;
o idealul de guvernare;
o practică politică.
Conservatori știi susț in că societatea este anterioar ă indivizilor ce o compun,
ei fiind un produs social artificial.
Statul trebuie s ă fie deasupra institu țiilor autonome care- și vor păstra
principiile proprii de dezvoltare.
Conservatorismul se opune sus ținerii solu țiilor radicale în actul de
guvernare.
Neoconservatorismul desemneaz ă acele sisteme de idei care urm ăresc, fie
să adapteze la realit ățile zile idei conservatoare, fie idei conservatoare fa ță de
cerinț ele actuale ale realiz ării progresului social-general.
Conservatorismul și neoconservatorismul au în comun:
o inegalitatea social ă a oamenilor;
o elitismul;
o primatul statului în raport cu individul;
o teoria noii ordini interne a capitalismului (societatea capitalist ă liberală
a dus la omogenizarea societ ății – neputinț a de a guverna – și, de aceea,
se impune o conducere elitist ă).
ANEXA NR. 1
DOCTRI NE POLITICE
DOCTRINE POLITIC E
DEMOC RATICE DICTAT ORIALE
• LIBERALE
• NEOLIBE RALE
• CONSERVATOARE
• DEMOC RATICE
• DEMOCRAT-CRE ȘTINE
• SOCIAL-
DEMOCRATICE ETC. • FASCISTE
• COMUNISTE
• RASISTE
• MILITARISTE ETC
.
ANEXA NR.2
1. LIBERALISMUL ȘI NEOLIBERALISMUL
(Caracteristici)
A. LIBERALISMUL:
• Forma de guvernare: monarhie constitu țională, republican ă
• Statul: -domnia justi ției, securitatea și toleranț a.
-rolul -"paznic poli țienesc de noapte", "jandarm", legislativ
• Individul: -libertate deplin ă, inițiativă, protecție
-competiție, nu solidaritate
• Economia: -de piață , proprietatea privat ă
-totul este un rezultat al cererii și ofertei
• Moralitatea: -economisire, respectul propriet ății, onestitate contractual ă.
B. NEOLIBERALISMUL:
• Forma de guvernare: monarhie sau republic ă
• Statul: "stat al bun ăstării", funcție normativă în economie, via ța socială,
reprezentare interna țională
• Individul: libertate, ini țiativă, protecție, competi ție, respectul legii
• Economia: de pia ță cu pârghii de reglare ce apar țin statului
• Moralitatea: respectul propriet ății.
2. SOCIAL-DEMOCRA ȚIA
• Valorile fundamentale: libertate, justi ție, solidaritate, echitate,
autonomia, pluralismul politic, diversitatea
formelor de proprietate, eficiență , colaborare,
responsabilitate individual ă și colectivă ,
comunicare, creditul.
• Statul: democrat prin alegeri lib ere, sub controlul social, protec ția
socială.
• Economia: îmbinarea planific ării și concuren ței, controlul
politic în economie, pa rticiparea muncitorilor
la gestionarea întreprinderilor, ini țiativa
particular ă, proprietatea privat ă, negocierea
principiilor privind salarizarea
3. DEMOCRAȚ IA-CREȘTINĂ
• Promoveaz ă: principiile democra ției în asociere cu
principiile filozofiei eticii cre știne
• Principii: echilibrarea raporturilor dintre puterea central ă
și cele locale;
combinarea ra țională a interesului na țiunii cu
cel interna țional;
sporirea autorit ății politice ș i juridice a statului
în apărarea autorit ății spirituale;
• Valori: proprietatea și munca, inegalitatea naturală și
egalitatea moral ă, disciplina și libertatea,
familia și statul, na ționalismul și
ecumemismul, solidaritatea tuturor categoriilor
sociale, demnitatea persoanei.
• Statul: responsabil în asigur area binelui social, democra ția comunitară ,
pluralismul politic.
• Economia: economie social ă de piață.
4. NAȚIONALISMUL
• Promoveaz ă: valorile na ționale; independen ță, suveranitate, cultur ă,
interesul na țional, identitatea na țională .
• Statul: puternic, în m ăsură să asigure dezvoltarea na țională și dăinuirea
nației.
• Valori: demnitate na țională , valorile creș tine.
• Experimente: na țional-socialismul, fascismul.
II REGIMUL POLITIC ROMÂNESC
1. Scurta istorie a vie ții politice române ști
Viața politică românească poate fi apreciat ă ca integrat ă atât genetic cât și
evolutiv în coordonatele celor două „valuri” pluripartidiste europene. Sistemul
politic în România s-a n ăscut în efervescen ța ideologică pașoptistă și unionist ă, ale
cărei deziderate erau prezentate de spiritul modernist-capitalist, de realizarea
statului naț ional unitar și, implicit, de dorin ța emancip ării față de spiritul
conservator feudalist, fa ță de politica imperial ă țaristă, habsburgiv ă și otomană –
ce se confruntau în spa țiul geopolitic românesc . Până la cristalizarea partidelor
moderne, moment indisolubil lega t de statuarea regimului constitu țional
(Constituția din 1866), via ța politică din România, asemenea celorlalte țări
europene, a cunoscut existen ța formațiunilor protopolitice , precum „Fr ăția”,
„Partida Unionist ă” „Astra” etc. restructurate organiza țional și pragmatic și care
împleteau acțiunea politic ă cu cea cultural ă, socială și economic ă. Faza
„preistoriei” partidelor politice române ști se înscrie în univers alitatea procesului de
apariț ie și afirmare a institu țiilor politice, a partidismului.
Primele partide din istoria modern ă a României iau na ștere în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea – PNL, creat la 24 mai 1875 condus de personalit ăți
politice ca: I.C.Br ătianu, C.A.Roseti și D.Struza, respectiv Partidul Conservator,
înființat la 3 februarie 1880, condus de oameni politici ca: L.Catargiu,
Em,C.Epureanu, Gr. Can tacuzino, P.P.Carp și T.Maiorescu.
Activitatea P.N.L. și P.C. în via ța româneasc ă a statuat bipartidismul și
rotativa guvernamental ă ca formul ă a sistemului politic („primul val partidist”) cu
urmări benefice pentru evolu ția și consolidarea unit ății statului român modern.
Către sfârșitul secolului al XIV-lea cre ște diversitatea op țiunilor politice
reclamate de interesele noilor for țe social-politice. Ca reprezentant al muncitorilor,
apare în 1893 P.S.D. al Muncitorilor din România.
Semnele crizei sistemului politic românesc, specifice trecerii în al doilea
„val” al pluripartidismului de factură european ă, au avut conota ții particulare
determinate în primul rând de r ealizarea obiectivului major al des ăvârșirii unității
naționale . Dac ă până la 1918 forț ele politice române ști se intersectau în sfera
politicii unit ății naționale, dup ă această dată , în noile condiț ii sociale, economice și
administrative, politice și interna ționale, se deschi de un câmp larg
pluripartidismului concretizat de tendin țele de reprezentare diferen țiată a
intereselor grupurilor sociale. Chestiunile cardinale ale societ ății române ști devin
reforma agrar ă și reforma electoral ă care necesit ă soluții.
Sistemul politic în perioada interbelic ă s-a caracterizat printr-un „boom” al
partidelor, specific pluripartidismului și, totodată , pluralismul politic statuat prin
noua Constitu ție a României din 1923. Muta țiile produse pe arena politic ă au fost
reliefate, pe de o parte, de dispariț ia unor for țe devenite irelevante politic, cum a
fost cazul Partidului Conservator (după reforma din 1921), iar, pe de alt ă parte de
mozaicarea spectrului politic prin noi apari ții, diziden țe și regrupă rii politice.
Pe scena politic ă româneasc ă interbelic ă, P.N.L . s-a aflat permanent în
concurență cu P.N.T., format în 1926 prin fuziunea Partidului Na țional Român (I.
Maniu) și Partidul Țărănesc (I. Mihalache) și care practic a ocupat locul Partidului
Conservator, dispă rut din via ța politică. Ală turi de aceste partide au acț ionat și alte
partide de centru ca Partidul Popor ului (Al. Averescu), Partidul Ță rănesc
Democrat, Partidul Țărănesc Radical, Partidul Na țional – N. Iorga (din 1932
Partidul Na ționalist-Democrat), Partidul Liber-Democrat.
Dreapta politic ă era reprezentat ă de tendinț ele conservatoare
restauraționiste (în special după 1930) sub forma dezidentelor provenite din zona
centrală a esicherului politic, Partidul Agrar-C.Argetoianu, Partidul Na țional Agrar,
Partidul Na țional-Cre știn, Partidul Naț iunii; în timp ce stânga cuprindea Partidul
Social Democrat, devenit în 1918 Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist al
Muncii, Partidul Socialist – Popovici, partidul Social-Democrat – C. T. Petrescu
(1927).
De asemenea, perioada interbelic ă a cunoscut și existența extremelor
politice reprezentate de Partidul Comunist Român (1921) afiliat Interna ționalei
comuniste și scos în afara legii de P.N.L. în 1924, precum și partidul Na țional
Democrat-Creș tin (Liga Ap ărării Naționale Cre știne, dup ă 1923), Legiunea
Arhanghelului Mihail (1927), devenită în 1930 „Garda de Fier” și ulterior „Totul
pentru Țară”.
Din cele prezentate rezult ă că sistemul politic în perioada interbelic ă a
fost un regim democratic fundamentat pe principiile pluripartidismului și
parlamentarismului . Principala limit ă s-a dovedit a fi incapacitatea de a bloca
tendințele politicianiste și evoluț iile spre totalitarism.
După 1938 regimul politic românesc a intrat într-un proces de involu ție,
inițiat de instaurarea di ctaturii regale. Constitu ția carlist ă a anulat de jure
pluripartidismul. Ulterior, procesul refacerii pluripartidismului a fost frânat de
antrenarea României în cea de-a doua conflagra ție mondial ă, când via ța politică se
desfăș ura în condi țiile dictate de rigorile r ăzboiului.
După război, a fost reactualizat ă Constituția din 1923 și reluată activitatea
partidelor politice în condiț iile în care România a intr at sub sfera de influen ță a
URSS.
Intrarea P.C.R. în structura puterii și acapararea acesteia a fost echivalentă
cu eliminarea concomitent ă a pluralismului politic (constitu țiile socialiste – 1948,
1952 și 1965; propaganda de tipul „cine nu e cu noi este împotriva noastr ă”) ca
principii și valori fundamentale oric ărui regim democrat. Regimul politic comunist
a reprezentat în evolu ția contemporan ă a României acea sincopă istorică a că rei
caracteristic ă a fost instituirea sistemului monopa rtidist, în forma „partidului unic
conducător” și a monolitismului ideologic, cu toate consecin țele care au decurs
pentru individ și societate.
Implozia social ă produsă în estul european la sfâr șitul anului 1989
semnifică, în plan politic, revenirea la tradi țiile democratice, la normalitatea
funcționării mecanismelor specifice pluralismului și pluripartidismului în societate.
Procesul de trecere de la regimul politic monopartidist la cel pluripartidist a fost
conștientizat ca o necesitate a restructur ării societății române ști și ca o condi ție
sine-qua-non a libertăț ii de opțiune și de asociere politic ă a indivizilor. Aceste
deziderate politice au fost cuprinse ș i sistematizate, al ături de alte obiective sociale
ce reclamau rezolvarea stringent ă, în Proclama ția Consiliului Frontului Salvă rii
Naționale, din 22 decembrie 1989.
Pluripartidismul românesc devenea realitate, cuprinzând, atât partidele
tradiț ionale reînființ ate, cât și noi forma țiuni politice. Astfel, pân ă la constituirea
Consiliului Provizoriu al Unit ății Naționale (C.P.U.N.) existau deja legalizate 30 de
partide politice. Explozia politic ă a permis formarea unui num ăr mare de partide ce
a depășit limitele optimului func țional al regimului parlamentar pluralist.
2 Coordonate ale sistemului politic românesc
Sistemul politic este alc ătuit din ansamblul rela țiilor politice, institu țiilor și
organizațiilor politice, cât și din concep țiile privind modul de organizare și
conducere a societ ății.
2.1. Sistemul politic românesc – 1866
Coordonate de baz ă:
a) Teritoriul:
9 stat indivizibil;
9 teritoriu inalienabil;
9 nu se poate coloniza cu popula ția de gintă străină;
9 teritoriul este împă rțit în județe, plăș i, comune.
b) Drepturile românilor :
9 libertatea con științei, învățământului, presei, întrunirilor;
9 toți românii sunt egali în fa ța legii;
9 nimeni nu poate fi oprit, arestat decât în virtutea unui mandat
judecătoresc care este comunicat la arestarea sau în 24 de ore dup ă arestare;
9 domiciliul este inviolabil;
9 nu poate fi confiscat ă averea;
9 pedeapsa cu moartea, numai în timp de r ăzboi;
9 presa nu poate fi suspendat ă sau suprimat ă;
9 delictele de pres ă se judecă de juriu, afar ă de cele contra Regelui și
Familiei Regale sa u contra suveranilor statelor str ăine, care se judec ă după dreptul
comun de c ătre tribunalele ordinare;
9 secretul scrisorilor este inviolabil;
9 dreptul de întrunire pa șnică, fără arme;
9 dreptul de asociere.
c) Puterile statului :
Puterile statului eman ă de la na țiune și se exercită prin delegare de
competen ță:
Puterea legislativ ă se exercit ă colectiv de că tre Rege și Reprezentanț a
națională , care se compune din:
9 Senat;
9 Adunarea Deputa ților.
Inițiativa legislativ ă o poate avea oricare din cele trei puteri ș i este supus ă
sancțiunii Regelui dup ă ce a fost aprobat ă în cele dou ă Adunări.
Puterea executiv ă este încredin țată Regelui și miniștrilor să i.
Puterea judec ătorească se exercit ă de curț i și tribunale. Hot ărârile și
sentințele lor se pronun ță în virtutea legii și se execut ă în numele Regelui.
2.2. Sistemul politic românesc – 1923
a) Teritoriul :
9 Regatul României este un stat na țional unitar și indivizibil;
9 teritoriul este inalienabil;
9 teritoriul nu se poate coloniza cu populaț ii de gintă străină;
9 teritoriul se împarte în jude țe și comune;
b) Drepturile românilor :
9 românii fă ră deosebire de origine etnic ă, limbă sau religie se bucur ă
de libertatea con științei, învățământului, presei, întrunirilor, de asociere și alte
drepturi stabilite prin legi;
9 drepturile politice ale femeilor se vor stabili prin legi votate cu dou ă
treimi iar cele civile sunt egale cu ale b ărbaților;
9 românii sunt egali în fa ța legii;
9 titlurile de nobleț e nu sunt permise în statul român;
9 libertatea individual ă este garantat ă;
9 arestarea se face în virt utea legii cu mandat judec ătoresc și
comunicarea acestuia imediat sau în 24 ore;
9 domiciliul este inviolabil;
9 nu se pot confisca averile;
9 pedeapsa cu moartea, numai în caz de r ăzboi;
9 Biserica ortodox ă și cea greco-catolic ă sunt biserici române ști;
Biserica ortodox ă este neatârnat ă și își păstrează unitatea cu biserica ecumenic ă a
Răsăritului în privin ța dogmelor;
9 învăță mântul primar este obligator și gratuit în școlile statului;
9 libertatea deplin ă a comunic ării;
9 extră darea refugia ților politice este oprit ă.
c) Puterile statului :
Toate puterile statului eman ă de la na țiune, care exercit ă puterea prin
delegarea din partea aleg ătorilor:
9 Puterea legislativ ă se exercit ă colectiv de c ătre Rege și Reprezentan ța
națională (Senatul și Adunarea Deputa ților):
inițiativa legislativ ă aparține celor trei puteri;
legile se supun sanc țiunii Regelui dup ă ce au fost votate în
cele două camere;
promulgarea legilor se va face prin grija ministerului
justiț iei, care este purtă torul marelui Sigiliu al Statului.
9 Puterea executiv ă aparț ine regelui și miniștrilor să i.
9 Puterea judec ătorească – Curtea de casa ție și justiț ie (la nivelul
național)
2.3. Sistemul politic românesc – 1991 (2003)
a) Principii generale:
1. România este stat na țional, suveran și independent, unitar ș i
indivizibil;
2. forma de guvern ământ este republica;
3. România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea
omului, drepturile ș i libertăț ile cetățenilor, libera dezvoltare a personalităț ii umane,
dreptatea ș i pluralismul politic reprezint ă valori supreme și sunt garantate;
4. suveranitatea na țională aparține poporului român, care o exercit ă prin
organele sale reprezentative și prin referendum;
5. teritoriul este inalienabil și este organizat administrativ în comune,
orașe și județe;
6. pe teritoriul statului român nu pot fi str ămutate sau colonizate
populații stră ine;
7. pluralismul în societatea româneasc ă este o condi ție și o garanț ie a
democrației constituț ionale;
8. simbolurile na ționale sunt: drapelul, ziua na țională , imnul na țional,
stema țării și sigiliul statului;
9. limba oficială este limba român ă;
10. cetățenii sunt egali în fa ța legii: nimeni nu este mai presus de lege
(Art.16, aln.2);
11. funcțiile publice pot fi ocupate numai de c ătre cei care au cet ățenia
română și domiciliul în România;
12. cetățenii U.E. în condiț iile aderării României pot alege și să fie aleși
în autoritățile administraț iei publice locale conform legii organice;
13. în materie de drepturi ale om ului, au prioritate reglement ările
internaționale la care România este parte, excep ție fiind când cele interne sunt mai
favorabile;
14. libertatea individual ă și siguranța persoanei sunt inviolabile;
15. dreptul la via ță și integritate fizic ă și psihică sunt garantate;
16. dreptul la libera circula ție în țară și în străinătate este asigurat;
17. reținerea pân ă la 24 ore, arestarea preventiv ă până la 30 zile cu
prelungiri de câte 30 zile, total nu mai mult de 180 zile;
18. inviolabilitatea domiciliului;
19. libertatea con științei;
20. libertatea de exprimare;
21. dreptul la informa ție;
22. dreptul la înv ățătură – învățământul general este gratuit ș i obligatoriu;
23. învăță mântul de stat este gratuit;
24. libertatea întrunirilor;
25. dreptul de asociere;
26. interzicerea muncii for țate;
27. proprietatea privat ă este garantat ă;
28. cetățenii stră ini și apatrizii pot fi propriet ari ai terenurilor – lege
organică;
29. obligația statului de a asigura cet ățenilor un nivel de trai decent.
b) Autorit ățile publice:
• Parlamentul;
• Președintele României;
• Guvernul;
• Administra ția publică:
Administra ția publică centrală de specialitate:
9 Ministerele;
9 Alte organe de specialitate;
9 Forțele armate;
9 Consiliul Suprem de Ap ărare a Ță rii.
Administra ția publică locală:
9 Autorităț i comunale ș i orăș enești (consiliile locale și
primarii);
9 Consiliul jude țean;
9 Prefectul.
• Autoritatea judec ătorească:
Instanțele judecătoreș ti:
9 Consiliul Superior al Magistraturii;
9 Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie;
9 alte instan țe judecătorești.
Ministerul Public – prin procurori constitui ți în parchete.
A. Parlamentul României:
Rolul: organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate
legiuitoare a țării.
Compunere: Camera Deputa ților și Senat
Alegerea: prin vot unive rsal, direct, secret și liber exprimat pentru o
perioadă de 4 ani care se prelunge ște pe timp de mobilizare, r ăzboi, stare de asediu
sau de urgen ță.
Organizarea intern ă: – prin regulament propriu:
9 birou permanent;
9 președinte;
9 grupuri parlamentare;
9 comisii permanente, de anchet ă sau speciale.
Camerele lucreaz ă în ședințe separate și în ședințe comune (Art.65).
Sesiunile sunt ordinare – februarie-iunie ș i septembrie – decembrie – și
extraordinare la cererea Pre ședintelui României, a birourilor sau a cel pu țin o
treime din num ărul deputa ților.
Categorii de legi:
• legi constitu ționale – de revizuire a constitu ției;
• legi organice prin care reglementeaz ă sistemul electoral, org. și
funcționarea partidelor politice, re ferendumul, org. Guvernului și C.S.Ap.T.,
regimul st ării de asediu și a celei de urgen ță, organizarea Consiliului Superior al
Magistraturii, instan țelor judec ătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi,
regimul cultelor, organizarea înv ățământului etc. (Art.73)
• legi ordinare.
Adoptarea legilor:
• legile organice cu votul majorit ăți membrilor fiec ărei Camere;
• legile ordinare – cu votul majorit ății membrilor prezenț i din fiecare
Cameră;
Medierea: Se face de c ătre comisia de mediere sa u prin dezbaterea comun ă
a camerelor Parlamentului.
Promulgarea: o face Pre ședintele României în 20 z ile de la primirea ei.
Intrarea în vigoarea a legilor: la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial
al României.
B. Președintele României:
Rolul: reprezint ă statul român ș i este garantul independen ței naționale, al
unității și al integrit ății teritoriale a ță rii. Exercită funcția de mediere între puterile
statului, precum și între stat și societate. Vegheaz ă la respectarea Constitu ției și
buna func ționare a autorit ăților.
Alegerea Pre ședintelui: prin vot uni versal, egal, secret și liber exprimat
(pentru perioada de cel mult două mandate, fiecare cu durata de 5 ani).
Validarea mandatului: de c ătre Curtea Constitu țională.
Numirea Guvernului: desemneaz ă un candidat pentru func ția de prim-
ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Atribuț ii în domeniul ap ărării:
9 este comandantul forț elor armate ș i președinte al C.S.Ap.T.;
9 poate declara, cu aprobarea prealabil ă a Parlamentului, mobilizarea
parțială sau general ă a forțelor armate în cazuri excep ționale și
supune aprob ării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
9 ia măsuri pentru respingerea agresiunii și aduce la cuno ștință
Parlamentului prin mesaj;
9 instituie starea de asediu sau de urgen ță și solicită încuviin țarea
Parlamentului în cel mult 5 zile.
Actele Pre ședintelui: Decrete, contrase mnate de primul ministru și publicate
în Monitorul Oficial al României.
C. Guvernul României:
Rolul: potrivit programului de guvern are aprobat de Parlament, asigur ă
realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea general ă a
administra ției publice.
Structura: prim-ministru, mini ștri și alți membri stabili ți prin lege organică .
Investitura: candidatul este desemnat de c ătre Președinte în urma consult ării
partidului majoritar sau a partidelor parl amentare. Candidatul cere în termen de 10
zile de la desemnare votul de încred ere al Parlamentului asupra programului și a
listei Guvernului. Se dezbat în ședința comună și se acord ă încrederea cu votul
majorității parlamentarilor. Depune jur ământul în fa ța Președintelui României
(Art.104).
Președintele României nu îl poate revoca pe primul ministru.
Actele Guvernului: hot ărârile se emit pentru organizarea execut ării legilor,
iar ordonanț ele în temeiul unei legi speciale. Se semneaz ă de primul-ministru și se
contrasemneaz ă de ministrul respectiv, apoi se public ă în Monitorul Oficial al
României.
D. Partidele politice:
Din punct de vedere ideologic, partidel e pot fi grupate în câteva sfere de
doctrine contemporane:
9 liberalismul;
9 creștin-democra ția;
9 social-democra ția;
9 ecologismul;
9 naționalismul etc.
Din cele 161 partide înregistrate pân ă la 01.10.1994, o parte din ele sunt
lipsite de o concepț ie ideologic ă proprie (Partidul Liber Schimbist, Partidul
Democrat al Muncii Agricole etc.).
Din punct de vedere al sferei de cuprindere teritorial ă pot fi clasificate în:
9 partide na ționale;
9 partide regionale;
9 partide zonale;
9 partide fictive.
Aproape toate partidele române ști sunt crea ția efervescen ței revoluționare,
creații ad-hoc bazate pe anturajul liderilor politici și numai în mică măsură pe
relația normal ă grup social-partid politic.
Anomia (dezordinea) a fost determinat ă de spargerea spontan ă a
monolitismului ideologico-partidist practicat de regimul comunist și susținută, atât
de lipsa maturit ății și experien ței democratice a oamenilor, cât și de reacția de a
respinge nediferen țiat orice form ă de ideologie.
Partidismul românesc a alimentat mozaicarea excesiv ă a societ ății,
suprapolitizarea și instabilitatea structural ă a partidelor (spectrul larg al
dezidentelor, frac ționările și reorganiz ările conjuncturale) sau altfel spus cre șterea
entropiei sistemului politic și social global.
Morfologia partidelor politice relev ă formalismul procesului de na ștere a
pluripartidismului, preponderen ța cantității în defavoarea calit ății, ca ș i efectele
politice ș i sociale ce s-au f ăcut simțite.
Lipsa de maturitate a clasei politice a afectat voin ța și conducerea
eforturilor asupra intereselor fundamentale ale țării, a marilor prob leme care ar fi
permis elaborarea unei concep ții clare privind realizarea reformei și intrarea
României în familia st atelor democratice.
Actul de na ștere a sistemului pluripartidist a fost Decretul-lege
nr.8/31.12.1989 care a avut o dimensiune teleologic ă în sine reînnodarea tradi țiilor
democratice și legitimarea puterii politice, fiind finalit ăți colaterale sau chiar
secundare ale procesului. A fost maximalizat ă concuren ța interpartinic ă în vederea
accesului la putere. Ritmul apari ției partidelor politice a fost foarte alert, astfel c ă în
perioada 22.12.1989 – 20.05.1990 au ap ărut peste 80 de partide.
Actul politic s-a caracterizat prin labilitate, ambiguitate și în final, prin lipsă
de eficien ță. Ca urmare în opinia publică politicul a fost redus doar la func ția sa
electorală ce a avut ca efect scă derea constant ă a autorit ății și a credibilităț ii
politicului.
Inconștiența actului politic, criza clasei politice, lipsa experien ței
democratice a politicienilor, abandonarea principiilor și valorilor morale conjugate
cu complexitatea tensionat ă a tranziției au condus la o adev ărată restaurație a
politicianismului interbelic.
ANEXA NR. 1
SISTEM UL POLITIC ROMÂNESC – 1923
PUTERILE STATULUI
Puterea
judecătorea scă
REGELE Puterea
executivă
Adunarea
deputaților Puterea
legis lativă
Reprezentan ța
națională
Senatul
ANEXA NR.2
SISTEM UL POLITIC ROMÂNESC – (2003)
Parlam entul Președintele Guvernul Administrația
publică Autoritatea
Judecătorească
Senat Camera
Deputaților • Prim -ministru;
• Miniștri;
• alți repreze ntanți. • Insta nțele jude cătorești;
• Ministeru l Public;
• Consiliu l Suprem al
Magistraturii.
Administrația publică
centrală de
specialitate Administrația
publică loca lă • Președinte
• Birou permanent
• Comisii
• Grupuri p arlamen tare
• Ministerele
• Alte organe de
specialitate
• Forțele armate;
• C.S.Ap .T. • Autorități comunale și
orășenești (consiliile
locale, prim arii)
• Consiliul județean
• Prefect ul AUTORIT ĂȚILE PUBLICE
III ARMATA ÎN SOCIETATEA DEMOCRATIC Ă
1. Delimit ări conceptuale
În compunerea sistemului social global intr ă, alături de subsistemul politic,
economic etc. și subsistemul militar. Armata este componenta de baz ă a
subsistemului militar și se află într-un ansamblu complex de rela ții cu celelalte
subsisteme.
Societatea este considerat ă o totalitate complex ă ce ia naștere ca urmare a
interacțiunii diferitelor sisteme sociale.
Societatea civil ă este expresia formelor libere de asociere na ționale,
regionale, locale, profesionale ale cet ățenilor – asocieri care s ă fie benevole,
democratice, tolerante ș i necontrolate sau manipulate de c ătre stat sau partidele
politice.
Armata este o institu ție cu un sistem propriu de organizare, conducere ș i
ierarhizare, a c ărei activitate se desf ășoară în conformitate cu prevederile legilor
statului, regulamentelor militare, ordinelor și dispoziț iilor comandan ților și șefilor.
Organizarea, caracterul și evoluț ia armatei sunt determinate de:
− tipul și forma puterii de stat;
− progresele în domeniul științei și tehnicii;
− posibilitățile economice, tehnico- științifice și democratice ale fiec ărui
stat;
− politica intern ă și externă a acestuia;
− tradiț iile și specificul na țional al fiecă rui popor;
− poziț ia geografic ă, dimensiunile și caracteristicile teritoriului țării.
Armata permanent ă presupune:
− existența unui corp de comand ă profesionalizat, care organizeaz ă și
conduce trupele în conformitate cu directivele puterii de stat:
− aplicarea integral ă și continuă a normelor vieț ii și activității militare;
− disciplina militar ă fermă;
− continuitatea instruirii;
− înzestrarea cu tehnic ă și armament adecvate.
2. Puterea politic ă și armata
La scară socială puterea este rezultanta cumul ării mai multor factori
materiali și spiritual: economici, sociali, culturali, ideologici, tehnico- științifici,
geo-spațiali, demografici, ps ihici, morali, religio și etc.
Julien Freund în lucrarea „Esenț a politicii” – 1965 întrebându-se unde este
puterea, r ăspunde: „Ea este în sindicate, în pres ă, partide, asocia ții de toate felurile,
în academii ș i laboratoarele tehnice și științifice, ea este în guvern”.
Puterea este poten țialitate, for ță latentă și exprimă abilitatea de a folosi for ța
într-o anumit ă situație socială. În compunerea puterii, dup ă părerea unor anali ști,
intră averea, for ța și știința.
Puterea este voin ța și presupune inteligen ță, prestigiu, autoritate, fermitate,
iar forța reprezint ă puterea în ac țiune, aplicarea puterii acolo unde nu se reu șește
prin alte ac țiuni.
Forța reprezint ă ansamblul mijlo acelor de coerci ție, presiune, distrugere
folosite de voin ța politică pentru men ținerea unei ordini sociale date.
În mod curent, în practic ă, mai ales în sfera rela țiilor dintre state, interesele
se promoveaz ă prin mijloace politice nonviolente (juridice, ideologice, morale) și
se bazeaz ă în principal pe tratative, fiind reduse în ultim ă instanță la diploma ție,
înțeleasă ca „artă de a convinge f ără a întrebuin ța forța”. Defini ția lui Clausewitz
conform că reia „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace” – sugereaz ă că
acesta nu apar ține, în mod normal politicii. Da r, în compunerea puterii intr ă forța,
nu neapărat în forma sa violent ă. În teorie, dar ș i în practic ă s-a acceptat ideea c ă
puterea politică este tipul suveran de putere care poate dispune de toate
mecanismele institu ționale pașnice și nepașnice pentru exercitarea dreptului să u
legitim de a guverna . Deci, ei îi apar țin deopotrivă atât mijloacele noviolente cât și
cele violente, cadrul normativ – ju ridic fiind cel care impune restric ții în folosirea
lor.
Întrebarea care se pune în rela ția putere politic ă – armată este dacă armata
este cu adev ărat un instrument (mijloc) al po liticului sau este independent ă de
aceasta? Din dorin ța de a legitima „ științific” subordonarea armatei de c ătre puterea
politică, definiț ia lui Clausewitz, a fost teoretizat ă în sensul c ă armata este mijloc al
politicii . Consecin țele practice nu au fost întotd eauna benefice, mai ales în
societățile nedemocratice, când armata a fost înregimentat ă în slujba unor partide
aflate la putere.
În societ ățile democratice exist ă pârghiile juridice necesare pentru ca
armata să nu poată fi angajat ă în alte ac țiuni decât cele constituț ionale. Armata face
politica țării, se subordoneaz ă voinț ei poporului și este folosită ca ultim ă soluție
pentru ap ărarea intereselor na ționale.
Având în vedere de limitarea putere-for ță se naște întrebarea cum este mai
corect să folosim pentru factorul militar , termenul de „ putere militar ă” sau „ forță
militară ”. La o analiz ă sumară, având în vedere modul specific de organizare ș i
funcționare a organismului militar, gra dul de înzestrare, suntem tenta ți să
considerăm că este vorba de o putere. Dar, armata nu poate exista ca o instituție
total autonom ă, idependentă față de orice sistem de control social și nu dispune de
libertatea deplin ă de a folosi acest poten țial potrivit op țiunilor propriei conduceri.
Armata ca institu ție este investit ă cu o anume împuternicire, delegare de
competen ță, dar și cu un sistem de restric ții și constrângeri care-i îngr ădesc
libertatea ș i o fac dependentă de puterea politic ă.
Domeniul militar este un subs istem care se supune coordonă rii puterii
politice, ridicat ă de votul electoratului la gradul de nucleu legitim în jurul c ăruia
gravitează toate celelalte subsis teme ale puterii. Dacă puterea include for ța, corect
este să apreciem c ă puterea politic ă include în conț inutul să u forța militară. Deci
armata poate fi considerat ă ca o forță militară component ă a puterii politice.
Se impune s ă facem delimitarea între puterea armat ă a unui stat ș i forța lui
militară – armata fiind una din componentel e ei. Termenul de putere armat ă are o
sferă mult mai larg ă și cuprinde: forțele armate, for țele de protec ție, conducerea,
resursele, infrastructu ra, capacitatea de opera ționalizare, generare și acțiune.
De regulă, în societate, puterea politic ă, prin legitimitatea și autoritatea sa,
are rol coordonator fa ță de celelalte domen ii, dar în situa ții speciale, eforturile pot fi
concentrate în sprijinul for ței militare, care poate fi utilizat ă în următoarele forme:
− ca mijloc principal în desf ășurarea războiului pentru îndeplinirea
scopului politico-militar;
− ca forță de descurajare în cadrul interven țiilor militare pentru
realizarea unor obiective politice limita te în care poate primi ca misiuni:
despresurarea unor institu ții, centre administrative și de
comunicaț ii;
blocarea for țelor adverse;
instituirea ordinii militare în localit ăți în baza legilor „st ării de
urgență” sau „stării de asediu”;
realizarea unor zone tampon între p ărțile aflate în conflict.
În general, poziț ia organismului militar în societate este relativ precis
delimitată, ea având subordon ări și funcții clar definite. Via ța a demonstrat c ă
armata nu r ămâne întotdeauna „imobilizat ă în cadrele juridice instituite, în situa ții
critice ea asumându- și o anumit ă autonomie ș i libertăț i, care ajung uneori până la
impunerea propriului control asupra societ ății și politicului. Pentru exemplificare
pot fi amintite: „regimul coloneilor” în Grecia, loviturile mi litare ale generalilor
Kenan Evren în Turcia și Pinochet în Chile, regimurile militare din unele state din
lumea a treia.
Deși se vorbe ște despre „apolitismul” și neutralismul” social al armatei, în
situații conflictuale fiecare parte implicat ă încearcă să o atragă în acțiuni partizane.
Situația armatei este determinat ă de natura regimului politic din societ ățile
respective: regimuri totalitare, regimuri democratice, regimuri de tranzi ție etc .
Experiența istorică evidențiază că, în multe situa ții, totalitarismul s-a asociat cu
militarismul, în unele ță ri organismul militar reprezen tând suportul puterii politice,
garantul structurilor autoritare de externe dreapt ă sau stângă . Exemple sunt date de
fascismul german și socialismul de tip oriental sovietic sau chinez.
O analiză a raportului armat ă-societate în cadrul blocului socialist r ăsăritean
evidențiază, dincolo de unele elemente comune, seriase nuan țări, atitudini și opțiuni
specifice ale diferitelor state în problemele militare, în func ție de aria geostrategic ă
și zona de influență în care se aflau. Prin armat ă s-a men ținut unitatea statului
(Iugoslavia) s-a descurajat interven ția străină (Cuba, Coreea de Nord) s-au
satisfăcut aspira ții hegemoniste (URSS).
Unele evenimente interna ționale eviden țiază că unele situa ții (intervenț iile
armatei chineze în pia ța Tienenmeu, ale celei sovietice în Țările Baltice, legea
marțială în Polonia, r ăzboiul civil în Iugoslavia etc.) for ța militară continuă să fie
folosită pe plan intern pentru ț inerea sub control a unor mi șcări sociale, etnice și
naționaliste.
Armata îndepline ște funcția militar ă a statului – func ție de echilibru social.
Toate societ ățile, inclusiv cele mai „civilizate” și-au creat instrumente
instituționalizate pentru men ținerea și dezvoltarea capacităț ii de a r ăspunde
adecvat, a descuraja și absorbi violen ța fizică, atunci când acest lucru devine
necesar și avantajos. Cu alte cuvinte, func ția militară servește gestionă rii violenței
în societate. În general, activit ățile și acțiunile militare sunt orientate împotriva
„inamicilor” interni și-sau externi, percepu ți ca atare și care atac ă sau intenț ionează
să atace puterea constitutiv ă și stabilitatea societ ății.
Funcția de baz ă a armatei r ămâne preg ătirea, descurajarea și ducerea
războiului în conformita te cu doctrina militar ă a statului a ap ărării colective în
cadrul unor alian țe sau a opera țiunilor multina ționale sub egida unor organisme de
securitate.
Derivate din aceast ă funcție sunt considerate ca importante:
− colaborarea militar ă;
− elaborarea și aplicarea doctrinei militare;
− pregătirea militar ă a populației;
− pregătirea economiei pentru ap ărare;
− pregătirea teritoriului pentru ap ărare.
Misiunile Armatei României
Misiunea fundamental ă a Armatei României const ă în apărarea intereselor
naționale ale României în condi țiile democratice constitu ționale și ale controlului
democratic și civil asupra for țelor armate. Armata trebuie s ă fie preg ătită să
prevină, să descurajeze și să contracareze o eventuală agresiune armat ă împotriva
României și aliaților săi.
Misiunile Armatei României sunt:
a) Contribuția la securitatea României pe timp de pace;
b) Apărarea României și a Aliaților săi;
c) Promovarea stabilit ății regionale ș i globale, inclusiv prin promovarea
diplomației apărării;
d) Sprijinirea institu țiilor statului și a autorit ăților locale în caz de urgen țe
civile.
(Elementele de detaliu în anexa nr.3)
În societ ățile democratice, misiunile armatei, în func ție de evolu ția
fenomenului militar sunt:
− prevenirea ș i, la nevoie, ducerea r ăzboiului;
− menținerea stabilităț ii interne și internaționale;
− asistență militară, interven ții în situații de urgen ță.
Din întreaga varietate a subiectelor armat ă-societate cea mai mult abordat ă
a fost rela ția civil-militare iar în cadrul acesteia , interesul pentru controlul civil al
armatei.
Dintre autorii cunoscu ți, Stanislav Andrewski (1968) a creat un sistem de
evaluare a rela țiilor civil-militare cu trei variabile standard: num ărul de militari
raportați la ansamblul popula ției; gradul de subordona re a armatei autorit ăților
civile; gradul de coeziune intern ă a structurii militare.
Janowitz (1971) distinge pa tru modele istorice de rela ții civil-militare:
aristocratic-feudal; statul garnizoan ă; totalitarist și democratic.
Moskos (1973) observ ă trei tendinț e majore în rela ția societății cu armata:
o tendință de adaptare a structurilo r militare la structurile și orientările civile –
„civilirea armatei”; tendin ța de evolu ție separat ă de diferen țiere între structurile
militare și cele civile – „profesionalizare” tendin ța spre modelul segmentat sau
pluralist de intersec ție între structurile militare și cele civile (complexul militar
industrial).
Luckham (1971) a dezvoltat o tipologie a rela țiilor civil-militare bazat ă pe
trei dimensiuni: puterea sau slă biciune institu țiilor civile; puterea sau sl ăbiciunea
forțelor armate; gradul de inte grare/separare între institu țiile civile și cele militare.
În funcție de aceste dimensiuni Luckham identific ă mai multe forme de control al
militarilor: obiectiv, prin aparatul statului, na țiunea înarmat ă, subiectiv, statul
garnizoan ă, statul gardian, vacuumul politic.).
Finer (1962) care consider ă că intervenția militarilor în politic ă se produce,
cel mai adesea, atunci când institu țiile politice civile sunt slabe și lipsite de
legitimitate. Încrederea exagerat ă a populaț iei în armat ă (peste 60%), specific
anumitor țări, nu este un indicator real al încrederii de care se bucur ă această
instituție conservatoare, ci poate fi un indi cator al încrederii generale a popula ției în
mecanismul politic civil.
În privința preluării puterii de că tre armat ă, Alfred Vagt procedeaz ă la
distincția dintre „modelul militar” și „modelul militarist”. „Modelul militar”
reprezintă, în esență, o concentrare eficient ă de indivizi și resurse pentru atingerea
unor obiective politice cu rezu ltatele cele mai bune, adic ă cu cele mai mici costuri
în oameni ș i resurse. Militarismul, îns ă, reprezint ă o serie întreag ă de obiceiuri,
interese, ac țiuni și concepții asociate cu arme și războaie de care, de fapt, se
plasează dincolo de adev ăratele interese m ilitare. Fapt este c ă militarismul
funcționează în așa fel încât poate împiedica și afecta chiar viabilitatea modelului
militar. („Istoria militarismului”). Semnificativ, modelul militar nu este necesar a fi
aplicat în societate de c ătre militari; el poate fi ini țiativa liderilor civili.
Problema cea mai importantă a relațiilor civil-militare r ămâne controlul
civil. Dup ă părerea lui Huntington, problema central ă a relațiilor civil-militare este
relația dintre elita militar ă profesională și puterea politic ă, dintre grupul de putere
militar și grupul de autoritate civil. C ontrolul civil nu este nici o problem ă pur
legislativă (o sarcin ă a parlamentului nici una pur executiv ă, o atribu ție a
președintelui sau a guvernului ) ea este o problem ă a democra ției și deci a
mecanismului politic.
Instituția militar ă a oricărei societ ăți este creat ă î n u r m a a c țiunii a dou ă
imperative: unul de natur ă funcț ională (a răspunde pericolelor la adresa securit ății
naționale) și celă lalt de natură societală (relația cu forțele sociale, cu ideologiile și
cu institu țiile dominante în societate).Interac țiunea acestor imperative constituie
miezul problemei rela țiilor civil-militare.
Controlul civil al armatei reprezint ă o serie de concepte, proceduri, legi,
standarde și tradiții prin care se exercit ă autoritatea politic ă civilă asupra for țelor
armate ale unei țări.
Responsabilitatea controlului civil revi ne clasei politice, în timp ce
responsabilitatea militarilor este aceea de execu ție. Legitimitatea controlului civil
este asigurat ă de legitimitatea procesului democratic (electoral) prin intermediul
căruia voința popular ă este delegat ă autorității politice.
În teoria huntingtonian ă sunt identificate dou ă forme ale controlului
civil: controlul subiectiv și controlul obiectiv.
Controlul subiectiv presupune minimalizarea puterii militarilor și utilizarea
influenț ei și prestigiului acestora pentru cre șterea puterii grupurilor civile.
Creșterea puterii unui grup civil se face, înto tdeauna în detrimentul altui grup civil
ceea ce na ște întrebarea: de partea c ărui grup civil a fost atras ă armata?
În statele unde nu exist ă control civil subiectiv, elita militar ă este dedicat ă
exclusiv grupului politic aflat la putere , liderii militari fiind oameni de partid în
uniforme, în timp ce în interiorul armatei sunt favorizate, tolerate și încurajate
orientările și ideologiile grupului politic civil de la putere.
Controlul civil obiectiv presupune maximizarea profesionaliz ării militare în
sensul că relația elita militară – conducerea politic ă conduce c ătre adoptarea unor
atitudini și comportamente reprezentative pe ntru întreaga profesie militar ă și nu
doar pentru elita generalilor. Spre deosebire de contro lul subiectiv, care are tendin ța
de a-i „civili” pe militari, de a-i transforma într-o oglind ă a statului, controlul
obiectiv încerca s ă-i „militarizeze” (profesionalizeze) și mai mult pe militari.
Îndeplinirea obiectivului „delimit ării puterii generalilor prin autoritatea
politicienilor” se poate face, a șadar, pe dou ă căi: obiectiv, prin profesionalizarea
forțelor armate și impunerea, în acest fel, a unei atitudini neutre fa ță de politic ă,
subiectiv prin atragerea milita rilor în interiorul unei op țiuni-politice.
Eficiența controlului civil se m ăsoară prin capacitatea clasei politice de a
dezangaja armata dup ă ostilități sau cu ocazia unor decizii majore (reduceri,
restructur ări etc.).
Apariț ia problemelor în rela țiile civil-militare, mai ales în cadrul noilor
democrații, este urmarea eș ecurilor guvern ărilor democratice de a promova
reformele economice și de a respecta legea și menținerea ordinei. Condi țiile
politice sunt cele care dicteaz ă natura relaț iilor civil-militare. Un regim politic civil
stabilit și instituționalizat ar putea s ă fie cu greu înlocuit de un regim militar. Nici
instituția militară nu poate s ă pună în pericol o ordine politică bine stabilit ă.
ANEXA NR. 1
RELAȚIA PUTERE POLITI CĂ-ARM ATA
ÎN REGI MUL DEMOCRATIC
ANEXA NR. 2
MISIUNILE ARMATEI ÎN
REGIM UL DEM OCRATI C
Puterea legislativ ă
Puterea
executivă
Președintele
Prim ul ministru
Guvernul
Autoritatea
Judecătorească Sistem ul
partidist Campanie
electorală Acțiunea de
guvernare Parlam entul
Armata 1 2
3
4
5 x Partidul
(Coaliția)
de
guver nământ
Armata
Statul
Prevenirea și
ducerea războiului Menținerea
stabilității
interne Asistență militară,
intervenții în
situații de urgen ță MISIUNI
IV. TENDIN ȚE DE EVOLU ȚIE
A SISTEMELOR MILITARE
1. Aspecte de ordin general
1.1. Sistemul militar – conținut (defini ție)
În general, societ ățile umane evolueaz ă istoriceș te prin corelarea
(funcțională, cvasifunc țională sau nefunc țională ) a factorilor endogeni cu factorii
exogeni. Dincolo de faptul c ă factorii endogeni ca atare (economici, politici,
spirituali) prezint ă, de-a lungul timpului și cu diferenț ieri de la etap ă la etapă, grade
diferite de corelare între ei, este de reț inut că factorii exogeni pot constitui (în
raport cu cei endogeni) un context favorizant sau defavorizat. Nu în pu ține situații,
ci dimpotrivă , de-a lungul istoriei, ac țiunea defavorizant ă a factorilor exogeni a
îmbră cat forma violen ței, a agresiunii armate.
În acest context generic, sistemul m ilitar, sub latura genezei sale, s-a
instituit drept ansamblul forț elor umane-sociale și a mijloacelor tehnico-economice
adecvate, necesare pentru ap ărarea intereselor societ ăților umane constituite și
pentru respingerea (prevenirea și contracararea) acț iunii agresive violente a
factorilor exogeni (exteriori unei societ ăți umane constituite, închegate). În acest
sens, geneza și funcționalitatea sistemului militar au devenit extrem de clare odată
cu constituirea și consolidarea entit ăților statal-na ționale.
În perspectiv ă structural-func țională , raportat la sistemul social de
ansamblu, la sistemul global, sistemul militar reprezint ă atât un subsistem al
acestuia (al ături de celelalte subsisteme – economic, politic, cultural), cât și un
cosistem (func ționalitatea sistemului militar fiind intim interdependent ă,
influenț ând și fiind influenț ată, cu funcționalitatea sistemului social-global).
1.2. Structura sistemului militar
Privit în calitate de sistem (subsistem și cosistem social), sistemul militar
cuprinde:
• structuri (militare și social-militare, în a doua categorie incluzându-se
instituții și organisme sociale care, f ără a fi propriu-zis militare, în situa ții
conflictuale realizeaz ă funcții militare);
• relații (între componentele struct urii militare, între acestea și celelalte
structuri sociale);
• procese (acte și acțiuni) și funcții specifice, în primul rând, utilizarea
violenței în relațiile dintre state și națiuni;
• valori și norme (adecvate specificului ac țiunii militare).
Din punct de vedere intrinsec militar și la nivelul unei priviri general-
sociale, structura Sistemului Na țional de Ap ărare este alc ătuită din mai multe clase
de forțe ale acțiunii militare:
• clasa forț elor armate care include for țele armate combatante din
structura Sistemului Na țional de Ap ărare. Acestea sunt împă rțite la rândul lor în
categorii de for țe armate: for țe terestre, forț ele aviației și apărării antiaeriene și
forțele navale care au în dotare armament și o susț inere logistic ă adecvate;
• clasa for țelor armate din structura celorlalte componente ale
Sistemului Na țional de Ap ărare;
• clasa forț elor umane de ansamblu (rezerviș tii, tinerii cu statut militar
potențial, cât și totalitatea popula ției civile care, în situa ții conflictuale, poate fi
angajată în acțiuni militare directe sau indirecte);
• clasa forțelor socio-economice de ansamblu (totalitatea institu țiilor și
resurselor economico-sociale ap te de angajare în caz de r ăzboi).
1.3. Func țiile sistemului militar – caracterizare general ă
Derivând din geneza sa istoric ă, afirmate pregnant odat ă cu generalizarea
existenței entităților statal-na ționale, func țiile sistemului militar sunt:
• acțiunea militar ă (funcție clasică, realizat ă în registrul bipolar
"apărare/atac", aceasta presupune, într-o succesiune gradual ă, cu interferen țe
inevitabile, parcurgerea unor etape ale ac țiunii militare precum: prevenirea
agresiunii, st ăvilirea acesteia, înfrângerea agre sorului pe terenul agresat ș i, în
ultimă instanță, realizarea r ăspunsului la agresiune prin înfrângerea agresorului pe
terenul acestuia);
• susținerea și exprimarea unor op țiuni și atitudini de politic ă externă
ale statului na țional (într-un registru ce merge de la descurajarea unei poten țiale
agresiuni pân ă la facilitarea concilierii și bunei în țelegeri între state, realizarea de
alianțe și coaliții militare);
• apărarea și consolidarea consensului na țional al politicii interne a
statelor (în caz contrar, riscându-se rupturi și disoluț ii ce pot pune în pericol
securitatea na țional-statal ă, favorizându-se direct sau indirect, agresorii poten țiali).
Funcțiile clasice ale sistemului militar înregistreaz ă transform ări, nuanțări și
completări, ca urmare a evoluț iilor geopolitice, a procesel or de schimbare calitativ ă
în acumularea armamentelor și a schimb ărilor în alc ătuirea și în opț iunile de
politică internă a statelor.
1.4. Tendin țele de evoluț ie a sistemelor militare derivate din:
1.4.1. Evolu țiile contextului geopolitic
Contextul geopolitic contemporan se caracterizeaz ă, în esență prin:
• corelarea intens ă și explicită a expansiunii economice cu mijloacele în
continuă diversificare ale e xpansiunii militare;
• multiplicarea și tendinț a de generalizare a acț iunii militare (de regul ă
preventivă , dar cu manifestare violent ă oricând posibil ă) a unor organiza ții
internaționale cu voca ție planetar ă (Organiza ția Națiunilor Unite), dar și a unor
organizații continentale (precum Uniunea European ă);
• practicarea unor corela ții mult mai strânse decât în etapele anterioare
între securitatea na țională , securitatea regional ă și continental ă și securitatea
mondială.
În consecin ță, în condi țiile mondializ ării proceselor politico-militare,
sistemele militare na ționale (inclusiv cel românesc) î și asumă tot mai explicit,
simultan cu func ția clasică a apărării naționale (în raport cu o agresiune posibil ă) și
o funcție externă , de implicare interna țională , în condi țiile legilor na ționale și în
acord cu angajamentele și acordurile interna ționale ale statelor.
1.4.2. Nivelurile actuale și de perspectiv ă ale armamentelor
După cum este știut, odată cu și după cel de-al doilea r ăzboi mondial,
războiul și-a adăugat o clasă calitativ nou ă de instrumente de luptă – armamentele
nucleare. Sub latur ă doctrinar ă, în aceast ă perioadă s-a elaborat și a fost intens
propagată teoria "descurajă rii nucleare", în virtutea c ăreia acumularea și fabricarea
a noi genera ții de armamente nucleare se justifică prin dezideratul mic șorării
probabilit ății unui conflict nuclear cu consecin țe, evident, catastrofale pentru
întreaga planet ă. Teoria, de fapt ma i veche, a descurajă rii agresorului prin
acumularea și perfecționarea mijloacelor de ripost ă explică, într-adev ăr – cu toate
că reversul ei nu este mai pu țin adevărat, riscul materializ ării tendinț ei de utilizare a
armamentelor nucleare existente nemic șorându-se, improbabilitatea relativ ă a
unui război nuclear.
Efectul paradoxal al acestei situa ții rezidă în creș terea probabilit ății de
desfăș urare a unor conflicte purtate cu arme clasice, conven ționale .
Fapt este c ă, în ultimul timp, s-au multiplicat și sincronizat conflictele și
zonele de conflict ce evolueaz ă sub pecetea r ăzboiului clasic. În asemenea condi ții,
sistemele militare na ționale îș i asumă (în urma op țiunii, de regul ă, a factorilor de
diriguire politic ă) consecinț e și deziderate precum:
• în cazul statelor posesoare de arme nucleare este depistabil efortul,
extrem de sus ținut, de perfec ționare și înnoire tehnologic ă a armamentelor
convenționale, adesea performan țele acestora apropiindu-se de puterea de
distrugere a armelor nucleare;
• în situația statelor lipsite de arme nucleare, din considerente
economice sau ca urmare a tratatelor interna ționale la care sunt parte, este vizibil ă
acțiunea dep ășirii "handicapului nuclear" atât prin dezvoltarea unor arme de
nimicire în masă nenucleare (chimice sau biologice), cât și prin sporirea, prin toate
mijloacele, a capacit ății de ripost ă activă și complet ă la eventualele agresiuni
militare desf ășurate cu armament conven țional.
1.4.3. Tranziț ia politico-economic ă și socială a unor sisteme
național-statale
În condițiile în care termenii tranzi ției, caracteristici pentru un num ăr
semnificativ de state în aceast ă etapă, descriu op țiunea pentru instaurarea statului
de drept ș i a economiei de pia ță, în contextul în care tranzi ția, prin complexitatea și
globalitatea ei, genereaz ă tensiuni și convulsii sociale, sistemul militar realizeaz ă –
în aceste condi ții, deci – noi dimensiuni și noi valen țe ale func ționalității sale.
Astfel, sistemul militar exprim ă la nivelul corela ției cu celelalte subsisteme sociale,
"o funcție de susț inere a stabilit ății sociale". În mod natural, ap ărarea și
consolidarea sensului na țional al politicii interne a statelor impune din considerente
de strategie a ap ărării naționale, stabilitatea intern ă a statelor și națiunilor.
Societățile instabile sunt, fapt verificat de istorie, vulnerabile și, tocmai prin
vulnerabilitatea lor, expuse tendin țelor agresive ale unor factori externi.
Totodată , schimbările sociale globale determin ă schimbări și în sistemele
militare (în principal, în sensul moderniz ării acestora). Ritmul și coordonatele
schimbării în societatea global ă sunt însă , de regulă , contradictorii și relativ lente
(datorită complexit ății lor ș i intereselor sociale contradict orii angajate în proces).
Armata, în sistemul militar, trebuie s ă proiecteze și să realizeze propriile
direcții și procese de schimbare, de mode rnizare, în ritmuri mai rapide . În caz
contrar, devin reale riscurile nerealiz ării de către sistemul militar a func ției de
apărare națională la nivelul de performan ță și de eficien ță, dezirabil și posibil.
2. Sistemul politico-militar al S.U.A.
Statele Unite ale Americii, conform Constitu ției sale, este o republic ă
Federală , democratic ă, o unitate indivizibil ă de 50 de state suvera ne. La nivel local,
statal și național exist ă guvernare democratic ă pentru c ă poporul este cel care
guverneaz ă, este reprezentativă pentru c ă poporul este cel care î și alege delega ții
prin scrutin liber și secret și este republican ă pentru că puterea guvernului deriv ă
din voinț a popular ă.
Constituția reprezint ă pilonul de baz ă al Uniunii și, de la adoptarea ei în
anul 1787 de c ătre Conven ția de la Philadelphia, i-au fost aduse 27 de
amendamente, dintre care ma i sunt în vigoare 25, dou ă dintre ele (18 ș i 21,
referitoare la perioada prohibi ției) fiind anulate.
Constituția proclam ă principiul separa ției puterilor în stat: Puterea
Legislativă , Puterea Executiv ă și Puterea Juridic ă-Slide 2.
a. Puterea legislativ ă este reprezentată de Congresul S.U.A. – compus din
Senat (100 membri ale și pe o perioad ă de 6 ani) și Camera Reprezentan ților (437
membri ale și pentru 2 ani) – Slide 3,4,5,6.
b. Puterea executiv ă federală este condus ă de Președintele SUA ș i constă
într-o varietate de entit ăți și organizaț ii cu larg caracter administrativ, de control și
de implementare a politic ilor statului-Slide 7.
Președintele – Slide 8,9.
– șeful statului ( și comandantul suprem al For țelor Armate);
– șeful guvernului.
Guvernul – Slide 10
Este condus de pre ședinte și execută dispozițiunile acestuia;
Departamentul Ap ărării – în cadrul Cabinetului – Slide 11,12,13,14,15,16.
Consiliul Securității Na ționale a fost creat în 1947, având rolul de a
consilia Pre ședintele, în particular pe probleme de politic ă și strategie-Slide 17.
c. Puterea judec ătorească
Curtea Suprem ă – organul cel mai important investit cu exercitarea puterii
judiciare.
Puterea judiciar ă este elementul cel mai stabil al separa ției puterilor.
Funcționarea principiului separa ției puterilor în cazul declan șării
unor conflicte interna ționale cu implicarea SUA
Potrivit Constitu ției, Congresul "declar ă războiul", iar executivul "face
războiul".
Dacă Congresul are dreptul s ă declare singur r ăzboiul, Pre ședintele poate,
prin declara țiile, inițiativele și aprecierile sale în domeniul politicii externe, s ă
aducă votul ră zboiului în Congres. Diversele reac ții ale Președintelui Wilson dup ă
torpilarea pachebotului englez "Lusitania" de c ătre germani, la 7 mai 1915, care s-a
soldat cu moartea a mai mult de 100 de cet ățeni americani, a oferit Pre ședintelui un
pretext de a susț ine intrarea SUA în primul r ăzboi mondial3.
Tot la fel, Pre ședintele Roosvelt a luat în cu rsul anilor 1931-1941 o serie de
decizii care au apropiat SUA de r ăzboi. Astfel, el proclama la 8 septembrie 1939
existența unei stări de urgen ță limitată; la 2 septembrie 1940 a transferat în Anglia
50 de distrugă toare în schimbul bazelor din Terra-Nova, Bermude, Bahama,
Jamaica, Sfânta Lucia, Antiqua, cu titlul de împrumut pe 99 de ani; la 30 martie
1941 a ordonat f ără consultarea Congresului seches trarea în porturile americane a
65 de nave str ăine, la 9 aprilie a încheiat un aco rd cu ministrul Danemarcei, la
Washington, pentru a include Groenlanda în sistemul de ap ărare al SUA, în
emisfera de vest; la 10 aprilie, în acela și an, el a declarat că Marea Ro șie nu ar mai
fi considerat ă ca zonă de luptă, ceea ce permite navelor americane s ă transporte în
această regiune materiale de r ăzboi pentru trupele britanice, f ără să violeze "Actul
de neutralitate" din 1939 ; la 27 mai 1941 el a proclamat existen ța unei stări de
urgență nelimitat ă pentru ap ărarea emisferei vestice; la 7 iulie 1941 a încheiat un
acord cu Islanda în virtutea că ruia forțele americane înlocuiau for țele britanice în
insulă; în fine, la 14 august, în acela și an, Președintele semna cu Winston Churchill
"Carta Atlanticului" și instituia un sistem de ap ărare comun ă4.
3 D.Hallevy, Le president Wilson, Paris, p.151.
4 Wasfi Sahloul, op.cit., p.146.
Au fost situa ții în timp de criz ă când Pre ședintele a recurs la o serie de
decizii fă ră a consulta în prealabil Congresul. Cât eva exemple sunt edificatoare: în
mai 1914 pre ședintele Wilson a ordonat Departamentului Marinei s ă bombardeze și
să ocupe portul Vera Cruz f ără a avea aprobarea Congresului; în 1917, tot
Președintele Wilson a ordonat aceluia și departament, în ciuda opoziț iei
Congresului, s ă acorde protec ția militară navelor comerciale5 .
Răspunzând senatorului Taft care t ăgăduia Președintelui dreptul de a trimite
trupe în Coreea f ără a consulta Congresul și fără aprobarea sa, pre ședintele Truman
declara la conferin ța sa de pres ă din 11 ianuarie 1951 c ă el avea dreptul de a trimite
trupe în orice parte a lumii, c ă, fără îndoială, el ar consulta Congresul înainte de a
trimite trupe în Europa, de și el nu a avut nevoie de autoriza ția sa, deoarece, a
adăugat el, tribunalele Statelor Unite au confirmat întotdeauna dreptul
constituț ional al pre ședintelui de a trimite trupe acolo unde securitatea țării îi părea
că o cere6.
Așadar, Constitu ția a creat o func ție executivă dar prevederile referitoare la
Președinte sunt gene rale, nedefinite ș i ambigue. În virtutea Constitu ției,
Președintele este "comanda nt suprem al armatei și marinei Statelor Unite". Dar
constituția îl nume ște doar ca prim general și amiral al statului sau îl împuternice ște
doar să foloseasc ă forțele armate în aș a fel încât s ă angajeze na țiunea în r ăzboi?
Lipsa unei specific ări și amănunte concrete în Constitu ție reprezint ă
caracteristica principală a acestui document. Woodrow Wilson declara c ă:
Președintele are libertatea, atât dup ă lege cât și după conștiința lui, să fie un om cât
de mare poate, indicând astfel gama larg ă a posibilit ăților sale în exercitarea
funcției chiar dac ă se încalcă principiul separaț iei puterilor.
5 Georges Burdeau, Traite de Science politique , Tomul VII, La Democratie gouvernante. Les
structures gouvernamentales, Paris, 1957, p.282.
6 Ibidem
3. Sistemul politico-militar din Fran ța
3.1. Necesitatea apă rării
Franț a este o țară iubitoare de pace. Ea nu nutre ște nici o ambi ție
teritorială și nici nu cunoa ște vreun inamic declarat. Orice acț iune a sa vizeaz ă
menținerea păcii. Dar ea are de ap ărat unele interese, are de asumat unele
responsabilit ăți și de jucat un rol mondial.
Primul obiectiv al politicii Fran ței din domeniul ap ărării rezidă în
aptitudinea de a fi în m ăsură să fie asigurat ă apărarea intereselor franceze vitale
împotriva oric ărei surse de amenin țare. Nu mai mult decât în trecut, frontiera
dintre interesele vitale și cele strategice nu poate fi definită în avans. Ș i unele și
altele trebuie ap ărate cu hot ărâre. În esen ță, interesele stra tegice constau în
menținerea păcii pe continentul european și în zonele ce-l delimiteaz ă (Marea
Mediteran ă, Orientul Mijlociu) inclusiv în spa țiile de importan ță esențială pentru
activitățile economice ș i libertatea schimbului.
Pe de altă parte, Franț a are interese, ce corespund responsabilit ăților sale
internaționale și rangului s ău în lumea contemporan ă; un rang rezultat ca și în
privinț a altor țări, din combinarea factorilor isto rici, politici, strategici, militari,
inclusiv a celor economici, științifici și culturali. F ără a dispune de o ap ărare
adaptată , nu ar putea fi asigurat ă perenitatea intereselor sale.
Al doilea obiectiv al politicii Fran ței în domeniul ap ărării este
construcția Europei și a men ținerii stabilit ății ordinei mondiale. Menț inerea
rangului Fran ței în lume, în cea mai ma re parte, va fi legat ă de aptitudinea sa de
influenț are asupra construcț iei europene și a dezvolt ărilor ulterioare ale
continentului. Aceast ă alegere european ă a politicii franceze se impune atât din
rațiuni strategice, cât și economice. Construc ția progresiv ă a acestui ansamblu
constituie bazele unei identități politice , ce ar fi incomplet ă dacă nu s-ar exprima și
în domeniul politicii de ap ărare.
Restaurarea Europei în dimensiunile sale politică , istorică, cultural ă
impune asumarea unei misiuni: afirmarea unei identit ăți europene de ap ărare în
conformitate cu obiectivele Uniun ii Europene, în cadrul unei Alian țe atlantice
renovate.
Pe de alt ă parte, dac ă Franța rămâne liber ă să aprecieze condi țiile de
menținere a securit ății sale și să aleagă mijloacele necesare acestui scop, ea
recunoaște în Alian ța Atlanticului de Nord factorul esen țial de legă tură dintre
europeni și americani, inclusiv în domeniul men ținerii păcii, sub egida ONU și a
OSCE. De aceea, se impune crearea capacit ății unei Alianț e atlantice renovate –
rezultată dintr-o mai bun ă diviziune a responsabilit ăților între Statele Unite și
Europa – în serviciul misiunilor de men ținere a p ăcii, sau de reglementare a
situațiilor de criză .
Al treilea obiectiv al politicii Fran ței în domeniul ap ărării este
realizarea unei ap ărări globale , care nu se limiteaz ă doar la aspectele militare și
strategice. Mai mult ca niciodată , apărarea trebuie s ă cuprind ă ansamblul
activităților interne ale țării și să se înscrie în permanen ța vieții naționale și
internaționale.
3.2. Organizarea apă rării naționale
Situaț iile de risc cărora trebuie să le facă față Franța sunt extrem de diverse,
ca natură și de intensit ăți variabile. Iată de ce ap ărarea statului francez trebuie să
fie global ă și permanentă , încă din timp de pace.
Patru principii stau la baza organiz ării generale a ap ărării Franței:
9 Principiul perspectivei globale – întreaga popula ție și toate sectoarele
vieții economice ș i sociale ale țării sunt implicate în domeniul ap ărării;
9 Principiul permanen ței – apărarea este organizat ă și pregătită din timp
de pace;
9 Principiul unit ății – apărarea este condus ă și coordonat ă de către
guvernul francez;
9 Principiul descentraliz ării – în fiecare e șalon de pe teritoriu exist ă câte
o autoritate responsabilă pentru ap ărare.
Această organizare rezult ă din ierarhia puterilor politice:
a. Președintele republicii este responsabilul suprem pentru politica din
domeniul ap ărării. În această calitate, el este garantul independen ței naționale,
integrității teritoriale și respectă rii tratatelor. El este șeful tuturor armatelor și
unicul în m ăsură să dea ordin de angajare a for țelor nucleare.
Președintele Republicii Fran ța, care de ține și președinția mai multor
consilii (Consiliul de Mini ștri, Consiliul Ap ărării și Comitetul Ap ărării restrâns), ia
decizii majore și stabilește orientă rile generale în materie de apă rare.
b. Parlamentul stabile ște prin legi organizarea ap ărării. Mijloacele care
sunt utilizate în acest scop, constrângerile impuse cetăț enilor (de exemplu Codul
Serviciului Na țional), legile de finan țe (bugetul anual pentru armatele țării), legile
programării militare prin care el este solicitat s ă se pronun țe periodic asupra
orientărilor majore pentru politica militar ă a Franței (înzestrarea armatelor pe mai
mulți ani).
c. Guvernul Franț ei asigură punerea în aplicare a mă surilor oficiale
hotărâte de către consiliul și comitetul de ap ărare prezidate de c ătre Președintele
Republicii.
Primul ministru, care r ăspunde de ap ărarea națională , asigura conducerea
acestei aplic ări; el dispune, în acest scop, de Secretariatul general al ap ărării
naționale (SGDN).
Fiecare ministru este responsabil de preg ătirea și executarea m ăsurilor din
domeniul ap ărării ce implic ă ministerul condus de el; de asemenea, el este ajutat, în
acest scop, de un înalt func ționar din ap ărare.
d. Ministrul ap ărării execută politica militar ă a apărării; ră spunde de
organizarea și antrenamentul (pregă tirea) for țelor armate, de recrutarea și
gestionarea personalului, de realizar ea ar mamentelor, de infrastructuril e necesare
apărării. În domeniul întrebuin țării forțelor, pregătirea p entru viitor, rela ții militare
internaționale, m inistrul ap ărării naționale este ajutat de c ătre șeful statul ui major al
armatelor, șefii de state majore ale ar matelor terestra, aerului și maritimă, directorul
general al jandarm eriei naționale și de către d irectorul îns ărcinat cu sarcin i
strategice.
Organizarea general ă a apărării
3.3. Politica de ap ărare și de securitate
Politica de ap ărare a Fran ței este bazat ă pe două principii: Consiliul de Miniștri
Consiliul Apărării
Primul ministru
Secretariatu l Gen eral
pentru Apărare Națională Ministerul Afa cerilor Exte rne
Alți miniștri Ministrul de Interne
Apărarea civilă
Apărarea militară Ministrul Apărării Ministerul Economiei,
Bugetului și Finanțelor
Apărarea economică PREȘEDINTE LE REP UBLICII R ANCE ZE
¾ Principi ul autonom iei: Franța adoptă singură deciziile privind viitorul
său;
¾ Princip iul solidarit ății: Franța este gata să își ajut e aliații, cu care este
solidară și gata să-și respecte angajament ele, atât în sp ațiul european, cât și în restul lu mii.
De p atruzeci de ani, strategia militar ă franceză este strict defensiv ă. Ea s e
bazează pe forțe nucleare și pe forțe clasice, ale c ăror capacit ăți și roluri se
completează și se valorific ă reciproc.
Astăzi, a dispărut, probabil pentru m ult tim p, orice amenin țare major ă, ce ar
putea pune în pericol îns ăși supravie țuirea națiunii. În schim b, riscurile legate de
proliferarea și disem inarea armelor de distrugere în mas ă s-au înmul țit și au
pondere într-un m od difuz și insidi os, asupra mediului strategic francez. În acest
context de nesiguran ță se im pune aplicarea unei politici de descurajare a oric ărui
agresor, care ar aduce atinger e interesel or statului francez, i ntereselor sale vitale.
De aceea, se im pune păstrarea unor capacit ăți suficiente de ripost ă nucleară,
suficiente s ă-i cauzeze eventualului agresor, la nevoie, pagube m ult superioare, prin
comparație cu câștigurile pe care acest agresor le -ar putea sconta prin agresiunea
contra națiunii franceze.
În paralel, chiar dac ă nu sunt puse în pericol interesele vitale ale na țiunii
franceze, au crescut risc urile la adresa stabilității și ordinii interna ționale. Dac ă
aceste riscuri sunt prost gestionate, ar putea duce la unele c onflicte majore cu
consecințe grave asupra condi ției de putere european ă a Fran ței. Forțele
convenționale franceze urm ează să fie profesionali zate, gata s ă se angajeze în orice
misiuni de prevenire, în exterior, având un rol de ordin esen țial strategic și de
apărare a păcii m ondiale.
MINISTERUL AP ĂRĂRII
Șeful
Statulu i-Major al
Armatelor
Șefii de State –
Majore
Armata Terestr ă
Armata Mar itimă
Armata Aer ului Secretar General
pentru Adm inistrație Delegația pentru
Afaceri Strategice Cabinetul m inistrulu i Ministrul A părării
Delegatu l Genera l
pentru Arm amente
Directorul G eneral al
Jandarm eriei Naționale
3.4. Diferitele domenii ale strategiei na ționale franceze de ap ărare
Descurajarea continuă să stea în centrul strategiei de ap ărare a
Franței.Ea constituie garanț ia ultimă față de orice amenin țare la adresa intereselor
sale vitale, oricare ar fi originea și forma acesteia, în lumea de ast ăzi, când vigilenț a
se impune mai mult ca oricând. Domeni ul de descurajare trebuie, totu și, adaptat la
noul mediu strategic. În conformitate cu orient ările strategice fixate de c ătre
principalul factor politic de decizie, Pre ședintele Republicii Franceze, descurajarea
se bazeaz ă pe două componente, reduse și modernizate:
9 o component ă submarin ă, constituit ă din patru submarine
nucleare lansatoare de rachete de ultim ă generație, tactice;
9 o component ă aeriană, care pune în func ție, de către aeronave
ale Armatei Aerului sau ale aeronauticii navale, lansatoare de
rachete sol-aer, cu portan ță medie mult îmbună tățită.
Prevenirea beneficiaz ă, în cadrul strategiei na ționale franceze, de
prioritate. Ea are ca preocup ări anticipate și împiedicarea apari ției unor situa ții
generatoare de conflicte. Ea impune o putere de analiz ă și înțelegere prompt ă a
situației, mai înainte ca aceasta să evolueze.
9 modurile de ac țiune sunt, mai întâi, de natur ă politică: se
urmărește consolidarea democra ției, reducerea dezechilibrelor
economice și sociologice, men ținerea echilibrelor strategice,
prin intermediul încheierii de alian țe, inclusiv prin lupta
împotriva proliferă rii armelor de distrugere în mas ă;
9 de asemenea, modurile de acț iune sunt de natur ă militară:
învăță mântul militar de toate gradele, controlul execut ării
tratatelor de cooperare tehnic ă și asistență pentru armatele
amice, predispunerea de for țe terestre, aeriene și maritime. Cele
trei armate ș i Jandarmeria na țională au de jucat un rol în
domeniul prevenirii, fie c ă este cazul unei cooper ări tehnice,
unei asisten țe tehnice sau predispunere a for țelor.
Trimiterea de trupe în exterior are loc în cazul în care m ăsurile de
prevenire și este impus ă de situația operativă . În acest caz, trupele trebuie s ă fie
capabile de ac țiune la mari distan țe față de teritoriul na țional francez, împreună cu
susținerea și logistica necesare. Mai jos sunt date urm ătoarele capacit ăți și nivele de
deplasare în prezent:
9 Armata terestr ă: peste 50.000 de oameni, în cadrul unor
angajamente majore pentru Organiza ția Tratatului Atlanticului
de Nord, din care 30.000 de oameni într-un teatru principal de
operații, cu rota ții ciclice de o dat ă la un an, și câte 5.000 de
oameni în fiecare alte teatre secundare, cu rota ții pe lungi durate.
9 Armata maritim ă: un grup aeronaval și escorta pentru acesta
inclusiv o forță submarină , la distan ța de mai multe mii de mile
marine.
9 Armata aerului: o capacitate de transport tactic cu raz ă lungă de
acțiune, circa o sut ă de avioane de lupt ă, inclusiv aeronave
pentru realimentarea în zbor, inclusiv mijloace de detectare și
control aerian și bazele aeriene necesare.
9 Jandarmeria naț ională: subunităț i specializate și de însoț ire a
forțelor.
9 Unele capacit ăți de comand ă inter-armate : concentrate în
cadrul unui centru de comand ă inter-armate din teatru, cu
posibilitatea de a fi integrat într-o for ță multinațională.
Dobândirea acestei capacităț i de a trimite în exterior for țe constituie o
prioritate încredin țată forțelor clasice franceze. În ac est scop, personalului armatei
naționale franceze i se pretinde urm ătoarele calit ăți:
9 un înalt grad de disponibilitate;
9 un nivel excelent de preg ătire;
9 o capacitate de inserare rapid ă în medii diverse de acț iune, cel
mai adesea inter-armate și multinaționale.
Protecț ia: teritoriului este un obiectiv permanent . Ea se concretizeaz ă
în următoarele domenii de ac țiune:
9 Controlul c ăilor terestre, aeriene și maritime spre teritoriul
național, prin mijloace de detec ție și interven ție;
9 Dezvoltarea unor mijloace de supraveghere și de protec ție față
de diversele tipuri de amenin țări, ce ar putea s ă se exercite în
interiorul frontierelor naț ionale franceze.
În situații normale , în esență, sarcinile de supraveghere și protecție le revin
forțelor de poli ție și de securitate civil ă, precum și jandarmeriei na ționale, în cadrul
misiunilor ce-i revin acestei stru cturi, pentru securitatea na țională și serviciul
public.
În caz de necesitate , elemente provenind de la ce le trei categorii de armate,
suplimentate, la nevoie, de for țe de rezerv ă, vor asigura protec ția teritoriului
național și ordinea public ă.
De asemenea, armata na țională franceză este chemat ă să intervină și în
cazuri de catastrofe sau calamități naturale, cu prim obiectiv de a i se asigura
populaț iei civile sinistrate ajutorul necesar.
4. Sistemul politico-militar al Federa ției Ruse
4.1. Rusia în lumea contemporană
Dimensiunile țării, potențialul ei economic, demografic și industrial, poziț ia
unică pe continentul euroasiatic și existenț a practic a tuturor tipurilor de materii
prime și resurse au f ăcut din Rusia unul din cele mai importante centre ale lumii.
Odată cu destrămarea URSS ș i constituirea noilor state independente cu dispari ția
CAER și a Organiza ției Tratatului de la Var șovia, a ap ărut o situa ție total nouă –
sistemul mondial este în c ăutarea unui nou echilibru, simultan în trei direc ții,
geopolitic, geostrategic și geoeconomic. Ca unul din cen trele importante ale lumii,
Rusia particip ă la această mișcare evoluând c ătre o noua stare de echilibru mondial.
Capacitatea Rusiei de a asigura o înalt ă calitate a vie ții pentru cetăț enii săi și de a
influenț a desfășurarea evenimentelor în lume vor spori cu condiț ia înaintării cu
succes a acestei țări pe calea dezvolt ării democratice.
În prezent, Rusia p ăstrează patru cincimi din teritori ul fostei URSS, are cu
puțin peste 50% din popula ția acesteia iar produc ția ei global ă nu depășește
jumătate din cea a predecesoarei sa le. Ea trece prin dificult ăți economice de
proporții. Cu toate acestea prin importan ța ei politic ă, prin poten țialul său
economic, tehnic și militar, Rusia î și păstrează în continuare caracteristicile care
permit definirea ei ca o mare putere.
În poziția SUA fa ță de relațiile cu Rusia se constata un anume dualism. Pe
de o parte SUA nu este interesat ă de apariț ia pe piețele lumii și în sferele politicii la
scară globală a unui nou concurent militar puternic, pe de alt ă parte în perspectiva
mai îndepă rtată vor avea o nevoie stringentă de o Rusie puternic ă în plan economic
și politic, care să acționeze ca un factor de stabilitate în zona european ă și asiatică.
De altfel, în lucrarea sa "Diplomaț ia", H.Kissinger men ționa -"Viitorul nu rezidă
din relațiile est-vest ci din ajutorul dat de primele pentru a putea contracara
fenomenele secolului XXI". Aceast ă previziune a marelui diplomat american s-a
confirmat din plin în situa ția creată după lovirea Americii de c ătre rețelele teroriste
în 11 septembrie 2001 care a generat o solidaritate și o unitate de vederi privind
acțiunile militare din Afganistan. Poten țialele nucleare puternice ale Rusiei și SUA
și noile probleme regionale de securitate interna ționale le determin ă în mod
obiectiv, s ă stabileasc ă și să dezvolte rela ții bilaterale de parteneriat. Rusia și SUA
au în domeniul militar și interese care coincid, ambe le nefiind de acord cu o
creștere excesiv ă a puterii militare a no ilor centre de putere poten țială.
4.2. Politica Federa ției Ruse în domeniul militar
Politica în domeniul militar define ște principalele obiective și direcții de
asigurare a securităț ii militare a Federa ției Ruse și de realizare a intereselor acesteia
cu mijloace armate. Poten țialul de ap ărare al Rusiei este determinat de capacitatea
economică , tehnico- științifică și demografic ă a țării și nu trebuie s ă depășească
nivelul suficient pentru respingerea și contracararea amenin țărilor existente sau
prognozate la adresa securit ății Rusiei.
Federația Rusă renunță la principiul parit ății militar strategice cu SUA în
accepția sa anterioar ă și se menț ine în limitele principiului rezervei realiste, bazat
pe recunoa șterea existen ței pericolului unui r ăzboi și a posibilit ății evoluției
acestuia în amenin țarea cu războiul. Ea denun ță principiul confrunt ării de pe poziț ii
opuse și se va conduce dup ă cel al reținerii de la amenin țări militare concrete, cu
precă dere în limitele sistemelor de securitate colectiv ă la nivel regional și global.
Rusia doreș te să-și optimizeze efortul de ap ărare care trebuie s ă fie adecvat
pericolului mult diminuat al unei opozi ții sau confrunt ări directe. Federa ția Rusă
militează pentru crearea unui sistem de securitate colectiv ă în spațiul militar
strategic al CSI pe baza Acordul ui privind securitatea colectiv ă din 5 mai 1992 și
acordurilor bilaterale cu st atele componente ale comunit ății. Politica militar ă a
Federației Ruse are un caracter pa șnic. Ea este în conform itate cu prevederile Cartei
ONU, Acordurilor de la Helsinki din 1975 și 1992, Documentului de la Paris din
1990 și cu celelalte acorduri, tratate și înțelegeri interna ționale.
Federația Rusă își menține statutul de putere nuclear ă în vederea
preîntâmpin ării unui atac nuclear sau a unei agresiuni de proporț ii cu întrebuinț area
armamentului conven țional împotriva sa sau a alia ților săi precum ș i pentru a oferi
noilor state independente din CSI garan ții nucleare, ca element al conven țiilor pe
probleme militare. Totodat ă este gata s ă continue reducerea radical ă a
armamentului sau nuclear – bilateral cu SUA sau multilateral cu toate puterile
nucleare – cu men ținerea echilibrului general de for țe, la niveluri care s ă asigure
stabilitatea strategic ă necesară. Rusia militeaz ă pentru limitarea în continuare a
forțelor armate și armamentului de tip convenț ional, bazându-se în organizarea
structurilor militare pe principiul suficien ței pentru ap ărare.
O problem ă prioritară în politica militar ă a Federa ției Ruse este reforma
militară complex ă. Structura militar ă din Rusia trebuie astfel organizat ă încât
forțele armate, celelalte trupe ș i industria de ap ărare să poată asigura suveranitatea
și integritatea teritorial ă a ță rii, creând condi ții pentru dezvoltarea pa șnică a
Federației Ruse, ca stat democratic, fe derativ, un stat de drept, care s ă-și
îndeplineasc ă obligațiile interna ționale, inclusiv în domeniul realiz ării și menținerii
păcii. În condi țiile greutăț ilor economice prin care trece Rusia este necesar ă
concentrarea resurselor limitate pentru men ținerea preg ătirii pentru lupt ă a forțelor
sale armate, înzestrarea lor cu cel e mai eficace modele de armament ș i tehnică de
luptă și menținerea unui poten țial militar-industrial corespunz ător.
Rusia urmă rește perfec ționarea controlului societ ății civile democratice
asupra for țelor armate și a celorlalte institu ții ale statului la nivel legislativ,
executiv și judecătoresc. Rusia î și constituie for țele armate având în vedere
sistemele regionale și cel global de securitate interna țională , la care dore ște să
participe în mod activ.
4.3. Situa ția politico-militar ă a Federa ției Ruse
Procesele de dezintegrare au înr ăutățit mult situa ția politico-militar ă din
toate țările provenite din C.S.I. inclusiv Rusia. A disp ărut poten țialul militar
însumat (total). Este în curs de formare o nou ă situație geopolitic ă, are loc o
reașezare a for țelor în defavoarea Rusiei care- și pierde pas cu pas influen ța avută
anterior în zon ă. S-a conturat în mod evident tendin ța de opozi ție în ceea ce
privește apropierea lumii musulmane di n fostele republici sovietice fa ță de Rusia,
poziț ie agreată și susținută de Occident.
Potențialul politic și economic real al statelor suverane Kazahstan,
Uzbechistan, Kirkizia, Turkmenia și Tadjikistan nu le permite deocamdat ă să
evolueze pe deplin independent.
Ele devin tot mai mult obiect al preten țiilor unor ter țe țări. Situația din zon ă este
caracterizat ă de lupta înver șunată pentru pozi ții dominante de influen ță între China,
Turcia, Iran, Pakistan, Arabia Saudit ă și țările din N.A.T.O. (î ndeosebi Germania).
În general însă evoluț ia problemelor și evenimentelor din Asia Central ă și
Caucaz, nu are un caracter strict regional, și constituie un întreg nod de probleme
contradictorii în plan interna țional larg, inclusiv în contextul rela țiilor strategice
dintre Rusia și Occident. Aceasta se confirm ă și prin linia special ă urmată de
S.U.A., de sprijin deschis fa ță de aspira țiile Turciei de a juca un rol mai
semnificativ în regiune. Ankara pl ătește această atenție prin promovarea intereselor
occidentale, fiind purt ătoare de cuvânt și reprezentantul intereselor țărilor
musulmane din C.S.I., în "veriga de leg ătură" dintre ele, S.U.A. și Europa
Occidental ă. De-a lungul frontierelor Federa ției Ruse s-a format un fel de arc al
instabilității care a cuprins practic, toate noile state independente. Conflictele
militare deschise, contradic țiile grave între etnii, destră marea economiei și
pierderea pie țelor de desfacere – toate aceste probleme din țările limitrofe se
reflectă în mod negativ și asupra situa ției din Rusia.
În varianta cea mai rea, poate fi vorba de formarea posibil ă a unei noi zone
tampon, compuse din state deloc favorab ile în sud-est. Produce de asemenea o
puternică neliniș te tendința de extindere a N.A.T.O. Țările care au compus grupul
de aliați ai U.R.S.S. în cadrul Tratatului de la Varș ovia, se orienteaz ă în prezent tot
mai mult c ătre Vest, inclusiv în domeniul politic o- militar, unele dintre ele fiind
deja țări membre N.A.T.O. creâ nd în acest fel o nou ă situație geopolitic ă în Europa.
Aceasta stimulează în mod obiectiv realizarea unei noi balan țe de forțe în Europa,
duce la apropierea de facto a frontie relor N.A.T.O. de Rusia, genereaz ă pericolul
izolării militare a acesteia. Rusia se pronun ța pentru crearea unui mecanism general
european de securitate, cu participarea tuturor statelor, inclusiv a Federa ției Ruse,
ca cel mai mare stat din Europa. Numai pe aceast ă bază se poate evita o nou ă
scindare pe continent și poate fi sporit ă eficiența procesului general european. Este
evidentă slăbirea pozi țiilor Rusiei în zona Asia-Pacific. Rusia poate r ămâne în afara
procesului de constituire a noului mecanism de cooperare euro-asiatic ă, problema
în discuție fiind prezen ța ei strategic ă în aceast ă zonă. În legătură cu aceasta este
îngrijorătoare ruperea preconizat ă a Extremului Orient ș i Siberiei de Est de partea
europeană a ță rii, din punctul de vedere economic ș i al infrastructurii, reflexul
populației ruse, reorientarea acestor țări spre țările învecinate. În acest sens cel mai
mare pericol potenț ial îl constituie China care a ș i început s ă-și pună în aplicare
expansiunea economic ă și demografic ă în Extremul Orient. Nu poate s ă
neliniș tească întreruperea dialogului politic cu Japonia, lipsa unui progres în
normalizarea rela țiilor ruso-japoneze ș i încheierea tratatului de pace dup ă al doilea
război mondial.
4.4. Principalele domenii ale reformei militare în Federa ția Rusă
Reforma militar ă trebuie s ă cuprindă toate domeniile legate de structura
armatei și să prevadă măsuri menite să asigure o evolu ție a sistemului militar în
concordan ță cu realitățile actuale ale Rusiei.
Între acestea merite subliniate urm ătoarele:
9 perfecționarea sistemului de control politic al statului ș i control civil
asupra structurilor militare în ceea ce priveș te atmosfera de colaborare între
societate și armată;
9 elaborarea concep ției de securitate na țională a Rusiei precum și a
doctrinei militare ca parte component ă a acesteia conform realit ăților actuale și
regionale;
9 elaborarea unei politici de stat în domeniul cooper ării militare cu alte
state, organiza ții de securitate și alianțe politico-militare, inclusiv de prezen ța
Rusiei în afara hotarelor sale;
9 elaborarea concep ției de structurare a armatei ș i a bazelor juridice ale
funcționării forț elor armate și a celorlalte trupe în timp de pace ș i în timp de r ăzboi;
9 definirea locului ș i rolului for țelor armate și a celorlalte trupe în stat și
societate;
9 definirea și formularea misiunilor forț elor armate și celorlalte trupe la
pace și război;
9 schimbarea sistemului de conducere de c ătre stat a sferei militare la
pace și război;
9 elaborarea unei noi politici de stat în domeniul pregă tirii de mobilizare
a economiei na ționale;
9 elaborarea bazelor teoretice ale ac țiunii trupelor în urm ătorii 20-50 de
ani;
9 optimizarea structurii, compunerii și efectivelor for țelor armate și
celorlalte trupe;
9 elaborarea sistemelor ș i bazelor juridice ale serviciului militar;
9 schimbarea sistemului de preg ătire a cadrelor;
9 realizarea unei concep ții de stat a serviciului militar;
9 schimbarea sistemului de instruire și educare a trupelor;
9 perfecționarea sistemului de co mpletare a efectivelor și de formare a
corpului ofi țerilor inferiori;
9 modificarea sistemului de înzestrare a for țelor armate și celorlalte
trupe cu tehnică militară și armament;
9 crearea sistemului de asigurare material ă și socială care garanteaz ă
prestigiul social al serviciului militar;
9 realizarea structurii de stat pent ru conducerea reformei militare și a
construcției forțelor armate în totalitate.
Reforma militar ă din Federa ția Rusă, este un model principal nou de
interacțiune a domeniului militar cu economia, politica și societatea în totalitate, în
care reforma for țelor armate ale Federa ției Ruse este doar o parte component ă a
acestui proces.
4.5. Sistemul politico-militar al Federa ției Ruse în context european și
mondial
Federația Rusă oscileaz ă între vechiul mesianism slav care sus ținea că
Rusia este predestinat ă să fie o superputere și între aspira ția de a se integra în
Europa și de a respecta regulile democra ției liberale. În acela și timp, pentru
reafirmarea Rusiei ca o mare putere militară și recucerirea zonelor de influen ță, se
încearcă revitalizarea pan-ortodoxiei și pan-slavismului. Moscova a readus în
actualitate doctrina a șa-numitei "vecină tăți apropiate" potrivit c ăreia Rusia are
dreptul de a domina orice teritoriu ex-s ovietic. În acest context Moscova are o
atitudine negativă față de extinderea spre est a Alian ței Nord-Atlantice și este
preocupată de aplicarea oric ăror mijloace care s ă ducă la blocarea acestui proces.
Este posibil ca S.U.A. s ă continue dezvoltarea rela țiilor cu Rusia aplicând
principiul "ru șii pretind c ă sunt o mare putere și noi pretindem c ă îi consider ăm o
mare putere". Rusia se va afla în rela ții de cooperare și dialog critic cu Europa și în
raporturi speciale cu SUA. Prin aceste relaț ii unilaterale, Rusia va ră mâne probabil
sub influenț a și controlul discret al polului european de putere.
Prin revitalizarea a șa-numitei doctrine de "vecină tate apropiat ă" Rusia î și
aroga dreptul de a domina în mod deosebit Bazinul Caspic și al Mă rii Negre.
Față de eforturile Rusiei de a realiza un consens, în statele C.S.I. sunt
multiple contrareac ții, astfel:
9 11 din cele 12 state C.S.I. (cu excep ția Tadjikistanului) au semnat
programul N.A.T.O., Pf.P., acest lucru ar ătând o cre ștere a influen ței N.A.T.O. la
graniț ele de sud ale Rusiei;
9 rezistența față de orice încercare a Rusiei de a- și reface domina ția
asupra C.S.I. r ămâne extrem de puternic ă, mai ales în zona Caucazului, care este
permanent ameninț ată de explozia unor noi conflicte etnice sau mi șcări separatiste;
9 atitudinea puternic ă antirusă este semnalat ă în zone ale Federa ției
Ruse locuite de popula ții compacte apar ținând altor etnii, de unde și pericolul c ă în
această zonă să se aplice o politic ă de rusificare (vezi Moldova) for țată a celor
peste 100 de na ționalități din interiorul Federa ției (28% din popula ție).
Relaț iile bilaterale dintre Rusia și China sunt diversificate și deosebit de
complexe astfel:
9 poziț ie comună privind amestecul Occidentul ui în afacerile interne ale
altor state;
9 nu se agreeaz ă extinderea NATO și pătrunderea structurilor
occidentale (politice, economice, militare) în regiuni considerate vitale pentru
interesele lor geostrategice;
9 se exprim ă pentru formarea unui sistem interna țional multipolar care
să nu fie dominat de autoritatea SUA;
9 există susț inerea reciproc ă a pozițiilor adoptate în cadru C.S.I. al
O.N.U.
Argumentul Chinei pentru o alian ță cu Rusia îl constituie preocuparea SUA
de a desfășura pe continentul asiatic un sistem de ap ărare antirachet ă în colaborare
cu Japonia și Taiwan ș i sporirea vizibil ă a influen țelor americane în aceast ă zonă.
Totuși, avându-se în vedere rivalit ățile istorice dintre Rusia și China, rivalit ățile lor
pentru a ajunge la mijloacele tehnologice de ap ărare occidentale ș i divergen țele
obiectivelor strategice ale acestora se estimeaz ă ca o astfel de alian ță se va realiza
foarte greu.
În cadrul O.N.U. – Rusia este activ ă și uneori ac ționează în forță sau agresiv
în dorința de a-și redobândi prestigiul de mare putere. În cadrul O.N.U. Rusia a
inițiat proiectul Conven ției de lupt ă împotriva terorismului nuclear. Rusia are rela ții
de parteneriat strategic cu NATO. Cu toat e acestea Moscova ar e în continuare o
atitudine negativă față de extinderea spre est a Alian ței Nord Atlantice. Ideea
acceptată în cadrul NATO este ca rela țiile cu Federa ția Rusă trebuie s ă fie de
parteneriat și de cooperare în realizarea stabilit ății și securităț ii continentale, dar
fără ca Moscova s ă beneficieze de dreptul de veto asupra deciziilor Alian ței.
În ceea ce privesc relaț iile politico-militare cu O.S.C.E. ș i U.E., Rusia
acționează pentru cre șterea rolului ideologic militar al acesteia în detrimentul
importanț ei NATO în Europa. În viziun ea Rusiei, O.S.C.E. trebuie s ă devină
singura organiza ție în măsură să se ocupe de prevenirea, gestionarea și soluționarea
crizelor în "spa țiul unic de securitate militar ă european ă" definindu- și poziț ia
pentru elaborarea "Cartei asupra securit ății europene".
Raporturile cu U.E. sunt pe o traiectorie ascendent ă simțindu-se o
ameliorare și apropiere considerabil ă de atitudini și opinii.
Europa de Sud-Est reprezint ă un mare interes politic o-militar pentru Rusia.
Aceasta se g ăsește la punctul de intersec ție a trei zone geostrategice și geopolitice
europene de importan ță deosebită – Europa Central ă, Europa de Sud-Est, Europa
Răsăriteană – toate în apropierea Orientului Mijlociu.
De asemenea, zona ofer ă ieșire la oceanul planetar pentru România,
Bulgaria, Ucraina și țările transcaucaziene, incl uzând viitoarea magistral ă
energetică TRACECA precum și preconizatele rute pentru transpotul
hidrocarburilor din Caucaz.
Relaț iile politico-militare cu SUA au c unoscut o transformare evident ă după
atacurile teroriste din 11.09.2001 asupra teritoriului american. În plan politico-
militar dialogul ruso-america n este îngreunat de pozi țiile și interesele diferite ale
părților în problemele ce vizeaz ă securitatea, cooperarea ș i noua ordine
internațională.
Este previzibil c ă SUA vor continua dezvoltarea relaț iilor cu Rusia aplicând
principiul: "ru șii pretind c ă sunt o mare putere și noi pretindem c ă îi consider ăm o
mare putere".
Rusia nu este de acord cu cee a ce în mod generic se denume ște "Doctrina
Clinton" în special cu ideea c ă națiunile au dreptul de a in terveni în afacerile altor
state pentru a preveni viol ări grave ale drepturilor om ului; gradul de încredere
dintre cele dou ă state, atins după mai mult de 10 ani de cooperare continu ă, a fost
îndeajuns de mare pentru ca rela țiile bilaterale de și afectate, s ă nu poată fi complet
distruse de situa ția din Yugoslavia, ba mai mu lt acestea s-au ameliorat dup ă
intervenția din Afganistan.
5. Sistemul politic al Regatului Unit al Marii Britanii
COROANA
Marea Britanie este o monarhie constitu țională . Regina guverneaz ă dar nu
conduce direct. Suveranitatea constă în faptul c ă Regina promulgheaz ă legile
înaintate de cele dou ă camere ale Parlamentului. În practic ă, Parlamentul este
instituția suprem ă. Odată ce o lege trece prin cele dou ă camere, Regina o
promulgheaz ă. Monarhia nu poate supravie țui oricărei tendinț e de a bloca
legislația.
Regina este Șeful Statului, șeful executivului și șeful judiciarului. Ea este de
asemenea șeful commonweath-ului.
Coroana are puterea de a:
¾ dizolva Parlamentul;
¾ numi Primul Ministru;
¾ declara război și de a face pace;
¾ recunoaște state și guverne;
¾ semna tratate și de a anexa sau ceda teritorii.
PARLAMENTUL
¾ funcțiuni:
• face legi;
• asigură guvernului mijloacele de desf ășurare a activit ății;
• urmărește politica și amnistierea guvernului, inclusiv propunerile
de cheltuieli;
• dezbate probleme majore ale zile;
• durata 5 ani;
• lucrează în sesiuni de aproximativ 1 an – deschise de Regin ă la
începutul lui octombrie.
¾ Camera Lorzilor
• este compus ă din Lorzii Spirituali și Lorzii Temporali
• Lorzii Spirituali sunt Arhiepiscopii de Canterbury și York și
episcopii de Londra, Durham, Winchester împreun ă cu următorii
21 mari seniori episcopi teritoriali din biserica Anglican ă
• Lorzii Temporali sunt nobilii ale și pe viață inclusiv aceia care
asistă îndatoririlor judiciare "Lords of Appeal" sau "law lords" 758
nobili ereditari (inclusiv Prin țul de Weles) + 408 nobili pe via ță din
care 20 sunt "Law lords".
• Nobilimea ereditar ă are dreptul de a sta în camer ă de la vârsta de
28 ani.
• 1992-1211 membri, inclusiv 2 arhiepiscopi și 24 de episcopi
• lorzii nu au salariu sau cheltuieli decontate
• puterea limitat ă – nu pot respinge o lege ci o pot întârzia cel mult
13 luni.
¾ Camera Comunelor
• 651 M.P. (524 Anglia, 38 Welwa, 78 Sco ția, 17 Irlanda de Nord
• Speaker – este șeful camerei ales de M.P. pentru a prezida camera.
PRIMUL MINISTRU
• responsabil pentru administrarea intern ă
• prin tradi ție este ș i Primul lord al Trezoreriei și Ministrul
Serviciului Civil
• stă în camera comun ă
• Prezidă cabinetul
CABINETUL
• 20 miniștri aleși de Primul Ministru
• se întrune ște o dată pe săptămână câteva ore
• poate include și miniștri departamentali și nedepartamentali
• lucrează pe comitete.
CONSILIUL PRIVAT
• consiliază pe Regin ă în probleme guvernamentale
• membrii pe via ță aleși de Regin ă la recomandarea Primului
Ministru din rândul personalit ăților din via ța public ă sau
monarhiile din Commonwealth
• 400 de consilieri priva ți
OBIECTIVELE REFOR MEI POLITICE
• noul sistem de votare pentru Camera Comunelor
• anularea dreptului ereditar de a sta și vota în camera Lorzilor
• nouă cameră a Lorzilor, unii numiț i, alții aleși indirect, poate
pentru perioade determinate.
PLANURILE DEPARTAMENTALE
Planul de înzestrare
• Echipam entul planificat s ă intre
în serv iciu
• Cu 10 ani înainte
Planurile de
management ale
categor iilor de forțe Planurile strategice ale
categor iilor de forțe
Planul integrat al ap ărării
• Pe patru ani
• Încorporeaz ă graficul de asigurare
cu echipam ent
• Specifică scopurile ap ărării Planul de ap ărare stra tegică
• Directiva de planificare la
nivel superior
• Capabilitățile neceas are
• Pe m ai mult de 10 ani
Planurile d e management
bugetar
– planuri pe term en scurt
6. Sistemul politic al Germaniei
Legea de baz ă pentru R.F.G. a fost adoptat ă în 1949. Autorii au conceput-o
ca un cadru "temporar" pentru un nou sistem democratic și ca pe o constitu ție
definitivă . Legea de bază cheamă poporul "s ă realizeze în auto-determinare liber ă
unitatea ș i libertatea Germaniei".
Pe măsură ce a trecut timpul legea de baz ă s-a dovedit a fi un fundament
solid pentru democra ție. Cerința sa de reunificare na țională a fost îndeplinit ă în
1990. Preambulul și articolul final al Legii de baz ă au fost amendate în concordanță
cu Tratatul de Unificare care a format bazele ascensiunii R.D.G. c ătre R.F.G.
Acum, ele statueaz ă ca prin ascensiunea R.D.G. poporul german și-a atins unitatea.
Din 3.10.1990 Legea de baz ă a fost valabil ă pentru întreaga na țiune.
Conținutul Legii de baz ă a fost în mare mă sură influenț ată de experien ța
personală a autorilor sub dictatura Na țional-Socialistă . În multe p ărți ea indica cu
claritate c ă ei încercau s ă evite greșelile care erau par țial responsabile de înl ăturarea
democrației de la Weimar.
Cadrul în care s-a manifestat constitu ția din 1948 erau parlamentele statelor
formate în zonele de ocupa ție din Vest și Consiliul Parlamentar ales de
parlamentele statelor. Acest Consiliu care a fost prezidat de Konrad Adeneauer, a
adoptat Legea de baz ă pe 8 mai 1949. După ratificarea de c ătre parlamentele
statelor, Legea de baz ă a fost promulgat ă de Consiliul Parlam entar 23 mai 1949.
Cu ocazia celei de-a 4-a anivers ări a R.F.G. în 1989, Legea de baz ă a fost
recunoscută ca fiind cea mai bun ă și mai liberal ă constituție pe care Germania a
avut-o vreodat ă.
Mai mult decât orice constitu ție german ă precedent ă, Legea de baz ă e
înțeleasă și acceptat ă de popor. A creat un stat și o societate care în continuare a
evitat orice crize constitu ționale serioase.
6.1. Drepturile fundamentale
Un loc de frunte în constitu ție este dat capitolului drepturilor fundamentale
dintre care primul obliga statul s ă respecte și protejeze demnitatea omului. Aceast ă
garanție e suplimentat ă de dreptul realiză rii de sine. Ea permite protec ția împotriva
interferen țelor ilegale ale statului. Deopotriv ă germani și non-germani pot invoca
aceste drepturi constitu ționale. Libert ățile clasice con ținute în Legea Fundamental ă
includ libertatea religiei, a expres iei (incluzând libertatea presei) și garantarea
proprietății. Mai sunt, de asemenea, libertatea artei, a înv ățământului, a asocierii de
a forma coali ții, al secretului corespondenț ei, poștei și telecomunica țiilor, a
deplasării, a ocupa ției și profesiei, protejarea împotriva muncii for țate,
inviolabilitatea locuin ței și libertatea de con știință.
Drepturile civile în contrast cu drepturile mai sus men ționate se aplică
numai naționalității germane în esen ță ele includ libertatea de asociere, dreptul de a
forma asocia ții, parteneriate și corpora ții, libertatea e deplasare în exterior,
libertatea de a alege și practica o ocupaț ie sau profesie, interzicerea extră dării și
dreptul la vot.
Aceste libertăț i sunt înso țite de drepturi care garanteaz ă egalitatea. Legea
Fundamental ă exprimă principiul general c ă toți oamenii sunt egali în fa ța legii prin
faptul că nimeni nu trebuie s ă fie prejudiciat sau favorizat din cauza sexului,
nașterii, rasei, limbii, originii na ționale ori sociale, credinț ei, religiei sau opiniilor
politice și că nimeni nu trebuie discriminat din cauza incapacit ăților (handicapului).
Ea statueaz ă în mod expres c ă bărbății și femeile au drepturi egale și că toți
germanii sunt în mod egal eligibili în orice post public.
Legea fundamental ă are drepturi care se refer ă la protejarea ș i garantarea
instituțiilor sociale cum ar fi: – c ăsătoria, familia, biserica și școala.
Un drept fundamental care prin natura sa se aplic ă numai str ăinilor este
dreptul la azil politic. Legea es te primul instrument constitu țional german care
asigură refugiul în Germania a str ăinilor persecuta ți politic. Afluxul a sute de mii
de azilan ți de-a lungul anilor, marea majo ritate nefiind subiect al persecuț iilor
politice în țările de ba ștină și ale căror motive erau în pr incipal economice au ie șit
de sub control și amenință să submineze dreptul fundamen tal la azil pentru cazurile
reale de persecu ție.
După o lungă dezbatere între cei care erau în favoarea nerestric ționării
dreptului fundamental la azil (c azul Germaniei din 1949 încoace și fără precedent
în lume) și cei care sim țeau că a venit timpul s ă aducă legea azilului în limita
cerinț elor prezente și a legilor similare din alte ță ri vest-europene cu p ăstrarea
esenței sale. Bundestagul german a adoptat un amendament la legea azilului cu
majoritatea necesar ă de două treimi. Prin urmare, f ără a viola principiul c ă "oricine
este persecutat pe baze politice are drep tul la azil" noul articol 16 al Legii
Fundamentale a intrat în vigoare în iulie 1993 și face posibil ă o nouă lege a azilului
și o nouă procedur ă în domeniu.
Esența reformul ării legii azilului este:
o străinii care intr ă în țară din ță ri membre ale U.E. sau alte țări "sigure",
nu pot invoca dreptul la azil nici nu au dreptul de a sta în țară temporar;
o este înț eles că străinii din țările "sigure" nu sunt subiec ți ai persecu ției
politice;
o procedurile privind aplicarea au fost scurtate;
o solicitanții nu mai pot abuza de sistem prin prezentar ea de multiple cereri
de bunăstare social ă;
o ca regulă generală, azilanții nu primesc beneficii sub form ă de bani.
Fiecare cet ățean are dreptul, dup ă epuizarea oric ăror forme legale de
remediere, s ă se plâng ă/reclame la Curtea Constitu țională Federală după orice
decizii sau ac țiuni ale statului prin care el sau ea simt c ă li s-au înc ălcat drepturile
fundamentale.
Prin alăturarea la Conven ția European ă a Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale în 1952, R.F.G. a devenit ea îns ăși subiect al controlului
internațional (cu efect din 1953). Conform articolului 25 al acestei Conven ții
cetățenii statelor semnat are au dreptul s ă se plâng ă la Comisia European ă a
drepturilor omului chiar dac ă aceasta însemna tragerea poporului german la
răspundere.
În 1973 R.F.G. de asemenea a ratificat conven ția interna țională a ONU
asupra drepturilor omului.
6.2. Caracteristici fundamentale ale statului
Corpul politic se bazează pe următoarele principii:
o Germania este o republic ă și o democra ție;
o este un stat federal bazat pe regula guvernă rii de către lege și justiț ie
socială.
Sistemul ei republican se manifest ă constituțional în denumir ea de "R.F.G."
și în faptul că șeful statului este ales Pre ședinte Federal.
O democra ție se bazeaz ă pe suveranitatea poporului.
Constituția spune c ă toate autorit ățile publice eman ă de la popor. Prin
urmare, a optat pentru democra ția indirect ă reprezentativa, cu alte cuvinte
autoritatea public ă trebuie recunoscut ă și aprobată de popor, dar el nu are nimic de
spus în exercitarea autorit ății, cu excep ția alegerilor.
Această responsabilitate este încredinț ată organelor speciale stabilite de
constituție în acest scop:
o legislativul;
o executivul;
o puterea judec ătorească.
Poporul în principal î și exercită autoritatea constitu țională prin alegerea
periodică a unui nou parlament.
Referendumuri se pot or ganiza numai în leg ătură cu modific ările
frontierelor statului.
Autorii Legii Fundamentale au optat pentru un tip de democra ție
"adversarial" având în vedere submin area Republicii de la Weimar de c ătre
partidele radicale care erau ostile Constituț iei. În acest contest "adversarial"
înseamnă că jocul liber al for țelor politice trebuie stopat când orice partid sau
fracțiune atenteaz ă la democra ție sau mijloacele democratice.
Decizia constitu țională în favoarea unui stat federal implic ă faptul că nu
numai statul ca un întreg dar și cele 16 p ărți constitutive, Landurile, au câteva
caracteristici ale unui stat. Fiecare are propriile puteri de și le sunt interzise anumite
sfere, prin care î și exercită propria putere legislativ ă, executiv ă și judiciar ă.
Elaborarea legilor este de fapt predominant ă în sarcina statului central, Federa ția, în
timp ce statele constitutive sunt în primul rând responsabile de administra ție, cu
alte cuvinte de punerea în aplicare a legilor. Diviziunea autor/responsabilit ăți este
un element esen țial al sistemului de separare și echilibrare a puterilor asigurat de
Legea Fundamental ă.
În centrul statului constitu țional stabilit de Legea Fundamental ă este
conceptul " conducere de c ătre lege " (conducerea legii). Un element esen țial de
realizare este separa ția puterilor. Exercitarea autorităț ii publice revine
parlamentului, guvernului și justiț iei, fiecare fiind independent unul de altul.
Semnifica ția acestei separ ări a puterilor este c ă puterea statului este caracterizat ă de
control și echilibru reciproc. Ea, astfel, protejează libertatea individului. Un al
doilea element cheie al rolului conduc ător al legii este c ă întreaga ac țiune a statului
este strict încadrată în limitele legii. Este vorba de "primatul legii". Orice ac țiune a
statului poate fi examinată de judecători independen ți dacă o persoană sau persoane
afectate se adreseaz ă în această problemă curții.
Principiul unui stat social e o extensie modernă a conceptului tradi țional de
conducere a legii . El oblig ă statul să protejeze membrii mai slabi ai societăț ii și să
asigure justi ția socială.
Amendamente la Legea Fundamental ă
Legea Fundamental ă poate fi amendat ă numai cu o majoritate de 2/3 a
membrilor Bundestag-ului și 2/3 din voturi în Bunde srat (Consiliul Federal).
Necesită un foarte larg consens. Poate fi atins numai cu sprijinul membrilor
opoziț iei.
Unele prevederi nu pot fi schimbate în nici un fel. Acestea sunt cele legate
de democra ție, sistemul federal, separarea puterilor, puterea legii ș i statul social.
Tot așa sunt drepturile și libertăț ile fundamentale ca și angajamentul de a proteja
demnitatea omului.
În 15.11.94 au intrat în vigoare amendamente la Legea Fundamental ă care
angajează statul în protejarea mediului, asigur ă tratament egal b ărbăților și femeilor
și protejeaz ă handica țații. S-au adus de asemenea schimb ări în distribuț ia
jurisdicției legislative între Federa ție și state (landuri).
Un alt amendament ca rezultat al Tratatul ui de la Maasstricht. Noul articol
23 al Legii Fundamentale privind U.E. clarific ă faptul că R.F.G. sprijin ă o Europă
unită bazată pe principiile puterii legii, democra ției federale și sociale.
Art.23 vorbe ște despre modul cum Bundestagul și statele trebuie implicate
în dezvoltarea pe mai departe a integr ării europene. Alt rece nt amendament a f ăcut
posibilă privatizarea C ăilor Ferate Federale, a Administra ției Germane a Po ștei și
Telecomunica țiilor.
6.3. Corpurile constitu ționale
"Toată autoritatea administrativ ă emană de la popor" – acest principiu al
democrației e codificat în constitu ție.
Corpurile constituț ionale care în primul rând au func țiuni legislative sunt:
Bundestagul și Bundesratul.
Responsabilităț ile executive sunt legate în pr incipal de Guvernul Federal
condus de Cancelarul Federal și de Președintele Federal.
Funcția judiciar ă este îndeplinit ă de Curtea Constitu țională Federală.
Președintele Federal – este șeful statului. Este ales de Conven ția Federal ă,
un corp constitu țional care se întrune ște numai în acest scop. Este constituit din
membrii Bundestagului și un număr egal de membri ale și de parlamentele statelor.
Câteodată personalit ăți proeminente sunt nominalizate pentru Conven ția Federal ă,
deși nu sunt membre ale parlamentelor statelor.
Președintele federal este ales pe o perioad ă de 5 ani cu majoritate a voturilor
din Convenț ia Federal ă. Poate fi reales o singur ă dată.
Președintele Federal nume ște și demite judec ătorii federali, func ționarii
civili, federali, ofi țerii și subofițerii forț elor armate. Poate gra ția criminalii. Verific ă
dacă Legile se înscriu în procedurile constitu ționale și mai apoi sunt promulgate în
"Gazeta Legii Federale".
Propune Bundestagului un candidat pentru func ția de Cancelar Federal
(luând în considerare ma joritatea parlamentar ă) și în urma propunerilor
Cancelarului nume ște și demite mini ștrii federali. Dac ă Cancelarul cere dar nu
reușește să câștige votul de încredere, Pre ședintele Federal poa te, la propunerea
Cancelarului, s ă dizolve Bundestagul.
Președintele Federal personific ă unitatea politic ă a țării într-un mod special.
El face legă tura între toate elementele societ ății regă site în diversitatea dintre
partide.
Deși principalele lui sa rcini sunt de natură reprezentativ ă el poate exercita o
considerabil ă autoritate personal ă prin func țiunea sa neutr ă de mediator. Prin
angajarea în problemele fundamentale curente, el poate s ă se ridice deasupra
controverselor dintre partidele politice și stabilește standarde de direcț ionare
politică și morala public ă.
Bundestagul – este adunarea parlamentar ă care reprezint ă poporul R.F.G.
Este ales de c ătre popor la fiecare 4 ani. Poate fi dizolvat prematur numai în
împrejurări excepționale, decizia final ă aparținând Pre ședintelui Federal. Func țiile
principale sunt de a adopta legile, de a alege Cancelarul Federal și de a păstra
controlul asupra Guvernului.
Bundestagul este scena b ătăliilor parlamentare, în special, în probleme
cruciale ale politicii externe și interne.
Comitetele permanente ale Bundestagului
– Comitetul pentru Buget;
– Comitetul Muncii și Afacerilor Sociale;
-Comitetul Afacerilor Externe;
– Comitetul Educa ției, Științei, Tehnologiei;
– Comitetul pentru Afacerile U.E.;
– Comitetul pentru Afacerile Familie, B ărbaților, Femeilor ș i Tineretului;
– Comitetul pentru Finan țe;
– Comitetul Afacerilor Interne;
– Comitetul asupra Mediului, Conserv ării Naturii și Siguranței Nucleare;
– Comitetul pentru Transport;
– Comitetul Ap ărării;
– Comitetul pentru Afacerile Economice;
– Comitetul pentru Hran ă, Agricultur ă și Păduri;
– Comitetul S ănătății;
– Comitetul pentru Peti ții;
– Comitetul Planific ării Regionale, Construc țiilor și Dezvoltării Urbane;
– Comitetul Afacerilor în Domeniul Legii;
– Comitetul Cooperă rii Economice și Dezvoltă rii;
– Comitetul pentru Turism;
– Comitetul Po ștei și Telecomunica țiilor;
– Comitetul pentru Sport;
– Comitetul pentru Scrutinul Electoral, Imunitate și Reguli de Procedur ă.
Instituțiile comitetelor nu sunt deschise publicului, aici e f ăcută muncă
intensă de pregătire a legisla ției. E vorba de armonizarea inten țiilor politice cu
cunoș tințele detaliate în mate rie oferite de exper ți.
Comitetele corespund cu de partamentele similare al e Guvernului. Comitetul
pentru Buget este foarte important pentru c ă reprezint ă controlul parlamentar al
bugetului.
Orice inițiativă fie că provine de la parlamentari, fie de la Guvern este citit ă
de trei ori (studiat ă), apoi supus ă la vot.
Cele care afectează funcțiunile statelor federale necesit ă și o aprobare de la
Bundesrat.
Membrii Bundestagului sunt ale și în general direct, prin vot liber, egal și
secret. Se ghideaz ă după propria con știința și nu sunt supuș i unor instruc țiuni.
Formează desigur grupuri parlamentare re prezentând un partid sau altul.
Puterea relativ ă a grupurilor parl amentare determin ă compozi ția
Comitetelor. Pre ședintele Bundestagului este ales din rândurile frunta șilor celui mai
puternic grup parlamentar în acord cu tradi ția constitu țională germană.
Membrii Bundestagului sunt pl ătiți astfel încât s ă li se asigure independen ța
și să reflecte statutul lor de membri ai Parlamentului. Oricine a f ăcut parte din
Bundestag timp de opt ani la vârsta pension ării primește o pensie.
Bundesratul – reprezint ă cele 16 state federale și participă în procesul
legislativ și administrarea Federa ției. În contrast cu sist emul senatorial din SUA
(Elveția), Bundesratul nu e constituit din reprezentan ți aleși de popor ci din membri
ai guvernelor statelor sau reprezentan ți ai acestora. Depinzând de m ărimea
populației lor, statele au trei, patru, cinci sau ș ase voturi considerate ca un bloc.
Mai mult de jum ătate din ini țiative/proiecte necesit ă aprobarea formal ă a
Bundesratului, ceea ce însemn ă că nu pot ajunge legi împotriva voin ței acestuia. Se
aplică în general ini țiativele legislative în leg ătură cu interesele vitale ale statelor,
de exemplu afacerile financiare sau puter ile administrative. Nici o propunere de
amendare a constitu ției nu poate fi adoptat ă fără consensul Bundesratului (2/3
majoritate!). În toate celel alte cazuri Bundesratul are numai dreptul la obiecț ii, dar
acesta poate fi dep ășită de Bun destag. Dac ă cele două "case" ale Parlam entului nu
pot ajunge la în țelegere, un comit et de mediere compus din mem bri ai am belor
camere trebuie întrunit și care în cele mai multe cazuri este î n stare să ajungă la un
compromis.
Bundesratul î și alege pre ședintele dintre m iniștri-președinți ai statelor
federale pentru o perioad ă de 12 luni în acord cu un program de rotație prestabilit.
Președintele Bundesratului exercita puterile Pre ședintelui Federal în
eventualitatea ca acesta din urm ă este in disponibil.
STRUCTURA FEDERAL Ă A GERM ANIEI
CURTEA
CONSTIT UȚIONALĂ
FEDE RALĂ
POPORUL GERMAN
GUVERNUL FEDERAL
CANCEL ARUL F EDERAL
MINIȘTRII FEDE RALI PREȘEDINTELE FEDERRAL
CONVE NȚIA FEDERAL Ă
BUNDES RAT BUNDES RAT
STAT ELE FEDE RAL E
Guvernul federal – Cabinetul este compus din Cancelarul Federal, care este
președintele Cabinetului și șef al Guvernului, și miniștrii federali.
Singur Cancelarul alege miniș trii și îi propune Pre ședintelui Federal pentru
numire sau demite re. El determin ă/hotărăște numărul mini ștrilor și
responsabilit ățile pe care le au. Cancelarul are o pozi ție puternic ă în principal
datorită faptului că el dă și liniile directoare ale politicii guvernului.
Miniștrii federali conduc depa rtamentul independent și pe propria
răspundere în cadrul acestor linii directoare.
Într-un guvern de coali ție, Cancelarul trebuie, de asemenea, s ă ia în calcul
înțelegerile f ăcute cu alte partide din coali ție.
Aceasta explic ă de ce sistemul de guvernă mânt german este deseori numit
ca "Democra ție a Cancelarului".
Cancelarul e singurul membru al Guvernului ales de Parlament ș i singurul
care face parte din acesta.
"Votul constructiv de neîncreder e" introdus în Legea Fundamental ă spre
deosebire de Constitu ția de la Weimar are scopul de a asigura grupurile din
opoziț ie, chiar dac ă nu sunt la guvernare, c ă sunt în stare s ă-și spună părerea și să
introducă alternative.
Un vot de neîncredere în Cancelar trebuie s ă fie în acela și timp un vot
majoritar în vafoarea unui succesor.
S-a întâmplat o singur ă dată în 1982 când o mo țiune de neîncredere l-a
schimbat pe Helmut Schmidh și l-a pus în locul lui pe Helmut Kohl. Legea
Fundamental ă nu prevede mo țiuni de neîncredere la adresa mini ștrilor federali lua ți
individual.
Curtea Constitu țională Federală – cu sediul în Karl sruhe este paznicul
Legii Fundamentale. Ea hot ărăște în disputele dintre Guvernul Federal și statele
federale sau între instituț iile federale. Numai aceast ă curte este îndrept ățită și are
puterea de a declara ca un partid constituie o amenin țare a libert ății și democra ției
și prin urmare neconstitu țional, caz în care ordona dizolvarea partidului. Ea
urmărește dacă legile federale sau ale stat elor sunt conform cu constitu ția. Dacă o
lege e neconstitu țională, nu va fi aplicat ă. Curtea se sesizeaz ă de către Guvernul
Federal, de c ătre guvernele statelor sau de o tr eime din membrii Bundestagului sau
o curte de nivel inferior. Oricine are dr eptul de a adresa plângeri la Curtea
Constituțională Federală dacă consiera c ă drepturile fundamental e i-au fost luate de
autoritatea public ă.
Deseori probleme de interes intern sau cu semnifica ție interna țională fac
obiectul rezolvă rii de către curte, cum ar fi dac ă implicarea forț elor germane în
misiuni ale ONU este compatibil ă cu Legea Fundamental ă.
Curtea este alc ătuită din 2 senate, fiecare cu 8 judecă tori, jumătate din ei
sunt aleși de Bundestag și cealaltă jumătate de Bundesrat. Judec ătoreii servesc
pentru 12 ani și nu pot fi reale și.
6.4. Federalism și auto-guvernare
Federalismul e unul din principiile de baz ă constituționale care nu pot fi
modificate. Aceasta nu însemn ă că graniț ele statelor nu pot suferi modific ări. O
comisie întrunit ă pentru Constitu ție din guvernele federale și ale statelor poate
propune proceduri mai si mple în acest caz.
Sistemul are o tradi ție lungă în Germania care a fost întrerupt ă numai de
Statul Unitar Na țional Socialist (nazist) între 19 33-1945. Germania e unul din
statele federale clasice. Este mai uș or pentru o țară cu o structur ă federală decât
pentru un stat centralizat s ă ia în considerare caracteristicile ș i problemele
regionale.
Beneficiile sistemului federal
Îmbină unitatea extern ă cu diversitatea intern ă. Tradiționala sarcină a
sistemului federal este de a p ăstra diversitatea regională . Această funcție a căpătat
azi substan ța sub forma responsabilităț ilor regionale cum ar fi protec ția
monumentelor și a zonelor istorice, prezentarea tradi țiilor arhitecturale și
promovarea culturii regionale. Dar scopul principal al federalismului este
salvardarea libert ății națiunii. Distribu ția responsabilit ăților între Federa ție și state
este un element esen țial al aranjamentelor de împ ărțire a puterii, controlul și
echilibrul permanent prev ăzut de Legea Fundamental ă. Cuprinde și participarea
statelor în procesul legislativ la nive l federal prin intermediul Bundesratului.
Structura federală îmbogăț ește principiul democra ției. Ea permite
cetățeanului să se angajeze în procesul po litic ca: alegeri, referendumuri și propria
regiune. Aceasta d ă democrației o mare vitalitate. Sistemul lasă cale la o scar ă mai
mică pentru competi ția între state.
O structur ă federală poate mai bine să se ocupe de majorit ățile regionale
diferite. Partidele de opozi ție la nivel na țional pot avea majoritatea în unele state și
astfel să formeze acolo guvernul.
Puterile statelor federale
Legea Fundamental ă hotărăște puterile Federa ției în termeni dac ă legile ar
trebui să fie acelea și pentru toate statele sau dac ă statele ar trebui s ă aibă
permisiunea s ă-și facă propriile legi. Aceasta este ilustrat ă de faptul c ă puterile
legislative ale Federa ției sunt încadrate în trei categorii diferite: exclusive,
concurente sau de cadru comun.
Aria legisla ției care cade exclusiv în puterea Federa ției cuprinde afacerile
străine, apărarea, probleme monetare, transport aerian și anumite elemente de
impozitare.
În cadrul legisla ției concurente, statele pot numi s ă legifereze în probleme
neacoperite de legea federal ă. Federația poate adopta legi în asemenea cazuri dac ă e
necesar a avea o lege uniform ă în întreaga țară. În aceast ă categorie intra legea
civilă și criminal ă, legea comercial ă, energia nuclear ă, a muncii, a p ământului,
legea privind str ăinii, locuin țele, navigaț ia, transportul rutier, poluarea aerian ă.
Dacă se dovede ște necesar a avea legi standard în aceste probleme, statele înceteaz ă
mai mult sau mai pu țin de a avea jurisdic ție în aceste domenii.
Unde federa ția nu are putere de a ac ționa asupra cadrului legislativ, statele
au o latitudine mai mare asupra une i sume specifice de legi. Se aplic ă în domeniul
educației superioare, conserv ării naturii, managementul peisajului, planific ării
regionale, managementul apei.
Sunt, de asemenea, un num ăr de alte sarcini supraregionale, care de și nu
sunt menț ionate în Legea Fundamental ă, sunt azi planificate, finan țate de că tre
Federație și state. Au fost încorporate în 1969 în Legea Fundamental ă ca
"responsabilit ăți comune" ș i acoperă construirea de universit ăți, ca ș i îmbunătățirea
structurilor economice regionale, structura agricol ă și protecția coastei.
Administra ția federală e mai mult sau mai pu țin limitată la Serviciul Extern,
plasamentul muncii, v ămi, Garda Federală a Frontierelor și Forțelor Armate
Federale. Puterea real ă a statelor st ă în participarea lor în pr ocesul legislativ la nivel
federal în cadrul/prin Bundesrat. Toat ă administra ția internă stă în mâna lor și
birocrația lor pune în aplicar e cele mai multe legi ș i reglement ări federale. Astfel
administra ția statului este tridimensional ă:
o se ocupă de probleme care cad exclusiv în jurisdic ția lor (școala, poliț ia
și planificarea regională );
o pun în aplicare legea federal ă pe responsabilitatea proprie (planificarea
pentru construc ții, comerț și industrie, protecț ia mediului);
o cer legi federale din partea federa ției (construc ția de autostră zi
naționale).
Auto-guvernarea local ă
Ca expresie a libertăț ii civice are o lung ă tradiț ie în Germania. Poate fi
privită ca venind din provilegiile oraș elor libere ale Evului Mediu ("aerul ora șelor
face oamenii liberi" – se spunea atunci) . În timpurile moderne auto-guvernarea
locală este în primul rând legat ă de marile reforme ale ministrului Prusiei Karl
Reichsfreiherr von Stein, în particular de Codul Guvernamentului Local din 1808.
Această tradiție a libert ății civice este vizibil ă în auto-guvernarea ora șelor,
municipiilor și ținuturilor garantate expres de Legea Fundamental ă. Au dreptul de a
rezolva afacerile locale în cadrul legii. Toate ora șele, municipiile și ținuturile
trebuie s ă aibă o structur ă democratic ă. Legea municipal ă cade în sfera de
competen ță a statelor federale. Din motive istorice constitu țiile municipale variaz ă
mult de la stat la stat, dar în practic ă sistemul administrativ este în mare acela și.
Auto-guvernarea se ocup ă în particular de transportul local, construc ția de
drumuri, electricitate, ap ă și gaz, planificarea urban ă ca ș i de construirea ș i
întreținerea ș colilor, teatrelor, muzeelor, spitalelor, facilit ățile sportive, bă i publice.
Alte responsabilit ăți locale sunt educa ția adulților și bună starea tineretului.
Aspectele legate de beneficiu-cost al acestor programe sunt în resposabilitatea
consiliului local.
Ținutul, de asemenea este parte a sistemului de guvernare local ă prin
propiile corpuri alese democratic.
Orașele mari nu fac parte din ț inut.
Situația financiar ă e frecvent subiect de d ezbateri publice. Autorit ățile
locale aplic ă propriile taxe, care includ taxa real ă pe proprietate și taxa pe comer ț.
Sunt îndrept ățite să aplice taxele locale pe bunurile de lux. Oricum acestea nu sunt
suficiente pentru a acoperi nevoile lor fi nanciare. De aceea pr imesc de la guvernele
federale și ale statelor o parte din veniturile na țiunii. Primesc, de asemenea, aloca ți
din aranjamentele de egalizare financiara care se aplic ă în fiecare stat. Încaseaz ă
taxe și din servicii.
Auto-guvernarea local ă dă tuturor cet ățenilor posibilitatea s ă joace partea
proprie și să aibă o influență de control. Ei pot discuta probleme ca proiecte noi de
construcție cu consilierii ale și, la întâlnirile or ășenești. Orașele și municipiile sunt
cele mai mici celule în sist emul politic. Ele trebuie s ă fie în măsură să trăiască și să
se dezvolte ca surs ă fundamental ă a libertății și democra ției.
6.5. Partide și alegeri
Într-o democra ție modernă , partidele politice în competi ție sunt de o
importanță fundamental ă. Ele sunt alese pe o perioad ă determinat ă în timpul c ăreia
fie își asumă povara guvernă rii ori vegheaz ă asupra activit ăților administra ției
curente. De aceea joac ă un rol major în conturarea politicii publice. Aceste func ții
sunt luate în calcul de legea Fundamental ă care aloc ă un articol separat (art.21)
partidelor: "partidele ar trebui s ă ajute la formarea voin ței politice a poporului".
Partide în Bundestag
De la primele alegeri generale ținute în Germania (1990) au fost 6 partide în
Bundestag:
– Uniunea Cre știn-Democrat ă a Germaniei (CDU);
– Partidul Social-Democ rat al Germaniei (SDP);
– Partidul Liber-Democrat (FDP);
– Uniunea Cre știn-Social ă (CSU);
– Partidul Socialismului Democratic (PDS);
– Grupul cunoscut ca Alkian ța 90/Verzii.
S.P.D.- a fost o recreere a fostului part id orientat în principal spre laburism
și care a fost scos în afara legii de regimu l lui Hitler în 1933. Cel elalte partide sunt
complet noi. Partidele creș tine CDU și CSU, în contrast cu Partidul de Centru
Catolic din vremurile Weimar-ului îș i au suportul în cele dou ă credite cre știne ale
Germaniei: romano-catolicismul și protestantismul. În ultimii 40 de ani aceste 4
partide au format coali ții sau au fost în opozi ție. Azi se simt toate "partide
populare" reprezentând toate segmentele popula ției/comunităț ii.
"Verzii" au o istorie interesant ă:
o Între 1983-1990 "Verzii" au avut propriul grup în Bundestag.
o Au ajuns la nivel na țional în 1979 și au fost vota ți pe rând în câteva
parlamente ale statelor.
o Rădăcinile lui sunt în mi șcarea ecologist ă radicală care ini țial a
îmbră cat forma frac țiunilor care se opuneau energiei nucleare ș i din
cele ale grupurilor pacifiste protestatare.
o În 1990, oricum "Verzii" au pier dut pragul de 5% dar au fost
reprezentaț i în Bundestag împ ărțind o listă cu Alian ța 90 ca rezultat al
mișcării pentru drepturile civile care a izbucnit în 1989/1990 1n
revoluția paș nică din fosta R.D.G. În 1993 aceste 2 partide au fuzionat
sub numele de "Alian ța 90/Verzii". Acest partid a polarizat destule
voturi în 1994 pentru a fi reprezentat în Bundestag.
o PSD este succesorul fostului Partid al Unităț ii Socialiste a Germaniei
(SED), partidul comunist care a condus RDG. N-a fost în stare s ă
devină o forță politică majoră în Germania unit ă. La alegerile din 1994
pentru Bundestag a reu șit reprezentarea în Bunde stag pe baza a patru
locuri constitu ționale în Berlin.
Clauza a 5%: Din 36 partide în 1949 au r ămas în 1990 patru! E rezultatul
"clauzei de 5% ca re a fost introdus ă în 1953. A fost adoptat ă de Curtea
Constituțională pentru a reduce num ărul de partide nesemnificative.
7. Sistemul politico-militar al Ucrainei
7.1. Date generale
Stat situat în estul Europei, având o suprafa ță de 603.700 km p ătrați.
Frontiere, vecini: se învecineaz ă cu Marea Neagr ă și cu:
– Belarus (891 km);
– Ungaria (103 km);
– Moldova (939 km);
– Polonia (428 km);
– România (sud-vest + vest 362 km);
– Rusia (1.576 km);
– Slovacia (90 km);
– Lungimea litoralului = 2.782 km.
Cea mai mare parte a teritoriului apar ține sectorului sud-vestic al Marii
Câmpii Est-Europene, zonele mai cobor âte alternând cu cele mai înalte.
Altitudinile sunt sub 200 m în Câmpia Niprului (în nord) și sub 100 m în
nord-vest (Polesia) și sudul ță rii; părțile mai înalte se g ăsesc atât în vest (în Podolia,
Kamula 472 km), cât și în est (colinele Donetului, 367 m).
În extremitatea vestic ă, Ucraina transcarpatică aparține, morfologic,
Câmpiei Panonice.
Munții ocupă suprafețe restrânse: Carpa ții Orientali – în vest (25o km,
altitudinea maxim ă _ 2061 m, vârful Goverla) și Munții Crimeei (15o km,
altitudinea maxim ă = 1545 m).
Aspecte demografice:
Populația: 49.506.779 la începutul a nului 2000 (1983: 50.460.000).
Natalitate: 12,1 la mie
Mortalitate: 12,9 la mie
Populația este mai numeroas ă în regiunea Kievului (169 loc./km 2), în
bazinul Donetului (peste 200 loc./km 2), în regiunea Harkov, Cern ăuți, Lugansk și
sub media pe țară în nord-vest (Volinia), în nord (regiunea Sumi, 60 loc./km 2) și în
sud (regiunea Herson, sub 45 loc./km 2).
Structura popula ției:
– ucrainieni: 73%;
– ruși: 22%;
– evrei: 1%;
– bieloruș i;
– români.
Religie:
– Ortodoxă , subordonat ă Patriarhiei de la Moscova;
– Ortodoxă , subordonat ă Patriarhiei de la Kiev;
– Ortodoxă , nesubordonat ă nici unei patriarhii;
– Greco-catolic ă;
– Protestant ă;
– Evreiască .
Împărțirea administrativ ă a teritoriului:
– Capitala: Kiev (2,6 milioane locuitori);
– 22 de regiuni;
– o republic ă autonom ă: Republica Crimeea (Simferopol);
– 2 municipalit ăți cu statut de regiune: Kiev și Sevastopol;
– 479 de raioane;
– 415 orașe.
Limba oficial ă: ucrainiană
Limbi vorbite : ucrainean ă, rusă, română, poloneza, ungara.
Tipul de clim ă
Clima este temperat ă și prezintă un continentalism în cre ștere de la vest la
est.
Pe litoralul sudic al Peninsulei Crimeea, clima este subtropical ă
(temperatura medie, în ianuarie = 2-4 0 C).
• Temperat continental ă, mediteraneean ă doar pe coasta de sud a Crimeei;
• Precipitații distribuite neregulat, mai mari în vest și în nord, mai mici în
est și sud-est;
• Iernile variaz ă de la blânde, de-a lungul M ării Negre, la aspre în
interiorul teritoriului;
• Verile sunt calduroase în cea mai mare parte a ță rii, fierbin ți în sud.
Ucraina este traversat ă de fluvii importante ale Europei r ăsăritene: Niprul
(drenează 1/2 din teritoriul țării), Nistrul, Bugul de Sud. În est Donetul (afluent al
Donului) stră bate un important bazin carbonifer al lumii (Donbass), iar în Carpa ți
își au izvoarele Tisa, Prutul și Siretul.
În sud-vest, Ucraina are ie șire la Dun ărea maritim ă.
Economia
Agricultura asigur ă mari cantit ăți de cereale, sfecl ă de zahăr (peste 1/2 din
producția C.S.I.), floarea soarelui (1/2 din produc ția C.S.I.), cartof i, legume, tutun.
Viticultura este specific ă Peninsulei Crimeea ș i regiunii Odessa – Herson,
iar pomicultura regiunilor transcarpatice și subcarpatice.
Teren utilizat:
• Arabil: 50%;
• Pășuni: 12%.
Industria prelucr ătoare este puternic dezvoltat ă și diversificat ă, cu accent pe
industria grea (siderurgie, construcț ii de mașini, chimie).
Principala concentrare industrial ă este triunghiul Harkov-Mariupol-
Lugansk, suprapus, în parte, ba zinului carbonifer al Donetului.
Alte centre industriale importante: Kiev, Odessa, Zaporoje,
Dnepropetrovsk, Lvov, Cern ăuți.
Ucraina dispune de variate resurs e minerale, mai importante fiind c ărbunii
(exploatați în Donbass și regiunea Lvov), petrolul ș i gazele naturale (în regiunea
subcarpatic ă), minereu de fier (Krivoi R og, Kerci), mangan (Nicopol), s ăruri de
potasiu și sare (Solotvina, Kalis), uraniu (50% din produc ția C.S.I.).
Resurse naturale : aur, cobalt, mangan, gaze na turale, petrol, sare, sulf,
grafit, titan, magneziu, cao lin, nichel, mercur, lemn.
Sistemul politic-pluripartitism
• Republica preziden țială, stat membru al C.S.I.
• Parlamentul și președintele țării sunt ale și prin vot universal.
• Președintele este ales pentru un manda t de cinci ani, iar parlamentarii
pentru un mandat de patru ani.
• Sistem parlamentar unicameral.
• Parlamentul (Rada Supremă ) are 450 de membri.
• Suveranitatea republicii este votat ă la 16.07.1990.
• A devenit independent ă la data de 01.12.1991 (desprins ă din U.R.S.S.).
• La 21.12.1991, Ucraina semneaz ă actul de constituire a C.S.I.
• Ziua națională : Ziua Independen ței 24 august (1991).
• Constituția: adoptat ă la cea de-a cincea sesiune a Radei Supreme la data
de 28 iunie 1996.
7.2. Politica militară și de securitate
Politica de stat se determin ă pornind de la prioritatea intereselor na ționale și amenințărilor
asupra securităț ii Ucrainei și se realizeaz ă prin elaborarea doctrine lor, strategiilor, concep țiilor și
programelor din diferi te sfere ale securit ății naționale, în conformitate cu legisla ția în vigoare.
În sfera politică :
• Crearea mecanismelor de ac țiune pentru ap ărarea drepturilor cet ățenilor
Ucrainei, în țară și în lume;
• Prevenirea și înlăturarea încerc ărilor de amestec în treburile interne ale
Ucrainei;
• Aderarea la sistemele de securitate mondial ă și regională existente sau în
curs de constituire;
• Înlăturarea extremismului politic, promovarea toleran ței interetnice ș i a
stabilității sociale;
• Realizarea unui sistem eficient de ap ărare a principiilor constitu ționale
prevenirea înc ălcărilor legisla ției și a ordinii de drept, crearea condi țiilor
necesare pentru lupta ef icace împotriva corup ției și criminalit ății;
• Asigurarea aplic ării corespunz ătoare a cadrului legal de c ătre organele
puterii de stat și cele locale de autoconducere.
În sfera economic ă:
• Interzicerea folosirii ile gale a mijloacelor bugetare, a resurselor de stat și
scurgerea lor în economia "din umbră ";
• Controlul asupra activit ății de import-export,îndreptat spre sus ținerea
priorităților Ucrainei și a produc ției autohtone;
• Lupta cu activit ățile economice ilicite, contracararea scurgerilor
necontrolate a resurselor materi ale, financiare, intelectuale,
informaționale și de alte feluri.
În sfera socială :
• Descoperirea și înlăturarea cauzelor ce duc la stratificarea accentuat ă a
societății, pe timpul trecerii la economia de piață ;
• Adoptarea, în mod oportun, a unor m ăsuri de contracarare a crizei
procesului demografic;
• Crearea unui sistem eficient de protecț ie a drepturilor omului, de
ocrotire ș i restabilire a s ănătății fizice și morale.
În sfera militar ă:
• Crearea unor mecanisme eficiente și adoptarea unor m ăsuri complexe
pentru prevenirea unei posibile agre siuni sau a unui conflict militar,
localizarea ș i lichidarea urm ărilor lor;
• Prevenirea și interzicerea încercă rilor de trecere frauduloas ă a
frontierelor de stat;
• Asigurarea controlului civil, democratic al organismului militar.
În sfera ecologic ă:
• Controlul asupra respect ării normativelor (fundamentate științific) de
utilizare a naturii și de apărare a mediului înconjurator;
• Controlul stă rii mediului înconjur ător, descoperirea și înlă turarea
pericolelor asupra s ănătății populației;
• Utilizarea tehnologiilor nepoluante;
• Reducerea urm ărilor catastrofei de la Cernobâl;
• Interzicerea intră rii necontrolate în Ucrain a a tehnologiilor, materiilor și
materialelor periculoase di n punct de vedere ecologic.
În sfera tehnico- științifică:
• Adoptarea unor m ăsuri complexe pentru ap ărarea și dezvoltarea
propriului poten țial tehnico-ș tiințific.
În sfera informa țională:
• Adoptarea unor m ăsuri complexe pentru protec ția spațiului
informațional propriu și accesul Ucrainei în spa țiul informa țional
mondial;
• Descoperirea și înlăturarea cauzelor discrimin ării informa ționale a
Ucrainei;
• Crearea unei infrastructuri dezvoltate în sfera informa țională .
7.3. Poten țialul militar
Forțele militare ale Ucrainei
Conceptul de apă rare și formare a For țelor Armate ale Ucrainei , aprobat
la 13.12.1991 de Parl ament (Rada Suprem ă), prevede compunerea, misiunea și
conducerea armatei, astfel:
Compunerea Forț elor Armate:
o Trupele de Uscat;
o Forțele Aeriene Militare;
o Forțele de Ap ărare Antiaerian ă;
o Forțele Maritime Militare.
Misiunea principal ă a Forțelor Armate:
Principala misiune a for țelor armate const ă în respingerea oric ărei agresiuni
îndreptată împotriva Ucrainei, dac ă un eventual conflict militar nu va fi solu ționat
prin mijloace politico-diplomatice.
o Conducerea forț elor armate ucraineene se realizeaz ă de către
președintele republicii, care este și comandant suprem al for țelor armate
și președinte al Consiliului Ap ărării.
o Deciziile la nivele strategi ce, atât în timp de pace cât și la ră zboi se iau
în Consiliul Securităț ii Naționale și Apărării Ucrainei, ca organ
coordonator al problemelor vizând securitatea na țională , de pe lâng ă
Președintele Ucrainei. Aces t organism coordoneaz ă și controleaz ă
activitatea organelor puterii executive în sfera securit ății naționale și
apărării.
o Ministerul Ap ărării și Statul Major General al For țelor Armate sunt
instituțiile care r ăspund de aplicarea politic ii militare a Ucrainei.
o Ministerul Ap ărării organizeaz ă, conduce și coordoneaz ă, în mod
nemijlocit activitatea în domeniul ap ărării naționale.
o Conducerea operativ ă a forțelor armate se realizeaz ă de către Statul
Major General, prin comanda mentele categoriilor de for țe armate.
o Controlul civil al organismului m ilitar se face prin Comisia pentru
Problemele Ap ărării și Securității Naționale din cadrul Parlamentului.
Aceasta examineaz ă toate actele legislative din domeniul ap ărării
naționale.
Dispute teritoriale
• Unele teritorii din Moldova și Ucraina (Basarabia și nordul Bucovinei)
sunt considerate de Bucure ști, din punct de vedere istoric, parte a
României. Aceste teritorii au fost încorporate în fosta U.R.S.S. ca
urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, în 1940.
• Disputa cu România privind plat oul continental din Marea Neagr ă,
unde exist ă zăcăminte importante de petrol și gaz.
• Potențiala disput ă cu Rusia în privinț a Crimeei.
• Nu a revendicat teritorii în Antarctica, dar î și rezervă drepturile de a
face acest lucru și nu recunoa ște revendic ările celorlalte na țiuni.
• Platoul continental: pân ă la 200 m adâncime, cu drept de exploatare.
• Zona economic ă exclusivă: nedefinit ă.
• Marea teritorial ă: 12 Mm.
V. TENDIN ȚE ȘI ORIENT ĂRI ÎN DOCTRINELE
MILITARE ȘI ÎN CELE ALE ALIANȚ ELOR MILITARE
Viața internațională a intrat, în acest sfâr șit și început de secol și de
mileniu, într-o perioad ă extrem de complex ă și contradictorie ca urmare a
mutațiilor intervenite în lume în ultim ele decenii, în cele mai importante și diverse
planuri și a că ror dimensiuni sunt înc ă greu de precizat cu exactitate. Aceste
schimbări, de altfel din ce în ce mai accelerate, au sporit preocup ările pentru a
controla „agen ții” care pot provoca mari crize în planurile politic, economic, social-
spiritual sau religios și nu numai. În acela și timp și pe acela și „teren”, asistă m la o
manifestare asimetrică a acestora în ecuaț ia de putere, ceea ce face ca nivelurile
implicării factorilor politico-militari ș i militari s ă fie incontestabile și de mare
consistență.
Aceleași schimb ări au modificat situa ția politic ă la scară mondial ă și
implicit în Europa și au determinat muta ții în politicile de ap ărare și în doctrinele
militare din principalele centre de putere ale lumii.
Astăzi, puterea fiec ărui pol în ecua ție nu mai este exprimat ă în termeni
clasici militari decât par țial, pentru ca la dimensiunea militar ă a potențialului de
putere se adaug ă cel puț in alte dou ă dimensiuni; economic ă și tehnico-
informațională . Independen ța crescând ă va impune actorilor mari sau mici din
sistemul rela țiilor interna ționale căutarea de solu ții non-clasice, în vederea g ăsirii
unor formule optime pentru securitate și stabilitate în lume, iar în celelalte planuri,
inclusiv cel na țional, solu ții viabile pentru ap ărare pe baza unor principii doctrinare
sănătoase.
Până atunci însă , menținerea ră zboiului ca fenomen al vie ții sociale
contemporane este evidentă , fapt ce obliga statele și popoarele s ă se preocupe cu
solicitudine de securitatea și apărarea lor.
Schimbarea caracterului și procedeelor de ducere a r ăzboiului modern, dup ă
cum au demonstrat-o cu prisosin ță conflictele militare postbelice, îndeosebi
războiul din Golf și cel din Iugoslavia, au fost înso țite de necesit ăți sporite în
studierea fenomenului politico-militar și elaborarea sau adecvarea doctrinelor
militare în raport cu evolu ția acestuia.
De altfel, doctrina militar ă este în schimbare aproap e în toate statele lumii,
întrucât r ăzboiul viitorului are de acum ca temă principala lupt ă aeroterestră și
operații aeroterestre, iar caracterul acestuia va fi colosal de distructiv, bazându-ș i
agresivitatea pe resursa cunoa șterii7. Tabloul cel mai edificator în acest sens – care
conferă atât războiului cât mai ales fi zionomiei luptei, alte înf ățișări și face ca
7 Col.Petrescu Stan, Teza de doctorat, Ed.Militar ă, Bucure ști, 1999, p.101.
frontul, în urm ătoarele confruntă ri să dispară -, este descris succint în lucrarea
„Război și anti-ră zboi”, având drept exemplu r ăzboiul din Golf, astfel: „Distruge
instalațiile de comand ă ale inamicului. Retează -i comunica țiile pentru a împiedica
informația să urce sau s ă coboare pe lan țul de comandă . Ia inițiativa. Love ște în
adâncime. Împiedic ă eșaloanele de sprijin inamice s ă intre vreodat ă în acț iune.
Integrează operațiunile aeriene, navale și terestre. Sincronizeaz ă operațiunile
combinate. Evit ă atacul frontal împotriva punctelor tari ale inamicului. Și, mai
presus de orice, afl ă ce face inamicul și împiedic ă-l să afle ce faci tu8.”Drept
urmare, con ținutul, vigoarea și sensul evoluț iilor în plan politico-militar și desigur
și în configura ția războiului – evolu ții care au fost, sunt și vor fi cât mai strâns
legate de sistemele economice -, ofer ă suficiente elemente pentru specialiș tii
militari în aprofundarea analizelor ș i raționamentelor ce privesc doctrinele militare
ale statelor în noua situaț ie geopolitic ă și geostrategic ă. Aceasta pentru c ă „nimeni
nu poate ș ti încă cu precizie cum va evolua și în deceniile urm ătoare fenomenul
război9” dar, având în vedere c ă războiul nu a fost și „nu poate fi niciodată uman,
curat sau uș or”10 realizăm totuș i cu claritate că acesta va juca un rol și mai central
în secolul urm ător. Fiecare etap ă istorică a oferit noi elemente, iar „o nou ă formă de
război nu ră sare complet dezvoltat ă din manualul doctrinar al nim ănui, indiferent
cât de competent ar fi. Ni ci nu apare din studiile post factum asupra unui singur
război”11. Tocmai de aceea el trebuie studi at pentru a putea fi prevenit sau
„stăpânit” și menționat în limitele legităț ilor ce-l guverneaz ă și unei distructivit ăți
minime, prin intermediul doctrinei militare – puntea de leg ătură între scopul
politico-militar al ră zboiului și efectele preconizate ale acestuia.
Actualitatea analizei doctrinelor militare ale statelor este impus ă și de
necesitatea elabor ării doctrinei militare na ționale, precum și cea a materializ ării
corespunz ătoare a programului de restructurare și de modernizare a for țelor armate
ale României, cu predilecț ie a forțelor terestre, potrivit standardelor opera ționale
occidentale – f ără a scăpa din vedere specificul na țional -, știind că „România se
găsește între două zone de instabilitate și conflict care îi creeaz ă o situație strategic ă
dificilă , caracterizat ă prin deficit de securitate”12 până la integrarea deplin ă în
NATO și UE.
Doctrina militar ă, așadar, poate fi definit ă ca un ansamblu de teze ș i idei
referitoare la organizarea, înzestrarea și pregătirea forțelor armate ale unui stat sau
alianțe precum și modalitățile de folosire a acestora în conformitate cu posibilităț ile
și interesele specifice.
8 Alvin și Heidi Toffler, R ăzboi și anti-război, Bucure ști, 1996, p.86.
9 Ibidem, p.129.
10 Ibidem, p.129.
11 Ibidem, p.129.
12 Carta Albă a Guvernului, Bucure ști, 1999, cap.II p.10 .
Concluzionând, toate statele și alianțele militare se afl ă în faza
reconsider ării doctrinelor militare în concordanță cu noile evoluț ii din mediul de
securitate.
1. Doctrina de lupt ă a NATO
Ilustrarea, în esen ță, a principalelor caracteristici ale doctrinei N.A.T.O.
oferă posibilități pentru descifrarea muta țiilor profunde ap ărute, sau a celor care se
preconizeaz ă în evolu ția fenomenului militar contemporan și totodată, pentru
concretizarea implica țiilor ce privesc structurile ac ționale ale Alian ței, misiunile și
implicit ac țiunile militare ale acestora.
În acest sens, eviden țiem ca doctrina militar ă a Alianței Nord-Atlantice
constituie demersul științific al noului Concept strategic al acestui organism,
aprobat de șefii de state ș i de guverne participan ți la Reuniunea Consiliului
Atlanticului de Nord, ț inuta la Washington, în perioa da 23-24 aprilie 1999. Potrivit
conceptului, sunt stabilite natura și obiectivul permanent al N.A.T.O., precum și
sarcinile sale fundamentale din sfera securit ății, în noul context politico-militar,
într-o viziune globalistă , într-un spa țiu marcat de schimbă ri continue și adesea
imprevizibile.
Față de aceste schimb ări, Alian ța Nord-Atlantic ă a dovedit o mare
capacitate de adaptare, schimbându- și din mers misiunile, structurile ș i procedurile
de lucru, men ținându-se astfel, ca singura structur ă de securitate și apărare în
măsură să garanteze, din toate punctele de vedere, securitatea statelor membre. Ca
argumente în favoa rea acestor afirma ții, vizând în special etapa post „r ăzboi rece”,
evidențiem:
• Modificările de doctrină și structura fa ță de schimb ările radicale ale
contextului strategic și politic;
• Punerea la dispozi ția alianț elor a orient ărilor ce privesc procesul de
continuare a adapt ării forț elor armate și de preg ătire specific ă a
acestora pentru acoperirea în principal a trebuin ței indispensabile de
apărare a intereselor de securitate comune;
• Preocuparea de a proiecta stab ilitatea în vestul Europei și în partea
de est a acesteia și măsurile concrete luate în acest sens;
Structura doctrinei militare a N.A.T.O . include aspect ele militare ce
decurg din noul Concept strategic în ma terie de securitate, într-un ansamblu
coerent, care vizeaz ă și asigură aplicarea în practic ă a principiului efortului colectiv
pentru ap ărare. În acest sens se prevede utilizarea resurselor și procedeelor care
împiedică revenirea la politici de ap ărare pur na ționale, fără a priva Aliaț ii de
propria lor suveranitate.
Cooperarea cu noii parteneri din Europa Centrală și de Est, care este un
element constitutiv al Strategiei Alian ței, aduce schimb ări esențiale în con ținutul
doctrinei sale militare, în ce prive ște:
• Forțele integrate ale N.A.T.O., în special sub aspectul:
9 reconsider ării tăriei și a stării lor de preg ătire;
9 îmbună tățirii mobiliz ării, flexibilit ății și capacit ății lor de
adaptare la diverse situa ții;
9 utilizării mai largi a unor structuri de for țe multina ționale;
• rolul acestora și implicit,
• modul lor de preg ătire corespunz ător rolului și misiunilor atribuite.
Astfel, potrivit doctrinei militare a N.A.T.O., for țele militare ale Alianț ei au
ca rol principal „ap ărarea păcii și garantarea integrit ății teritoriale, a independenț ei
politice și a securit ății statelor membre”13. Ele sunt proiectate”… s ă fie capabile s ă
asigure descurajarea și apărarea eficient ă, menținerea și restabilirea integrităț ii
teritoriale a țărilor aliate și, în caz de conflict, s ă pună rapid cap ăt războiului
determinându-l pe agresor s ă-și reconsidere decizia, s ă-și înceteze atacul și să se
retragă”14. Doctrina de luptă a N.A.T.O. presupune reconsider ări pe fondul unor noi
condiții și caracteristici de func ționare ale Alianț ei și anume:
• restructurarea N.A.T.O;
• amplificarea și întărirea Programului „Parteneriatului pentru Pace”;
• menținerea N.A.T.O. ca princi pal nucleu militar între institu țiile cu
obligații specifice cre ării cadrului de securitate pe continentul
american și european.
Așadar, când vorbim de doctrina de lupt ă a N.A.T.O., apreciem c ă aceasta
este circumscris ă securității, care, la rândul ei, es te un parametru de proces și nu de
stare. Având în vedere c ă în concep ția Alianței, termenul de securitate, ca termen
de sine stă tător, se extinde mult dincolo de problemele strict militare ș i totodată
aloca acestora din ce în ce mai pu țin spațiu în favoarea celor „non-militare”,
conceptul de securitate tinde s ă devină cu atât mai evaziv cât chestiunile militare
sunt luate mai pu țin în considerare. Aceasta determin ă circumstan țe speciale, de
concepție și acționale deosebite, de natura să asigure doctrinei de luptă a N.A.T.O.
valoare intrisec ă tot mai mare, în termenii necesit ății și eficienț ii15.
Despre caracteristicile definitorii ale doctrinei de luptă a N.A.T.O. le
evidențiem pe urm ătoarele:
• conferă structurilor militare ale Alianț ei posibilitatea de a contribui la
menținerea p ăcii și la consolidarea securit ății și stabilit ății
euroatlantice;
• asigură păstrarea leg ăturii transatlantice prin participarea structurilor
militare la ac țiuni în cadrul unui partener iat transatlantic echilibrat și
dinamic;
13 Conceptul Strategic al Alian ței Nord Atlantice, p.179.
14 Ibidem
15 Col. Ioan Nedelcu, Orient ări în strategiile de securitate colectiv ă și securitate na țională în spaț iul euroatlantic.
Ed.A.I.S.M. Buc. 1998 p.3-4.
• determină menținerea capacit ății operaționale eficiente și în număr
suficient a structurilor militare pentru a asigura descurajarea
agresiunii în spaț iile comune și apărarea acestora și totodată ,
îndeplinirea întregului spectru de misiuni;
• asigură participarea structurilor Alianț ei la dezvoltarea identităț ii
europene de securitate și apărare;
• asigură structurilor Alian ței capacitatea de a r ăspunde prompt oric ărei
situații;
• contribuie la diversificarea și derularea programelor de parteneriat, la
continuarea cooper ării și dialogului cu alte state în cadrul abord ării
cooperartive a securit ății euroatlantice, în special privind: preg ătirea
specifică și în comun a structurilor militare potrivit standardelor
N.A.T.O. și în raport de misiunile ce li se atribuie; controlul
înarmărilor și al dezarm ărilor; realizarea dezideratelor de
interoperabilitate și standardizare;
• îndeplinește condi ția de asigurare, implementare și întărire a
interoperabilit ății a structurilor trupelor de uscat ale țărilor membre
N.A.T.O. prin acordurile de sta ndardizare, pentru realizarea ș i
menținerea compatibilit ății și conceptelor, doctr inelor, procedurilor și
proiectelor specifice rezolv ării oportune a nevoilor operaț ionale.
Privind structurile ac ționale ale for țelor N.A.T.O., acestea sunt constituite în
limita suficientei d.p.d.v. numeric și pregă tite la nivelul capacit ății operaționale
care să permită abordarea urmă toarelor obiective, direc ții de acțiune și domenii de
manifestare:
• îndeplinirea sarcinilor fundamentale de securitate prin executarea
unui spectru larg și complex de misiuni specifice ap ărării colective și
operațiunilor de reac ție la crize;
• descurajarea și respingerea unei agresiuni împotriva unuia dintre
Aliați oricare ar fi acela;
• executarea noilor misiuni, nu numai în zona de interes, ci și în plan
global;
Conform noii strategii adoptate, misiunile fundamentale ale Alian ței sunt,
în esență următoarele:
• participarea la gestionarea crizelor;
• angajarea în misiuni de men ținere și în misiuni de impunere a p ăcii;
• implicarea în controlul ș i proliferarea armelor nucleare;
• garantarea aplic ării acordurilor de dezarmare.
Având în vedere noile sa le misiuni, N.A.T.O. a recurs, din necesitate dar cu
succes, la îmbun ătățirea capacit ăților sale militare, prin reforme interne și prin
extinderea ponderii structurilor multina ționale, atât cele de tip comandament, cât și
a unităților luptătoare având drept determinant ă ilustrarea solidarităț ii Aliaților la
toate nivelurile de reprezentare și, desigur, punerea în valoare a principiului
efortului colectiv pentru ap ărare a Alianț ei.
Cu privire la reformele interne, ac estea au cuprins, adoptarea unei noi
structuri de comandament și îndeosebi a conceptului de For țe Operative Interarme
Multinaționale (CJTF), precum și stabilirea unor prevederi care s ă permită
desfăș urarea rapid ă de forț e pentru întregul spectru de misiuni ale Alian ței și
construirea Identit ății Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alian ței.
Pentru adoptarea și dezvoltarea conceptului CJTF, N.A.T.O. a luat în
considera ție următoarele aspecte:
• creșterea ș i diversificarea riscurilor și amenință rilor;
• noile tipuri de misiuni;
• reducerea substan țială a structurilor și a numărului de comandamente
ale N.A.T.O. (Praga 2002);
• sporirea numă rului statelor participante (prin l ărgirea Alian ței);
• capacitatea de a coopera strâns cu alte organisme interna ționale, cum
sunt O.N.U., O.S.C.E., U.E. și de a putea îndeplini misiunile hot ărâte
de către acestea sau în strâns ă colaborare cu asemenea organiza ții.
Noua structur ă integrată a N.A.T.O. are în vedere urmă toarele:
• permite Alian ței îndeplinirea spectrului larg de roluri și misiuni, mai
flexibil și eficient;
• este adaptat ă pentru realizarea Securit ății Europene și Identității
Defensive (E.S.D.I.) și CTJF în cadrul N.A.T.O.
În ce prive ște structurarea for țelor, în principal cele ale Trupelor de Uscat,
aceasta este astfel conceput ă încât să permită reconstituirea lor, în raport cu
evoluția unei eventuale amenin țări, prin reînt ărirea și prin mobilizarea rezervelor,
structurile fiind proiectate pentru a ac ționa în opera ții interaliate, interarme și
intercategorii de for țe cu accent sporit pe flexibilitate, mobilitate și nevoia de
modernizare continu ă a forțelor.
2. Doctrina militar ă a SUA
Odată depășit momentul încheierii „R ăzboiului Rece”, SUA, care a r ămas
singura superputere mondial ă, în pofida acordurilor interna ționale la care este parte
și a eforturilor depuse pe linia stop ării prolifer ării nucleare, consideră că principalul
pericol, cel al unui atac nuclear asupra teritoriului american, este înc ă de actualitate.
Prin urmare, pentru moment, politica militar ă a SUA se bazeaz ă pe descurajarea
nucleară.
Cât prive ște armamentul convenț ional existent, se estimeaz ă că acesta nu
poate ameninț a direct securitatea SUA, dar amenință rile îndreptate asupra
intereselor americane în afara teritori ului propriu sunt considerate amenin țări
directe la adresa SUA16.
De aceea, având ca de terminante aceste dou ă rațiuni, puternic marcate de
atacul terorist înregistrat la 11.09.2001, prin Departamentul american al ap ărării,
SUA a trecut la o ac țiune de revizuire fundamental ă a politicii militare, care
urmărește modificarea conceptelor doctr inar-strategice de ducere a r ăzboiului, a
structurii for țelor armate, dar și găsirea unor noi modalit ăți de creștere a siguran ței
și securității armamentului nuclear. În acest sens au fost supuse analizei
următoarele domenii:
– rolul armamentului nuclear în cadrul strategiei americane de securitate;
– noile cerin țe impuse structurii for țelor nucleare;
– modul de întrebuin țare a armamentului nuclear;
– cooperarea cu noile state posesoare de armament nuclear, formate prin
destrămarea URSS, în vederea continu ării procesului de dezarmare
nucleară.
În acest context, doctrina militar ă a SUA are la baz ă noua strategie de
apărare, complet diferită de cea din perioada „R ăzboiul Rece”, care, în
conformitate cu orient ările enun țate, urmărește realizarea interesului na țional al
SUA, potrivit urm ătoarelor fundamente:
– Descurajarea ș i apărarea strategic ă, prin reorientarea (nu abandonarea)
programului „Ini țiativa de ap ărare strategic ă”, către un altul, respectiv „Programul
național de ap ărare antirachet ă” – NMD. Acest program permite ap ărarea
teritoriului SUA împotriva rach etelor balistice nucleare, a for țelor militare avansate
aflate pe teritoriul altor state și a aliaților. Bazat pe tehnologii dezvoltate în
programul SDIA17, acest program este mai pu țin costisitor, asigurând îns ă
descurajarea oric ărei inițiative de atac la adresa SUA;
– Prezența avansată, care are un scop: sublinier ea interesului SUA, în aceste
regiuni; cre șterea stabilit ății regionale; interven ția rapidă în situa ții de criz ă;
exerciții comune; asisten ță umanitară și de securitate; repr ezentarea FA, ale SUA,
prin vizite, contracte, acorduri, în țelegeri etc. Acest fund ament doctrinar are în
vedere în primul rând c ă, în situa ția reducerii efectivelor sta ționate în afara
graniț elor SUA, cele r ămase să fie dotate corespunz ător, iar în al doilea rând
realizarea unui sistem de leg ături care s ă asigure dislocarea rapid ă de forț e
suplimentare;
– Răspunsul la criz ă18, care este unul din elementele esen țiale ale actualei
strategii. Potrivit acestui fundament, FA, ale SUA trebuie să fie capabile s ă
descurajeze prin prezen ță, acțiuni demonstrative sau ac țiuni de lupt ă unilaterale ori
16 Gl.lt.James Chapper – directorul Agen ției de Informa ții a Apărării SUA – Preciz ări în fața Comisiei Informa ții a
Senatului, la audieri pe tema „amenin țările asupra SUA și intereselor sale în str ăinătate”, (ian.1994, cf. Revista
Strategii XXI, Ed.AISM, Bucure ști, 1996, p.93).
17 Strategic Defebce Initiative – Proiect de ap ărare strategic ă.
18 Capacitatea FA de a r ăspunde la situa ții de criză.
combinat. Strategia militar ă a SUA prevede crearea capacit ății armatei de a lupta
simultan în două conflicte regionale și de a învinge. În acela și timp, capacitatea de
apărare a teritoriului SUA nu va slă bi, iar for țele armate vor fi capabile de a da un
răspuns nimicitor oric ărui agresor;
– Capacitatea de refacere. Acest fundament reprezint ă capacitatea SUA de a
forma, instrui și introduce în luptă noi unit ăți, ceea ce presupune o ridicat ă
capacitate de mobilizare rapid ă a forțelor luptătoare, existen ța unor centre de
instruire rapid ă, cu cadre preg ătite în acest scop și activitatea industriei civile
pentru producerea de echipament și tehnică militară.
Doctrina militar ă a SUA este, a șadar, parte constitutiv ă a politicii militare și
strategiei de ap ărare a teritoriului, temele centrale de conț inut rămânând integrate
conceptului „b ătăliei aeroterestre”. „…acelea ale Luptei Aero-Terestre și ale
operațiunilor Aero-Terestre”19 într-o viziune coerent ă și mereu actualizat ă pentru a
răspunde condi țiilor actuale și viitoare ale practicii militare. Potrivit regulamentului
de luptă al Trupelor de Uscat al SUA, FM 100- 5, în vigoare, aceste teme dezvoltă
ideile privind ducerea r ăzboiului, într-o serie de domenii importante, prin care:
• trecerea de la independen ță la interdependen ța serviciilor;
• de la apărare la ofensiv ă și apoi la un mai potrivit echilibru între cele
două acțiuni;
• de lupta dintr-o bucat ă într-un loc, la opera țiuni simultane în
adâncimea câmpului de lupt ă.
Efectele acestor precepte doctrinar e au fost materializate în r ăzboiul din
Irak care a reprezentat prima aplica ție pe scar ă completă a doctrinei Luptei Aero-
Terestre actualizate.
Această doctrină reține părțile cele mai bune din doctrinele anterioare20, este
o doctrină completă pentru toate dimensiunile câmpului de lupt ă, inclusiv pentru
situațiile de proiectare a for ței și vizează utilizarea întregului poten țial al forț elor
armate americane potrivit obiectivelor interesului na țional de descurajare a oric ărei
inițiative de atac la adresa SUA și de apărare a teritoriului na țional. Aceste
obiective se constituie ca fundamente pr imordiale ale actualei strategii de ap ărare a
SUA, complet diferit ă de cea din perioada „R ăzboiului Rece”. În acest context,
țările și elementele apreciate ca fiind cele care amenință din punct de vedere militar
securitatea SUA sunt în ordine: R.D.Corean ă, Rusia, statele din Orientul Mijlociu și
Asia de Sud, China, instabilitatea generată în lume, armele de nimicire în mas ă,
precum și armele conven ționale21.
Cât prive ște „bătălia aeroterestră ”, apreciem c ă SUA, acord ă importanță
deosebită și activează cu perseveren ță pentru implementarea acestui concept
doctrinar în teoria și practica militar ă. Dovada preocup ărilor în acest sens este
19 Alvin și Heidi Toffler, R ăzboi și anti-război. Supravie țuirea în zorii secolului XXI, Ed.Antet, Bucure ști, 1995,
p.86.
20 Regulamentul de lupt ă al Forțelor Terestre ale SUA, FM 100-5, traducere, Bucure ști, 1993, p.7.
21 Revista Strategii XXI nr.1, Ed.AISM, Bucure ști, 1996, p.93
includerea acestuia în documentele politico-militare of iciale ale SUA și
fundamentarea Doctrinei milita re comune pentru opera ții unificate (general valabile
și obligatorie pentru toate structurile militare), a c ărei esență este unitatea de efort,
dublată de unitatea de comand ă și care este apreciat ă ca fiind esen țială în atingerea
eficienței maxime în ac țiunile militare integrate. Totodat ă, preocup ările sunt
dovedite de includerea aceluia și concept doctrinar și în conț inutul doctrinelor
categoriilor de forț e ale armatei, chiar pe baza acestui concept.
Fără îndoială, „bătălia aeroterestr ă”, constituie unul din conceptele acestui
început de secol XXI, care a deschis noi perspective în dezvoltarea artei militare
contemporane. Conchizând cu privire la aceasta SUA, benefi ciind de posibilitatea
experiment ării în confrunt ări militare a noilor tipuri de tehnic ă, dar și a unor noi
orientări doctrinare (ex. utilizarea pe scară largă a armelor electronice) și chiar
doctrine și strategii de îmbun ătățire a acestora în opera ție și luptă (Doctrina
„Powell”, strategia „Joint Vision – 2010”, doctrina „Clinton”, politica spa țială
națională ), a putut s ă extragă, în premier ă și în folos propriu, concluzii pertinente
privind îmbună tățirea categoriilor de for țe și genurilor de arm ă în acț iunea militar ă.
Una din aceste concluzii este și cea potrivit c ăreia, în timpurile moderne, nici o
categorie de forț e ale armatei n-a câ știgat singură un război, victoria într-o
confruntare militar ă fiind rezultatul efortului comun a dou ă sau mai multe categorii.
Acest aspect a fost cu prisosin ță confirmat de ră zboiul din proximitatea teritoriului
nostru na țional, respectiv fosta Iugoslavie, și probabil în campania antiterorist ă
începută în Afganistan și continuată pe așa-zisa „Ax ă a Răului”.
Privind organizarea „b ătăliei aeroterestre”, doctrina militar ă a SUA
evidențiază că este o condi ție sine qua non materializ ării noii concep ții de ducere a
acțiunilor militare moderne. Aceast ă cerință decurge din realitatea c ă, în viitor,
câmpul de lupt ă nu va mai permite luxul unei continue experiment ări a structurilor,
fie ele de execu ție sau de conducere. Ca atare, în armata SUA ca de astfel în toate
armatele moderne, tendinț a este ca organizarea de pace s ă fie cât mai apropiat ă de
cea adoptat ă la război, dacă nu chiar identic ă.
Dacă doctrina Powell care s-a folosit în r ăzboiul din Golf se refer ă la
câștigarea r ăzboaielor prin întrebuin țarea unei puteri militare covâr șitoare
americane, actuala doctrin ă menține aspectele comune care se refer ă la:
– nevoia de a men ține pierderile american e la un nivel cât mai sc ăzut;
– nevoia de a se preveni diluarea misiunilor;
– extinderea graduală a responsabilit ăților SUA.
Pentru viitor – potrivit ultimelor orient ări doctrinare (doctrina Clinton –
1996), care au ap ărut în mod gradual, ca o reac ție la o serie de probleme în
domeniul politicii externe -, for țele armate ale SUA vor fi folosite în mod repetat ca
forțe militare pentru scopuri limitate – prin evitarea angaj ării acțiunilor de lupt ă
terestre, aceste ac țiuni fiind rezervate pentru alia ți -, aceasta reprezentând diferen ța
majoră față de doctrina Powell a c ărei esență era întrebuin țarea masiv ă a forței
militare cu o gam ă largă de scopuri.
Prin urmare SUA se vor angaja numai în conflictele de mic ă intensitate, ce
presupun desf ășurarea unor grup ări de forțe aliate a c ăror superioritate trebuie s ă
reducă pierderile în personal și să diminueze implica țiile de ordin politic, care pot
duce la escaladarea conflictului, urm ărind totodat ă și închiderea rapidă a
ostilităților22.
Potrivit doctrinei militare a SUA, în principal, grupă rile de for țe americane
vor participa la îndeplinirea urm ătoarelor misiuni:
– cucerirea și ocuparea unor obiective importante (aerodromuri, porturi,
noduri de comunica ții) de pe teritoriul „statului țintă” sau de pe teritoriile ocupate
de părțile beligerante;
– controlul mi șcărilor de trupe și al căilor de evacuare – aprovizionare ale
uneia din p ărțile beligerante;
– participarea la înt ărirea blocadelor maritime sau terestre și a embargourilor
asupra comer țului;
– crearea și protejarea unor zone de protec ție pentru popula ția civilă;
– controlul și prezentarea unor zone de protec ție în faț a acțiunilor de natur ă
teroristă;
– crearea condi țiilor pentru introducerea în opera ție a forțelor de men ținere a
păcii, sau
– sprijinirea constituirii autorit ăților administra ției civile.
Se apreciaz ă că, în fapt, aceast ă doctrină trădează atât compromisul fragil,
incert, la care au ajuns „interven ționiștii” și „izolaționiștii” de la Washington, cât și
sentimentul c ă povara financiară a păcii mondiale apasă , mult mai greu, pe umerii
contribuabililor nord-americani.
Concluzii
Deși organizarea de stat american ă se sprijin ă pe Constitu ția de la
Philadelphia, s-a putut observa c ă multe din prevederile ei sunt ambigue, iar
amendamentele care i-au fost aduse nu au eliminat formul ările neclare. Din
ambiguitatea textului constituț ional a rezultat o cre ștere a atribu țiilor organului
executiv, în detrimentul celorlalte organe de stat.
Întreaga putere executiv ă a fost încredin țată unui Pre ședinte, care nu este
ales de adun ările legiuitoare, ci de corpul electo ral, prin vot indirect. Astfel, prin
modul s ău de alegere, Pre ședintele apare egalul camerelor. Independenț a
executivului se asigur ă și prin faptul c ă nici Președintele, nici mini ștrii numiți de
Președinte nu pot fi sili ți să se retrag ă printr-un vot de neîncredere al adun ărilor
legiuitoare înainte de expirarea ma ndatului lor. De aceea, chiar dac ă Președintele și
miniștrii nu dispun de majoritate în Congres, ei continu ă să rămână la posturile lor.
22 Col.dr. Deac Aron-Liviu, Tendin țe și orientări în doctrinele militare contemporane, în „Doctrine politico-militare
și sisteme de securitate”, Ed.AISM, Bucure ști, 1997, p.5.
Față în față cu acest executiv puternic, Constitu ția S.U.A. a creat o putere
legiuitoare numită Congres, format ă din două camere: Camera Reprezentan ților și
Senatul.
Din analiza textului Constitu ției S.U.A. a rezultat c ă puterea legiuitoare este
reglementat ă în condiții care par s ă tindă la asigurarea autonomiei acesteia, fa ță de
Președinte. În acest sens Constitu ția precizeaz ă că, oricât de grave ar fi conflictele
care s-ar produce în tre puterea executiv ă și cea legislativă , șeful statului nu are
dreptul de a dizolva Congresul.
Deși Constitu ția pare să organizeze dou ă puteri absolut separate și având o
importanță politică egală, nu de pu ține ori raportul de for țe dintre ele s-a rezolvat în
favoarea puterii executive. Iar atunci când Pre ședintele face parte din partidul care
are majoritatea în Congres, supremaț ia puterii executive asupra celei legislative se
realizează cu ușurință, ca o consecin ță a faptului c ă Președintele este în acela și timp
și personalitatea cea mai puternic ă a partidului respectiv , oarecum personificarea
acestuia. Un e șec al Președintelui ar fi o înfrâ ngere a partidului s ău politic, după
cum un succes al Pre ședintelui ar fi o victorie pentru acest partid.
Dar, puterea executiv ă își menține primordialitatea as upra celei legiuitoare
chiar și în cazul în care ea nu dispune de majoritatea în Congres. Această situație
este o urmare a faptului c ă Președintele poate să împiedice ca o m ăsură votată de
Congres s ă devină obligatorie, folosindu-se, dup ă cum s-a observat, de aș a-numitul
„drept de veto” legislativ pe care i-l rezerv ă Constitu ția. Cum vetoul legislativ
prezidențial nu poate fi înfrânt de Congre s decât cu majoritatea de două treimi a
celor dou ă camere – majoritatea de care partidul de opoziț ie nu dispune niciodat ă în
practică -, această prerogativ ă dă Președintelui o arm ă deosebit de puternic ă
împotriva Congresului, o arm ă prin care poate izbuti s ă-i paralizeze orice ac țiune.
Când Congresul s-a sufocat de putere prezidenț ială, a recurs la unicul mijloc
legal pus la dispozi ție de Constituț ie: procedura impeachmentului. Dar aceasta s-a
produs numai de două ori în istoria constitu țională a S.U.A. În rest, Congresul s-a
văzut frustrat de o serie de prerogative care au trecut în competen ța Președintelui.
3. Doctrina militar ă a Franței
Evenimentele istorice produse în ultimul deceniu, marcate, îndeosebi, prin
căderea zidului Berlinului și dispariția Pactului de la Varș ovia, muta țiile accelerate
din cadrul mediului de securitate european și internațional, progresul tehnologic și
al vieții economico-sociale, precum și perspectivele noi de integrare european ă,
apărute după încheierea Tratatului de la Maastricht, au determinat conducerea
politică franceză să elaboreze o nou ă doctrină politico-militar ă, care să facă Franța
mai aptă în față provocărilor previzionate a caracteriza orizontul mileniului III.
Înscrisă în „Le livre blanc sur la défence”, adoptată în 1994, doctrina
politică de apă rare a Franț ei are, ca obiectiv primordial , potrivit primului
ministru francez, de atunci, Eduard Baladur, „asigurarea independen ței țării și a
intereselor vitale ale na țiunii franceze”.
Convinsă de capacit ățile sale de putere mondial ă, politica de ap ărare a
Franței dorește să-și asume responsabilit ăți militare în întreaga lume, îndeosebi în
regiunile în care ea dispune de „ teritorii peste m ări” și acolo unde apreciaz ă că îi
sunt periclitate, direct sau i ndirect, interesele geopolitice.
În contextul strategic actual, anali știi politici francezi apreciaz ă că, pentru prima
dată în istoria sa, Fran ța nu mai cunoa ște o amenin țare militar ă directă, manifestat ă în
apropierea fron tierelor sale, dar au ap ărut altele noi, ce-i pot af ecta nemijlocit securitatea.
După dispariția antagonismului bipolar, mediul de securitate mondial este destul
de instabil, oscilând între dou ă tendințe diametral opuse: una de integrare ș i globalizare
și cealaltă de destructurare progresiv ă. În aceste condiț ii, politica de apă rare francez ă
percepe o gam ă mult mai larg ă de pericole, care ar proveni din discrepan țele dintre Nord
și Sud, din opoziț ia tot mai accentuat ă dintre bogaț i și săraci.
Fără a considera c ă trebuie prejudiciate puterile regionale, în curs de
afirmare, doctrina politico-militar ă a Franței pleacă de la ideea că , în lume, vor
exista trei poli majori: Ameri ca de Nord, Europa Occidental ă și spațiul asiatic
(înglobând Japonia). America de Nord reprezint ă 28% din produsul intern brut
mondial, Europa Occidental ă, aproape 32%, iar spa țiul asiatic, 25%, ultimul având
tendința de a atinge 35% în anul 201 0. Ritmurile diferite de cre ștere economic ă ale
celor trei poli geopolitici oblig ă la dezvoltarea unor rela ții de concuren ță tot mai
acerbă și, apreciaz ă analiștii francezi, nu este exclus ca, în rezolvarea diferendelor,
să se recurgă la un ră zboi. Întrucât, Fran ța își recunoa ște explicit apartenen ța la
Europa Occidental ă și, mai mult, dore ște ca, împreun ă cu Germania, s ă constituie
motorul unific ării europene, iar interesele sale ră mân majore” c ătre toate
azimuturile”, atât în Europa, dar și în Africa, Asia, Pacificul de Sud și America
Centrală, ea include în doctrina sa de ap ărare și perspectiva antren ării în conflictele
dintre cei trei mari poli geopolitici.
În Europa, au disp ărut amenin țările generate de fostul imperiu sovietic, dar
centrul și estul continentului cunosc o instabilitate primejdioas ă, la care se adaug ă
incertitudinea care planeaz ă asupra evolu ției Rusiei, ce ră mâne o putere militar ă
important ă, față de care orice actor geopolitic trebuie s ă țină seama.
Crizele actuale sau virtuale din Europa suscit ă o atenție sporită din partea
Franței, atâta timp cât institu țiile de ap ărare colectiv ă europene sunt firave, fă ră
suportul militar ș i îndeosebi logistic al N.A.T.O.
Potențialul tot mai crescut al crizelor și reapariția ră zboaielor în Europa
constituie o preocupare major ă a factorilor politico-militari francezi, care apreciaz ă
că, în stabilirea priorităț ilor în domeniul politicii de ap ărare trebuie s ă se aibă în
vedere atât aspectele clasice, cât și noile amenin țări. Analiza ar fi incomplet ă fără
evocarea amenințărilor non militare care îi afecteaz ă securitatea, cum ar fi:
Terorismul
Fără îndoială, acțiunile teroriste sunt principala amenin țare non militar ă, cu
care Fran ța s-a confruntat înc ă din timpul r ăzboiului cu Algeri a, a perioadei de
recrudescență din anii ̉80, dar care au c ăpătat o dimensiune neobi șnuită odată cu
atentatele asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001.
Terorismul utilizeaz ă o strategie indirectă pentru atingerea unor obiective
politice prin care destabilizeaz ă statul, îi pune în dificulta te sistemul de securitate și
obține maximum de profit din impactul considerabil pe care reflectarea acț iunilor
sale în mass-media îl are asupra opiniei publice.
Franța este în mod deosebit expus ă acestui gen de amenin țări.Ca orice
democrație modernă , ea oferă facilități strategiei teroriste, îndeosebi cele ce privesc
libertatea de circula ție a persoanelor ș i bunurilor, calitatea comunica țiilor și
respectul drepturilor omului.
Extremismul religios ș i naționalist
Extremismul, indiferent dac ă provine din mediul religios sau cel na ționalist,
reprezintă o sursă privilegiat ă a terorismului. O men țiune aparte trebuie f ăcută în
legătură cu extremismul islami c, care constituie amenin țarea ce provoac ă cele mai
mari neliniș ti. Sub form ă fundamentalist ă, el se propag ă rapid, ca urmare a crizelor
economice și sociale sau a cre șterii demografice în unele zone mai pu țin dezvoltate
și se constituie înt r-un model de opozi ție, adesea violent ă, împotriva lumii
occidentale, din care f ace parte, indiscutabil, și Franța.
Extremismul na ționalist a fost exacerbat, spun anali știi politici francezi,
odată cu încetarea ră zboiului rece, manifestându-se, cu prec ădere, în Europa.
Implicarea activă a Franței în opera țiuni de men ținere a păcii, angajamentele sale în
prevenirea sau rezolvar ea crizelor, sunt ac țiuni cu grad mare de risc în domeniul
securităț ii naționale și colective.
Traficul de droguri
Traficul de droguri constituie o amenin țare pentru s ănătatea public ă, pentru
suveranitatea statului ș i securitatea interna țională , în măsura în care acesta se
manifestă adesea ca un factor de prelungire a conflictelor, de alimentare a
guerilelor sau a miș cărilor teroriste.
Spălarea banilor proveniț i din traficul de droguri aduce grup ărilor mafiote
din întreaga lume profituri de sute de miliarde de dolari pe an, iar pentru
combaterea acestui flagel Fran ța are obliga ția ca, prin intensificarea cooper ării
internaționale, să uziteze de toate mijlo acele de care dispune.
Globalizarea securit ății și a strategiilor de comunicare
Logica unit ății teritoriale care anima, pân ă acum, acț iunea statelor, a sl ăbit,
puțin câte pu țin, în favoarea logicii transna ționale, cea care antreneaz ă
mondializarea schimburilor. Acest fapt influen țează securitatea Fran ței și, implicit,
politicile sale de ap ărare.
Mondializarea fluxurilor, favorizat ă de actorii economici, dar, mai ales, de
circulația persoanelor, a capitalurilor ș i bunurilor duce la o distinc ție mult mai clar ă
între actorii publici și cei priva ți, între na țional și internațional. Întreprinderile de
stat franceze sunt afectate de acest fenomen, care le slă bește din ce în ce mai mult,
fapt ce poate fi perceput ca o amenin țare la adresa securit ății economice a statului.
Fluxurile de informa ții sunt inima globaliz ării schimburilor și ele depind de
sistemul mediatic, ce func ționează după o logică proprie, în care transmiterea de
imagini, în direct, în timp real, a de venit, din ce în ce mai mult, o permanen ță.
Este un fenomen cu efecte benefi ce pentru realizarea transparen ței în luarea
deciziilor, dar și în apărarea drepturilor om ului, în prevenirea și dezamorsarea
conflictelor și a tensiunilor sociale.
Media ierarhiz ării evenimentelor dup ă criterii proprii, insistând asupra unei
zone de tensiune sau asupra alteia, cu accent pe faptele grave, dureroase ș i, nu în
puține cazuri, spectaculoase, care deseori sunt diferite de sistemul de valori utilizat
de factorul politic. În rezolvarea uni e crize, efectul mediatic poate s ă incite la
intervenție, prin recurgerea la m ijloacele militare, ceea ce va obliga statul francez
să adopte strategii adecvat e, ca parte integrant ă a doctrinei sale de ap ărare.
Concentrarea de mijloace mediatice (agen ții de pres ă, agenții de informa ții,
rețele de televiziune prin satelit) de c ătre unele grupuri de presiune ș i de influență
se constituie în noi centre de putere ce pot sl ăbi statul francez prin ac țiuni specifice
de manipulare și dezinformare a opiniei publice naț ionale și internaționale. În acest
caz, gestionarea mediatic ă devine unul dintre elementele de baz ă ale strategiei
militare, în care controlul asupra informa ției își are locul în centrul doctrinei de
apărare.
În general, se apreciaz ă că, pe termen mediu și lung, pentru Fran ța,
principalii factori care vor influen ța direct politica de ap ărare sunt urm ătorii:
¾ În ciuda faptului c ă ameninț area sovietic ă globală a dispărut, în
Europa, Rusia va r ămâne o putere militară de care trebuie s ă se țină
seama în toate evalu ările strategice, întrucât ea se poate implica în
crize locale ori regionale, ce pot degenera în r ăzboaie de tip clasic,
afectând trecerea continentului sp re un nou echilibru geopolitic. În
aceste condi ții, principalul risc pentru securitatea Fran ței rămâne cel
generat de conflic tele regionale;
¾ În domeniul echipamentelor militare , numeroase puteri regionale vor
dori să le dezvolte, nu numai în domen iul armamentelor clasice, dar
și în cel de distrugere în mas ă, aflate inclusiv în panoplia armelor
nucleare;
¾ Asupra securit ății naționale nu vor plana doar amenin țări cu caracter
strict militar ci, în politica de ap ărare, Fran ța va trebui s ă ia în
considerare și alte tipuri de amenin țări, îndeosebi a celor legate de
terorism și activitățile de tip mafiot;
¾ Politica de ap ărare trebuie s ă țină cont de mondializarea schimburilor
și definirea, în cadrul instrumentelor de integrare, a rolului pe care-l
poate juca media în gestionarea crizelor;
¾ În stabilirea rolului institu țiilor politice interna ționale, aflat în plin ă
schimbare, ca urmare a dispari ției antagonismului bipolar, Fran ța
trebuie să propună acele reguli care îi sunt favorabile și îi pot
influenț a pozitiv politica de ap ărare;
¾ În următorii dou ăzeci de ani, Statele Unite vor r ămâne pilonul
principal al securit ății interna ționale, dar Europa Occidentală va
trebui să -și afirme identitatea sa de ap ărare pentru ca, al ături de polul
asiatic, format în jurul Chinei și al Japoniei, să se realizeze echilibrul
strategic mondial.
Modificările din contextul de securitate interna țional și actualele
perspective strategice solicită , din partea Fran ței, ca aceasta s ă-și adapteze politica
de apărare, care trebuie s ă-i orienteze eforturile pentru realizarea urm ătoarelor
obiective:
Apărarea intereselor Fran ței
Interesele Fran ței sunt definite ca având, cel mai adesea, un caracter
patrimonial (teritorii, bog ății economice, mijloace de comunica ții, resortisan ții – ce
trebuie protejaț i oriunde ace știa și bunurile lor se afl ă). Dar, pe plan interna țional,
doctrina politic ă de apărare a Fran ței expliciteaz ă că interesele sale majore ră mân
legate de Africa, con tinent în care ea poate s ă-și exercite, în continuare influen ța și
menține preocup ările de ordin strategic.
În ceea ce prive ște interesele vitale , ele sunt ataș ate conceptului de
supraviețuire a na țiunii franceze , ceea ce face s ă se afirme c ă „primul obiectiv al
politicii noastre de ap ărare este acela de a fi în m ăsură să ne asigur ăm singuri,
dacă va fi nevoie, ap ărarea pân ă în ultima clip ă a intereselor noastre vitale,
împotriva tuturor amenință rilor, oricare ar fi ele” (Le livre blanc sur la défense,
cap.2.1). Integritatea teritoriului na țional, care include atât metropola, cât și
teritoriile de peste mă ri, spațiul maritim și cel aerian, precum și libera exercitare a
suveranităț ii și protecției popula ției constituie inima in tereselor franceze.
Pe lângă interesele vitale, Fran ța este preocupat ă și de atingerea unor
interese strategice care, de și nu sunt precizate cu claritate în doctrina politicii sale
de apărare, vor fi urm ărite cu aceea și intensitate și determinare.
Construirea Europei și contribuț ia la stabilirea interna țională
Politica de ap ărare francez ă urmărește, pe de o parte, dezvoltarea
progresiv ă, a unei capacit ăți de apărare proprii Uniunii Eu ropene, iar pe de alt ă
parte, participarea la constituirea unui spa țiu de securitate care s ă cuprindă întregul
continent. În acest scop, Fran ța va acționa în cadrul alian țelor sale și a comunit ății
de interese ale europenilor. Ea dore ște să influențeze decisiv construc ția și viitorul
Europei, considerând c ă, dacă va fi puternic ă pe continent îș i va putea face auzit ă
vocea oriunde în lume.
În noul context interna țional, politica de ap ărare trebuie ca, în strâns ă
coordonare cu ac țiunile diplomatice, s ă contribuie la prevenirea conflictelor și
războaielor . Securitatea Fran ței implică adoptarea de m ăsuri prin care s ă se prevină
apariț ia de amenin țări majore pe continentul european.
Construcția și menținerea unei ordini interna ționale stabile și pașnice sunt
necesare tuturor popoarelor lumii, fapt pentru care doctrina de ap ărare francez ă se
orientează către respectarea valorilor universale și sprijinul tuturor institu țiilor de
securitate, în scopul sporirii eficien ței acestora la realizarea stabilit ății și
echilibrului mondial.
Realizarea unei concep ții globale a ap ărării
Mutațiile produse în sistemul interna țional, care privesc ap ărarea Fran ței, nu
se limitează doar la aspectele militare și cele strategice. Ele influenț ează deopotrivă
și viața națiunii, în ansamblu, iar existen ța cotidian ă a populației poate fi afectată de
instabilitate și incertitudini, întrucât orizonturile noului mileniu sunt marcate, de pe
acum, de o vulnerabilitate tot mai adâncă a societăților democratice.
Aceste evolu ții cer, astă zi, consideră specialiștii francezi, o nou ă viziune ș i,
mai ales, o concep ție globală asupra ap ărării. Este vorba, în esen ță, de o concep ție
care să asocieze ap ărării militare o dimensiune civil ă și economică , socială și
culturală. Sprijinindu-se atât pe mijloacele militare, cât și pe cele civile, Fran ța ar
putea face fa ță mai bine diversit ății gamei de amenință ri care apas ă asupra
cetățenilor ei. În acest sens, direc țiile non militare spre care ar trebui s ă-și orienteze
propria politic ă de apă rare sunt urm ătoarele:
¾ coeziunea na țională
Puterea na țiunii provine mai puț in din întinderea teritoriului s ău, cât, mai
ales, din organizarea socială , educația cetățenilor și solidaritatea lor în jurul unor
valori care îi une ște ca într-o echip ă. În acest sens, ap ărarea este indisolubil legat ă
de ideea de na țiune și are în vedere modelul fra ncez de organizare a societ ății,
valorile comune ale Republicii, voca ția universal ă și răspândirea limbii franceze.
Politica globală de apărare are, în acest sens, ca prim obiectiv, înt ărirea și
menținerea coeziunii na țiunii franceze.
¾ apărarea civil ă
Apărarea civil ă trebuie s ă asigure, în principal, protec ția popula ției,
menținerea ordinii publice și prezervarea continuit ății activității guvernului.
Protecția popula ției impune prevenirea și asigurarea împotriva riscurilor
naturale și tehnologice majore, indi ferent de circumstanț e și fără a face distinc ție
între situa ția de pace, de criz ă sau de ră zboi. În ultimul timp, Fran ța a fost
confruntat ă cu numeroase situa ții dificile (inunda ții catastrofale, maree neagr ă, mari
incendii de pă duri), iar cet ățenii așteaptă din ce în ce mai mult ca statul s ă ia în
permanen ță măsuri de prevenire a acestor situa ții și să dispună de mijloacele de
intervenție necesare.
Menținerea sau restabilirea ordinii publice este o misiune impus ă de cerinț a
socială de a asigura securitatea bunurilor și persoanelor, iar într-o accep ție mai
largă acestea implică și asigurarea continuit ății serviciului public.
Menținerea continuit ății activit ății guvernului începe prin protec ția
instalațiilor și rețelelor sensibile, care sunt, într-un numă r destul de mare, esen țiale
atât pentru popula ție, cât și pentru ap ărarea națională . În situa ții excepționale,
apărarea trebuie s ă fie în m ăsură să acționeze împotriva ac țiunilor întreprinse de
către un agresor pe teritoriul Franț ei, astfel încât activitatea guvernului s ă nu fie
afectată.
¾ apărarea economic ă
Apărarea economic ă vizează, încă din timp de pace, reducerea
vulnerabilit ății țării, prin asigurarea securităț ii resurselor ș i o cât mai bun ă repartiție
a acestora.
Anumite sectoare de activitate, precum cel energetic, telecomunica țiile,
transporturile și unele sectoare terț iare sensibile (serviciile financiare și cele
informatice) au un rol fundamental în economia francez ă. Întreruperea funcț ionării
unuia dintre aceste sectoare poate antrena paralizarea total ă a economiei și deregla
echilibrul social.
Apărarea economic ă vine, deci, să garanteze agen ților economici
menținerea acestor sectoare cheie în stare de func țiune.
Dacă doctrina trebuie s ă răspundă la întrebarea „ Ce este de f ăcut?”, la
întrebarea „ Cum să facem? ” adică, prin ce modalitate concret ă de acț iune poate fi
pusă în practic ă politica de ap ărare, răspunsul vine din partea strategiei.
Strategia de apă rare a Fran ței se bazeaz ă pe ideea c ă, în prezent, ea nu
cunoaște un adversar nominalizat, fapt ce o determin ă să adopte o atitudine
defensivă . Dar, în fa ța diversific ării tipologiei amenin țărilor la adresa securit ății
sale, Fran ța își pune întrebarea dac ă o strategie de ap ărare axată pe descurajarea
nucleară, elaborată în perioada bipolarismului mondi al, mai este de actualitate. F ără
a renunța la componenta descuraj ării nucleare, strategia de ap ărare francez ă
încearcă să o completeze cu alte elemente care s ă o facă mai potrivit ă noilor
provocări. Una dintre direc țiile în care se manifestă această tendință de reînnoire o
constituie domeniul principiilor strategiei de ap ărare:
Un model de apă rare echilibrat
Strategia de ap ărare își propune, ca finalitate, as igurarea intereselor vitale
ale Franței, în concordan ță cu rolul să u major în Europa și vocația sa interna țională .
Considerându-se a fi, at ât o putere continental ă, cât și una maritim ă, ea apreciaz ă că
trebuie să fie în măsură să-și apere interesele singur ă ori într-un cadru multina țional
în numeroase regiuni din lume, fă ră a putea pretinde c ă deține o capacitate de
acțiune global ă.
Axându-se, în principal, pe sanctuarizarea teritoriului na țional, strategia
franceză nu poate exclude orientarea c ătre misiuni de men ținere a păcii și a ordinii
internaționale, fapt ce o oblig ă la adoptarea unui model de ap ărare echilibrat, care
să-i permită să răspundă mai bine intereselor și ambițiilor sale. Aceasta, cu atât mai
mult, cu cât în lume au ap ărut noi factori ce confer ă crizelor un caracter tot mai
diversificat și imprevizibil.
Apărarea echilibrat ă trebuie s ă se manifeste și printr-o nouă
complementaritate între descurajare și acțiune. Noua doctrin ă franceză
consideră că: „Autonomia noastr ă strategic ă va fi din ce în ce mai mult tributar ă
aptitudinii noastre de a st ăpâni câteva func ții cheie, în afara celor nucleare
(informațiile, gestionarea situa țiilor complexe, mobilitatea strategic ă)”.
În realizarea unui model de ap ărare echilibrat, speciali știi francezi consider ă
că trebuie realizat ă o mai bună articulare între mijloacele nucleare și cele
convenționale, ambele aflate în plin ă evoluție, întrucât binomul „descurajare –
acțiune”, căruia acestea îi corespund, cunoa ște mutații strategice deosebit de
importante.
Descurajarea nuclear ă
Descurajarea nuclear ă urmărește să ofere orică rui adversar, în cazul în care
acesta ar inten ționa să treacă la agresiune împotriva Fran ței, percep ția unor riscuri
inacceptabile. Intensita tea efectelor distrug ătoare ale armei nucleare, teroarea pe
care aceasta o inspir ă dau noțiunii militare de descurajare o amplitudine strategic ă
radicală, iar strategia nuclear ă franceză se bazează tocmai pe acest efect, încercând,
totodată , să evite confuzia dintre descurajare și întrebuinț area efectivă a arsenalului
nuclear.
Doctrina francez ă apreciază că, în fundamentarea stra tegiei de descurajare
trebuie să se ț ină cont, atât de evoluția amenin țărilor și riscurilor, cât și de
perspectivele privind dezarmarea nuclear ă.
Foarte probabil, în lume, va cre ște numărul statelor de ținătoare de
armament nuclear sau alte tipuri de armament de distrugere în mas ă . În aceste
condiții, pentru ca efectul descurajator al arsenalului s ău nuclear s ă rămână
credibil, Franța se consider ă obligată să depună în continuare eforturi pentru a-l
diversifica și perfecționa.
În ceea ce prive ște proiectul european de ap ărare colectivă , problematica
unei doctrine nucleare comune r ămâne un subiect fierbinte, întrucât nici un stat
posesor de arme nucleare nu va fi dispus să renunț e la independen ța deciziei sale de
a le utiliza sau nu, în func ție de gradul în care propriile interese îi sunt grav
afectate. Dar, recunosc analiș tii francezi, o Europ ă autonom ă în materie de ap ărare
nu poate fi constituit ă fără a dispune de o „umbrel ă” nucleară proprie.
În discu țiile privitoare la faptul c ă este posibilă o descurajare
convențională , bazată pe ideea că anumite tehnologii clasice sofisticate, cu mare
putere de distrugere, pot suplini efectul de scurajator al armelor nucleare, doctrinarii
francezi se manifest ă destul de circumspec ți, considerând c ă, în cadrul conceptului
global de descurajar e, armele conven ționale performante nu pot decât s ă le
completeze pe cele nucleare în crearea unei percep ții descurajante cât mai
desăvârșite.
În general, conceptul fra ncez de descurajare nuclear ă se bazeaz ă pe crearea
sentimentului de incertitudine privind îmbun ătățirea armelor nucleare, ambiguitate
care trebuie să conțină o determinare cât mai precis ă, cu rol de ultim avertisment.
Indiferent de evolu țiile geopolitice, conceptu l francez de descurajare
nucleară își propune s ă mențină viabilă o dublă credibilitate, atât politic ă, cât ș i
tehnologic ă, la soliditatea c ărora un rol deosebit îl au for țele nucleare, ce trebuie s ă
fie capabile, în permanen ță, să îndeplineasc ă două misiuni:
– aplicarea unei lovituri nucleare, ca urmare a pierderilor inacceptabile
provocate sau susceptibil de a fi provocate de c ătre adversar;
– executarea unei lovituri nucleare li mitate asupra unor obiective militare
ale adversarului, ca ultim avertisment.
O nouă strategie de întrebuin țare a mijloacelor conven ționale
Potrivit doctrinei de ap ărare a Fran ței, în rolul mijloacelor conven ționale
trebuie să opereze o adev ărată conversie, în ideea c ă ele au nevoie de consolidarea
unor aptitudini prin care s ă contribuie la preven irea, limitarea ori solu ționarea
crizelor sau a conflictelor regionale, f ără a prezenta riscul de a le escalada spre
extreme nedorite.
În acest cadru, mijloacele conven ționale sunt chemate s ă joace, în strategia
franceză, un rol care se prezint ă sub trei forme : prevenirea, acț iunea ș i protecția.
Prevenirea, constituie o direc ție prioritar ă în strategia ap ărării, iar gama ei
de acțiuni este destul de întinsă : diplomatice, economice, politico-militare, militare,
etc.
La acest nivel, se urm ărește, îndeosebi:
– prevenirea apari ției unor situa ții potențial periculoase ș i a amenin țărilor
directe sau indirecte;
– prevenirea utiliz ării forț ei;
– oprirea escalad ării crizelor și conflictelor și reducerea acestora la un nivel
cât mai sc ăzut posibil.
Mijloacele de prevenire sunt chemate s ă acționeze pe termen lung, mediu
sau pe termen scurt, în funcție de riscurile de apari ție a crizelor și conflictelor.
Recurgerea la for ța militară este permis ă numai dac ă efectul m ăsurilor preventive și
al descuraj ării nu este cel dorit, caz în care strategia francez ă indică intrarea în
domeniul ac țiunii:
Acțiunea apare ca posibil ă, potrivit doctrinei de ap ărare franceze, în
următoarele ipoteze:
– ca acțiune militar ă limitată, caz în care se urm ărește soluționarea crizei
chiar din momentul în care ea apare sau, dac ă ea se manifest ă deja sub o form ă
deschisă, atunci când aceasta se afl ă pe o treapt ă cât mai sc ăzută, cu mențiunea că,
pentru anumite situa ții se impune ca ac țiunea să se desfăș oare sub egida unor
organisme interna ționale;
– acțiuni de luptă sau de război, atunci când se r ăspunde unei agresiuni ori
în cazul unei interven ții externe sub mandat interna țional;
– operațiuni de men ținere sau de restabilire a p ăcii, sub egida ONU sau a
unor organiza ții regionale, cum ar fi, spre exemplu, OSCE.
În toate aceste cazuri, strategia francez ă pune accent pe capacitatea
forțelor armate de a opri r ăzboiul, de a limita conflictul și nu de a le sus ține,
întrucât, de și convenționale, acestea pot fi de lung ă durată, cu rezultate incerte și,
mai ales, deosebit de costisitoare.
Protecția teritoriului naț ional constituie o dimensiune mereu actual ă a
strategiei, o misiune permanentă pentru forț ele armate ș i un obiectiv constant al
politicii de ap ărare a Fran ței. Proliferarea armelor de distrugere în mas ă, nucleare,
biologice, chimice, asociate sau nu vector ilor balistici, va pune noi probleme, fie
sistemului de ap ărare al teritoriului francez din metropol ă sau de peste mă ri, fie
forțelor militare franceze deplasate spre a îndeplini diferite misiuni cu caracter
internațional. Pentru ca protec ția să fie cât mai eficient ă este necesar ă dezvoltarea
tehnologic ă a unor domenii sensibile, cum este cel al ap ărării aeriene, care ridic ă
pentru componenta sa spa țială, ce include și sistemele antirachet ă, studiul și
rezolvarea unor probleme co mplexe, în care aspectele ce le mai dificile sunt de
natură financiar ă.
După o atentă analiză geopolitic ă, analiștii francezi au elaborat, în cadrul
doctrinei politico-militare a Fran ței, ipotezele de întrebuin țare a forțelor armate, sub
forma a șase scenarii, pe care le vom pr ezenta succint, în continuare:
Conflict regional ce nu pune în cauz ă interesele vitale ale Fran ței
Afirmarea unor puteri regionale, care de țin mijloace convenț ionale demne
de a fi luate în considera ție, poate afecta, în mod indi rect sau direct, interesele
strategice franceze, prin conflictele pe care acestea le pot genera.
Pentru Fran ța, zonele prioritare de interes se situeaz ă în Europa, în
Mediterana și Orientul Mijlociu, ceea ce necesit ă realizarea unei capacit ăți de
proiectare a for țelor până la 5.000 – 7.000 km.
În situația unor interven ții, forțele franceze, aflate sub mandat interna țional,
în cadrul N.A.T.O., al U.E. sau în cadrul unei coali ții vor trebui s ă execute
următoarele misiuni:
– încetarea unei agresiuni externe și restabilirea suveranit ății unui stat;
– evitarea extinderii conflictului la întreaga regiune; asigurarea liberei
circulații și a aprovizion ărilor strategice;
– constrângerea unui agresor de a respecta rezolu țiile interna ționale.
Gradul de probabilitate al acestui scen ariu este considerat a fi, pe termen
scurt și mediu, destul de ridicat.
Conflict regional ce afecteaz ă interesele vitale ale Fran ței
Această ipoteză ia în calcul posibilitatea ca, în urm ătorii douăzeci de ani,
securitatea europeană să fie grav amenin țată de un conflict regional, implicând o
putere nuclear ă și comportând riscul afect ării intereselor vitale ale Fran ței. În mod
similar, ipoteza ia în considerare nu numai continentul european, dar și, pe termen
lung, afectarea intereselor vitale franceze în Mediterana, în Orientul Apropiat sau
cel Mijlociu.
Se apreciaz ă că, pentru comunitatea internaț ională , în acest caz, obiectivul
principal trebuie s ă-l constituie evitarea unei evolu ții necontrolate a situa ției. Franța
va acționa, deci, într-un cadru multina țional, fie în interior ul N.A.T.O., fie, atunci
când va fi realizat propriul sistem de ap ărare, în cadrul U.E., iar decizia de
intervenție va trebui s ă răspundă unor obiective precise, precum:
– cererea ultimativ ă de revenire la o situa ție stabilă, prin darea unui semnal
militar;
– constrângerea agresorului de a renun ța la ambițiile sale;
– interpunerea între beligeran ți, la nevoie prin for ță, pentru a pune cap ăt
conflictului sau cel pu țin pentru a-l reduce sub o anumită limită;
– distrugerea, la nevoie, a forț elor unui agresor sau ale beligeran ților.
Scenariul este, potrivit analizei sensului de evolu ție a posibilelor amenin țări,
ca fiind plauzibil pe termen mediu, începâ nd chiar cu primul deceniu al mileniului
III. El implic ă refuzul tuturor provoc ărilor privind o „b ătălie nuclear ă” și a unui
război conven țional prelungit.
Afectarea integrităț ii teritoriului na țional, dincolo de mă ri
Este o ipotez ă care se concentreaz ă pe posibilitatea exercit ării unor
amenință ri împotriva departamente lor franceze de peste m ări și care ar putea fi
concretizate prin mai multe forme:
– agresiunea direct ă, având un scop teritorial, considerat ă a fi pu țin
probabilă;
– acțiunea indirectă , de destabilizare a unor ter itorii franceze de peste m ări.
În acest caz, Franț a își propune s ă acționeze independent și fără a lua în
considerare eventualele presiuni interna ționale, pentru a st ăpâni și soluționa acest
gen de conflict. Teritoriile de peste mă ri sunt, în primul rând, ap ărate prin puterea
de descurajare a metropolei, iar probabilitatea desf ășură rii unui asemenea scenariu
este destul de slab ă astăzi, dar se apreciaz ă că ea poate cre ște, în timp.
Respectarea angajamentelor luate prin acorduri de ap ărare bilaterale
Acest tip de interven ție este analizat în scopul prevenirii sau stopă rii
conflictelor regionale de slab ă intensitate, îndeosebi cele care se desf ășoară
frecvent pe continentul african.
Franța va fi în m ăsură și în acest caz să acționeze singur ă, dar nu exclude
implicarea O.N.U. sau a U.E., în situa ția în care, aceasta din urm ă reușește să pună
în practic ă o concep ție de apărare comun ă.
Cadrul unui asemenea scenariu este dat de multitudinea acordurilor de
apărare pe care Fran ța le-a semnat cu mai multe st ate, îndeosebi africane, iar
intervenția militară franceză se dorește a fi, în acest caz, cât mai scurt ă, cu atât mai
mult cu cât probabilitatea unei asemenea ipoteze este destul de ridicat ă și în
condițiile în care for țele militare vor trebui s ă acționeze fără o pregătire prealabil ă
consistent ă.
Operațiuni în favoarea p ăcii și a dreptului internaț ional
Se apreciaz ă că, operațiile în favoarea p ăcii și a dreptului interna țional vor
îmbră ca forme multiple, cum ar fi:
– interpunerea între beligeran ți, cu sau f ără încetarea real ă a ostilităților;
– controlul frontierelo r terestre, aeriene și maritime;
– conducerea opera țiunilor cu caracter strict umanitar;
– restabilirea securit ății comunicaț iilor;
– supravegherea încet ării focului, etc.
Contribuția Franței la soluționarea unor asemenea situa ții nu poate avea loc
decât într-un cadru politic interna țional (O.N.U., O.S.C.E., etc.) și într-un context
multinațional (N.A.T.O., U.E., coali ții), cu stabilirea prealabil ă a regulilor de
angajare a for țelor și evaluarea duratei acestor opera țiuni.
Contracararea unei amenin țări majore împotriva Europei occidentale
Acest scenariu vizeaz ă reapariț ia, în urm ătorii două zeci de ani, a
amenință rii privind o agresiune major ă împotriva Europei occidentale, din partea
unui stat ori a unei coali ții de state, dispunând de importante for țe nucleare și
convenționale și manifestând ambi ții hegemonice.
Foarte puț in reală astăzi, aceast ă ipoteză rămâne puț in probabilă într-un
orizont de timp a șteptat, dar nu poate fi în nici un caz exclus ă, spun analiș tii
francezi, întrucât ea reprezint ă un risc mortal pentru Fran ța și democra țiile
occidentale, iar pentru contracararea ei este nevoie de o strategie de prevenire
permanent ă și activă .
Concluzionând, putem afirma c ă, fără a putea epuiza toate capitolele
doctrinei politico-militare a Fran ței, cele câteva aspecte prezentate sunt de natur ă să
reliefeze statutul geopolitic al aceste i puteri, modul în care ea concepe ap ărarea, la
nevoie prin for ța militară, a intereselor sale vitale și strategice și rolul pe care și-l
asumă în Europa și în alte zone din lu me, ca actor cu voca ție universală în
menținerea păcii și a ordinii mondiale.
4. Doctrina militar ă a Federa ției Ruse
4.1. Scurt istoric
Uniunea Sovietic ă pierduse la jumă tatea anilor 1980 competi ția cu Statele
Unite ale Americii pentru hegemonia mondial ă. Fie că vom privi acest fenomen din
perspectiva unor teoreticie ni precum Paul M.Kenedy și vom înregistra
incapacitatea de cre ștere și de modernizare a economie i sovietice reflectate în
capacitatea de proiectare a puterii, evident ă încă din anii 1960, fie c ă vom constata,
odată cu analiș tii militari, incapacitatea sistemului militar sovietic de a r ăspunde la
„Revoluția în Problemele Militare” început ă în S.U.A. la sfâr șitul anilor 1970
concluzia este aceea și: pierderea competi ției mondiale. Astfel, pentru a doua oar ă
în secolul trecut, o structur ă imperială creată în jurul Rusiei moscovite î și pierde
statutul de superputere și locul privilegiat în cursa pentru dominaț ia mondial ă.
Perioada care a urmat, de destră mare a Uniunii de reconfigurare a Rusiei ca
moștenitoare a arsenalului nuclear și al poziției privilegiate în sistemul mondial de
securitate, nu avea cum s ă nu fie plin ă de ambiguit ăți, de contraziceri și marcată de
lipsa unei direc ții precise. În ianuarie 2000, preluând frâiele puterii la Kremlin,
Vladimir Putin avea s ă se confrunte cu mo ștenirea de politic ă externă a lui Boris
Elțîn.Liniile directoare ale aceste ia sunt marcate de ambiguit ățile legate de rolul
Rusiei în sistemul securit ății mondiale și în reafirmarea rolului de mare putere. În
anii 1992-1993 în cercurile st rategice ruse domnea înc ă o anumit ă doză de
încredere în capacit ățile militare ale F.Ru se, care ar putea s ă-i menț ină rolul de
superputere în ciuda retragerii din centrul și din estul Europei și chiar din anumite
spații ale fostei Uniunii Sovietice. Preluând pă rți din doctrina militar ă a mareșalului
Sokolovski, strategii ruș i considerau determinant rolul for țelor nucleare în orice
conflict militar viitor, lucru care d ădea încă un ascendent puternic pe plan
internațional forț elor strategice ruse. Deciden ții strategiei ruse credeau, de
asemenea, în capacitatea științifică și economic ă a Rusiei de a se adapta la
transform ările fundamentale produse de „Revoluț ia în problemele militare” pentru
modul de organizare a acț iunilor în teatrul de opera țiuni militare”. Principala
modificare a doctrinei, anunț ând implicit pozi ția mai slab ă a Federa ției Ruse în
noul context strategic, era renunț area la principiul enun țat de Leonid Brejnev în
1982, anume cel de a nu ini ția prima lovitur ă nucleară. Urmând parc ă literal
considera țiile lui Robert Gilpin despre sfâr șitul puterilor hegemonice printr-un
război, toate acestea s-au spulberat în câteva luni din iarna 1994-1995, în faț a
incapacității flagrante a mo ștenitorilor Armatei Ro șii de a înfrânge o armat ă
cecenă încă departe de a constitui o structur ă militară modernă . Tactica,
armamentul, conducerea ș i moralul militarilor ru și păreau să țină mai degrab ă de
perioada gloriosului ră zboi pentru ap ărarea patriei, decât de una în care conducerea
politică credea în mitul superputerii și al asimil ării „Revolu ției în problemele
militare”. Combinat ă cu eșecul în constituirea unui C.S.I. puternic, cu tendin țele
centrifuge ale celorlalte republici și facțiuni politice ruse, continuat ă cu crahul
economic din 1998, criza super puterii ruse devenea evident ă.
Tentațiile disperate de afirmare a statutul ui de mare putere se loveau de
eșecuri dup ă eșecuri. Incapabil ă de orice rol serios în Balcani dup ă reglementarea
americană a conflictului bosni ac, Rusia era subminat ă în spațiul fostei U.R.S.S. de
GUAM (organiza ția format ă de Georgia, Ucraina, Adzerbaijan și Moldova ca
reacție la tentativele centralizatoare din cadrul CSI). Fie încercând o apropiere de
Vestul economiei de consum, fie o apropiere de viziunea musulman ă propagată
dinspre Iran, fie reg ăsind amintirile unei origini turcice comune, p ărțile fostului
imperiu și chiar cele ale federa ției pă reau decise s ă pareze orice eforturi
centralizatoare. E șecurile interne se transfer ă, cu o logic ă parcă matematică , în
diplomație. Rusia este incapabil ă să-și defineasc ă o sferă de securitate în Europa
Centrală și trebuie să admită extinderea NATO în 1997-1999. Tenta țiile de
apropiere de China r ămân în stadiul unor tratate, privind schimburile economice și
transform ările de tehnologie militar ă. La sfârșitul anilor 1990 Rusia are un PNB de
dimensiunile celui al Italiei, iar ch eltuielile militare s unt derizorii chiar și în raport
cu cele ale Marii Britanii, o compara ție cu cele americane fiind vizibil ă.
Eșecurile economice și cele diplomatice îndemnau chiar pe sfetnicii intimi
ai președintelui Boris Elț în la o regândire radical ă atât a politicii externe, cât și a
strategiei militare a Rusiei. Încep ând cu anii 1997-1998, strategii ru și încep s ă
susțină redimensionarea for țelor spre o armat ă terestră cu 10-20 divizii de tancuri,
3-5 divizii de para șutiști, la 15 divizii de cadre ș i o marină cu rol mai redus, departe
de gloria celor 220 de divizii și de mândria programului de construc ții de
portavioane din anii 1980. Criza militară va continua îns ă cu noi consecin țe pe plan
diplomatic. Conflictul din Kosovo, primul care amenin ța bazele rela ției strategice
ruso-americane în anii 1990, a demonstrat incapacitatea de a juca un rol diplomatic
în vechiul spa țiu de influență imperială. Mai mult, gloriosul marș al detașamentului
mecanizat rusesc care a ocupat aeroportul din Pri știna înaintea deta șamentelor
britanice nu a f ăcut altceva decât s ă arate comunit ății interna ționale serioasele
deficiențe ale sistemului logistic rusesc. Scuf undarea submarinului Keersk în vara
anului 2000 ca urmare a expl oziei unei torpile la bordul să u a arătat celor care încă
mai aveau îndoieli, c ă forțele maritime ruse nu sunt într-o stare operativ ă superioar ă
forțelor terestre.
În ianuarie 2000, în momentul venirii la putere, pre ședintele Putin moș tenea
o situație diplomatic ă aproape dezastruoas ă, pe care Pactul de la Ta șkent de-abia
dacă o putea ameliora și o situație militară încă și mai proat ă, pe care miile de
vectori nucleari nu aveau cum s ă o îmbunătățească, adversarii fiind de ja infrastatali,
așa cum anali știi politici anticipau înc ă la jumătatea deceniului care se încheia.
4.2. Tendin țe și orientări în doctrina Federa ției Ruse
Rusia are propuse cinci directive strate gice pentru contracararea tentativelor
de marginalizare:
• renunț area la colaborarea cu F.M.I. și cu Banca Mondial ă, revizuirea
rezultatelor privatiz ării, ordine în sistemul financiar și comerțul exterior,
expropierea averilor ilicite ș i accentuarea integră rii în C.S.I.;
• împiedicarea accesului Occidentul ui la platoul petrolier al M ării
Caspice, la nevoie chiar prin for ță și blocarea rela țiilor Turciei cu Adzerbaijanul;
• contracararea expansiunii în Est a NATO prin acț iuni împotriva
balticilor, încetarea livr ărilor de gaze spre Occident, vânzarea de tehnologie
nucleară unor state arabe, realizarea unei alianț e cu Iranul și pătrunderea în Golful
Persic;
• reluarea programului naț ional de dezvoltare a for ței nucleare și
colaborarea în acest domeniu cu Iranul, Coreea de Nord, China și India;
• anihilarea tentativei occidentalilo r de subminare a procesului de
integrare a fostelor state sovietice în cadrul C.S.I.
Interesele na ționale ale Federa ției Ruse sunt:
În plan intern:
– dezvoltarea ferm ă a economiei ca element decisiv pentru realizarea
intereselor na ționale ale Federa ției Ruse;
– crearea statului social de drept, realizarea și menținerea armoniei sociale;
– eliminarea cauzelor și condițiilor care contribuie la apariț ia extremismului
precum și refacerea spiritual ă a Federației Ruse.
În plan interna țional: asigurarea suveranit ății, consolidarea pozi ției
Federației Ruse ca centru cu putere de influen ță într-o lume multipolar ă,
dezvoltarea rela țiilor cu toate ță rile, în primul rând cu statele C.S.I. ș i cu partenerii
săi tradiționali.
În plan militar:
– apărarea independen ței Federa ției Ruse, a suveranit ății, integrit ății
teritoriale ș i de stat:
– prevenirea agresiunii m ilitare împotriva Federa ției Ruse și aliaților săi.
Începând cu ianuarie 2000 au fost aduse noi modific ări doctrinei militare a
Federației Ruse, ca urmare a schimb ării caracterului amenin țărilor la adresa sa:
În plan extern:
– tendinț a de formare a lumii monopolare cu SUA și NATO ca singurii
subiecț i ai politicii globale;
– relațiile interna ționale actuale eviden țiază existenț a a două tendinț e
antagonice, respectiv formarea și consolidarea unor centre de putere regionale,
concomitent cu preocuparea statelor occide ntale, în frunte cu SUA, de a stabili
relații interna ționale bazate pe domina ția acestora și rezolvarea unilaterală a
problemelor de politic ă mondial ă prin utilizarea for ței militare, f ără a respecta
normele de baz ă ale dreptului interna țional;
– intensificarea eforturilor unor state în vederea submin ării Federa ției Ruse
în domeniile: economic, politic, militar, informa țional;
– tendinț a unor state și organiza ții politico-militare de a reduce rolul ONU și
OSCE;
– extinderea NATO în detrimentul securit ății Federaț iei Ruse și aliaților săi;
– existenț a unor focare de conflict în proximitatea sa și a aliaților săi;
– terorismul interna țional.
În plan intern:
– actualizarea procesului de secesiune din cadrul F.Ruse;
– starea economiei na ționale;
– creșterea crimei organizate și terorismului;
– accentuarea na ționalismului, a extremismului politic și religios;
– manifestarea tendinț elor separatiste încalc ă unitatea statal ă și integritatea
teritorială sau destabilizeaz ă situația internă din F.Rus ă.
Potrivit experț ilor ruși, în acest secol, starea de securitate a Rusiei se va
caracteriza astfel:
– probabilitatea declanșă rii unui război împotriva Rusiei se reduce;
– a crescut pericolul apariț iei și antrenării forț elor ruse în conflicte locale;
– lipsa unui sistem de securitate colectivă în interiorul grani țelor C.S.I.;
– refacerea legisla ției cu privire la securitatea statului.
Noua doctrin ă pune în fa ța asigurării securit ății naționale urm ătoarele
sarcini:
– prognozarea și evidențierea amenin țărilor interne și externe la adresa
securităț ii naționale a F.Ruse;
– realizarea unui sistem de m ăsuri operative și pe termen lung pentru
prevenirea ș i neutralizarea amenin țărilor interne și externe;
– asigurarea suveranităț ii teritoriale a F.Ruse;
– perfecționarea sistemului puterii de stat a F.Ruse, a rela țiilor federale, a
administra ției locale și legislației interne;
– renașterea și menținerea poten țialului militar al st atului la un nivel
suficient de ridicat;
– asigurarea prezen ței militare a F.Ruse, în zone de importanță strategică din
lume, cu respectarea nor melor de drept interna țional;
– existenț a unei for țe militare capabile s ă asigure securitatea militar ă a
F.Ruse printr-o capacitate de reac ție adecvată la amenință rile probabile, în acest
sens, este necesar ă existența unei for țe nucleare care va fi utilizat ă pentru
respingerea oric ărui stat agresor sau coali ții de state, în orice împrejurare.
Noua doctrin ă care reduce constrângerile refe ritoare la folosirea armelor
nucleare, stipuleaz ă că folosirea acestora este necesar ă când au fost epuizate toate
mijloacele de solu ționare a unui conflict. Rusia de ține încă, un arsenal nuclear
important, dar for țele sale conven ționale sunt lipsite, în ma re parte, de capacitatea
lor de lupt ă.
Principalele misiuni ale for țelor armate constau în:
– asigurarea ap ărării a.a. a țării;
– interven ția, împreun ă cu alte categorii de trupe și formațiuni militare, în
vederea respingerii agresiunii într-un r ăzboi local;
– desfăș urarea operativ ă pentru îndeplinirea misiunilor într-un r ăzboi de
mare amploare;
– îndeplinirea misiunilor de men ținere a păcii asumate de F.Rus ă.
Concluzii: F.Rusă tinde să redevină o mare putere economic ă și militară .
Moscova reconsider ă poziț ia statelor din aceea de part ener, în aceea de inamic în
momentul atingerii intereselor sale st rategice. Folosirea A.N.M. este prev ăzută nu
numai ca r ăspuns la un eventual atac nuclear, dar și la un atac convenț ional când nu
există o altă alternativă . Amenin țarea cu folosirea armament ului nuclear este un
mijloc de descurajare a statelor care atenteaz ă la securitatea F.Ruse. Secesiunea a
devenit un fenomen de maxim ă importan ță pentru conducerea rus ă. Pentru
combaterea acesteia, Kremlinul îș i rezervă dreptul de a adopta cele mai dure
măsuri, fiind apreciat ă ca o problem ă internă, cu implicaț ii pe plan interna țional.
Noua doctrin ă militară își propune ca for țele armate ruse s ă intervină
oriunde în fostele republici sovieti ce pentru a garanta securitatea cona ționalilor și la
nevoie, pentru a impune pacea, eventual sub mandatul O.N.U.
Doctrina militară a F.Ruse reprezint ă un document al perioadei de tranzi ție
al perioadei de statornicie a statul ui democratic, a unei economii de pia ță, de
reformă a organiz ării militare a statului, de transformare dinamic ă a sistemului de
relații internaționale.
Are un caracter de ap ărare și se dore ște ca o îmbinare organic ă, a
atașamentului consecvent pă cii cu decizia fermă de a apăra interesele na ționale, de
a garanta securitatea militar ă a F.Ruse și aliaților ei.
Fundamentul de drept al doctrin ei militare îl constituie Constitu ția F.Ruse,
legile federale și alte acte normative de drept ale F.Ruse, și de asemenea, tratatele
internaționale ale F.Ruse în domeniul asigură rii securit ății militare.
Pozițiile Doctrinei militare pot s ă se precizeze și să se completeze având în
vedere schimb ările situației politico-militare, caracterul și conținutul amenință rilor
militare, condiț iile de construc ție, dezvoltare și îmbunătățire a organiza ției militare
a statului și, de asemenea, s ă se concretizeze în me sajele anuale ale Pre ședintelui
Adună rii Federale a F.Ruse și directivelor de planificare a întrebuin țării Forțelor
armate ale F.Ruse, a altor trupe, forma țiuni și organisme militare, în alte documente
pe problemele asigură rii securit ății militare a F.Ruse.
5. Doctrina militar ă a Germaniei
Viața internațională a intrat, în acest început de secol și de mileniu într-o
perioadă extrem de complex ă și contradictorie ca urmare a muta țiilor intervenite în
lume în ultimele decenii în cele mai importante și diverse planuri, și a căror
dimensiuni sunt înc ă greu de prev ăzut cu exactitate. Aceste schimb ări, de altfel din
ce în ce mai accelerate, au sporit preocupă rile pentru a controla „actorii” care pot
provoca mari crize în planurile politic, economic, social-spiritual sau religios și nu
numai. În acelaș i timp și pe acela și „teren”, asist ăm la o manifestare asimetrică a
acestora în ecua ția de putere, ceea ce face ca nivelurile implic ării factorilor
politico-militari s ă fie incontestabile și de mare importan ță.
Aceleași schimb ări au modificat situa ția politic ă la scară mondial ă și
implicit în Europa și au determinat muta ții în politicile de ap ărare și în doctrinele
militare din principalele centre de putere.
Astăzi, puterea fiec ărui pol în ecua ție nu mai este exprimat ă în termeni
clasici militari decât par țial, pentru c ă la dimensiunea militar ă a potențialului de
putere se adaug ă cel puț in alte dou ă dimensiuni: economic ă și tehnico-
informațională . Interdependen ța crescând ă va impune actorilor mari sau mici din
sistemul rela țiilor interna ționale, căutarea de solu ții non-clasice, în vederea g ăsirii
unei formula optime pentru securitate și stabilitate în lume, iar în celelalte planuri,
inclusiv cel na țional, solu ții viabile pentru ap ărare pe baza unor principii doctrinare
sănătoase.
Totuși, menținerea războiului ca fenomen al vie ții sociale contemporane
este evident ă, fapt ce oblig ă statele să se preocupe de securitatea ș i apărarea lor.
Germania, devenit ă din nou ceea ce fusese în ainte de 1918, se remarc ă tot
mai mult ca un pol de mare pute re, care în tandem cu Fran ța, îndepline ște și rolul
de pivot al comunit ății europene.
Recunoașterea rolului preponderent al Germaniei de putere economic ă și
politică regională , de stat cu pondere demografic ă, prestigiu și experien ță în Europa
și în afara ei, s-a concre tizat în elaborarea unei politici militare proprii.
În conținutul acesteia sunt eviden țiate noile misiuni ale for țelor armate
germane, modernizarea și înzestrarea acestora cu armament și tehnică modernă ,
capacitatea armatei de a fi în mă sură să asigure securitatea țării și participarea
alături de alia ți la solu ționarea unor situaț ii conflictuale, excluzând conform
concepției speciali știlor, germani, cel pu țin pentru o perioad ă istorică, posibilitatea
ca Germania s ă se angajeze singură într-un conflict militar.
Se apreciaz ă că dacă va izbucni un conflict în Europa, acesta nu va putea fi
decât unul de coaliț ie, care va angaja în to talitate resursele umane și materiale ale
statului.
Potrivit acestor orient ări doctrinare, care stau la baza actualei politici de
apărare și securitate a Germaniei unificate, armata german ă este pe de o parte, o
armată națională , al cărei scop este de a ap ăra suveranitatea țării, iar pe de alt ă
parte, o armat ă de alianță, care să-și aducă contribuț ia în securitatea interna țională .
În conținutul acestor orient ări este sesizabil ă amprenta specificului și intereselor
naționale germane, care p ăstrează însă intercondi ționarea cu strategia militar ă a
NATO. În acest cadru, for țele armate germane au un rol bine determinat, structurat
în raport cu trei situa ții și anume:
– pe timp de pace – asigur ă securitatea și libertatea de ac țiune politic ă, prin
menținerea unei capacităț i ridicate de ripost ă;
– în situa ții de criz ă – să fie gata de ac țiune, pentru a asigura stabilitatea
factorului politic de decizie;
– în cazul unui conflict armat – s ă apere interesele vitale ale Germaniei,
împreună cu armatele statelor din cadrul Alian ței Nord-Atlantice.
Aceste orient ări sunt rezultatul muta țiilor produse în Europa, precum și a
unor factori care, în evolu ția concep țiilor doctrinare au dobândit dimensiuni noi;
dintre aceș tia se pot enumera:
– situația geostrategic ă a Germaniei, determinat ă de dilatarea spa țiului
terestru, aerian ș i maritim, de ap ărat;
– creșterea poten țialului economic-militar al statului;
– relațiile politico-militare la nivelul Alian ței Nord-Atlantice și perspectiva
creșterii responsabilit ăților Germaniei în cadrul acesteia.
Ia problemele fundamentale ale unui r ăzboi de coali ție în Europa, doctrina
militară a Germaniei se alinează în totalitate doctrinei militare NATO și
conceptelor strategice ale Alian ței.
Procesul de reorganizare a forț elor armate germane are la baz ă creșterea
flexibilității, manevrabilit ății și gradului de înzestrare cu tehnic ă a structurilor de
intervenție rapidă, precum și funcționarea în condi ții bune a raportului dintre
acestea și forțele armate principale de ap ărare.
Prin concep ție este prev ăzut ca înzestrarea și instruirea celor dou ă forțe să
se facă proporțional.
În concluzie transformarea F.A.Germane dintr-o armată defensiv ă într-una
de interven ție, în care trupele de uscat reprezint ă componente de baz ă, este
apreciată ca un pas înainte pentru st atutul militar al Germaniei dup ă unificare.
6. Doctrina militar ă a Ungariei
6.1. Aspecte generale ale doctrinelor ap ărării adoptate de (unele) ță ri
mici și mijlocii europene
Evoluțiile politico-militare al e ultimilor ani tind să consacre concepte
strategice noi, întemeiate în principal, pe ac țiuni comune ale unor for țe reunite
pentru interven ția în situa ții de criză și/sau conflict. De și ameninț area militar ă nu
mai este perceput ă, în noile condiț ii, ca fiind majoră pentru securitatea statelor, ca
urmare a unor evolu ții negative în mediile geopolitice și geostrategice, acestea pot
să apară și să se manifeste sub forma unor ag resiuni directe sau combinate.
Schimbarea situa ției de securitate, ca urmare a dispari ției bipolarismului, a
pus statele în fa ța unor op țiuni de ap ărare, în care solu țiile diferă în raport cu
particularit ățile puterii militare ale acestora. M ă refer, în special la acelea care nu
au garanții ferme de securitate ș i își protejeaz ă, de regulă , strategia ap ărării prin
forțele proprii.
Specialiș tii militari din aceste țări, apreciaz ă că în cazul unui ră zboi, cu cât
acesta se va extinde pe un spa țiu mai mare, cu atât ag resorul va fi obligat să -și
disperseze mai mult for țele, ceea ce îi va reduce considerabil posibilitatea
menținerii controlului asupra spa țiilor ocupate, în condi țiile în care dispune de
aceleași forțe, iar acțiunile militare vor continua f ără încetare.
În principal, strategia militar ă a țărilor mici și mijlocii urm ărește
transformarea unui „r ăzboi de anvergur ă și de scurtă durată”, într-un ră zboi de
lungă durată, de uzur ă, care să ducă la măcinarea și slăbirea continu ă a forțelor
agresorului, iar în final la obligarea acestuia de a renun ța la agresiune.
Aceste tipuri de doctrine au un „caracter proponderent defensiv” și au în
principiu, acelea și componente ale sistemului na țional de apă rare:
– conducerea politico-militar ă;
– apărarea militar ă (inclusiv preg ătirea populaț iei pentru ap ărare și
pregătirea operativ ă a teritoriului);
– protecția civilă a populației;
– apărarea economic ă;
– apărarea psihologic ă etc.
Aplicarea practic ă a prevederilor acestor doctrine difer ă de la țară la țară, în
funcție de caracterul social – politic și economic, situa ția geostrategic ă, nivelul de
dezvoltare tehnico-ș tiințifică, potențialul uman ș i militar, particularit ățile geo-
climatice, tradi țiile istorice și tipul de amenin țări posibile la adresa țării respective.
Având în vedere FACTORII DE INFLUEN ȚĂ, SITUA ȚIA
GEOPOLITIC Ă ȘI GEOSTRATEGICĂ , în fundamentarea DOCTRINELOR
MILITARE, precum și condițiile specifice din „zona de interes”, vom prezenta pe
scurt CON ȚINUTUL DE PRINCIPIU AL „doctrinei Ungariei…”- țară membră a
NATO.
Dorința de a-și modela o concep ție de apărare proprie, viabil ă și adaptată
fluctuațiilor intervenite pe plan interna țional a fost exprimată și reflectat ă, atât în
politica intern ă cât și cea externă a UNGARIEI, începând cu perioada imediat
următoare încheierii disputelor ideologice – EST-VEST. Aceasta s- a materializat în
aprilie 1993, când Parlamentul ungar a votat „decretul cu privire la doctrina
militară națională , document denumit „Principiile fundamentale ale politicii de
securitate”.
Documentul poart ă amprenta condi țiilor în care a fost conceput, în primul
rând, faptul c ă Ungaria, pân ă la desființ area Tratatului de la Var șovia nu a dispus
de o doctrin ă militară proprie, context în care, în procesul complex al fundament ării
noilor principii doctrinare a întâmpinat greut ăți în adaptarea aces tora la specificul
național. Vechea concep ție preluase, sub presiunea s ovieticilor principiile politicii
în coaliț ie, care, în final, stau tezele doctrinar e ale fostei U.R.S.S., acestea având un
caracter „preponderent defensiv”.
Noua doctrin ă militară a Ungariei are la baz ă „principiul ap ărării suficiente
circulare”, iar concep ția de apărare nu define ște dinainte „agresorul poten țial”.
În stabilirea bazelor politice ale doctr inei, Ungaria a pornit de la dorin ța ei
de integrare într-un „sis tem european de ap ărare și de cooperare regional ă, ceea
ce de fapt s-a întâmplat odat ă cu admiterea acesteia în structurile ALIAN ȚEI
NORD-ATLANTICE, aspect care a de terminat ca perioada de c ăutări a celor mai
bune solu ții, de aplicare a principiilor doctrinare, s ă se prelungeasc ă. Doctrina
militară a Ungariei, reflect ă principiile „politicii de securitate” și ale „ap ărării
patriei” și are un „caracter defensiv” fiind în concordan ță cu modific ările de
orientare, care au survenit dup ă schimbarea regimului, atât în politica intern ă, cât ș i
în cea extern ă.
Odată cu admiterea în N.A.T.O., Ungaria î și menține orientarea asupra
principiilor enun țate pentru a intensifica activitat ea de restructurare, reorganizare și
modernizare a armatei. Astfel, Ungaria dore ște să realizeze o armat ă națională
(independentă ) suplă, dar puternic ă și totodată, să înființ eze un „sistem unitar de
apărare a țării”. De asemenea se vizeaz ă ca armata s ă aibă în compunere unit ăți cu
o „capacitate de lupt ă completă”, gata de lupt ă permanent și cu o dotare tehnic ă
modernă – situată într-o „pozi ție central ă” pentru a fi în m ăsură să ducă acțiuni de
luptă eficiente, pe orice direc ție, astfel încât s ă garanteze stabilitatea intern ă și să
asigure ap ărarea țării doar cu for țele proprii, dar în acela și timp să fie compatibil ă și
cu cerințele naționale specifice misiunilor ALIAN ȚEI.
Așadar, acțiunile militare sunt planificate a fi executate în raport cu riscurile
și amenință rile poten țiale la adresa statului, iar Forț ele Ungare de Ap ărare a Patriei
(ponderea principal ă având-o for țele terestre) sunt preg ătite să îndeplineasc ă, în
raport cu destina ția lor de baz ă (misiuni de ap ărare a patriei) în „sistem defensiv,
circular pe Inele (exterior, interior, central) și unele misiuni care dep ășesc cadrul
destinației lor de baz ă (protecție civilă în caz de calamit ăți, , etc.).
6.2. Concluzii:
– Acțiunile politico-diplomatice –vizeaz ă „menținerea păcii, asigurarea
independen ței și suveranit ății naționale – men ținerea (păcii) țării în afara oric ărui
conflict interna țional, a oric ărui război”;
– Descurajarea oric ărui agresor înaintea începerii agresiunii;
– Menț inerea sub arme, în timp de pace a unor efective reduse și asigurarea
desfăș urării într-un timp scurt a mobiliz ării în caz de r ăzboi;
– Acțiunile desfăș urate împotriva agresorului vor avea un caracter de
apărare;
– Apărarea însă împotriva oric ărui agresor, va avea un caracter na țional, atât
sub aspectul domeniilor în care se duce ( politic), diplomatic, militar, economic,
psihologic etc.) cât și al mobiliz ării poten țialului uman și material necesar –
contând pe sprijinul „ac țiunilor coali ției militare”, în cadrul ALIANTEI;
– Eforturile de ap ărare sunt orientate pentru definirea și oficializarea unor
noi concepte politico-militare privind:
– securitatea na țională ;
– doctrina militar ă;
– Doctrina militară este component ă a conceptului de securitate și are un
caracter de specificita te proprie – evolu ția economic ă, socială și politică, va permite
corecturi, complet ări și chiar schimbă ri, concepute în acord cu principiile
ALIANȚEI, cu evolu țiile în plan european și internațional;
– Consolidarea stabilităț ii politice și sociale interne;
– Dezvoltarea și prosperitatea economic ă;
– Stabilirea unor rela ții externe de natur ă să faciliteze promovarea
intereselor fundamentale etc. ale UNGARIEI:
ANEXA NR. 1
2. DOCTRINA NATO
ROL: „Apărarea păcii și garantarea integrit ății teri toriale a independen ței politice
și a securit ății statelor membre” (Concept ul strategic al Alianței – 1999).
MISIUNI FUNDAMENTALE ALE NATO:
SISTEMUL MILITAR 1.
Valori și norm e
politico-m ilitare
(doctr ine, s trategii)
Instituții militare
Relații
Funcții, precise
• Securitate;
• Consultare;
• Descuraj are și apărare;
• Parteneriat.
3. DOCTRINA S.U.A .
OBIECTIV: Apărarea intereselor SUA în lume.
FUNDAMENTE DOCTRINARE:
– Descuraj area și apărarea strategic ă;
– Prezența avansată;
– Răspunsul adecvat la crize;
– Capacitat ea de refacere;
– Conceptul de baz ă al acțiunii – „B ĂTĂLIA AEROTERESTR Ă”
MISIUNILE F.A.:
– cucerirea și ocuparea unor obiective importante de pe teritoriul „statului
țintă”;
– controlul mi șcărilor de trupe și al căilor de evacuare-aprovizionare ale
uneia din p ărțile beligerante;
– participarea la realizarea blocadelor și a embargoului asupra comer țului;
– crearea unor zone de protec ție pentru popula ția civilă și împotriva
acțiunilor teroriste;
– crearea condiț iilor pentru introducerea în opera ție a forț elor de men ținere a
păcii;
– sprijinirea constituirii autorit ăților administra ției civile.
ANEXA NR.2
1. DOCTRINA MILITAR Ă A FRAN ȚEI
SCOP: „asigurarea independen ței țării și a intereselor vitale ale na țiunii franceze”
(Eduard Baladur).
OBIECTIVE:
– Apărarea intereselor Fran ței;
– Construirea Europei și contribu ția la stabilitatea interna țională ;
– Realizarea unei concep ții globale a ap ărării (coeziunea na țională , apărarea
civilă , apărarea economic ă).
PRINCIPII STRATEGICE:
– Un model de ap ărare echilibrat;
– Descurajarea nuclear ă;
– O nouă strategie de întrebuin țare a mijloacelor conven ționale.
2. DOCTRINA FEDERA ȚIEI RUSE
INTERESE NA ȚIONALE:
– Crearea statului social de drept, realizarea și menținerea armoniei sociale;
– Eliminarea extremismului politic și religios, a separatismului ș i
terorismului precum și refacerea spiritual ă a Federației Ruse;
– Asigurarea suveranit ății, independen ței și integrit ății teritoriale,
consolidarea ca centru de putere a F.Ruse;
– Prevenirea agresiunii militare.
MISIUNILE F.A.:
– Apărarea A.A. a țării;
– Respingerea agresiunii;
– Menț inerea păcii.
3. DOCTRINA MILITAR Ă A GERMANIEI
SCOP: Armata este na țională apărând suveranitatea ță rii și de alian ță – scop –
participarea la asigurarea a securit ății internaționale.
ROLUL F.A.
– Pe timp de pace – asigur ă securitatea și libertatea de ac țiune politic ă prin
menținerea unei capacităț i ridicate de ripost ă.
– În situații de criză – gata de ac țiune pentru asigurarea stabilit ății factorului
politic de decizie.
– În caz de conflict – apă rarea intereselor vitale ale Germaniei în cadrul
NATO.
VI. ALIAN ȚELEȘ COALI ȚI LE MILITARE I I
1. Tendinț e și evoluț ii în mediul de securitate global , care determină
crearea alianț elor și coaliț iilor militare
Analizând societatea global ă se pot desprinde urm ătoarele concluzii:
a) Europa și Statele Unite ale Americii constituie baza alian țelor politice
și militare cu influență în plan mondial.
b) Asia rămâne imună la provoc ările Occidentului și fără un ajutor
substanțial al vestului î și rezolvă singură problemele. Cel pu țin deocamdat ă
litigiile istorice nu sunt obiect de confruntare.
c) Lumea islamic ă se înscrie pe coor donate de progres și civilizaț ie.
d) Federația Rusă, confuză deocamdat ă și partener dificil de dialog,
încearcă o revigorare și refacere a plului de putere nu de mult timp disp ărut.
e) Conflictele locale și regionale în Orientul Apropiat par a nu se mai
finaliza.
f) Dezvoltarea economic ă scoate pe pia ța mondială noi competitori.
g) Alianța Nord-Atlantic ă este într-o dinamic ă accentuat ă, extinzându-se
spre este prin primirea de noi membrii.
Uniunea European ă tinde să devină un actor interna țional de securitate, cu
propriile capacit ăți civile și militare de planificare a ap ărării și de gestionare a
crizelor.
În aceste condi ții se pun firesc dou ă întrebă ri: „Care sunt actorii de mâine,
garanții păcii și securității în lume”? și „Poate Europa, unul din pilonii celor
patru triunghiuri strategice de securitate la nivel global, s ă devină exportator de
securitate”?
Cea mai previzibilă evoluție a mediului de securitate interna țional o
constituie globalizarea , evenimentele actuale și turnura lor anun țând o astfel de
evoluție. Globalizarea va avea consecin țe atât în planul economic, cât și în planul
securităț ii și, chiar dac ă acestea par uneori cont radictorii, ele revolu ționează
societatea uman ă. Această tendință se caracterizează pri cre șterea gradului de
interdependență și interacțiune în planul economic și un proces similar în planul
securităț ii; legătura strâns ă dintre pace, democra ție și prosperitate, cu efect benefic
atât la nivel micro cât și la nivel macrosocial, pierdere a unei cote de s uveranitate în
beneficiul economic, determ inat de interdependenț a economic ă și tehnologic ă
dintre state; standardizarea și omogenizarea valorilor și normelor culturale,
științifice și de orice alt ă natură.
Se manifest ă pregnant o tendin ță în direcția prolifer ării tehnologiilor, cu
impact asupra mediului de secur itate global, realizându-se o rela ție tot mai strâns ă
între explozia tehnologiilor erei informa ționale și capacitățile cu relevan ță militară,
ceea ce schimb ă în mod semnificativ esen ța acțiunilor militare, procedurile și
tehnicile folosite. În aceste condiț ii: frontierele ar putea de veni tot mai permeabile,
în special în plan economic; fizionomia r ăzboiului s-ar schimba radical, ap ărând și
dezvoltându-se noi capacit ăți de selectare ș i lovire a țintelor, este posibil ă apariț ia
și extinderea mijloacelor de lovire mai pu țin letale sau neletale care s ă le
înlocuiasc ă pe cele letale; num ărul țărilor de acela și nivel tehnologic, inclusiv în
planul securit ății și al acțiunilor militare ar putea cre ște simțitor.
Țările cu poten țial economic și militar, prin ac țiunile lor, vor determina
diversificarea actorilor globali de securitate . La nivel global, pe lângă SUA și
Federația Rusă, în completarea listei ac torilor globali, se vor ad ăuga probabil
Europa, Japonia, China, India și Iranul.
Creșterea importan ței actorilor nonstatali va constitui probabil tendin ța ce
mai de substanță . În acest sens se poate aprecia c ă organismele interne sau
internaționale, constituite pe domenii și problematici vor continua s ă joace un rol
important, provocând schimbarea cursurilor unor procese în diverse domenii, cum
sunt mediul înconjur ător sau armamente sofisticate. Organiza țiile teroriste vor
determina apari ția unor fenomene și menținerea altora, cu implica ții directe asupra
păcii și securității globale.
Creșterea popula ției constituie o tendin ță cu consecin țe și implica ții
imprevizibile în prezent, mai ales dac ă aceasta se întâmpl ă în state care sunt sau vor
deveni actori mondiali. Migra ția popula ției, în special din regiunile dens populate
dar slab dezvoltate, spre regiunile mai slab populate dar dezvoltate, ar putea crea
probleme serioase și în planul securit ății.
Nu în ultimul rând, procesul de s ecuritate este supus permanent unei
presiuni, aflat ă mereu în ascensiune, venit ă din partea problemelor de mediu.
Explozia demografic ă amplific ă aceste presiuni și este posibil ca standardele de
mediu pe care ac țiunea militar ă și armamentele trebuie s ă le atingă, să influenț eze
în mare m ăsură parametrii acestora.
În ceea ce prive ște Europa, putem spune c ă în momentul actual, se
caracterizează prin: coexisten ța statelor puternic dezvoltate ș i structurate cu cele în
curs de dezvoltare și de structurare; coexistenț a situațiilor de pace cu cele de
conflict; echilibru, destul de fragil îns ă, între riscuri, amenin țări și pericole, pe de-o
parte, și starea de securitate, pe de alt ă parte; persistenț a unor divergen țe de natur ă
frontalieră; pătrunderea fundamentalismulu i islamic; încercarea neab ătută a unor
state de integrare în structurile europene și euro-atlantice; dorin ța de autonomie a
unor state sau grupuri din cadrul statelor. Coexistenț a Alianței Nord-Atlantice cu
Uniunea European ă în formula actual ă, în care prima are responsabilit ăți
predominant militare iar c ea de-a doua responsabilit ăți preponderent civile, se pare
că este perimat ă. Analiștii americani prevă d trei variante:
• o Europă integrată economic și monetar în care NATO va juca un rol
foarte puternic în plan militar;
• o Europă confederativă în care Germania, Fran ța și Marea Britanie vor
avea un rol tot mai important iar NATO î și va limita responsabilitatea la ap ărare
colectivă;
• o Europă federală cu diminuarea dramatic ă a rolului sau dispariț ia
NATO și preluarea de c ătre UE a tuturor problemelor de securitate.
Statele Unite ale Americii , cel de-al doilea pilon al triunghiului european de
securitate, se apreciaz ă că vor ră mâne pân ă spre anul 2025 o for ță în plan politic,
militar și cultural cu rol semnificativ în mediul interna țional. Vor fi dominate de
frământări interne genera te de organiza țiile non-guvernamentale, a c ăror importanță
internațională va crește, cu implica ții inclusiv asupra intereselor SUA. Totodat ă vor
apărea probleme legate de s uveranitatea SUA, trebuind s ă colaboreze în interiorul
organizațiilor interna ționale, al actorilor non-st atali. Preocuparea de men ținere a
superiorit ății în domeniul armelor de distrugere în mas ă și al ră zboiului
informațional va fi esen țială. Care va fi strategia pe care o vor adopta SUA, r ămâne
de văzut.
Cel de-al treilea pilon de securita te al triunghiului european, Federa ția Rusă
are cel pu țin trei variante de evolu ție;
• spre o Rusie autoritar ă, cu un comportament activ fa ță de Europa,
NATO și Orientul Apropiat, o economie necompetitiv ă dar va de ține forțe de
securitate capabile s ă apere actualele structuri federale și să mențină țara unită, gata
oricând să amenințe cu întrebuin țarea armelor nucleare;
• spre o Rusie confuz ă, partener dificil de dialog, în special privind
extinderea în continuare a NATO, cu un poten țial militar suficient pentru a exercita
control la nivel regional, în primul rând nuclear;
• spre o Rusie democratic ă, cu orientare clar ă spre economia de pia ță
partener cooperant al NATO și UE, cu interese regionale în extindere dar favorabile
procesului de globalizare.
Concluzionând asupra celor prezentate putem afirma că în competi ția
stabilirii grup ărilor de state, alian țelor politico-militare, NATO și UE contribuie
decisiv, cel puț in în aceast ă etapă la pacea și securitatea globului, fiind exportatori
de securitate.
Apariț ia unor noi puteri, a actorilor non-statali într-o etap ă sau alta pot
determina restrângerea sau cre șterea rolului NATO sau UE pe plan mondial.
2. Premise ale constituirii alian țelor și coalițiilor militare.
Unirea oamenilor , a entit ăților sociale pentru a putea preveni și înlătura un
pericol comun reprezint ă un drept natural, care are determin ări de ordin ontologic,
nomologic, axiologic, praxiologic ș i teleologic. Analiza evenimentelor istorice
petrecute din evul mediu pân ă în zilele noastre ne ofer ă o multitudine de situa ții în
care entit ățile sociale au creat alian țe sau coali ții pentru promovarea unor interese
prin acțiuni defensive sau ofensive.
Desfăș urarea și încheierea „R ăzboiului Rece” au condus la pr ăbușirea
sistemului bipolar de organizare a arhitecturii interna ționale de securitate și trecerea
la un sistem în care se confrunt ă două tendințe: organizarea arhitecturii de
securitate pe criteriul unipolarit ății, pe de o parte, dorit și promovat de c ătre SUA
și, pe de altă parte, organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul multipolarit ății,
promovat de că tre unele state și organiza ții precum Federa ția rusă , R.Chinez ă,
Franța și Uniunea European ă.
În cadrul fenomenului de globalizare se manifest ă tot mai mult cre șterea
interdependen țelor dintre state și dintre diferite organiza ții neguvernamentale care
depășesc cadrul statului na țional. Iată, așadar, un complex de rela ții care pot sc ăpa
de sub controlul unor organisme interna ționale și care pot condu ce la fenomene
entropice.
Complexitatea rela țiilor și problemelor interna ționale, necesit ă creșterea
rolului unor organisme interna ționale precum ONU, OSCE , UE concomitent cu
reformarea acestora.
Statele na ționale rămân subiect de drept interna țional, dar nu mai pot
rezolva singure complexitatea pr oblemelor care s-au internaț ionalizat și, de aceea,
ele sunt obligate s ă se integreze în structuri de securitate interna ționale. Ca atare, se
manifestă un proces de integrare în stru cturile de securitate precum NATO și
Uniunea European ă la care a aderat și România. Aceasta presupune crearea unor
compatibilităț i cu aceste structuri, care nu pot fi realizate decât prin ac țiuni în toate
domeniile vie ții sociale: politic, economic, social , ecologic, militar etc. cu efecte
negative asupra nivelului de trai al populaț iei, cel pu țin pe termen scurt. În aceste
condiții pe măsura integr ării în aceste structuri de securitate, statele na ționale îș i
vor transfera o serie de competen țe că tre institu țiile interguvernamentale sau
supranaționale.
Opțiunea de integrare a României în NATO și UE reprezint ă acțiunea
naturală , necesară și legitimă derivată din dreptul interna țional, din interesele și
valorile comune ale Români ei cu cele occidentale.
NATO și UE au asigurat securitate, stabilitate și prosperitate pentru
membrii să i, cooperare ș i stabilitate interna țională , respectarea drepturilor omului,
statului de drept și a competen țelor naționale ale statelor membre.
Unul din fenomenele care se manifest ă pe plan mondial este terorismul,
care are cauze multiple și nu poate fi menț inut sub control decât în cadrul unor
structuri de securitate unde s ă fie adoptate principii și norme unanim recunoscute,
create institu ții și instrumente pentru desf ășurarea unor ac țiuni eficiente împotriva
acestui flagel. SUA, în urma atentate lor din 11 septembrie 2001 au preluat ini țiativa
luptei împotriva terorismului la care au ad erat majoritatea statel or civilizate printre
care și România. Terorismul vizeaz ă viața, liniș tea, valorile democratice și a găsit
ca teren propice de manifestare, societ ățile democratice occidentale – pericolul
fiind restrângerea unor libert ăți democratice.
Dreptul statelor la ap ărarea individuală și la apărarea colectiv ă este asigurat
prin prevederile Cartei ONU semnat ă la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945.
Astfel, se permite „dreptul inerent de autoap ărare individual ă sau colectivă în cazul
în care se produce un atac armat îm potriva unui membru al ONU, pân ă când
Consiliul de Securitate va lua m ăsurile necesare pentru men ținerea păcii și
securităț ii internaționale. Mă surile luate de membrii în exercitarea acestui drept de
autoapărare vor fi aduse imediat la cunoș tința Consiliului de Securitate și nu vor
afecta în nici un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul
acestei Carte de a întreprinde oricând ac țiunile pe care le va socoti necesare pentru
menținerea sau restabilirea p ăcii și securităț ii internaționale”23. De asemenea, Carta
permite „existen ța unor acorduri sau organisme regionale destinate a se ocupa cu
problemele privind men ținerea păcii și securităț ii interna ționale care sunt
susceptibile de ac țiuni cu caracter regional, cu condi ția că asemenea acorduri ori
organisme, precum și activitatea lor, s ă fie compatibile cu Scopurile și Principiile
Organizației”.24
Atât NATO cât și UE prin Tratatul Atlanticul ui de Nord din 4 aprilie 1949
semnat la Washington, respectiv tratatele Uniunii Europene respect ă prevederile
Cartei ONU și, prin urmare, sunt constituite în deplin ă legalitate și legitimitate.
Una din dimensiunile securit ății naționale este ap ărarea națională care are
drept scop prevenirea, descurajarea și respingerea oric ărei agresiuni militare la
adresa României.
Apărarea națională cuprinde ansamblul de m ăsuri și activități adoptate și
desfăș urate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea naț ională ,
independen ța și unitatea statului, integritatea teritorial ă a ță rii și democra ția
constituțională. Este un atribut inalienabil al statului român și se poate realiza prin
autoapărare individual ă sau colectivă .
Autoapărarea individual ă este specific ă statelor nealiate și neintegrate în
alianțe sau coaliț ii. În situa ții excepționale statele na ționale integrate în alian țe pot
fi puse în postura de a se ap ăra în mod individual sau în cadrul unor coali ții formate
pe baza unor în țelegeri conjuncturale.
Din experien ța NATO și a modului de aplicare a Tratatului Atlanticului de
Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 putem defini apă rarea colectiv ă ca un
ansamblu de m ăsuri și acțiuni desfășurate în toate domeniile de un grup de state
reunite într-o alian ță sau coali ție, pe baza unui tratat sau în țelegere, în conformitate
cu prevederile Cartei ONU în scopul ap ărării valorilor și intereselor fundamentale
comune împotriva oric ărei agresiuni armate, men ținerii stabilit ății și securităț ii
internaționale.
23 Carta ONU, art.51
24 Carta ONU, art.52.
Între apărarea națională și cea colectiv ă există o relație biunivoc ă, se
presupun și se intercondi ționează reciproc. Scopul și obiectivele ap ărării naționale
se pot realiza cel mai eficient în carul ap ărării colective.
Apărarea națională și apărarea colectiv ă nu sunt incompatibile. Prima poate
fi considerat ă ca parte a ap ărării colective, atunci când toate obiectivele ei se
regăsesc în cele ale ap ărării colective sau complementar ă, când doar o parte din
acestea sunt comune.
În cadrul alian ței, apă rarea națională se concepe și se planific ă într-un
sistem integrat pe baza principiilor cuprinse în tratat. În afara obliga țiilor pe care
statele na ționale le au în cadrul alian ței, ele pot s ă-și dezvolte capacit ăți militare în
funcție de posibilit ățile, situația și interesele specifice.
Alianțele pot cuprinde principii și norme prev ăzute în tratate, un sistem
instituțional politico-militar și capacități militare comune și cele ale statelor
naționale, precum și misiunile de îndeplinit.
Apărarea colectiv ă se desfășoară pe baza unor tratate elaborate și adoptate
de un grup de state constituite în alian țe sau coaliț ii cu respectarea strict ă a Cartei
ONU. În cuprinsul tratatelor sunt incl use scopul, obiectivele, misiunile alian ței și
modalitățile de organizare și funcționare a cesteia. Deciziile se iau la nivelul politic
prin unanimitatea voturilor exprimate de c ătre statele membre.
Orice acț iune întreprins ă de o alian ță politico-militar ă ce vizeaz ă pacea și
securitatea interna țională trebuie să fie compatibil ă cu scopurile și principiile Cartei
ONU, să fie aduse imediat la cuno ștință Consiliului de Securitate și să nu afecteze
în nici un fel puterea și îndatoririle acestuia, Alian țele politico-militare pot fi
folosite de c ătre Consiliul de Securitate pentru aplicarea ac țiunilor de constrângere
a unor state sub autoritatea obligatorie a acestuia. De asemenea, o alian ță politico-
militară nu poate acorda sprijin unui stat supus unor constrângeri din partea
Consiliului de Securitate.
Orice stat poate deveni membru al unei alianț e politico-militare depunând
un instrument de aderare dacă se angajeaz ă să respecte prevederile tratatului care
stă la baza alian ței, primește invitația de aderare, care este aprobat ă de parlamentele
statelor membre. În acela și timp, orice stat poate înceta a mai fi parte a tratatului
prin depunerea unui instrument de denunț are în condi țiile stabilite prin tratat.
Pe baza tratatului, alian ța politico-militar ă elaboreaz ă strategii de ac țiune
pentru îndeplinirea scopului și obiectivelor comune și instituții militare adecvate.
Scopul și obiectivele alian ței se realizează prin acțiuni separate ale statelor membre
sau în comun în cadrul apă rării colective în care scop statele membre vor cre ște
capacitatea lor individual ă și colectivă de rezisten ță împotriva unui atac armat și își
vor oferi asisten ța mutuală necesară.
Alianța politico-militar ă asigură indivizibilitatea securităț ii aliaților: un atac
împotriva unuia dintre ei este cons iderat un atac împotriva tuturor.
Partajarea echitabil ă a rolurilor, riscurilor ș i responsabilit ăților, cât și
avantajelor legale de apă rarea comun ă reprezint ă unul din principiile care dau
substanță și coeziune alian ței.
Alianțele politico-militare nu se consider ă adversarul nici unei țări decât în
condițiile prevederilor Cartei ONU.
Scopul oric ărei alianțe politico-militare trebuie s ă se înscrie în scopurile și
principiile Cartei ONU și să contribuie la men ținerea păcii și securității
internaționale. Pentru stabilirea scopului ș i obiectivelor unei alianț e politico-
militare se au în vedere:
• valorile și interesele fundamentale comune;
• prevederile Cartei ONU;
• riscurile, amenință rile, vulnerabilităț ile și pericolele la adresa securit ății
alianței, în ansamblul s ău, și la adresa statelor membre.
Scopul unei alianț e politico-militare este ap ărarea valorilor și intereselor
fundamentale comune împotriva oric ărei agresiuni armate, men ținerii stabilit ății și
securității interna ționale în conformitate cu prevederile Cartei ONU.
NATO este organiza ția politico-militară la care a aderat și România pentru
că scopul ș i obiectivele acesteia core spund cel mai bine cu scopul și obiectivele
apărării naț ionale.
„Scopul NATO este definit în Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie
1949 ca fiind ap ărarea popoarelor, mo ștenirea și civilizația comune, bazate pe
principiile democra ției, libertăț ile individuale în regiunea Atlanticului de Nord,
unirea eforturilor pentru ap ărarea colectiv ă și pentru ap ărarea păcii și securităț ii
internaționale”.25
Scopul unei alian țe politico-militare se realizeaz ă prin îndeplinirea unor
obiective care, în principiu ar putea fi:
• elaborarea unor strategii de ac țiune în concordan ță cu prevederile
Cartei ONU și cu evolu ția fenomenului militar contemporan;
• cooperarea interna țională;
• organizarea unui sistem de conducere politico-militar ă eficient;
• crearea ș i menținerea unor capabilit ăți militare integrate opera ționale;
• lărgirea și consolidarea alian ței prin primirea de noi membri ș i prin
menținerea coeziunii dintre statele membre;
• prevenirea, descurajarea și respingerea oric ărei agresiuni militare
produse asupra membrilor alian ței;
• realizarea unor obiective de securitate, altele decât r ăzboiul.
Pe baza tratatului, alian țele politico-militare elaboreaz ă strategii de ac țiune
în care sunt cuprinse obiectivele, misiunile, for țele, mijloacele și modalit ățile
necesare pentru înde plinirea acestora.
25 Tratatul Atlanticului de Nord, preambul.
Misiunile alianț ei sunt de esen ță politico-militar ă și cuprind domeniile
securităț ii și apărării precum și alte domenii prin care se asigur ă prevenirea și
gestionarea crizelor, care ar putea afecta interesele alianț ei.
În domeniul securit ății se pot proiecta și îndeplini misiuni, precum:
• crearea unui mediu interna țional de securitate favorabil pentru
îndeplinirea scopului și obiectivelor alianț ei;
• consultarea permanent ă a membrilor alian ței în vederea identific ării
riscurilor și amenințărilor la adresa intereselor comune ș i coordonarea
corespunz ătoare a eforturilor comune;
• colaborarea permanent ă cu institu țiile interna ționale de securitate în
problemele de interes ale alian ței;
• cooperarea și parteneriatul cu alte țări și organiza ții care pot contribui
la îndeplinirea unor obiective de interes comun.
În domeniul ap ărării alianț ei, misiunile pot fi:
• apărarea păcii și garantarea independen ței politice și integrit ății
teritoriale a statelor membre;
• gestionarea eficace și eficientizarea crizelor prin opera ții militare;
• participarea la ac țiuni multina ționale pentru preven irea crizelor majore
care ar putea afecta interesele alian ței, pacea și stabilitatea
internațională.
Misiunile alian ței politico-militare pot fi îndep linite prin participarea tuturor
statelor membre sau a cel or interesate în func ție de situa ția concretă creată . Alianța
în întregul ei nu poate fi angajat ă în rezolvarea unei crize decât cu aprobarea tuturor
membrilor s ăi și numai în condiț iile prevederilor tratatului și ale Cartei ONU.
Pentru îndeplinirea obiectivelor alian ței, pe baza prevederilor tratatului se
creează structuri organizatorice de conducere politico-militar ă și de execu ție.
La nivelul de conducere politico-militar ă se constituie un consiliu, care este
investit cu autoritate politic ă și puteri decizionale, alc ătuit din reprezentan ți
permanen ți ai tuturor statelor membre. Deciz iile se iau prin consensul statelor
membre, reprezentan ții acestora vând rangul de ambasadori fiind seconda ți de
personal politic ș i militar.
Consiliul are competen ța de a crea organisme subordonate și de a stabili
responsabilit ăți pe domenii de activitate. Pentru avizarea activit ăților militare
pentru institu ția suprem ă a alianței se creeaz ă un comitet militar. Acesta este ajutat
în activitatea sa de un stat major militar integrat alc ătuit din personal militar deta șat
din diferite țări și personal civil administrativ. A cesta este organul executiv al
comitetului militar ș i vegheaz ă la exercitarea în bune condi ții a directivelor ș i
hotărârilor comitetului militar.
Pentru conducerea nemijlocit ă a acțiunilor militare se poate crea o structur ă
integrată de comand ă formată din comandamente strategice și regionale.
În compunerea structurilor de execu ție pot intra for țe de reacție rapidă, forțe
principale și forț e de sprijin (rezerv ă) a căror compunere diferă în funcție de
evoluția riscurilor ș i amenință rilor la adresa alian ței.
Concluzionând, o alian ță militară nu are o armat ă distinctă ci își creează
structuri comune de conducere politico-militar ă iar statele na ționale membre se
angajează cu forț e militare.
Apărarea colectiv ă se poate realiza în cadrul alian țelor militare sau în
coaliții militare.
3. Alianțele militare
Cadrul juridic interna țional permite realizarea alian țelor militare în vederea
autoapărării colective a statelor împotri va unui eventual atac armat.
Alianțele militare trebuie s ă aibă un caracter defensiv ș i să fie compatibile
cu scopurile și principiile O.N.U., ap ărarea fiind considerat ă un drept natural al
tuturor entit ăților sociale, inclusiv a statelor sau grupurilor de state. Lordul
Pamerson la 1848 considera c ă „nu avem alia ți veșnici nici du șmani permanen ți.
Interesele noastre sunt ve șnice și permanente și aceste interese suntem datori a le
urma”, aforism care a devenit laitmo tivul întregii epoci ce a urmat.
Sintagma de alianță militară a intrat demult în limbajul politic, diplomatic,
militar ș i academic, având determin ări de ordin politic, milita r, axiologic, teleologic
și ontologic.
Alianța militar ă poate fi definit ă ca o „înț elegere consemnat ă într-un
tratat prin care statele semnatare î ți asumă obligația reciprocă de a acționa, cu
toate sau numai cu o parte din for țele lor armate, împotriva unui adversar
comun.26De asemenea alianț a militară mai este definit ă ca „o înț elegere încheiată
pe baza unor acorduri oficiale între dou ă sau mai multe state, cu obiective
politice și militare pe termen mediu și lung, care urm ărește realizarea unor
interese și scopuri comune, precum ș i promovarea valorilor na ționale ale
membrilor s ăi”.27Așadar alian ța militară presupune existen ța și semnarea unui
tratat de c ătre două sau mai multe state, structuri politico-militare de conducere
comune, precum și forțe armate de alian ță. În cuprinsul tratatelor se reg ăsesc
normele, principiile, valorile, obliga țiile statelor membre și modalităț ile de
prevenire și respingere a unei agresiuni armate în condi țiile respect ării Cartei
O.N.U. Structurile politico-m ilitare de conducere comună se realizeaz ă pe baza
principiilor din tratat, organizarea ș i funcționarea acestora fiind în concordanță cu
scopul și obiectivele comune.
Proiectarea și realizarea unei alian țe militare presupune:
• identificarea intereselor de securitate comune și armonizarea acestora;
26 Lexicon militar, Editura Saka, Chi șinău, R.Moldova, 1994.
27 Doctrina pentru opera țiile întrunite multina ționale, Bucure ști , 2001
• analiza mediului interna țional de securitate și, îndeosebi a riscurilor,
amenință rilor și pericolelor existente și a celor ce ar putea ap ărea la
adresa securit ății comune;
• elaborarea tratatului comun cu principiile normele și modalităț ile de
respingere a unei agresiuni armate în concordan ță cu dreptul
internațional și cu revederile Cartei O.N.U.;
• acceptul statelor de a adera la alian ța militară;
• crearea structurilor politico-militare de conducere comun ă;
• stabilirea resurselor necesare și a obliga țiilor comune și individuale de
ordin politic, militar ș i financiar;
• elaborarea conceptelor strategice pentru îndeplinirea scopului și
obiectivelor comune;
• asigurarea func ționalității alianț ei prin desf ășurarea de activit ăți
politice și militare comune și prin dimensionarea și adaptarea acestora
la noile provocă ri la adresa securităț ii comune.
Elemente de specificitate ale alian ței militare
Doctrina american ă, prin publica țiile JP 1+02, FM 100-5 101-5-1 prezint ă
alianța drept „rezultatul unor în țelegeri oficiale între două sau mai multe na țiuni
vizând obiective pe termen lung, care corespund intereselor comune ale
membrilor”.
Alianța militară, spre deosebire de coali ția militară , are urm ătoarele
elemente de specificitate:
• congruența valorilor politice, economi ce, culturale, spirituale și
militare;
• constituirea, de regul ă, din timp de pace;
• scopul și obiectivele sunt axate pe înt ărirea securit ății și apărării
comune;
• instrumentele juridice ce autentifică alianțele conțin clauzele bine
fundamentate prin tratate ș i oferă garanții de natură politică, economic ă, militară și
de altă natură care se reevalueaz ă periodic;
• alianțele își constituie comandamente unificate din timp de pace î și pot
extinde responsabilit ățile în afara teritoriilor statelor semnatare;
• declarativ, alian țele au caracter defensiv;
• alianțele își armonizeaz ă interesele și acțiunile iar deciziile se iau prin
consens.
Domenii posibile de confruntare a alian țelor militare
Confruntările la începutul mileniului al treilea între state, grup ări de state și
alianțe politico-militare, vor fi determinate de scopurile și interesele acestora atât la
nivel local, cât și la nivel regional și global, acestea constituin du-se în factori de
mișcare pentru state, grup ări sau alianț e.
Din anumite puncte de vedere in teresele pot fi : interese na ționale, interese
specifice, interese globale, interese regionale, interese de securitate, interese
economice, interese politice, interese ideologice. În aceea și perspectivă , scopurile
în relațiile interna ționale, pot fi: scopuri na ționale, economice, politice, teritoriale
sau strategice; scopuri vitale și secundare; scopuri stab ile, viabile, generale și
specifice; scopuri comune, comp lementare sau conflictuale.
Este important de men ționat că uneori pe termen scurt interesele actorilor în
scena de putere pot coincide, iar pe termen lung ele pot deveni divergente.
Deși domeniile de confruntare îmbrac ă forme distincte, ca: domeniul
politic, domeniul ideologic, domeniul economic, domeniul civiliza țional, domeniul
teritorial, domeniul militar etc., faptul c ă ele, într-o eventual ă confruntare,
constituie tot atâtea variante și punți de acțiune, determin ă o abordare a problemei
în globalitatea ei și nu pe pă rți ceea ce ar duce inevitabil la o înț elegere eronat ă a
problemelor fundamentale, a fenomenelor.
Interdependenț ele dintre acestea fac posibil ă existența statului, constituirea
de grupări de state sau alian țe politico-militare.
Dintotdeauna, spaț iul a constituit suportul, mediul în care actorii î și dispută
interesele. În epoca actual ă spațiul prezint ă un interes major numai pentru
recurgerea la ultimul argument, for ța în forma ei militar ă, confrunt ările militare de
amploare, cunoscut fiind faptul c ă dominația spațiului, pe vertical ă conferă
subiectului o superioritate de necont estat. Teritorialitatea se manifestă în spațiul
politic prin spa țiul de suveranitate, delimita t de frontierele de stat, și prin spa țiul de
control politic concretizat în zona în care un actor î ți impune voinț a politică . Actorii
care își afirmă suveranitatea sau îș i instituie controlul în spa țiul politic, sunt în
competiție în spațiul economic și își pun amprenta în spa țiul spiritual. Când arta
compromisului este dep ășită și interesele devin ireconcilia bile, actorii recurg la
război în spa țiul geostrategic.
Este de actualitate tendinț a de erodare și înlă turare a statului na țional.
Europa de Est este stră bătută de un curent de apari ție a noi state na ționale pe
ruinele fostelor state federale (Cehoslovacia și Iugoslavia) sau imperiale (URSS)
ceea ce atrage oprobiul Eu ropei Occidentale. Dac ă în vest se manifestă tot mai
pregnant fluidizarea frontierelor, transparen ța și chiar dispari ția lor, în est și sud-est
frontiera constituie o surs ă inepuizabil ă de conflict și război.
Spațiul de control politic a îmbr ăcat și îmbracă forma sferelor de influen ță
și reprezint ă modul de manifestare a rela țiilor dintre dominan ții și domina ții
sistemului rela țiilor interna ționale. Dac ă după cel de-al doilea r ăzboi mondial
bipolarismul creat a condus la un nou ech ilibru de putere în diferite regiuni,
inclusiv în Europa, ast ăzi asistăm la multiplicarea spa țiilor de influen ță și control,
determinate și caracterizate fiind de:
• apariț ia spațiilor tampon (spa ții gri) cu statut aparte;
• interesele vitale lega te de controlul spa țiului economic;
• existența pe glob a unor zone de in teres global (golful Persic);
• trecerea lumii de la politica caracterizată de interesele interna ționale,
interstatale la o lume a afacerilor care ignor ă frontierele actuale;
• creșterea rivalit ăților de interese din sfera economică și a intensit ății
acestora.
Din aceast ă perspectiv ă, harta lumii prezint ă puncte ș i regiuni de maximum
și minimum interes politic; maximu m interes – regiuni de intens ă viață politică;
minimum interes – regiuni în car e ritmul politic este mai domol.
Spațiul economic de departe domeniul cel mai actual de confruntare între
marii actori ai lumii, lupta pentru accesul și controlul în anum ite zone duce la
tensionarea sau chiar la deteriorarea grav ă a echilibrului sistemului relaț iilor
internaționale. Resursele constituie în acela și timp obiectiv strategic, țintă în situații
conflictuale și instrumente de ducere a r ăzboiului. Materiile prime de importan ță
vitală constituie totodat ă mijloc de presiune în mâ na unor actori pentru al ți actori;
embargoul asupra unor țări din Golful Persic sau asupra Iugoslaviei sunt exemple
de necontestat. Este de notor ietate Turcia, care prin amenaj ările hidrografice f ăcute
pe fluviul Eufrat (barajul Ataturk) a afectat Siria și Iranul, în situa ții de conflict
putând să le diminueze drastic rezerva de ap ă.
Astăzi, zonele de fric țiune sau de convergen ță s-au coagulat în jurul marilor
bazine de resurse energetice și a punctelor strategice. Golf ul Persic, cu resursele
sale energetice ș i disputa pentru controlul traseelor din zona M ării Caspice fiind de
actualitate.
„Statele ocup ă virtual întregul spa țiu politic mondial dar numai o frac țiune
din totalul spa țiului economic”28 datorită, pe de-o parte activit ăților economice ale
actorilor non-statali sau corpora țiilor transna ționale, iar pe de altă parte, situa ției
schimbătoare a relaț iei dintre state ș i actorii non-statali care îmbrac ă forme de la o
extremă la alta, de la coexisten ța pașnică la conflicte generatoare de embargouri,
restricții la import sau export, taxe, etc. Totodat ă companiile transna ționale,
giganții economico-financiari scap ă de sub reglement ările statale, uneori interesele
acestora ajung s ă devină incompatibile cu interesele na ționale ale statelor, ceea ce
duce la o confruntare și mai acerbă . Tocmai din aceast ă cauză instituțiile și
organizațiile care într-un fel sau altul s unt implicate în gestionarea rela țiilor
internaționale au în vedere actorii clasici-state – și mai pu țin organiza țiile
transnaționale și multina ționale, puterile non-statale car evolueaz ă, de cele mai
multe ori independent de lumea în care func ționează statele și raporturile
interstatale.
Ca un motor al dezvolt ării economice, spa țiul tehnologic constituie un
domeniu de confruntare intens disputat. Tehnologia, sistemului educaț ional și
creșterea economic ă constituie principalele el emente de putere. Locul și rolul unui
28 Seergiu Tăma ș, Geopolitica. O abordare prospectiv ă, Editura Noua Alternativ ă, 1995.
actor în ecua ția de putere sunt date de poten țialul său de putere. Alvin Toffler
sublinia c ă „puterea implic ă folosirea violen ței, averii și cunoașterii, pentru a face
oamenii să acționeze într-un sens”29. Care dintre actori va în țelege importan ța
calității în poten țialul de putere, element dat de cunoa ștere, creștere economică ,
stabilitate și coeziune na țională , acela va avea un însemnat avantaj strategic în
ecuația de putere.
Tehnologia va putea permite curând dist rugerea elementelo r cheie ale unui
obiectiv militar f ără a ucide solda ți sau a distruge complet ținta. Tehnologia, prin
tehnici și procedee de prelucrare a min ții, va permite ca adversarul s ă devină aliat și
va constitui baza fabric ării informa țiilor, transportului lor la ț intă și evaluă rii
efectelor. Tehnica și mijloacele de lupt ă pe și sub apă , în teren, în aer ș i în cosmos,
armamentele inteligente și utilizatorul lor, lupt ătorul secolului XXI, vor asigura
supremaț ia în toate domeniile de confruntare.
Spațiul civiliza țional cunoa ște la acest început de mileniu transform ări
dintre cele mai spectaculoase datorate atât cre șterii demografice cât și regimurilor
politice ale statelor că rora apar țin. La acestea se adaug ă efectele pe care le-au
produs de-a lungul timpului, fie delimitarea arbitrar ă a spaț iului de suveranitate, fie
migrația necontrolată dintr-un stat într-altul, din diverse motive, și nu în ultimul
rând, evolu ția culturii proprii statelor. Domeniul de confruntare civiliza țional este
cu atât mai actual cu cât puterile non-statale și statele puternice încearc ă să-și
impună propriile lor puncte de vedere privind evolu ția civiliza țiilor și relațiilor
internaționale pe care s ă le stabileasc ă în viitor.
Apariț ia civiliza țiilor transatlantic ă și a Europei Occide ntale a deschis o
nouă etapă în confruntarea interciviliza țională. Occidentul încearc ă pe toate c ăile,
fie ele diplomatice, economice, militare sau de alt ă natură, folosind mijloace
secrete, propagandistice, chiar constrângerile și făcând apel la state terț e pentru a le
obține sprijinul în proces ul de democratizare și respectare a dreptu rilor omului,. în
timp ce rezultatele acestui uria ș efort sunt pu țin vizibile. Ță rile asiatice a c ăror forță
economic ă este în continu ă creștere se manifest ă ca și când ar fi imune la presiunea
occidentului. Islamul rezistă și el la ini țiativa occidentului. Ac țiunile provocatoare
generate în unele zone ale lumii au agitat și mai mult apele, situa țiile conflictuale
fiind parc ă mai dinamice ca oricând.
Din confruntarea deschis ă între voin ța occidentului, sprijinit ă de o serie de
acțiuni ale unor grup ări etnice, religioase sau de altă natură, s-au născut germenii
unor conflicte interciviliza ționale la diferite niveluri:
• local, de tipul microconflictelor între state vecine de civiliza ții diferite;
• între grupuri ce apar țin diferitelor civiliza ții din interiorul unui stat;
• între grupuri care încearc ă să creeze noi state;
• conflictele liniilor de falie, r ăspândite în special între musulmani și
non-musulmani;
29 Alvin Toffler, Puterea în mi șcare, Bucure ști, 1995.
• global, conflictele statelor nucleu se produc între state ale diferitelor
civilizații.
Domeniul militar constituie spa țiul de confruntare al statelor și alianțelor
atunci când toate argumentele au fost epuizate. Echilibrele și dezechilibrele de
putere determin ă starea sistemului rela țiilor interna ționale. Dac ă echilibrul este
asociat cu pacea ș i securitatea, dezechilib rul, prin intensitate și gradualitate,
conduce la starea de criz ă, la conflicte de toate felurile – diplomatice, ecologice,
ideologice – în ultim ă instanță la război.
Războiul este mai mult d ecât o confruntare militar ă. Analizând cre șterea și
declinul marilor puteri, Paul Kennedz concluziona: „Nu exist ă nici o îndoial ă că
într-un ră zboi prelungit pentru hegemonie într e marile puteri, victoria va fi
întotdeauna de partea aceluia care posed ă structurile de produc ție cele mai
înfloritoare” 30 .
Apariț ia și dezvoltarea armelor nonletale, o revolu ție în domeniul militar nu
vor reuși să aibă același impact pe care l-a avut producerea sau de ținerea armei
nucleare. Faptul c ă lumea nu a trecut înc ă printr-o experien ță a războiului nuclear,
Japonia constituind doar un experiment tragic, men ține în gândirea strategic ă a
marilor puteri ideea folosirii armame ntului nuclear, acesta continuând s ă joace un
rol deosebit de important în poten țialul de putere al unui sa u altuia dintre statele
lumii.
O caracteristic ă a războiului modern o constituie importan ța tot mai palid ă
pe care o are populaț ia unui stat precum și numărul de militari combatan ți.
Concludent ă este experien ța forțelor americane în Golful Persic unde unui numă r
de două sute de mii de combatan ți americani li s-a opus un milion de lupt ători
irakieni, rezultatele fiind cele unanim recunoscute.
Fără a epuiza domeniile de confruntare la început de mileniu, consideră m că
dacă la nivelul statelor mici pr oblemele nu sunt unanim acceptate și rezolvate f ără
conflicte sau neîn țelegeri, cu atât mai mult la nivel mondial unde paleta subiec ților,
intereselor și scopurilor acestora este mult mai cuprinz ătoare.
La începutul mileniului al treilea alian țele politice și militare au pozi ții
dominante în sfera de putere ale c ăror coordonate le permit s ă intervină decisiv
pentru asigurarea mediului de securitate global.
Rolul alianț elor politice ș i militare este de a evalua corect și oportun
riscurile și amenințările la adresa democra ției și stabilității, a securit ății pe plan
local, zonal și global și de a interveni, f ăcând apel la toate mijloacele de care
dispun, inclusiv la for ța armată, pentru contracararea și neutralizarea acestora. Prin
urmare, rolul principal îl constituie asigurarea p ăcii și securităț ii mondiale.
Limitele de ac țiune ale alian țelor politice și militare sunt tot mai mult
influenț ate de muta țiile ce se produc pe plan mondial.
30 Paul Kennedz, Naissance et declin des grande puissanus, Pazot, 1992
Transform ările în economia mondial ă, mondializarea informa țiilor,
globalizarea problemelor de securitate scot în eviden ță ca actori puterile nonstatale,
în care organiza țiile transna ționale, interna ționale și supranaționale vor juca un rol
deosebit.
După „Războiul Rece” actorii clasici, stat ele, au generat grave crize politice
și militare, ceea ce a dus la cre șterea la cote f ără precedent a rolului ș i importan ței
actorilor non-statali, cum este de exemplu ONU, ast ăzi neexistând practic nici-o
problemă în care ONU s ă nu fie implicat ă în mod direct.
Din punct de vedere fi nanciar, Banca Mondial ă și Fondul Monetar
Internațional, actori de prim ă mărime, se implic ă din ce în ce mai profund în
rezolvarea problemelor în lumea a treia, în țările fostului imperiu sovietic dar și în
celelalte țări foste comuniste, toate acestea depinzând într-o m ăsură considerabil ă
de politicile celor dou ă organisme.
Implicarea mai multor actori într-o criz ă, nu totdeauna cu interese comune
sau convergente, limiteaz ă posibilitățile de acțiune mai ales dacă între statul criz ă și
unul dintre actori exist ă animozit ăți.
Pan-ideile și miș carea centrelor de civiliza ție și cultură , tendința de a folosi
matricea culturală drept vector pentru impunerea propriilor structuri politice sau
pentru domina ția economic ă , jocurile politice, interesele na ționale ale statelor din
coaliție sunt elemente care îș i pun în mod accentuat amprenta asupra limitelor de
acțiune ale statelor și alianțelor politice și militare în domeniul securit ății globale.
4. Coaliții militare
Evoluțiile politico-militare regionale sau continentale pot conduce la stă ri și
procese conflictuale care impun crearea unor coali ții militare. Spre deosebire de
alianțele militare, care se constituie, de regul ă, din timp de pace, coaliț iile militare
se constituie pe timp de r ăzboi.
Coaliția militară se define ște ca fiind o „în țelegere temporar ă realizată între
două sau mai multe state, în scopul ducerii unui r ăzboi comun”31 sau „un
aranjament politic și militar ad-hoc între două sau mai multe state în vederea
desfăș urării unor ac țiuni comune”32. În publica țiile americane JP 1-02, FM 100-5,
FM. 1001-5-1 coali ția militară este definită ca fiind o „în țelegere ad-hoc între dou ă
sau mai multe na țiuni pentru o ac țiune comun ă”.
Toate definiț iile au ca elemente comune, în țelegere ad-hoc și un scop al
unei acțiuni comune.
Printre elementele de specificitate ale coali ției militare fa ță de alian ța
militară pot fi enumerate:
• scopul și obiectivele coali ției militare sunt mai concrete și vizează
respingerea unei agresiuni și înfrângerea agresorului;
31 Lexicon militar, Editura Saka, Chi șinău, R.Moldova, 1994.
32 Doctrina pentru opera țiile întrunite multina ționale Bucure ști, 2001.
• se constituie în condi ții de criză și de război;
• aranjamentele interna ționale ce însoț esc coalițiile oferă, în principiu,
doar recunoa șteri și nu garan ții;
• coalițiile nu țin cont de sistemul de valori, ci de interesele
conjuncturale;
• aderarea la coali ție se face „din mi șcare” (Exemplu coali ția
antifascistă , care s-a transfor mat în timp de r ăzboi);
• intrarea în coali ție se poate face și sub presiunea unor state intrate deja
în coaliție;
• natura rela țiilor în cadrul coali țiilor este mai pu țin formal ă și se
bazează pe înțelegeri ad-hoc;
• forțele militare combinate au un grad redus de integrare în cadrul
coalițiilor, planurilor de opera ții și procedurile sunt puse la punct în ac țiune;
• caracterul coaliț iilor este, de regul ă, ofensiv și vizează nimicirea
adversarului și impunerea condiț iilor de pace.
Cu toate elementele specifice ce apar ține coali ției militare, ea are și
elemente comune cu alian ța militară, precum:
• se constituie în vederea promovă rii și protejării intereselor vitale ale
statelor asociate;
• înțelegerile convenite conț in clauza „CASUS foederis”, conform
căreia înaltele p ărți contractante se oblig ă să-și acorde reciproc sprijin militar;
• există un stat-nucleu care implic ă modelul, stilul și modul de ac țiune;
• își înceteaz ă existența după atingerea obiectivelor fixate sau când
interesele proprii membrilor o cer;
• la sfârșitul acțiunilor comune, micii parteneri pot să rămână cu
aspirațiile sau obiectivele proprii neîndeplinite.
Dacă majoritatea alian țelor militare și-au demonstrat eficien ța și durata
existenței, coalițiile militare au avut o existen ță doar pe timpul desfăș urării
războiului iar atunci când interesele au cerut-o unele state au trecut în alian ța sau
coaliția adversar ă (Exemple sunt nenum ărate în istorie, cu prec ădere pe timpul
celor dou ă războaie mondiale).
Structura și scopul coaliț iilor militare sunt determinate de situa ția în care se
desfăș oară războiul, poten țialul economic și militar al participan ților la coali ție, de
interesele de grup și individuale, de normele dreptului interna țional și de poziț ia
opiniei publice fa ță de evenimentele în curs de desf ășurare. Referitor la acest
aspect, reputatul om politic francez Michael Debre, pe vremea cât era ministerul
apărării, considera c ă „o națiune este întotdeauna singură în fața destinului s ău în
sensul că nici o na țiune nu poate s ă se aștepte ca o alt ă națiune să lupte pentru ea,
decât cu două condiții: să fie în joc interese le acestei alte na țiuni, iar na țiunea
periclitată să facă tot ceea ce trebuie pentru ea îns ăși”.33
Studiul coali țiilor politico-militare și al ră zboaielor de coali ție în spirala
istoriei ne ofer ă învăță minte referitoare la: mobilul constituirii, criteriile politice,
militare, juridice și economice pe care se bazeaz ă relațiile dintre parteneri, treptele
organizării, conducerea, structura și modul de ac țiune.
Coaliț ii politico-militare care s-au confruntat în primul r ăzboi mondial.
Evoluția situației interna ționale în deceniile premergă toare primei
conflagra ții mondiale s-a caracterizat prin constituirea celor dou ă coaliții politico-
militare. Puterile Centrale ș i Antanta, în care vor intra ini țial principalele puteri
europene adverse.
Cele dou ă coaliții politico-militare au ca tr ăsături comune: erau coali ții
prestabilite; au luat ființă prin tratate bilaterale, ambele urm ăresc obiective proprii
și trebuiau atinse prin înfrângerea coali ției adverse; cosntituirea s-a f ăcut pe baza
intereselor proprii statelor na ționale dar și sub presiune.
Tripla Alian ță (Puterile Centrale)
După congresul de la Berlin din 1878 rela țiile dinte Germania și Rusia
devin tot mai încordate, ceea ce l-a determinat pe Bismark s ă semneze la 25
septembrie 1879 tratatul austro-german „ care marca începutul ruperii în tabere
politico-militare opuse a statelor europene”34.
Prin aderarea în mai 1882 a Italiei, alian ța austro-ungar ă-germană devenea
Tripla Alian ță – Germania, Austro-Ungaria și Italia.
România era legat ă formal de Tripla Alian ță, încă din anul 1883, printr-un
tratat secret de alian ță cu Austro-Ungaria, iar în 1915 au aderat Bulgaria și Turcia,
an în care Italia a trecut în tab ăra Antantei. Rolul principal în coali ție l-a deținut
Germania. „ Acest r ăzboi mondial a cerut de la noi germanii, sfor țări uriașe, asupra
noastră apăsând întreaga greutate zdrobitoare a r ăzboiului”.35
La baza ac țiunilor militare austro-germane se afla planul feldemare șalului
german Alfred Schlieffer (1833-1913), șeful Marelui Stat Major, care prevedea un
război pe două fronturi și terminarea lui în termen sc urt. În acest scop centrul de
greutate era reprezentat de Fran ța împotriva că reia au fost angajate 83 de divizii, iar
împotriva Rusiei 9 divizii. Conform planului ini țial, adversarii trebuiau înfrân ți pe
rând: Fran ța în 6 săptămâni, apoi for țele urmau să fie dirijate spre est pentru
scoaterea Rusiei din r ăzboi.
Antanta (Tripla În țelegere) a avut ca punct de plecare vizita șefului Marelui
Stat Major al armatei franceze întreprins ă în 1890 în Rusia unde s-a stabilit c ă „în
cazul unui conflict, cele dou ă armate trebuiau s ă-și ofere un sprijin reciproc, chiar
33 Traian Grozea, Eseu despre strategia ap ărării, Editura Militar ă, Bucure ști, 1976.
34 România în anii primului război mondial, vol.I, Editura Militară, Bucure ști, 1987.
35 Memoriile generalului Erich Ludendorff, R ăzboiul Mondial și Prăbușirea Germaniei, vol.I, Editura R ăspândirea
culturii, bucure ști, 1919.
fără a perfecta un acord în aceast ă privință”.36 În anul 1892 s-a încheiat o conven ție
militară franco-rusă , care prevedea mobilizarea simultan ă a Rusiei și Franței în
cazul unui atac din partea puterilor Triplei Alian țe. La 8 aprilie 1904 a fost încheiat
un acord între Fran ța și Anglia prin care se delimitau sferele de infleunță cu
caracter colonial dintre cele dou ă state punându-se bazele coali ției politico-militare
a Antantei (Tripla În țelegere).
Principalul scop al Antantei era înfrângerea celeilalte coali ții – Puterile
Centrale – instaurarea domina ției în Europa și în lume, men ținerea și extinderea
posesiunilor coloniale. În toamna anului 1916, Antanta dispunea de 10 milioane de
oameni sub arme în timp ce Puterile Cent rale dispuneau de 6 milioane de oameni
sub arme.
Planul de campanie franco -rus prevedea ca armata francez ă să acționeze în
baza „Planului XVII”, care pres upunea ca grosul armatei s ă fie masat la graniț a cu
Germania pe zona fortificată .
Planul strategic rus prevedea împ ărțirea frontului de est în dou ă părți operative
aproape independente: part ea de nord-vest cuprinsă între Marea Baltic ă și cursul inferior
al Bugului, misiunea fii nd zdrobirea trupelor germane și ocuparea Prusiei Orientale,
partea de sud-vest de la Ivangorod, de-a lungul frontierei austro-rus, pân ă la granița cu
România, obiectivul strategic impunea înfrângerea armatelor austro-ungare, ocuparea
trecătorilor din Carpa ți și interzicerea retragerii spre Cracovia.
România a aderat la Antanta la 4 august 1916, odat ă cu semnarea
Convenției Politice ș i Militare. Dup ă menținerea în neutralitate factorii politici de
la Bucure ști au considerat c ă alături de Fran ța se pot îndeplini idealurile na ționale
de reîntregire a neamului românesc.
Coaliț ii politico-militare care s-au confruntat pe timpul celui de-al doilea
război mondial.
Înfrântă în primul ră zboi mondial, Germania nu a renun țat la aspira țiile de
dominare a Europei ș i de reîmpă rțire a zonelor de influen ță. Dar, pentru aceasta,
Germania și Italia, „Pactul de O țel” care prevedea c ă „cele dou ă puteri se angajeaz ă
să se susțină, fără pace separat ă sau armisti țiu, în caz de complica ții de război cu
una sau mai multe puteri, și acest lucru imediat, cu toate for țele militare”.37
Operațiile militare germane și italiene au fost înso țite de noi aranjamente
privind Axa Berlin – Roma – Tokio, astfel c ă la 27 septembrie 1940 a fost semnat,
la Berlin, Pactul Tripartit, care prevedea c ă cele trei puteri „au hot ărât să acționeze
mână în mână și să colaboreze pentru înf ăptuirea aspira țiilor lor în marile spa țiu din
Asia Răsăriteană și din Europa. Ele consider ă că scopul lor cel mai important este
instaurarea ș i menținerea ordinii noi”.
36 România în primul război mondial, vol.I, Editura Militar ă, bucureăti, 1987.
37 Max Gallo, Italia lui Mussolini, Editura Politic ă, bucurești, 1969.
România a pierdut pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea aproape o treime
din teritoriul na țional, iar la 22 iunie 1941 a intrat în r ăzboiul antisovietic al ături de
Germania și Italia.
Coaliția antihitlerist ă a fost format ă în principal, de c ătre Anglia, Fran ța,
U.R.S.S. și, ulterior, S.U.A.
La 23 august 1944 România în urma evolu țiilor de pe frontul r ăsăritean a
întors armele împotriva Germaniei, intrând în coali ția antihitlerist ă. Cu toate
acestea, României nu i s-au recunos cut meritele în a doua parte a ră zboiului,
rămânând cu statutul de stat înfrânt.
ANEXA NR. 1
ELEMENTE DE SPECIFICITATE
Elemente comune:
o se constituie în vederea promov ării și apărării intereselor vitale ale
statelor membre;
o înțelegerile convenite conț in clauza „CASUS foederis”, conform
căreia înaltele p ărți contractante se oblig ă să-și acorde reciproc sprijin militar;
o există un stat nucleu care impune modelul, stilul și modul de ac țiune;
o își înceteaz ă existența după atingerea obiectivelor fixate sau când
interesele membrilor o cer;
o la sfârșitul acțiunilor comune, micii parteneri pot să rămână cu
aspirațiile sau obiectivele proprii neîndeplinite.
ALIANȚE MILITARE
„Înțelegerea consemnat ă într-un tratat prin care statele semnatare îș i asumă
obligația reciproc ă de a acț iona cu toate sau numai cu o parte din forț ele lor armate
împotriva unui adversar comun”.
(Lexicon militar)
o congruența valorilor politice, economi ce, culturale, spirituale și
militare;
o constituirea, de regul ă, din timp de pace;
o scopul și obiectivele sunt axate pe înt ărirea securit ății și apărării
comune;
o instrumentele juridice ce autentifică alianțele conțin clauzele bine
fundamentate prin tratate ș i oferă garanții de natură politică, economic ă, militară și
de altă natură care se reevalueaz ă periodic;
o alianțele își constituie comandamente unificate din timp de pace și își
pot extinde responsabilit ățile în afara teritoriilor statelor semnatare în condi țiile
Cartei ONU;
o declarativ, alian țele au caracter defensiv; alian țele își armonizeaz ă
interesele și acțiunile iar deciziile se iau prin consens;
o dispun de instituț ii politico-militare comune și de doctrine și strategii
de alianță.
COALIȚII MILITARE
„Înțelegere temporar ă realizată între dou ă sau mai multe state în scopul
ducerii unui r ăzboi în comun” (Lexicon militar)
o scopul și obiectivele sunt mai concrete ș i vizează respingerea unei
agresiuni și înfrângerea adversarului;
o se constituie în situa ții de criză și de război;
o aranjamentele interna ționale ce însoț esc coalițiile oferă, în principiu,
doar recunoa șteri și nu garan ții;
o coalițiile nu țin cont de sistemul de valori, ci de interesele
conjuncturale;
o aderarea la coali ție se face din mi șcare” (Ex. coali ția antifascist ă care
s-a format în timp de r ăzboi, coali ția care a intervenit în 2003 în IRAQ etc).;
o intrarea în coali ție se poate face și sub presiunea unor state intrate deja
în coaliție;
o natura rela țiilor în cadrul coali țiilor este mai pu țin formal ă și se
bazează pe înțelegeri ad-hoc;
o forțele militare combinate au un grad redus de integrare în cadrul
coalițiilor, planurile de operaț ii și procedurile sunt puse la punct în ac țiune;
o caracterul coali țiilor este defensiv sau ofensiv și vizează înfrângerea
adversarului și impunerea condiț iilor de pace.
BIBLIOGRAFIE
x x x – Constituția României, Bucure ști, 2003.
x x x – Strategia de Securitate Na țională a
României, Bucure ști, 2001
x x x – Tratatul Uniunii Europene, Editura
Lucretius, Bucure ști, 1999
x x x – Tratatul de la Amsterdam, Editura
Lucretius, Bucure ști, 1999
x x x – Manualul NATO, Office of Information and Pres NATO– 1110, Brussels –
Belgium
Anton, CARPINSCHI ș i
Cristian, BOCANCEA – Știința politicului, vol.I, Editura
Universităț ii „Al.I.Cuza”, Ia și, 1998.
Călin, ZAMFIR
– Structurile gândirii sociologice, Editura
Politică, București, 1987
Ion, MITRAN – Politologia în fa ța secolului XXI, Editura
Fundației „România de Mâine”,
București, 1997
x x x – Doctrine politice contemporane, Editura Didactică și Pedagogic ă, București, 1985
Jean, BAUDOIN – Introduction a la science politique,
Edition, Dallaz, Paris, 1996
Ion, DELEANU – Drept cosntitu țional și instituț ii politice,
vol.I., Editura Europa Nova, Bucureș ti,
1996
Petre, ANDREI – Sociologie general ă, Poliron, Iaș i, 1997
Alina, MUNGIU PIPIDI – Doctrine politice. Concepte universale și
realități românești, Polirom, Ia și, 1998
Carl, SCHMITT – Theorie de la Constitution, Presses
Universitaires de France, Paris, 1993
Julien, FREUND – L’Essence du politique, Edition. Sirey,
Paris, 1965
Jean-William,
LAPIERRE – L’analyse de Systemes. L’aplication aux sciences sociales, Syros_Alternatives,
Paris, 1992
Sergiu, TAMAS – Dicționar politic. Instituț iile democra ției
și cultura civic ă, Editura Academiei
Române, Bucure ști, 1993
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Catedra Securitate și Apă rare Națională [618929] (ID: 618929)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.