CATEDRA ISTORIA ROMÂNILOR, UNIVERSALĂ ȘI ARHEOLOGIE [303032]

[anonimizat]

(STUDIU DE CAZ: CARANTINA DIN SCULENI)

224.1 ISTORIE

Teză de licență

Șef de departament: __________ [anonimizat], profesor universitar.

(semnătura)

Conducător științific: __________ [anonimizat], profesor universitar.

(semnătura)

Asistent științific: _________ [anonimizat], cercetător.

(semnătura)

Autorul: __________

(semnătura)

Chișinău-2017

Introducere

Actualitatea temei. [anonimizat], dezvoltarea sistemului de carantine a Imperiului Rus a [anonimizat], Crimeea și Basarabia. [anonimizat]. [anonimizat].

În urma anexării Basarabiei la Imperiul Rus după semnarea Tratatului de la București din 16 (28) mai 1812, [anonimizat], economic și social care veneau să uniformizeze teritoriul dintre Prut și Nistru și să o facă parte integrantă a Imperiului Rus. [anonimizat] a promovat o [anonimizat] a teritoriului proaspăt anexat în sfera economică a [anonimizat], dar și între țările românești.

[anonimizat], tema respectivă rămâne a fi actuală. [anonimizat]. [anonimizat] s-au dovedit a fi bune și să încercăm să le reimplimentăm la un nivel calitativ mai înalt în vederea prevenirii unor eventuale pătrunderi de boli și evitarea noilor pierderi omenești.

Cadrul cronologic. [anonimizat], 1812-1883. [anonimizat], [anonimizat] s-ar include totalmente în perioada menționată mai sus.

Scopurile și obiectivele cercetării. [anonimizat]-am propus în calitate de scopuri să prezint un tablou general al sistemului de carantine a [anonimizat], cât și a instituirii cordonului sanitaro-vamal pe Prut și, în final, să prezint cum și în ce circumstanțe a avut loc instituirea carantinei din Sculeni.

Metodologia și metodele de studiu. Studierea problemei în cauză este axată, în linii generale, pe următoarele principii metodologice: caracterul științific, istorismul retrospectiv și obiectivitatea, ceea ce ne-a determinat să utilizăm un ansamblu de metode de prelucrare și analiză a datelor cu referire la fenomenele și procesele social-economice, printre care se fac remarcate: cunoașterea, cercetarea, explicarea, interpretarea în valorificarea mărturiilor documentare a realităților concret-istorice, în rândul cărora un rol important l-au avut și metodele statistice. În linii majore, materialul factologic acumulat a fost supus metodei structurale de concepere a realității. Abordarea structurală a facilitat folosirea metodei istorico-comparative și problematico-cronologică, diminuând astfel verbalismul discursului în explicarea faptelor istorice. Cercetarea este bazată pe metoda istorică de studiere a anumitor fenomene și procese de ordin social-economic, utilizând informațiile referitoare la problemele, evenimentele studiate și la teritoriu concret pe care acestea s-au derulat. Procesul istoric a fost cercetat și elucidat urmărindu-se consecutivitatea fenomenelor istorice, cauza și efectul acestora.

Istoriografia. În ceea ce privește istoriografia problemei date este menționat faptul că în ziua de astăzi există un șir întreg de lucrări ale istoricilor basarabeni care au abordat subiectul respectiv însă nu există nici unul care s-ar referi la în mod deosebit la instituirea carantinei din Sculeni. Referințe ce privesc subiectul respectiv găsim în lucrările istoricilor V. Tomuleț, P. Costin, L. Boga, I. Grosul, L. Budak, V. Jukov, M. Muntean, I. Anțupov ș.a.

Istoriografia rusă atinge tangențial aspecte aparte ale activității carantinelor și a cadrului său legislativ. De menționat lucrările a asemenea cercetători precum F. F. Erismann, M. I. Galanin., B. L. Cerkasskiy, V. P. Serghiev, I. D. Ladnâi., O. P. Șcepin, V. V. Ermakov, care ne oferă informații vaste despre aspectele epidemiologice ale problemei respective. În mare parte, ei scot în evidență aspectele medicale, de profilactică și de preîntâmpinare a răspândirii bolilor. În lucrările ucrainenilor B. V. Zmiorzlâi și N. I. Pristanskova, putem identifica o încercare de sistematizare a legislației ruse a perioadei respective în ceea ce privește medicina și unele aspecte ale activității sistemului de carantine create în Sudul Ucrainei, printre care este menționată și carantina de la Dubăsari. După cum menționa B. V. Zmiorzlâi, pe parcursul sec. XVIII s-a încercat de mai multe ori crearea unui sistem de carantine a Imperiului Rus. Cu toate acestea, așteptările nu au coincis cu realitatea, posibil din cauza neglijenței și lipsei de atenție din partea autorităților.

Izvoare. Drept izvoare, în procesul elaborării studiului dat mi-a servit Полное собрание законов Российской империи, aflată în circuit liber grație serviciului Google Books, culegerea de documente Politica comercial-vamală a țarisumului în Basarabia (1812-1830): Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei și Republicii Moldova colectare de către V. Tomuleț dar și documentele din fondurile 2, 6, 11 și 189 ale ANRM. De asemenea, în calitate de izvoare narative, figurează mărturiile băștinașilor dar și a călătorilor străini ce au traversat teritoriul Basarabiei printre care se numără: Însemnări de demult de Ilie Corfus; notele lui Pavel Sviniin, scrisorile și însemnările lui Filipp Vighel, seria Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, sub redacția lui Paul Cernavodeanu, în speță, a celor ce au trecut prin carantina din Sculeni, unii din ei ne-au oferit schițe, ilustrații și tablouri efectuate în acea perioadă care ne-au ajutat să comparăm planul carantinei identificat în cadrul documentelor de arhivă cu aspectul real al carantinei surprins de către acești călători ce au văzut cu proprii ochi împrejurările respective, ca de exemplu imagini din cadrul Bibliotecii V. A. Urechia din Galați sau lucrarea lui G. Oprescu, Țările Române văzute de artiști francezi sec XVIII și XIX .

Aș ține să menționez că mărturiile călătorilor ne-au oferit informații prețioase care ne-au ajutat să comparăm datele cu privire la aspectul carantinei identificat în documentele din ANRM cu cel real, surprins de oamenii care au avut ocazia să vadă cu proprii ochi acele împrejurări. Descrierile respective ne-au permis să „umanizăm” studiul, să pătrundem în epocă și să înțelegem mersul lucrurilor acelor vremuri. În așa mod ne-am străduit să evităm în lucrarea noastră o simplă enumerare de evenimente ci să o facem pe înțelesul tuturor, să fie o istorie care va trezi în cititor interes și-l va instiga spre a continua studierea subiectului respectiv.

Noutatea științifică a lucrării constă în faptul că eu pot interpreta într-un mod nou lucrările deja scrise, din motiv că sunt originar al localității Sculeni, respectiv, cunosc unele particularități de alură subiectivă care sunt ascunse pentru cercetătorii care au studiat problema dată. În baza documentelor, a studiilor și a noilor date se impune o abordare profundă și o reactualizare a subiectului dat. Originalitatea lucrării este susținută de analiza unui număr de documente atât publicate cât și nepublicate, cu referire la vama și carantina din Sculeni, care nu și-au găsit o interpretare în istoriografia temei.

Importanța practică a lucrării rezultă din originalitatea și semnificația științifică a problemei abordate. Ea rezidă în elucidarea unui șir de probleme importante, rămase puțin studiate sau cercetate tangențial, ce țin de sistemul vamal din Basarabia în perioada țaristă și de instituirea carantinei din Sculeni. Rezultatele investigațiilor expuse în teza de licență, ar putea fi utilizate la elaborarea unor lucrări de sinteză privind istoria vămilor din Basarabia în epoca modernă.

Rezultatele cercetării au fost susținute în cadrul conferinței științifice anuale organizate de Universitatea de Stat din Moldova (etapa I și etapa a II-a) și a celei de la Academia Militară “Alexandru cel Bun” din 2017. Investigațiile au fost valorificate și publicate în culegerea “Sesiunea națională de comunicări științifice studențești, 4-5 mai, Rezumatele comunicărilor, Științe umanistice” din cadrul etapei II a conferinței.

Cuvinte-cheie: Anexare, țarism, Basarabia, Sculeni, vamă, cordon sanitaro-vamal, carantină, izolare, ciumă, holeră, epidemie.

Capitolul I

Evoluția sistemului vamal și de carantină din Moldova și Basarabia

Carantinele sanitare de hotar: concept, geneză, evoluție.

După dezastrul provocat de Ciumă Neagră în secolul al XIV-lea, care a omorât o treime din populația Europei, mai multe orașe au decis să izoleze în anumite locații, temporar, pasageri și echipajele venite din zonele suspecte. Pentru prima oară asemenea măsuri au fost luante în Veneția, ca mai apoi aceste proceduri de izolare să fie împrumutate în pe întregul continent.

Confruntată de Ciuma Neagră, Europa medievală va proiecta un sistem coercitiv de protecție, cu alte cuvinte, carantina. Ea vizează izolarea oricărui lucru ce poate fi contaminat pentru a evita răspândirea contagiunii ciumei (din lat. Pestis – ciumă). Termenul de carantină trebuia să acopere cea mai lungă perioadă de incubare constatată pentru această maladie. Termenul de carantină provine din italiană, “quaranta giorni” (patru zeci de zile) și probabil are rădăcini religioase care se regăsesc în scenele biblice precum cea a Marelui Potop, a reședinței lui Moise pe Muntele Sinai sau a retragerii lui Iisus în deșert.

Ce presupune noțiunea de „contaminare”?

Protejarea de boli contagioase e o permanentă provocare a umanității încă din antichitate. În Vechiul Testament, „Leviticul” (cap. XIII), se menționează că este necesar de izolat ficare lepros înafara taberei. Moise recomanda după atingerea unui lepros, 40 de zile de purificare. Ramses II (în jurul anilor 1250 A. Chr.) a expulzat mii de leprsoși în deșerturile Libiei. În 583, Consiliul de la Lyon a emis măsuri de izolare a leproșilor. În sec. VII, Dieceza de Cahors a protejat regiunea Provence de pătrunderea ciumei prin instituirea unui cordon de oameni înarmați. În timpul epidemiei de ciumă din 1348, conducerea Facultății de Medicină din Paris, consultați de Filip al V-lea, au diagnosticat otrăvirea aerului și au motivat asta prin poziția planetelor și condițiile astologice nefaste. Ambroise Paré, în discursul său despre ciumă din 1582, invoca mânia lui Dumnezeu drept cauză. Mai perspicace a fost Nicolas Goddin, medic din Lille și contemporan al lui Ambroise Paré, care scria că ciuma este propagată „de un venin care a infectat aerul” și care poate fi transmisă prin „contactul imediat cu cel infectat, inspirarea aerul expirat de aceștia, atingerea hainelor acestora, atingerea cărților pe care aceștia au pus mâinile.”

Cum are loc nașterea carantinei?

Ciuma Neagră a lovit Europa în 1346 odată cu asediul orașului Caffa. Tătarii veniți din Asia Centrală, contaminau asediații prin catapultarea cadavrelor infectate deasupra zidurilor cetății, iar cei ce fugeau din oraș doar au contribuit la difuzarea acestei boli în afara graniței acestuia. Mai mult de o treime din populația Europei a murit. Oamenii fugeau din orașe, se încuiau în case, însă flagelul se tot răspândea . Oamenii au conștientizat că toate nefericirile au venit din străinătate și din acest motiv, carantina a devenit măsura care venea să protejeze băștinașii prin izolarea celor suspecți și celor veniți din străinătate. În 1374, Bernabo Visconti care se ocupa de extragerea fierului în regiunile Milanului și Lombardiei, a decretat expulzarea celor bolnavi de ciumă din orașul Reggio d’ Émilie până când aceștia ori se vor vindeca, ori vor muri. Cei ce nu se supuneau decretului erau pedepsiți cu moartea. În 1377, rectorul din Republica Ragusa (Dubrovnikul de astăzi) a impus o izolare de 30 de zile pe insula vecină Mercano pentru orice navă venită din zone potențial infectate. Jacob de Padova, medic șef al orașului, a stabilit în afara orașului o locație pentru a izola, timp de o lună, persoanele bolnave sau care au contactat cu cei bolnavi de ciumă. Aceste “trentine” (30 de zile), timp de câteva decenii, s-au răspândit de-a lungul întregului țărm al Mării Mediterane. Republica Venețiană va mări acest termen până la 40 de zile, astfel a fost instituită „quarantina” în plinul sens al cuvântului. Fiind principala platformă pentru comerțul cu Orientul, Veneția a organizat o izolare sanitară a bunurilor și persoanelor care va servi drept exemplu pentru sistemele de carantină din secolele ulterioare.

În arealul rusesc, carantina apare încă în secolul al XVI-lea și este atestată în letopisețele Pskovului, unde cneazul ordona să izoleze străzi întregi (unde bântuia ciuma), iar apoi întregul oraș, interzicând atât intrarea cât și ieșirea din Pskov iar cei ce nu vroiau să se supună, urmau să fie omorâți și arși cu tot cu lucruri.

Cum era organizată carantina?

În 1423, Senatul Veneției a creat unul din primele edificii destinate izolării în scopuri sanitare. Pentru acest scop, a fost aleasă insula Santa Maria di Nazaret, iar în urma unor deformări lingvistice a apărut și termenul “lazaret”, denumire dată acestui edificiu care urma să găzduiască indivizii veniți din zone suspecte. În timpul acestei izolări, călătorii erau separați de personalul carantinei în timp ce lucrurile lor erau supuse unor proceduri. După ce expirau 40 de zile, suspiciunile erau ridicate și oamenii erau lăsați să intre în oraș împreună cu bunurile acestora. Veneția a construit în 1468, al doilea edificiu pe insula della Vigna Murata, un nou lazaret, destinat în special pentru convalescenți. Genova a urmat exemplul Veneției în 1467, urmată de Livorno, Ancona și Napoli. Orașul Marseille a construit lazaretul său în 1526. Transferat în 1663 în Saint-Martin d’Arenc, el a rămas activ timp de două secole. Toulon inaugurează lazaretul său în 1622, Nantes în 1569 și Le Havre în 1596. Doar porturile ce erau dotate cu asemenea edificii aveau permisiunea de a întreține relații comerciale cu Lumea Nouă, care aveau un caracter internațional. Veneția a creat și organe de gestionare a carantinelor, în 1486, un Consiliu de Sănătate compus din trei membri, aleși anual de către Marele Consiliu a celor Zece, care avea misiunea de a proteja orașul de ciumă prin toate mijloacele de care dispune. S-a ajuns și pâna la interzicerea navelor venețiene de a pleca în anumite destinații pentru a anihila riscul oricărui contact cu bacilii de pestis.

Cum avea loc aplicarea carantinei?

În sec. al XVI-lea, în confruntarea cu ciuma, în Franța, a fost gândită o rețea de carantine în principalele porturi, pentru a asigura controlul sanitar al echipajelor și încărcăturilor navelor. Consulii au stabilit “patente” adică formulare administrativ-medicale care să ateste starea sănătății omului sau a mărfii la nivel juridic. La fiecare oprire, licența era supusă unui control de către oameni împuterniciți care permiteau sau nu călătoria mai departe. Licența era oferită peste două săptămâini din momentul venirii în port. La frontierele terestre, călătorii erau obligați, în perioada epidemiei, să prezinte un bilet individual de sănătate către personalul cordonurilor sanitare. Treptat, carantinele au evoluat și termenul de staționare era stabilit de la caz la caz. Călătorii și mărfurile din Orientul Mijlociu și Orientul Apropiat erau deosebit de suspecți ca potențiali infectați de ciumă. Începând cu sec. al XVII-lea, Franța folosește armata pentru a proteja în acest sens, propriile teritorii. Frontierele terestre s-au văzut vulnerabile când în 1720, ciuma din Marseille s-a răspândit rapid în întregul Provence și a provocat 200 000 morți în pofida existenței unui cordon sanitar armat. Pentru a izola regiunea a fost construit un zid de 100 km, edificat în doar câteva luni.

De-a lungul sec. al XVIII-lea, trupele austriece luptau cu ciuma venită din Orient, la fel creând un zid de-a lungul graniței otomane.

În Imperiul Rus, o primă instrucțiune cu referire la carantină a fost editată către 1712. Ea prevedea măsuri de tip simpliste cum ar fi: izolarea oamenilor, arderea caselor, bunurilor, animalelor infectate cât și pedepsele pentru nerespectarea regulilor. La 1728, odată cu izbucnirea unui focar de molimă în Astrahan, a fost întocmită o instrucțiune mai amplă. De asemenea, pentru cazul Imperiului Rus, măsuri ce se luau pentru cei veniți din afara hotarelor, pot fi găsite în Posoliskiy Prikaz.

Instituirea în cadrul vămilor de hotar a unor carantine permanente care includeau personal medical a fost permisă printr-un ucaz al Senatului din 22 februarie 1755 însă când la 1771 în provinciile poloneze situate la hotar cu teritoriile turcești a apărut ciuma, s-a dovedit că ucazul emis nu a fost și implimentat. În scurt timp ciuma s-a răspândit și a ajuns până la Moscova, cauzând pierderi omenești considerabile.

Despre ignorarea intenționată a carantinelor.

Dat fiind faptul că banii conduc lumea, trebuie de menționat că nu și în folosul oamenilor. Primele uneltiri vis a vis de carantine s-au produs în 1720, în timpul ciumei din Marseille. Un șir de țări au început să procedeze bazându-se doar pe propriul lor interes. Astfel, Marea Britanie, în 1841, înlocuiește procesul de carantină cu o scurtă observație. Franța, în pofida doleanțelor autorităților din Marseille, în 1846, a suprimat orice măsură de siguranță cu Marocul și Grecia. În timp ce ciuma se retrăgea, alte boli au apărut în prim-plan. În 1821, febra galbenă lovește Barcelona și Catalonia. Din 1823, holera începe se extindă în întreaga Europă, provocând mii de decese și demonstrând ineficacitatea vechilor măsuri. Ulterior vechile edificii au fost readaptate drept carantine. În 1851, în Paris are loc prima conferință sanitară care a fost o încercare de a standardiza procedurile de carantină contra febrei galbene, ciumei și holerei. Următoarele conferințe au avut loc în Constantinopol (1866), Viena (1874), Roma (1885) și ultima în Dresden (martie 1893).

Despre medicalizarea carantinelor.

La sfârșitul sec. XIX-lea, oamenii de știință încep accede în politică. Este de menționat activitatea lui Pasteur, Davaine și Lister în vederea acreditării noțiunii de contaminare. Bacilul ciumei, descoperit de Yersin în 1894, este luat în vizor în anul 1897. Holera, descoperită de Koch în 1883 și transmiterea acesteia prin fecale sunt validate în 1903 sub presiunea celebrului Emile Roux. Desinsectarea este introdusă în 1903 în cazul țânțarilor răspânditori ai febrei galbene, și în 1912 pentru purici, răspânditori ai ciumei, ca urmare a muncii lui Simond (1898). În 1907 este creat Oficiul internațional de igienă publică (OIHP) la care au aderat 22 de națiuni. De asemenea au fost definite metodele de deszinfecție și deratizare. La conferința de la Paris din 1926, noua convenție a fost ratificată de 50 state. Tifosul și variola se alătură bolilor de carantină. În 1928, carantina este extinsă și asupra spațiului aerian. OIHP este înlocuită în aprilie 1947 de Organizația Mondială a Sănătății (OMS).

După mai mult de șase secole, noțiunea de carantină și boală (se are în vedere holera, febra galbenă și ciuma) își va găsi locul în regulamentele internaționale referitoare la sănătate, analog și în cazul agenților acestora. Ulterior a fost decis ca variola să fie exclusă prin campanii de vaccinare însă în țări ale Africii, Americii și Asiei ea la fel rămâne a fi periculoasă. Cu toate acestea, apar noi riscuri care se dezvoltă în tempouri rapide din motiv ca sunt încă necunoscute pentru medicina de astăzi, virusuri precum HIV, Ebola, SARS, H5N1 al gripei aviare, dar și reapariția numeroșilor agenți patogeni care, în timp, devin tot mai rezistenți.

Din istoria vămii Țării Moldovei până la 1812

Este cunoscut faptul că termenul care desemna cândva granițele țării era cel de „margine” din motiv că „hotar” se folosea mai mult pentru delimitarea moșiilor. Termenul de margine vine din slavonă, “краина” – margine, cronicarii, de altfel, foloseau frecvent în scrierile sale anume acest termen.

În ceea ce privește cum era păzită marginea, vom puncta câteva repere. Dacă hotarul era pe apă atunci nu era păzită întreaga linie a hotarului ci doar vadurile, unde se aflau de obicei și cele mai importante vămi. În cazul în care hotarul era un munte, se păzeau trecătorile, pasurile, unde de asemenea erau amplasate vămile drept cele mai potrivite locuri pentru trecere.

Vadurile, trecătorile și pasurile au determinat și rețeaua drumurilor ce pornesc de la ele și duc spre centrul țării. În mod firesc, era necesară și paza drumurilor respective ce legau între ele periferiile de principalele orașe și căi comerciale.

Baza apărării țării, în vechiul sistem de pază, o constituiau cetățile, care erau edificate în preajma trecătorilor, a pasurilor, a vechilor vaduri sau pe linia drumurilor principale.

La trecători, pasuri și vaduri, alături de dregătorii de la vamă mai era și o strajă cărei I se cuvinea o parte din taxele ce se percepeau.

Cetățile erau conduse de pârcălabi, la început în număr de doi, cei de la Hotin, Chilia, Cetatea Albă și Orhei, sub Ștefan cel Mare, fiind socotiți printre dregătorii de vază ai divanului.

În ceea ce privește datoria pazei marginii, există puține informații directe cu privire la îndatoririle locuitorilor de a păzi marginea respectivă și la modul de organizare a acestei paze. În Moldova, sătenii pe lângă îndatorirea ce o aveau de a face parte din oaste, trebuiau “să meargă și la straje” pentru apărarea hotarelor.

Odată cu încorporare Pocuției în teritoriul Moldovei, de la polonezi a fost împrumutată și denumirea dregătorului ce stătea în fruntea străjerilor ce apărau marginea, “căpitan”.

Din motiv că căpitanul de margine în Moldova nu a fost la nivelul celuia din Polonia iar cetățile aveau pârcălabii lor, aceștia s-au văzut puțin desconsiderați. În contextul în care căpetenia apărătorilor marginii trebuia să fie un oștean bun și să aibă un titlu care să impună respect pentru păgâni, căpitanii au fost redenumiți, după maniera turcească, în serdari.

De menționat că de-a lungul istoriei, mai ales pe Nistru, Moldova a avut mereu o pază bună care era nevoită să țină piept tătarilor și cazacilor care mereu prezentau o primejdie. Cea mai elocventă dovadă în acest sens sunt cetățile ce se află de-a lungul Nistrului, ceea ce demonstrează că linia de hotar era și bază de apărare a Moldovei dar și a țărilor vecine.

În pofida faptului că la paza marginii luau parte și săteni de pe moșiile apropiate, efectivul străjerilor avea un caracter preponderent militar.

În secolul XVII, armata Moldovei se redusese la 6000-8000 de oameni însă pe lângă slujba de gardă personală a domnului și a hatmanului, aceștia făceau slujbași de păzitor ai granițelor și vadurilor.

Odată cu instalarea domniei fanariote însă, armata pământeană își pierde importanța. Reformele pe tărâmul administrativ aduc schimbări în conducerea tuturor instituțiilor Moldovei, influențând prin aceasta și organizarea pazei hotarelor.

În secolul al XVIII-lea, domnia fanariotă s-a amestecat direct în organizarea internă a Moldovei. Pe de altă parte, reformele din domeniul administrativ, judecătoresc și scoial au adus schimbări esențiale care s-au răsfrâns și asupra pazei marginii. Astfel, marele hatman era și prefect de poliție al periferiei capitalei, conducător al căpeteniilor de margine etc. iar serdarul putea fi doar „un bun oștean”. La sfârșitul secolului al XVIII, căpităniile de margine încetează să fie organizații militare și capătă un caracter administrativ grăniceresc. Căpitanul de margine nu mai era deja ostaș care-și dedica viața carierei ostășești ci devine un funcționar, numit de domn, după alegerea hatmanului. De menționat faptul că în epocă, căpităniile de margine nu aveau funcția de protecție militară a hotarului. În așa mod, spre exemplu ei trebuiau să aibă grijă ca „bejenarii să nu treacă în pământul Moldovei” sau să nu permită trecerea dincolo de hotar fără de permisiunea domnului, hatmanului sau a unui act special.

Căpitanii de margine erau legați cu „îndatoriri” care urmau să le respecte cu strictețe. În acestea, un loc de vază îl are paza trecerii oamenilor unde fiecare căpitan trebuia să aibă mare grijă ca pe la vadurile lor să nu treacă nimeni fără de permisiune și acte corespunzătoare.

În cazul în care doritorul de a trece hotarul avea actele necesare, căpitanul era obligat să fixeze numele acestuia, să indice dacă avea slugi avea și câți cai avea, după care documentul respectiv era semnat de persoana în cauză.

Tot în grija căpitanului de margine era oprirea trecerii mărfurilor interzise la import sau export, să monitorizeze ca la pe la vadurile sale nimeni să nu îndrăznească să comită acțiuni de transportare ilegală a mărfurilor, lemnelor pentru foc, cherestea etc.

În acest sens vedem măsuri de preîntâmpinare și oprire a contrabandei din motiv că pe Nistru asemenea cazuri erau foarte frecvente datorită prezenței, aici, a bunurilor care ispiteau oamenii de a le duce pe malul stâng a fluviului pentru a se îmbogăți.

În cazul în care căpitanul, din anumite motive, nu-și îndeplinea funcțiile sale directe, el putea fi pedepsit cu moartea prin decapitare.

Căpitanul de margine păzea sectorul căpităniei sale cu călărașii ce aparțin acelei căpitănii. Călărașii respectivi erau rânduiți pe toată săpătmână la vaduri iar căpitanul nu era în drept de a-i utiliza în propriile sale interese. Dacă asemenea cazuri se întâmpla, căpitanul era destituit din funcție.

În cazul în care călărașii nu își îndeplineau serviciul după regulamentele stabilite, căpitanul avea dreptul să-i pedepsească iar în cazul în care acesta nu-i va pedepsi, să fie pedepsit însăși căpitanul. Căpitanul de margine era subordonat hatmanului, căruia îi era dator să-i ofere rapoarte săptămânale cu privire la cei ce intrau și ieșeau din țară pe la căpitănia lui precum și cu tot ce s-a întâmplat la vadurile căpităniei sale. Înafară de hatman, căpitanul de margine era supravegheat de ispravnicii și pârcălabii din ținuturile respective. Până și însuși domnul purta o grijă deosebită pentru paza marginii și împlinirea îndatoririlor de către căpitanii de margine.

Perioada reformelor fanariote a deschis calea modernizării Principatelor Române în toate aspectele. În anii ’30 ai sec. XVIII, au apărut premise pentru sporirea numărului populației și a revigorării economice, atât urbane cât și rurale. Piața internă a cunoscut o creștere dar și se stabilesc legături economice cu statele vecine și nu doar. Țara Moldovei, situată la periferia economiei-univers europene, într-o zonă unde se ciocneau două civilizații și unde în cele mai dese cazuri se acționa “după cum permitea conjunctura creată” în loc de a se proceda “așa cum se vroia cu adevărat”, în plan economic, nu era dezvoltată astfel încât produsele manufacturilor sale să poată concura cu cele a statelor europene. Din acest motiv manufacturile în scurt timp își încetau activitatea ori se orientau doar spre piața internă.

Principalele metode de acumulare a banilor constituiau cele tradiționale, precum comerțul, camăta, impozitele, amenzile și taxele vamale. În așa mod, deja în sec XVIII, vămile Moldovei erau considerate drept surse directe de venit. Pentru vistieria statului, o formă sigură de căpătare a unor venituri considerabile instantanee, de rând cu impozitele, era concesionarea vămilor. În așa mod, domnii ofereau în arendă vămile, de unde încasau plăți regulate din partea arendașilor.

Arendarea vămilor se făcea în fiecarea an, iar noul an începea la 15 august, iar spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, de la 1 ianuarie. Pentru alegerea arendașului se recurgea la o metodă simplă care consta în “cine plătește mai mult”.

În cazul în care domnul pierdea tronul, arendașul era pus în situația în care trebuia să rearendeze vama deja de la noul domn, numit de către Imperiul Otoman.

O situație similară a avut loc odată cu ocuparea Moldovei de către armatele ruse în anii 1769-1774, când vameșii nu au avut altă soluție decât să negocieze cu comendamentul rus arendarea vămilor. Conform datelor prezentate de comandamentul rus, înainte de acest război, vămile erau vândute cu 80 000-85 000 lei pe an..

În anul 1770, vama, fiind gestionată în regie, a adus venit de 87 000 lei, în 1773 vama a fost dată în arendă vistiernicului Cantacuzino cu 91600 lei, iar în 1774 – vel spătarului Cristi cu 92000 lei. Peste zece ani, în condiții de pace și a unei conjuncturi economice mai prielnice, pentru dezvoltarea comerțului după Pacea de la Kuciuk-Kainarji din 1774, venitul din vămi a crescut substanțial.

Consulul rus în Moldova Severin comunica în anul 1784 că vama a fost dată în arendă cămărașului al doilea cu 153 000 lei sau mai mult cu 1600 lei decât în anul trecut. Aceasta s-a produs, nota el, „din cauză că comerțul supușilor ruși și germani (austrieci) în aceste pământuri este în continuă creștere” iar deja în perioada războiului ruso-turc din 1806-1812 veniturile din vămi, care erau date în arendă, se considerau ale „Casei împărătești”. Creșterea sumei arendei vămii până la 330050 lei în 1811 a fost în mare parte influențată de devalorizarea banilor de argint, care era exprimată în lei față de cei de aur.

„Ponturile” domnești de care urmau să se conducă arendașii vămii, de fapt, relevau politica comercial-vamală față de diferite categorii de comercianți interni și externi. Primul tarif vamal general obligatoriu pentru toate vămile țării, cunoscut până în prezent este cel din 1761-1764, care conține 265 articole. Articolele se referă la mărimea taxei pentru animale, obiecte de metal, băcănie, blănuri, manufactură, stolerie, produse chimice, minerale etc. După enumerarea categoriilor de mărfuri și a tarifelor corespunzătoare acestora, ponturile conțineau indicații speciale referitoare la negustori, care exportau mărfuri în alte țări. Tarife speciale sunt indicate pentru cazaclii, care aduceau blănuri de la Moscova (16 lei de un car pecetluit) și exportau vinuri din Moldova în Ucraina (2 lei de bute, un leu de bou sau cal de car). Negustorii lipcani, care aveau prăvălii la Iași plăteau la Vama Mare (la Carvasara) câte 3 lei la sută. În scopul atragerii mărfurilor la iarmaroacele de la hotarul cu Polonia (la Sniatin și Movilău) și hotarul cu Țara Românească, comercianții străini vor plăti câte 3 lei vechi de prăvălie, iar „pământenii nu dau nimic”. “Ponturile” prevedeau și măsuri de luptă cu contrabanda. Cei ce „ascunzându-și marfa lor și-o vând pe ascuns altora nevămuită, pe unii ca aceea aflându-i vameșii să aibă a le lua vamă îndoită de toată marfa lor, arătându-i la domnie atât pe cei ce vor mistui marfa de vamă, cum și pe cei ce vor cumpăra de la dânșii pe ascuns, să să pedepsească pentru paguba ce pricinuiesc vămii gospod cu vicleșugurile lor”.

„Ponturile” conțineau compartimente în care era fixat și modul de încasare a unor taxe vamale speciale, cum ar fi “cornăritul” și “mortasipia”. Cornăritul urma să fie plătit în mărime de 1 leu și 1 potronic de bou de negoț. “Ponturile” prevedeau facilități doar negustorilor turci din Hotin și Bender. Dacă acești negustori pe bou de negoț cumpărat la iarmaroace nu-i țineau în țară ci îi mânau pe teritoriul raialelor, ei erau scutiți de plata cornăritului. La încasarea taxei numite mortasipie aceasta era percepută egal de cumpărător și vânzător (vânzări de animale, horilcă, păcură, tutun, oale, care cu cofe, sticle, brânză și alte produse alimentare).

Deși oficial a fost stabilită taxa vamală în mărime de trei la sută ad-valorem, plătită o singură dată, tarifele vamale detaliate pentru fiecare marfă, întocmite în 1783 de ruși și în 1784 de austrieci, micșorau taxa vamală reală la 2% sau la 1%. Vama se percepea în măsuri de greutate chintale și ocă, având drept model tarifele engleze și franceze.

Locuitorilor țării li se permitea să treacă peste hotar, în cantități de până la zece capete de boi de negoț, fiind scuti de plata cornăritului. Dar concomitent ispravnicii din ținuturi trebuiau „să facă publicație spre înștiințare tuturor locuitorilor” că ei nu au dreptul să se înțeleagă cu unii negustori străini și să treacă acești boi peste hotar în componența cirezilor ce aparțineau acestora. Prin urmare, aceasta aducea prejudicii statului și vămilor, care vor putea confisca boii ca fiind contrabandă. În ponturile din 1796 se expuneau detalizat măsurile de luptă cu eschivarea de la plata taxelor vamale: „Iar marfa ce se va găsi tăinuită, neplătită de plată la schele unde au urmat pentru aceea se va urma deosebit pont. Se prevedea că negustorii, care vor avea acte pe marfă false, vor plăti îndoit. Marfa ce era ascunsă, urma să fie confiscată drept contrabandă, astfel încât să servească drept exemplu pentru ceilalți ce vor încercă să repede acțiunile respective.

În 1793, pe Nistru a fost instituit un cordon sanitaro-vamal iar în 1795, la Dubăsari a fost instituită vama principală. În 1811, autoritățile ruse au format oficii vamale la Dubăsari, Moghileov, Iagorlâc și Maiaki iar puncte vamale în Parcani și Isakoveț. Respectivele puncte vamale intrau în districtul vamal Dubăsari. Maiaki intra în districtul vamal Odesa. În Moghileov și Dubăsari au fost înființate și carantine. Trecerea persoanelor și mărfurilor era permisă doar prin punctele respective. Fiecare persoană care trecea frontiera plătea o taxă iar pentru mărfuri era perceput un impozit în conformitate cu tariful vamal din 1797. Timp de 10-14 zile oamenii, mărfurile și animalele erau trecute prin carantină iar nerespectarea acestei operații se pedepsea sever, inclusiv cu moartea.

Anexarea Basarabiei de către Imperiul rus a avut urmări foarte importante. Regiunea cea mai potrivită pentru creșterea grânelor, îngrășatul vitelor și cailor a fost pierdută de către Țările Române. Dat fiind faptul că teritoriul pruto-nistrean a fost înglobat în circuitul economic al țarismului, acesta a perturbat vechile relații comerciale din întreaga regiune. Spre exemplu, o vită, în Țara Moldovei era vândută cu 40-60 lei iar în Basarabia, cu 18-30 lei. Valoarea economică a Basarabiei s-a ridicat și prin așezarea de coloniști, care aparțineau unei pături economice superioare celei existente în regiune.

În concluzie putem afirma faptul că anul 1812 reprezintă punctul de cotitură pentru evoluția caracterului economiei Basarabiei și în același timp, anul în care aceasta începe să se cristalizeze ca o nouă entitate economică, prin crearea vămilor pe râul Prut și prin aplicarea, în acestea, a legislației țariste.

Regimul juridic al sistemului de carantine din Basarabia

Statutul de carantină (карантинный устав) este un regulament adoptat de Administrația imperială rusă în scopul reglementării circulației de mărfuri și persoane dintr-un stat în altul și protejării Imperiului de pătrunderea molimei.

În cele ce urmează va fi prezentat procesul de creare a sistemului de carantine a Imperiului Rus în baza Statutului carantinelor de uscat și de coastă aprobat la 7 iulie 1800 și dezvoltarea acesteia până la 1818 și ulterior 1866 când au fost adoptate statute noi.

Primul Statut al carantinelor de uscat și de coastă a fost aprobat la 7 iulie 1800. Acesta îmbina în el nu doar cunoștințele medicale deja cunoscute dar și experiența sistemelor de carantină din alte state. Spre exemplu, în statut era menționat că înainte, lucrurile infectate erau arse cu tot cu transportul în care ele au fost aduse, însă s-a ajuns la idea precum că că mărfurile pot fi “curățite”. În document se vorbește despre o înmulțire a carantinelor la granițele guberniilor și mărirea sumelor de bani alocate pentru întreținerea lor (208945 ruble). Pentru întreținerea carantinelor s-a propus să se ia câte 2 % din mărfurile importate și 1 % din cele exportate.

Statutul era format din 10 capitole:

Capitolul I: Despre construcția carantinei și măsurile luate în timpul acesteia.

Capitolul II: Despre regulile stațiunii de carantină.

Capitolul III: Despre funcția conducătorului guberniei vis a vis de carantine.

Capitolul IV: Despre funcția inspectorului de carantină.

Capitolul V: Despre funcțiile medicilor în cadrul carantinelor.

Capitolul VI: Despre împuternicirile generale și particulare ale comisarilor din carantine.

Capitolul VII: Despre organele precauție din cadrul carantinei.

Capitolul VIII: Despre metode de precauție în procesul traversării graniței a mărfurilor, oamenilor și legumelor.

Capitolul IX: Despre regulile cu privire la primirea corăbiilor ce vin din locuri periculoase.

Capitolul X: Despre măsurile de precauție luate în timpul identificării infecției în corăbiile venite în port.

Potrivit regulamentului respectiv, carantinele erau de două tipuri: cele care erau instituite pe granițele terestre și cele din porturi (art. 11). Numărul carantinelor nu era constant, dar în caz de necesitate, numărul acestora putea să crească (art. 12). Carantinele erau denumite după localitatea unde au fost instituite (art. 13).

Oficiul carantinei era constituit din trei persoane: inspectorul, locțiitorul inspectorului și un medic-șef (art. 14) Inspectorul carantinei și locțiitorul său, cu permisiunea conducătorului guberniei erau numiți de către Senat (art. 16). Oficiul carantinei se obliga să îndeplinească directivele Colegiului, conducerii gubeniei și a Camerelor, tot odată să le răspundă prin intermediul rapoartelor iar, în dependență de caz, să comunice și cu structurile locale (art. 17)

Deși conducerea carantinei era numită de sus, la rândul ei, ea avea dreptul de a transfera lucrătorii acestia de la o funcția la alta în mod independent (art. 19) În cazul în care lucrătorii carantinei nu ascultau ordinele, nu-și îndeplineau obligațiile sau aveau o atitudine necorespunzătoare statutului carantinei, conducerea avea dreptul de a lua măsuri dure, printre care ar fi pedeapsa prin alimentația bazată pe pâine și apă, iar pe slujitori să-i supună chiar unor pedepse corporale. Dacă măsurile respective nu erau de ajuns, pentru scoaterea din funcția a unor oameni, oficiul se adresa conducătoruli guberniei care prin intermediul zemstvei deschidea procesul de judecată (art. 20). Fără de avizul gubernial, nimeni nu avea voie să părăsească carantina (art. 21).

În fiecare zi, la ora 7 dimineața, în oficiul carantinei trebuiau să vină rapoartele comisarilor ce răspundeau de depozite, a medicilor și gardienilor, care veneau să informeze despre numărul celor eliberați din carantină, celor ce abia au intrat, celor ce s-au îmbolnăvit, celor ce au murit, celor ce au fost transferați din spitalul obișnuit în cel de boli infecțioase, numărul călătorilor, vaselor, mărfurilor și termenul de curățire a acestora. În baza acestor informații se întocmeau rapoarte la fiecare 7 zile, care erau transmise conducerii guberniei (art. 22).

Statutul respectiv de asemenea cerea combaterea corupției în interiorul carantinei (art. 23). Din motiv că termenul de aflare în carantină era unul limitat, conducerea trebuia să fie la curent cu durata procedurilor de dezinfectare pentru fiecare boală în parte (art. 26). Cei din păturile sociale sărace, în timpul aflării în carantină erau hrăniți din contul guberniei. Colegiul medical decidea problemele legate de medicamente (art. 35).

În cadrul carantinei trebuiau să fie în mod obligatoriu două registre unde erau înscrise pe de o parte persoanele, iar în alta mărfurile și lucrurile personale însoțite de termenul aflării acestora în depozite. Aceste registre, la finele fiecărui an erau trimise în Colegiul de Comerț pentru verificare (art. 36-37). În obligațiile carantinei intra și notarea anotimpului în care au sosit mărfurile, stabilirea termenului de dezinfectare pentru fiecare din ele, de asemenea și determinarea gradului de infectare a mărfurilor, reieșind din locul provenenței acestora (art. 40).

Intrarea pe teritoriul carantinei era interzisă cu excepția a câtorva ore stabilite din prealabil, destinate discuțiilor, în săli speciale unde între interlocutori era o cortină dublă (art. 43). De asemenea era permis accesul marchitanilor și vânzătorilor de băuturi alcoolice, în anumite încăperi unde aceștia lăsau comenzile și plecau (art. 45). Pe teritoriul carantinei era interzisă aflarea oricăror animale domestice (art. 46), iar în muncile ce prezentau pericol pentru cei sănătoși, puteau fi folosiți condamnații (art. 48).

Capitolul III releva drepturile și obligațiile guvernatorului vis a vis de carantină. El putea demite și pedepsi lucrătorii carantinei (art. 49-52). De asemenea, guvernatorul lua decizia finală cu privire la problemele ce țin de reparația și construcția carantinelor, termenul de dezinfectare a mărfurilor și oamenilor (cu acordul Senatului, Colegiului Medical și președintelui Colegiului Comercial) (art. 56-58).

Capitolul IV al statutului era dedicat drepturilor și obligațiilor inspectorului și tovarășului carantinei. Inspectorul răspundea de menținerea funcționalității întregii carantine, ducerea evidenței și comunicarea acesteia către organele de conducere superioare (art. 61-68). Tovarășul, la rândul său trebuia să fie prezent la transportare mărfurilor în depozite și respectarea tuturor procedurilor necesare (art. 69-71), să supravegheze comercializarea produselor în interiorul carantinei cu scopul de a nu permite uneltiri ce țin de prețuri, unități de măsură și cantități de produse.

Capitolul V cuprinde informații despre funcțiile medicilor. Ele erau determinate de către Colegiul Medical. Statutul le recomanda să-și facă lucrul cu o atenție sporită, mai ales când erau depistate molime. În obligațiile acestora intra aerisirea încăperilor, controlul asupra calității alimentației și lecuirea celor infectați (art. 72-75) Medicilor le era interzis să perceapă remunerări pentru lucrul lor, conducându-se strict după costul medicamentelor și taxelor stabilite din prealabil (art. 76-77). În fiecare dimineață și seară medicii erau obligați să raporteze totul medicului-șef care urma să le ofere instrucțiunile necesare (art. 81).

Capitolul VI al statului era dedicat funcțiilor speciale din carantină, de asemenea comisarilor. În linii generale, aceștia aveau grijă de calitatea și cantitatea produselor alimentare, controlau curățenia în toate casele, depozitele, spitalele și în piață (art. 95-96). De asemenea aceștia trebuiau să supravegheze procesul de curățire și de returnare a lucrurilor personale și a mărfurilor către proprietari (art. 112-116).

Capitolul VII era destinat măsurilor de precauție. Aici sunt indicate metodele de dezinfectare printre care putem menționa asemenea procese precum aerisirea, spălarea cu oțet sau apă sărată ori aburirea cu vapori de oțet, ceea ce era considerată drept metodă dovedită a fi eficientă (art. 123). Din mărturiile călătorilor străini, putem afirma că măsurile date erau într-adevăr aplicate pentru oricare om ce era plasat în carantină.

La 20 octombrie 1832 este adoptat un nou statut pentru carantină, emis de către țarul Nicolai I, de asemenea, semnat de către reprezentantul Consiliului de Stat, cneazul Viktor Kociubei.

Structura statutului era similară a celui din 1800. El cuprindea 10 capitole iar unele din ele erau divizate și în compartimente:

Capitolul I: despre scopul și tipurile de carantină.

Capitolul II: despre conducerea carantinelor.

Capitolul III: despre primirea în carantine.

Capitolul IV: despre metode de curățire și durata termenului de carantină.

Capitolul V: despre carantinele pentru vase, oameni, mărfuri și animale.

Capitolul VI: despre relațiile carantinei cu vama.

Capitolul VII: despre supravegherea țărmurilor și granițelor.

Capitolul VIII: despre măsurile pentru încetarea molimei din interiorul Imperiului.

Capitolul IX: Despre încălcările slujitorilor din carantină și pedepsele.

Capitolul X: Despre pensii și recompense funcționarilor și slujitorilor carantinei.

La finele documentului sunt indicate: descrierea și simptomele ciumei, recomandări cu privire la construcția carantinelor, planurile carantinelor, statele de funcții ale carantinelor și descrierea uniformei funcționarilor din carantine.

În ceea ce privește scopul și tipurile de carantină (cap. 1), articolul 1 ne vorbește că carantinele erau divizate în trei categorii: centrale, particulare (частные), de uscat și de coastă. Carantinele particulare și cele de uscat se subordonau carantinei centrale (art. 2). În caz de epidemie, rolul carantinelor de uscat și coastă este de a nu permite comunicarea cu teritoriile vecine, bănuite de molimă (art. 6)

Despre conducerea carantinelor (cap. 2, compartimentul 1), articolul 10 spune că conducerea carantinei era compusă din: un inspector carantinal, un medic principal și câțiva membri, supuși ai coroanei. Principalele obligații ale conducerii carantinei sunt de a stabili termenul de carantină pentru oameni, mărfuri și vase; să ia măsuri de precauție cât de curând posibil în cazul depistării pericolului de infectare; să monitorizeze cheltuielile banilor din vistierie oferiți carantinei, dar și contractele ce țin de aprovizionarea acesteia cu cele necesare; să mențină disciplina în cadrul slujitorilor carantinei și să ia măsuri în caz de încălcări (art. 16). Inspectorul de carantină trebuia să aibă grijă de tot ce se afla în carantină și avea funcția de revizor principal al acesteia. În lipsa inspectorului, locul său este ocupat de un membru al conducerii, care posedă s-au funcție mai mare. (art. 18) Medicul principal avea în grija sa tot ce ține de domeniul medicinei, răspundea de farmacia carantinei și de lazaret.

Conducerea carantinei trebuie să posede o ștampilă cu blazonul orașului unde acesta se afla, iar dacă acesta nu exista, era folosit blazonul guberniei. În primul, dar și al doilea caz era adăugată o inscripție: ștampila (orașului/guberniei) Conducerii Carantinei. (art. 21)

Compartimentul 2 vorbește despre puterea executivă. Articolul 22 indică faptul că casa carantinală, din cadrul carantinei centrale, este compusă dintr-un director, care este „stăpân” și este cel ce urmărește respectarea statutului respectiv și a recomandărilor Comitetului Carantinal, și comisarii ce au rol de ajutori pentru director. Directorul posedă cheile la toate locuințele din carantină. Directorul trebuie să înștiințeze conducerea de tot ce e întâmplă în cadrul carantinei, să țină casele în ordine, să urmărească starea oamenilor, mărfurilor și a tuturor procedurilor ce sunt efectuate în carantină.

Carantinele particulare și pichetele de carantină se află în subordinea comisarilor ce se află la rândul lor, în subordinea conducerii carantinei centrale (art. 24).

Compartimentul 3 este dedicat funcționarilori și slujitorilor din carantine. Acesta viza respectarea ordinii, subordonarea conducerii carantinei, respectarea regulilor de conduită cu oamenii plasați în carantină, dar și măsuri de precauție în contactul cu aceștia.

Compartimentul 4 prevedea regulile generale ce țin de gospodăria carantinei. Acestea vizau chestii ce țin de amenajarea și aprovizionarea acesteia cu toate cele necesare.

Articolul 40 prevede faptul că carantinele pot cumpăra la după propriul raționament, medicamente, de la farmaciile din localitățile apropiate, beneficiind de o reducere în valoare de 15 % din costul medicamentului.

Articolul 44 subliniză că conducerea carantinei trebuia să aibă grijă ca carantina să fie înzestrată cu toate cele necesare și să facă tranzacțiile la prețuri rezonabile.

Compartimentul 6 viza regulile generale ce țin de menținerea în ordine a bunurilor din carantină. Se are în vedere menținerea în ordine a gardurilor și fațadelor clădirilor. Partea interioară a carantinei trebuia divizată în patru zone: pentru pasageri; pentru mărfuri: pentru cei infectați de ciumă; și pentru curățirea animalelor.

Articolul 50 prevede ca gardienii ce păzesc zona celor infectați de ciumă trebuie să aibă pe piept, în partea dreaptă, un semn în forma unui patrulater pe care să fie încrustată inscripția: ”чумной квартал”.

Articolul 57 vizează interzicerea accesului pe teritoriul casei carantinale, chiar și temporar, soțiilor și copiilor pasagerilor și chiar a funcționarilor carantinei.

Capitolul III vorbește despre primirea în carantine. Compartimentul 1 al acestui capitol este cu privire la primirea vaselor, oamenilor și mărfurilor venite pe cale maritimă.

Compartimentul 1 al capitolului IV este dedicat metodelor de dezinfectare. Articolul 111 prevede trei metode de curățire pentru toate carantinele: tratarea cu clor (acizi speciali), spălarea și afumarea.

Compartimentul 2 descrie durata termenului de carantină. Potrivit articolului 120, termenul de carantină pentru oameni era de 14 zile. În articolul 122 este stipulat faptul că termenul de carantină pentru mărfuri constituie 5 zile, adică sunt nevoie de 12 ore pentru tratarea cu clor și 4 zile pentru afumare. Aceasta se referea și la hainele pasagerilor în mod obligatoriu. În cazul în care călătorii refuză să ofere hainele pentru tratare, aceștia vor fi nevoiți să rămână în carantină timp de 21 zile. Dacă mărfurilor le este contraindicată tratarea, termenul de carantină era mărit până la 42 de zile, iar în cazurile când molima era depistată pe corabie – termenul de carantina era 60 de zile.

Capitolul V ese dedicat carantinele pentru vase, oameni, mărfuri și animale, de asemenea și despre curățirea vaselor, oamenilor și mărfurilor.

Capitolul VI descrie relațiile carantinei cu vămile. Articolele 262-278 descriu obligațiile carantinei în ce privește relațiile cu vămile aferente, și anume: transportarea mărfurilor la vamă, prevenirea contrabandei etc.

Capitolul VII vizează măsuri în vederea supravegherii țărmurilor și granițelor.

Capitolul VIII descrie măsurile pentru încetarea molimei din interiorul Imperiului. Printre acestea se numără încetarea comunicării localității infectate cu celelalte localități; încercuirea localităților; măsuri de precauție în timpul înmormântărilor etc.

Capitolul IX este dedicat descrierii încălcărilor slujitorilor din carantină și ce pedepse sunt prevăzute pentru asemenea cazuri.

Capitolul X indică mărimea pensiilor și a recompenselor funcționarilor și slujitorilor din carantină. Articolul 387 prevede că toți slujitorii carantinei primesc recompensă dublă în conformitate cu statele de funcții. Articolul 388 indică pensii, în valoare de jumătate de salariu pentru cei ce au lucrat mai puțin de 12 ani, în valoare de un salariu întreg pentru cei ce au lucrat 18 ani iar cei ce continuă slujba după 18 ani (plus încă 5) lucrați, primesc pensie în conformitate cu articolul 387.

Potrivit regulamentului dat, în districtul Sculeni au fost înființate: o carantină centrală în Sculeni, o carantină particulară în Leova și un post de carantină în Lipcani; în districtul Ismail a fost înființată o carantină centrală în Ismail, o carantină particulară în Reni și posturi de carantină în Akkerman și Bazarciuk. La Nistru s-au păstrat carantine interne în Dubăsari, Movilău și Isakoveț, iar în Parcani – un post de carantină. Cordonul sanitar de la Nistru, cu carantinele de rezervă din Isakoveț, Dubăsari, Movilău și postul de carantină din Parcani, a fost lichidat abia la 5 februarie 1846.

La 1 martie 1866 este adoptat un nou statut de carantină și statele de funcții pentru instituțiile de carantină din Novorosia și Basarabia.

Reprezentanții celor mai influente state ale lumii abia la 1866, în cadrul celei de-a treia Conferințe sanitare internaționale din Constantinopol, au încheiat Convenția sanitară internațională și au adoptat Statutul internațional pentru carantine. În acesta erau puse duratele minime și maxime de staționare în carantină pentru perioadele de variolă, ciumă și holeră, se făceau mai clare regulile sanitare pentru porturi și îndeletnicirile stațiunilor de carantină, era determinată importanța informației cu tangențe epidemiologice în contextul cooperării internaționale pentru prevenirea răspândirii bolilor infecțioase. Acesta a fost un bun punct de pornire, pentru ca ulterior, în 1892, să apară versiunea finală a actului respectiv. Procesul elaborării strategiei luptei contra bolilor infecțioase a fost unul deloc simplu, despre aceasa vorbește faptul că timp de 100 de ani, de la 1851, în vederea elaborării acestei confenții, au fost convocate 22 de conferințele internaționale.

Scrisoarea Ministrului Afacerilor Interne al Imperiului Rus, adresată Consiliul de Stat, din 6 octombrie 1865, prevedea problema schimbării legislației carantinale existente, care a fost scoasă în evidență în cadrul conferinței carantinale de la Paris din 1851-1852, unde Imperiul Rus a fost reprezentat de membrul permanent al Consiliului Medical, consilierul privat Rosenberg. Această schimbare a legislației mai era motivată de nevoia apropierii Rusiei de circuitul comercial al statelor europene.

Principalele schimbări care se doreau a fi implimentate în noul statutul de carantină din 1866 erau:

De a include în vizorul carantinelor nu doar ciuma, dar și boli precum febra galbenă, holera asiatică, tifosul, variola ș.a.

De a pune un singur om la conducerea întregii regiuni de carantină.

De a înființa consilii de carantină în caz de necesitate și de a chema experți în diverse domenii.

De a reforma paza carantinelor după modelul francez și italian, de a accepta în serviciu oameni din afara domeniului militar, cu reputație bună. Aceasta se datora faptului că vistieria statului pierdea mult pentru întreținerea gărzii militare.

De a stopa activitatea carantinelor de uscat în timp ce boala nu persistă.

De a eliminarea carantina de la Noua Suliță și de transmite clădirile carantinelor Sculeni și Lipcani în subordinea vămilor.

În locul carantinelor particulare de la Sevastopol și Evpatoria, de a institui o agenție carantinală de clasa 1-îi în subordinea carantinei Akkerman iar în locul carantinei de la Oceakov, o carantina de clasa 2.

De a stopa ridicarea clădirilor pentru carantine în Kerci, Novorosia, Basarabia pentru alte vremuri mai bune.

Detaliile cu privire la încălcarea statutului respectiv să fie direcționate unei Comisii speciale, înființată de Cancelaria de Stat.

De a pune aceleași taxe de carantină precum în Franța doar că în mărimi mai mici.

Potrivit statutului respectiv, pentru întreținerea gărzii carantinelor din Novorosia și Basarabia era nevoie de 23-24000 ruble în loc de 43-44000 ruble necesare pentru instruirea gărzii din oameni simpli.

Așadar, noul statut de caranină era structurat în felul următor:

Compartimenul I: despre carantine.

Capitolul I: despre scopul, tipurile și funcționarea instituțiilor de carantină.

Capitolul II: despre conducerea carantinei.

Compartimentul II: despre masurile de carantină.

Capitolul I: despre măsurile de carantină pe mare.

Capitolul II: despre măsurile de carantină pe uscat.

Așadar, la 1 martie 1866 a fost emis noul statut de carantină și statele de funcții pentru Novorosia și Basarabia iar la 31 martie al aceluiași an, el a fost promulgat prin ucazul Senatului.

În capitolul I (al primului compartiment) desprindem informații similare cu cele ale statutului din 1832 însă observăm și unele schimbări.

Articolul 1 prevede drept scop principal apărarea Imperiului de ciumă, febra galbenă, holera asiatică și alte boli periculoase. În articolul 2 este menționat faptul că metodele de luptă contra holerei asiatice corespund cu cele din țările străine, în conformitate cu noutățile științifice din domeniul medicinii.

Articolul 3 indică faptul că carantinele se împart, la fel ca și în regulamentele anterioare, în carantine de uscat și de coastă.

Carantinele de uscat se împart în carantine de uscat și pichete de carantină iar cele de coastă în carantine de coastă și agenții de carantină (art. 4).

Articolul 8 stipulează că carantinele de coastă și pichetele de carantină sunt aproape la fel doar că cele de coastă au un spectru mai larg de acțiuni.

Articolul 9 subliniază că fiecare carantină se împarte în două părți: externă (adică cea dubioasă) și internă. Cea internă este oferită oamenilor considerați sănătoși iar cea externă pentru oamenii și mărfurile, starea cărora dă de bănuit. Partea externă a carantinei la fel ca în statutul din 1832 este divizată în aceleași patru zone (pentru pasageri, pentur mărfuri, pentru cei bolnai de ciumă, pentru curățirea animalelor). Pichetele de carantină sunt identice cu carantinele de coastă doar că sunt mai mici (art.14). Carantinele lucrează fără zile de odihnă sau de sărbătoare (art. 15).

Capitolul II al primului compartiment la fel are multe similitudini cu articolele statutului din 1832.

Articolul 24 stipulează că în absența conducerii, interimatul este preluat de către medicul principal din carantină. Urmează informații despre adunările consiliilor de carantină, despre ordinea angajării și demiterii funcționarilor din carantine, despre privilegiile slujbei în carantină și despre regulile de management al gospodăriei carantinei.

Articolul 77 indică că mărfurile descărcate pentru a fi curățite trebuie impozitate cu ½ copeici din fiecare rublă a prețului mărfii în cauză. Oamenii ce se află în lazaret, plătesc câte 50 copeici per zi pentru arenda camerei de locuit, copiii mai mici de 7 ani sunt deserviți gratis (art. 78). Medicamentele se oferă contra plată, la prețul identic celui din farmacia de unde au fost procurate (art. 79). Toate impozitele percepute cât și banii adunați sunt direcționați către vistierie (art. 81).

În al doilea compartiment al noului statut de carantină vom menționa câteva articole care nu se regăsesc în statutul precedent.

Și anume articolul 85, care stipulează că măsurile de carantină constau în:

1) oferirea patentei carantinale;

2) executarea interogatoriului (reconnaissance) și a mărturisirii (arraisonnement);

3) luarea măsurilor igienice;

4) observația și stabilirea în carantină;

5) diverse metode de curățire.

Articolul 86 explică faptul că patenta de carantină este un document, care în mod oficial demonstrează buna stare de sănătatate sau nesănătate, atât în port cât și în împrejurimile acestuia, unde pleacă vasul și echipajul acesteia.

Articolul 88 vorbește despre faptul că legiferarea (visa) patentelor se face de către consulul acelei țări, unde pleacă vasul, iar în cazul lipsei acestuia, patenta este oferită de consulul țării de unde a pornit vasul, iar dacă consulul nu există nici acolo, se admite permisiunea unui consul al unei țări care a participat la Convenția sanitară internațională.

Articolul 93 stipulează că patentul de carantină poate fi de două tipuri: pozitiv ori negativ iar articolul 112 indică că printre metodetele de curățire se numără: arderea, astuparea cu var nestins, aerisirea, afumarea cu clor și ridicarea temperaturii de la 48 până la 50 % după Reaumur.

Capitolul al doilea al celui de-al doilea compartiment indică pentru carantinele de uscat, măsuri aproape similare cu cele ale statutului din 1832.

În concluzie, putem afirma faptul că la analiza celor trei regulamente cu privire la funcționarea carantinelor (din 1800, 1832 și 1866) se face observată o evoluție calitativă în ceea ce privește aspectul sanitaro-epidemiologic al acesteia. Studiind articolele ce se conțin în documentele respective, observăm cum sistemul de carantine a Imperiului Rus pe parcursul timpului, încetează a fi doar o parte componentă a sistemului vamal ci începe să se dezvolte în tandem cu acesta, începe să comunice cu diverse instituții ale statului și să conțină un număr tot mai mare de funcționari.

Anexarea Basarabiei și transferarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru pe Prut și Dunăre.

Anexarea Basarabiei din 1812 poate fi considerată o piatră de hotar în ceea ce privește dezvoltarea ulterioară a teritoriului dintre Prut și Nistru deoarece în urma acestui proces, au avut loc anumite fenomene care treptat au adus schimbări în toate sferele de activitate al basarabenilor din epocă, efectele cărora sunt resimțite și astăzi.

Dat fiind faptul că anexarea respectivă constituie, în cadrul discursurilor unor istorici și politicieni din prezent, un subiect intenționat politizat, noi vom evita extremele și vom analiza evenimentul dat în toată complexitatea sa pentru a observa consecințele, atât negative cât și pozitive, care au avut loc în urma anexării Basarabiei, preponderent care au avut tangențe cu evoluția sistemului vamal.

La începutul sec. al XIX-lea, tensiunea între Marile Puteri crește și în consecință, are loc războiul ruso-turc din anii 1806-1812. În luna noiembrie 1806, Imperiul Rus a introdus armatele sale în Principate iar la finele anului 1807, în cercurile diplomatice se căutau metode în vederea anexării Moldovei, Țării Românești și a Basarabiei (se are în vedere teritoriul Bugeacului). În contextul în care Rusia era amenințată de invazia lui Napoleon, în primăvara anului 1812, Imperiul Țarist și-a redus din pretențiile teritoriale și în conformitate cu un rescript al țarului Alexandru I, în urma păcii de la București, este anexat teritoriul dintre Nistru și Prut care ulterior a primit denumirea de Basarabia.

În situația în care tratatul de pace trebuia încă ratificat de ambele părți, deja la 25 aprilie 1812, N. Baikov, șeful vămilor de control a Rusiei, într-o scrisoare adresată lui P. V. Ciceagov, noul comandant al Armatei Dunărene, a indicat locurile eventuale pentru instituirea oficiilor vamale la frontiera de vest a viitoarei provincii a Imperiului Rus. Conform documentului respectiv, oficii vamale se preconizau la Cetatea Albă, Reni, Vadul-lui-Isac, Zagarancea, Lipcani și Noua Suliță iar puncte vamale urmau să fie în Ismail, Movila Reabaia, Ștefănești etc. Graba respectivă era motivată de faptul că trupele napoleoniene erau deja pe malurile râului Neman iar hotarele Basarabiei trebuiau organizate într-un termen foarte scurt.

În urma anexării Basarabiei de către Imperiul Rus, cordonul sanitaro-vamal a fost transferat pe râul Prut, fluviul Dunărea și litoralul de nord-vest al Mării Negre, unde urma să fie creat un serviciu vamal și de carantină. Taxele pentru mărfurile importate și exportate din Basarabia au rămas a fi aceleași, adică erau luate 3 % din costul mărfii indicate, de pe fiecare bou câte 2 lei și 35 aspri, iar de pe fiecare vacă câte 1 leu și 60 aspri etc. Potrivit Regulamentului organizării administrative a Basarabiei adoptat de Alexandru I în data de 29 aprilie 1818, au fost stabilite statele de funcții pentru vămile și posturile vamale și de carantină situate la granița de est a Basarabiei .

În vederea apărării hotarelor de pătrunderea bolilor infecțioase, în baza dispoziției imperiale din 1 august 1829, carantinele de la Prut, Dunăre și cele de la Nistru au fost subordonate guvernatorului general al Novorosiei și Basarabiei, care avea drepturi nelimitate în baza Regulamentului carantinal din 21 august 1818. Problema transferării cordonului vamal a fost discutată la ședința Consiliului de Miniștri la 13 septembrie 1830 și prezentată de ministrul de Finanțe E. F. Kankrin către Departamentul comerțului exterior la 9 august 1830. Ședința respectivă a adoptat 3 documente: Proiectul Regulamentului privind ordinea de transferarea a cordonului vamal de la Nistru la Prut și Dunăre; Noile state de funcții ale districtelor vamale din Basarabia; Proiectul decretului Senatului Guvernant privind aplicarea în Basarabia, începând cu anul 1831, a Regulamentului ghildelor.

Regulamentul cu referire la ordinea de transferare a cordonului vamal și organizare acestuia a fost semnat la 26 septembrie 1830 și era constituit din 2 capitole.

Capitolul I stabilea regulile principale în baza cărora urma a fi lichidat cordonul vamal de la Nistru. Articolul 2 al acestui capitol determina măsurile pentru transferarea cordonului respectiv care presupunea organizarea salinelor din Basarabia, aplicarea Regulamentului ghildelor din Basarabia (începând cu 1831), instituirea districtelor vamale și a pazei vamale de frontieră în Basarabia, pregătirea încâperilor pentru oficiile vamele și pentru paza vamală de frontieră. Capitolul II era alcătuit din 4 compartimente.

Primul compartiment (art. 3-16) prevedea instituirea districtelor vamale și a pazei vamale de frontieră. În Basarabia erau instituite două districte vamale, de la Sculeni până la județul Ismail și de la Ismail până la litoralul Mării Negre spre Akkerman și până la sfârșitul limanului Nistrului. În districtul vamal Sculeni erau create două vămi – la Noua Suliță și la Sculeni, care au fost egalate în drepturi cu vămile de clasa întâi și erau împuternicite de a percepe taxe vamale de la mărfuri, însă fără dreptul de înmagazinare. Circumscripția respectivă includea două posturi vamale, cel de la Lipcani și de Leova.

În districtul vamal Ismail erau incluse vama Ismail (care și-a păstrat dreptul de înmagazinare) și două posturi vamale, în Reni și Akkerman. Vămile respective și-au păstrat statutul acordat tuturor posturilor vamale de la hotarele vestice ale Imperiului Rus

Odată cu instituirea respectivelor districte vamale, în Basarabia a fost lichidat districtul vamal Dubăsari (cu vămile Movilău și Dubăsari) și districtul vamal Odesa (cu vămile Maiaki și Parcani).

În urma instituirii acestor două districte vamale și egalarea în drepturi a funcționarilor vamali, a fost constituit un nou personal vamal. Districtul vamal Sculeni era format din aparatul administrativ care includea șeful districtului, ajutat de șapte funcționari, pentru a căror întreținere erau alocate 11800 ruble; vămile Noua Suliță și Sculeni, formate din șefii vămilor ajutați de către 20 funcționari (13050 ruble); posturile vamale Lipcani și Leova, formate din șefii posturilor vamale ajutați de către 6 funcționari (3500 ruble). Districtul vamal Ismail era alcătuit din aparatul administrativ ce includea șeful districtului ajutat de cinci funcționari (9200 ruble); vama Ismail, alcătuită din șeful vămii ajutat de 33 funcționari (18070 ruble) și postul vamal Reni format din șeful postului vamal ajutat de 7 funcționari (4650 ruble). Pentru reparația drumurilor și întreținerea vaselor comerciale erau alocate 15 mii ruble

Al doilea compartiment (art. 17-27) stabilea locul amplasării clădirilor vamele și de cantonare a pazei vamale. Paza vamală era amplasată în clădirile unde se aflau forțele ce asigurau paza cordonului sanitar. În cazul în care acestea nu corespundeau cerințelor, erau arendate clădiri de la localnici sau erau construite clădiri temporare ca ulterior să fie edificate altele permanente.

Al treilea compartiment (art. 20-26) stipula măsurile de transferare a cordonului vamal de la Nistru. Organizarea pazei vamale a fost amânată până la confirmarea statelor de funcții, iar în cazul în care aceasta avea să întârzie, paza vamală se forma preventiv din 3 companii ale districtului vamal Dubăsari, 2 companii formate în Radziwil și o companie existentă la hotarul Basarabiei cu Austria. Districtului vamal Sculeni erau puse la dispoziție patru companii iar celui de la Ismail – două. Potrivit acestui compartiment erau anulate toate dispozițiile Regulamentului din 17 februarie 1825 cu privire la transportarea prin Basarabia în Rusia a mărfurilor și din momentul respectiv să activeze în baza tarifului și a legilor vamale comune. Cu alte cuvinte, Basarabia a fost completamente inclusă în sfera economică și politică a Imperiului Rus.

Al patrulea compartiment (art. 28-31) reglementa problema cu privire la mânatul animalelor peste hotare la iernat și pășunat în Basarabia. Potrivit regulamentului, gonitul vitelor la iernat și pășunat în Basarabia (cu excepția cailor) era permis fără a percepe taxe vamale cu condiția că ele vor fi aduse înapoi tot în același număr. Regulile respective erau stabilite pentru o perioadă de minimum 3 ani, începând cu 1 ianuarie 1831.

După adoptarea deciziei din 26 septembrie 1830, toate problemele ce intrau în competența vămii Movilău și a postului vamal Kamenița au fost transmise vămii Noua Suliță, iar ale celui din Dubăsari către vama Sculeni. Mai apoi, vămile de clasa întâi din Rusia au fost divizate, potrivit drepturilor acordate, încă în două categorii.

Potrivit decretului din 30 august 1830, cordonul sanitar de la Prut, Dunăre și Nistru a fost transmis în subordinea generalului Rot. La 6 octombrie 1830 urma decizia împăratului Nicolai I, potrivit căreia odată cu intrarea contelui M. S. Voronțov în funcția de guvernator general al Novorosiei și Basarabiei, lui i se încredințau și toate chestiunile privitoare administrarea în Basarabia a carantinelor, precum și a celorlalte instituții administrative. În administrarea acestor instituții M. S. Voronțov urma să se conducă de regulamentele și dispozițiile în vigoare de până la intrarea sa în funcție.

În regim de urgență, aproape întreg personalul vamal de pe Nistru a fost transferat la punctele vamale de pe Prut.

La 30 septembrie 1830, personalul vamal al Basarabiei întrunea 112 persoane, dintre care nemijlocit în cadrul aparatului districtului Sculeni lucrau 8 oameni și 6 în cadrul celei de la Ismail. Bugetul privind cheltuielile pentru întreținerea lucrătorilor vamali constituia, în total, 91820 ruble, alocate pentru salarii, închiriere de apartamente și deplasări.

Punctele vamale și pichetele urmau a fi dislocate în clădiri de stat, în locuințe private (în baza unei înțelegeri cu proprietarii) sau închiriate. Paza era dislocată în edificiile rezervate cordoanelor sanitare militare. Acolo unde nu erau așezări populate, erau săpate bordeie sau se ridicau construcții temporare, care ulterior urmau să fie transformate în edificii durabile. Odată cu mutarea cordonului sanitaro-vamal, toți lucrătorii au fost transferați la frontiera estică sub pretextul că sunt profesioniști în domeniul respectiv și erau angajați în mod prioritar.

Paza urma să fie compusă din 6 unități, dintre care 4 amplasate în districtul Sculeni și 2 în districtul Ismail. Până la scoaterea liniei vamale de pe Nistru, în Basarabia au fost dislocate 2 unități, după care, din Dubăsari au fost transferate încă 3 unități de pază.

Linia vamală de pe Nistru trebuia transferată în termen de trei zile de la anunțarea deciziei respective. Vechile prescripții ale vămilor de pe Nistru au fost acordate deja celor de pe Prut.

Edificiile carantinei de pe Nistru au fost păstrate pentru cazul unei eventuale epidemii, atunci, vama era să fie mutată înapoi pe Nistru. Din același motiv s-a păstrat și personalul de rezervă. Aceste măsuri era prevăzută de legea din 29 martie 1815, unde se indica faptul că odată cu schimbarea liniei de hotar, punctele de carantină vor trebui să fie menținute pentru cazuri de epidemii în Moldova și Valahia.

Prin legea din 1833, paza vamală urma să-și schimbe denumirea în pază de hotar. Cordonul obișnuit urma și el să fie înlocuit cu paza de hotar.

Pe o distanță de 3210 verste, general-guvernatorul și rezidentul plenipotențiar Basarabiei, generalul Voronțov, a decis instituirea a 521 posturi care includeau 90 ofițeri, 787 veghetori, 304 străjeri, iar conform unei propuneri adăugătoare, 27 ofițeri, 1674 veghetori, 1423 străjeri. În total cu 3097 funcționari inferiori.

Pentru întreținerea personalului erau necesare 840 000 ruble și încă 380 ruble pentru instalarea pazei. La insistența ministrului de finanțe, aceste sume au fost modificate, statele existente fiind majorate până la 30 ofițeri, 2379 funcționari inferiori, 938 veghetori, 1421 străjeri, 10 grefieri și 10 fierari. Cavaleriștii ce urmau să fie angajați în serviciu trebuiau să aibă nu mai puțin de 10 ani vechime muncă în domeniu.

Termenul de transferare a cordonului vamal de la Nistru urma să fie stabilit printr-o decizie specială a ministrului de finanțe. Odată cu instituirea noilor districte vamale în Basarabia

Potrivit Regulamentului despre carantine, în districtul vamal Sculeni au fost înființate: în Sculeni – o carantină centrală, în Leova – o carantină particulară și în Lipcani – un post de carantină; în districtul vamal Ismail: în Ismail – o carantină centrală, în Reni – o carantină particulară, în Akkerman și Bazarciuk – posturi de carantină. La Nistru s-au păstrat carantinele interne în Dubăsari, Movilău și Isakoveț, iar în Parcani – un post de carantină.

Cordonul sanitar de la Nistru cu carantinele de rezervă din Isakoveț, Dubăsari, Movilău și postul de carantină din Parcani au fost lichidate abia la 5 februarie 1846. Ulterior, în legătură cu declanșarea războiului Crimeei, în octombrie 1853 cordonul sanitar de la Nistru a fost restabilit, iar după terminarea ostilităților, potrivit deciziei Comitetului de Miniștri din 28 ianuarie 1858, suprimat. A început să funcționeze cordonul sanitaro-vamal de la Prut și Dunăre cu carantinele în Ismail, Reni, Sculeni și Leova. Până la construirea clădirilor permanente la linia de frontieră, carantinele din Ismail, Reni, Sculeni și Leova au fost amplasate provizoriu: cea din Ismail – în Kubei, din Reni – în Tatarbunar, din Sculeni – în colonia Comrat și cea din Leova – în localitatea Cărpineni. Curios este faptul că Generalul Stroganov i-a raportat ministrului de Interne încă în februarie 1857 despre necesitatea suprimării cordonului sanitar de la Nistru, dar frica de răspândirea molimei și nesiguranța carantinelor de la Prut și Dunăre l-au făcut pe acesta din urmă să păstreze acest cordon timp de încă un an.

La 30 noiembrie 1865 au fost confirmate statele de funcții ale vămilor în comerțul european și asiatic și stabilite drepturile instituțiilor vamale de a permite mărfuri pentru import. La hotarele de est ale Imperiului Rus, la Prut, în categoria vămilor de clasa întâi erau confirmate vămile din Noua Suliță și Sculeni care aveau dreptul de a permite importul tuturor mărfurilor străine permise prin tariful vamal. Termenul de încasare a taxelor vamale, da la data intrării mărfurilor în vamă, era stabilit de un an de zile. În categoria vămilor de clasa a treia erau confirmate vămile din Lipcani, Kubei, Akkerman, Tatarbunar și Baștamak. Vămile respective aveau dreptul de a permite importul tuturor mărfurilor străine, în afară de mașini și diferite aparate, cu excepția celor agricole, permise de tariful vamal.

Ulterior în structura vamală intervin anumite schimbări. Potrivit dispoziției Consiliului de Stat din 7 martie 1879, instituțiile vamale vechi amplasate la fostul hotar cu România au fost lichidate și instituite la noua frontieră altele. Vămile din fostul district vamal Kubei (redenumit Ismail) – Bolgrad, Tatarbunar și Comrat, au fost lichidate și în locul lor instituite, la hotarul cu România, altele noi. În orașul Ismail a fost instituită vama principală de antrepozit Ismail, în orașul Reni – vama de clasa întâi Reni, iar în târgul Leova – vama de clasa a treia Leova. Posturi vamale au fost instituite în orașul Chilia, târgul Vâlcov, orașul Cahul, în delta Prutului, la podul și șoseaua care ducea la Galați și postul vamal Falcea, vis-à-vis de târgul românesc Falcea. În sătișorul Cotul Morii, în apropiere de târgul românesc Drăsliceni, a fost instituit un punct de trecere. Posturilor vamale Chilia, Vâlcov și Cahul li s-a acordat dreptul vămilor de clasa a treia, cu condiția ca mărfurile importate de peste hotare, până la amenajarea acestor posturi, să nu rămână în depozite timp de 3 luni, dar să fie supuse imediat taxelor vamale. Pentru întreținerea acestor instituții vamale guvernul a alocat anual din bugetul statului 62173 ruble.

În anul 1883, în locul districtelor vamale Sculeni și Ismail a fost înființat un singur district – districtul vamal Basarabia.

Concluzionând, vom menționa faptul că anexarea Basarabiei și transferarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru pe Prut și Dunăre reprezintă două procese care au condiționat apariția și dezvoltarea vămilor pe râul Prut, sub forma în care le cunoaștem și în ziua de astăzi, dar și a carantinelor ce se aflau în preajma acestora și care au activat până la sfârșitul secolului XIX. Din acest punct de vedere, crearea vămilor, menționate în acest subcapitol, au jucat un rol important pentru dezvoltarea economică a localităților sau a târgurilor în care acestea se aflau, dat fiind faptul că au apărut noi drumuri comerciale care, volens nolens, au determinat ascendența acestora, care își continuă vectorul și în zilele noastre.

Capitolul II

Formarea și evoluția carantinei și vămii Sculeni după 1812.

2.1. Instituirea carantinei Sculeni (1812-1813).

Boala – este o povară, dar, poate, și un sprijin.

Ideal ar fi să luăm din ea puteri și să-i neglijăm slăbiciunile.

Las-o să fie un adăpost, care îți va da puteri în momentul potrivit.

Iar dacă va fi să plătim cu suferință și renegare – vom plăti.

(“Ciuma” de Albert Camus)

Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, din 1812, reprezintă punctul de reper în ceea ce privește formarea vămii Sculeni și instituirea carantinei cu același nume. Procesul respectiv, după cum am menționat în capitolul anterior, a avut loc în urma transferării cordonului sanitaro-vamal de la Nistru la Prut și Dunăre.

Instituirea carantinei Sculeni poate fi interpretată în diverse moduri, în dependență de principiile de pe care scrie un istoric sau altul. În istoriografia română și basarabeană există păreri (întemeiate) care susțin faptul că înființarea carantinelor a fost o măsură a Imperiului Rus, care urma să împiedice exodul masiv al populației băștinașe în urma anexării din 1812. “Cu scopul de a împiedica emigrarea populației, administrația rusească a anunțat, la sfârșitul anului 1812, că dincolo de râu bântuiește ciuma, instituind carantină pe malul Prutului și interzicând orice comunicație cu Moldova.”

Cu toate acestea, noi încercăm să argumentăm nevoia creării carantinei Sculeni nu doar reieșind din premise interne dar și din cele externe, care cuprind o întindere mult mai mare, nu se limitează doar la spațiul pruto-nistrean și pot oferi o imagine generală a unei regiuni întregi prin focusarea care este făcută la Basarabia și carantina în cauză.

Așadar, necesitatea transferării cordonului sanitaro-vamal de la Nistru la Prut, crearea și menținerea carantinelor de-a lungul râului Prut nu a fost determinată doar de problema încorporării și uniformizării noului teritoriu în spațiul rus dar și de nevoia protejării teritoriului proaspăt anexat, de pericolele externe. Sub acest termen, am în vedere situația epidemiologică din regiune care nu era pe departe cea mai bună.

Spre exemplu, anul 1812 este anul epidemiei de tifos în Imperiul Rus. Drept consecință, în timpul Campaniei din 1812, armata napoleoniană a pierdut 1/3, iar cea rusă 1/2 din numărul total de soldați. Perioada anilor 1826-1837 a fost bântuită de prima din cele șapte pandemii de holeră. Începută în India, ea s-a răspândit rapid în China iar apoi și în Imperiul Otoman. În regiunea caucaziană holera a luat viețile a aproape jumătate din populația orașelor. Anii 1823-1865 sunt caracterizați de epidemia holerei care de 5 ori a penetrat teritoriul Imperiului prin regiunile sudice. Dacă tifosul, holera și variola făceau ravagii, în ceea ce privește răspândirea ciumei, sistemul de carantine al Imperiului Rus a reușit, nu o singură dată, să îndepărteze pericolul pătrundereii acesteia în teritoriile sale.

Prezența focarelor de boli infecțioase a fost atestată și în Basarabia. Au fost înregistrate cazuri în care animalele de casă piereau în masă iar dacă vom răsfoi cărțile metrice ale Basarabiei, în șirul cauzelor decesurilor, vom întâlni foarte frecvent boli precum tifosul, variola, holera sau chiar ciuma. Faptul respectiv dovedește necesitatea creării carantinelor și a menținerii lor pe tot parcursul secolului XIX.

Carantina din Sculeni a fost înființată la 26 februarie 1813 iar oficiul a fost deschis la 26 iulie a aceluiași an. Carantina se folosea de regulamentul similar celorlalte stațiuni de carantină ale Imperiului Rus cât și instrucției cneazului Alexandr Kurakin cu singura diferență că Alexandr Kurakin a micșorat numărul de funcționari în carantină. Într-un raport trimis de Nikolai Karpov către Alexandru Scarlat Sturdza, sunt menționate măsurile ce trebuie să fie luate pentru amenajarea carantinei cu toate lucrurile necesare, după exemplul carantinei din Dubăsari, și anume: o ștampilă oficială, un cufăr pentru prelucrarea poștei dar și stabilirea unei paze calificate.

La 24 martie 1813, consilierul de curte Matvei Krupensky, printr-o dispoziție, cere carantinei din Sculeni respectarea măsurilor de precauție sanitară cu privire la răspândirea molimei. În document sunt stipulate 12 măsuri, care trebuiau îndeplinite și respectate în mod obligatoriu de către conducerea carantinei. Acestea includ supravegherea cordonului și pichetului pentru a nu permite nimănui să treacă în țară fără a trece prin carantină. Toate mărfurile trebuiau dezinfectate, cu excepția sării, din motiv că era problematic de prelucrat care întregi cu marfă de așa gen, însă ulterior, sarea era mutată dintr-un car în altul pentru că negustorii obișnuiau să ascundă în mijlocul ei alte mărfuri, ocolind măsurile de carantină și comițând, în așa mod, acte de contrabandă. Slujitorii din carantină nu trebuiau să aibă contact tactil cu pasagerii. Lucrurile personale, banii ș.a. trebuiau a fi luate cu ajutorul unor instrumente speciale. Pichetul carantinei trebuia să fie compus din trei oameni care trebuiau să se afle permanent la locul de muncă: un ofițer care trebuia să aibă în grija sa strajă (pe un perimetru de 25 verste), un funcționar, cu moșii în Basarabia, care era Gheorghii Ghirjev (Hârjău) și un medic. Casele din carantină trebuiau zilnic afumate și menținute în cea mai mare curățenie. Era strict interzis de adus pe teritoriul carantinei câini și pisci. Încălcarea prescrierilor respective promitea pedepse serioase.

Într-o dispoziție adresată carantinei din Sculeni din 20 august 1813, Alexandr Kurakin menționează faptul că în cazul în care cineva din pasageri sau slujitori ai carantinei va deceda, iar medicul va confirma acest fapt și se va dovedi că aceasta a survenit în urma unei molime – carantina să fie tot atunci închisă, să fie interzisă oricare intrare sau ieșire din ea atâta timp până când organele superioare nu se vor implica în această chestiune.

Lărgirea Carantinei din Sculeni a demarat la 19 aprilie 1813 și s-a încheiat la 17 iunie 1813. Carantina propriu zisă avea forma dreptunghiulară, cu gard în două rânduri, cu o singură intrare, cu 16 case de locuit așezate pe tot perimetrul gardului, simetric una față de alta, fiecare cu ogradă proprie pentru plimbări. Pe teritoriul carantinei de asemenea se aflau două depozite, un grajd, o fântână și două locuri special amenajate: unul pentru pază iar altul pentru convorbiri, schimb ori comerț cu cei din exterior.

Într-un document din 27 mai 1813, Nikolai Karpov permite intrarea pe teritoriul carantinei a evreului Leiba Bernovich, trimis al farmacistului sătesc G. Schweiger, care urma să aducă din farmacie vase din sticlă și alte utilaje necesare medicului din carantină.

În baza devizelor de cheltuieli stabilite pentru instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut și Dunăre (din 1813, 1814 și 1816) desprindem că pentru construirea carantinei din Sculeni au fost alocați 2 309 685 lei iar pentru construirea vămii din Sculeni 224 005 lei adică 23,1 % din întreaga sumă alocată pentru construirea tuturor carantinelor și vămilor la Prut și Dunăre.

Reparația și edificarea clădirilor pentru pasageri se făcea din contul zemstvei (administrației ținutale).

Pentru supravegherea oamenilor din carantină, dar și a întreținerii ordinii și respectării regulamentului intern au fost puși 24 călărași înarmați cu sabie sau pistol, dar și săteni simpli. În ceea ce privește oamenii ce asigurau paza carantinei, un rol aparte îl au cazacii. La 1828, în jur la 300 de oameni au prestat jurământul și s-au înscris în rândurile cazacilor. După aceasta au fost formate două regimente (polcuri) de cazaci, unul de 300 de călăreți și altul de 500 pedeștri. Ambele regimente, imediat după formare, au fost folosite pentru menținerea cordoanelor împrejurul localităților infectate de ciumă. La 1829, cazacii au fost folosiți pentru păzirea graniței spre Marea Neagră și ca eclerori în Dobrogea, unde aveau relații de rudenie cu populația slavă din acea provincie (pe atunci turcească).

De la 1830 și până la 1835 cazacii din Basarabia, în număr de 2000 oameni, au fost folosiți pentru serviciul polițienesc, atât în interorul țării cât și în guvernământul Herson. La 1847, printr-un ukaz împărătesc, două companii formate din cazaci basarabeni au fost trimise pentru completarea cadrelor din Caucaz.

La 1851 cazacii din Basarabia au servit pentru paza hotarelor dinspre Moldova, începând cu Leova și până la Sculeni.

Această clasă (сословие) nu era pur rusă și era compusă din greci, bulgari, sârbi, români și chiar țigani. În cercurile militare rusești, cazacii aveau o reputație bună.

În ceea ce privește paza hotarelor în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, ea se făcea de către brigadele străjerilor de la fruntarii. Existau trei brigăzi de străjeri, una cu sediul central la Hotin, alta cu sediul la Sculeni și a treia cu sediul la Ismail. Brigăzile de străjeri erau ajutate de către cazaci și jandarmi.

Termenul de carantină pentru cei ce treceau granița era de 16 zile însă din mărturiile călătorului Vincent Otto Nolte, din 1839, aflăm că “se stătea 14 zile dar lumea era lăsată să facă doar 10 zile”.

Lucrurile potențiale purtătoare de ciumă erau prelucrate timp de 24 de ore după sistemul inventat de Louis-Bernard Guyton de Morveau. Sistemul dat se manifesta prin ceea că obiectele erau înmuiate într-o soluție specială după care erau tratate prin intermediul etuvei, proces care avea loc la temperaturi înalte. În așa mod, multe obiecte degradau, iar călătorii confirmă acest fapt. Hainele pasagerilor erau afumate, iar banii erau înmuiați în oțet. Constantin Stere scria: “Dacă nu aș fi avut un mecanic cunoscut, cărțile mele erau să se facă borș în pârpâleala de acolo”, problemă de care în drumul său către Tiflis (Tilzit maybe) s-a confruntat în carantinele caucaziene și Alexandr Sergheevich Griboedov. În scrisoarea către Constantin Constantinovich Rodofinikin din 12 iulie 1828, el menționa că nu va lua cu el în călătorie multe haine căci ele riscă a fi distruse în urma procedurilor respective.

Procedurile de „curățire” îndeplineau o funcție dublă căci pe lângă scopurile sanitaro-epidemiologice, ele jucau și rolul unei cenzuri indirecte. “Începând cu 1812, guvernul rus a oprit într-un mod riguros tipărirea cărților românești, mai mult decât atât, orice carte românească era oprită de a trece Prutul. Nici un ziar sau broșură românească nu erau trecute în Basarabia fără a avea permisiune specială”.

La ieșirea din carantină, pasagerii erau invitați în sediul administrației unde urmau să ofere un jurământ de ieșire, precum că nu au încălcat nici una din legile sanitare și că nu au fost atinși de ciumă. Călătorul străin Anatolii Demidov, relatează faptul că „aceste cuvinte sacre erau efectuate pe Evanghelie iar pe aceeași masă, se afla, pentru turci, un Coran, și Cartea Patriarhilor pentru evrei”.

În ceea ce privește salariile funcționarilor și celor ce se aflau în slujbă în cadrul carantinei din Sculeni, informații valoroase le identificăm în anexele statului de carantină din 1833. Potrivit acestuia, banii alocați pentru conducerea carantinei erau împărțiți în următorul mod: inspectorului carantinei (unul la număr) – 600 ruble, ajutorilor acestuia – 400 ruble, membrului ales (unul la număr) – 450 ruble iar ajutorilor acestuia – 250 ruble, medicului principal (unul la număr) – 450 ruble iar ajutorilor acestuia – 250, membrilor aleși din partea negustorimii (doi la număr) nu primeau salariu, secretarul (contabil) – 300 ruble iar ajutorii acestuia – 150 ruble. Slujitorii de cancelarie primeau între 180 și 300 ruble în dependență de categoria din care făceau parte. De asemenea, slujitorii de cancelarie din categorie de jos și de mijloc (cinci la număr) beneficiau de un adaos în valoare de 20 ruble pentru hrană și uniformă.

Banii alocați pentru salariile casei carantinei erau împărțiți în modul următor: directorului (unu la număr) – 450 ruble, ajutorilor săi – 250 ruble, comisarii (trei la număr) – 300 ruble fiecare, ajutorii acestora (trei la număr) – 100 ruble fiecare, medicul (unul la număr) – 350 ruble, ajutorii acestuia – 150 ruble, farmacistul (unul la număr) – 200 ruble, traducătorul (unul la număr) – 300 ruble, femeii de serviciu (una la număr) – 150 ruble iar pentru cheltuieli de birotică – 400 ruble.

Pentru cumpărarea medicamentelor, utilajelor, materialelor pentru construcții sau reparații ș.a. erau alocați 3000 ruble. În total, în carantină activau 21 membri stabili (înafara ajutorilor, a pazei etc) pentru care, în sumă, erau alocați 10380 ruble anual.

Comparativ cu remunerările funcționarilor din alte carantine ale Imperiului Rus, slujitorii din Basarabia aveau unele din cele mai mici salarii.

Funcționarii din carantină dețineau și o uniformă. Descrierea acesteia o găsim în anexele statutului de carantină emis în 1832. Vestimentația respectivă era de culoare albastră, atât tunica cât și pantalonii. În cazul vestimentației de gală, cămașa era de culoare albă, mânecile și gulerul acesteia erau din pânză de o culoare coral închis, cu ornamente argintii, după modelul mundirului Ministerului Afacerilor Interne. Bumbii conțineau blazonul guberniei din care făcea parte carantina. Personalului carantinei li se indica să poarte tunica funcționarilor Ministerului Afacerilor Interne al Imperiului Rus.

Carantina se afla pe moșia vistierului Iordache Rosetti-Roznovanu, amplasată în imediata apropiere a râului Prut iar în timp ce acesta se revărsa, apa ajungea uneori și pe teritoriul carantinei. Călătorii relatează că la cea mai mică ploaie se făcea așa un glod încât furmanii care treceau marfa pe aici întâmpinau greutăți. Tot ei spun că saltelele se umezeau și că era imposibil de dormit din cauza țânțarilor. Amplasarea carantinei în Sculeni era complet justificată prin prezența celor mai scurte căi spre Chișinău, Hotin și Moghileov, a drumurilor bune și a faptului că Iordache Rosetti-Roznovanu și-a luat angajamentul de a întreține podurile în bună funcțiune. Întreținerea podurilor respective costa câteva mii de piaștri anual.

Ulterior carantina a fost mutată pe un promontoriu, mai spre sat, proces în care o contribuție mare a adus-o același boier.

În acest sens, informații valoroase ne oferă documentele de arhivă. Astfel, într-un raport de la 20 februarie 1837, scris de medicul principal din carantină, Vasilii Ellisen, era menționat că la data de 19 februarie, apa Prutului s-ar ridicat atât de mult încât a distrus clădirile din carantină. În alt raport din 21 februarie, medicul Reazanțev, secretarul trezorărier Brjosnovskiy, comisarii Filipovski și Cerneavohin, traducătorul Karcevokin, membrul permanent – Ledenik (?), membrul din partea negustorimii Cistovanu (?) și inspectorul de carantină Rojimik (?) relatează că în urma topirii gheții și inundației, fațadele clădirilor, bucătăria și cuptorul au fost distruse iar beciul cu provizii a fost umplut cu apă, de asemenea și alte clădiri au fost umplute cu apă până la pod. De asemenea este menționat că unii funcționari, din cauza distrugerii clădirilor, nu au unde locui și au fost nevoiți să se cazeze la oamenii din localitate. Multe animale au pierit. În pofida faptului apele puțin s-au retras, oamenii se mișcă pe teritoriul carantinei și a vămii cu ajutorul bărcilor. Cu toate acestea, lucrătorii din carantină s-au străduit cu forțele proprii și cu ajutorul vistiernicului Rosetti-Roznovanu, să repare clădirile din motiv că nu se putea de așteptat.

La 27 februarie 1841, autoritățile ținutale au acordat apartamente de locuit în localitatea Sculeni, pentru funcționarii din carantină în timpul inundațiilor.

Ulterior funcționarii din carantină au fost mai atenți, și la 21 martie 1841 aceștia din timp anunță despre pericolul unei eventuale inundări.

Cu referire la carantina din Sculeni, Anatoli Demidov și Auguste Raffet, la 1838 notau că așezământul sanitar de la Sculeni ocupă un spațiu destul de mare, pe un teren jos și umed al cărui nivel de apă depășește cu puțin pe cel al apelor Prutului, care curge nu departe de garduri. La ridicarea nivelului apei în Prut, carantina era frecvent inundată și o întâmplare similară avusese loc chiar cu câteva zile înaintea sosirii lor. Lazaretul era compus din nouă case mici de pământ acoperite cu stuf. Ele sunt amplasate într-o curte mare în care au fost plantați câțiva cireși. Fiecare casă avea curte separată și închisă de un gard de scânduri; trăsurile rămâneau sub cerul liber iar caii stăteau fără nici un adăpost. Casele, care nu au decât parter, nu aveau altă podea decât pământul umed și nisipos; fiecare dintre ele aveau două sau trei cămăruțe și se afla sub supravegherea unui paznic, un bătrân soldat în retragere. Demidov și Raffet relatează că au fost repartizați în trei „cocioabe” de acest gen unde și-au petrecut zilele de carantină.

Din motiv că erau supuși ai Imperiului Rus, Demidov și Raffet au avut ocazia să beneficieze de indulgența funcționarilor, care veneau să le ușureze perioada staționării în carantină. Demidov menționează că a primit permisiunea directorului și a doctorului lazaretului, Ellisen (Vasilii) , de a se scălda în Prut și de a face, de la o distanță convenabilă și sub supravegherea paznicilor, schițe ale carantinei și locuitorilor acesteia, care erau în mare parte evrei sau armeni.

2.2. Dezvoltarea vămii Sculeni în perioada țaristă

Localitatea Sculeni și-a moștenit numele de la vechii meșterii producători de scule. Începând cu primele atestări documentare, localitatea respectivă a fost înglobată în moșia Posadnici. Situația dată a durat până în secolul al XVII-lea, când odată cu trecerea moșiei în proprietatea familiei Rosetti, Sculeniul primește statutul autonom și denumirea actuală. Tradițional, localitatea Sculeni a servit drept loc trecere și de odihnă pentru călători. Începând cu secolul XIX, sursele documentare dovedesc acest fapt, indicând Sculeniul drept loc de trecere, vamă, pichet de grăniceri și punct al cordonului sanitar.

Pentru a prezenta contextul în care a activat vama respectivă, vom urmări evoluția datelor ce le oferă recensămintele din 1817 și 1892 pentru localitatea Sculeni.

Potrivit recensământului din 1817, satul Sculeni, “Sculeni în care este și carantina” era compus din: 1 preot, 1 văduvă, 1 ponom, 1 diacon, 1 ruptaș. Categoria de jos: 94 gospodării, 3 văduve, 12 burlaci. Moșia aparținea boierului Nicolai Rosseti. În numărul locuitorilor a intrat podarii precum și surugii. Este pământ arabil, fâneață și pășune și deoarece în Sculeni este inclusă moșia (votcina) goală Dănești, atunci locuitori, după convenție, pot folosi și acest teritoriu. Se are în vedere 2 iazuri cu pește, 2 terenuri cu vițe de vie, 3 grădini și 2 mori pe râul Prut.

Către finele secolului XIX, Zamfir Arbure relatează că Sculeni se afla o depărtare de o poștă de Iași. Depărtarea de la Chișinău, pe șoseaua cea mare este de 175 verste. Târgușorul, situat tocmai la graniță, făcea comerț de tranzit, comerț greu lovit prin traficul căii ferate de la Ungheni. După recensământul din 1892, Sculeniul avea o populație de 3038 locuitori dintre care 1/3 erau evrei.

Populația română se ocupă cu agricultura, evreii, cu negoțul și mai cu seamă cu contrabanda. Sculenii aparțin familiei Roznovanu, care se bucură de o protecție deosebită din partea guvernului rus, pentru simțămintele sale rusofile. Cât despre evrei, aceștia se ocupau cu comerțul mic și cămătăria, iar pe la graniță, cu contrabanda. În gospodăriile unde trăiau, aveau lucrători creștini. Fiecare evreu, considerat agricultor, mai făcea și comerț cu vite, lână, piei sau tutun. Casele acestora, în Sculeni, erau amplasate exclusiv în centrul satului unde aveau magazine proprii și își vindeau produsele (alimentare). Aceștia au primit porecla de „covrigari”, nume, care ulterior s-a răspândit și asupra restului populației satului.

În urma păcii de la București, în septembrie 1812, după ordinul Ministerului Finanțelor al Rusiei, în Basarabia a fost trimis A. Baikov, șeful vămilor de control, în vederea instituirii noilor puncte vamale. A. Baikov a propus crearea a patru puncte vamale: Akkerman, Reni, Zagarancea (Sculeni), Noua Suliță și șapte pichete de grăniceri.

Fondul “Vama Sculeni” conservat în cadrul ANRM, conține dosarele personale ale angajaților biroului districtului vamal Sculeni. Listele respective ne sugerează faptul că majoritatea persoanelor angajate în serviciul pichetului vamal grăniceresc Sculeni, au fost militari proveniți, în majoritatea cazurilor, din familii de nobili care nu aveau origini moldovenești.

În prima jumătate a secolului XIX, prin intermediul vămii Sculeni era făcut, în mare parte, comerțul cu Țara Moldovei. Printre principalele obiecte de export erau: fierul, fonta, obiecte din metal, faianță, porțelan și sticlă, articole din piele, hârtie pentru scris, ceară, pânză, produse din cânepă și in, lână, lumânări, pește sărat și pește afumat, făină de porumb, horilcă. O parte a acestor produse era adusă din guberniile Moscova, Kaluga, Nijegorod, Orlov, Ekaterinoslav, Harkov, Kiev și Podolia; iar produse ce țin de pește și carne – din însăși Basarabia. Din Țara Moldovei, prin vama Sculeni veneau: sarea, vinul, lemn, pietre de moară, produse de dogărie. De asemenea erau aduse mărfuri turcești, printre care: obiecte din mătase, bumbac și lână, perle și diverse articole alimentare. Mărfurile importate prin intermediul vămii Sculeni nu erau destinate doar Basarabiei dar și guberniei Podolia, Volâni, Kiev și Herson.

În a doua jumătate a secolului XIX, mărfurile ce treceau prin vama Sculeni, de obicei erau predestinate comerțului cu România, ele fiind foarte variate. Zamfir Arbure împarte mărfurile în patru grupuri mari: primul grup este compus din mărfuri produse în Basarabia sau aduse din Rusia pentru a fi exportate în Austria; al doilea grup este compus din mărfuri predestinate exportului în România; al treilea grup îl formează obiectele importate pentru nevoile Basarabiei, atât din Rusia, cât și din Austria; al patrulea grup cuprinde marfa de tranzit care merge din Europa în Rusia prin Basarabia.

În România se exportau cai, vite, pește sărat, frânghii, lână, iar ca marfă de tranzit: olărie fină, lucruri de aramă, fierărie, tuci, marfă de cauciuc, pielărie, bumbăcărie, pânză, lemn prelucrat, ceai, blănărie. Această marfă de tranzit compune peste ¾ din totalul exportului ce se face spre România. La sfârștiul secolului XIX, produsul pescăriilor rusești și-a găsit o cerere mare în România.

România la finele sec. XIX, se observă o creștere considerabilă a importului lemnelor pentru construcții care până acum veneau în Basarabia doar din Austria, și anume din Bucovina. În pofida acestui fapt, Austria rămâne a fi locul întâi în acest aspect. Analog, se importă din România sare, nuci, pietre de moară, piei de miel, lână vopsită, obiecte de îmbrăcăminte. Această marfă nu se consumă în Basarabia, ci pleacă spre Rusia.

Pavel Sviniin relatează că taxele pentru mărfurile importate și exportate din Basarabia au rămas a fi aceleași, adică erau luate 3 % din costul mărfii indicate, de pe fiecare bou câte 2 lei și 35 aspri iar de pe fiecare vacă câte 1 leu și 60 aspri etc.

Ulterior, taxele pentru mărfurile de export erau luate în baza tarifului din 1816, iar pentru cele importante, precum anterior, 3 % din costul mărfii. Începând cu 1823, a fost aplicat tariful vamal unic ce activa pe teritoriul Imperiului Rus din 1822.

Prin intermediul vămii Sculeni au circulat și monede, printre care monede mici de argint, bani austrieci, bani turcești, taleri austrieci, etc.

Vama respectivă a adus venituri considerabile. Pentru anul 1831, este indicată cifra de 281907 ruble, pentru anul 1832 – 267107 ruble iar pentru anul 1833, venitul din impozitul vamal a constituit 281357 ruble.

În concluzie, am prezentat când, cum și în ce circumstanțe a fost instituită carantina din Sculeni și am prezentat activitatea vămii Sculeni în decursul secolului. În acest context, vom accentua încă o dată locul special care îl deținea vama Sculeni în sistemul vamal al Basarabiei precum și faptul că prin intermediul acesteia erau întreținute relațiile comerciale cu țările vecine. Importanța vămii Sculeni în cadrul sistemului vamal al Basarabiei a fost demonstrată în prin faptul că și în zilele noastre, localitatea Sculeni posedă una din cele mai importante vămi ale Republicii Moldova. Faptul respectiv demonstrează amplasarea bună a acesteia și îndreptățește faptul precum căruia anume aici a fost creată atât vama cât și carantina în cauză.

Concluzii și recomandări

În vederea cercetării subiectului evoluției sistemului vamal din Basarabia în perioada țaristă și, în speță, a carantinei din Sculeni, am identificat răspunsurile la întrebările care le-am pus la debutul tezei de licență respective.

Lucrarea a fost structurată în două capitole a câte patru și respectiv două subcapitole.

Am pornit lucrarea dată prin definirea conceptului de carantină, unul de bază pentru subiectul respectiv pentru că înainte de a cerceta probleme locale, era nevoie de o viziune generală asupra problemei în cauză. De aici, am aflat când și în ce context apare carantina ca instituție care o cunoaștem și în zilele noastre. Am indicat detalii cu privire la etimologie, cauzele și contextul internațional al apariției acesteia, medicalizarea carantinei și evoluția ei în istorie. Am identificat generalul și particularul în ceea ce privește caracteristicile carantinei.

Ulterior, am relatat despre istoria vămii în Moldova de până la anexarea din 1812. Informația din acest capitol este una importantă din motiv că ne oferă date cu privire la caracterul local al vămilor din spațiul românesc, și anume din Moldova. Pe lângă aceasta, găsim rădăcinile unor procese tangente cu dezvoltarea vămii din Basarabia, care a avut loc în Epoca Modernă și care, parțial, sunt prezente și în prezent. Acestea s-ar referi la caracterul și îndeletnicilor vămilor, a funcționarilor ce activau în ele ș.a.

După aceasta urmează o altă problemă, una de importanță majoră pentru istoria teritoriului dintre Prut și Nistru, care este anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în 1812, și schimbarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru pe Prut și Dunăre. Aici, abordăm anexarea Basarabiei din perspectiva creării sistemului vamal pe râul Prut și geneza vămilor, instituționalizate după modelul țarist. Odată cu apariția acestora, are loc transferarea cordonului sus-menționat și crearea carantinelor pe malul stâng al Prutului, printre care și cea de la Sculeni. În rezultat, se face trecerea de la istoria vămii din Moldova, ulterior la cea din Basarabia, iar mai apoi se face referire la apariția sistemului de carantine. Considerăm că o asemenea abordare a informației disponibile, de la universal la local, este una logică și potrivită subiectului, astfel încât trecerea de la o problemă la alta să decurgă fluent, una din alta, într-un mod clar atât unui cititor vizat cât și unui cititor de rând.

În următorul subcapitol am tratat regimul juridic al carantinelor din Basarabia. Acest lucru a fost făcut pentru a înțelege în temeiul a care acte funcționau carantinele, în ce consta activitatea acestora și cum arătau ele din acest punct de vedere. Am analizat statuturile din carantină din 1800, 1832 și cel din 1866 (deja de caracter internațional), care ne-au furnizat informații deosebit de valoroase în acest sens, care au fost expuse în textul tezei, iar în cazul statutului din 1832, identificat în fondurile ANRM, am indicat, în măsura posibilității, filele de unde am preluat informația, pentru ca pe viitor subiectul respectiv să fie continuat și dezvoltat.

Odată ce am definit conceptul de carantină, am relatat despre istoria vămii din Moldova de până la anexare, am conturat evoluția vămii în perioada de după anexare și am oferit temeiul juridic, am început cercetarea studiului de caz, și anume a carantinei și vămii din Sculeni.

În primul subcapitol al capitolului II, am expus când, unde, cum și în ce context a fost instituită carantina din Sculeni. Pentru început, am adus date generale despre aceasta, ca ulterior să ne aprofundăm și să elucidăm subiectul dat cât se poate de detaliat. În acest sens, un folos deosebit l-au avut relatările călătorilor străini și documentele din fondurile ANRM. Scopul nostru a fost nu de a povesti o istorie superficială a acesteia, dar de a scoate în evidență oamenii ce au activat în carantină, de a pătrunde în epocă și de a înțelege logica proceselor ce aveau loc în localitatea Sculeni. Am încercat să vădem lucrurile din perspectiva unui om ce a trăit în secolul XIX și să relatăm cele descoperite astfel încât discursul nostru să nu coboare la un subiectivism total ci să bazăm raționamentele noastre pe date concrete și verificabile. În măsura posibilităților, am comparat datele identificate în literatura de specialitate și documente de arhivă, cu unele amintiri ale băștinașilor și cu landșaftul locurilor unde au avut loc procesele în cauză. Un loc aparte, în cercetarea noastră, îl are faptul că am identificat locul unde era amplasată carantina, ceea ce ne-a făcut să simțim plăcerea unei adevărate descoperiri.

În al doilea subcapitol al studiului de caz, am dorit să prezintăm activitatea vămii Sculeni de-a lungul secolului XIX, din motiv că vama și carantina sunt două vase comunicante și este firesc de a aborda problema din această prismă. În acest sens am prezentat date și statistici ale vămii Sculeni și am trasat principalele direcții în activitatea acesteia, care sunt observabile și în prezent.

Concluzionând cele expuse, putem spune că obiectivele tezei de licență respective au fost atinse. Am oferit un tablou general al problemei în cauză și am pornit o cercetare a istoriei locale, a localității Sculeni, cu referire la carantina și vama Sculeni.

În contextul cercetării problemelor menționate mai sus, am ajuns la concluzia că evoluția sistemului vamal din Basarabia în secolul XIX a decurs sub dictarea autorităților țariste, atât la nivel legislativ cât și la nivel executiv. Deși elucidată, tema dată lasă loc unei eventuale cercetări ample, baza căruia servește respectiva teză de licență și datele oferite în studiul de caz.

Bibliografie:

În limba română:

Arhiva Națională a Republicii Moldova, fondurile 2, 6, 11, 189.

ARBURE Zamfir, Basarabia în secolul al XIX-lea, București, 1899.

BEZVICONI Gheorghe, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, vol I, București, 1940.

BEZVICONI Gheorghe, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, vol II, București, 1943

BEZVICONI Gheorghe, SCARLAT Callimachi, Pușkin în exil, tipografia “Presa”, București, 1947.

BOGA Leon T., Paza marginii. Căpităniile de margine de pe Nistru, Ciuhur spre Raiaua Tighinei și Bugeac, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, Chișinău, 1932.

BOLDUR Alexandru, Contribuții la studiul Istoriei Românilor. Istoria Basarabiei, vol III. Sub dominațiunea rusească (1812-1918), Tipografia “Tiparul Moldovenesc”, Chișinău, 1940.

CERNAVODENU Pavel, Călători străini despre Țările Române. Serie nouă (vol I, II, III), Editura Academiei Române, București, 2004.

CHIRTOAGĂ Ion, VÂLCU Nicolae, Istoria vămii din Moldova, Chișinău, 2006.

CORFUS Ilie, Însemnări de demult, Editura Junimea, Iași, 1975.

CORLĂTEANU-GRANCIUC Silvia, Vama Sculeni – Tradiție sau necesitate? Aspecte din istoria vămilor Basarabiei în secolul al XIX-lea, Chișinău, 1999.

COSTIN Petru, Schimbarea liniei de hotar a Basarabiei de pe Nistru pe Prut (anii ’30 ai secolului XIX), În: Oastea Moldovei din 5 martie, 2011.

COSTIN Petru, Organizarea sistemului comercial-vamal în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Revista de Istorie a Moldovei nr 1-2, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Chișinău, 2006.

DRAGNEV Demir, COSTIN Petru, Evoluția politicii comercial-vamale a Țării Moldovei sub impactul economiilor-univers europeană și otomană (mijlocul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, Revista de Istorie a Moldovei nr. 3 (103) iulie – septembrie 2015, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Chișinău, 2015.

IORGA Nicolae, Istoria comerțului romănesc. Epoca mai nouă, Tiparul romănesc, București, 1925.

MIHAIL Paul, MIHAIL Zamfira, Acte în limba română tipărite în Basarabia, 1812-1830.

OPRESCU George, Țările Române văzute de artiști francezi sec XVIII și XIX, Cvltvura Națională, 1926.

POȘTARENCU Dinu, O istorie a Basarabiei în date și documente (1812-1940), Chișinău, 1998.

PURICI Ștefan, Istoria Basarabiei, Editura Semne, București, 2011.

STERE Constantin, În preajma revoluției, vol 5-6, Chișinău, 1991.

TOMULEȚ Valentin, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) : (Inst., regulamente, termeni) – Ed. a 2-a, rev. și ad. – Chișinău, 2014.

TOMULEȚ Valentin, Măsurile întreprinse de Administrația Imperială Rusă în vederea instituirii cordonului sanitaro-vamal la hotarele de apus ale Basarabiei (anii 1812-1818), în: Analele Universității Libere Internaționale din Moldova, Red. Responsabil Virgiliu Bârlădeanu, Chișinău, 2004.

TOMULEȚ Valentin, Politica comercial-vamală a țarisumului în Basarabia (1812-1830): Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei și Republicii Moldova, CE USM, Chișinău, 2002.

În limba rusă:

ВИГЕЛЬ Филипп Филиппович., Записки. Т.I, VI-VII., Москва, 1828, 1893.

ВИГЕЛЬ Филипп Филиппович., Замечания о нынешнем состоянии Бессарабии., Москва, 1823.

ГРИБОЕДОВ Александр Сергеевич, Сочинения, http://fanread.net/book/11908721/?page=105 accesat la 15.01.2017

ГРОСУЛ Я. С., БУДАК. И. Г., Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861), Картя молдовеняскэ, Кишинев, 1967.

Отечесвтенныя записки издаваемыя Павломь Свиньинымь. Часть пятнадцатая,Типография В. Плавильщикова Санкт Петербург, 1823.

КATAEВ Валентин, Кладбище в Скулянах, Литература артистикэ, Типография Чентралэ, Кишинэу, 1981.

Полное собрание законов Российской Империи, Собрание Второе. 12 декабря 1825 — 28 февраля 1881 гг., Издательство: Тип. II Отделения Собственной Его Императорского Величества Канцелярии, СПб, год издания 1830-1885 гг. http://www.runivers.ru/lib/book3136/ accesat la 10.05.2017.

ХАЛИППА Иван Н.,Роспись землевладвнiя и сословнаго строя населенiя Бессарабiи по даннымь переписи 1817 года, Труды Бессарабской губернии УАК, том 3, Типо-литография Э.Шлиомовича, Кишинев, 1907.

Военно-топографическая карта Российской Империи 1846-1863 гг. (издавалась до 1919 г.), созданная под руководством Ф.Ф. Шуберта и П.А. Тучкова. http://www.etomesto.ru/shubert-map/29-6/ accesat la 15.03.2017.

История мировых эпидемий, http://istoriirossii.ru/19-vek/313-epidemiya-xolery-i-borba-s-ugrozoj-chumy-v-rossii-v-2030-x-gg-xix-v.html accesat la 05.05.2017.

Эпидемия холеры и борьба с угрозой чумы в России в 20—30-х гг. XIX в., http://www.epidemiolog.ru/all_of_epidemics/detail.php?ID=2003671 accesat la 05.05.2017.

Энциклопедический словарь Ф.А. Брокгауза и И.А. Ефрона. — С.-Пб.: Брокгауз-Ефрон. 1890—1907.

În alte limbi:

GENSINI GF, YACOUB MH, CONTI AA, The concept of quarantine in history: from plague to SARS. J Infection, 2004.

HILDESHEIM F., Les Lazarets sous l’Ancien Régime. Monuments historiques, 1981.

KILWEIN JH., Some historical comments on quarantine: part one., J. Clin. Pharm. Therap. 1995.

SEHDEV PS., The origin of quarantine, Arcanum, CID, 2002.

STACK P. The Black Death past and present. Some historical problems, Trans. R. Soc. Trop. Med. Hyg. 1989.

LUCENET M., La peste, fléau majeur. http://www.bium.univ-paris5.fr/histmed/medica/peste.html accesat la 05.04.2017

MAFART B, PERRET JL., Histoire du concept de quarantaine, Med. Trop. 1998.

MATOVINOVIC J., A short history of quarantine (Victor C. Vaughan). Univ.Mich. Med. Cent .J. 1969.

Alte surse:

DEX, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009

NODEX, Editura Litera Internațional, București, 2002.

Sesiunea națională de comunicări științifice studențești, 4-5 mai, Rezumatele comunicărilor, Științe umanistice, CEP USM, Chișinău, 2017.

http://www.familysearch.org

http://ru.wikipedia.org/wiki/Международные_медико-санитарные_правила accesat la 10.05.2017

Anexe

Fig. 1. Costum de protecție desenat de Charles de Lorme, primul medic al lui Louis al XIII-lea. (Jean-Jacques Manget; Tratat despre ciumă, frontispiciu; Genova, 1721)

Fig. 2. Insula Santa Maria di Nazaret, de unde a provenit denumirea de “lazaret”.

Fig. 3. Zidul ciumei. Fig. 4. Desen de dr. Theodore Woodward.

Fig. 5. Localitatea Sculeni văzută cu ajutorul serviciului Google Maps.

Legendă:

Fig. 6. Localitatea Sculeni în harta topografico-militară a Imperiului Rus din 1846-1863.

Fig. 7. Vedere generală a carantinei din Sculeni. Litografie de Auguste Raffet (1837). MNIR

Fig. 8. Curtea carantinei din Sculeni și scene din Chișinău, de Auguste Raffet (1837).

Fig. 9. Altă vedere a curții carantinei din Sculeni, de Auguste Raffet (1837)

Fig. 10. Portrete din carantina Sculeni de Auguste Raffet (1837)

Fig. 11. Schiță din carantina Sculeni, de Auguste Raffet (1837).

Fig. 12. Fațadele caselor din carantină și interiorul acestora. ANRM

Fig. 13. Planul carantinei (1813). ANRM

Fig. 14. Același plan efectuat în redactor grafic.

Fig. 15. Panorama actuală a locului unde se afla carantina din Sculeni

Fig. 16. Fântâna din plan, rămasă și în zilele noastre.

Fig. 17. Datele înregistrării decesului Ekaterinei Ellisen.

Fig. 18. Continuarea înscrisului, care demonstrează că era soția medicului din carantina Sculeni, Vasilii Ellisen, menționat de către Anatolii Demidov în notele sale.

Fig, 19. Piatra de mormânt a Ekaterinei Ellisen,

păstrată până în prezent în cimitirul din Sculeni.