Catedra Economie și Management [615523]
Universitatea de Stat „Alecu Russo”, B ălți
Catedra Economie și Management
Natalia BRANA ȘCO
TEORIA ECONOMIC Ă ȘI DOCTRINELE ECONOMICE
(notițe de curs pentru studen ții Facultății Drept)
Bălți, 2005
2
C U P R I N S U L
Tema 1 Teoria economic ă: obiectul de studiu și specificul metodologiei ………. 3
Tema 2 Activitatea economic ă și componentele ei de baz ă ………………………….. 8
Tema 3 Relațiile de proprietate în economia de pia ță ………………………………….. 14
Tema 4 Institutele economice și rolul statului în economia de pia ță ………….. 17
Tema 5 Esența, structura și infrastructura pie ței ………………………………. 21
Tema 6 Teoriile economice ale m ărfii și banilor …………………………………………. 31
Tema 7 Teoriile antreprenoriatului și ale factorilor de produc ție …………………… 37
Tema 8 Cererea și alegerea consumatorului ……………………………………………….. 44
Tema 9 Conceptul elasticit ății cererii ……………………………………………………….. 52
Tema 10 Realizarea echilibrului pe pia ța bunurilor și serviciilor ……………………. 56
Tema 11 Comportamentul economic al produc ătorului ………………………….. 60
Tema 12 Teoria costurilor de produc ție în analiza microeconomic ă …………. .. 64
Tema 13 Comportamentul firmei pe diferite pie țe concuren țiale ……………….. 68
Tema 14 Piața factorilor de produc ție și formarea veniturilor factoriale ………… 74
Tema 15 Indicatorii macroeconomici de baz ă …………………………………. 84
Tema 16 Cererea și oferta agregat ă ………………………………………………… 89
Tema 17 Ciclul economic, infla ția și șomajul ……………………………………. 93
Tema 18 Circuitul monetar și politica monetar-creditar ă a statului …………….. 98
Tema 19 Sistemul financiar și politica fiscal ă a statului ………………………… 105
Tema 20 Creșterea economic ă …………………………………………………… 110
Tema 21 Problemele gospod ăriei mondiale ……………………………………… 114
3
Tema 1. TEORIA ECONOMIC Ă: OBIECTUL DE STUDIU
ȘI SPECIFICUL METODOLOGIEI
1. Teoria economic ă ca știință. Evoluția obiectului de studiu al științei economice.
2. Legile economice și categoriile economice. Economia pozitiv ă și normativ ă.
3. Metodologia teoriei economice. Func țiile economicsului.
4. Economicsul în sistemul științelor economice. Nivelurile economiei.
1.
Teoria economic ă ca știință.
Evoluția obiectului de studiu al științei economice.
Știința economic ă ocupă un loc însemnat în sistemul științelor care studiaz ă
societatea. Formarea științei economice a constituit un proces complex și îndelungat, proces
care a avut la baz ă atît dezvoltarea economic ă, cît și aprofundarea cunoa șterii realit ății
înconjurătoare, perfec ționarea metodelor și mijloacelor de investigare.
Prima etap ă – preștiințifică – începe din antichitate și dureaz ă pînă în sec. XVIII.
Elementele incipiente de g îndire economic ă au apărut în Orientul Antic, cel mai cunoscut
curent de g îndire economic ă fiind Confucianismul în China. Ulterior, s-au ivit idei
economice în Italia, Egipt, Babilon. Totu și, momentul de v îrf al începuturilor g îndirii
economice l-a constituit Grecia Antic ă cu Xenofon, Platon, Aristotel.
Xenofon vede bog ăția, mărimea patrimoniului ca obiect al economiei, ca știință.
Platon trateaz ă proprietatea, munca, diviziunea social ă a munci, func țiile banilor.
Aristotel face distinc ție între economia domestic ă, oiconomie și economia de schimb
(hrematistica). Prima se bazeaz ă pe necesitate și are drept scop agonisirea natural ă, limitată
de nevoile de consum și de folosin ță. Hrematistica se întemeiaz ă pe schimb și urmărește
acumularea infinit ă a bogăției sub form ă de bani. Hrematistica se ocup ă mai ales cu banii
pentru că aceștia constituie scopul schimbului.
Aristotel sesizeaz ă valoarea de consum a m ărfii. Dup ă Aristotel, economia are ca
obiect de studiu comportamentul omului ca membru al societ ății. Scopul economiei îl
reprezint ă bogăția.
4 În Evul Mediu g îndirea economic ă a fost legat ă de concep ția creștină a scolasticilor
(Toma d’Aquino) cu privire la existen ță și etică. Ei sus țineau teoria pre țului just și a
incrimin ării ratei înalte a dob înzii.
Odată cu dezvoltarea și statornicirea statelor feudale centralizate, apare necesitatea
într-o știință economic ă care ar da explica ția fenomenelor economice din punct de vedere a
realizării lor la nivelul statului. În 1615 savantul francez Antgine de Moncretien în lucrarea
“Tratatul despre Economia Politic ă” introduce termenul “ economie politic ă”.
Mercantilismul (mercante – marf ă) a însemnat un salt deosebit asupra vie ții
economice. Sursa de acumulare a bog ăției statului ei au v ăzut-o în comerț. Mercantili știi apar
în Spania, Anglia, Fran ța. Ideea școlii este c ă izvorul bog ăției statului este aurul, care poate fi
acumulat în rezultatul dezvolt ării comer țului exterior. Ei au inventat sistemul protec ționist,
conform c ăruia să nu se permit ă importarea m ărfurilor str ăine, introduc înd vămi și impozite.
Reprezentan ți de bază: Flober, Tomas Man, W. Pety, D. Cantemir.
Etapa a doua a constituirii propriu zise a științei economice, cuprins ă între anii 1750-
1870, a fost marcat ă de apari ția unui nou curent de g îndire economic ă, care a transferat
analiza bog ăției din sfera circula ției în cea a produc ției.
Școala fiziocrat ă a apărut în Franța, în secolul XVII. Manifestul curentului fiziocrat îl
constituie “Tabloul economic”, elaborat de Fr. Quesnay, în care se prezint ă pentru prima dat ă
un model cantitativ al circuitului economic și al fluxurilor dintre ramurile economice
naționale. Ideile școlii: bog ăția societ ății este munca oamenilor în agricultur ă; existen ța unei
ordini naturale a societ ății umane; neinterven ția statului în viața economic ă.
Școala clasic ă a economiei politice , momentul de v îrf în evoluția teoriei economice, a
pus bazele curentului de g îndire și politică economic ă denumit liberalismul economic (A.
Smit, D. Ricardo, Thomas Maltus, J.B. Say).
Ideea promovat ă de clasici o reprezint ă liberschimbismul , ca sistem, în cadrul c ăruia
schimbul economic între națiuni nu trebuie s ă fie supus controlului statului. A. Smith în
lucrarea “Avu ția națiunilor” fundamenteaz ă teze care întregesc con ținutul teoretic și
metodologic al teoriei economice: define ște mai riguros no țiunea de munc ă productiv ă și
neproductiv ă; îmbogățește cu iei noi teoria obiectiv ă a valorii; explic ă noțiunea de salariu,
profit, rent ă, capital; pun e bazele comer țului interna țional.
D. Ricardo a proclamat drept principiu de baz ă al economiei politice valoarea creat ă
numai de munca uman ă; a dezvoltat teoria reparti ției Venitului Na țional.
5 T. Maltus a fost inclus în categoria economi știlor clasici pesimi ști, deoarece el a
elaborat mult controversata tez ă privind cre șterea în progresie geometric ă a popula ției și în
progresie aritmetic ă a mijloacelor de existen ță a acesteia, ceea ce are consecin țe dezolante
pentru omenire.
J.-B. Say a introdus în teoria economiei politice no țiunea de “ întreprinz ător”; a
elaborat teoria factorilor de produc ție; a descoperit legea debu șeelor.
Etapa a treia (1870-1930) se refer ă la descoperirea și elaborarea principiilor teoretice
fundamentale ale științei economice.
Adepții școlii marxiste (Karl Marx), care au continuat teoria valorii-munc ă, au
analizat rolul și formele capitalului și teoria profitului, procesul reproduc ției sociale. Sursa de
bogăție a societ ății este proletariatul și munca lui.
Școala marginalist ă cuprinde Școala de la Viena, Școala de la Lousanne, Școala de
Cambridge. Școala de la Viena (Carl Menger) a fundamentat teoria subiectivist-marginalist ă
a valorii, bazat ă pe utilitatea bunurilor, care este opus ă teoriei clasice a valorii-munc ă. Școala
de Lousanne (Leon Valras și Vilfredo Pareto) a elaborat teoria echilibrului economic
generale, bazat pe interdependen ța general ă a mărfurilor, a produselor și a factorilor de
producție. Școala de Cambridge (Alfred Marchall) a elaborat teoria echilibrului par țial,
considerat mai realist și mai ușor de manevrat.
Etapa a patra – de adîncire și extindere a teoriei economice – a început în anul 1930
și continu ă și în prezent. Secolul XX a adus schimb ări radicale în dezvoltarea economiei.
Principalele curente economice s înt Keynisismul (J.M. Keynes – interven ția statului în
economie); monetarismul (M. Fridman) – libertatea dezvolt ării economiei, mai ales în
problema determin ării cantit ății de mas ă monetar ă.
O schimbare este și denumirea științei – Economics. Prin acest termen e denumit ă o
știință analitică care se ocup ă cu studierea utiliz ării de către indivizi a resurselor economice
care au caracter rar și limitat în scopul de a produce diferite bunuri și servicii, repartizarea lor
și schimbul între membrii societ ății pentru consumul individual sau productiv.
2.
Legile economice și categoriile economice. Economia pozitiv ă și normativ ă
Studiind fenomenele economice ne folosim de diferite categorii economice. Cu
ajutorul acestor categorii se d ă explicația relațiilor și fenomenelor economice și se scoate în
6 evidență legăturile cauzale dintre diferite fenomene economice ce se repet ă constant și sînt
tipice, care se numesc legi economice . Ele se clasific ă:
1) Legi generale , care ac ționează în toate etapele modului de produc ție (comunitatea
primitivă, sclavie, feudalism, economie de pia ță): legea productivit ății muncii, legile
consumului, legile cre șterii necesit ăților umane.
2) Legi specifice , care apar în anumite etape ale modului de produc ție. Avem nevoie
de condi ții specifice. Legile economice nu depind de voin ța omului, adic ă sînt obiective.
Însă în activitatea sa economic ă oamenii se folosesc de ac țiunea legilor economice,
care acționează în două moduri:
• În mod con știent, cînd sistemul rela țiilor de produc ție este îndreptat spre ac țiunea
liberă a legilor.
• În mod stihiinic, c înd sistemul rela țiilor de produc ție împiedică acțiunea liber ă a
legilor economice, și ele acționează în mod deformat.
Economia pozitiv ă reflectă fenomenele și procesele economice în modul cum au loc
ele în realitate.
Economia normativ ă reflectă fenomenele și procesele economice în modul cum ar
trebui ele derulate.
3.
Metodologia teoriei economice. Func țiile economicsului
Metoda în teoria economic ă reprezint ă un ansamblu de principii, procedee și tehnici
de cercetare menite s ă ducă la lărgirea orizontului cunoa șterii, să descopere noi adev ăruri și
să rezolve eficient c ît mai multe probleme practice.
În teoria economic ă ne folosim de urm ătoarele metode:
1) Metoda analizei și sintezei: fenomenele economice se analizeaz ă în elemente și se
sintetizeaz ă.
2) Metoda istoricului și logicului: fenomenele economice se studiaz ă încă din
comunitatea primitiv ă; logic – explicarea fenomenelor economice pe baze logice.
3) Abstrac ția științifică: dacă vrem s ă cunoaștem cum influen țează vreo lege
economic ă, facem abstrac ție de la toate cele dimprejur și ne concentr ăm numai asupra
fenomenului dat. Ea ne ajut ă să pătrundem în esența fenomenelor economice, înlăturarea
acțiunilor asupra acestor fenomene a diferitor factori temporari.
4) Metode matematice.
7 5) Metode statistice.
6) Metoda previzional ă.
4.
Economicsul în sistemul științelor economice.
Nivelurile economiei
Ca știință economic ă economicsul constituie o component ă a sistemului acestor
științe. Ea este prima știință apărută în sistemul științelor economice odat ă cu trecerea la
epoca modern ă a dezvolt ării societ ății. Progresul ulterior al vie ții economice a societ ății a
generat necesitatea cunoa șterii mai profunde a acestei sfere a vie ții sociale, ceea ce a condus
la crearea unor noi ramuri automatizate de studiere a proceselor și fenomenelor economice a
legilor economice, cu puternice și complexe leg ături de interdependen ță, alcătuind un sistem
unitar al științelor economice.
În centrul acestui sistem se afl ă Economicsul care studiaz ă mișcarea de ansamblu a
vieții economice, reprezent înd fundamentul teoretic și metodologic general pentru toate
celelalte științe economice. Al ături de ea s-au constituit diverse științe economice:
a) științe economice func ționale (știința prognoz ării economice; știința finanțelor;
statistica social-economic ă);
b) științe economice de ramur ă (economia industrial ă, economia agriculturii);
c) științe economice ale întreprinderii;
d) științe economice istorice;
e) științe economice care studiaz ă fenomene interna ționale (comer ț internațional,
relații financiar-valutare).
În cadrul acestor interdependen țe trebuie avut în vedere nu numai faptul c ă
Economicsul le fundamenteaz ă teoretic pe toate celelalte, ci și faptul, c ă la rîndul său, este
influențat de rezultatele ob ținute de celelalte științe economice.
Economia contemporan ă poate fi privit ă la nivel microeconomic, mezoeconomic,
macroeconomic și mondoeconomic.
Microeconomia reprezint ă ansamblul de procese și de fenomene economice, rela ții și
legături cauzale și funcționale ale acestora, care se formeaz ă la nivelul unit ăților economice
ale familiilor și al verigilor administrativ-teritoriale de baz ă.
Mezoeconomia analizeaz ă și cerceteaz ă viața economic ă de la nivelul subramurilor,
ramurilor și zonelor economice.
8 Macroeconomia constituie totalitatea formelor de economie, desf ășurate în unitatea și
în interdependen ța lor – la nivelul unit ăților, a ramurilor și a zonelor teritorial-agregate în
cadrul unui anumit teritoriu na țional.
Mondoeconomia cuprinde ansamblul economiilor na ționale în interdependen ța lor.
Economicsul îndepline ște trei func ții interdependente:
1) cognitiv ă – studierea activit ății gospod ărești, analiza, clasificarea și sistematizarea
fenomenelor economice;
2) metodologic ă – elaborarea metodelor, mijloacelor, instrumentelor științifice,
necesare pentru cercetarea științelor economice;
3) practică – asigurarea nemijlocit ă a economiei cu date, dirijarea produc ției la
diferite nivele ierarhice.
Tema 2. ACTIVITATEA ECONOMIC Ă ȘI COMPONENTELE EI DE
BAZĂ
1. Necesitățile economice și resursele economice. Legea avans ării permanente a
necesităților și legea rarit ății resurselor economice – interdependen ța lor și
consecin țele.
2. Problemele economice fundamentale: ce? Cum? Pentru cine?
3. Problema alegerii. Modelul posibilit ăților de produc ție a societ ății.
4. Caracteristica sistemelor economice. Modele contemporane ale dezvolt ării
economice.
1.
Necesitățile economice și resursele economice. Legea avans ării permanente
a necesit ăților și legea rarit ății resurselor economice –
interdependen ța lor și consecin țele
Prin nevoi umane înțelegem ansamblul cerin țelor oamenilor de a avea și utiliza bunuri
materiale și servicii, care devin nevoi efective în funcție de condi țiile de produc ție existente
la un moment dat. Ele apar ca nevoi sociale, întrucît trebuin țele sînt izvorîte din condi țiile de
viață ale oamenilor, respectiv din cerin țele de consum ale acestora, precum și din cerin țele
rezultate din participarea lor la via ța socială.
9 Multitudinea de necesit ăți umane nu poate fi satisf ăcută cu bunuri luate direct din
natură, decît în foarte mic ă măsură. Majoritatea bunurilor trebuie create prin munc ă, de aceea
și sînt considerate necesit ățile omului motorul întregii activit ăți economice și punctul de
plecare a oric ărei științe economice. Teoria economic ă se ocup ă de necesit ățile economice.
Pentru ca nevoile s ă devină economice, trebuie îndeplinite dou ă condiții:
a) să existe bunuri disponibile și accesibile s ă le satisfac ă;
b) bunurile s ă fie relativ rare, ceea ce conduce la existen ța unei pie țe prin care un
individ este dispus s ă le achizi ționeze, iar altul care le posed ă dorește să le cedeze
prin intermediul unui schimb.
Caracteristicile necesit ăților economice s înt:
1. Multitudinea și diversitatea necesit ăților.
2. Intensitatea și ierarhia nevoilor – unele s înt mai presante, conform c ăreia se
formează ierarhia.
3. Stabilitatea sau limitarea în capacitate a nevoilor. Pentru nevoile elementare o
cantitate finit ă de bunuri dorite poate fi suficient ă în vederea satisfacerii lor. În consecin ță,
intensitatea acestor cerin țe descre ște pe m ăsură ce sînt satisf ăcute. La limit ă ele pot da
naștere la o suferin ță.
4. Interdependen ța nevoilor.
Nevoile constituie cel mai important factor care intervine în formarea cererii și a
consumului efectiv.
Nevoile transformate în mobiluri directe ale activit ății economice devin interese
economice. Interesele economice reprezint ă nevoile umane înțelese de oameni și devenite
mobiluri ale confrunt ării și cooperării lor în vederea ob ținerii bunurilor și serviciilor necesare
satisfacerii cerin țelor.
Sistemul nevoilor economice trebuie corelat cantitativ, calitativ și structural cu cel al
resurselor economice. Din totdeauna echilibrul dinamic Nevoi-Resurse a constituit o
preocupare central ă a societății.
Resursele economice reprezint ă totalitatea elementelor materiale, umane, financiare și
informaționale ce pot fi atrase și efectiv utilizate pentru producerea de noi bunuri economice
necesare satisfacerii nevoilor umane; ele constituie suportul consumului.
Creșterea și diversificarea continu ă a cerințelor determin ă ca resursele economice s ă
fie relativ limitate. Dac ă despre necesit ăți putem spune c ă sînt reproductibile, adic ă
satisfacerea uneia d ă naștere altor categorii de nevoi, atunci raritatea relativ ă a resurselor
10 constituie o caracteristic ă generală a economiei. În consecin ță se impune utilizarea ra țională
și eficient ă a surselor economice disponibile, ob ținîndu-se maximum de efecte utile cu un
consum minim de resurse.
2.
Problemele economice fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine?
Activitatea economic ă reprezint ă procesul complex ce reflect ă ansamblul
comportamentelor oamenilor, al reac țiilor și al deciziilor lor variate, referitoare la atragerea
și la utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circula ției, reparti ției și
consumului de bunuri, în funcție de nevoile și interesele economice.
Structura activit ății economice cuprinde urm ătoarele elemente:
1) Produc ția reprezint ă aceea component ă a activit ății economice ce const ă în
combinarea și utilizarea resurselor materiale și umane în vederea ob ținerii de noi bunuri
economice cu o utilitate sporit ă a acestora. Procesul de produc ție cuprinde:
• producția de bunuri;
• producția de servicii;
• producția de informa ții.
2) Circula ția (schimbul) cuprinde acele activit ăți ce asigur ă mișcarea continu ă a
bunurilor economice, a banilor, precum și a capitalurilor între vînzători și cumpărători.
Schimbul are dou ă acte distincte: M-B și B-M.
3) Reparti ția constituie acea component ă a activit ății economice prin intermediul
căreia bunurile materiale și serviciile s înt orientate spre destina țiile lor și se asigur ă
distribuirea și redistribuirea veniturilor c ătre participan ții la viața economic ă și între membrii
societății (plata salariilor, a profiturilor, a impozitelor, a taxelor, crearea resurselor
investiționale). Prin intermediul reparti ției se asigur ă remunerarea factorilor de produc ție.
4) Consumul , act final al activit ății economice, const ă în utilizarea efectiv ă a
bunurilor economice de c ătre oameni, inclusiv de stat, în scopul satisfacerii cerin țelor. În
același timp, consumul verific ă utilitatea bunurilor și concordan ța lor cu nevoile și
preferințele oamenilor.
Orice etap ă de dezvoltare a modului de produc ție înaintează principalele probleme
economice fundamentale, care, dup ă conținutul și realizarea lor în practic ă introduc diferit
momente specifice în etapa dat ă a modului de produc ție. Teoria economic ă urmărește
descoperirea regulilor unei aloc ări satisfăcătoare a resurselor rare, de care agen ții economici
11 dispun, pentru a satisface c ît mai deplin posibil nevoile lor. Alocarea resurselor, adic ă
ajustarea mijloacelor la scopuri, presupune trei decizii fundamentale:
8Ce bunuri se vor produce și în ce cantit ăți, ținînd seama de nevoile sociale.
8Cum producem, ce metode se vor utiliza pentru a produce bunurile respective.
Alegerea se va face în funcție de natura și condițiile produc ției, precum și de resursele
limitate existente. De aceea, nu întotdeauna solu ția tehnic ă cea mai bun ă este și soluția
economic ă optimă. Trebuie avut în vedere confruntarea dintre costuri și satisfac ții.
8Pentru cine este destinat ă producția, adică cum se repartizeaz ă bunurile între
diferiți indivizi și între diferite folosin țe.
3.
Problema alegerii. Modelul posibilit ăților de produc ție a societ ății
Raritatea resurselor determin ă anumite sacrificii din partea agen ților economici în
alegerea solu țiilor economice. De exemplu, dac ă se alocă o cotă mai mare de resurse pentru
îmbrăcăminte, cu at ît mai pu ține rămîn pentru satisfacerea nevoilor de hran ă sau de
informare. Satisfacerea celorlalte alternative pentru producerea sau consumarea unui bun
anume poart ă denumirea de cost de oportunitate. De asemenea, raritatea reclam ă decizii care
implică selectarea unei variante în detrimentul altora.
Exemplu de utilizare a resurselor economice pe baz ă de alegere alternativ ă, dat de
savantul Pol Samuelson:
Prod. arm.
(mii) Prod. unt.
(mln t)
15 0
12 1
9 2
6 3
3 4
0 5
M – arat ă că bunurile economice nu s înt utilizate eficient, s înt rezerve.
N – nu poate exista în afara unei curbe date doar dac ă toată curba se mut ă pe baza
progresului.
12 Această curbă e numit ă curba posibilit ăților de produc ție care ne arat ă variantele
posibile de repartizare a resurselor existente în societate între diferite ramuri economice.
Toate punctele de pe curb ă ne arată paretoeficien ța, adică eficiența social-economic ă.
4.
Caracteristica sistemelor economice.
Modele contemporane ale dezvolt ării economice
Cadrul social-economic de desf ășurare a activit ății economice apare, înainte de toate,
sub forma principiilor generale de organizare a economiei na ționale, adic ă a regulilor de
comportament economico-social.
Prin sistem economic înțelegem ansamblul rela țiilor economice istorice ște
determinate, al institu țiilor, al organismelor și al altor elemente ale suprastructurii politice,
juridice și ideologice, cu rol economic, al mijloacelor, al p îrghiilor și al mecanismelor prin
intermediul c ărora se deruleaz ă viața economic ă.
Răspunsurile ce pot fi date problemelor fundamentale Ce? Cum? Pentru cine? ne
conduc la ideea c ă două modele și regimuri istorice re țin, îndeosebi, aten ția:
Ø sistemul economiei de pia ță;
Ø sistemul economiei de comand ă.
Modelul teoretic al sistemului economiei de pia ță își are originea în filosofia
liberalismului economic și a propriet ății private. El presupune o concuren ță liberă, producția
depinde de libera ini țiativă a agenților economici; cine produce, cum se produce se hot ărăște
prin deplina libertate a acestora. Pe de alt ă parte, to ți produc ătorii sînt concuren ți, fiecare
caută să vîndă mai bine dec ît partenerii. Av înd ca stimul de func ționare interesul personal,
sistemul are drept cadru de organizare întreprinderea privat ă. Acest sistem exclude
intervenția administrativ ă a statului și a altor centre de presiune în viața întreprinderii.
Modelul teoretic al sistemului economiei de comand ă are ca fundament proprietatea
publică generalizat ă și interesele colective și se bazeaz ă pe rolul decisiv al statului în
organizarea conducerii activit ății economico-sociale, utiliz înd ca p îrghie planificarea
centralizat ă, autoritar ă. Concuren ța este complet suprimat ă, ceea ce influen țează negativ
randamentul activit ății economice și interesul personal.
În activitatea economic ă reală, nici unul din modelele teoretice prezentate nu a
funcționat în formă pură. În cadrul oric ărei economii na ționale contemporane se interp ătrund,
13 în propor ții diferite, elemente, caracteristici și mecanisme ale sistemului de pia ță liberă cu
cele dirijiste.
Chiar se poate spune c ă economia de schimb contemporan ă, așa cum func ționează în
fiecare țară, se prezint ă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină elemente ale
sistemului de pia ță cu implicarea statului în economie.
În fiecare sistem exist ă modelele sale na ționale de organizare a economiei, deoarece
țările se deosebesc istoric, prin nivelul de dezvoltare economic ă, prin condi țiile sociale. Cele
mai cunoscute modele din lume s înt următoarele:
1) Modelul american e construit pe stimularea total ă a activit ății de antreprenoriat și
îmbogățirea celei mai active p ărți din popula ție. Păturilor vulnerabile li se creeaz ă un nivel
de viață normal prin acordarea indemniza țiilor. Problema egalit ății sociale aici nici nu se
pune. Modelul se bazeaz ă pe un nivel înalt al productivit ății muncii și orientarea popula ției
spre atingerea succesului personal.
2) Modelul japonez se caracterizeaz ă printr-o anumit ă rămînere în urmă a nivelului de
trai a popula ției de la nivelul productivit ății muncii. Din aceast ă cauză se mic șorează
sinecostul produc ției și ridicarea puterii ei concuren țiale pe pia ța mondial ă. Un așa model e
posibil doar printr-un înalt nivel de autocon știință, prioritatea intereselor na țiunii față de
interesele unei persoane concrete, dorin ța popula ției de a merge la anumite jertfe materiale
pentru înflorirea țării.
3) Modelul suedez se deosebe ște printr-o puternic ă politică socială, direcționată spre
reducerea inegalit ății materiale din contul redistribuirii venitului na țional în favoarea
păturilor vulnerabile, prin intermediul unei taxe înalte de impozitare.
14
Tema 3. RELAȚIILE DE PROPRIETATE ÎN ECONOMIA DE PIA ȚĂ
1. Obiectul, subiectul și atributele propriet ății.
2. Tipurile de proprietate și caracteristica lor.
3. Particularit ățile privatiz ării în Republica Moldova.
1.
Obiectul, subiectul și atributele propriet ății
Proprietatea, în general, reprezint ă totalitatea rela țiilor dintre oameni în legătură cu
însușirea bunurilor, rela ții guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.
În sens economic, proprietatea exprim ă relațiile între indivizi și grupuri sociale în
legătură cu însușirea bunurilor existente în societate.
Proprietatea exprim ă:
a) relațiile social-efective de exercitare a atributelor de proprietar asupra unor bunuri
identificabile și măsurabile în mod direct și nemijlocit;
b) manifestarea concret ă a personalit ății umane în actul social;
c) cauzele reale ale statornicirii unui anumit tip de proprietate (tradi ții, mecanisme
speciale de impunere).
Conținutul propriet ății, în esență, redă unitatea dintre subiectul și obiectul ei.
Subiectul propriet ății îl formeaz ă agenții economici. Astfel, ca subiec ți ai propriet ății
se manifest ă indivizii, ca persoane fizice, familiile, sociogrupurile, organiza țiile.
a) Indivizii s înt subiec ți ai propriet ății în toate formele acesteia. Ei pot fi indivizi
producători, care își valorific ă forța de munc ă de care dispun, și indivizii neproduc ători, care
pot dispune utilizarea bunurilor de care dispun de c ătre alți oameni, angaja ți.
b) Sociogrupurile reunesc mai mul ți indivizi, care au cel pu țin o trăsătură comună
obiectivă, generatoare a unor interese și comportamente similare.
c) Organiza țiile naționale și interna ționale pot fi subiect al propriet ății cu condi ția
respectării unor criterii riguroase, clar precizate, privitoare la formarea și atribuțiile lor.
Organiza țiile naționale exist ă ca uniuni de întreprinderi, constituite pe ramuri, sectoare, zone
și unități teritorial-administrative. Organiza țiile interna ționale se constituie prin asocierea
agenților economici sau a organiza țiilor din dou ă sau mai multe țări.
Obiectul propriet ății îl constituie bunurile, care se prezint ă sub forma unor entit ăți
identificabile și măsurabile economic. În economia de schimb au importan ță bunurile
15 economice, respectiv acelea, care intr ă în circuitul m ărfar sau, cel pu țin, sînt măsurabile în
expresie b ănească.
Ca raport social-economic proprietatea exprim ă:
a) o apropiere, o însușire a unui bun sau serviciu;
b) subiectul, titularul propriet ății își exercit ă atributele prin puterea proprie,
supunîndu-se doar legii;
c) subiectul sau titularul propriet ății își realizeaz ă atributele în interesul s ău.
Din totdeauna, în societate au existat și vor exista reguli de proprietate, de organizare
a raporturilor dintre oameni, în vederea utiliz ării bunurilor.
În prezent structura intern ă a raportului economic de proprietate cuprinde:
a) Apropierea ca drept de dispozi ție al proprietarului asupra bunului aflat în
proprietatea sa.
b) Dreptul de posesiune a persoanei asupra unui bun dat.
c) Utilizarea obiectului propriet ății pe care îl are în posesiune.
d) Însușirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate, manifestarea raporturilor
de proprietate asupra rezultatelor economice.
e) Apropierea ca drept de gospod ărire, administrare și gestionare a obiectului
proprietății.
Exercitarea acestor atribute, în condi țiile respect ării legii, constituie monopolul
proprietarului, iar înstrăinarea lor este o func ție exclusiv ă a acestuia.
2.
Tipurile de proprietate și caracteristica lor
Coexisten ța mai multor forme de proprietate în economie, cu numeroase variante de
organizare, de conducere și de func ționare reprezint ă o cerin ță obiectiv ă demonstrat ă de
întreaga evolu ție a societ ății omene ști. Experien ța țărilor dezvoltate cu economie de pia ță a
dovedit c ă, în prezent, coexisten ța mai multor tipuri de proprietate este pe deplin compatibil ă
cu spiritul de întreprinz ător al celor trei agen ți economic: firma, întreprinz ătorii individuali și
statul.
Condițiile social-economice diferite de-a lungul istoriei, au impus în mod clar dou ă
forme fundamentale de proprietate:
1) proprietatea privat-particular ă;
2) proprietatea public ă (de stat).
16 Proprietatea particular ă deține locul central în sistemul propriet ății din țările cu
economie de pia ță. Această formă prezintă mai multe modalit ăți de însușire, de posesiune și
utilizare a bunurilor:
a) proprietate individual ă în cadrul c ăruia cel ce st ăpînește factorii de produc ție îi și
folosește direct;
b) proprietate privat-individual ă în cadrul c ăreia proprietarul de ține factori de
producție pe care îi utilizeaz ă cu lucrători salariza ți nonproprietari;
c) proprietatea privat-asociativ ă, forma principal ă actuală de proprietate particular ă,
se prezint ă, la rîndul ei, ca:
– asociații ale proprietarilor individuali;
– societăți de capitaluri, în care proprietarii fie c ă utilizeaz ă salariați nonproprietari,
fie că ei însuși sînt participan ți la procesul de produc ție.
Proprietatea public ă (de stat) prezent ă în toate țările lumii, în propor ții diferite, se
caracterizeaz ă prin aceea c ă bunurile, îndeosebi cele investi ționale, se afl ă în proprietatea
organiza țiilor statale privite ca subiect de proprietate. Ea este cadrul favorabil pentru
asigurarea existen ței și dezvolt ării unor sectoare de larg ă utilitate public ă: electricitate,
distribuția de gaz metan, ap ă și canalizare, transport aerian și feroviar ș.a. gestionarea
obiectului acestei propriet ăți revine în sarcina administra țiilor publice centrale sau locale.
Din combinarea formelor fundamentale de proprietate, în propor ții diferite a rezultat
proprietatea mixt ă, prezent ă în toate țările lumii.
Capitalul unit ăților ce fac parte din proprietatea mixt ă are ca surs ă de provenien ță
participările unor persoane fizice (proprietate individual ă sau privat ă) și ale unor persoane
juridice (cooperative, societ ăți de capital) inclusiv ale diferitor întreprinderi și organiza ții
publice. Dac ă au loc particip ări din mai multe țări, se formeaz ă proprietatea mixt ă,
multinațională.
Realitatea economic ă poate atesta existen ța și altor forme de proprietate, care însă
reprezint ă, de fapt, modalit ăți diferite de asociere a formelor men ționate.
Totalitatea formelor de proprietate ap ărute în concordan ță cu legile obiective, s înt
compatibile. Criteriul esen țial al compatibilit ății și al modific ării raporturilor dintre ele
constă în sporirea eficien ței economice și în perfecționarea aparatului tehnic de produc ție al
societății. În același timp, pluralismul formelor de proprietate genereaz ă competi ția dintre
ele. Aceasta în sensul c ă fiecare unitate economic ă, indiferent de forma de proprietate, ia
parte la procesul concuren țial general.
17 3.
Particularit ățile privatiz ării în Republica Moldova
În Republica Moldova a demarat procesul de privatizare propriu-zis, c înd în virtutea
legii “Cu privire la privatizare” s înt distribuite și puse în aplicare conform destina ției lor
bonurile patrimoniale. Însăși esența privatiz ării ca proces de înstrăinare a bunurilor statului în
proprietatea cet ățenilor și asociațiilor lor, efectuat de c ătre organele puterii de stat. Au fost
adoptate trei programe de privatizare:
1) 1994 – privatizarea contra bonurilor patrimoniale;
2) 1995-1996 – privatizarea mixt ă contra bonurilor patrimoniale și mijloacelor
bănești;
3) 1997 – privatizarea contra bani.
Inițiativa și rolul decisiv în efectuarea procesului de privatizare îi aparține statului.
Privatizarea patrimoniului economic al țării la ini țiativa statului ne vorbe ște de faptul c ă
statul își schimb ă programul de activitate economic ă fiind îndreptată spre căutarea noilor c ăi
de avansare a eficacit ății economice în cadrul economiei de pia ță.
Tema 4. INSTITUTELE ECONOMICE ȘI ROLUL STATULUI
ÎN ECONOMIA DE PIA ȚĂ
1. Institutele economice: esen ța și rolul lor în sistema economiei de pia ță.
Cheltuielile tranzac ționale.
2. Direcțiile de baz ă ale activit ății economice a statului.
3. Politica social ă a statului în economia de pia ță.
4. Reglementarea de stat a economiei în viziunea concep țiilor keynisiane și
neoconservative.
1.
Institutele economice: esen ța și rolul lor în sistema economiei de pia ță. Cheltuielile
tranzacționale
În dezvoltarea economiei de pia ță un rol important îl au institutele economice și
statul. Institutele au fost constituite de c ătre oameni cu scopul asigur ării ordinii și înlăturării
incertitudinii. Institutele s înt atît formale (constitu ția, legisla ția, drepturile de proprietate), c ît
și neformale (tradiții, obiceiuri, codul de comportament). Astfel de institute, împreună cu
limitele standarde primite în economie, definesc diferite alternative, costurile produc ției și
18 schimbului corespunz ător și rentabilitatea și posibilitatea de a atrage în activitatea
economic ă. Dj. Nait consider ă că “institutele s înt un complet de reguli, ce structureaz ă
relațiile sociale într-un mod deosebit și pe care trebuie s ă le cunoasc ă toți membrii societ ății
date”.
Institutele formale adesea se constituie, pentru a servi interesele celora, ce controleaz ă
schimbările în economia de pia ță. Legile formale se pot schimba repede, însă regulile
neformale se schimb ă foarte lent.
Pentru a înțelege leg ătura dintre institutele economice și eficien ța productiv ă e
important conceptul de cheltuieli tranzac ționale. Cheltuielile tranzac ționale sînt legate nu cu
însuși procesul de produc ție, dar cu cheltuielile ce-l însoțesc: căutarea informa ției despre
prețuri, despre concuren ți, întocmirea contractelor gospod ărești, controlul asupra îndeplinirii
lor ș.a.
2.
Direcțiile de baz ă ale activit ății economice a statului
În economia de pia ță statul și structurile sale iau asupra sa îndeplinirea func țiilor, care
nu e în stare să le îndeplineasc ă însăși piața:
1) asigurarea cadrului juridic de func ționare a mecanismului de pia ță;
2) produc ția bunurilor publice;
3) protec ția popula ției de efectele negative ale activit ății economice;
4) redistribuirea veniturilor;
5) asigurarea cre șterii economice și stabilizarea economiei în condițiile de criz ă.
Prima func ție constă în apărarea drepturilor produc ătorilor și consumatorilor. Mai
întîi de toate, trebuie s ă fie asigurat dreptul de proprietate. O mare importan ță o are legea
despre ap ărarea drepturilor consumatorului pentru a-i proteja de produc ție falsificat ă și
necalitativ ă.
Producerea bunurilor publice îi aparține statului deoarece ea nu întotdeauna este
rentabilă. Statul își ia asupra sa produc ția pentru ap ărare, sus ținerea organelor de drept,
susținerea obiectelor din sfera social ă.
Protecția popula ției de la efectele externe negative ale economiei cuprinde:
a) aplicarea m ăsurilor administrative c ătre agenții, care produc efecte negative;
b) folosirea m ăsurilor indirecte: impozitarea suplimentar ă a celor vinova ți.
19 Redistribuirea veniturilor este un instrument principal pentru acordarea ajutorului
social p ăturilor vulnerabile ale popula ției. Statul prin intermediul impozit ării asigur ă
pensionarii, șomerii, familiile cu mul ți copii și alte categorii.
Statul intervine în economie prin dou ă grupe de metode: administrative și economice.
1) Metodele administrative influențează sistemul reproduc ției sociale prin intermediul
actelor normative și de comand ă, legilor, ordinelor, instruc țiunilor, directivelor.
2) Metodele economice – politica fiscal ă și financiar-creditar ă, reglarea veniturilor și
cheltuielilor guvernamentale ș.a.
Dar reglarea de stat trebuie s ă fie în anumite limite, specifice pentru fiecare situa ție
economic ă concretă.
3.
Politica social ă a statului în economia de pia ță
E evident faptul, c ă oamenii nu pot avea venituri identice. Cauzele inegalit ății în
venituri s înt următoarele:
1) Diferen ța în capacit ățile individuale.
2) Diferen ța în calificare și experien ță.
3) Diferen ța în capacitatea de a lucra în condiții deosebite.
4) Diferen ța în proprietate.
Nivelul de diferen țiere în venituri se prezint ă cu ajutorul curbei lui Loren ț
La împărțirea suprafe ței figurii OABCDE la suprafa ța triunghiului OFE, se ob ține
indicatorul, ce arat ă nivelul inegalit ății în distribuirea veniturilor. Acest indicator se nume ște
coeficientul Djini (cu c ît e mai mare indicatorul – cu at ît inegalitatea e mai mare).
20 Creșterea inegalit ății în venituri implic ă apariția problemei s ărăciei. Anume minimul
de existen ță este limita dup ă care se începe sărăcirea popula ției.
Protecția social ă este sistema de m ăsuri de protec ție contra s ărăciei economice și
degradării sociale a oric ărui cetățean al țării în rezultatul pierderii sau reducerii bru ște a
veniturilor. Obiecte ale protec ției sociale trebuie s ă fie toți indicatorii de baz ă ai nivelului de
viață a omului: veniturile, locuin ța, serviciile, instruirea, medicina. Formele concrete de
protecție social ă sînt diverse. Garan țiile sociale de baz ă pe care Republica Moldova le
asigură populației sînt:
• Salariul minim pe economie.
• Pensiile.
• Indemniza țiile pentru copii.
• Burse pentru studen ți.
• Indexarea veniturilor în cazul infla ției.
• Compensarea pierderilor de la calamit ățile stihiinice.
• Indemniza țiile de șomaj.
• Asigurarea medical ă.
• Protecția muncii.
4.
Reglementarea de stat a economiei în viziunea concep țiilor keynisiane și
neoconservative
Teoria contemporan ă despre stat este reprezentat ă în principal de dou ă curente
economice: neoclasic și keynisian. Teoria keynsian ă își pune scopul de control și reglare a
cererii totale, ca ea s ă corespund ă ofertei totale, prin asigurarea ocupa ției înalte a popula ției.
Acest curent consider ă că numai mecanismul de pia ță nu e în stare de a asigura cre șterea
economic ă stabilă și ocupația totală, anume de aceasta e necesar ă interven ția statului.
În anii ‘70-80 ai secolului al XX-lea curentul keynisian a fost supus criticii de c ătre
reprezentan ții curentului neoconservativ, care s-au opus ideii de reglare statal ă, alternativa
văzînd-o în concuren ță și liberă activitate.
21
Tema 5. ESENȚA, STRUCTURA ȘI INFRASTRUCTURA
PIEȚEI
1. Esența, concep țiile și funcțiile pieței. Tipologia pie ței.
2. Mecanismul pie ței și elementele lui. Curbele cererii și ofertei. Modific ările în
cerere și ofertă.
3. Concuren ța: esența, formele, mecanismul.
4. Teoria pre țului. Modalit ățile și metodele reglement ării prețurilor.
1.
Esența, concep țiile și funcțiile pieței. Tipologia pie ței
Piața este una din componentele strict necesare ale gospod ăriei de m ărfuri și
reprezint ă baza produc ției de m ărfuri. Necesitatea obiectiv ă în apariția piețelor este
condiționată de:
1) diviziunea social ă a muncii;
2) izolarea economic ă a subiec ților pieței care este determinat ă de diversitatea
formelor de proprietate;
3) legătura strînsă a economiei na ționale cu economia mondial ă prin comer țul
exterior;
4) pentru a efectua cre șterea economic ă într-o economie na țională e necesar de a ie și
pe piața mondial ă.
Odată cu apari ția forței de munc ă a omului în calitate de marf ă, piața capătă un
caracter general și relațiile de pia ță apar în toate patru faze ale reproduc ției sociale. No țiunea
de piață include în sine urm ătoarea lămurire: pia ța este un element de reproduc ție a
produsului social și o form ă de realizare și de mișcare a p ărților componente ale lui. În
timpul actual pia ța este cercetat ă în calitate de un tip anumit de rela ții gospod ărești care au
loc între subiec ții de gospod ărire. Aceasta este condi ția de baz ă a funcționării eficiente și
stabile a oric ărui sistem economic.
În dependen ță de importan ța și realizarea în practic ă a legăturilor directe și indirecte
în funcționarea economiei pia ța poate fi determinat ă ca o form ă de armonizare social ă a
economiei, din care rezult ă determinarea tipului de sistem economic existent în societatea
dată. Deci, pia ța include în sine: a) rela țiile de v înzare-cump ărare; b) rela țiile social-
22 economice; c) rela țiile organizatorico-economice. Ajungem la concluzia c ă în sistemul
economic pia ța se manifest ă ca un subsistem independent.
Piața reprezint ă o categorie economic ă, care este str îns legată de schimb, circula ție,
comerț și serviciile comerciale. Putem spune c ă piața exprim ă relațiile economice ce apar
între oameni în procesul mi șcării mărfurilor.
Esența relațiilor de pia ță poate fi manifestat ă prin trăsăturile de baz ă ale ei:
1) recuperarea cheltuielilor materiale ale produc ătorilor și vînzătorilor și obținerea
profitului;
2) satisfacerea cerin țelor consumatorilor prin crearea unui anumit volum al ofertei
mărfare.
Funcțiile pe care pia ța le îndepline ște în economie s înt următoarele:
8Menținerea echilibrului dintre cerere și ofertă după volum și după structur ă
(corespunderea dintre produc ție și consum). Aceast ă funcție de determinare și reglementare a
proporțiilor piața o realizeaz ă prin mecanismul oscil ării prețurilor în baza legii cererii și
ofertei.
8Piața determin ă mărimea echivalent ă a mărfii necesare pentru realizarea schi mbului
mărfii. Prin urmare, pia ța compar ă cheltuielile individuale ale muncii necesare pentru
producerea m ărfurilor cu cheltuieli sociale.
8Piața realizeaz ă o stimulare economic ă a procesului eficien ței de produc ție,
impunînd produc ătorii de a produce cantitatea necesar ă de mărfuri, cu cheltuieli minimale și
obținerea profitului necesar. Pia ța stimuleaz ă dezvoltarea progresului tehnico -științific.
8Prin intermediul pie ței se asigur ă o dezvoltare propor țională a diferitor regiuni,
gospodării, teritorii economice na ționale în condițiile aprofund ării diviziunii sociale a
muncii și realizarea procesului integra țional în economie.
8În baza compar ării venitului consumatorilor cu cererea pe care ei o prezint ă pe
piață are loc asigurarea eficien ței consumului.
Istoria dezvolt ării economiei pe pia ță cunoaște următoarele tipuri ale pie ței:
1) piața nedezvoltat ă;
2) piața liberă;
3) piața reglementat ă;
4) piața deformat ă.
Piața nedezvoltat ă se caracterizeaz ă prin caracterul stihiinic al rela țiilor de pia ță care
se realizeaz ă mai mult sub form ă de schimb prin troc.
23 Piața liber ă se caracterizeaz ă prin trăsăturile: 1) num ăr nelimitat de subiec ți ai
relațiilor de pia ță și dezvoltarea concuren ței libere între ei; 2) accesul absolut liber a tuturor
membrilor societ ății la orice tip de activitate economic ă; 3) toți membrii societ ății au acces la
informațiile economice ale pie ței.
Piața reglementat ă este rezultatul dezvolt ării civiliza ției umane c înd statul, prin
activitatea sa, încearcă să limiteze ac țiunile consecin țelor negative ale pie ței libere. Problema
de bază în acest tip de pia ță este de a g ăsi combinarea optim ă între reglementarea de c ătre
stat și autoregularea de pia ță.
Piața deformat ă poate ap ărea în cazul în care amestecul statului e prea mare.
Din defini ția pieței putem face concluzia c ă piața e un sistem integral, caracteristica
căruia poate fi prezentat ă prin structura pie ței și infrastructurii ei. Pentru a determina
structura pie ței se utilizeaz ă diferite criterii:
I. După obiectul rela țiilor de piață există următoarea structur ă a pieței:
1) piața mărfurilor și serviciilor;
2) piața forței de munc ă;
3) piața fondului locativ;
4) piața investi țiilor;
5) piața monetar ă și valutară;
6) piața hîrtiilor de valoare;
7) piața inovațiilor;
8) piața serviciilor informa ționale.
II. După subiect :
1) piața consumatorilor (oferta este mai mic ă decît cererea);
2) piața produc ătorilor (cererea este mai mic ă decît oferta);
3) piața intermediarilor în comerț.
III. După așezarea geografic ă:
1) piața locală;
2) piața regional ă;
3) piața națională;
4) piața mondial ă.
Fiecare tip al pie ței, necătînd la criteriul de determinare a lui, cere prezen ța unei
infrastructuri de pia ță bine dezvoltate, care constituie fundamentul sau construc ția intern ă a
sistemului economic.
24 Infrastructura pie ței reprezint ă totalitatea institu țiilor, întreprinderilor care deservesc
piața și îndeplinesc anumite func ții cu scopul asigur ării activit ății economice ale
mecanismului pie ței.
Elementele de baz ă ale infrastructurii s înt:
• bursele (m ărfare, valutare, de valori);
• licitațiile, expozi țiile;
• sistemul creditar și bancar-comercial;
• tehnologiile informa ționale și mijloacele de comunicare;
• sistemul fiscal și inspecția fiscală;
• sistemul de asigurare;
• agențiile de reclam ă, de informa ție mass-media;
• sistemul vamal;
• companii de audit și consulting.
2.
Mecanismul pie ței și elementele lui. Curbele cererii și ofertei.
Modificările în cerere și ofertă
Cererea și oferta fac parte din mecanismul de func ționare a pie ței în sistemul
economiei de schimb. Cererea este o categorie economic ă specific ă care se bazeaz ă pe
categoriile generale “necesit ăți” și apare în condițiile specifice de existen ță a relațiilor de
piață. Însă cererea în economia de schimb prezint ă numai acea parte din necesit ăți care este
asigurată cu veniturile b ănești ale individului. Aceast ă cerere se nume ște cerere solvabil ă și
reprezint ă acea cantitate de bunuri care este cerut ă de către individ la un anumit nivel al
prețului. Între cererea și prețul bunului exist ă legături tipice, constante, carte se manifest ă
prin acțiunea legii generale a cererii. Ac țiunea acestei legi poate fi prezentat ă tabelar și
grafic.
D D
mărit D
micșor
200 400 600 200
150 600 800 400
100 800 1000 600
50 1000 1200 800
Curba are o înclinație negativ ă care ne explic ă dependen ța invers propor țională între
cantitatea cerut ă și prețul mărfii. Cantitatea cerut ă, conform legii generale a cererii poate să
25 se modifice sub influen ța schimb ărilor ce au loc în prețul bunului. Aceste schimb ări se
numesc cantitative în volumul cererii, ceea ce grafic se prezint ă prin deplasarea unui anumit
punct pe curba cererii. Deplasarea punctului A în jos pe curba cererii se nume ște extinderea
cererii și, invers, deplasarea punctului A în sus și spre stînga se nume ște contrac ția cererii.
Factorii care modific ă cererea la un anumit nivel constant al pre țului se numesc condi țiile
cererii: preferin țele consumatorului, venitul consumatorului, num ărul cump ărătorilor. Sub
influența acestor condi ții au loc modific ări calitative în nivelul cererii, care grafic se prezint ă
prin deplasarea curbei cererii ori spre dreapta, ori spre st înga.
Oferta este o categorie specific ă a economiei de pia ță care are la baz ă categorii
generale – produc ția. Cantitatea de bunuri și servicii oferite de c ătre produc ător la un anumit
nivel al pre țului se nume ște ofertă mărfară. Legăturile cauzale între cantitatea oferit ă și prețul
bunului se manifest ă prin legea general ă a ofertei : între modific ările prețului și modificarea
cantității oferite exist ă o relație direct propor țională.
Sx S1
micș S2
mărit
200 1600 1400 1800
150 1400 1200 1600
100 1200 1000 1400
50 1000 800 1200
Schimbările care au loc în cantitatea oferit ă sub influen ța schimb ării în nivelul
prețului se numesc schimb ări cantitative în ofertă, care se manifest ă sub form ă de extindere
și contrac ție. Apari ția ofertei influen țează un șir de factori – condi țiile ofertei care țin în
principal de modific ările ce au loc în procesul de produc ție: 1) raritatea factorilor de
producție; 2) flexibilitatea și mobilitatea factorilor de produc ție; 3) randamentul factorilor de
producție.
Oferta mai depinde de:
– nivelul costului de produc ție;
– numărul de firme concuren țiale;
– nivelul pre țului la care se v înd celelalte m ărfuri;
– condiții naturale și social-politice.
26 3
Concuren ța: esența, formele, mecanismul
Una din tr ăsăturile de baz ă ale economiei de pia ță este concuren ța în scopul atragerii
de partea lor a clien ților. Concuren ța în economia de pia ță constă în:
a) Satisfacerea intereselor produc ătorilor și consumatorilor, deoarece concuren ța
impune produc ătorul, în scopul ob ținerii unui profit mare, s ă reducă cheltuielile individuale,
să majoreze capitalul, s ă migreze dintr-o ramur ă în alta, ceea ce conduce, în ultimă instanță,
la ridicarea nivelului de trai.
b) Stimularea celor care lucreaz ă și excluderea celor care lucreaz ă prost.
c) Reglarea produc ției de mărfuri și servicii.
Mecanismul de pre țuri, legea cererii și ofertei, concuren ța fac posibil ă producerea
numai a lucr ărilor necesare cu cheltuieli minime și cu eficien ță maximă.
Pe de o parte, concuren ța favorizeaz ă extinderea produc ției, acumularea, aplicarea în
producție a descoperirilor tehnico- științifice, iar, pe de alt ă parte, concuren ța frînează sau
împiedică aceste procese, conduce la ciocniri de interese, conflicte. Concuren ța desemneaz ă
o anumit ă structur ă de piață numită și structur ă concuren țială, în funcție de num ărul și
puterea agen ților economici participan ți la schimb; gradul de diferen țiere a produselor;
posibilitățile de intrare într-o ramur ă de activitate, grad de cunoa ștere a elementelor pie ței.
În mecanismul de pia ță al luptei de concuren ță există două forme de manifestare a ei:
concuren ța înăuntru unei ramuri și concuren ța interramural ă.
1) Concuren ța înăuntru unei ramuri se desf ășoară între produc ători cu scopul ob ținerii
supraprodusului. În baza realiz ării progresului tehnico- științific la unii produc ători costurile
de produc ție se mic șorează esențial comparativ cu costurile altor produc ători. De aici apare
posibilitatea s ă micșoreze pre țul de vînzare a m ărfii, mai mic dec ît prețul de pia ță și de a
obține în rezultat un supraprofit. Consecin ță a acestei forme de concuren ță este dezvoltarea
progresului tehnico- științific, ridicarea productivit ății muncii, perfec ționarea calit ății muncii.
2) Concuren ța interramural ă se realizeaz ă cu scopul investirii avantajoase a
capitalului în procesul de produc ție. Unicul motiv care impune pe produc ător să investeasc ă
capital în diferite sfere de activitate este profitul. Mecanismul de concuren ță se bazeaz ă pe
“turnarea de capital” din ramurile cu o rat ă a profitului mic ă în cele cu rata profitului mai
mare. Rezultatul acestei forme de concuren ță este apari ția în economie a ratei medii a
profitului și acționează legea conform c ăreia pe aceea și sumă de capital investit ă în orice
ramură economic ă revine aceea și rată medie a profitului.
27 În dependen ță de structura concuren țială, concuren ța poate fi perfectă și imperfect ă.
Concuren ța perfect ă presupune urm ătoarea situa ție: toți vînzătorii țși vînd toată producția la
prețul pieței, iar to ți cumpărătorii pot cump ăra la pre țul pieței atît cît doresc, f ără a influen ța
piața. Deci, concuren ța perfect ă presupune existen ța unui mare num ăr de cump ărători și
vînzători pe pia ță. Concuren ța perfect ă are urm ătoarele tr ăsături principale:
1) apariția pe pia ță a unui num ăr mare de v înzători și cumpărători, de valoare și
putere de cump ărare aproximativ egal ă;
2) produsele s ă fie omogene, pentru ca cump ărătorului s ă-i fie indiferent de la ce
producător obține produsul;
3) plata s ă fie fluid ă, cînd cump ărătorii pot în mod liber s ă-și aleagă furnizorii, iar
producătorii pot în mod liber s ă intre sau s ă iasă dintr-o pia ță anume;
4) mobilitate perfect ă a factorilor de produc ție, condi ție ce presupune ca factorii de
producție să fie orienta ți spre utiliz ări unde se asigur ă cel mai mare profit posibil;
5) transparen ță a pieței, cînd toți agenții economici sunt perfect informa ți cu privire la
cantitățile de mărfuri oferite și cerute, la calitatea și prețurile bunurilor.
Concuren ța e considerat ă perfectă numai în cazul c înd toți acești factori sunt prezen ți
în mod simultan. Dac ă cel puțin unul din ei lipse ște, atunci concuren ța e numit ă imperfect ă.
În realitate concuren ță perfectă nu exist ă, dar ea poate servi drept model teoretic de analiz ă a
mecanismului pie ței concurente.
Concuren ța imperfect ă desemneaz ă acea situa ție de pe pia ță, cînd vînzătorii și
cumpărătorii pot influen ța raportul dintre cererea și oferta de m ărfuri, nivelurile de pre țuri în
intenția de a ob ține profituri mari și stabile. Concuren ța imperfect ă se manifest ă în două
forme principale: concuren ță monopolist ă și oligopolul .
Concuren ța monopolist ă presupune existen ța mai multor produc ători, care de țin însă o
pondere mai mic ă pe piață, produsele s înt diverse, exist ă restricții la intrarea în ramură și se
efectueaz ă un anumit control asupra pre țurilor. Concuren ța monopolist ă are urm ătoarele
trăsături:
• diferențierea produsului provenit din interesul fiec ărui produc ător și imprimarea
unor particularit ăți superioare, în compara ție cu cele ale altor produc ători;
• existența unui num ăr de produc ători, deciziile c ărora nu ar influen ța asupra altor
producători în luarea deciziilor.
Oligopolul este o form ă de concuren ță imperfect ă, ce cuprinde un num ăr limitat de
producători, care de țin o parte important ă din piață, dar care întîlnesc greut ăți la intrarea în
28 ramură și la controlul general al pre țurilor. În oligopol fiecare produc ător poate fixa
cantitatea de produse puse în vînzare, dar pre țul de vînzare și profitul fiec ăruia depind de
deciziile celorlal ți produc ători. Oligopolist poate fi considerat orice produc ător, produsele
căruia nu s înt diferen țiate. Ace ști oligopoli ști activeaz ă în diverse ramuri de baz ă ale
industriei, produsele c ăreia sînt mai mult sau mai pu țin omogene, iar unit ățile economice s înt
gigantice. Reie șind din num ărul de produc ători ce se afl ă pe o anumit ă piață, putem vorbi de
duopol (doi produc ători și mai mul ți consumatori); oligopson (număr restrîns de cump ărători
și număr mare de produc ători); duopson (doi cump ărători și mulți produc ători); oligopol
bilateral (pe pia ță număr mic de produc ători și consumatori) și oligopol propriu zis (pe piață
sînt mai mult de doi produc ători).
Oligopolurile propriu zise pot fi concentrate și antagoniste .
Oligopolurile concentrare s înt organizate în cartel, trust, concern și conglomerat, unde
producătorii se înțeleg asupra pre țurilor și pieței de desfacere.
Oligopolurile antagoniste se afl ă într-o concuren ță continuă atît prin jocul de pre țuri,
cît și prin schimb ări de caracteristici ale produsului.
În practica economic ă concuren ța imperfect ă poate să se manifeste prin dou ă metode:
1) concuren ța prețurilor;
2) concuren ța în afara pre țurilor: reclama, deservire ad ăugătoare a cump ărătorului,
diversitatea formelor de realizare a produsului, calitatea produsului, ambalajul ș.a.
4.
Teoria pre țului. Modalit ățile și metodele reglement ării prețurilor
În istoria g îndirii economice conceptul referitor la pre țul bunului a fost prezentat în
diferite școli și curente economice în moduri diferite:
1) la baza determin ării prețului mărfii stă cantitatea de munc ă cheltuit ă pentru a-l
produce; la baza pre țului stă teoria de munc ă a valorii m ărfii;
2) prețul bunului depinde de utilizarea marginal ă a bunului consumat, care se
determin ă în mod individual, reie șind din nivelul de satisfacere a cerin țelor consumatorilor,
determinarea pre țului mai mult se bazeaz ă pe aprecierea psihologic ă a omului;
3) conceptul determin ării prețului pe baza costurilor de produc ție;
4) conceptul pre țului de echilibru, format pe baza modific ărilor ce au loc în cerere și
ofertă.
29 În timpul actual firma, de obicei, utilizeaz ă în determinarea nivelului pre țului acel
concept care îi dă posibilitate s ă-și realizeze scopurile finale. În cazul c înd prețul devine o
variabilă dependent ă, iar cererea și oferta s înt variabile independente în teoria economic ă
este vorba de ac țiunea legii generale a cererii și ofertei. Esen ța: prețul unui bun depinde de
raportul dintre cererea și oferta pentru acest bun, care apare în piață într-o anumit ă perioadă
de timp.
Acțiunea legii generale a cererii și ofertei poate fi analizat ă din punctul de vedere al
perioadei de timp în care ea se petrece:
1) Perioada scurt ă de timp : se presupune c ă oferta în aceast ă perioad ă rămîne
neschimbat ă, iar cererea poate s ă se schimbe în ambele direc ții. Prețul care apare la
intersecția curbei cererii și ofertei în aceast ă perioad ă se nume ște prețul de echilibru sau
prețul de pia ță. Nivelul lui satisface, de obicei, at ît interesele produc ătorilor, c ît și interesele
consumatorilor.
Punctul de intersec ție a curbelor cererii și ofertei se nume ște punctul de echilibru al
pieței, iar cantitatea cerut ă și oferită în acest punct se nume ște cantitate de echilibru.
De obicei, oferta în perioada scurt ă de timp este perfect inelastic ă cererea, însă, se
schimbă permanent. Schimb ările cererii provoac ă schimbări în nivelul pre țului în aceeași
direcție. În această perioadă echilibrul pie ței are caracter static.
2) Perioada lung ă de timp . În această perioadă deosebim:
a) perioadă scurtă de timp;
b) perioada pie ței;
c) perioada lung ă de timp.
În perioadele a și b prețul depinde de schimb ările ce au loc în cerere, iar în perioada
scurtă atît cererea, c ît și oferta au posibilitatea de a se schimba. Ca rezultat apare o infinitate
de situații de echilibru al pie ței și, respectiv, apar diferite nivele ale pre țului de echilibru.
De aceea în perioada lung ă de timp echilibrul pie ței are caracter dinamic, iar pre țul se
numește preț normal.
30
În economia de pia ță în afară de factorii obiectivi care influen țează apariția procesului
economic, apar un șir de factori subiectivi și, în primul r înd, activitatea statului. De aceea
deseori rolul regulator al cererii și ofertei în practica economic ă este substituit prin deciziile
statului în stabilirea pre țurilor. În rezultat în economie apar pre țurile: 1) maximale și 2)
minimale.
Prețurile maximale, de obicei, s înt fixate de c ătre stat la nivel mai mic dec ît prețul de
echilibru.
În cazul pre țurilor maximale cantitatea cerut ă (Q d) este mai mare dec ît cantitatea
oferită (Q s) și în economie apare deficit m ărfar.
Qd > Q s = deficit m ărfar
Consecin țele: 1) apari ția pieței negre; 2) fenomenul de specul ă; 3) sistem de
repartizare al m ărfii prin cartele; 4) fondarea limitat ă a resurselor economice.
Prețurile minimale s înt mai mari ca pre țul de echilibru, cantitatea oferit ă este mai
mare ca cea cerut ă, în rezultat apare excesul de bunuri.
Consecin țe:
1) apare supraproduc ția;
2) cresc stocurile m ărfare;
31 3) marfa își pierde calitatea sa;
4) criza economic ă de supraproduc ție.
De obicei, pre țul minimal se fixeaz ă la produsele agricole cu scopul de stimula
producția și a mări profiturile întreprinz ătorilor din aceast ă sferă. Prețurile minimale utilizate
în agricultur ă sînt o form ă de plătire a subsidiilor care se utilizeaz ă de către stat.
Tema 6. TEORIILE ECONOMICE ALE M ĂRFII ȘI BANILOR
1. Caracteristica general ă a schimbului natural și a schimbului monetar.
2. Bunurile economice. Clasificarea și propriet ățile de baz ă: valoarea de schimb și utilitatea.
3. Banii: esen ța, geneza, func țiile și formele.
1.
Caracteristica general ă a schimbului natural și a schimbului monetar
Economia natural ă reprezint ă acea form ă de organizare și desfășurare a activit ății
economice în care nevoile de consum sunt satisf ăcute din rezultatele propriei activit ăți, fără a
se afla la schimb.
Economia natural ă a fost preponderent ă pînă la prima Revolu ție Industrial ă. Astfel, în
secolul al XIV-lea, din toat ă populația regiunii mediteraneene, de aproximativ 60-70 mln.
oameni circa 90% tr ăia din munca p ămîntului, iar 60-70% din produc ție nu ajungeau pe
piață.
Economia natural ă a fost dominant ă în condițiile unui nivel sc ăzut de dezvoltare
economic ă, cu o gam ă restrînsă de trebuin țe, cele elementare fiind preponderente.
Fiecare produc ător avea o activitate diversificat ă, producea o gam ă largă de bunuri.
Fiecare produc ător este izolat din punct de vedere economic de ceilal ți; nivelul
eficienței economice este foarte redus.
Pămîntul constituia principalul factor de produc ție; baza economiei consta în cules,
vînătoare și cultivarea p ămîntului; economie decentralizat ă, în care fiecare comunitate
producea aproape totul de ce avea nevoie.
Economia de schimb desemneaz ă acea form ă de organizare și desfășurare a activit ății
economice în care bunurile se produc în vederea v înzării, obținîndu-se în schimb altele,
32 necesare satisfacerii trebuin țelor. Toate economiile contemporane func ționează ca economii
de schimb.
Caracteristici generale ale economiei de schimb:
• specializarea agen ților economici în obținerea anumitor bunuri;
• autonomia și independen ța economic ă a agenților economici;
• piața este institu ția economic ă centrală;
• monetarizarea economiei;
• legăturile economice dintre agen ți se desf ășoară sub forma tranzac țiilor bilaterale
de piață;
• bunurile economice îmbracă forma de marf ă.
2.
Bunurile economice.
Clasificarea și propriet ățile de baz ă: valoarea de schimb și utilitatea
Diferite școli economice încep analiza rela țiilor economiei de pia ță de la studierea
esenței mărfii și a banilor. Ca rezultat în teoria economic ă există diverse concepte referitor la
bani și marfă. Categoria principal ă în produc ția de mărfuri este categoria marf ă, care istoric
și logic a fost precedat ă de categoria “bun”. Bun – orice obiect, fenomen sau produs al
muncii care satisface o anumit ă necesitate a omului și corespunde cu interesele și scopurile
individului. C înd se studiaz ă bunul, un loc deosebit în acest studiu îl ocupă serviciile, rolul
cărora în ultimul timp a crescut considerabil. Serviciile reprezint ă o activitate ra țională a
omului, rezultatul c ăreia are un efect util cu ajutorul c ăruia sînt satisf ăcute necesit ățile
umane. Bunurile care exist ă în viața economic ă au următoarea clasificare, care se bazeaz ă pe
anumite criterii.
1. Bunurile materiale:
1) Bogățiile naturale (p ămînt, apă).
2) Produsele rezultate din proces de produc ție.
Economistul Marchall include în categoria bunurilor materiale rela țiile cu privire la
însușirea bunurilor materiale (patent, drept de autor).
2. Bunuri nemateriale s înt acele care influen țează asupra dezvolt ării capacit ății fizice
și intelectuale ale omului și se creeaz ă ele în sfera neproductiv ă (învățămînt, cultur ă,
ocrotirea s ănătății).
Se deosebesc dou ă subgrupe ale bunurilor nemateriale.
33 1) Bunuri interne, care-s date omului de c ătre natur ă și el le dezvolt ă în sine dup ă
dorința personal ă (auz muzical, capacitate pentru știință).
2) Bunuri externe, pe care le ofer ă lumea extern ă pentru satisfacerea cerin țelor
(legături de afaceri, reputa ția, imidjul).
În afară de aceste grupe bunurile pot fi analizate în calitate de bunuri directe sau
indirecte; de scurt ă durată sau de lung ă durată; bunuri prezente sau de viitor; bunuri
economice și bunuri neeconomice. Sub bun economic înțelegem orice obiect sau rezultat al
activității economice care poate fi primit într-o cantitate limitat ă comparativ cu cerin țele care
cer să fie satisf ăcute. În legătură cu bunul economic apare problema rarit ății resurselor
economice ceea ce determin ă un comportament deosebit al omului în societate. Bunul
neeconomic este oferit omului de c ătre natur ă fără ca el să depună un anumit efort. Aceste
bunuri se afl ă în natură într-o cantitate nelimitat ă și pot satisface cerin țele umane din plin
(aer, lumina solar ă, apa).
Forma specific ă a bunului economic o reprezint ă Marfa. Marfa are dou ă propriet ăți:
1) proprietatea de a satisface orice cerin ță sau dorin ță a omului – valoarea de consum; 2)
posibilitatea de a se schimba pe alt bun.
Prima proprietate o posed ă orice marf ă, deoarece necesit ățile omului s înt diverse și
metodele de satisfacere a lor variaz ă de la metodele directe (necesitatea în producte
alimentare, îmbrăcăminte) și prin metode indirecte – reflect ă utilizarea în procesul de
consum productiv a diferitor bunuri. În afară de un bun material în calitate de marf ă, pot să
se manifeste și serviciile, care au ni ște trăsături speciale.
Valoarea de consum a serviciilor este lipsit ă de o form ă material ă concretă. Al doilea
moment specific este c ă valoarea de consum a serviciului reprezint ă efectul util care apare
pentru consumator în rezultatul realiz ării procesului de munc ă. Deoarece serviciul n-are o
formă material ă concretă și nu poate fi acumulat nemijlocit, valorile de întrebuin țare a lui se
consumă nemijlocit în momentul realiz ării procesului de produc ție. Valorile de consum
constituie con ținutul bog ăției oricărei națiuni. Valoarea de consum de întrebuin țare are trei
forme de manifestare:
1) forma cantitativ ă;
2) forma natural ă – fiecare bun are forma sa concret ă naturală;
3) forma calitativ ă – reprezint ă gradul utilit ății a valorii de consum sau gradul
corespunderii cu necesit ățile consumatorului.
34 E necesar de deosebit valoarea de întrebuin țare a mărfii de valoarea de întrebuin țare a
bunului creat în gospod ăria natural ă – aceasta reprezint ă valoarea de consum nemijlocit
pentru produc ător, care a produs valoarea de consum a m ărfurilor este destinat pentru
consumul altor oameni (valoare de consum social ă). Aceasta se realizeaz ă prin procesul
schimbului.
Însă diferite bunuri în afară de a proprietatea de a satisface cerin țele umane s înt
capabile s ă intre în consum prin procesul schimbului, ceea ce constituie esen ța valorii de
schimb a m ărfii, prin care se înțelege capacitatea m ărfurilor de a se schimba una pe alta în
anumite propor ții. Reprezentan ții școlii economice clasice și marxiste au elaborat teoria de
muncă a valorii m ărfurilor. Conform acestei teorii o condi ție necesar ă a schimbului era
diversitatea valorilor de întrebuin țare care intrau în schimb. Însă diversitatea valorilor de
întrebuințare cere s ă fie găsit un element comun care s ă se găsească în toate bunurile și să
constituie baza procesului de schimb. Conform teoriei de munc ă acest element este
cheltuielile de munc ă, care și determin ă valoarea de schimb a bunului. Iar aceste cheltuieli de
muncă se măsoară prin timpul de munc ă necesar. În teoria occidental ă la începutul secolului
XX apare alt ă concep ție, conform c ăreia la baza schimbului st ă nu valoarea m ărfii, ci
utilitatea ei. din acest punct de vedere putem eviden ția legătura dintre categoria, valoarea și
utilitatea bunului. Valoarea unui bun (m ărfii) reprezint ă un caz particular de manifestare a
utilității bunului în anumite condi ții istorice concrete. Pe baza unirii esen ței categoriilor de
valoare și utilitate în economie apare teoria utilit ății marginale a bunului (Marchall J.-B.,
Say, Leon Valras). Paralel cu aceast ă teorie apare teoria costurilor (Ricardo, Mac-Kuloh)
care determin ă valoarea m ărfii prin cheltuielile de produc ție. Între aceste teorii exist ă o
interdependen ță strînsă. Pornind în analiza valorii de la categoria cheltuielilor de produc ție
savanții numaidec ît ajung la categoria de utilitate și invers. În timpul actual leg ătura dintre
aceste trei teorii se manifest ă prin teoria pre țului care are la baza sa analiza procesului de
interdependen ță dintre utilitate, cerere și ofertă, cheltuieli de produc ție și prețul bunului.
Marfa economic ă include în sine concomitent no țiunea de bun și cheltuieli. Aceste
calități ale mărfii se manifest ă prin utilitate și raritate. Pentru a procura o marf ă economic ă
individul pl ătește o sum ă de bani, care este pre țul mărfii.
35 3.
Banii: esen ța, geneza, func țiile și formele
În teoria economic ă există diferite concepte științifice referitor la apari ția și esența
banilor. Conven țional aceste concepte pot fi împărțite în două grupe:
1) Concepte evolu ționale – care consider ă că apariția banilor și istoria dezvolt ării lor
este rezultatul diviziunii sociale a muncii, a schimbului și a produc ției de m ărfuri. Ei
consider ă banii ca o marf ă specific ă, care joac ă rolul de echivalent special oficial.
2) Conceptul ra țional – explic ă apariția banilor ca un rezultat al înțelegerii dintre
oameni care au ajuns la concluzia c ă pentru a face schimbul de valori în procesul circula ției
avem nevoie de anumite instrumente speciale.
În timpul actual în ideile unor economi ști occidentali (Pol Samuelson) g ăsim
explicarea psihologico-subiectiv ă a esenței banilor. Ei spun c ă banii s înt un produs al
contractului între oameni. În secolul XX teoria economic ă contemporan î explică esența
banilor, reie șind din func țiile pe care ei le îndeplinesc în economie. Fondatorul acestei teorii
– Djon Hics. El a înaintat teza c ă banii sînt aceia ce se utilizeaz ă sub form ă de bani și
evidențiază funcțiile banilor:
1) măsură a valorii m ărfii;
2) mijloc de circula ție;
3) mijloc de acumulare;
4) mijloc de plat ă.
Funcția banilor ca m ăsură a valorii m ărfii exprim ă capacitatea lor de a comensura
valoarea tuturor m ărfurilor. Ini țial aceast ă funcție o realiza aurul. Însă exprimarea valorii prin
bani este un proces ideal, deoarece pentru a determina valoarea m ărfurilor nu este necesar de
a avea bani în numerar. Aceast ă funcție o îndeplinesc banii ideali. Însă pentru a determina
cantitativ valoarea unei m ărfi se utilizeaz ă funcția tehnic ă a banilor, numit ă masștabul
prețurilor, care reprezint ă o anumit ă cantitate de aur, fixat ă de lege în fiecare unitate
bănească.
În calitate de mijloc de circula ție banii apar în rezultatul dezvolt ării schimbului și
divizării actului de v înzare-cump ărare în două procese independente.
M – B – M
Vînzare/cump ărare
Odată cu apari ția acestei func ții a banilor se începe evolu ția formelor b ănești. Apare
moneda și banii de h îrtie (banii de credit, bani electronici). Aceast ă funcție o îndeplinesc
36 banii neideali (monede din aram ă, argint, h îrtie). Pentru realizarea func ției ca mijloc de
circulație apare problema calcul ării cantit ății de bani necesar ă pentru circula ție. În secolul
XX M. Fridman, A. Marchall au elaborat formula, care arat ă legătura dintre suma pre țurilor
și masa monetar ă.
VQxPM=
M – masa monetei;
V – viteza de rota ție a banilor;
P – prețul;
Q – cantitatea de marf ă în circula ție.
Îndeplinind func ția de măsură a valorii și mijloc de circula ție banii pot fi socoti ți ca
expresie absolut ă a bogăției societ ății, ceea ce îi face să aibă o lichiditate înaltă.
Divizarea circuitului M – B în două acte independente M – B și B – M creeaz ă
posibilitatea și necesitatea de acumulare a banilor. În procesul de circula ție a mărfurilor la
întreprinz ător apare dorin ța de a acumula banii, care au proprietatea de a se transforma
repede în orice alt ă marfă. Acest proces exprim ă funcția banilor sub form ă de tezauzare.
Odată cu dezvoltarea produc ției de mărfuri apare func ția banilor ca mijloc de plat ă în
legătură cu posibilitatea de a realiza marfa în credit. Aceast ă funcție o îndeplinesc banii și în
afara circuitului m ărfar cînd: a) pl ătesc salariul; b) se achit ă conform anumitor obliga țiuni
financiare.
Banii de credit s înt: vexel, cecul și bancnota.
Vecsel – obliga țiune financiar ă scrisă conform anumitor forme strict determinate.
Bancnota – bilete bancare care apar în rezultatul înlocuirii vecselului individual prin vecselul
băncii. Între banii de h îrtie și bancnote exist ă următoarele diferen țe: 1) banii de h îrtie
îndeplinesc func ția de mijloc de circula ție; bancnota – mijloc de plat ă; 2) bancnotele de h îrtie
sînt emise de c ătre stat și acoperă necesitatea în cheltuielile guvernamentale; bancnotele s înt
emise de banca central ă de emisiune pentru acoperirea necesit ăților circuitului m ărfar; 3)
banii de h îrtie nu s înt asigura ți prin aur, iar bancnotele pot fi asigurate prin aur, valut ă
convertibil ă.
Cecurile – un document care con ține indica ția posesorului unui cont bancar de a pl ăti
suma indicat ă persoanei care prezint ă cecul dat.
Toate aceste func ții dacă sînt privite la nivel interna țional exprim ă funcția banilor
mondiali.
37
Tema 7. TEORIILE ANTREPRENORIATULUI ȘI ALE FACTORILOR
DE PRODUC ȚIE
1. Activitatea de antreprenoriat –esen ța și condițiile realiz ării
2. Întreprinderea: sistemul rela țiilor economice realizate în cadrul întreprinderii.
Management și marketing – rolul lor în activitatea firmei.
3. Reproduc ția individual ă: circuitul și rotația resurselor investi ționale ale întreprinderii.
4. Rezultatele economice ale activit ății întreprinderii. Cheltuielile de produc ție și
clasificarea lor
1.
Activitatea de antreprenoriat –esen ța și condițiile realiz ării
Activitatea de antreprenoriat este o tr ăsătură specific ă a economiei de pia ță care se
bazează pe libertatea economic ă a produc ătorului în primul r înd. În orice țară acest tip de
activitate se bazeaz ă pe un șir de legi și acte normative elaborate de guvern. În Moldova
această legislație este alc ătuită din legea despre activitatea de antreprenoriat și întreprindere,
legea despre proprietate, legea despre falimentare ș.a.
Esența activit ății de antreprenoriat constituie procesul de ini țiere și realizare a
procesului de produc ție din numele persoanei pe propriul cont, pe responsabilitatea material ă
și riscul personal cu scopul de a ob ține profit. Obiectul activit ății de antreprenoriat prezint ă
orice tip de activitate gospod ărească care este prev ăzută de lege.
Subiectul activit ății de antreprenoriat este individul, un grup de indivizi sau statul.
Activitatea de antreprenoriat de obicei formal se înregistreaz ă în registre speciale care
sînt duse de Camera de înregistrare. Dup ă înregistrarea întreprinderii firma în cauză primește
codul fiscal al ei și dreptul de a deschide cont în bancă. Registrele dau posibilitate
întreprinz ătorului:
8De a culege informa ții referitoare la num ărul de firme, dimensiunile lor, capitalul
utilizat, volumul produc ției care exist ă în piața respectiv ă.
8De a determina segmentul pie ței neocupat de alte f irme.
8De asigurarea garan ției realiz ării contractelor respective încheiate de c ătre
persoanele în cauză.
8Pentru stat este surs ă de acumulare a datelor statistice necesare pentru a face o
analiză și previziune economic ă.
38 Antreprenorul îndepline ște funcțiile:
• Organizeaz ă procesului de produc ție, înfăptuirea, dirijarea lui, prognoza situa ției
economice a întreprinderii.
• Își asumă funcția de risc care poate contribui la ridicarea profitului întreprinderii.
• Exercită funcția de inovator în produc ție, aplică metode noi și tehnologii noi.
Antreprenoriatul are urm ătoarele obliga ții: să respecte regulile pie ței în condițiile
liberei concuren țe, drepturile, interesele legitime ale consumatorului; s ă asigure calitatea
convenit ă a mărfurilor fabricate.
Subiecții activității de antreprenoriat s înt:
8Un individ (cet ățean al țării sau orice alt cet ățean străin).
8Un grup de indivizi.
8Statul.
Formele activit ății de antreprenoriat:
– individual ă;
– colectivă sau de grup;
– de stat.
Trăsătura specific ă a propriet ății de antreprenoriat este realizarea ei folosind diferite
inovații, invenții și raționalizări ale progresului tehnico- științific.
2.
Întreprinderea: sistemul rela țiilor economice realizate în cadrul întreprinderii.
Management și marketing – rolul lor în activitatea firmei
Orice activitate de antreprenoriat se desf ășoară în cadrul întreprinderii. Întreprinderea
este un sistem relativ izolat de rela ții social-economice și tehnologice care se manifest ă sub
formă de produc ător al bunurilor și serviciilor. Rela țiile social-economice apar în cadrul
întreprinderii în legătură cu angajarea for ței de munc ă la lucru și remunerarea ei. în legătură
cu unirea for ței de munc ă, cu mijloacele de produc ție în procesul muncii, cu privire la
crearea condi țiilor de munc ă în legătură cu ridicarea productivit ății muncii cu privire la
crearea condi țiilor de trai și de odihn ă al lucrătorilor.
Relațiile tehnologice apar între lucr ătorii unei întreprinderi în dependen ță de
efectuarea procesului tehnologic de produc ție. Aceste rela ții sînt dictate de specializarea și
calificarea lucr ătorilor. Întreprinderea devine relativ izolat ă reieșind din urm ătoarele cauze:
39 8Libertatea formelor de produc ție face ca orice întreprindere s ă decidă de sine
stătător ce, cum, de ce calitate, cantitate și preț să producă marfă.
8Sistemul de gospod ărire în care intr ă întreprinderea într-o economie na țională
reprezint ă un tot întreg, de aceea rezultatele activit ății unei întreprinderi depinde de
rezultatele activit ății unei altor întreprinderi (legea dintre furnizorii și consumatorii factorilor
de produc ție)
Întreprinderile se clasific ă, reieșind din urm ătoarele criterii:
iTipul procesului de produc ție care se desf ășoară în cadrul întreprinderilor. Aici
deosebim întreprinderi care apar țin diferitor ramuri ale economiei:
– industriale;
– agricole;
– de comer ț;
– de transport ș.a.
iDupă dimensiunile întreprinderilor (num ărul angaja ților, volumul capitalului
utilizat) deosebim:
– întreprinderi mici;
– întreprinderii medii;
– întreprinderi mari;
– întreprinderi foarte mari.
iDupă forma de propr ietate avem formele organizatorico-juridice de activitate ale
antreprenoriatului:
– întreprindere individual ă;
– întreprindere privat ă;
– întreprindere în arendă;
– întreprindere mixt ă;
– întreprindere de stat;
– întreprindere municipal ă;
– societate pe ac țiuni;
– societăți cu răspundere limitat ă;
– cooperative.
Fiecare din aceste întreprinderi se deosebesc dup ă forma de organizare a procesului
de produc ție, de planificare a lui; de conducere și de control.
40 Specificul în funcționarea și organizarea diferitor forme ale activit ății de
antreprenoriat și întreprindere. În fiecare întreprindere are loc realizarea procesului de
producție cu ajutorul factorilor de produc ție. Exist ă: a) factori de produc ție materiali
(pămîntul și capitalul); b) factori de produc ție umani (munca, abilitatea de antreprenoriat).
În secolul al XX-lea una din problemele de baz ă devine procesul de realizare a
mărfurilor pe pia ță. Atunci și apare teoria de marketing , teorie care se ocup ă cu toate
procesele prin care trece marfa în sfera de circula ție. Marketingul este o activitate specific ă a
indivizilor care presupune satisfacerea cerin țelor consumatorului prin intermediul pie ței.
Există următoarele principii ale marketingului.
8Cunoașterea pie ței, adică cercetarea cerin țelor consumatorilor, a ofertei de pia ță,
nivelul pre țului, calitatea m ărfii, metodele de distribuire a bunurilor.
8Acomodarea la condi țiile schimb ătoare ale pie ței. Aceast ă acomodare se face în
dependen ță de schimb ările care au loc în conjunctura pie ței.
8Influența asupra pie ței – crearea cererii, men ținerea ei, schimbarea ei prin
intermediul publicit ății.
Tactica de marketing prevede o totalitate de metode și procedee pe care le utilizeaz ă
întreprinderea într-o anumit ă perioadă de timp pe pia ță.
De obicei, tactica de marketing depinde mult de schimbarea cererii consumatorilor și
este îndreptată spre crearea, men ținerea, stabilizarea sau lichidarea cererii.
Asupra tacticii de marketing influen țează informa ția cu privire la ciclul de via ță al
mărfurilor. Deosebim urm ătoarele faze ale ciclului de via ță al mărfii:
iPerioada zero în cadrul c ăreia se face proiectarea m ărfii și apar primele exemplare
de marfă și se studiaz ă cererea consumatorilor.
iPerioada de lansare a mărfii pe pia ță – oferta de marf ă nu este prea mare, pre țul se
află la nivelul pre țului de producere și are loc reclama intensiv ă a mărfii.
iFaza de cre ștere – oferta se m ărește, crește prețul; cresc profiturile și se face
intensiv reclama.
iPerioada de maturitate – oferta se opre ște la un anumit nivel optimal, pre țul se
stabilizeaz ă și profiturile cresc, dar cu un tempou mai lent. Se începe perfec ționarea m ărfii și
se efectueaz ă o reclam ă de menținere.
iPerioada declinului – cererea consumatorilor se mic șorează brusc, scade pre țul, se
micșorează profiturile; se mic șorează oferta, se perfec ționează calitatea m ărfii, se introduc
servicii suplimentare, se face reclam ă intensiv ă.
41 Strategia de marketing este realizarea scopului final, adic ă satisfacerea cererii
consumatorului.
Managementul este o știință care include analiza mediului social și cultural pentru a
asigura concordan ța dintre metodele utilizate în atingerea obiectivelor organiza ției și
valorilor societ ății respective.
Ca funcție managementul define ște grupul de oameni responsabili în direcționarea
unei organiza ții.
Există următoarele func ții:
8Previziunea – ansamblul proceselor de munc ă prin intermediul c ărora se determin ă
principalele obiective ale firmei, precum și resursele și principalele mijloace necesare pentru
realizarea lor.
8Organizarea – ansamblul proceselor de conducere prin intermediul c ărora se
divizează activitatea, stabilindu-se sarcini corespunz ătoare. Organizarea presupune gruparea
după criteriul de func ționalitate și eficiență a sarcinilor și delegarea responsabililor necesar ă
pentru îndeplinirea lor.
8Coordonarea – ansamblul proceselor de munc ă prin care se armonizeaz ă deciziile
și acțiunile personalului firmei și ale subsistemelor sale în cadrul previziunii și sistemului
organizatoric stabilite anterior.
8Antrenarea – cuprinde ansamblul proceselor de munc ă prin care se determin ă ca
personalul firmei s ă contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor previzionale pe baza
luării în considerare a factorilor care îl motiveaz ă.
8Controlul – ansamblul proceselor prin care performan țele firmei, subsistemul și
componentele acestuia s înt măsurate și comparate cu obiectivele și standardele stabilite
inițial în vederea elimin ării deficien țelor constatate.
3.
Reproduc ția individual ă:
circuitul și rotația resurselor investi ționale ale întreprinderii.
În cadrul unei întreprinderi capitalul se afl ă într-o mi șcare permanent ă, trecînd
consecutiv prin trei stadii și transform îndu-se din form ă bănească, cu care își începe circuitul,
în mijloace de produc ție; apoi în bunuri finite, în marfă, care, fiind realizat ă, se transform ă
din nou în bani. Astfel, stabiile prin care trece capitalul în mișcarea sa s înt: 1)
42 aprovizionarea; 2) produc ția; 3) desfacerea. La fiecare stadiu capitalul “ îmbracă” o form ă
specială:
I – bani (B);
II – capital productiv (P);
III – marf ă (M).
Folosind simbolurile prezentate mai sus, mi șcarea capitalului poate fi reprezentat ă în
felul urm ător:
B – M … P … M – B1,
unde B1 sînt banii investi ți inițial și surplusul de bani însușit sub form ă de profit, dob îndă,
rentă.
Deci, reproduc ție individual ă constă în mișcarea permanent ă, sub form ă de circuit a
capitalului întreprinderii.
4.
Rezultatele economice ale activit ății întreprinderii.
Cheltuielile de produc ție și clasificarea lor
Costul de produc ție reprezint ă totalitatea cheltuielilor pe care produc ătorul le
efectueaz ă pentru fabricarea și vînzarea bunurilor economice.
Structura costului de produc ție cuprinde o întreagă varietate de cheltuieli, care pot fi
grupate dup ă natura lor, în trei mari categorii:
• cheltuieli materiale;
• cheltuieli de munc ă;
• cheltuieli generale.
Costul contabil cuprinde cheltuielile pe care le face întreprinderea pentru
achiziționarea factorilor de produc ție de la al ți agenți economici, adic ă costurile explicite,
precum și amortizarea, cheltuieli care s înt reflectate în eviden ța contabil ă a întreprinderii.
Costul economic este un concept mai larg dec ît costul contabil, deoarece, pe l îngă
costul explicit, el mai cuprinde și cheltuielile factorilor proprii (costuri implicite), dar care nu
sînt reflectate în eviden ța contabil ă, cum ar fi: p ămîntul și clădirile care apar țin întreprinderii
date, consumul de munc ă al proprietarului, dob înzile care se cuvin pentru folosirea
capitalului propriu.
43 În teoria contemporan ă profitul este considerat un venit ce constituie o recompens ă
pentru “abilitatea întreprinz ătorului”, adic ă pentru capacitatea acestuia de a- și asuma riscul
unei afaceri oarecare.
Funcțiile profitului în economie s înt numeroase:
1) Profitul este însuși “motorul” activit ății economice.
2) Profitul este sursa principal ă de autofinan țare a întreprinderilor.
3) Profitul este un instrument de control al eficacit ății activit ății economice a
întreprinderii.
4) Profitul este un indicator sintetic al activit ății economice.
5) Profitul este surs ă de venit pentru Bugetul de Stat.
44
Tema 8. CEREREA ȘI ALEGEREA CONSUMATORULUI
1. Utilitatea și valoarea m ărfii.
2. Curbele de indiferen ță.
3. Echilibrul consumatorului. Strategia optim ă pentru venit și preț dat.
1.
Utilitatea și valoarea m ărfii
Prima dat ă în calitate de obiect de studiu comportamentul economic al
consumatorului a fost abordat de școala austriac ă în prima jum ătate a secolului al XIX, prin
activitatea c ăreia a fost pus ă baza analizei marginaliste a fenomenelor economice.
Principala idee a curentului dat a fost de a determina, reie șind din cererea de pia ță a
indivizilor, decizia consumatorilor cu privire la procurarea anumitor bunuri. Se presupune c ă
indivizii au un comportament ra țional și că piața asigură libertatea alegerii consumatorilor.
Teoria marginalist ă evidențiază două sisteme în abordarea problemei utilit ății:
1) sistemul cardinal sau cantitativ, care analizeaz ă tradițional teoria alegerii
consumatorului;
2) sistemul ordinal.
Sistemul cardinal a fost analizat de savan ții Leon Valras, Karl Menger, care
nemijlocit utilizau no țiunea de utilitate marginal ă și determinarea cantitativ ă a utilit ății.
Conform acestei idei alegerea consumatorului în majoritatea cazurilor se reduce la luarea
deciziilor care au un caracter avansat sau caracter de cre ștere. Baz îndu-se pe acest principiu
ei au ajuns la teoria utilit ății marginale care explic ă utilitatea suplimentar ă ce poate fi
obținută din consumul unei unit ăți suplimentare, dintr-u anumit bun (U m). Utilitatea
marginal ă determin ă utilitatea total ă care reprezint ă suma utilit ăților primite de c ătre
consumator în rezultatul consumului diferitor p ărți ale bunului (diferen ță între utilitate).
Reieșind din aceasta putem s ă determin ă că utilitatea marginal ă exprimă modificarea utilit ății
totale care corespunde cu modificarea cu o unitate a cantit ății consumate (q) pe pia ța bunului
analizat.
Um = QUT
Analizănd tendin ța în dezvoltare în utilitatea total ă și marginal ă pe măsura măririi
consumului unui bun a fost eviden țiată legea utilit ății marginale descresc înde: dac ă crește
45 cantitatea consumat ă dintr-un bun, utilitatea marginal ă se reduce. Aceast ă lege poate fi
reprezentat ă tabelar și grafic:
Bunul X (unit.) 0 1 2 3 4 5 6
UT (unit.) 0 30 50 60 60 50 30
UM 30 20 10 0 -10 -20
Um(1) = 20
130 50
1 21 2=−=
−−=
Q QUT UT
QUT
Reieșind din acest tabel și grafic scoatem concluziile:
1) Cînd U m este pozitiv ă, UT crește.
2) UT este maxim ă, cînd UM = 0.
3) Cînd UM < 0, UT este pozitiv ă, dar înregistreaz ă o scădere.
4) Suma algebric ă a UM = UT.
5) Curba UM are o înclinație pozitiv ă.
Principiul descre șterii UM st ă la baza determin ării situa ției de echilibru al
consumatorului.
2.
Curbele de indiferen ță
Într-o anumit ă perioad ă de timp, consumatorul av înd un buget limitat trebuie s ă ia
decizia asupra structurii și cantității bunurilor cump ărate. Structura bunurilor cump ărate va fi
optimă, atunci c înd UM pe unitatea monetar ă cheltuit ă este aceea și pentru toate bunurile
cumpărate.
Bugetul consumatorului = 45 unit ăți monetare
Cumpără carne de 9 UM – 5 4
Băuturi de 4,5 UM – 10 2
46
PyUMy
PxUMx=
Legea egaliz ării UM pe unitate monetar ă cheltuită
Reieșind din restric țiile bugetare și necesit ățile consumatorilor și luînd în considerare
prețul bunului consumatorul atinge a șa-numitul punct de echilibru, în care el nu poate s ă-și
mărească utilitatea total ă, cheltuind o sum ă mai mare de bani pentru bunul X și o sumă mai
mică pentru bunul Y în limitele unui buget restr îns. În acest punct de echilibru Um al bunului
X, calculat ă pe prețul bunului Y va fi egal ă cu UM a bunului Y calcul pe pre ț; bunul Y.
Aceasta este legea egaliz ării UM pe unitate monetar ă cheltuit ă.
Consumatorul ra țional în limitele unui buget va lua decizia cu privire la cump ărarea
unor bunuri în așa mod ca fiecare bun cump ărat să-i aducă aceeași utilitate marginal ă,
proporțional cu pre țul bunului respectiv.
În cazul dat el va primi maximum de satisfacere. Condi ția de echilibru a
consumatorului sau regula de maximizare a utilit ății poate fi exprimat ă prin formula:
= == =
PzUmz
PyUmy
PxUMX… (utilitatea marginal ă a banilor ).
Din formula dat ă putem deduce urm ătoarea formul ă:
PyPx
UmyUmx=
Sistemul cardinal a fost utilizat p înă în anii ’30 ai secolului XX, deoarece, nec ătînd la
eforturile teoreticienilor, utilitatea ca fenomen nu poate fi dep ășită și nu poate fi m ăsurată.
De aceea, în calitate de alternativ ă a sistemului cardinal apare teoria ordinal ă, elaborat ă de
Paretto și Fischer în anii ’30 ai secolului trecut. Esen ța sistemului ordinal const ă în
măsurarea subiectiv ă a utilității pe baza unei aprecieri relative care de indic ă preferin ța
consumatorului sau ordinea bunului consumat f ără a-i pune întrebarea care bun și cu cît este
mai preferabil dec ît celălalt. Sistemul ordinal se bazeaz ă pe următoarele axiome:
a) axioma aranj ării totale – consumatorul poate s ă aranjeze diferite seturi de bunuri
alternative cu ajutorul a dou ă categorii: preferin ța sau indiferen ța
A > B sau A ~ B
b) axioma de tranzitivitate : dacă primul set de bunuri este comparabil cu al doilea set,
iar al doilea cu cel de al treilea set de bunuri, înseamnă că primul va fi comparat cu al treilea:
A > B > C; A ~ B > C; A > B ~ C: dac ă A ~ B → A ~ C.
47 c) axioma independen ței consumatorului , care spune c ă satisfacerea necesit ăților
consumatorului depinde numai de cantitatea de bunuri pe care îi consum ă și nu depinde de
consumul altor indivizi. Reie șind din aceasta funcția utilității se determin ă ca o corela ție
dintre volumul bunurilor consumate și nivelul utilit ății:
U = f (Q x, Q y),
unde: x, y – bunuri; Q – cantitatea; U – utilitatea; f – în funcție de.
Reieșind din legea egalit ății Um pe unitate consumat ă putem ajunge la concluzia:
consumatorul, în caz dac ă nu ar avea loc schimb ări în ______________???? anumitor bunuri
permanente, va tinde s ă optimizeze Ut de la consumul diferitor bunuri. Pentru fiecare
consumator între diferite bunuri exist ă un anumit grad de substitu ție. Între bunurile
substituibile putem eviden ția anumite legi cauzale, care constituie con ținutul legii
substituției. Conform acestor legi pe m ăsură ce un bun de consum este înlocuit prin alt bun
rata marginal ă de substitu ție (RMS) se mic șorează. Grafic aceast ă lege se prezint ă prin
curbele de indiferen ță sau izoulilizate ????? Rata marginal ă de substitu ție se calculeaz ă ca
un raport între modificarea cantit ății unui bun y și modificarea cantit ății bunului x luat cu
semnul minus – xy.
Dacă vom proiecta curba ratei de substitu ție în sistemul XOY vom primi curba de
indiferen ță, care ne arat ă că orice punct de pe aceast ă curbă reprezint ă o anumit ă combina ție
optimă a bunului X și Y pe care le consum ă individul primind în rezultat aceea și Ut
maximal ă.
N M
Prezentarea legii substitu ției sub form ă de tabel:
Variante Bx By RMS
A 1 8 –
B 2 5 3
C 3 3 2
48 D 4 2 1
E 5 1,5 0,5
3
Echilibrul consumatorului. Strategia optim ă pentru venit și preț dat
În practica real ă consumatorul este constr îns de un șir de factori care influen țează
aceste asupra alegerii consumatorului și determin ă din diversitatea posibil ă a variantelor de
consum a bunurilor o anumit ă variantă optimă. Factorii ce determin ă această alegere s înt:
1) veniturile consumatorilor;
2) prețurile bunurilor.
Pentru a determina combinarea optim ă a două bunuri pe care le poate procura
consumatorul la un anumit nivel al venitului și la un anumit nivel dat al pre țurilor se
utilizeaz ă linia bugetului care presupune infinitatea lor ce corespunde cu variantele de
cumpărare a celor dou ă bunuri. Pentru a construi linia bugetului se introduce ecuația
bugetului :
x, y – cantitatea bunurilor x și y;
I – bugetul
I = X x P x + Y x P y – de aici putem determina coordonatele liniei bugetare.
Grafic linia bugetului are înclinație negativ ă și, fiind suprapus ă cu graficul curbei de
indiferen ță, ne va ar ăta acea variant ă optimă pe care o poate alege consumatorul pentru a- și
satisface la maximum utilitatea. Grafic acest punct este acolo unde linia bugetului este
tangentă la curba de indiferen ță. În punctul K consumatorul se afl ă în echilibru și efectueaz ă
o alegere ra țională. Odată cu creșterea veniturilor consumate curbele de indiferen ță își pot
schimba pozi ția sa, mai influen țează și preferin țele consumatorilor. În rezultat primim harta
curbelor de indiferen ță – poate fi caracterizat ă prin urm ătoarele momente:
• preferințele consumatorilor s înt infinite;
• gradul de satisfacere a preferin țelor de la o curb ă la alta;
• curbele de indiferen ță sînt au înclinație negativ ă;
• curbele de indiferen ță nu se pot intersecta.
În condițiile unor pre țuri fixate consumatorul este constr îns de mărimea bugetului s ă
aleagă o singur ă variant ă de combinare, care este optim ă. Modificarea venitului
consumatorilor și a prețurilor provoac ă schimbări în bugetul real al consumatorului, care, la
49 rîndul lui, determin ă modificarea gradului de satisfacere a preferin țelor, de aceea echilibrul
consumatorului se transform ă dintr-un punct de pe o curb ă în alt punct pe alt ă curbă.
Din ecua ția bugetului s-a eviden țiat faptul c ă odată cu schimbarea pre țurilor pentru un
anumit bun linia bugetului își va schimba pozi ția sa în corespundere cu schimbarea raportului
de prețuri P x/Py.
Presupunem c ă prețul bunului X (Px) s-a schimbat, iar pre țul bunului Y (Py) – a
rămas constant. În rezultatul schimb ării prețului unui bun apar noi puncte de echilibru al
consumatorului, care reflect ă noi cantit ăți optimale de bunuri.
Dacă grafic unim aceste puncte primim o curb ă numită linia “pre ț-consum”, care
corespunde cu punctele optimale, care apar la nivelul diferitor pre țuri. Pentru diferite
categorii de bunuri linia pre ț-consum va avea diferite pozi ții.
1) pentru bunuri substituibile 2) bunuri independente ????
3) bunuri complementare ?????
50
Linia pre ț-consum poate fi utilizat ă pentru construirea curbei poate fi utilizat ă pentru
construirea cererii individului f ără a cunoa ște tipul și parametrii func ției ????? de utilitate,
prin contrapunerea grafic ă a mărimilor optimale de bun procurat și nivelul pre țurilor
cheltuite pentru acest bun.
În analiza microeconomic ă o importan ță deosebit ă dacă studiem economia a diferitor
tipuri de pia ță, printre care pia ța forței de munc ă ocupă un loc deosebit. Pentru a caracteriza
procesele social-economice ce au loc în acest tip al pie ței se utilizeaz ă diferite metode,
printre care eviden țiem: analiza cheltuielilor bugetare a unei familii efectuate în baza curbei
lui Engel și a curbelor venit-consum. În rezultatul schimb ării veniturilor consumatorului au
loc schimb ări în poziția liniei bugetare, care se schimb ă ori în sus, ori în jos paralel cu pozi ția
inițială, deoarece raportul dintre pre țuri nu se schimb ă (P 1/P2). Grafic aceasta se prezint ă
astfel:
În rezultatul schimb ării veniturilor apar noi puncte de echilibru al consumatorului
care reflect ă setul optimal de bunuri alese de c ătre el.
51 Linia care une ște aceste puncte grafic se nume ște linia venit-consum , care pentru
diferite bunuri are diverse înclinații. Dacă consumatorul consum ă bunuri normale, atunci
linia venit-consum va avea înclinație pozitiv ă odată cu mărirea veniturilor consumatorului.
1) pentru bunuri normale 2) pentru bunuri neutre
3) pentru bunuri inferioare
Odată cu creșterea veniturilor cantitatea bunurilor inferioare descresc. Curba are
înclinație negativ ă. Însă clasificarea bunurilor depinde de un sistem concret de preferin țe ale
consumatorului. De aceea, trec înd de la o grup ă de consumatori la alt ă grupă, aprecierea
poate să se schimbe în sens opus. Curba venit-consum poate fi utilizat ă pentru prezentarea
curbelor lui Engel, care ne arat ă că cantitatea de bunuri procurat ă de către un consumator
este legat ă de venitul consumatorului dat.
Curba lui Engel
52
Tema 9. Conceptul elasticit ății cererii
1. Definiția elasticit ății cererii. Metodele de calculare a elasticit ății cererii în raport cu Q și
P (prezentare grafic ă).
2. Elasticitatea cererii dup ă venit și elasticitatea încrucișată a cererii.
3. Definiția elasticit ății ofertei. Metode de calcul al elasticit ății ofertei în dependen ță de Q și
P (prezentare grafic ă).
4. Implementarea elasticit ății cererii și ofertei în practic ă
1.
Definiția elasticit ății cererii. Metodele de calculare a elasticit ății cererii
în raport cu Q și P (prezentare grafic ă)
Un rol important în studierea reac țiilor posibile ale agen ților la modific ările prețului,
îi revine no țiunii de elasticitate. Elasticitatea cererii în raport cu pre țul reprezint ă modificarea
relativă a volumului cererii sub influen ța modific ării prețului cu un procent. Dar o importan ță
practică o au mărimile relative și nu cele absolute.
E%%
//
PinQin
PPQQD
PΔΛ=ΛΔ= , unde
ED
P – elasticitatea cererii fa ță de preț;
ΔQ/Q – modificarea relativ ă a cererii;
ΔP/P – modificarea relativ ă a prețului.
Cererea se nume ște elastic ă, cînd ED
P > 1 (cererea cre ște sau scade mai repede ca
prețul) și neelastic ă (rigidă) cînd ED
P < 1, adic ă cererea cre ște sau scade mai lent ca pre țul.
Dacă modificarea pre țului nu atrage dup ă sine nici un fel de schimb ări ale cererii,
atunci ED
P = 0; dac ă o modificare nesemnificativ ă a prețului modific ă esențial cererea, atunci
ED
P = ∞.
53 Factorii ce influen țează elasticitatea s înt:
1) Existența substituen ților: cu c ît sînt mai multe m ărfuri substituente, cu at ît e mai
elastică cererea la marfa respectiv ă.
2) Ponderea m ărfii în bugetul consumatorului.
3) Mărimea venitului.
4) Calitatea m ărfii.
5) Dimensiunea rezervelor: cu c ît sînt mai mari rezervele, cu at ît e mai elastic ă
cererea.
6) Așteptările consumatorului.
2.
Elasticitatea cererii dup ă venit și elasticitatea încrucișată a cererii
Elasticitate încrucișată se nume ște elasticitatea cererii unui bun preferabil pre țului
altui bun:
EQxPyx
PyQx
PyPyQxQxD
yxΔΔ=
ΔΔ=
||
,
Dacă ED
x > 0, atunci avem bunuri substituibile (untul și margarina), dar dac ă ED
x< 0,
atunci avem bunuri complementare (automobilele și benzina).
Elasticitatea cererii în raport cu venitul este:
EIIQQD
I||
ΔΔ=
Dacă indicatorul elasticit ății cererii în raport cu venitul este negativ (E 1 < 0), atunci
mărirea venitului duce la mic șorarea cererii bunului respectiv și se poate spune c ă aceasta
este de calitate inferioar ă. Devenind mai bogat, consumatorul consider ă posibil și necesar s ă-
l înlocuiasc ă cu altul mai calitativ. Dac ă indicatorul elasticit ății cererii fa ță de venit este
pozitiv (E I > 0), bunul este normal. Dac ă 0 < E I < 1, atunci cererea bunului cre ște mai lent
decît venitul, ceea ce e tipic pentru bunurile de prim ă necesitate (p îine, sare, chibrituri). Dac ă
EI > 1, cererea bunului devanseaz ă creșterea venitului și nu are satura ție (obiecte de lux).
3.
Definiția elasticit ății ofertei. Metode de calcul al elasticit ății ofertei în dependen ță
de Q și P (prezentare grafic ă)
54 Elasticitatea ofertei în funcție de pre ț arată modificarea relativ ă a volumului ofertei
sub influen ța modific ării prețului cu un procent:
EPPQQS
P||
ΔΔ=
Pentru înțelegerea elasticit ății ofertei un factor important îl constituie timpul.
În condițiile unui interval de pia ță foarte scurt, oferta nu e elastic ă deloc (E 0=S
P ). De
aceea sporirea (reducerea) cererii duce la majorarea (reducerea) pre țului, dar nu influen țează
mărimea ofertei. În condițiile unei perioade scurte de timp, oferta este mai elastic ă. Aceasta
se exprim ă prin faptul, c ă sporirea cererii condi ționează nu numai cre șterea pre țurilor, dar și
creșterea volumului produc ției, deoarece întreprinderile reu șesc să modifice anumi ți factori
ai produc ției în corespundere cu cererea.
În condițiile unei perioade îndelungate de timp oferta este aproape perfect elastic ă, de
aceea sporirea cererii duce la o majorare considerabil ă a ofertei la pre țuri constante sau pu țin
mai înalte.
1) ES
P> 1 – oferta elastic ă
2) ES
P < 1– oferta inelastic ă
3) ES
P = ∞ – oferta perfect elastic ă
4) ES
P = 0 – oferta perfect inelastic ă
4.
Implementarea elasticit ății cererii și ofertei în practic ă
Teoria elasticit ății are o importan ță deosebit ă pentru determinarea politicii economice
a firmelor și a guvernului. Aceasta se vede concret pe exemplul politicii fiscale a statului.
Admitem, c ă statul introduce o anumit ă sumă a impozitului pe o unitate de marf ă, ce duce la
deplasarea curbei din pozi ția S în poziția S1.
55
Suma impozitului se repartizeaz ă între consumatori și produc ători, con ținînd și
surplusul pre țului fiscal, fiind re țineri fiscale moarte, ce reprezint ă pierderi pentru societate.
Elasticitatea în aceste cazuri joac ă un rol important întrucît permite s ă se determine ca parte
plătesc întreprinz ătorii și ce parte – consumatorii. În cazul cererii elastice cea mai mare parte
a impozitului o achit ă producătorul, iar în cazul cererii neelastice – consumatorul. Aceasta se
explică prin faptul c ă în cazul cererii elastice consumatorul, dup ă majorarea pre țului, își va
orienta cererea spre m ărfurile substituente. În cazul cererii neelastice aceasta va fi mai dificil
de făcut.
Dacă oferta este elastic ă, cea mai mare parte a impozitului le revine consumatorilor,
iar dacă e neelastic ă – produc ătorilor. E lucru firesc. Elasticitatea ofertei înseamnă că
producătorul ușor poate s ă-și reorienteze resursele pentru producerea altei m ărfi sau servicii.
În cazul ofertei neelastice realocarea resurselor are loc mai greu și mai încet, de aceea cel
mai mult vor suferi de pe urma impozitului produc ătorii.
56
Tema 10. REALIZAREA ECHILIBRULUI PE PIA ȚA BUNURILOR ȘI
SERVICIILOR
1. Cererea și oferta ca forme economice de coordonare a activit ății agenților economici.
2. Interacțiunea dintre cerere și ofertă. Echilibrul pie ței.
3. Modelul “p înzei de p ăianjen”.
1.
Cererea și oferta ca forme economice de coordonare a activit ății agenților economici
Dacă analizăm situația, stabilit ă pe piața unui bun, observ ăm ușor că între prețul
mărfii și cantitatea m ărfii vîndute exist ă o anumit ă corelație. Dependen ța inversă dintre pre ț
și mărimea cererii, se nume ște legea cererii. Curba cererii arat ă ce cantitate de bunuri
economice s înt dispuși să procure cump ărătorii la diferite pre țuri în momentul dat.
Această constatare poate fi
reprezentat ă prin formula:
QD = f (P)
Asupra cererii influen țează și alți factori:
1) mărirea sau mic șorarea veniturilor consumatorului;
2) schimbarea gusturilor și preferin țelor;
3) așteptările privind pre țurile și deficitele;
4) schimbarea pre țurilor la m ărfurile substituente și complementare;
5) creșterea sau descre șterea num ărului de cump ărători.
Dacă analizăm descre șterea num ărului de cump ărători, piața din punctul de vedere al
ofertei, observ ăm ușor că dependen ța mărimii ofertei de pre țul acesteia este direct ă: cu cît e
mai mare pre țul, cu at ît este mai mare cantitatea m ărfii. Leg ătura direct ă între pre ț și
cantitatea m ărfii oferite se nume ște legea ofertei.
57
QS = f (P)
Asupra ofertei unui bun influen țează nu numai pre țul, ci și alți factori:
1) prețul factorilor de produc ție;
2) tehnologia;
3) așteptările agen ților economici de pia ță a prețurilor și a deficitului;
4) mărimea impozitelor și a subven țiilor;
5) numărul vînzătorilor.
Pentru înțelegerea func ției ofertei o însemnătate mare îl are timpul ca factor. În
condițiile unei perioade foarte scurte de timp sporirea cererii duce la sporirea pre țurilor, dar
nu influen țează volumul ofertei. Într-o perioad ă scurtă de timp sporirea cererii condi ționează
nu numai cre șterea pre țului, dar și mărimea volumului produc ției, deoarece firmele au timp
să modifice anumi ți factori de produc ție în corespundere cu cererea. În condițiile unei
perioade îndelungate de timp, sporirea cererii duce la sporirea considerabil ă a ofertei la
prețuri constante sau la o majorare ne însemnat ă a lor.
2.
Interacțiunea dintre cerere și ofertă. Echilibrul pie ței
În condițiile economiei de pia ță forțele concurente contribuie la sincronizarea pre țului
cererii cu pre țul ofertei, ceea ce duce la egalarea volumului cererii cu cel al ofertei. Pe
parcursul dezvolt ării pieței are loc procesul de acomodare reciproc ă a vînzătorilor și
cumpărătorilor. Un rol important aici îl joacă prețurile, care favorizeaz ă schimbul rapid al
informației necesare. Ele fac condi ții de schimb mai simple, clare și mai standardizate,
pentru to ți participan ții la economia de pia ță. Punctul de echilibru se noteaz ă prin E.
În punctul de echilibru
PE = P S = P D
De aici rezult ă că
58 QE = Q S = Q D
Prețul de echilibru este pre țul ce echilibreaz ă cererea și oferta ca urmare a ac țiunii
forțelor concurente. Formarea pre țului de echilibru este un proces ce necesit ă un anumit
interval de timp. Ca urmare a stabilirii echilibrului c îștigă și consumatorii, și produc ătorii.
Întrucît prețul de echilibru de obicei e mai mic dec ît prețul maxim propus de consumatori,
atunci consumatorul are de c îștigat. Pre țul de echilibru este de obicei superior pre țului
minim, pe care ar putea s ă-l propun ă firmele înaintașe.
Există două direcții de baz ă de analiz ă a stabilirii pre țului de echilibru: dup ă L.
Wallras și după A. Marshall. Esen ța concep ției lui Wallras este diferen ța volumului cererii
(ofertei). Dac ă există surplus de cerere Q 2 – Q 1 la prețul P 1, atunci în rezultatul concuren ței
cumpărătorilor are loc majorarea pre țului pînă în momentul c înd dispare surplusul. În cazul
surplusului de ofert ă (la P 2) concuren ța vînzătorilor duce la dispari ția surplusului. Esen ța
concepției lui A. Marshall reprezint ă diferența prețului P 1 – P 2. Marshall reiese din faptul c ă
vînzătorii reac ționează înainte de toate la diferen ța dintre pre țul cererii și prețul ofertei. Cu
cît este mai mare aceast ă diferență, cu atît e mai mare stimulul pentru cre șterea ofertei.
Sporirea (mic șorarea) cantit ății oferite mic șorează această diferență și astfel contribuie la
atingerea pre țului de echilibru.
a) după L. Wallras b) după A. Marshall
Perioada scurt ă de timp e caracterizat ă mai bine de modelul lui L. Wallras, iar cea
îndelungat ă – de modelul lui A. Marshall.
3.
Modelul “p înzei de p ăianjen”
59 Pentru a analiza influen ța statului asupra proceselor economice e necesar de
determinat nivelul și caracterul echilibrului stabilit pe pia ță. Pentru a analiza stabilitatea
echilibrului în microeconomie se folosesc modele dinamice în care se ține cont de factorul
timpului. Ca exemplu este modelul “p înzei de p ăianjen”. Pentru a explica acest model
introducem urm ătoarele situa ții: produc ătorii nu pot corecta deciziile sale adoptate anterior
cu privire la schimbarea volumului produc ției. Nu pot fi create stocuri de marf ă cu condi ția
realizării ulterioare a m ărfii. Nu se iau în considerare fenomene întîmplătoare. Produc ătorul
își bazeaz ă așteptările sale cu privire la pre țul viitor pe nivelul pre țului real care s-a
înregistrat pe pia ță în perioada de prim ăvară. QS 1 este volumul m ărfurilor oferite în perioada
de timp t, iar P t-1 este pre țul mărfii în perioada t – 1 (perioada anterioar ă). Consumatorii nu
iau decizia cu privire la volumul cump ărărilor anterioare, de aceea volumul cererii în orice
perioadă de timp va deprinde de pre țul mărfii fixat în perioada dat ă de timp.
QDt = Q(Pt)
QDt – cantitatea cererii în perioada t.
Graficul Modelul p înzei de p ăianjen
În modelul p înzei de p ăianjen s înt introduse anumite condi ții, care provoac ă
oscilațiile prețurilor și volumurilor de produc ție care în unele momente apropie sistemul
economic de situa ția de echilibru.
Echilibrul este stabil, dac ă linia ofertei este mai abrupt ă decît linia cererii, c înd oferta
este inelastic ă. Dacă cererea este inelastic ă, iar oferta – elastic ă, atunci avem situa ție de un
echilibru instabil. Dac ă ambele curbe au acela și punct de înclinare, atunci oscila țiile prețului
și volumului produc ției în jurul punctului de echilibru au un caracter regulat.
60
Tema 11. COMPORTAMENTUL ECONOMIC AL
PRODUC ĂTORULUI
1. Funcțiile de produc ție și propriet ățile lor
2. Relația factor-cantitate produs ă
3. Rata marginal ă de substitu ție tehnologic ă și legătura ei cu produsul marginal al
factorilor
4. Combinarea optim ă a factorilor de produc ție
1.
Funcțiile de produc ție și propriet ățile lor
Sub no țiunea de “produc ție” în condi țiile microeconomiei contemporane se
subînțelege activitatea de utilizare a factorilor de produc ție cu scopul ob ținerii rezultatului
maximal.
În societatea contemporan ă orice firm ă produce, de regul ă, nu un singur bun, ci o
serie de bunuri economice; noi însă vom presupune c ă se produce un singur bun sau serviciu.
Activitatea economic ă a firmei poate fi prezentat ă și descris ă prin formula func ției de
producție:
Q = f (F 1, F2, … , F n), unde:
Q = volumul maxim de produc ție în cazul consumurilor stabilite;
F1, F2, … , F n – cantitatea factorului F.
Presupunem c ă F1 constituie factorul variabil , atunci ceilal ți factori (n – 1) s înt
constanți.
Q = f (F 1, F2, … , F n).
Pentru a reflecta influen ța factorului variabil asupra produc ției se introduc a șa noțiuni
ca produc ția totală globală, producția medie și marginal ă.
Produc ția total ă reprezint ă cantitatea bunului economic produs prin utilizarea unei
anumite cantit ăți a factorului variabil. Împărțind produc ția totală la cantitatea factorului
variabil utilizat, ob ținem producția medie .
AP =
1FQ
Produc ția marginal ă e determinat ă de obicei ca sporire a produc ției totale, ob ținute în
urma unei cre șteri extrem de mici a cantit ății factorului variabil utilizat:
61 MP =
1FQ
ΔΔ
Odată cu folosirea în produc ție a factorului variabil F 1 va crește produc ția totală (Q),
totuși această creștere are anumite limite în cadrul tehnologiei respective. Sporirea factorului
variabil F 1 duce la reducerea produc ției totale (cu condi ția că toate unit ățile factorului
variabil s înt omogene și introducerea unit ăților noi nu duce la modificarea calitativ ă a
tehnologiei). În aceasta și constă legea productivit ății marginale descresc înde. Se dovede ște,
că odată cu cre șterea m ărimii factorului de produc ție utilizat (celelalte r ămînînd
neschimbate) mai devreme sau mai t îrziu se atinge un nivel la care folosirea auxiliar ă a
factorului variabil duce la mic șorarea relativ ă și absolut ă a volumului de produc ție. Mărirea
gradului de utilizare a unui factor (ceilal ți rămînînd neschimba ți) duce la descre șterea
consecutiv ă a rentabilit ății utilizării sale.
2.
Relația factor-cantitate produs ă
Admitem c ă funcția de produc ție constă nu din unul, ci din doi factori variabili, iar
volumul de produc ție este o m ărime constant ă.
Q I: Q = f (F 1, F2, … , F n)
mărimi variabile mărimi constante
Q II: Q = f (F 1, F2).
mărimi constante mărimi variabile
Să presupunem c ă acești doi factori s înt munca și capitalul. În condițiile unei
tehnologii prestabilite unul și același volum de produc ție poate fi ob ținut cu un capital mai
mare sau (ca în p. A) sau cu antrenarea unui volum mai mare de munc ă (ca în p. D).
62
Sînt posibile și alte variante intermediare (BC). Dac ă unim toate îmbinările de resurse
a căror folosire asigur ă același volum de produc ție, obținem izocuantele. Dac ă izocuanta
reprezint ă o linie continu ă, atunci num ărul de îmbinări posibile va fi nelimitat, ceea ce
asigură o clasificare considerabil ă a hotărîrilor luate de c ătre firmă referitor la organizarea
procesului de produc ție. Izocuanta sau curba produsului constant este curba care ofer ă o
mulțime nelimitat ă de combina ții ale factorilor de produc ție, asigur înd un volum stabil de
producție. Izocuantele pentru procesul de produc ție înseamnă același lucru ca și curbele
indiferen ței pentru procesul de consum. Ele posed ă caracteristici asem ănătoare: au o
înclinație negativ ă, sunt convexe și nu se intersecteaz ă. Izocuanta, care se afl ă mai sus
reprezint ă un volum mai mare de produc ție realizat ă. Totalitatea izocuantelor, dintre care
fiecare arat ă producția maximal ă realizat ă, obținută prin utilizarea anumitor combin ări de
resurse, poart ă denumirea de hart ă a izocuantelor.
3.
Rata marginal ă de substitu ție tehnologic ă și legătura ei
cu produsul marginal al factorilor
Majorarea cheltuielilor factorului F 1 (munca) compenseaz ă reducerea cheltuielilor
factorului F 2 (capital). Coeficientul unghiular al uzocuantei ne arat ă cum are loc substitu ția
unei resurse prin alta. De aceea valoarea absolut ă a acestui coeficient caracterizeaz ă rata
tehnologic ă marginal ă de substitu ție.
MRTS LK = LK
ΔΔ
Cheltuieli de munc ă MRTS LK = LK
ΔΔ
1-2 2
2-3 1
3-5
21
În tabel s înt menționate modific ările ratei tehnologice marginale de substitu ție prin
majorarea cheltuielilor legate de munc ă de la 1 p înă la 5. Odat ă cu majorarea cheltuielilor de
63 muncă, se micșorează cheltuielile de capital, ceea ce înseamnă că se reduce productivitatea
muncii marginale și crește productivitatea marginal ă a capitalului.
MRTS LK = LK
ΔΔ =
KL
MPMP
Reducerea ratei tehnologice marginale de substitu ție a unui factor prin altul dovede ște
că eficiența oricărei resurse este limitat ă. Pe măsură ce înlocuim capitalul prin munc ă,
randamentul muncii se reduce ( și invers).
4.
Combinarea optim ă a factorilor de produc ție
Analiza prin intermediul izocuantelor constituie unele dezavantaje pentru produc ător,
deoarece utilizeaz ă numai indicatori naturali pentru cheltuielile resurselor și realizarea
producției. Maximizarea produc ției cu cheltuielile respective se datoreaz ă numai liniei
cheltuielilor egale sau izocuantelor. Dac ă P1 este pre țul factorului de produc ție F 1, iar P 2 –
prețul F 2, atunci, dispun înd de un anumit buget C, produc ătorul nostru poate achizi ționa X
unități ai factorului F 1 și ai factorului F 2.
C = P 1X + P 2Y.
Această egalitate prezint ă diferite combina ții de resurse ale c ăror utilizare duce la
același nivel de cheltuieli, efectuate în procesul de produc ție. Mărirea bugetului
producătorului sau mic șorarea pre țurilor la resurse duce la deplasarea izocostului spre
dreapta, iar reducerea bugetului sau majorarea pre țurilor duce la deplasarea în stînga. Punctul
de intersec ție dintre izocuant ă și izocost determin ă poziția de echilibru a produc ătorului,
deoarece permite atingerea nivelului maximal al volumului de produc ție în condi țiile
nivelului limitat de mijloace, care pot fi utilizate pentru procurarea resurselor.
64
Regula costurilor minimale este o condi ție, conform c ăreia costurile se reduc în acel
caz cînd ultimul leu, cheltuit pentru fiecare resurs ă, dă aceeași eficiență – aceea și produc ție
marginal ă. Regula costului minimal asigur ă echilibrul produc ătorului.
Cînd eficien ța tuturor factorilor este egal ă, problema repartiz ării lor dispare, deoarece
nu există resurse, care ar aduce venit mare în compara ție cu alte resurse.
Producătorul se afl ă în poziție de echilibru. În această situație este atins ă combina ția
optimală a factorilor de produc ție, care, la r îndul lor, asigur ă maximizarea produsului finit.
Tema 12. TEORIA COSTURILOR DE PRODUC ȚIE ÎN
ANALIZA MICROECONOMIC Ă
1. Tipologia costurilor.
2. Relațiile între costul marginal și celelalte categorii de costuri.
3. Curbele costului mediu în perioada lung ă de timp
1.
Tipologia costurilor
Costurile de produc ție sînt o important ă categorie de cercetare a teoriei economice.
Scopul ei const ă în aceea de a eviden ția mărimea și structura cheltuielilor întreprinderii
pentru procesul de produc ție, care ar asigura întreprinderii o cre ștere stabil ă. Costurile de
producție reprezint ă plata pentru factorii de produc ție procura ți.
În dependen ță de schimbarea volumului produc ției costurile se clasific ă în costuri
variabile (VC) și costuri fixe (FC). Suma total ă de cheltuieli variabile este într-o dependen ță
directă de volumul produc ției, la fel și structura lor în cadrul produc ției și realizării unor
tipuri de produse (cheltuielile pentru materie prim ă și materiale, salarizarea muncitorilor,
cheltuielile pentru combustibil, energie electric ă). Cheltuielile fixe nu depind într-o perioad ă
65 dată de timp de schimb ările volumului produc ției (plata pentru chirie, salarizarea
administra ției, amortizarea mijloacelor fixe).
Suma cheltuielilor fixe și variabilele formeaz ă cheltuielile totale
O altă clasificare a cheltuielilor de produc ție împarte costurile în economice și
contabile .
Costurile economice s înt cheltuielile suportate de întreprindere în procesul de
producție.
Costurile contabile – cheltuielile financiare efectuate în scopul de a cump ăra factorii
de produc ție
Costurile de produc ție mai sînt implicite și explicite.
Costurile ce s înt legate de utilizarea produc ției proprii care se transform ă în resurse
pentru activitatea de produc ție a întreprinderii se numesc costuri implicite. Costuri explicite
sînt cheltuielile, ce se efectueaz ă pentru procurarea resurselor de la al ți agenți economici.
TC = CE + CI
2.
Relațiile între costul marginal și celelalte categorii de costuri
Într-o perioad ă scurtă de timp întreprinderea are posibilitate de a m ări volumul de
producție, utiliz înd un factor variabil, ceilal ți rămînînd fixați. În rezultat are loc cre șterea
productivit ății în cadrul întreprinderii date pe baza utiliz ării suplimentare a factorilor de
producție. Însă paralel cu aceasta firma își mărește cheltuielile legate de factorul variabil,
cantitatea c ăruia de fiecare dat ă crește. Apare întrebarea: de determinat cantitatea maximal ă
de produc ție care poate fi produs ă de către firmă cu condi ția recuper ării tuturor costurilor și
obținerea unui profit economic. Pentru aceasta se introduce no țiunea de cost marginal (CM)
care reprezint ă costul suplimentar, ce rezult ă din cre șterea cu o unitate a volumului
producției.
66 MC =QVC
QVC FC
QTC
ΔΔ=
ΔΔ+Δ=
ΔΔ
De aici rezult ă că costul marginal este un cost variabil excedentar, care revine unei
unități suplimentare de produc ție. Pentru a prezenta evolu ția costului mediu și costului
marginal în dependen ță de volumul produc ției, prezent ăm următorul tabel:
Q
(vol.pr.) FC VC TC AFC AVC ATC MC
0 10 0 10 – – –
1 10 90 100 10 90 100
2 10 170 180 5 85 90
3 10 240 250 3,3 80 83,3
4 10 320 330 2,5 80 82,5
5 10 450 460 2 90 92
6 10 600 610 1,6 100 101,5
MC are proprietatea de a se mic șora odat ă cu creșterea volumului produc ției pînă la
un anumit nivel dup ă ce el înregistreaz ă o creștere. În rezultat activitatea întreprinz ătorului
devine nerentabil ă. Această trăsătură a MC se datore ște faptului c ă într-o perioad ă scurtă de
timp MC se afl ă sub influen ța legii productivit ății marginale descresc înde, de aceea
schimbările în mărimea costului marginal se face în raport invers cu evolu ția produc ției
marginale.
Graficul evolu ției MC în dependen ță de schimbarea volumului produc ției.
MC = MI – egalitatea de baz ă în procesul de luare a deciziei de c ătre produc ător cu
privire la modificarea volumului de produc ție
67 3.
Curbele costului mediu în perioada lung ă de timp
În perioada lung ă de timp toate cheltuielile întreprinz ătorului se modific ă. De aceea
legea productivit ății marginale descresc înde nu afecteaz ă costul marginal. De aceea în
această perioadă de timp, pentru a ob ține o cre ștere a volumului produc ției, firma trebuie s ă
micșoreze costul total mediu. În rezultat, întreprinz ătorul va ob ține o cre ștere a veniturilor
care este mai mare dec ît costul total mediu. Aceste venituri pot fi înregistrate într-o perioad ă
lungă de timp de c ătre toate firmele și poartă denumirea “venituri de cre ștere” sau “economie
la scară”. Legăturile cauzale dintre cantitatea de produc ție și costul total mediu într-o
perioadă lungă de timp constituie con ținutul legilor “economiei la scar ă” care reprezint ă
influența modific ării tuturor factorilor de produc ție asupra nivelului de produc ție.
Pe baza costurilor totale, fixe și variabile pot fi calculate costurile medii, care
reprezint ă cheltuielile de produc ție ce revin pe o unitate de produs.
ATC =QTC AVC =QVC AFC =QFC
68
Tema 13. COMPORTAMENTUL FIRMEI PE DIFERITE PIE ȚE
CONCUREN ȚIALE
1. Comportamentul firmei în condițiile concuren ței perfecte.
2. Comportamentul firmei în condițiile concuren ței imperfecte.
1.
Comportamentul firmei în condițiile concuren ței perfecte
Reieșind din teoria costurilor de produc ție, determin ăm că producătorul, activ înd în
anumite condi ții specifice ale pie ței, tinde mereu s ă realizeze maximum de profit și minimum
de cheltuieli. În dependen ță de condi țiile pieței firma, pentru a realiza scopurile sus numite,
își alege model de comportament pe pia ță. Pentru a analiza aceste modele introducem
următoarele no țiuni:
1) Venitul total (TR – suma de mijloace ob ținute dup ă realizarea bunurilor produse:
TR = P x Q);
2) Venitul mediu – AR – ne arat ă acel venit care-l prime ște firma de la realizarea unei
unități de produc ție în mediu AR = QTR;
3) Venitul marginal – MR – modificarea venitului total la modificarea cu o unitate a
cantității de produc ție MR = QTR
ΔΔ
4) Profitul firmei – TPr = TR – TC.
De aici rezult ă, că în activitatea firmei pot s ă existe trei cazuri:
• maximum de profit;
• minimum de pierderi;
• firma cap ătă numai profit normal.
Apare problema care va fi nivelul pre țului și cantitatea de produc ție a firmei;
concuren ța în aceste trei cazuri. Reie șind din condi țiile concuren ței perfecte, putem men ționa
că:
1) prețul tuturor unit ăților de produc ție realizat ă de către firmă nu se schimb ă pe
măsură ce crește cantitatea de produc ție;
69 2) venitul total al firmei concurente va depinde cantitativ de produc ția realizat ă de
către firmă (relația aceasta este direct propor țională);
3) fiecare unitate suplimentar ă de produc ție realizat ă va fi vîndută la acela și preț, de
aceea venitul mediu ob ținut de la fiecare unitate de produc ție va fi constant și egal cu pre țul
bunului. AR = P
QPQ
QTR== ;
4) deoarece toate unit ățile suplimentare de bun produs se realizeaz ă la unul și același
preț, venitul primit de la realizarea suplimentar ă a bunurilor (sau MR) va fi egal cu venitul
mediu (AR) și egal cu pre țul (P): MR = AR = P.
Model economic de comportare a firmei concuren țiale
(sub form ă de tabel și grafic)
Q P TR TC TPr AR MR
0 200 0 400 -400 – –
1 200 200 540 -340 200 200
2 200 400 700 -300 200 200
3 200 600 820 -220 200 200
4 200 800 920 -120 200 200
5 200 1000 100 0 200 200
6 200 1200 1050 150 200 200
7 200 1400 1120 280 200 200
8 200 1600 1210 390 200 200
9 200 1800 1400 400 200 200
10 200 2000 2000 0 200 200
TP4, TC
70 În modelul nostru Q max = 9 unit ăți, TRr max = 400 unit ăți, P = 200 unit ăți. De obicei,
cererea consumatorului în piața concuren țială coincide cu graficul venitului marginal și
graficul venitului mediu
200 AR = MR = P → D (cererea consumatorului)
2.
Comportamentul firmei în condițiile concuren ței imperfecte
Trăsăturile specifice ale pie țelor concuren țiale imperfecte s înt acelea c ă odată cu
schimbarea volumului produs se schimb ă prețul mărfii și invers. De aceea firma monopolist ă
trebuie s ă-și găsească o anumit ă situație a sa pe pia ță care îi va da posibilitatea la un anumit
nivel de produc ție Q și la un anumit nivel al pre țului P să-și maximizeze profitul.
Pentru a analiza comportamentul firmei monopoliste putem utiliza dou ă metode:
1) contrapunerea venitului total, mediu și marginal cu cheltuielile totale;
2) analiza venitului marginal, costului marginal și costurilor variabile mediu, fixe
medii și totale medii.
Utilizînd prima metod ă prezentăm sub form ă de tabel și grafic.
Modelul de comparare a firmei monopoliste
Q P TR TC TPr AR MR
0 10 0 6 -6 – –
1 9 9 12 -3,5 9 9
2 8 16 16 0 8 7
3 7 21 17 3,7 7 5
4 6 24 18 5,7 6 3
5 5 25 21 4 5 1
6 4 24 24 0 4 -1
7 3 21 27 -6 3 -3
8 2 16 31 -15 2 -5
9 1 9 35 -26 1 -7
10 0 0 42 -42 0 -9
71 TP4, TC, AR, MC
Concluzie la tabel și grafic:
• în rezultatul mic șorării permanente a pre țului, venitul total (TR) mai întîi va crește
(maxim – 25), iar mai departe scade, deoarece mic șorarea pre țului nu poate fi
compensat ă prin cre șterea volumului de produc ție;
• datorită micșorării prețului venitul mediu și venitul marginal (AR și MR) au
tendința de descre ștere, deoarece fiecare unitate suplimentar ă de produc ție în
condiții concuren ței imperfecte aduce produc ătorului un venit mai mic dec ît
unitatea de produc ție anterioar ă;
• venitul mediu (AR) cap ătă mărime nul ă în acel caz c înd venitul total (TR) tot este
zero;
• venitul marginal (MR) intersecteaz ă axa absciselor (OX) în punctul în care venitul
total (TR) este maxim.
Firma, reie șind din aceste concluzii trebuie s ă rezolve urm ătoarea problem ă: care va fi
cantitatea de produc ție la care monopolistul poate s ă-și maximizeze profitul s ău.
Pentru firma ce activeaz ă în condițiile concuren ței imperfectre, cantitatea de produc ție
(Q) la care profiturile vor fi maximale se determin ă de egalitatea: MC = (~) MR.
72 Analiza comportamentului firmei în baza compar ării mărimii medii d ă posibilitate:
a) de a determina pozi ția firmei monopoliste în condiția schimb ărilor prețului;
b) determinarea punctului în care firma monopolist ă are maxim de profit și, mai ales,
determinarea nivelului pre țului în acest punct;
c) aceast ă metod ă dă posibilitate de a efectua o analiz ă aprofundat ă a
comportamentului firmei în condițiile schimb ării conjuncturii pie ței.
În baza condi țiilor de activitate a firmei concuren țiale (P = MR = AR și MC = MR)
vom încerca s ă arătăm grafic cum firma concuren țială își va determina punctul maxim al
profitului.
Punctele maxime ale profitului
Q1 – maxim pierderi
Q2 – profit = 0
Q – maxim profit
Q3 – profit = 0
Prin introducerea costurilor totale medii și costurilor marginale vedem c ă producerea
fiecărei unități suplimentare de bunuri aduce firmei cheltuieli suplimentare. Venitul marginal
al firmei este constant. De aici putem men ționa că cheltuielile marginale mai întîi sînt mai
mari dec ît venitul marginal și firma va avea pierderi cu maximul lor în punctul Q 1. Odată cu
mărirea volumului produc ției pierderile se mic șorează și în punctul Q 2 se egaleaz ă cu
veniturile totale la nivelul c înd MC ia m ărimi minimale.
73 După ce TR > TC firma va c ăpăta profit. Paralel cu aceasta încep să crească costurile
marginale p înă cînd în punctul Q* nu se egaleaz ă cu venitul marginal. Anume în punctul Q*
firma cap ătă maxim de profit, deoarece se realizeaz ă următoarea condi ție: MC = MR.
După punctul C firma poate s ă mărească volumul produc ției, dar profiturile se vor
micșora, deoarece vor cre ște brusc costurile variabile și firma va primi profit p înă la nivelul
Q3 (TC = TR, TPr = 0).
După nivelul de produc ție Q 3 creșterea volumului produc ției este nera țională,
deoarece venitul pe care îl vom primi va fi asimilat de cre șterea costurilor totale. Deci, linia
costurilor totale, a costurilor marginale și a costurilor totale medii de dou ă ori intersecteaz ă
linia cererii, ceea ce corespunde în primul caz cu maxim de pierderi ale firmei sau Pr = 0; iar
în al doilea caz cu maxim de Pr.
Însă apare întrebarea: cum poate fi determinat Pr în punctul C? Pentru aceasta
construim graficul:
Condiția general ă de maximizare a profitului este egalitatea MR = MC, în situația
cînd MC cresc.
Pentru a determina volumul maxim al profitului în punctul C, determin ăm Q maxim
ducînd o perpendicular ă de OX.
În punctul intersec ției curbei (K) cu perpendiculara vom primi m ărimea cheltuielilor
pentru o unitate de produs în rezultatul schimb ării volumului produsului. Pe grafic m ărimea
acestor cheltuieli se determin ă prin proiectarea punctului K pe axa OY. Dac ă de la pre țul
bunului sc ădem cheltuielile medii vom primi profitul care revine pe o unitate de produc ție.
TPr = (P – P1) x Q*; P1 = ATC (Q*)
TPr = P x Q – P1 x Q* = P x Q* – TC PxQ T xQQTC− == * Pr **
Această expresie este formula profit total, care poate fi utilizat pentru determinarea
profitului maximal. Pe grafic TR poate fi reprezentat ă prin aria dreptunghiului PCQ*O.
74 SPCQ*O = TR
Aria dreptunghiului P1KQ*O = TC.
Dacă din punctul TR – TC vom primi volumul maxim al profitului (care grafic este
SPCQ*O = TPr ).
Dacă vom încerca să mărim volumul produc ției, atunci TPr se va mic șora.
De aceea condi ția general ă de maximizare a Pr este egalitatea MR = MC, în situația
cînd MC cresc.
Tema 14. PIAȚA FACTORILOR DE PRODUC ȚIE ȘI FORMAREA
VENITURILOR FACTORIALE
1. Munca – factor de produc ție. Formarea pre țului la munc ă.
2. Piața capitalului și procentul.
3. Economia resurselor naturale și agricole. Renta funciar ă.
4. Antreprenoriatul ca factor de produc ție. Profitul întreprinz ătorului.
1.
Munca – factor de produc ție. Formarea pre țului la munc ă
Cel mai important factor de produc ție este munca. Din punct de vedere economic,
prin munc ă înțelegem orice efort uman care este recompensat în formă bănească. Munca
reprezint ă factorul primar și are rolul determinant în producerea de bunuri. Munca asigur ă
înzestrarea oric ărui proces de produc ție cu bunurilor de capital necesare. Numai prin
activitatea uman ă resursele naturale pot fi atrase și utilizate în produc ție. Scopul final al
producției de bunuri îl reprezint ă satisfacerea trebuin țelor de consum ale popula ției, creșterea
capacităților de munc ă și a productivit ății muncii. M ărimea productivit ății muncii se exprim ă
prin produc ția care revine în mediu la un lucr ător angajat. Nivelul eficien ței utilizării acestui
factor depinde de o serie de condi ții, cum ar fi gradul de mobilitate geografic ă și profesional ă
a forței de munc ă; securitatea social ă; condițiile de munc ă, nivelul eficien ței utiliz ării
celorlalți factori de produc ție.
Primele trei condi ții se concretizeaz ă într-un concept economic, denumit capital
uman. Dimensiunile capitalului uman s înt date de gradul de educa ție general ă și
profesional ă, de sănătate și mobilitate a for ței de munc ă. Formarea și dezvoltarea capitalului
75 uman se asigur ă prin investi ții economice, care trebuie s ă fie efectuate de persoane, familii,
firme și guvern.
Prețul muncii este exprimat prin salariu. Salariul poate fi minim și mediu. Nivelul
maxim al salariului este reglat de taxa impozitelor. Șomajul tot influen țează prețul forței de
muncă.
Principalii factori ce determin ă creșterea sau sc ăderea cererii de munc ă sînt:
• Prețul bunurilor realizate din utilizarea factorului de munc ă. Între modificarea P
mărfurilor de pe pia ța diferitor bunuri și modificarea cererii de munc ă există o
relație pozitiv ă.
• Gradul de substitu ție a muncii cu un alt factor de produc ție influen țează negativ D
asupra muncii.
• Nivelul calitativ al muncii și modificarea calit ății muncii determin ă o modificare
în același sens a cererii for ței de munc ă.
Implicarea factorilor de produc ție în activitățile economice determin ă, ca o necesitate
obiectivă, recompensarea lor. Astfel, factorul munc ă este recompensat prin salariu.
Problematica salariului a constituit o preocupare constant ă a economi știlor începînd cu
școala clasic ă. După Smith, salariul este singurul venit bazat pe munc ă și trebuie s ă
corespund ă minimului de obiecte de consum necesar muncitorului și familiei sale. D.
Ricardo face distinc ție între prețul natural al muncii și prețul de pia ță al muncii (pre ț natural
– care dă posibilitate lucr ătorului s ă se întrețină; preț de piață – preț care se pl ătește în mod
real pentru munc ă). economi știi marxi ști consider ă salariul drept pre ț al mărfii forța de
muncă, respectiv ca expresie b ănească a valorii acesteia. Al ți economi ști apreciaz ă că salariul
este venitul persoanelor care particip ă prin munca lor proprie la procesul de produc ție.
Salariul, ca pre ț plătit pentru serviciul adus de factorul munc ă, se stabile ște pe baza
mecanismului pie ței, fiind însă definitivat și plătit după depunerea muncii, în funcție de
rezultatul ei. Acest mod de formare a salariului are la baz ă regulile generale ale pie ței și
elementele specifice pie ței muncii.
Caracteristicile principale ale salariului s înt:
– sursă esențială de venit;
– pîrghie de cointeresare; instrument de echilibru al nevoilor și al resurselor de
muncă, al cererii solvabile a popula ției și al volumului de bunuri materiale și
servicii; element de sus ținere a cre șterii productivit ății muncii și a eficien ței
economice.
76 Salariul nominal reprezint ă suma de bani pe care salariatul o prime ște în schimbul
muncii depuse. Aceasta poate fi privit ca:
a) salariu brut – întreaga sum ă de bani cuvenit ă factorului;
b) salariu net – suma efectiv încasată după scăderea din salariul brut a
impozitului pe salarii, a contribu ției pentru șomaj, asigur ării.
Factorii care condi ționează mărimea salariului nominal:
• prețul capacit ății de munc ă;
• evoluția situației economice;
• politica de salarizare la un moment dat.
Salariul real reprezint ă cantitatea de bunuri și servicii care poate fi cump ărată, la un
moment dat, cu salariul nominal. El nu este altceva dec ît o reflectare a puterii de cump ărare a
salariului nominal, fiind diferit de la o perioad ă la alta și de la o pia ță la alta.
Atît salariul real, c ît și cel nominal influen țează direct costul vie ții.
Sr = (Sn/Cv) x 100 sau Cv = (Sn/Sr) x 100
Indicele costului vie ții ne permite s ă cunoaștem mărimea cheltuielilor b ănești pe care
un individ trebuie s ă le facă pentru a- și asigura acela și nivel de via ță în două situații care
diferă numai prin pre țuri. Creșterea costului vie ții, neînsoțit de o cre ștere propor țională a
salariului nominal, antreneaz ă diminuarea salariului real.
Factorii care influen țează mărimea salariului real s înt:
1) salariul nominal care se afl ă în raport direct propor țional cu salariul real;
2) prețurile bunurilor de consum;
3) puterea de cump ărare a banilor;
4) revendic ările sindicatelor.
Forma de salarizare reprezint ă o modalitate prin care se determin ă mărimea și
dinamica salariului individual.
Principalele forme de salarizare s înt:
1) salarizarea pe unitatea de timp;
2) salarizarea în acord;
3) salarizarea mixt ă.
77 2.
Piața capitalului și procentul
Capitalul cuprinde bunuri rezultate din produc ție și care s înt folosite pentru
producerea altor bunuri. În funcție de modul cum particip ă la procesul de produc ție și la felul
în care se consum ă în acest proces bunurile de capital s înt alcătuite din capital circulant și
capital fix.
Capitalul circulant este alcătuit din materiale prime, materiale, combustibil; particip ă
la un singur proces de producere și se consum ă în întregime în acest proces. Capitalul
circulant al unei firme este egal cu modific ările stocurilor de materie prim ă, material,
semifabricate, produc ția neterminat ă de la începutul și la sfîrșitul unei perioade.
Capitalul fix particip ă la mai multe procese de produc ție, se consum ă treptat și tot
treptat se transfer ă o parter din pre țul elementelor care îl compun în costul bunurilor ob ținute.
El este alc ătuit din cl ădiri, construc ții, mașini, utilaje, instala ții. În cadrul proceselor de
producție capitalul fix se uzeaz ă, adică suferă un proces de depreciere a caracteristicilor
tehnice, economice și funcționale.
Uzura este de dou ă feluri: uzura fizic ă și uzura moral ă. Uzura fizic ă este determinat ă
de utilizarea diferitor elemente ale capitalului fix, precum și de agen ți naturali. Uzura moral ă
este cauzat ă de progresul tehnic, respectiv de apari ția unor ma șini, utilaje, instala ții mai bune,
care au caracteristici tehnice, func ționare superioare celor existente. At ît uzura moral ă cît și
cea fizic ă se manifest ă în deprecierea construc țiilor fixe. Expresia b ănească a uzurii poart ă
denumirea de amortizare . Aceasta se include în costul de produc ție și se recupereaz ă prin
vînzarea bunurilor.
În fața întreprinz ătorului care are de g înd să cumpere o unitate de capital st ă o
problemă serioasă. El trebuie s ă compare cheltuielile pentru cump ărarea capitalului cu
venitul pe care-l va c ăpăta de la exploatarea lui. Problema e legat ă de perioada de
exploatarea a capitalului. Iat ă de ce e important s ă calculeze pre țul curent al capitalului, care
i-ar da posibilitate s ă-l compare cu cheltuielile curente și să decidă în privința cumpărării.
Prin pre ț curent al veniturilor viitoare se are în vedere acea sum ă de bani pe care
întreprinz ătorul trebuie s-o investeasc ă astăzi, pentru ca peste o perioad ă de timp s ă se
determine tot de investitor, s ă primeasc ă o sumă oarecare pe care el și-a planificat-o.
Prețul curent al venitului:
nrxPV)1(+= ,
78 PV – suma investit ă;
x – suma dorit ă;
r – procentul bancar;
n – perioada, ani.
Un venit ne poate aduce nu numai bani, dar și resurse, un lot de p ămînt, utilaj,
apartament, ma șină. În fiecare caz putem s ă determin ăm prețul curent al venitului viitor.
În ceea ce prive ște conținutul dob înzii exist ă puncte de vedere controversate. Unii
economi ști consider ă dobînda ca pre ț sau recompens ă a spiritului de economie, al ții susțin că
dobînda este o chirie pl ătită pentru capitalul utilizat sau un pre ț pentru riscul antren ării
capitalului într-o activitate oarecare, iar ter ții interpreteaz ă dobînda ca pre ț plătit pentru suma
de bani folosit ă într-o afacere. Drept urmare, putem distinge:
1) dobînda – în sens restr îns – ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu
împrumut;
2) dobînda în sens larg, ca excedent ce revine proprietarului oric ărui capital utilizat în
condițiile normale.
În concluzie consider ăm că dobînda reprezint ă un venit însușit de proprietarul oric ărui
capital antrenat într-o activitate economic ă, sub form ă de excedent în raport cu capitalul
avansat.
Dobînda prezint ă mai multe forme de existen ță:
1) dobînda pe pia ța monetar ă ce apare la împrumuturile pe termen scurt pe care
băncile le contracteaz ă între ele sau cu banca central ă;
2) dobînzile pentru remunerarea depozitelor pe termen scurt și ??????
3) dobînda de pe pia ța obligațiunilor – termen lung;
4) dividentul – pentru plasamente în acțiuni.
Rolul dob înzii decurge din func țiile sale în cadrul pie ței:
• funcția de influen țare a repartiz ării factorilor de produc ție către destina ții care să
asigure utilizarea lor cea mai eficient ă;
• funcția de a asigura b ăncilor acoperirea cheltuielilor de func ționare și de realizare
a unui profit normal;
• funcția de redistribuire a profitului suplimentar creat de agen ții economici ce
folosesc creditele;
• funcția de stimulare a publicului s ă renunțe la anumite consumuri curente pentru a
crește volumul capitalului disponibil.
79 Mărimea și dinamica dob înzii sînt relevate de doi indicatori esen țial;
a) masa sau suma absolut ă a dobînzii (D);
b) rata dobînzii sau venit anual, exprimat ă în procente
d = (D/K) x 100; D = d x K/100.
Mărimea ratei dob înzii oscileaz ă între două limite: mic și mare.
Masa și rata dob înzii sînt influen țate de un num ăr considerabil de factori, dintre care:
1) raportul dintre cererea și oferta de capital;
2) riscul și ciclicitatea economiei;
3) inflația – dobînzii se majoreaz ă odată cu rata infla ției;
4) durata creditului;
5) raportul dintre rata dob înzii și rata profitului.
3.
Economia resurselor naturale și agricole. Renta funciar ă
Pămîntul reprezint ă un factor de produc ție primar, originar, care cuprinde at ît
suprafața de pămînt, cît și resursele naturale. Acest factor se prezint ă ca un dar al naturii și
prezintă o serie de particularit ăți.
1) Pămîntul nu poate fi substituit: în agricultur ă și silvicultur ă pămîntul reprezint ă
factorul de produc ție care, prin însușirile sale naturale, asigur ă obținerea de bunuri
economice. El constituie sursa primar ă de substan țe nutritive pentru flor ă și faună,
principalele rezerva ții de resurse energetice și materie prime, suportul și mediul de via ță.
2) Pămîntul nu poate fi reprodus de c ătre om, deci este ireproductibil. P ămîntul se
aseamănă cu un organism viu care dispune de o capacitate proprie de autoregenerare.
Această capacitate depinde de modul de utilizare a p ămîntului. În condițiile unei utiliz ări
neraționale capacitatea de autoregenerare se diminueaz ă treptat, exist înd pericolul dispari ției
acesteia.
3) Pămîntul este imobil: aceast ă particularitate imprim ă procesului de produc ție
dependen ța de un anumit loc. Totodat ă această particularitate determin ă necesitatea
deplasării celorlal ți factori de produc ție, fapt ce implic ă anumite costuri.
4) Pămîntul are un caracter extrem de limitat: ca ofer ă pămîntul este cel mai restrictiv
factor de produc ție. Asigur înd spațiul de desf ășurare a întregii activit ăți economice, p ămîntul
constituie baza existen ței și suveranit ății economiei na ționale. Totodat ă, pămîntul este cea
80 mai sigur ă component ă a avuției economice reale, unica bog ăție individual ă și națională a
cărei valoare înregistreaz ă o creștere continu ă.
Prețul pămîntului = renta procentului bancar.
Sînt soluri fertile, medii și nefertile. La p ămînt cererea este mare, iar oferta –
inelastică, deci pre țul pămîntului în viitor va cre ște. Dacă renta este mare, atunci pre țul
pămîntului e mare; dac ă procentul e mare, atunci pre țul e mic.
Renta reprezint ă venitul ce revine posesorului oric ărui factor de produc ție sau bun
economic a c ăror ofert ă este rigid ă sau foarte pu țin elastic ă. Realizarea rentei presupune
existența simultan ă a trei condi ții:
– factorul de produc ție sau bunul economic s ă fie limitat cantitativ;
– să nu poată fi substituit cu un alt factor sau alt bun cel pu țin o anumit ă perioadă de
timp;
– oferta factorilor de produc ție sau a bunului economic s ă fie inelastic ă în raport cu
cererea.
Mecanismul form ării rentei are la baz ă legea randamentelor nepropor ționale, care
spune că utilizarea unor frac țiuni egale din acela și factor de produc ție asigur ă randamente
diferite: la început cresc ătoare, apoi sta ționare, iar în final – descresc ătoare.
Venitul realizat de c ătre deținătorul unui factor de produc ție, a cărui ofertă totală este
inelastică și insensibil ă la creșterea pre țului de v înzare, poart ă denumirea de rentă
economic ă.
Principala form ă de rentă o constituie renta funciar ă, care este creat ă în agricultur ă și
silvicultur ă.
Renta funciar ă reprezint ă venitul ce revine proprietarului terenului, în virtutea
monopolului pe care îl deține asupra acestuia și de la care s înt exclu și ceilalți subiecți
economici. Ea este pl ătită de către arenda ș, sub form ă de arend ă, proprietarului funciar
pentru dreptul de a utiliza pe un termen determinat suprafa ța de teren închiriată. Din viziunea
arendașului, renta reprezint ă o plată pentru folosirea terenului, care se constituie într-un
element al costului de produc ție.
Renta funciar ă cunoaște mai multe tipuri:
1) Renta absolut ă reprezint ă suma încasată de toți proprietarii funciari, indiferent de
calitatea și poziția terenului pe care îl dețin.
2) Renta diferen țiată – se formeaz ă datorită diferenței de fertilitate dintre terenuri.
81 3) Renta de monopol – reprezint ă suma ce se încasează de către proprietarii unor
suprafețe de teren de pe care se ob țin produse în cantități reduse, cu calit ăți excepționale și
care sînt foarte c ăutate de consumatori.
4) Renta de pozi ție se formeaz ă datorită diferențelor ce exist ă între terenuri în privința
distanței la care se g ăsesc față de centrele de aprovizionare, de desfacere sau fa ță de căile de
comunica ție.
Prețul pămîntului reprezint ă suma de bani primit ă în schimbul ced ării dreptului de
proprietate asupra p ămîntuluii. Evolu ția acestuia este influen țată atît de factori direc ți, cît și
de cei indirec ți: cererea și oferta de terenuri agricole, cererea și oferta de produse agricole;
mărimea și dinamica rentei; rata dob înzii bancare.
Prețul pămîntului constituie, de fapt, renta capitalului la dob înda zilei. M ărimea lui
este egal ă cu suma de bani pe care v înzătorul, depun înd-o la banc ă, poate ob ține o dob îndă
anuală de mărimea rentei. Ca un proces firesc al cre șterii rentei anuale, pre țul pămîntului
manifest ă o tendin ță de urcare.
dRP=
4.
Antreprenoriatul ca factor de produc ție. Profitul întreprinz ătorului
Activitatea de antreprenoriat este o tr ăsătură specific ă a economiei de pia ță care se
bazează per libertatea economic ă a produc ătorului în primul r înd. În orice țară acest tip de
activitate se bazeaz ă pe un șir de legi și acte normative elaborate de guvern. Esen ța activității
de antreprenoriat constituie procesul de ini țiere și realizare a procesului de produc ție din
numele persoanei pe propriul cont, pe r ăspunderea material ă și risc personal cu scopul de
obține profit. Obiectul activit ății de antreprenoriat prezint ă orice tip de activitate
gospodărească care este prev ăzut de lege. Subiectul activit ății de antreprenoriat este individul
sau un grup de indivizi și statul.
Activitatea de antreprenoriat oficial se înregistreaz ă la camera de Înregistrare. Dup ă
înregistrare firma în cauză primește codul fiscal și dreptul de a deschide cont în bancă.
Registrele dau posibilitate întreprinz ătorului:
a) de a culege informa ții cu privire la num ărul de firme, dimensiunile lor, capitalul
utilizat, volumul produc ției, care exist ă în piața respectiv ă;
b) de a determina segmentul neocupat al pie ței de către alte firme;
82 c) asigurarea garan ției realiz ării contractelor respective încheiate de persoane
respective.
Pentru stat este surs ă de acumulare a datelor statistice necesare pentru a face o analiz ă
și previziune economic ă
Antreprenorul îndepline ște următoarele func ții:
1. Organizarea procesului de produc ție, înfăptuirea dirij ării lui; prognozarea situa ției
economice a întreprinderilor.
2. Își asumă funcția de risc care poate contribui la ridicarea profitului întreprinderii.
3. Exercit ă funcția de inovator în produc ție; aplică metode noi și tehnologii noi.
Antreprenorul are urm ătoarele obliga țiuni: să respecte regulile pie ței în condițiile
liberei concuren țe; drepturile și interesele legislative ale consumatorului; s ă asigure calitatea
cuvenită a mărfurilor fabricate.
În condițiile economiei de pia ță raționalitatea vie ții economice este relevat ă de profit.
În sens foarte larg profitul reprezint ă venitul, c îștigul realizat, în formă bănească de către cei
ce inițiază și organizeaz ă o activitate economic ă.
În ceea ce prive ște conținutul categoriei de profit au existat și există o diversitate de
opinii.
1) Profitul privit ca rezultat al ac țiunii economice reprezint ă punctul de vedere oficial-
legislativ și statistic, conform c ăruia toate activit ățile lucrative au ca obiectiv principal
obținerea de profit, care se determin ă ca diferen ța între veniturile și cheltuielile ce rezult ă din
activitatea unui agent economic.
Profitul se calculeaz ă potrivit unei metodologii oficiale și reprezint ă o sumă globală
care cuprinde în structura sa dou ă componente: a) profitul legitim ob ținut în contextul
respectării prevederilor legale – profitul normal; b) profitul nelegitim, realizat în condițiile
încălcării legisla ției, umflarea costurilor, duble înregistrări, sustragerea de la plata
impozitelor. Profitul este impozabil conform reglement ărilor legale din fiecare țară.
Întreprinz ătorul poate ob ține profit din dou ă motive:
– dacă el este proprietarul unora din factorii de produc ție utiliza ți de întreprindere,
va obține profitul normal;
– dacă vinde bunurile întreprinderii la un pre ț mai mare dec ît costul total, va ob ține
și profitul economic.
Profitul total este format din profitul normal plus profitul economic.
83 2) Al doilea curent de g îndire economic ă consider ă profitul ca element final al
diferenței dintre venitul total și costuri. Ei continu ă analiza surselor profitului apreciind în
funcție de aceasta dup ă profit cuvenit și profit necuvenit.
3) Al treilea curent economic consider ă că profitul este un venit care rezult ă din
aportul adus de unul sau mai mul ți factori de produc ție și care trebuie s ă le revin ă lor
(salariu, dividend, rent ă).
Profitul reprezint ă un element variabil în timp și spațiu. Mărimea și dinamica
profitului s înt relevate de mai mul ți indicatori, dintre care doi s înt esențiali:
– masa profitului (Pr);
– rata profitului (pr).
Masa profitului reprezint ă suma total ă dobîndită sub form ă de profit de o firm ă într-o
anumită perioadă de timp:
Pr = V – C
Rata profitului este raportul procentual dintre masa profitului și costul de produc ție:
%100PrxCpr= – rata profitului eviden țiază gradul de rentabilitate pe produs, întreprindere,
ramură, economie na țională.
Procesul de maximizare vizeaz ă atît masa c ît și rata profitului. Acest proces se refer ă
la maximizarea profitului total.
Maximizarea profitului genereaz ă o migra țiune a capitalului între diferite ramuri
economice. Au loc intr ări și ieșiri ale firmelor în și din ramur ă. Intrarea în ramură a unui
număr însemnat de firme determin ă creșterea ofertei la bunul creat în cadrul întreprinderilor
și diminuarea pre țului la vînzare. Venitul mediu va sc ădea.
84
Tema 15. INDICATORII MACROECONOMICI DE BAZ Ă
1. Sistemul conturilor na ționale. Principalii indicatori macroeconomici
2. Metodologia calcul ării principalilor indicatori macroeconomici
1.
Sistemul conturilor na ționale. Principalii indicatori macroeconomici
PNB este valoarea de pia ță a întregului volum de bunuri și servicii care se creeaz ă
într-o economie na țională într-o perioad ă de timp. În calcularea PNB intr ă mărimea
stocurilor produse în anul curent. Crearea, mi șcarea și repartizarea PNB are loc în cadrul
sistemului de conturi na ționale care prevede determinarea unui șir de indicatori
macroeconomici în baza cărora putem efectua:
1) măsurarea volumului produc ției într-o perioad ă concretă de timp;
2) Analiza și determinarea factorilor care influen țează nemijlocit asupra dezvolt ării
economice la momentul dat;
3) compararea nivelului venitului na țional creat într-o anumit ă perioad ă de timp; în
baza acestor analize de a construi graficul care ne va reflecta func ționarea economiei în
perspectiv ă;
4) acumularea informa ției în baza c ăreia vor fi elaborate politicile macroeconomice
de către stat.
Calcularea PNB are anumite momente specifice:
• PNB este un indicator monetar, din cauz ă că prin intermediul lui are loc analiza
comparativ ă a diferitor grupe de m ărfuri și servicii create în diferite perioade de
timp.
• În procesul calcul ării PNB este necesar ă evitarea calculului dublu; calculul dublu
apare în acel caz, c înd în volumul PNB se va include at ît valoarea bunurilor
intermediare (care vor fi supuse prelucr ării ulterioare sau vor fi v îndute pentru
acest proces) și valoarea bunurilor finale (bunuri destinate consumului final.
Excluderea acestui dublu calcul din m ăsurarea PNB presupune c ă firmele vor
introduce în valoarea PNB a șa numita valoare ad ăugată, care presupune valoarea
de piață a volumului produc ției create de c ătre firmă minus valoarea materiei
prime și a materialelor procurate de la alte firme.
85 Exemplu de calculare a valorii ad ăugate (VA):
PNB = 710
Etapele produc ției Prețul de vînzare
(inițial) Valoarea ad ăugată
1. Ovicultura (l îna) 60 60
2. Textilă (stofa) 100 100 – 60 = 40
3. Fabrica (palton) 160 160 – 100 = 60
4. Comerț engro 180 180 – 160 = 20
5. Comerț cu amănuntul 210 210 – 180 = 30
PNB = 210
VA este pre țul de realizare a m ărfii pe pia ță.
În PNB nu se includ afacerile neproductive, care pot fi:
a) afaceri financiare;
b) vînzarea m ărfurilor uzate.
Afacerile financiare se clasific ă în trei tipuri de activitate:
a) transferarea din bugetul de stat – pl ățile efectuate din bugetul de stat sub form ă de
indemniza ții pentru șomeri, pensii, pl ăți pentru asigurarea social ă;
b) transferuri de pl ăți private – subsidii particulare;
c) afacerile cu h îrtiile de valori (ac țiuni și obligațiuni) prezint ă schimbul de active de
hîrtii care în mod direct nu influen țează asupra modific ărilor produc ției curente.
PNB sau valoarea de pia ță a produc ției poate fi m ăsurată în diferite moduri.
1) PNB – din punct de vedere a cheltuielilor suportate de c ătre consumator (A : 210
lei). Aceast ă metodă de determinare a PNB se nume ște metoda dup ă cheltuieli sau dup ă
producție.
2) PNB – prin suma tuturor salariilor, pl ăților de rent ă, a procentului și a profitului
create în procesul de produc ție (A : suma NA) – metoda de calcul dup ă venituri.
Sensul analizei PNB conform acestor dou ă metode const ă în aceea c ă PNB poate fi
calculat ori prin însumarea tuturor cheltuielilor suportate pentru procurarea întregului volum
de produc ție creat în anul curent ori prin însumarea tututor veniturilor ob ținute de la
producerea întregului volum de produc ție în anul curent. Sensul acestei metode poate fi
prezentat prin urm ătoarea egalitate: volumul cheltuielilor consumate în anul curent pentru
procurarea PNB = volumul veniturilor ob ținute de la realizarea PNB.
Aceasta este principala identitate macroeconomic ă care ne explic ă fenomenul c ă
vînzarea, cump ărarea sînt părți diferite ale unei și aceleia și afaceri (legea lui Say). În baza
86 acestor dou ă metode putem s ă prezent ăm în mod schematic calculul PNB la nivel
macroeconomic prin urm ătoarele componente:
1) Metoda cheltuielilor :
a) cheltuielile de consum ale menajelor;
b) cheltuieli investi ționale ale business-ului;
c) cheltuieli guvernamentale pentru achizi ționarea m ărfurilor și serviciilor;
d) cheltuielile suportate de sectorul extern.
PNB = C + Ig + G + Xn
2) Metoda veniturilor :
a) cheltuieli și plăți care nu s înt legate de pl ătirea veniturilor;
b) salariul + pl ățile de rent ă
c) dobînda;
d) plusprofitul.
După metodele cheltuielilor în componen ța PNB se includ:
1) Cheltuieli de consum a indivizilor (totalul consumului de bunuri și servicii) de
lungă durată (consumul curent) efectuat de indivizii societ ății.
2) Investi țiile brute interne – acest termen este utilizat frecvent în literatura
economic ă american ă și include în sine trei p ărți componente:
a) toate cheltuielile întreprinderilor legate de procurarea utilajului;
b) cheltuieli legate de realizarea construc ției ce includ dou ă tipuri de construc ții:
fabrici, uzine și fondul locativ;
c) modificarea stocurilor – cheltuieli legate de m ărirea stocurilor în anul curent și
introduc în calcul curent a PNB.
Micșorarea stocurilor, de obicei, nu se introduce în calcularea PNB pentru a evita
calculul dublu.
Investițiile pot fi: a) brute – reprezint ă totalitatea de cheltuieli investi ționale care au
fost legate de suma de investi ții cheltuite pentru recuperarea capitalului utilizat în cadrul
întreprinderii și suma de bani cheltuit ă pentru realizarea unei cre șteri economice; pe de alt ă
parte, include amortizarea capitalului + investi țiiule nete Ig = D (amortizare) + In; b) nete –
sînt cheltuielile efectuate de o întreprindere în mod individual pentru realizarea unui anumit
volum de produc ție. Aceast ă categorie se utilizeaz ă în procesul de alc ătuire a conturilor
naționale. În sistemul conturilor na ționale termenul de investi ții interne este prev ăzut pentru
a delimita investi țiile formelor autohtone private și a celor str ăine private.
87 Investițiile joac ă un rol important în procesul cre șterii economice. Raportul dintre
investițiile brute și amortizare este un indicator dup ă care putem s ă determin ăm starea de
dezvoltare a economiei. Dup ă nivelul acestui indicator deosebim trei tipuri de economii:
a) economia în creștere cînd investi țiile brute ≥ amortizarea (In > 0);
b) economia static ă (în stagnare) reflect ă situația cînd investi țiile brute s înt egale cu
deprecierea capitalului (amortizarea);
c) economia cu diminuarea activit ății de afaceri Ig < 0.
3. Cheltuielile guvernamentale – cheltuieli efectuate de c ătre stat pentru cump ărarea
mărfurilor și serviciilor. În aceste cheltuieli se exclud transferurile.
4. Exportul net (Xn) – indicatorul exportului net este un indicator care d ă posibilitate
de a duce eviden ța în sistemul conturilor na ționale a afacerilor economice externe.
2.
Metodologia calcul ării principalilor indicatori macroeconomici
Analiza celorlal ți indicatori macroeconomici care intr ă în sistemul conturilor
naționale se face conform anuarelor statistice: 1) PIB; 2) VN; 3) V Personal; 4) V Disponibil.
Toți acești indicatori pot fi calcula ți reieșind din m ărimea PNB.
PIB exprim ă mărimea valorii bunurilor economice destinate consumului final, care au
fost produse în interiorul unei anumite țări de către agenții economici autohtoni și străini într-
o anumit ă perioadă.
PIB se calculeaz ă astfel:
1) Prin metoda produc ției, PIB se ob ține fie prin sc ăderea din valoarea global ă a
consumului intermediar, volumul bunurilor și serviciilor provenite de la al ți produc ători și
utilizate în producerea de noi bunuri și servicii fie prin însumarea valorii ad ăugate brute
obținute în diferite sectoare.
2) Prin metoda utiliz ării produc ției finale PIB se calculeaz ă pornind de la
componentele ce exprim ă folosirea bunurilor și serviciilor care alc ătuiesc produc ția finală și
anume: consumul privat denumit și consum personal format din bunuri și servicii destinate
satisfacerii nevoilor oamenilor; consum final guvernamental, reprezentat de cheltuieli
guvernamentale privind cump ărarea de bunuri și servicii; formarea de capital brut; exportul
net de bunuri și servicii calculat ca diferen ță dintre export și import.
3) Prin metoda costurilor, PIB se determin ă prin însumarea elementelor ce exprim ă
compensarea factorilor de produc ție, salariul, dob înda, renta, profitul, aloca țiile pentru
88 consum de capital fix, taxele indirecte nete. M ărimea PIB determinat ă prin cele trei metode
trebuie s ă fie identic ă.
PNB reprezint ă valoarea curent ă de piață a tuturor bunurilor și serviciilor finale. PNB
nominal reprezint ă exprimarea în prețuri curente ale perioadei în care au fost produse bunuri
și servicii. PNB real constituie valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse într-un an și
exprimate în prețurile unui an de referin ță sau de baz ă. Raportul dintre PNB nominal și PNB
real constituie deflatorul PNB și e folosit în scopul determin ării modific ărilor reale
intervenite în produc ție.
PI net se determin ă prin eliminarea din PIB a aloca țiilor pentru consumul de capital
(amortizarea capitalului fix) sau însumînd valoarea ad ăugată netă și impozitele indirecte.
PNN exprimat în prețurile pie ții se calculeaz ă scăzînd din PNB aloca țiile pentru
consum de capital. Evaluat la pre țurile factorilor de produc ție PNN e denumit și VN.
VN constituie expresia veniturilor incasate de proprietarii factorilor de produc ție
datorită contribu ției lor la crearea de bunuri și servicii. Se calculeaz ă prin:
1) PNN – taxele indirecte.
2) Însumarea veniturilor ob ținute de la proprietari factorii de produc ție: salarii, rent ă,
dobîndă, profit.
3) Însumarea cheltuielilor f ăcute pentru consum, investi ții și creșterea stocurilor.
Pe baza VN se calculeaz ă venitul personal, venit disponibil. M ărimea V Personal se
determin ă scăzînd din VN contribu țiile pentru asigurarea social ă, taxele pe venituri la care se
adaugă plățile de transfer ale guvernului (pensii, compensa ții, ajutoare) și dobînzile pentru
datoria public ă. Dacă din venitul personal se elimin ă taxele personale rezult ă indicatorul V
personal disponibil, care exprim ă veniturile ce pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor
personale și pentru economii.
89
Tema 16. ECHILIBRUL MACROECONOMIC. CEREREA ȘI OFERTA
AGREGAT Ă
1. Cererea și oferta agregat ă.
2. Echilibrul macroeconomic. Efectul mecanismului cu clichet.
1.
Cererea și oferta agregat ă
La nivel de macroeconomie trebuie s ă fie respectat ă cerința de baz ă a economiei:
dezvoltarea balansat ă, stabilă pe o anumit ă perioadă de timp. Pentru a realiza aceast ă cerință
se utilizeaz ă modelul cererii agregate și ofertei agregate sau cele dou ă puteri concuren țiale
ale pieței.
Cererea agregat ă este un model care ne prezint ă diferite niveluri ale volumului real
de produc ție pe care consumatorii, întreprinderea și statul s înt gata s ă le realizeze la un
anumit nivel posibil al pre țului. Rela țiile dintre nivelul pre țului și volumul real de produc ție
grafic se prezint ă printr-o curb ă cu înclinație negativ ă.
Înclinația negativ ă a curbei AD se explic ă prin trei efecte:
• efectul ratei dob înzii;
• efectul valorilor materiale;
• efectul exportului net.
1. Ridicarea nivelului pre țurilor provoac ă creșterea D pentru masa monetar ă la toți
agenții economici → spre ridicarea ratei dob înzii și → spre mic șorarea cererii pentru
investiții, → spre mic șorarea PNB.
2. Ridicarea nivelului pre țurilor conduce la infla ție, devalorizarea activelor financiare
(mai ales care au valoare monetar ă fixată: conturi bancare, obliga țiuni); popula ția devine mai
săracă și își micșorează consumul de bunuri). → PNB se mic șorează.
90 3. Ridicarea nivelului pre țurilor duce la mic șorarea exportului din țară și la creșterea
importului → X3 < 0 PNB se mic șorează.
Factorii care provoac ă modific ări calitative în AD sînt:
1. Cererea consumatorului (C): a) bun ăstarea indivizilor; b) a șteptările
consumatorilor; c) nivelul datoriilor consumatorilor; d) impozitele.
2. Modific ările în cheltuielile investi ționale (Ig): a) modific ări în rata dob înzii; b)
profit așteptat în urma realiz ării investi țiilor; c) impozitele de la întreprinz ători; d)
tehnologiile utilizate; e) prezen ța capacit ăților de produc ție excedentare.
3. Cheltuieli guvernamentale (G).
4. Exportul net (Xn): a) VN altor țări străine; b) cursul valutar.
C + Ig + G + Xn = AD
Modelul ofertei agregate : oferta agregat ă este un model care ne prezint ă nivelul
volumului real de produc ție existent ă în economia na țională la un anumit nivel posibil al
prețurilor.
Prezentul grafic al curbei AS prezint ă o sintez ă a analizei efectuate de diferite școli
economice a dependen ței dintre nivelul pre țurilor și volumului poten țial de produc ție existent
în economie.
Segmentul keynisist sau orizontal – perfect elastic: presupune existen ța în economie a
resurselor economice excedentare care apar în situații de fluctua ții economice. În așa situație
firma poate s ă-și mărească volumul de produc ție sau volumul real de produc ție la nivel de
91 societate f ără a modifica costurile medii care revin la o unitate de produc ție → diferite nivele
de produc ție; la unul și același nivel de pre țuri.
Segmentul clasic sau vertical – economia ajunge în punctul critic al posibilit ăților de
producție sau realizarea ocupa ției totale. În acest punct critic se produce volumul maxim
fixat de produc ție care în cel puțin o perioad ă scurtă de timp nu se schimb ă. În cazul cre șterii
AS se ridic ă nivelul pre țurilor.
Segmentul ascendent sau intermediar – ne reflect ă că în economia na țională “ocupația
total” nu poate fi atins ă concomitent în toate ramurile economiei, de aceea apar unele lacune
care cer investi ții suplimentare, care, la r îndul lor, provoac ă creșterea costurilor de produc ție
și creșterea pre țurilor.
2.
Echilibrul macroeconomic. Efectul mecanismului cu clichet
Echilibrul macroeconomic apare în rezultatul interac țiunii cererii și ofertei globale
care poate fi echilibru static și dinamic. Apare în rezultatul deplas ării AS și AD și se
caracterizeaz ă prin modificarea în nivelul pre țurilor și volumului produc ției. Aceste
modificări provoac ă diferite situa ții.
1. AD – constant: a) AS cre ște NP↓ PIB↑; b) AS scade NP ↑, PIB↓
2. AS – constant
a)
92 b)
Ar trebui s ă se petreac ă invers, dar în practic ă nu avem a șa ceva, ceea ce se nume ște
mecanism cu clichet (ceea ce ține prețurile din cauza sindicatelor, contradic țiilor
monopoliste).
Primul factor care provoac ă schimbări calitative în ofertă este costul de produc ție care
este influen țat de:
a) modificarea pre țurilor asupra resurselor (p ămînt, munc ă, capital);
b) productivitatea muncii care influen țează asupra pre țurilor, capitalului
Factorul al doilea: pre țurile asupra resurselor importante (ele se modific ă sub
influența modific ării cursului valutar na țional.
Factorul al treilea – situa ția de monopol pe pia ță.
Factorul al patrulea – modific ări în taxele impozitelor și în subsidii.
93
Tema 17. CICLUL ECONOMIC, INFLA ȚIA ȘI ȘOMAJUL
1. Caracterul ciclic al economiei și caracteristicile fluctua ților ciclice.
2. Șomajul: formele, cauzele și metodele de evaluare.
3. Cauzele, formele și natura infla ției contemporane.
1.
Caracterul ciclic al economiei și caracteristicile fluctua ților ciclice
În ultimele dou ă secole economia mondial ă s-a dezvoltat extrem de neuniform:
avînturile economice s înt succedate de depresiuni. Evolu ția neuniform ă a creșterii economice
a fost denumit ă ciclu al dezvolt ării economice. Ciclul este forma de mi șcare, de existen ță a
economiei în care fazele de av înt economic s înt succedate de perioade de regres și
depresiune. Ciclul economic este un proces de succedare permanent ă a creșterii și scăderii
activității economice, ce reflect ă oscilația nivelului de produc ție. Ciclurile economice difer ă
prin continuitate, intensitate și prin cauzele de apari ție. Sînt cicluri generale și cicluri
specifice de dezvoltare economic ă. Din ciclul general fac parte:
1) Ciclurile mici, de conjunctur ă, determinate de dezechilibrul ap ărut între cererea și
oferta pie ței, provoac ă oscilații temporare cu durata de 3-4 ani.
2) Ciclurile decinale, medii cu o durat ă de 10-22 ani, determinate de dezechilibrul
apărut între ramurile economiei na ționale, care dispare treptat în urma migr ării capitalului și
a forței de munc ă dintr-o ramur ă în alta.
3) Cicluri mari cu durata de 50-60 ani exprim ă periodicitatea dezvolt ării forțelor de
producție, în primul r înd a modului tehnic de produc ție. În cadrul unui ciclu mare de disting
două faze: ascendent ă – care se caracterizeaz ă prin ritmul relativ înalt de cre ștere a
economiei; de ridicare a nivelului și calității vieții; descendent ă – se caracterizeaz ă prin
încetinirea ritmurilor de cre ștere economic ă, de desf ășurare a proceselor infla ționiste, de
creștere a num ărului de șomeri, de aprofundare a inegalit ății economice și sociale.
Ciclul economic decenal cuprinde patru faze de av înt; declinul economic (criza);
depresiunea și înviorarea.
Vîrful ciclului are urm ătoarele tr ăsături: un nivel înalt al ocupa ției popula ției,
folosirea maxim ă a capacit ăților de produc ție, creșterea veniturilor.
94 Criza se manifest ă prin reducerea nivelului de produc ție și a ratei profitului, cre șterea
numărului de șomeri ș.a.
Depresiunea se caracterizeaz ă prin num ărul mare de întreprinderi ce dau faliment;
scăderea ratei profitului, reducerea nivelul de trai.
Înviorarea economic ă se manifest ă prin cre șterea investi țiilor de capital în procesul
producției; ridicarea nivelului ocupa ției, îmbunătățirii nivelului de trai.
Fazele ciclurilor economice s înt caracterizate de dou ă mari procese: boom-ul și
recesiunea.
Boom-ul economic cuprinde fazele de av înt și de înviorare și se manifest ă printr-o
creștere considerabil ă a investi țiilor capitale, a venitului popula ției. Recesiunea economic ă se
manifest ă în fazele de declin și depresiune.
Un loc important în ciclul economic îl ocupă criza economic ă. Pentru a preveni
consecin țele negative ale crizelor economiei statul desf ășoară o politică anticriz ă:
a) reglarea cheltuielilor publice în scopul men ținerii cererii și a produc ției;
b) reglarea circula ției monetare și a creditului;
c) reglarea sistemului fiscal – de reducere a taxelor și impozitelor;
d) reglarea activit ății economice externe.
2.
Șomajul: formele, cauzele și metodele de evaluare
Șomajul ca fenomen macroeconomic reprezint ă toată populația activă fără ocupație și
care este în căutarea unui loc de munc ă. Conform legii Republicii Moldova “Privind
utilizarea for ței de munc ă” sînt considera ți șomeri cet ățenii apți de munc ă, care au v îrsta de
muncă, dar din motive ce nu depind de ei, nu s înt angaja ți, nu au un venit legal și sînt
înregistra ți la bursa muncii ca persoane în căutare de loc de munc ă.
Există cîteva forme de șomaj:
1) Șomajul fric țional cuprinde persoanele ce se afl ă în căutarea sau a șteptarea
locurilor noi de lucru. Șomajul fric țional e un fenomen inevitabil, deoarece e generat de
migrațiunea permanent ă a popula ției dintr-o regiune în alta; schimbarea profesiunii cu alta.
2) Șomajul structural – apărut în urma dezechilibrului creat dintre oferta și cererea
forței de munc ă, cînd structura socio-profesional ă nu mai corespunde structurii economice și
tehnicii avansate (cererea unor profesii se reduce, iar a altora cre ște).
95 3) Șomaj ciclic sau conjunctural – generat de crizele economice sau de unele situa ții
de conflict. Șomajul ciclic reflect ă nivelul insuficient al cererii for ței de munc ă în majoritatea
ramurilor și sferelor de produc ție, îndeosebi în faza de declin și depresiune.
4) Șomajul tehnologic este generat de substituirea vechilor tehnici și tehnologii cu
altele noi, superioare.
5) Șomajul voluntar , benevol, c înd persoana din motive subiective nu munce ște
pentru că nu-și găsește un loc de munc ă acceptabil preferin țelor lui.
6) Șomajul involuntar – persoanele apte de munc ă nu pot lucra, fiindc ă nu sînt locuri
de munc ă în zona respectiv ă.
7) Șomaj discontinuu – ce cuprinde persoanele care își întrerup temporar munca din
motive familiale.
8) Șomajul sezonier apare în ramurile ce depind de factori naturali (agricultur ă,
construc ție).
9) Șomajul total – cînd locul de munc ă e pierdut.
10) Șomajul par țial constă în diminuarea activit ății de munc ă a unei persoane, pentru
că se reduce durata zilei de lucru sub cea legal ă, salariul mic șorîndu-se respectiv.
11) Șomajul la negru , cînd cel înscris în statut oficial de șomer, beneficiind de
indemniza ții, presteaz ă concomitent și o activitate.
Ca fenomen social-economic șomajul are multe aspecte negative, provoac ă o situație
de nesiguran ță a popula ției active. Ocuparera deplin ă a popula ției apte de munc ă nu neag ă în
nici un fel existen ța unui nivel natural al șomajului – 6%.
Rata șomajului se determin ă prin raportul num ărului șomerilor la popula ția activă:
%100x
ca fortademunsomajRS=
Dacă rata șomajului întrece nivelul natural de șomaj, atunci societatea suport ă
pierderi de ordin social și economic, principala pierdere fiind produc ția nefabricat ă.
Corelația dintre nivelul șomajului și rămînerea în urmă a volumului produsului
național global e cunoscut ă în literatura economic ă ca lege a lui Okun . Conform acestei legi
dacă rata întrece nivelul natural al șomajului cu 1%, atunci volumul produsului na țional
global va r ămîne în urmă cu 2,5%.
O măsură antișomaj important ă este protec ția social ă a șomerilor, care ac ționează în
următoarele direc ții: calificarea și recalificare șomerilor; organizarea lucr ărilor publice;
ajutor de șomaj; ajutor social.
96
3.
Cauzele, formele și natura infla ției contemporane
Lipsa unui mecanism perfect de reglementare a cantit ății de mas ă monetar ă necesară
pentru circula ție deseori provoac ă în economie momente de dezechilibru pe pia ța monetar ă.
În rezultat pe pia ța monetar ă au loc procese de infla ție sau defla ție. Cel mai des are loc
inflația ce presupune devalorizarea banilor de h îrtie care poate fi provocat ă de:
• excesul banilor de h îrtie aflați în circula ție;
• deficitul bugetar;
• neîncrederea fa ță de guvern care a emis masa monetar ă de hîrtie.
Inflația reprezint ă un proces multifactorial care presupune sc ăderea puterii de
cumpărare a banilor și ridicarea pre țului pentru m ărfuri și servicii.
Inflația are diverse forme de manifestare, printre care deosebim:
1) ridicarea general ă a prețurilor m ărfurilor și serviciilor și micșorarea puterii de
cumpărare a banilor;
2) majorarea pre țurilor de pia ță la aur;
3) ridicarea cursului valutelor str ăine și scăderea cursului valutei na ționale.
Tipuri de infla ție:
• Inflație locală (în cadrul unei țări).
• Inflație mondial ă (o regiune de pe glob).
• Inflație galopant ă (cînd prețurile se ridic ă brusc și foarte mult).
• Inflație tîrîtoare (cînd are loc cre șterea lent ă, dar necontenit ă, a prețurilor cu 10%
anual).
• Inflația care e provocat ă de factori financiari economici interni.
• Inflație importat ă, care e provocat ă de factorii din afara țării.
Caracterul negativ al infla ției și influen ța ei asupra economiei se manifest ă prin
următoarele momente:
1) Crește procesul de dezechilibru a activit ății economice în diferite ramuri ale
economiei.
2) Are loc turnarea de capital din sfera de produc ție în sfera de circula ție, unde mari
profituri aduce comer țul de specul ă.
3) Se mic șorează cererea solvabil ă reală asupra bunurilor de consum.
97 4) Are loc deformarea cererii consumatorului sau “fuga de bani” care are loc prin
procurarea oric ărui tip de marf ă.
5) Provoac ă dereglarea sistemului b ănesc.
6) Dereglarea întregului proces de reproduc ție în toate fazele lui.
7) Acutizarea tuturor contradic țiilor sociale.
Statul în diferite moduri intervine pentru a lichida aceste consecin țe care pot fi
interpretate din dou ă puncte de vedere:
– motiv economic – dorin ța de a crea condi țiile optime pentru acumularea capitalului
și creșterea economic ă;
– motiv social-politic – const ă în stabilizarea finan țelor statului.
Practica mondial ă propune urm ătoarele metode de lichidare a infla ției:
1) Nulificarea , care presupune introducerea unei noi unit ăți monetare.
2) Denominarea , care presupune schimbul valorii nominale a semnelor b ănești într-un
anumit raport (1:10; 1:1000). În același raport are loc recalcularea pre țurilor, tarifelor,
salariilor ș.a.m.d.).
3) Revalorizarea presupune restabilirea valoric ă inițială a unității bănești în baza
creșterii produc ției și circulației mărfare și scoaterea concomitent ă din circuit a unei cantit ăți
de masă monetar ă.
Procesul invers infla ției se nume ște deflație, care la fel are un impact negativ asupra
economiei (lipsa de bani).
Reprezentantul curentului neokeynisist în anii ‘50-60 ai secolului XX a pus întrebarea
de a arăta legătura dintre nivelul infla ției și nivelul șomajului. S-a demonstrat c ă între infla ție
și șomaj exist ă legătură invers propor țională: cu cît este mai mare infla ția, cu at ît este mai
mică rata șomajului și invers.
98 În anii ‘70-80 curba aceasta a fost transformat ă de către monetari ști într-o linie
verticală care apare la nivelul natural al șomajului (6-7%) (cum nu s-ar schimba pre țurile,
nivelul r ămîne același).
Tema 18. CIRCUITUL MONETAR ȘI POLITICA MONETAR-
CREDITAR Ă A STATULUI
1. Structura circuitului monetar și măsurarea lui.
2. Cererea și oferta monetar ă. Echilibrul pe pia ța monetar ă.
3. Sistemul monetar-bancar contemporan.
4. Politica monetar-creditar ă: esența, scopurile, instrumentele.
1.
Structura circuitului monetar și măsurarea lui
Desfășurarea normal ă a vieții economico-sociale implic ă prezența monedei, categorie
macroeconomic ă, la care to ți subiecții economici dintr-o țară se raporteaz ă ca la ceva de la
sine înțeles. În prezent exist ă mai multe tipuri de moned ă:
1) biletele de banc ă – puse în circula ție de Banca de Emisiune;
2) moneda bancar ă – care își are originea în activitatea b ăncilor de credit pe baza
unui depozit sau a unui credit;
3) moneda comercial ă – constînd din documente emise de întreprinderi particulare,
persoane juridice cu obliga ția de plăti la un termen cert.
În sens larg, moneda reprezint ă totalitatea mijloacelor de plat ă utilizate în mod direct
pentru efectuarea unor tranzac ții.
Cantitatea de moned ă aflată în circula ție, sub toate formele sale, poart ă numele de
masă monetar ă, care poate fi privit ă ca stoc și flux. Ca stoc, masa monetar ă constituie
ansamblul instrumentelor b ănești de care dispune sectorul nonfinanciar într-o economie
națională la un moment dat, destinate achizi ționării de bunuri materiale și de servicii,
achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investi țiilor și altor plasamente. Ca
flux masa monetar ă reprezint ă cantitatea medie de bani care circul ă într-o anumit ă perioadă
de timp în economie.
Structura unei mase monetare relev ă două mari componente:
99 1) disponibilit ățile bănești propriu-zise (bani lichizi, bani cash) care includ acele
instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfect ă, capabile s ă stingă imediat orice
datorie și să mijloceasc ă direct o tranzac ție comercial ă, fără ca deținătorul lor s ă cheltuiasc ă
timp și fără reducerea resurselor sale b ănești.
2) disponibilit ățile semimonetare, ce cuprind acele instrumente monetare care
presupun una sau mai multe opera țiuni pentru ca posesorul lor s ă ajungă la bani lichizi.
În prezent, ponderea primei componente a început să se diminueze. Diferite tipuri de
monedă, ca expansiune a diferitor grade de lichiditate, eviden ția existen ța mai multor
agregate monetare. “Agregatul monetar” desemneaz ă o parte constitutiv ă a masei monetare
și semimonetare, parte autonomizat ă prin func țiile ei specifice, prin agen ții speciali ști, care
emit instrumente de plat ă, prin organiza țiile bancar-financiare care le gestioneaz ă, prin
circuitele economice reale pe cale le mijlocesc.
m x V = P x Q – aceast ă ecuație descrie situa ția de stabilizare economic ă care, la
rîndul său, presupune echilibrul dintre pia ța monetar ă și piața mărfară.
Luînd în considerare c ă în economie exist ă circuitul prin virament formula
determin ării masei monetare poate fi interpretat astfel:
Va Pn KreditPmPr−+ −=
P – prețul bunurilor, serviciilor
Kr – cantitatea de bunuri v îndute în credit anterior, termenul de plat ă al căruia
expir ă în prezent
Pra – plăți reciproc achitate
V – viteza de rota ție
Pn – prețul bunurilor v îndute în credit anterior termenul de plat ă al căruia expir ă în prezent
2.
Cererea și oferta monetar ă. Echilibrul pe pia ța monetar ă
Oferta monetar ă presupune cantitatea de bani alc ătuită dintr-un agregat, în care intr ă
masa monetar ă în numerar plus masa monetar ă prin virament. Oferta monetar ă se află într-o
dependen ță direct propor țională cu PNN creat în economia na țională și depinde de
posibilitatea realiz ării creșterii economice în țara dată. De aceea grafic Sm reprezint ă o linie
verticală în funcție de rata dob înzii.
100
Sm în economia na țională nu este
influențat în mod direct de rata
dobînzii.
Cererea monetar ă, spre deosebire de Sm este alc ătuită din două elemente:
1) D cererea popula ției și a întreprinderilor pentru banii de afaceri (D t);
2) D cererea pentru bani sub form ă de active (D a).
Cererea pentru bani sub form ă de active financiare (ac țiuni, obliga ții, bani în
numerar) se schimb ă invers propor țional cu schimbarea ratei dob înzii.
Echilibrul pe pia ța monetar ă poate fi dereglat sub influen ța diferitor factori și în
primul rînd poate s ă se modifice oferta monetar ă.
101
Restabilirea echilibrului în piața monetar ă se efectueaz ă prin manipularea cu rata
dobînzii, cantitatea de h îrtii de valori care este pus ă în circula ție. Din analiza pie ței monetare
facem urm ătoarele concluzii:
1) prețul asupra h îrtiilor de valori și nivelul ratei dob înzii se afl ă în interdependen ță
invers propor țională;
2) situația de dezechilibru pe pia ța monetar ă duce la modificarea pre țurilor asupra
hîrtiilor de valori și prin intermediul lor la influen ța asupra nivelului ratei dob înzii;
3) modificarea ratei dob înzii influen țează asupra deciziei oamenilor de a p ăstra banii
în rezultat are loc restabilirea echilibrului;
4) rata echilibrat ă egalează cantitatea de bani oferit ă cu cantitatea de bani cerut ă.
Într-o economie na țională avansat ă pentru a men ține piața monetar ă în echilibru e
necesar de creat dou ă sisteme de control:
• sistemul centralizat din partea statului;
• sistemul de control din partea societ ății.
3.
Sistemul monetar-bancar contemporan
Banca reprezint ă un tip specific al activit ății de antreprenoriat. Funcțiile băncilor :
1) acumularea resurselor b ănești și oferirea lor în credit;
2) efectuarea decont ărilor între întreprinz ători;
3) transformarea unei p ărți a veniturilor și acumul ărilor bănești a indivizilor în
capital;
4) crearea mijloacelor de circula ție creditare (vecsel, cec) care înlocuiesc banii reali în
circulație.
În rezultatul acestor func ții de către bănci are loc stimularea dezvolt ării procesului
reproduc ției lărgite în economia na țională.
102 În economia na țională există un sistem bancar care e alc ătuit din mai multe b ănci.
După caracterul activit ății sale băncile pot fi:
1) Bănci de Emisiune care se ocup ă cu emisiunea bancnotelor și ocupă în sistemul
creditar locul central – Banca Na țională. După forma de proprietate s înt de stat și dețin
monopolul asupra emisiei banilor de h îrtie.
2) Bănci comerciale – reprezint ă întreprinderile bancare care efectueaz ă creditarea
întreprinderilor industriale, comerciale și din alte ramuri economice din contul acelor resurse
bănești care sînt acumulate în rezultatul depunerilor (individual sau de c ătre întreprinderi).
3) Bănci specializate :
a) bănci de investi ție – reprezint ă întreprinderile care se ocup ă cu finan țele și
creditele de lung ă durată a diferitor ramuri economice. Specificul acestor b ănci
constă în faptul c ă cea mai mare parte a capitalului s ău de împrumut aceste b ănci
acumuleaz ă în rezultatul emisiunii propriilor ac țiuni și obligațiuni sau luarea
creditului de la b ăncile comerciale;
b) întreprinderi bancare specializate – ele includ acele b ănci care se specializeaz ă pe
un anumit tip specific de creditare (agricultur ă, de exemplu);
c) întreprinderi non-bancare specializate – companiile de investi ții și financiare, case
de amanet.
Una din func țiile de baz ă ale băncilor este creditarea. Creditum înseamnă datorie și
reprezint ă o afacere între doi parteneri economici ce prime ște forma împrumutului și
presupune c ă o persoan ă împrumut ă altei persoane cu condi ția întoarcerii acestei valori la un
termen stabilit și cu plata procentelor.
4.
Politica monetar-creditar ă: esența, scopurile, instrumentele
Scopul principal al politicii monetar-cereditare este de a ajuta economiei na ționale de
a atinge nivelul produc ției ce s-ar caracteriza prin ocupa ția totală și lipsa infla ției. Esen ța
politicii monetar-creditare const ă în modificarea ofertei monetare, pentru stabilizarea
volumului produc ției, a ocupa ției și a nivelului pre țului. Rezultatul politicii monetar-creditare
este de a m ări oferta monetar ă în perioada recesiunii economice pentru acoperirea deficitului
bugetar, iar în perioada av întului economic de a limita oferta monetar ă pentru mic șorarea
inflației.
Există trei mijloace principale ale politicii monetar-creditare:
103 1) operațiunile pe pia ța deschis ă ce presupune cump ărarea și vînzarea de c ătre bănci a
obligațiunilor împrumuturilor de stat;
2) modificarea ratei rezervelor;
3) modificarea ratei scontului.
Din aceste instrumente, principale s înt opera țiunile pe pia ța deschis ă, deoarece, în
primul r înd, mecanismul este foarte mobil și influen ța lui asupra b ăncilor comerciale se
efectueaz ă destul de rapid. B ăncile comerciale, de obicei, depind de politica promovat ă de
Banca Na țională, care, la r îndul ei, de ține cel mai mare portofoliu de obliga țiuni ale
împrumutului de Stat.
Există diferite concepte cu privire la eficien ța politicii monetar-creditare și anume:
cum influen țează modificarea ofertei monetare asupra economiei.
Teoria keynsist ă presupune modificarea ratei dob înzii, a investi țiilor și a PNN
echilibrat în situația de dezechilibru economic prin urm ătoarele m ăsuri:
1) Politica banilor ieftini:
problema: criza economic ă
politica: Banca Comercial ă cumpără obligațiunile împrumutului de stat, mic șorează
rata rezervei obliga țiunilor și rata sconturilor.
Rezultat: m ărirea ofertei monetare → micșorarea ratei dob înzii → creșterea cererii
pentru investi ții → creșterea AD → creșterea PNN echilibrat.
2) Politica banilor scumpi
problema: infla ția prin cerere
politica: Banca Comercial ă vinde obliga țiunile împrumutului de stat, m ărește rata
rezervei obliga țiunilor și rata sconturilor.
Rezultat: Sm se mic șorează; crește rata dob înzii → micșorarea cererii pentru investi ții
→ micșorarea AD.
În timpul actual eficien ța politicii monetar creditare a devenit un obiect de discu ții a
economi știlor. Unii arat ă părțile pozitive ale politicii monetar-creditare:
– politica monetar-creditar ă funcționează mai rapid și este mai mobil ă, mai
flexibilă;
– izolarea de presiunile din sfera politicii.
Teoria monetarist ă: în viziunea adep ților acestei teorii politica monetar-creditar ă este
neeficient ă, dar modificarea Sm este principalul factor al stabiliz ării economiei.
Părțile negative ale politicii monetar-creditare:
104 • asimetria ciclic ă – politica banilor ieftini d ă posibilitate b ăncilor comerciale de a
mări suma de bani acordat ă cu împrumut, însă ea nu garanteaz ă că băncile vor
acorda acest împrumut și Sm se va m ări;
• modificarea vitezei de rota ție a banilor.
După opinia keynisi știlor viteza de circula ție a banilor are tendin ța de a se schimba în
direcție opusă schimbării ofertei monetare. Prin aceasta se lichideaz ă acele modific ări în
oferta monetar ă, care au fost provocate de politica monetar-creditar ă.
• efectul exportului – net.
1) Politica banilor ieftini:
problema: criza economic ă, lipsa cre șterii economice
politica: politica banilor ieftini ( în rezultatul mic șorării ratei dob înzii) → micșorarea
cererii pentru valuta na țională → Xn se mic șorează → scade AD → scade AS.
2) Politica banilor scumpi
problema: infla ția prin cerere
politica: cre ște rata dob înzii → crește cererea pentru valuta na țională → crește cursul
valutei na ționale → ↑Xn → ↑AD → ↑AS.
105
Tema 19. SISTEMUL FINANCIAR ȘI POLITICA FISCAL Ă A STATULUI
1. Bugetul de stat și funcțiile finan țelor
2. Impozitele și sistemul fiscal. Curba lui Laffer
3. Multiplicatorul impozitelor și cheltuielilor de stat. Datoria de stat
1.
Bugetul de stat și funcțiile finan țelor
Finanțele sînt banii în toată complexitatea mi șcării lor în cadrul economiei na ționale
și în afara ei. Finan țele au ap ărut în perioada constituirii schimbului permanent de m ărfuri,
dezvoltării statului centralizat și necesit ății lui în resurse. Astfel, termenul se aplic ă ca
noțiune ce înseamnă sistem de rela ții bănești, formarea resurselor b ănești ale statului pentru
îndeplinirea func țiilor sale.
Finanțele au urm ătoarele funcții:
1) Funcția reproductiv ă a statului const ă în asigurarea financiar ă a circuitului și
rotației fondurilor fixe și circulante în reproduc ția individual ă și socială.
2) Funcția de reparti ție a finan țelor se manifest ă în procesul mi șcării produsului
social și al venitului na țional. Prin intermediul finan țelor are loc repartizarea și redistribuirea
veniturilor na ționale.
3) Funcția de stimulare constă în aceea c ă condițiile determin ării taxelor impozitelor
și regulilor de creditare pot avea o influen ță activă asupra proceselor productive: a) dac ă taxa
impozitului e stabil ă pe o anumit ă perioad ă de timp, iar rata dob înzii nu dep ășește 10,15%
pentru economie s înt create condi ții speciale dezvolt ării ei; b) prevede c ă taxa impozitului pe
profit are caracter progresiv, iar rata lor dep ășește 20-40%.
4) Funcția de control constă în aceea c ă în procesul cre ării, repartiz ării și utilizării
resurselor b ănești în economia na țională se realizeaz ă controlul b ănesc asupra mi șcării
resurselor materiale.
Finanțele sînt o categorie economic ă complex ă, esența căreia poate fi redat ă în baza
explicării funcțiilor lor.
În elementele sistemului financiar un rol important în Economia Na țională îl are
fondul centralizat b ănesc care se afl ă la dispozi ția nemijlocit ă a statului. Bugetul de Stat
joacă rol de organ în care se acumuleaz ă toate veniturile și cheltuielile statului. Necesitatea
106 existenței bugetului este legat ă de necesitatea statului de a cheltui. Bugetul se calculeaz ă în
fiecare an. el e adoptat de stat ca lege.
Bugetul de Stat poate fi calculat prin trei metode:
iautomat ă, care prevede c ă pentru anul viitor în mod automat se transfer ă aceleași
mărimi ale articolelor bugetare, lu înd în considerare acele schimb ări care au avut loc în legea
fiscală;
imetoda statistic ă, care prevede c ă în noul buget vor fi incluse acele sume care s înt
primite în rezultatul calcul ării efectuate în baza datelor luate din bugetele anterioare plus
coeficientul de corec ție;
i metoda aprecierii nemijlocite . Esența ei const ă în aceea c ă mărimea cheltuielilor
bugetului e determinat ă de Ministerul Finan țelor date pe baza studierii dinamicii principalilor
indicatori ai conjuncturii gospod ărești. Aceasta e cea mai r ăspîndită metodă de calcul a
bugetului.
Bugetul de stat e alc ătuit din:
Partea veniturilor – ce const ă din impozite, taxe și încasări.
Partea de cheltuieli investite în Economia Na țională, subsidii ale unit ăților
economice, ap ărarea învățămîntului, medicinii, aparatului de stat; diferite cheltuieli pentru
necesitățile social-culturale.
Statul, alc ătuind bugetul, realizeaz ă o anumit ă politică bugetară macroeconomic ă care
poate fi de dou ă tipuri:
a) Politica bugetar ă expansiv ă prevede m ărirea cheltuielilor de stat și micșorarea
taxelor impozitelor. De obicei, se utilizeaz ă în condiții de crize economice pentru accelerarea
tempourilor de cre ștere economic ă:
b) Politica bugetar ă restrictiv ă prevede mic șorarea cheltuielilor de stat și mărirea
impozitelor. Se utilizeaz ă pentru normalizarea conjuncturii economice în caz de existen ță a
fenomenului infla ției.
Trebuie foarte atent de manevrat cu ambele politici bugetare.
Funcțiile sociale ale Bugetului de Stat:
1) asigurarea echit ății sociale în cazul repartiz ării veniturilor;
2) mărirea investi țiilor în capitolul uman;
3) ocrotirea mediului ambiant;
4) acordarea ajutorului p ăturilor social vulnerabile prin intermediul sistemului
asigurării sociale a popula ției;
107 5) crearea cointeres ării materiale a muncii la popula ție.
2.
Impozitele și sistemul fiscal. Curba lui Laffer
Impozitele constituie sursa principal ă de alcătuire a p ărților veniturilor Bugetului de
Stat și local. Impozitele realizate într-un stat se supun unor principii de impozitare.
– principiul celor ce beneficiaz ă de privilegii de la realizarea programului de stat: ei
sînt acei care trebuie s ă plătească pentru realizarea lor;
– principiul pl ății după posibilit ăți (cine cîștigă mai mult, pl ătește mai mult);
– principiul simplificat în calcularea impozitelor.
În baza acestor principii în fiecare țară e alcătuit codul fiscal. În Moldova din 1998 a
intrat în vigoare noul Cod Fiscal.
Funcțiile impozitelor.
1. Funcție fiscală (impozitul este surs ă de venit).
2. Funcție de redistribu ție (cu ajutorul impozitelor se redistribue veniturile de la o
ramură la alta, prin sistemul Bugetului de Stat).
3. Funcție de stimulare (activitatea antreprenorilor, dezvoltarea progresului tehnic,
ocupația forței de munc ă).
Tipurile de impozite:
I. După metoda de calcul.
1) Impozit progresiv: cre ște venitul – cre ște și impozitul.
2) Impozit propor țional (acela și pentru toate veniturile – 2% fondul pensiei).
3) Impozit regresiv (venit mic – impozit mic).
II.
1. Impozite directe (progresive, propor ționale)
2. Impozite indirecte (regresive – accize, TVA).
III. După sursă
1. Impozit individual
2. Impozit din profitul întreprinderii
3. Impozit în fondul asigur ării sociale
4. Impozit pe patrimoniul indivizibil și pe moștenire.
Problem ă în politica fiscal ă este determinarea nivelului optimal al impozitului, fiindc ă
de aceasta depind veniturile Bugetului de Stat.
108 Legătura dintre taxa impozitului și nivelul veniturilor a fost determinat ă prin curba lui
Laffer.
Q (venitul în urma impozit ării)
Una din aceste cantit ăți de venit poate fu primirea la dou ă taxe diferite ale impozitului
(nivel minim și nivel maxim). Numai c ă în cazul taxei impozitelor minime în economie vor
activa un num ăr mare de întreprinderi, deoarece aici taxa impozitului joac ă un rol de
stimulator al activit ății economice. Iar în cazul impozitului maximal – num ăr restrîns de
producători, taxa impozitar ă fiind o fr înă în dezvoltarea activit ății economice.
3.
Multiplicatorul impozitelor și cheltuielilor de stat. Datoria de stat
Politica fiscal ă presupune, în linii generale, manipularea cu cheltuielile
guvernamentale și taxele impozitelor. Exist ă două tipuri de politic ă fiscală.
1) Politica fiscal ă discrițională, care presupune manipularea con știentă cu taxele
impozitelor și cheltuielile guvernamentale în scopul modific ării volumului real al
producătorului na țional și al ocupa ției, a controlului asupra infla ției și acceler ării procesului
de creștere economic ă. Asupra nivelului echilibrat al politicii na ționale în cazul politicii
fiscale influen țează doi factori: G (cheltuieli guvernamentale) și T (taxele impozitelor). În
rezultatul m ăririi G, PNN echilibrat va cre ște. Cînd statul m ărește taxele impozitelor, în mod
automat se mic șorează consumul și economiile la fiecare nivel al PNN echilibrat.
Taxele impozitului influen țează asupra PNV în mod indirect prin consum și înclinație
marginal ă spre consum. Cre șterea PNN datorit ă măririi G este totodat ă mai mare dec ît
micșorarea PNN în rezultatul introducerii T.
T și G pot fi modificate în diferite direc ții cu scopul stabiliz ării Economiei Na ționale
în dependen ță de fazele ciclului economic. În faza de recesiune în scopul m ăririi volumului
producției și lichidării șomajului guvernul trebuie s ă promoveze politica fiscal ă de stimulare
care presupune trei situa ții: 1) mărirea G; 2) mic șorarea T și 3) combinarea TG și scăderea T.
109 În faza de bumm economic pentru lichidarea infla ției provocate de cererea
excedentar ă, guvernul trebuie s ă promoveze politica fiscal ă restrictiv ă: 1) scăderea G; 2)
mărirea T și 3) combinarea sc ăderii G și creșterii T.
În economia de pia ță există un șir de mecanisme și factori care, în mod automat, f ără
intervenția statului, pot s ă provoace o modificare a PNN prin modificarea T și G. Ace ști
factori se numesc stabilizatori automa ți – orice m ăsură care are tendin ța de a m ări deficitul
bugetar în perioada de recesiune și de a mări soldul pozitiv al bugetului de stat în perioada de
avînt, fără interven ție special ă din partea guvernului.
Politica fiscal ă presupune utilizarea a dou ă tipuri de multiplicator.
1) multiplicatorul fiscal: TM = TPNN
ΔΔ;
2) multiplicatorul bugetului balansat: BBM = BBPNN
ΔΔ;
Deficitul bugetar este acea sum ă cu care pentru anul curent cheltuielile statului s înt
mai mari dec ît veniturile din acela și an.
Datoria de stat este suma deficiturilor și surplusurilor bugetare.
Cauzele cre șterii datoriei de stat:
irăzboaiele (de exemplu, în 1946 datoria de stat a SUA alc ătuia 128% din PNB);
ideclinele (echilibrul stabil duce la o contrac ție bruscă a alocărilor în buget);
imicșorarea vădită a impozitelor;
irezultat al lipsei voin ței și hotărîrii politice.
Începînd cu anul 1970 datoriile și procentele care trebuie pl ătite pentru ele au crescut.
O datorie de stat mare poate duce la faliment, deoarece statul nu este asigurat cu finan țele
necesare.
110
Tema 20. CREȘTEREA ECONOMIC Ă
1. Esența, scopurile și caracteristicile principale ale cre șterii economice.
2. Factorii și tipurile cre șterii economice.
3. Echilibrul și creșterea economic ă. Modelele echilibrului cre șterii economice.
Teoriile etapelor cre șterii economice
1.
Esența, scopurile și caracteristicile principale ale cre șterii economice
În prezent cre șterea economic ă se consider ă drept o expresie sintetic ă a șanselor
pentru o via ță mai bun ă și de aceea reprezint ă un obiectiv major de politic ă macroeconomic ă.
Creșterea economic ă este interpretat ă ca o evolu ție pozitiv ă, ascendent ă a rezultatelor
macroeconomice. Cre șterea economic ă constă în sporirea cantitativ ă a activit ăților și
rezultatelor acestora pe ansamblul economiei na ționale în strînsă legătură cu factorii care
contribuie la aceast ă sporire.
Creșterea economic ă se exprim ă prin dinamica indicatorilor macroeconomiei ai
rezultatelor activit ății în termeni reali respectiv PIB, PNB și VN, corecta ți cu mărimea
defalcatorului. Deoarece dinamica macroeconomic ă este corelat ă cu dinamica demografic ă,
variația indicatorilor macroeconomiei se raporteaz ă frecvent la varia ția popula ției totale.
Astfel, cre șterea economic ă se măsoară sintetic prin ritmul de cre ștere al PIB, PNB, VN pe
total și pe cap de locuitor.
Se apreciaz ă că o economie na țională înregistreaz ă creștere economic ă dacă există
tendința dominant ă a unei cre șteri pozitive reale pe termen suficient de lung pentru a înlătura
efectele conjuncturale ale ciclului de afaceri. Cre șterea economic ă nu surprinde modific ările
calitative ale economiei na ționale, reflectate în structura economiei și în nivelul de trai,
aceste aspecte fiind puse în eviden ță prin conceptul de dezvoltare economic ă.
2.
Factorii și tipurile cre șterii economice
Creșterea economic ă este condi ționată de resursele poten țiale existente și de modul
cum sînt utilizate acestea. Factorii direc ți care o determin ă sînt:
a) resursele umane (oferta de munc ă, educație, disciplin ă, motivație);
111 b) resursele naturale (pămînt, resurse ale subsolului, combustibili, condi ții
climaterice);
c) stocul de capital tehnic (ma șini, echipamente, cl ădiri, căi de transport);
d) tehnologia (știință, inginerie, organizare, management, antreprenoriat, inovare).
Toate țările dispun de ace ști factori, într-o măsură mai mare sau mai mic ă, nu exist ă
însă o formul ă unică de a-i utiliza pentru a asigura cre șterea economic ă.
O influen ță important ă asupra cre șterii economice o au factorii indirec ți, cu acțiune
imediată: dimensiunea cererii agregate, respectiv, capacitatea de absorb ție a pieței interne;
eficiența sistemului financiar bancar; rata economiilor și rata investi țiilor; mediul
internațional; migra ția forței de munc ă și a capitalului; politica bugetar ă și fiscală a statului.
Creșterea pe termen lung a produc ției are dou ă surse fundamentale posibile:
• creșterea cantitativ ă a factorilor, prin cre șterea capitalului și a resurselor de munc ă
atrase în procesul de produc ție; creșterea cantit ății de materie prim ă și energie
consumat ă, creșterea suprafe țelor de teren cultivate;
• creșterea calit ății factorilor și a eficien ței utilizării lor, în condițiile unui mediu
economic și instituțional favorabil, ceea ce conduce la cre șterea productivit ății
naționale, a eficien ței investi țiilor, la sc ăderea consumului specific de materii
prime.
Între latura cantitativ ă și cea calitativ ă a creșterii produc ției exist ă o intersec ție
compensatorie, mediat ă de latura structural ă. Astfel, propor țiile în care se combin ă factorii
depind de natura tehnologiilor utilizate, de modul cum s înt repartizate resursele economice
pe activit ăți la un moment dat și de flexibilitatea cu care se pot realoca aceste resurse în
funcție de nevoile de adaptare a ofertei la modific ările cererii.
În afară de creșterea economic ă cu efect pozitiv, în economie se utilizeaz ă conceptul
de creștere economic ă zero și creștere economic ă negativă.
8Creșterea economic ă zero este situa ția în care rezervele absolute și populația totală
sporesc în același ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor r ămînînd constant.
8Creșterea economic ă negativ ă este acea situa ție în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor are o tendin ță de scădere men ținîndu-se sub control o serie de
corelații fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul
eficienței economice și a bunăstării sociale. Exprim ă o perspectiv ă nefavorabil ă.
112 În funcție de contribu țiile relative ale factorilor de produc ție la sporul produc ției și al
venitului na țional, prin laturile lor cantitative și calitative pot exista dou ă tipuri principale de
creștere economic ă: extensiv ă și intensiv ă.
1) Creșterea economic ă extensiv ă se caracterizeaz ă prin contribu ția preponderent ă a
laturilor cantitative ale factorilor direc ți la sporirea PIB sau a altui indicator macroeconomic.
Acest tip de cre ștere este specific economiilor aflate în perioade de acumul ări susținute,
bazate pe efort investi țional ridicat, orientat preponderent c ătre creșterea capacit ății de
producție în anumite ramuri.
2) Creșterea economic ă intensiv ă presupune o contribu ție preponderent ă a laturilor
calitative ale factorilor la sporirea PIB sau a altui indicator macroeconomic. Cre șterea
intensivă este specific ă țărilor avansate economic, care au structuri tehnologice și economice
capabile nu numai s ă absoarb ă progresul tehnic, ci și să-l genereze permanent.
Autoaccelerarea continu ă prin crearea surselor ce cre ștere a eficien ței în interiorul sistemului
permite o cre ștere practic nelimitat ă a eficien ței economice.
3.
Echilibrul și creșterea economic ă. Modelele echilibrului cre șterii economice.
Teoriile etapelor cre șterii economice
Teoriile și modelele cre șterii economice pun în eviden ță diferite modalit ăți prin care
activitatea prezent ă o influen țează pe cea viitoare și identific ă sursele care pot conduce la o
creștere continu ă.
Modelele clasice ale lui A. Smith și D. Ricardo au descris evolu ția economiei în
termenii p ămîntului limitat și ai popula ției în creștere.
Modelul keynesist de cre ștere este un model macroeconomic, potrivit c ăruia venitul
național cre ște drept r ăspuns la cre șterea cererii agregate.
Modelul Harrod–Domar eviden țiază trei mari probleme: posibilitatea unei cre șteri
susținute; probabilitatea unei cre șteri susținute în condiții de ocupare deplin ă și existen ța sau
nu a stabilit ății ratei garantate în creștere.
Modelul neoclasic al cre șterii explic ă modul în care acumularea de capital și
schimbările tehnologice influen țează economia.
Noua teorie a cre șterii economice expune c ă o acumulare de capital trebuie s ă se
asocieze, de regul ă, cu o acumulare de cuno ștințe. Noua teorie are dou ă modele de baz ă: 1)
modelul “ învățare prin practic ă” și 2) modelul “inova ției”. Cel de-al doilea model se
113 concentreaz ă asupra unor factori care influen țează dorința de a inova în mod con știent și
sistematic.
Modelul cre șterii economice este o construc ție logico-matematic ă care eviden țiază
ansamblul de factori care concur ă la creșterea PNB pe ansamblu și pe locuitor. Pentru
modelele cre șterii economice este caracteristic urm ătoarele: ele acoper ă întreg spa țiul
Economiei Na ționale și sînt modele dinamice, adic ă reflectă modificarea în timp a valorilor
diverșilor parametri specifici ai cre șterii economiei.
Clasificarea modelelor se face dup ă mai multe criterii.
1. După criteriul cuprinderii:
a) modele interramurale – reflect ă interdependen ța între ramuri economice;
b) modele sectoriale – cuprind rela țiile dintre sectoarele Economiei Na ționale.
2. După intervalul de timp:
a) modele sta ționare – pe un interval foarte scurt cre șterea fiind posibil ă la orice
nivel;
b) modele dinamice – timpul e considerat o variabil ă economic ă ce implic ă
modificarea structurii, cre șterii, avînd loc în condițiile unor restric ții determinate
de modificarea structurii.
3. După scopul utilizat:
a) modele decizionale;
b) modele previzionale.
Căile de cre ștere economic ă sînt acelea și pentru toate țările. Însă țările se deosebesc
unele de altele dup ă posibilit ățile de a-și îmbunătăți situația economic ă în decursul timpului.
De exemplu, SUA, de ținînd resurse naturale și forță de munc ă bogată și diversă, și-a
concentrat mijloacele pentru utilizarea tehnicilor și tehnologiilor avansate, ce le asigur ă
tempouri înalte și puternice ale cre șterii economice.
Statele slab dezvoltate nu s înt apte de a atinge cre ștere economic ă din cauza
trecutului colonial, c înd se forma monopolul – de regul ă, extragerea materiei prime. Deci,
aici rolul statului trebuie s ă fie esen țial (legisla ția și ordinea; stimularea acumul ărilor de
capital prin m ăsuri de impozitare și financiar-creditare).
114
Tema 21. PROBLEMELE GOSPOD ĂRIEI MONDIALE
1. Formele de colaborare economic ă
2. Integrarea interna țională regional ă economic ă
3. Comerțul exterior: structura, tipuri și tendințe de dezvoltare. Balan ța comercial ă
4. Sistemul financiar valutar interna țional
1.
Formele de colaborare economic ă
Conceptul de cooperare economic ă internațională desemneaz ă relațiile contractuale
între dou ă sau mai multe state suverane sau unit ăți economice din țări diferite, viz înd
realizarea prin efort conjugat a unor opera țiuni în domeniile produc ției, serviciilor, științei,
tehnicii, tehnologiilor, marketingului și comercializ ării produselor ș.a., urmărind avantaj
reciproc, într-o form ă convenit ă prin contractul de cooperare.
Principalele domenii de cooperare s înt: produc ția, explorarea și exploatarea resurselor
naturale, sfera științifico-tehnic ă, acțiunile de marketing și comercializare, serviciile ș.a.
1) Cooperarea în produc ție cuprinde:
isubproduc ția sau subcontratacrea – cooperare dintre o întreprindere principal ă cu
una sau mai multe firme din țări mai slab dezvoltate;
iproducția la comand ă;
icoproduc ția – firme din țări diferite convin s ă producă în comun un anumit
obiectiv.
2) Cooperarea în domeniul explor ării și exploat ării resurselor naturale este de maxim
interes pentru țările care dispun de resurse naturale, dar nu au posibilitatea atragerii acestora
în circuitul economic din lips ă de resurse financiare și forță de munc ă.
3) Cooperarea științifico-tehnic ă constituie obiect al cooper ării pentru a economisi
resursele financiare alocate acestui domeniu, a accelera p ătrunderea realiz ărilor științei și
pentru a atenua decalajele tehnico- științifice dintre țări.
4) Cooperarea în domeniul serviciilor cuprinde:
icooperarea în domeniul turismului și transporturilor;
icooperarea în domeniul bancar și al creditului;
115 icooperarea în domeniul studiilor de pia ță, furnizarea de date în legătură cu diferi ți
clienți și cu anumite pie țe, servicii prestate pentru clien ții permanen ți.
Cooperarea economic ă internațională presupune avantaje reciproce de ordin tehnic,
tehnologic și economic
2.
Integrarea interna țională regional ă economic ă
Integrarea economic ă internațională s-a impus în economia mondial ă contemporan ă
ca un proces complex, viabil și deosebit de dinamic.
Integrarea economic ă interstatal ă reprezint ă o form ă aparte de manifestare a
interdependen țelor în cadrul unor noi entit ăți politico-economice – un mod specific de
colaborare între țările membre, merg înd de la realizarea unor simple zone de comer ț liber,
pînă la constituirea unor uniuni economice și monetare, f ătă pierderea sau cu pierderea
anumitor atribute ale suveranit ății țărilor membre, viz înd dezvoltarea economic ă accelerat ă la
scara teritorial ă integrată și deci, implicit, dezvoltarea economiei mondiale.
Acest proces are urm ătoarele aspecte :
8Implică instituționalizarea colabor ării, luînd astfel na ștere o serie de organiza ții
economice interna ționale, ce func ționează ca subiecte derivate ale dreptului interna țional (de
exemplu, NAFTA).
8Este realizabil în mai multe grade de extindere (zon ă de liber schimb, uniune
vamală, uniune economic ă sau monetar ă).
8Se poate derula cu sau f ără pierderea unor atribute ale suveranit ății țărilor membre.
8Are importante amprente practice, urm ărind dezvoltarea economic ă subregional ă,
regională și mondial ă.
Caracteristica fundamental ă a organiza țiilor economice interna ționale constituie
funcționalitatea lor, imprimat ă de scopul acestora: identificarea diverselor alternative de
colaborare interna țională a cadrului și modalit ățile de stimulare a colabor ării economice
voluntare dintre state și armonizarea intereselor reciproce. Eficien ța lor este determinat ă de
măsura în care contribuie la intensificarea cre șterii economice a fiec ărui stat membru.
Cele mai mari organiza ții interna ționale sînt Uniunea European ă (UE), în care intr ă
cele mai dezvoltate țări din Europa; NAFTA – SUA, Canada, Mexic – zon ă liber schimb.
Moldova intr ă în CSI.
116 3.
Comerțul exterior: structura, tipuri și tendințe de dezvoltare. Balan ța comercial ă
Cea mai veche component ă a circuitului economic mondial o reprezint ă comerțul
mondial . Participarea la comer țul interna țional se realizeaz ă prin intermediul comer țului
exterior al țărilor. Prin comer ț exterior înțelegem totalitatea opera țiunilor de export, import,
reexport de produse și de servicii, desf ășurată de o țară în procesul de participare la
diviziunea interna țională a muncii. Pentru fiecare țară antrenarea în schimburile comerciale
internaționale reprezint ă o necesitate obiectiv ă deoarece garanteaz ă valorificarea superioar ă
prin export a poten țialului de cercetare și de produc ție. Deci, comer țul exterior este și factor,
și rezultat al cre șterii economice.
Comerțul interna țional are o serie de tr ăsături și tendințe specifice:
8Creșterea mai rapid ă a comer țului interna țional în raport cu produc ția mondial ă.
8Creșterea ponderii comer țului cu produse prelucrate în ansamblul schimburilor
internaționale de bunuri materiale și reducerea ponderii produselor primare.
8Creșterea comer țului direct cu tehnologii și licențe.
8Sporirea impresionant ă a comer țului cu p ărți și componente, a comer țului
intraramur ă și intrafirm ă, în raport cu schimburile comerciale tradi ționale cu produse finite.
8Creșterea sus ținută a schimburilor interna ționale cu servicii în ansamblul
schimburilor interna ționale de va lori.
8Întărirea pozi ției țărilor dezvoltate în exporturile și importurile mondiale,
concomitent cu determinarea pozi ției țărilor în curs de dezvoltare.
8Tendința de “tripolizare” a schimburilor comerciale interna ționale reflectat ă printr –
o pondere însemnat ă a Uniunii Europene, SUA și Japoniei.
8Intensificarea preocup ărilor pentru crearea unui cadru favorabil poten țării
schimburilor comerciale.
Fiecare țară racordat ă la comer țul interna țional este interesat ă a cunoa ște nivelul și
calitatea particip ării sale și evoluția acestora în timp. Aceasta se face prin intermediul
balanței comerciale .
Balanța comercial ă reprezint ă un tablou statistico-economic ce reflect ă în formă
bănească exportul și importul de m ărfuri efectuate de o anumit ă țară, pe o perioad ă
determinat ă de timp. Compar înd valorile anuale ale importului cu cele ale exportului,
obținem soldul balan ței comerciale a țării respective. El poate fi: excedentar (pozitiv);
117 deficitar (negativ); echilibrat (zero), gener înd o balan ță comercial ă activă, pasivă sau
echilibrat ă. O balan ță comercial ă cronic deficitar ă indică evoluții economice defavorabile.
Politica comercial ă cuprinde totalitatea reglement ărilor cu caracter juridic,
administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc. adoptate de c ătre stat, în scopul
stimulării sau restr îngerii schimburilor comerciale externe,conform intereselor na ționale.
Există două tipuri de politici comerciale: 1) liberalizarea schimburilor comerciale
internaționale și 2) protec ționismul.
4.
Sistemul financiar valutar interna țional
Sistemul valutar-financiar mondial s-a constituit pe baza dezvolt ării produc ției de
mărfuri, circula ției monetare și relațiilor economice interna ționale. El const ă din sistemul de
decontări între participan ții circuitului de plat ă și din sistemul de institu ții valutar-financiare,
reglementate de acordurile interstatale.
Ca subiec ți ai relațiilor valutare pot fi statele, persanele fizice, întreprinderile, care
efectueaz ă operațiuni economice interna ționale. Sistemul valutar este forma juridico-statal ă
de organizare a rela țiilor valutare. Se deosebesc sistemul valutar na țional și mondial. La baza
sistemului valutar interna țional stă unitatea b ănească a țării date. Dac ă valuta na țională poate
fi vîndută-cumpărată în orice țară, atunci ea se nume ște convertibil ă.
În secolul al XIX-lea majoritatea țărilor au introdus standardul monetar de aur. De
atunci valoarea și cursul valutar au început s ă fie calculate conform cantit ății de aur. Cursul
valutar este pre țul unității monetare a unei țări exprimat ă în unități monetare ale altei țări.
În 1944 s-a format sistemul valutar interna țional de la Brettan-Wouds, principala
funcție a căruia a fost elaborarea cursurilor valutare stabile. Țările și-au fixat cursurile sale
valutare în aur sau în dolari. Prima dat ă în istorie au fost constituite organiza ții valutar-
creditare interna ționale – Fondul Monetar Interna țional și Banca Mondial ă de Reconstruc ție
și Dezvoltare.
În 1976 în Jamaica a fost constituit al patrulea sistem valutar interna țional, unde în loc
de aur a fost elaborat un nou standard de schimb, numit “Drepturi speciale de împrumut”.
Dar el nu și-a îndreptățit așteptările, n-a devenit principalul mijloc de plat ă și de schimb
internațional. Din aceast ă cauză țările din Uniunea European ă și-au format propriul s ău
sistem valutar interna țional care și a elaborat moneda nou ă – euro – și care func ționează
destul de eficient.
118 B i b l i o g r a f i e
1. Bucur, Ion. Bazele macroeconomiei. – Bucure ști: Ed. Economic ă, 1999. – 238 p.
2. Chircă, Sergiu. Evolu ția reformelor economice (de la economia planificat ă la cea de pia ță) –
Chișinău: Ed. Litera, 2000. – 110 p.
3. Chirilă, Mihai. Economie politic ă: macroeconomie. – Gala ți: Ed. Porto-Franco, 1999. – 190 p.
4. Ciucur, Dumitru. Economie: manual universitar. – Bucure ști: Ed. Economic ă, 1999. – 672 p.
5. Dudian, Monica. Bazele economiei. – Bucure ști: Ed. ALL BECK, 2001. – 206 p.
6. Economie politic ă / Red. Ion Ignat, Neculai Clipa,. – Ia și: Ed. Gh. Zane, 1997. – 600 p.
7. Economie politic ă: concepte, probleme, teste / Red. Livia Baciu, Neculai Clipa, Ion Ignat. – Ia și:
Ed. Sedcom Libris, 2000. – 396 p.
8. Gogonea ță, Aura. Economie politic ă: teorie micro- și macroeconomic ă, politici economice. –
București: Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, 1995. – 204 p.
9. Guslicova, N. Pia ța muncii în Republica Moldova: Evaluarea problemelor și măsurilor necesare.
– Chișinău: Ins. Na ț. de Economie și Informa ție, 2003. – 53 p.
10. Mîlcomete, Petre. Concepte, metode șio tehnici de microeconomie. – Ia și: Junimea, 1984. + 438
p.
11. Oprescu, Gheorghe. Microeconomie. Macroeconomie. – Bucure ști: Ed. Economic ă, 2000. –
495 p.
12. Samuelson, Paul. Economie politic ă. – Bucure ști: Teora, 2001. – 944.
13. Sărăcia în Republica Moldova 2000 = Poverty in the Republic of Moldova 2000 = Бедность в
Республике Молдова / Min. Economiei al Republicii Moldova, Programul Na țiunilor Unite
pentru Dezvoltare. – Chi șinău, 2003. – 198 p.
14. Stancu, Stelian. Microeconomie: Teorie și aplicații. – Bucure ști: Ed. ALL, 1997. – 494 p.
15. Vrînceanu, Radu. Bazele microeconomiei întreprinderii. Ia și, Polirom, 2004. – 304 p.
16. Агапова Т.А. Макроэкономика : учебник . – Москва , Изд-во Дело и Сервис , 1999. – 416 р.
17. Андреев В.К. Рынок ценных бумаг : Правовое регулирование . Курс лекций . – Москва :
Юридическая литература , 1998. – 158 р.
18. Базылев Н.И. Экономическая теория . – Минск : Экоперспектива , 2002.
19. Золотогоров В.Г. Экономика : энциклопедический словарь . – Минск : Книжный дом, 2003.
20. Ивашковский С.Н. Микроэкономика : учебник . – Москва : Дело , 2001. – 415 р.
21. Микроэкономика . Теория и российская практика . – Москва : ИТД КноРус , 2002. – 542 р.
22. Мэнкью , Грегори . Принципы экономикс : учебник . – Питер , 2000. – 496 р.
23. Нуреев Р.М. Курс микроэкономики : учеб . для вузов . – Москва : ИНФРА -М, 2002.
24. Пантелеев П.А. Рынок ценных бумаг : Закон , комментарии , практика . Москва , Изд-во
ИНФРА -М, 1996. – 109 р.
25. Плотницкий М.И. Курс экономической теории : учебник для экон . вузов . – Минск :
Мисанта , 2003.
26. Пышкина Т.В. Макроэкономика : практикум . Кишинэу : Молдавская эконом . академия . –
1997. – 137.
27. Рошка П.И. Экономика народного хозяйства : учебное пособие . – Кишинэу , 1997. – 298 p.
28. Словарь современных экономических и правовых терминов / Под ред. В.Н. Шимова , В.С.
Каменкова . – Минск : Амалфея , 2002. – 816 р.
29. Тарануха Ю.В. Микроэкономика : учебник . – Москва : Дело и сервис , 2002. – 303 р.
30. Черный Н. Экономика современных фирм : Учебник для вузов . Chișinău, Prut Interna țional,
2003. – 361 p.
31. Экономическая теория (микро – и макроэкономика / под ред. – Минск : Мисанта , 2003.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Catedra Economie și Management [615523] (ID: 615523)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.