Castelul Peleș În Viața Regelui Carol I, Revazuta [306854]

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

Conf. univ. dr. Cristina Gudin

Absolvent: [anonimizat]örök

BUCUREȘTI

2020

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA ISTORIE

Castelul Peleș în viața regelui Carol I

Coordonator științific

Conf. univ. dr. Cristina Gudin

Absolvent: [anonimizat]örök

București

2020

CUPRINS

INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

CONSTRUIREA ȘI AMENAJAREA CASTELULUI PELEȘ (1873 – 1914) . . . . . . 9

IMPORTANȚA REȘEDINȚEI REGALE DE LA SINAIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20

ÎNALȚI OASPEȚI LA CASTEL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

CONSILIUL DE COROANĂ DIN 3 AUGUST 1914 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

SFÂRȘITUL REGELUI CAROL I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

CONCLUZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59

LISTĂ ANEXE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61

ANEXE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62

BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74

Introducere

Una dintre cele mai complexe personalități din istoria modernă a [anonimizat], regele Carol I, principele străin ales în 1866, [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]-ministrul Prusiei în perioada 1858 – 1862. Viitorul suveran a [anonimizat], pentru o carieră militară. Ofițer în mai multe regimente de gardă prusiană, a [anonimizat]-turc din 1877 – 1878. Carol I a [anonimizat]. Într-un fel, a reușit să se impună ca principal făuritor al României moderne. În cei 48 [anonimizat]: crease o monarhie constituțională; a [anonimizat] i-a și crescut prestigiul în Europa; economia a fost redresată; a pus bazele unei dinastii naționale la gurile Dunării; la 14 martie 1881, Parlamentul a votat proclamarea țării ca regat și a [anonimizat] 1913, [anonimizat], România a [anonimizat] a Dobrogei.

[anonimizat], nu mai analizează personalitatea suveranului și circumstanțele evenimentelor din perioada 1866 – 1914 din perspectivă ideologică și propagandistică. [anonimizat], [anonimizat], de a [anonimizat]-se pe o amplă documentare de arhivă. Așadar, o inițiativă pe cât de lăudabilă pe atât de necesară a memoriei regalității.

Ca perspectivă și metodă de abordare a lucrării, mi-am propus o viziune pluridisciplinară asupra castelului regal de la Sinaia, precum etapele de construire și amenajare, funcțiile cu care a fost înzestrată reședința – de casă privată, muzeu, aparat de stat prin vizitele găzduite, loc de decizie politică, Sinaia devenind, practic, a doua capitală – de vară – a României, când toată lumea bună se muta din București împreună cu familia regală. De asemenea, am dorit să scot în evidență locul pe care reședința îl deține în familia marilor reședințe regale sau princiare din care face parte. Printre obiectivele principale, se află importanța și semnificația castelului în viața comanditarului, contribuția personală pertinentă în elaborarea planurilor și amenajărilor după propriile idei, dar totodată și orientarea către personalitatea finanțatorului de arhitectură și muzeu. Categoric, primul suveran al României era rezultatul unei educații artisitice solide și al unei preocupări pentru construcții, având și o formație în domeniu de inginer constructor, mai exact de inginer de fortificații.

Bibliografia folosită este, cu precădere, cea din perioada regalității, respectiv cele patru monografii valoroase ale castelului Peleș, care conțin informații prețioase și detaliate despre crearea Peleșului sub toate formele, incluzând etapele succesive de transformare, mărire și înfrumusețare. De asemenea, memoriile și notele politice ale contemporanilor, precum și periodicele vremii, au contribuit într-o proporție covârșitoare asupra alegerii și aprofundării temei alese. În aceeași măsură, activitatea muzeografică desfășurată în cadrul secției de Evidență centralizată, cercetare și documentare din cadrul Muzeului Național Peleș, incluzând și arhiva de fotografii și documente, au ajutat în cunoașterea patrimoniului pe care-l deține. Expozițiile organizate de-a lungul anilor, împreună cu colectivul de specialitate, m-au ajutat să-l descoperă dintr-o altă perspectivă pe regele Carol I, precum și amprenta asupra castelului, considerată propria creație. La Sinaia, era respectată aceeași etichetă ca la curtea din București, iar programul zilnic al suveranului, de regulă audiențe și citirea corespondenței, era întocmai ca cea din Capitală.

O sursă documentară valoroasă pentru această lucrare, au fost cele patru monografii istorice dedicate reședinței regale de la Sinaia, trei dintre ele realizate la cererea expresă a comanditarului. Primele două au fost publicate în 1893, una dedicată persoanelor vorbitoare de limbă franceză, autorul fiind Léo Bachelin – Le château royal de Sinaia, la Paris, iar cealaltă cititorilor de limbă germană, de Jakob von Falke – Das rumänische Königsschloss Pelesch, care a văzut lumina tiparului la Viena. Prin realizarea acestor cataloage de artă, așa cum se prezenta castelul în prima sa etapă, se dorea o informare, în întreaga Europă, asupra existenței unei creații remarcabile și care simboliza statul român modern, precum și regimul politic de monarhie constituțională. Pentru că reședința s-a mărit constant, finalizându-se spre anul 1914, Carol I a dorit editarea unei alte monografii, cu completările ulterioare, și care să se prezinte cititorilor de limbă română, sub forma unui ghid complex istorică-geografică-turistică-pitorească-descriptivă a castelelor regale din Sinaia, cu împrejurimile lor. Sarcina aceasta i-a revenit geografului Mihai Haret, membru al Societății Regale Române de Geografie cu intenția de a comunica publicului larg ultimele modificări. Din păcate, cartea a fost editată abia în anul 1924, la zece ani după trecerea în eternitate a suveranului. Ultima monografie a Peleșului, a apărut în 1933 cu ocazia jubileului a 50 de ani de la inaugurarea castelului, scrisă de Alexandru Tzigara-Samurcaș, fiind redactată la comanda regelui Carol al II-lea. Autorul consideră reședința ca fiind cea mai aceesibilă publicului dintre toate reședințele europene, „regele fiind încântat de puterea de atracție ce o exercita și care a servit astfel ca cea mai înaltă Școală a educației civile în cel mai larg înțeles al cuvântului”.

Cartea de doctorat a Ruxandei Beldiman, intitulată Castelul Peleș. Expresie a fenomenului istorist de influență germană și publicată în anul 2011, un studiu extrem de elaborat, a contribuit la deslușirea unor inexactități găsite în monografiile amintite. Extrem de detaliată asupra arhitecturii exterioare și interioare, asupra diferitelor colecții păstrate în fosta reședință regală, în special cea de pictură, poate fi considerată o monografie de actualitate. De asemenea, cercetările de arhivă din fondul documentar al castelului, în special studierea planurilor, i-au permis autoarei să valorifice informații într-o bună parte inedite, precum proiectele de arhitectură succesive.

Diferite muzee din țară, precum Muzeul Național Peleș, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Național de Istorie al României, prin organizarea unor serii de expoziții temporare, au permis cercetătorilor, dar și publicului larg, să cunoască îndeaproape colecțiile și fondul de lucrări de proveniență regală. În anumite articole introductive la cataloagele de expoziții, sau în ghiduri publicate, sunt aduse în atenția cititorilor teme precum Carol I colecționar. În mintea suveranului încolțise încă de la bun început ideea ca Peleșul, reședința sa particulară, să devină un muzeu vizitabil, atât de români, cât și de străini. Nu întâmplător adunase atâtea comori la un loc, anumite piese fiind achiziționate de la diverse expoziții europene pe care le-a vizitat sau cu ajutorul consilierului său artistic, Felix Bamberg. Colecționarea obiectelor de artă era o trăsătură caracteristică familiei de Hohenzollern. Atât tatăl regelui, cât și fratele său, Leopold, cu care avusese și o bogată corespondeță de-a lungul anilor și în care făcând precizări asupra unor opere de artă pe care dorea să le achiziționeze, erau mari împătimiți de suverniruri prețioase.

Lucrarea de față, intitulată Castelul Peleș în viața regelui Carol I, este structurată pe cinci capitole reprezentative pentru reședința de la Sinaia. Primul, analizează construcția și amenajarea castelului în perioada 1875 – 1914, subliniind rolul asumat de suveran în elaborarea planurilor și a decorării. Este interesant de constatat faptul că Peleșul ajunsese, spre 1914, la proporțiile pe care le cunoaștem astăzi, fiind ridicat și înfrumusețat timp de aproape 40 de ani (1875 – 1914), deși inițial principele Carol se gândise la amenajarea unui chalet elvețian, specific zonei de munte de unde provenea, ca să aibă unde să se retragă vara din cauza vremii caniculare din Capitală. Cu siguranță, a fost și dorința de a avea o reședință demnă pentru rangul și statutul său.

Al doilea capitol prezintă importanța castelului Peleș în viața monarhului român, gândit încă de la început ca leagăn al dinastiei și devenind „Capitala de vară” a țării – centrul politicii românești se muta o dată cu suveranul la Sinaia. Se regăsește, în această parte a lucrării, și un program zilnic al primului cuplu regal, Carol I – Elisabeta, respectat întocmai. De asemenea, sunt și informații despre instrucțiunile de vizitare ale castelului, atunci când familia nu se afla la Sinaia, punctând importanța sa ca muzeu vizitabil încă de pe vremea suveranului.

În continuare, se realizează o prezentare a unor înalți oaspeți la Peleș, suveranul dorind în acest fel să-și consolideze relațiile diplomatice, doar era omul suprem în politica externă! Unde puteau fi găzduiți și tratați mai bine, decât în peisajul mirific de la Sinaia. De reținut un lucru important, Carol I nu făcea lucruri gratuite. N-avea favoriți și nici favorite, totul pentru el era datorie și multă muncă. Cea mai importantă vizită a fost cea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Jospeh, în septembrie 1896, ocazie cu care s-a reînnoit Tratatul secret din 1883. S-au organizat și mici excursii prin împrejurimi, dejunându-se la iarbă verde în apropiere de Stâna regală. Ulterior, locul a primit numele musafirului imperial. De asemenea, Carol I a comandat executarea unui basorelief din marmură albă, care să comemoreze vizita importantă. Piesa face parte din patrimoniul Muzeului Național Peleș și este încastrat deasupra ușii de intrare în Galeria de marmură, aflat la primul etaj al castelului.

Capitolul patru este dedicat Consiliului de Coroană din 3 august 1914, desfășurat în Sala veche de muzică a reginei Elisabeta, monarhul transformând reședința de la Sinaia într-un loc de decizie politică. Și ce mai decizie pentru regele Carol I! Cel care lămurește asupra locului exact unde s-a ținut ședința istorică, pentru că s-au vehiculat mai multe ipoteze, este I. G. Duca prin răsfoirea memoriilor sale, prezent în calitate de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice la consiliu: „(…) Afară soarele apunea încet, un sfârșit de splendidă zi de vară. Contrastul dintre liniștea neîntrecută din afară care se dezvăluia priveliștii noastre prin fereastra larg deschisă și dintre sbuciumul dinăuntru mă izbea neîncetat. (…) Afară, natura nepăsătoare își urma legile eterne întrerupte numai de vuietul Peleșului și de foșnetul brazilor ce înconjoară castelul”. De asemenea, schița mesei și fereastra la care face referire în cartea sa, prin care zgomotul pârâului Peleș se aude, nu poate fi decât partea de sud al palatului și unde se află Sala veche de muzică. Un subiect atins în acest capitol este, evident, tratatul de alianță din 1883, în jurul căruia s-a dezbătut întreaga ședință, cu rezultatul dorit de majoritatea celor prezenți, România rămânea neutră (de fapt, s-a găsit formula de expectativă armată).

Lucrarea se încheie cu capitolul dedicat morții regelui Carol I. Castelul a văzut stingându-se pe Acela care-l construise și îl desăvârșise până în anul 1914. Destinul îngăduise bătrânului monarh să închidă ochii în casa pe care a iubit-o. Ultima încăpere pe care a ocupat-o suveranul a fost Sala maură. Timp de două zile a fost expus pe catafalc ca oamenii din împrejurimi să-și prezinte condoleanțele și să-și ia rămas bun. Salonul acesta de sărbătoare, a cărei decorație și mobilier este în stil hispano-maur, ne transportă în celebrele palate ale regilor din Granada – Spania. Fântâna din fundalul încăperii, sculptată din marmură albă de Carrara, poartă inscripții în limba arabă rezumănd istoricul construirii castelului Peleș. De asemenea, acest ultim capitol prezintă traseul urmat de suveran până la locul unde își doarme somnul de veci, în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, restaurată în timpul domniei sale, așa cum menționase în Testamentul său din 1899: „Doresc ca trupul meu să fie îngropat lângă biserica Curții de Argeș, reclădită de mine, și care poate deveni mormântul dinastiei române”.

Cu siguranță, există o serie de lucrări memorialistice nevalorificate până în prezent, cum ar fi opere publicate în epoca regelui Carol I, sau mai recent, și care fac parte din categoria de memorialistică sau corespondență. De altfel, o serie de publicații, apărute după căderea comunismului, reprezintă surse importante și de neocolit privind reconstituirea personalității și imaginii celui care a fost Carol I, a ctitorului castelului Peleș, dar și a culturii artistice a acestuia.

Construirea și amenajarea castelului Peleș

Castelul Peleș este, în întregime, opera regelui Carol I, un comanditar avizat în domeniul construcțiilor și al istoriei artei. A fost reședința de vară a primului cuplu regal, Carol I – Elisabeta, fiind realizată de-a lungul anilor 1873 – 1914, distingându-se două etape principale de construcție, 1873 – 1883 și 1890 – 1914.

Pentru că cele două palate domnești din Capitală nu ofereau confortul necesar unui principe german, membru al ilustrei familii de Hohenzollern, domnitorul a hotărât să-și construiască o reședință demnă de rangul lui. În acest sens cumpără, în 1872, prin intermediul Eforiei Spitalelor Civile, terenul Piatra-Arsă (sau moșia Sinaia), iar pentru elaborarea planurilor este cooptat arhitectul vienez Wilhelm von Doderer, care sosește la Sinaia, pe 22 august 1872, pentru a examina terenul ales de domnitor. De asemenea, se formează și o comisie compusă din arhitectul Doderer, Martin Stöhr, sculptorul curții regale, și Ludovic Basset, secretarul particular al domnitorului, în vederea exploatării domeniului pentru ca, pe cât posibil, materialul aflat pe acel loc să fie folosit pentru ridicarea viitoarei reședințe. În scurt timp, comisia prezintă un memoriu prin care se arăta că anumite materiale, precum lemnul, piatra, varul, nisipul și pământul humos, se găsesc din abundență în apropierea locului de construcție.

Cu mari dificultăți, datorită surpărilor repetate de teren, între anii 1873 și 1875, a fost edificată fundația castelului, iar ceremonia de punere a pietrei de temelie a avut loc, într-un cadru festiv, la 22 august 1875. După oficierea serviciului religios, perechea princiară, împreună cu asistența prezentă, semnaseră două documente comemorative, redactate de domnitor cu această ocazie, închise într-un tub dublu, de sticlă și plumb, și așezate la temelia fundației, alături de câteva monede ale țării, bătute în număr redus, cu efigia lui Carol I, monede care n-au circulat niciodată, acest drept fiind contestat, la vremea respectivă, de către Poartă. După cele trei lovituri de ciocan tradiționale, principele Carol își exprima dorința ca „să se ridice acest castel și să fie bine terminat, pentru a deveni leagănul dinastiei mele, al dinastiei naționale”. Trupele au prezentat armele în acordurile imnului național. După aceasta, prințul Dimtrie Ghica, primul Efor al Spitalelor, a citit actul de fundație al castelului:

„CAROL I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Domn al Românilor,

La toți de față, și viitori sănătate;

Astăzi, Duminică, la 10 August 1875 Noi Carol de Hohenzollern Domn al Românilor, în al treizeci și șaselea an al nașterei Noastre dinpreună cu Elisabeta Doamna, scumpa noastră soție, și cu ajutorul Celui a Tot-Puternic, am pus temelia Castelului Peleș pe moșia noastră Piatra-Arsă, în vecinătatea sfintei mănăstiri Sinaia, zidită la anul 1695, de către Spătarul Mihai Cantacuzino.

Clădirea acestui castel s-a început în anul al zecilea al Domniei Noastre, fiind președinte al Consiliului de Miniștri, D. Lascăr Catargi, președinte al Senatului I. P. S. S. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu și președinte al Adunării Deputaților principele Dumitru Ghica; iar Stareț al Sf. Mănăstiri Sinaia S. S. Archimandritul Onofrei. În același an s-a început și construcția drumului de fier, care va lega orașul Ploiești cu Brașovul, prin valea Prahovei.

Drept care am subscris aceasta, spre a noastră pomenire în veacurile viitoare”.

A urmat citirea actului de construcție de către Theodor Văcărescu, mareșalul Curții, semnat, ulterior, de cuplul princiar și de asistență, și care merită redată în întregime datorită descrierii amănunțite a lucărilor de debut ale Peleșului:

„Noi, Carol de Hohenzollern, Domn al României și Elisabeta de Wied, Principesă a României, am ordonat clădirea castelului Peleș, ca să ne fie pe timpul verii locuință sănătoasă și binecuvântată. Astfel fiind, am însărcinat pe arhitecul Wilhelm Doderer, profesor de arhitectură la școala Politehnică din Viena, să stabilească planurile castelului și al dependințelor și să conducă executarea lor. Ca conducător al operei, am ales pe arhitectul Jean Schultz din Lemberg, căruia i-am încredințat supravegherea lucrărilor tehnice. În afară de aceasta am numit un comitet de construcție, format din sculptorul curții, Martin Stöhr, și din secretarii noștri particulari Georges Coulin și Louis Basset, pentru controlul gestiunii financiare.

Dependințele castelului, proiectate în același timp, cuprind locuințele pentru servitori, pavilionul de vânătoare, grajdurile, fântânile cu conductele de apă și parcul. Pentru a asigura castelului o cât mai lungă durată și ca să trăiască cât mai multă vreme amintirea numelui meu, s-au întrebuințat cele mai bune procedee de construcție: fundamentele stau pe adânci straturi de beton, apărate contra presiunii muntelui prin puternică zidărie. Materialele de construcție au fost extrase, pe cât posibil, de pe propriul nostru domeniu. Zidăria a fost făcută cu pietriș din Prahova; piatra a fost extrasă din carierele de la Piatra Arsă și Lunca Mare, în vecinătatea mânăstirei Brebu; piatra verde a fost adusă de la Slănic; lemnul a fost tăiat din pădurile noastre, iar cărămizile au fost coapte chiar pe șantier. După dorința noastră zidarii și tâmplarii au fost meșteri români. Salariile au fost următoarele: zidarii și tâmplarii de la cinci la șapte franci pe zi, lucrătorii cu mâna, trei franci, pietrarii sunt retribuiți după felul și cantitatea lucrului: tăiatul unui metru cub de piatră revine la aproape 200 franci. Kilogramul de fontă costă, a pied d’oeuvre [adus pe șantier], 40 de centime, fierul lucrat 60 de centime. Un metru cub de bolovani se plătește șase franci și cinci zeci de centime. Varul costă 86 franci quintalul metric, iar nisipul de Prahova, cinci franci metrul cub. Mia de cărămizi revine la 35 – 40 franci; lucrările de terasament costă un franc și 10 centime metrul curent.

Am însemnat aici toate aceste date, pentru a lăsa urmașilor noștri o mărturie a condițiilor actuale de lucru în această scumpă țară, al cărui destin ne-a fost încredințat de Dumnezeu, și pe care nu încetăm a-l ruga ca s-o aibă de-a pururi în sfânta Sa pază”.

Simultan cu lucrările de la Peleș, s-au efectuat și fundațiile altor stabilimente de pe domeniu, precum Casa Pădurii, devenită ulterior castelul Foișor, sau a grajdurilor, Economatul, Corpul de gardă, iar ulterior Casa arhitectului. Însă lucrările avansau greu, datorită dificultăților întâmpinate din cauza timpului și terenului nefavorabil. Datorită planurilor extrem de mărețe și costisitoare ale arhitectului Doderer, trei la număr, și care nu dorea sub niciun chip simplificarea acestora, fiind în joc renumele lui de reputat arhitect, Carol I hotărăște rezilierea contractului. Așadar, proiectele lui sunt respinse în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredințată lui Johannes Schultz, asistentul lui Doderer. Acesta, fiind mai tânăr decât profesorul lui, se supunea cu ușurință dorințelor și ideilor lui Carol I. Planurile sunt radical refăcute, după bugetul comanditarului, și practic începe prima fază de construcție propriu-zisă, desfășurată între 1879 și 1883. În tot acest timp, domnitorul era permanent prezent pe șantier, urmărind îndeaproape evoluția lucrărilor.

Între anii 1877 și 1878, lucrările vor fi întrerupte, datorită războiului ruso-turc, război la care participă și România de partea Rusiei, și în urma căreia își va câștiga independența, nu, însă, înainte de a se lua toate măsurile necesare pentru „conservarea” părților deja construite. Lucrările vor continua începând cu anul 1879, an în care era terminată Casa pădurii (sau Casa de vânătoare).

În peisajul muntos de la poalele Bucegilor, își face apariția un alt arhitect, cooptat în planul măreț la viitoarei reședințe, francezul André Lecomte du Noüy, unul dintre elevii eminenți ai lui Viollet-le Duc, așa cum reiese dintr-o scrisoare a lui Carol I către tatăl său, principele Karl Anton: „Pentru moment am aici o comisie, care să-mi facă propuneri asupra felului, în care ar putea fi reluată construcția. Am încredințat execuția planului, unuia din cei mai buni elevi al lui Viollet-le-Duc, care conduce actualmente lucrările de restaurare ale celebrei biserici Curtea-de-Argeș. Casa Pădurii și grajdurile sunt terminate, dar lasă mult de dorit. Celebrul profesor Doderer, s-a înșelat mult în planurile și evaluările sale”.

Relatarea principesei Elisabeta, despre evoluția lucrărilor de pe șantier, ne oferă o descriere pe cât de interesantă, pe atât de importantă despre cei care lucrau acolo: „Erau Italieni zidari, Români pentru terasamente, Țigani salahori. Albanezii și Grecii lucrau în cariere, Nemții și Ungurii ca dulgheri. Turcii ardeau cărămidă. Au fost maeștrii Polonezi și cioplitori în piatră Cehi. Francezii desenau, Englezii măsurau, astfel că pe șantier se întâlneau sute de costume naționale și se vorbeau patru-spre-zece limbi; se cânta, se înjura și se certa în toate dialectele și pe toate tonurile; era un amestec nostim și zgomotos de oameni, de cai, de boi și de bivoli”.

În perioada 1880 – 1883, se execută nivelarea terenului în vederea proiectării parcului din jurul castelului. Amenajarea s-a dovedit dificilă din cauza apelor subterane. Pentru rezolvarea acestui impediment s-a reușit captarea izvoarelor și drenarea într-o rețea de canale, iar apa adunată se vărsa în unul dintre brațele Peleșului. La executarea parcului au lucrat mai mulți arhitecți peisagiști, însă realizarea propriu zisă i-a revenit arhitectului Fritz Rebhuhn, care a început lucrările în anul 1881, în paralel cu terasarea și drenarea zonei. S-au realizat splendide terase în stilul neo-Renașterii italiene, împodobite cu statui, fântâni și coloane, iar majoritatea lucrărilor din marmură au fost executate de sculptorul italian Raffaello Rommanelli din Florența. Terasa cu busturi de împărați romani va fi amenajată abia în intervalul 1911 – 1914.

De asemenea, sunt finalizate și dependințele. Grație unui număr mare de lucrători, extrem de zeloși și dornici de afirmare, dar și a banilor disponibili, inaugurarea oficială a castelului Peleș are loc la data de 7 octombrie 1883. Așadar, la zece ani după punerea pietrei de temelie, se ia în primire reședința mult așteptată, într-o atmosferă de sărbătoare, finalizată într-o primă formă arhitectonică.

La eveniment au participat numeroși invitați importanți, deopotrivă români și străini. Ceremonia, conform uzanței, începu cu un serviciu religios la Mănăstirea Sinaia, iar în fața castelului, în acordurile muzicii militare, un batalion de vânători a dat onorul. Apoi, șeful Casei Militare a suveranului, generalul Crețeanu, a citit documentul de inagurare. Acest act a fost transcris pe pergament, într-o formă artistică desăvârșită, de regina Elisabeta, și expus în Vestibulul de onoare. În amintirea evenimentului, a fost bătută o monedă comemorativă și oferită tuturor invitaților prezenți.

„Eu, Carol I Domn și Rege

Cu Elisabeta Regină

După o silință neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de isvoare, isbutit-am a pune la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, în anul mântuirei 1875, iar al Domniei Noastre al IX lea.

Zidirea s-a oprit pe timpul răsboiului pentru Neatârnarea României.

Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirei 1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea, datu-i-am nume: «CASTELUL PELEȘULUI»”.

Cu această ocazie, au ținut cuvântări Dimitrie Ghica, președintele Senatului, și poetul Vasile Alecsandri, care și-au prezentat omagiile în numele națiunii. A urmat, apoi, un dejun în sufrageria proaspăt terminată și care este una din puținele încăperi asupra căreia nu s-au adus modificări de-a lungul anilor.

La acel moment, castelul Peleș era compus din parter și etaj, principalul stil artistic folosit pentru decorația interioară, dar și pentru cea exterioară, a fost stilul Renașterii germane. Dintre încăperile reprezentative, din această etapă, merită a fi amintite Cabinetul de lucru și Biblioteca regelui, care „formează prin lemnăria întunecată, prin mobilierul sever în încărcătura lui luxoasă, o atmosferă de gravă reculegere. Pe biroul, rămas și astăzi așa cum l-a lăsat în ultimul lui ceas de lucru Regele Carol, stau, mărturie ale inimii și sufletului Său, portrete de familie în cadre prețioase. Alături se înșiruiesc, minuțios îngrijite, creioanele și toate cele trebuinicioase scrisului și cititului. Lângă o fereastră stă faimosul pupitru, de unde, în picioare – prilej ca să nu-și poftească miniștrii pe scaun – Suveranul rezolva hârtiile aduse”. Biblioteca păstra, în ediții luxoase, cărți de istorie, geografie, artă, precum și numeroase memorii și monografii. Portretul moral al regelui, pe care îl făcuse Bachelin în monografia din 1893, era de „fire prea dreaptă și prea sinceră, pentru a căuta să captiveze privirile și inimile prin aparențe deșarte, acest monarh, care-și cunoaște locul ce i se cuvine în istorie, se face prețuit numai prin extrema sa afabilitate. Carmen Sylva a scris o cugetare care-l cuprinde: «Ca să fii mare, trebuie să dispari sub greutatea operei tale». Regele Carol e omul misiunii sale, și al destinului său”.

O mențiune se cuvine a fi făcută în legătură cu abundența lemnului în decorarea pereților din întreg castelul, de diferite esențe și culori, operă a atelierelor germane și austriece August Bembé, din Mainz, și J. D. Heymann, din Hamburg, iar ulterior, în perioada 1890 – 1914, Bernhard Luwig, din Viena, și Anton Pössenbacher, din München. Posibil ca această opțiune, bogăția și abundența lemnului în castel, să fie datorată meseriei pe care o alesese Carol I în tinerețe, aceea de sculptor în lemn.

Finalizarea, într-o primă variantă, a reședinței regale, în 1883, a fost un moment important și un pas înainte pentru dezvoltarea Sinăii, ca localitate de vilegiatură, iar „cât va fi Sinaia și cât va dura Castelul Peleș, va trăi și memoria Regelui Carol I și a soției sale Regina Carmen Sylva”.

Suveranul nu s-a oprit la această variantă a castelului, cea din 1883, iar datorită spiritului său inventiv, dar și cunoștințelor vaste în domeniul istoriei artei, a hotărât ca ample lucrări de mărire și înfrumusețare să fie continuate. Urmează, așadar, cea de-a doua etapă de construcție, perioada cuprinsă între 1894 și 1914, în care Peleșul se schimbă aproape în întregime: „Stilul Renașterii germane în care a fost conceput Castelul, a suferit multe modificări; toate însă au fost inspirate de documente sigure, indicate de însuși Suveranul din diferitele opere arhitecturale de care era înconjurat, așa încât, cu tot aspectul ei variat, clădirea nu prezintă nici o abatere sau contrazicere stilistică. Castelul poartă pecetea gustului personal al Regelui Carol I, în cadrul larg al stilului inițial”.

În această ultimă etapă, reședința de la Sinaia a fost mărită și transformată conform planurilor arhitectului ceh Karel Liman, împreună cu Jean Ernest. Începând cu anul 1894, îl găsim pe Liman pe listele biroului de arhitectură de la castelul Peleș. Regele l-a cunoscut prin intermediul arhitectului André Lecomte de Nouy, cu care colaborase la restaurarea bisericilor Trei Ierarhi și Sfântul Nicolae Domnesc, din Iași. În această perioadă, se lucra doar șase luni pe an, din 15 noiembrie până în 15 mai anul următor, atunci când familia regală lipsea din Sinaia.

Odată cu aceste transformări au luat naștere încăperi care nu existau până atunci, precum Sala maură, construită în 1890 pe locul unei terase acoperite și decorată în stil hispano-maur, sau Holul de onoare amenajat între 1907 – 1911, pe locul unei curți interioare, devenind principala sală de recepție. Din acest motiv, plafonul, dar și acoperișul, este din sticlă, decorat cu frumoase vitralii realizate în atelierele Zettler, din München. Lambriurile bogat sculptate, din lemn de nuc, și intarsiate cu multiple esențe de lemn, abanos, trandafir, frasin creț, redau personaje biblice, mitologice și istorice. Ele au fost lucrate în atelierele Bernhard Ludwig din Viena. Modelul de inspirație al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a palatului Camerei de Comerț din Lübeck. Astăzi, în Holul de primire se păstrează, de o parte și de cealaltă a scării de onoare, două personaje, sculptate din lemn de nuc, reprezentând strămoși ai regelui Carol I: Eitel Friedrich al III-lea, șef al casei de Zollern între 1517 – 1525, și Jost Nikolaus de Zollern, șeful casei de Hohenzollern-Hechingen în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Multitudinea de stiluri, care se regăsesc în această încăpere, dar și anumite elemente decorative, precum cele două personaje, bustul decoratorului principal Bernhard Ludwig și efigia arhitectului Liman, de pe scara în spirală, cu rol pur decorativ, inspirată după o piesă din Primăria Bremen, din Germania, ne duce cu gândul la stilurile istoriste atât de frecvente în epocă.

Încăperile Peleșului se transformaseră, cu câteva excepții, din punct de vedere stilistic și al amenajărilor, într-unul cu note eclectice și romantice, reunind la un loc stiluri diferite, precum neo-renaștere germană sau italiană, neo-baroc, neo-rococo, maură, turcesc, Empire etc. Era gustul epocii, al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, în întreaga Europă, un curent stilistic în care se înscriau și alte reședințe regale sau princiare, precum castelul Neuschwanstein, comandat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei în aceeași perioadă cu construirea reședinței de la Sinaia, sau Osborn House, ctitoria prințului Alfred de Saxa-Coburg-Gotha.

Prin modificările aduse în interior, evident se schimbă și fațadele castelului, iar acest lucru este vizibil cu ocazia înălțării turnului central cu câțiva metri. În perioada 1907 – 1910, se execută încăperile pentru musafiri, denumit Apartamentul imperial, amenajat în stil baroc austriac, Maria Theresa.

Pe drept cuvânt se poate afirma că reședința regelui Carol I de la Sinaia devine, treptat, depozitara unor impresionante și bogate colecții valoroase care puteau oricând rivaliza cu cele expuse în galerii de artă sau muzee prestigioase din Europa. Pe lângă funcția de reședință privată, deținea și rolul de muzeu, mai ales pe acela de muzeu de artă decorativă.

Cu ajutorul lui Felix Bamberg, regele Carol I achiziționează opere de artă, în special pictură veche. Aceste tablouri sunt inventariate, la recomandarea suveranului, într-un catalog de artă publicat în 1898. Carol I, lasă prin testament, „Galeria mea de tablouri, tocmai cum e descrisă în catalogul ilustrat al Bibliotecarului meu Bachlin, va rămâne pentru totdeauna și pe de-a întregul în țară ca proprietate a Coroanei României”. Aceste picturi proveneau din șapte școli occidentale: italiană, germană, flamandă și olandeză, spaniolă, franceză și engleză, și erau semnate de artiști precum Raphael, Correggio, Tizian, Rubens, Cranach, Rembrandt, Velásquez, El Greco, Murillo, Zurbaran, Rachel Ruysch. Mihai Haret menționează, în monografia publicată în 1924, un număr de 271 de tablouri în ulei, dintre care 205 sunt pânze vechi originale, 14 sunt moderne și 52 cópii după tablouri renumite. Dintre cele 250 de opere, sunt menționate în catalogul lui Bachelin un număr de 154, ceea ce demonstrează faptul că această colecție a fost îmbogățită permanent prin noi achiziții. De fapt, colecția de artă plastică se compunea din trei categorii și erau „risipite” în tot castelul: tablourile de vechi maeștrii, pinacoteca de cópii (reproduceri după vechi maeștrii) și galeria de strămoși prin reprezentarea principilor de Hohenzollern (reproduceri după vechi gravuri aflate în castelul Sigmaringen).

În dorința de a înzestra instituția monarhiei române cu un patrimoniu de valoare, regele Carol I a colecționat, pe lângă artă plastică și artă decorativă, arme. Ofițer de carieră, suveranul și-a constituit colecția de arme din piese aduse de la castelul natal Sigmaringen, la care s-au adăugat achizițiile făcute prin intermediul specialistului său, vienezul Julius Scheurer, completată de cadouri primite cu diferite ocazii și însumează, astfel, în jur de 4000 de piese, arme europene și arme orientale, datând din secolele XV – XIX, de proveniență germană, spaniolă, franceză, italiană, dar și africană, turcească, persană, indiană și japoneză. La solicitarea regelui, specialistul în arme a întocmit un catalog manuscris (1907 – 1914) și care nu a fost publicat niciodată datorită morții survenite a lui Carol I în 1914. Catalogul conține prețioase fișe cu câteva descrieri, fiecare fișă în parte este însoțită de câte un desen în peniță a piesei prezentate.

Înainte de reamenajarea castelului, undeva în dreptul intrării spre apartamentul regal de la primul etaj, se afla o mică sală de arme a cărei piesă de rezistență era „Poarta orașului Vidin” cucerit la 1877. Ulterior, această „poartă de cetate” va fi mutată la intrarea în castel prin actuala Sală de arme și poartă inscripția „Poarta Cetății Vidinului / Lovită în 877 de tunurile din Calafat / Și ridicată în 6 Mai de Principele Carol I / După impresurarea cetății în timp de 9 luni și jumătate / Și ocuparea ei în 12 Februarie 1878 / În urma armistițiului de către oastea românească”. De asemenea, în sala dedicată armelor de război, erau expuse și două steaguri turcești capturate în Războiul de independență. Trebuie menționat faptul că prin expunerea acestor piese, regele a dorit să scoată în evidență importanța cuceririi independenței de sub suzeranitatea otomană, precum și faptele sale militare (în fond, fusese pregătit pentru o carieră militară) și nu întâmplător prin această încăpere era intrarea favorită a regelui Carol I în castel. Deasupra șemineului decorativ a fost montat un basorelief din bronz, opera artistului german Paul Telge și reprezintă o scenă din bătălia de la Nicopole, din 1396. În această cruciadă, împotriva turcilor, la care a participat și Mircea cel Bătrân cu o oaste de români, este glorificat Frederich al VI-lea Zollern, un strămoș al lui Carol I, care, salvându-l pe împăratul Sigismund de Luxemburg, conducătorul luptei, primește drept recompensă ducatul de Brandenburg. Iată, așadar, un arc peste timp între cele două momente militare: momentul victoriei de la Nicopole, 1396, și obținerea independenței de stat de către Carol I în 1877.

Plafonul încăperii, casetat, este pictat cu steme și devize heraldice în limba latină ale diferitelor ramuri ale familiei de Hohenzollern făcându-se, astfel, trimitere la trecutul militar și istoric al familiei din care făcea parte primul suveran al României. „Nihil sine Deo” – Nimic fără Dumnezeu – era, și este și astăzi, deviza Casei regale române.

Alături, se afla o mică încăpere, dedicată „Tezaurului Coroanei României”, impropriu spus tezaur, însă de o mare însemnătate sufletească pentru Carol I. Aici erau păstrate cele mai înalte decorații ale suveranului, săbiile lui de onoare primite în dar de la musafiri străini importanți, precum cea primită de la Osman Pașa.

Colecția de arme a fost lăsată moștenire Coroanei României de către suveran, hotărâre luată în anul 1911, așa cum demonstrează codicilul testamentului său din 1899: „Colecțiunea mea de arme din Castelul Peleș va rămâne în întregul său acolo ca proprietate a Coroanei României. Această colecțiune are un catalog detailat”.

Pentru a răspunde nevoilor de civilizație și confort, regele Carol I a comandat pentru reședința de la Sinaia tot ceea ce era nou în tehnică pe plan mondial. Încă din anul inaugurării (1883), iluminatul castelului era asigurat, așa cum menționează Mihai Haret în monografia sa, prin „sistemul de arc electric și lămpile cu incandescență”, și unde precizează că lămpile semănau cu niște „pare incandescente”. Mai târziu, în 1897, va fi construită hidrocentrala de pe pârâul Peleș: „Uzina electrică a palatului este situată pe V[alea] Peleșului, chiar în fața Castelului Peleș și posedă: 2 turbine hydraulice a 70 HP care mișcă 2 dinamuri a 40 Kw cu curent continuu de 120 volți și un grup convertisor compus dintr-un electromotor turnant de 100 HP alimentat de uzina electrică orășenească cu curent de 3.000 volți, acuplat cu un dinamo de 68 Kw de curent continuu a 120 volți. Turbinele sunt mișcate de apa Peleșului, care prezintă o diferență de nivel între captare și uzină de 120 m, apa fiind adusă printr-o conductă compusă din tuburi de fontă de 25 cm diametru, așa că debitul este de 120 litri pe secundă sau 10.368 mc pe 14 ore”.

Tot la 1883, exista și o centrală termică de tip Buderus, fabricată la Baden-Baden, constând din două boilere care la început au funcționat cu lemne, mai apoi cu păcură și gaz metan, cu calorifere din bronz, format din mai mulți elemenți, funcționând cu abur. O altă modalitate de încălzire, asigurată de firma germană A. E. Thiergärtner din Baden-Baden, era prin insuflarea de aer cald prin inducție și avea ca principiu de funcționare jocul presiunilor. Aerul încălzit și umidificat se ridica, prin intermediul unor coloane prin pereți, pe toată înălțimea construcției și se răspândea în încăperi prin așa numitele „guri de aer cald”, vizibile și astăzi.

De asemenea, firma A. E. Thiergärtner asigurase și amenajarea sălilor de baie, castelul Peleș beneficiind de apă curentă și canalizare. Băile erau prevăzute cu cadă din nichel, bidé, chiuvetă și lavoar basculant în vederea eliminării mai comode a apei folosite, wc cu bazin de semiînălțime. Inițial, apa era trimisă la etaj pe principiul „vaselor comunicante”, cu ajutorul rezervoarelor de apă aflate în pădure, deasupra nivelului castelului, iar după anul 1897, cu pompe acționate electric.

După 1900, se montează un aspirator mural de praf, de către aceeași firmă germană Thiergärtner, o noutate la vremea respectivă. Pe coridoarele de jur împrejurul Holului de onoare, se află prizele pentru acest aspirator, la care se branșează furtune cu diferite dispozitive și prin care este absorbit praful de către două pompe aflate la subsolul castelului.

La începutul secolului al XX-lea, a fost instalat un lift electric pentru a se comunica cât mai ușor între etaje, ținând cont de faptul că Peleșul număra 160 de camere și se ridica pe trei etaje. Ascensorul este funcțional și astăzi fiind dotat cu o cabină pentru două persoane și se ridică pe o înălțime de 16 metri.

După moartea regelui Carol I, castelul Peleș a fost folosit doar ocazional de către urmașii săi pentru anumite evenimente importante din viața familiei regale române, precum pentru cazarea oaspeților veniți pentru Încoronarea de la Alba Iulia, în 1922, a regelui Ferdinand I și a reginei Maria, sau pentru celebrarea nunții principesei Ileana cu arhiducele Anton de Habsburg, în anul 1931.

Cu ocazia semicentenarului inaugurării castelului Peleș, din anul 1933, Alexandru Tzigara-Samurcaș, încheie monografia dedicată reședinței regale de la Sinaia, cu următoarea precizare: „Nu i-a mai fost rezervată de soartă și ultima mulțumire, să vadă cum azi falnicul Său Castel Peleș se înalță în chiar inima României întregite, așa cum el tainic întrevăzuse în visurile sale de mărire ale Regatului său”. Nu știm cu siguranță dacă gândise sau nu acestea regele Carol I, dar cu siguranță locul ales, aproape de Predeal unde se afla granița cu Austro – Ungaria, avea o însemnătate aparte.

Importanța reședinței regale de la Sinaia

Ctitorul castelului Peleș, reședința de vară a regilor României, a fost principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern – Sigmaringen, cel care avea să devină primul rege al României. Era mândru că era un Hohenzollern, iar o dată cu construirea castelului, își va portretiza străbunii încercând să creeze o galerie de strămoși, în ideea de a reconstitui atmosfera locului de naștere, de la castelul Sigmaringen. Pe lângă păstrarea amintirii locului patriei sale inițiale și a familiei, suveranul marca poziția lui de principe german. Inițial, Peleșul fusese construit și amenajat, aproape în întregime, în stil vechi german, însă unul extrem de sobru și de apăsător, așa cum principesa moștenitoare Maria consemna în memoriile ei: „În dragostea lui pentru stilul numit Altdeutsch, stil atât de iubit în țara lui natală, regele Carol încărcase cu prea multe ornamente reședința lui regală, pusese peste tot vitralii în culori întunecate care te opreau să privești natura de afară: fiece colț era greoi sculptat, greoi drapat, greoi tapetat. Erau unele tablouri vechi, splendide, însă așezate în camere și coridoare atât de întunecoase încât abia se vedeau, iar tot ce era de adevărată valoare în mobilier era înecat în impresia covârșitoare de «prea mult», care aproape te amețea”.

Paul Lindenberg, biograful lui Carol I, scria următoarele despre originile suveranului: „Faptul că se număra printre Hohenzollerni l-a umplut întodeauna de mândrie pe deplin justificată, dar tocmai de aceea voia ca prin forțe proprii și ca urmare a bagajului său de cunoștințe și aptitudini să cucerească locul pe care alți principi îl consideră ca pe ceva ce li se cuvine pur și simplu. Aceasta ne explică multe din mentalitatea tânărului prinț, ca și evoluția de mai târziu a principelui și regelui, care permanent și-a impus exigențele cele mai înalte și care, în simplitatea lui soldățească, a explicat în repetate rânduri: Ceea ce poate să facă omul însuși, nu se cade să lase a fi făcut de un altul”.

Regele Carol I și-a propus, probabil, încă din primii ani de domnie construcția unei reședințe, care să corespundă exigențelor sale, palatele din București neîndeplinind toate condițiile și cerințele unui principe de rangul lui. Așadar, viitorul castel Peleș va deveni reședința emblematică și favorită a lui Carol I. Încă din anul sosirii în România, 1866, va vizita Mănăstirea Sinaia, ridicată de spătarul Mihail Cantacuzino la mijlocul secolului al XVII-lea, și va rămâne impresionat de farmecul și de măreția regiunii. Era printre primele vizite efectuate în țară și fusese însoțit de către Dimtrie A. Sturdza, doctorul Carol Davila și maiorul Florescu. An de an va reveni la Sinaia, fiind găzduit în chiliile mănăstirii, iar după căsătoria, în 1869, cu principesa Elisabeta de Wied, se vor hotărî asupra construirii unei reședințe particulare. Domnitorul Carol reușește să achiziționeze un teren de 1000 de hectare, numit Piatra Arsă, de la Eforia Spitalelor în anul 1872, pe care, începând din 1875, se pun pietrele de temelie ale unui complex de clădiri ridicat în intervalul 1875 – 1914, anul morții comanditarului. Domeniul regal de la Sinaia cuprindea castelele Peleș și Pelișor, vila Foișor (sau Casa Pădurii), precum și o serie de anexe: Corpul de Gardă, Economatul, Casa Cavalerilor, grajdurile și Casa Arhitecților.

Monumentul a fost, încă de la început, gândit drept leagăn al dinastiei, simbol al fondării acesteia, comanditarul având conștiința unui act de întemeiere, așa cum reiese din scrisoarea lui Carol I către tatăl său, din anul 1875: „Măreția acestei construcții face în țara întreagă o impresie excelentă și toată lumea se bucură, fiindcă vede o garanție a stabilității regimului. Chiar de pe acum îl numesc «castelul regesc» ceea ce poate că va fi într-o zi. Dea Domnul ca înainte de toate să devină leagănul dinastiei noastre, căci fără aceasta [dinastia], viitorul țării nu este asigurat”.

Regele Carol I era tare mândru să primească oaspeții importanți la castelul din Sinaia, marea realizare a vieții lui, comparativ cu palatul de la București care era o veche casă boierească modestă, lipsită de confortul, dar și de frumusețea și farmecul castelului Peleș. N-a prea dorit să aducă mari îmbunătățiri palatului oficial din Capitală, astfel încât rămăsese o clădire oarecum primitivă, cu câteva camere mărețe și o impresionantă scară de onoare, însă fără apartamente potrivite pentru găzduirea musafirilor importanți. De asemenea, în timpul sesiunii parlamentare, datorită programului aglomerat, Carol I nu avea timpul necesar să-și distreze musafirii, fie ei membri ai familiei sau oaspeți importanți. Atunci când România era vizitată de un suveran sau un principe moștenitor, suveranul socotea de cuviință ca musafirul să fie găzduit, mai întâi, în Capitală unde erau primiți cu mare pompă, după care vizita urma traseul spre Sinaia. Cea mai importantă vizită, dintre toate câte a găzduit Peleșul, a fost cea a bătrânului împărat Franz Joseph al Austro-Ungariei, din 1896, însă despre acest lucru vom vorbi la momentul potrivit.

Regele iubea Sinaia și o considera creație a lui. Era extrem de încântat să vadă cum se schimba de la an la an și cum venea din ce în ce mai multă lume să petreacă vara acolo. Iubea castelul, fiind în întregime opera lui, și avea o plăcere nemaipomenită de a aduce cât mai multe schimbări și înfrumusețări casei lui. Acest lucru s-a întâmplat în decursul a aproape 40 de ani.

O mențiune se cuvine asupra locului unde se va construi viitoarea reședință: înainte de a alege zona Văii Prahovei, Carol I se gândise la un alt amplasament, Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, așa cum relatează Mihai Haret în monografia dedicată castelului Peleș. Domnitorul era atras de arhaismul zonei, însă această ideea a fost rapid abandonată datorită numeroaselor impedimente, printre care distanța față de capitală, greutatea aprovizionării, lipsa completă a căilor de comunicație și mai ales perspectiva unei linii de cale ferată care să treacă prin Bistrița, ceea ce s-a și adeverit ulterior.

Deși în cadrul de la Sinaia exista o libertate mai mare de destindere decât în București, totuși treburile zilnice nu erau neglijate și li s-a acordat o importanță la fel de mare. În opinia pincipesei Maria, suveranul nu cunoștea ce înseamnă adevărata viață la țară, fiindcă „ducea cu el la Sinaia atmosfera sa orășenească, își aducea curtea, politica, treburile militărești, audiențele, convorbirile pline de grele preocupări”. Practic, întreaga curte de la București se muta la Sinaia pe toată perioada verii, iar acest lucru a fost în beneficiul orașului. S-au construit mai multe case boierești și vile pentru oamenii politici cu care suveranul lucra în mod constant, ridicate de-a lungul anilor, și care erau asemănătoare, ca arhitectură exterioară, cu castelul Peleș, de chalet elvețian, cu acele bârne de lemn pe fațade, specific stilului de munte elvețian sau german, denumit Fachwerk, astfel că Peleșul devenise model de inspirație. Sinaia va primi statutul de comună urbană abia în anul 1880, și va deveni locul cel mai căutat de lumea bună din la Belle Époque. Orașul lua naștere, pare-se, în jurul castelului lui Carol I. Printre cei care și-au construit case la Sinaia, se numără: Dimitrie Ghica, Nicolae Blaremberg, Emil Costinescu, Știrbei, Take Ionescu, Gheorghe Cantacuzino, Vasile A. Urechia.

Așa cum s-a menționat anterior, centrul politicii românești se muta, pe perioada verii, la Sinaia. De exemplu, la 7 iulie 1900, pentru numirea și instalarea guvernului Petre P. Carp, miniștrii au călătorit la Sinaia pentru a depune jurământul. Carp plecase cu o seară înainte din București, s-a oprit la domeniul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, de la Florești, unde a înnoptat, iar a doua zi a luat un tren special din Băicoi, unde s-a întâlnit cu ceilalți miniștri. În jurul prânzului erau așteptați la castel unde își făcuse prezența și starețul Mănăstirii Sinaia, chemat de suveran în vederea depunerii jurământului noilor miniștri. După depunerea jurământului și servirea mesei, suveranul a ținut o scurtă cuvântare în limba română, cu puternicul accent german de care nu scăpase niciodată, arătându-și mulțumirea. Era un guvern întreg al Partidului Conservator pentru care purta o simpatie și o prețuire. Un Consiliu de Miniștri a încheiat ceremonia, după care, rând pe rând, au părăsit castelul în trăsuri și cu același tren special cu care veniseră s-au întors la București.

Plecarea spre reședința de vară a Curții Regale avea loc în fiecare an aproximativ la aceeași dată, după serbarea zilei de 10 mai. Atât plecarea, cât și sosirea înapoi în capitală se desfășurau după un ceremonial precis stabilit de Carol I, care presupunea că „erau înștiințate toate autoritățile județene și comunale care îl întâmpinau pe Rege îmbrăcat în înaltă ținută militară sau civilă, întodeauna erau și detașamente militare, iar sosirea Regelui era anunțată de sunetul clopotelor”.

La castelul Peleș, mai ales după ce orașul începuse să devină o stațiune de vilegiatură pentru întreaga elită bucureșteană, se întâlnea o societate aleasă, precum miniștrii și foști miniștrii, diplomați, deputați, generali, etc. „La castelul Peleș viața era, dacă se poate spune familială. Curtea lua masa cu Majestățile lor. În fiecare zi erau primiți convivi, mai mult sau mai puțin edificați. Ne întâlneam într-un salon, zis de audiență, spațios, luminos care se deschidea cu trei uși de sticlă spre un balcon de lemn, ai cărui stâlpi erau acoperiți de viță sălbatică. Destul de golaș așa cum se potrivește cu o sală de aparat, cu perdelele de satin bleu pal, cu mobile aurite, cu parchet strălucitor, cu oglinzi venețiene, lustrele cu girandole erau în discordanță cu tonalitatea generală. La fiecare extremitate, uși cu două canaturi, care după cină rămâneau deschise, lăsau să se vadă în anfiladă pe o parte un budoar îngust urmat de sala de muzică, pe cealaltă sala de biliard. Lângă sala de biliard se află sufrageria, capitonată cu piele de Cordoba, mobilată greoi și bogat în stilul Renașterii germane”.

Suveranul era înconjurat de multă lume atât la prânz cât și la cină, în urma audiențelor care aveau loc la castel. Înainte de servirea mesei, cuplul regal se întâlnea în Galeria de marmură de la etajul castelului cu invitații, doamnele se conversau cu regina, domnii cu regele, după care rolurile se inversau. Lui Carol I îi plăcea foarte mult să fie admirate ultimele schimbări și înfrumusețări ale Peleșului, ca de exemplu tavanul mobil din Holul central care, după o simplă apăsare pe un buton electric, lăsa să se vadă cerul înstelat și să pătrundă aerul proaspăt, de munte, încărcat cu miresme de pădure.

După conversații, urma trecerea la masă în Sufrageria de la parterul castelui. Fiecare își avea locul stabilit de dinainte, pe un mic plan al mesei. Iată relatarea făcută de Zoe Cămărășescu, martor ocular al multor evenimente petrecute la castel, despre dineurile de la Sinaia: „După acel mic preludiu [în care musafirilor le erau prezentate noutățile legate de reședința regală de vară], suveranii se îndreptau spre sufragerie. Fiecare își avea locul însemnat din vreme de aghiotant, pe un mic plan al mesei, și își lua indicațiile înainte de a păși spre sala de mâncare. Peleșul în miniatură țâșnea în mijlocul mesei, stropind cu mii de picături florile ce împodobeau farfuria de cristal peste care se răspândea apa. (…) După primele câteva linguri de supă, suveranul rupea tăcerea prin câteva cuvinte, foarte puține. Apoi, timid, începeau conversațiile. (…) În toată atmosfera de la Peleș, în grupul atât de disparat, în care familia domnitoare, muzicienii, doctorul și dentistul, arhitectul și bibliotecarul, personalul civil și militar al palatului, neamurile suveranilor și ale doamnelor de onoare se găseau strânși laolaltă, domnea o familiaritate simplă și veselă, cu toată ținuta pe care o impunea vecinătatea regelui. (…) După masă, ne îndreptam cu toții, trecând prin lunga sală maură, cu fântâna sa interioară, înconjurată de ghivece cu gloxinii catifelate, în altă mică sală de biliard, unde jucam până la ora zece și jumătate partidă de baraque”.

La masă, subiectele de conversație trebuiau alese cu grijă, nefiind permise subiecte politice, religioase sau cele cu caracter foarte personal. Iată câteva sfaturi acordate de mareșalul curții unui viitor secretar al regelui sau reginei: „Cu regele trebuie să vorbiți despre pictură, arte frumoase, istorie, geografie, cifre, statistici, niciodată politică. Nu sunteți nici francez, nici alsacian, nici rusofil, nici bulgar, nici turc, nu sunteți decât spectator și auditor impasibil a tot ceea ce se va face și se va spune! V-am spus că Reginei i se sărută mâna. Nu o veți face chiar de la început, ci numai când v-ați familiarizat cu ea, vă veți obișnui cu obiceiurile Țării și ale Curții. (…) Regele este catolic, Regina protestantă, țara ortodoxă, să nu vorbiți despre religie. … Să nu-i vorbiți niciodată Reginei despre copila ei care a murit”.

Programul zilnic al primului cuplu regal, Carol I – Elisabeta, la Sinaia

Atât la curtea de la București, cât și la cea de la Sinaia, discreția și comportamentul sobru erau obligatorii pentru orice membru al personalului curții regale. Carol I respecta aceeași etichetă chiar și în peisajul de la poalele Bucegilor, poate ceva mai relaxat, însă îndatoririle zilnice erau realizate întru totul, regulă pe care o impunea și oaspeților săi. Fiind o fire disciplinată, Carol I, încă de la sosirea în România, avea un program bine stabilit, inspirat de protocolul de la curtea regală din Berlin. Dis-de-dimineață, regele ieșea la plimbare îmbrăcat în haine civile și era însoțit de aghiotantul personal. După plimbare, urma micul dejun împreună cu soția lui în salonul dedicat acestei activități, iar apoi citea corespondența. Mareșalul curții era prima persoană pe care regele o primea. Acesta aducea raportul zilnic și aștepta ordine. La ora 10:30, regele era pregătit în Cabinetul de lucru pentru primirea audiențelor. Veneau miniștri care prezentau lui Carol I diferite proiecte și decrete care trebuiau rezolvate. În urma discuțiilor punctuale, suveranul aproba actele normative respective.

Prânzul începea întotdeauna la ora 13:00, oră care trebuia respectată cu strictețe. Oaspeții erau așteptați de către suverani în Sala maură. După dejun, regele Carol I avea obiceiul să se plimbe prin grădina din jurul castelului sau chiar prin oraș. După-amiaza se ocupa de alte audiențe, în timp ce regina Elisabeta scria, citea, broda sau se odihnea. La ora 17:00 luau ceaiul împreună, apoi Carol I se interesa de personalul administrativ al curții. Înainte de cină, aveau loc serate muzicale, ulterior și literare, organizate de regina-poetă Carmen Sylva, de două ori pe săptămână.

Masa de seară era servită la ora 20:00 și participau oaspeți apropiați ai familiei. După cină, de obicei musafirii se retrăgeau, iar regele juca biliard împreună cu secretarul său particular, Louis Basset, cu doctorul Young sau cu sculptorul curții regale, Martin Stöhr. Regina Elisabeta rămânea în compania doamnelor de onoare, iar la ora 23:00 se stingeau, fără excepție, toate luminile la castel.

Dorința regelui Carol I a fost ca Peleșul să fie deschis publicului vizitator, ceea ce s-a și întâmplat, iar începând cu anul 1911 s-au elaborat primele instrucțini de vizitare. Documentul se păstrează la Arhivele Naționale din București, fond Casa Regală, Castele și Palate. Vizita era posibilă doar atunci când familia regală nu se afla la Sinaia și era acceptat atât publicul român, cât și cel străin. Această dorință, de a transforma propria reședință în „muzeu”, o avusese datorită modelului existent în Germania, unde tatăl său, principele Karl Anton, deschisese porțile castelului Sigmaringen încă din anul 1867. Evident, era vorba despre un muzeu cu caracter privat, iar Léo Bachelin, bibliotecarul regelui Carol I, menționeză în monografia dedicată castelului, din 1893, că „Peleșul s-a dorit încă de la început a fi «un muzeu prin comorile artistice pe care le cuprinde»”.

Redăm mai jos instrucțiunile necesare vizitării așa cum apar în document:

„INSTRUCȚIUNI PENTRU VIZITAREA CASTELELOR PELEȘ ȘI PELIȘOR

când Curtea Regală nu se află în Sinaia

Art. 1. Vizitarea Castelelor este interzisă fără ordin dat de Cancelaria Regală din București, care va remite vizitatorilor cărți de intrare nominative sau scrisori de introducere.

Art. II. Când s-ar prezenta la Castel persoane de distincțiune fără acest permis, Castelanul va telefona la Cancelarie numele și calitatea acestor persoane, solicitând autorizarea de a le introduce.

Art. III. Afară de un ordin special al Cancelariei nimeni nu poate fi introdus în camerele următoare: Biblioteca și Cabinetul de lucru al M. S. Regelui, etacul și budoarul M. S. Reginei.

Art. IV. Înainte de a introduce vizitatorii în Castel, li se va prezenta un registru în care vor înscrie numele și adresa lor. Bastoane și umbrele vor rămâne la vestiar, iar în caz de vreme ploioasă se va da șoșoni vizitatorilor înainte de a intra în apartamentele Castelului. Dacă vor fi mai mult de 5 persoane, Castelanul va fi însoțit de încă un servitor pentru supraveghere.

Art. V. De câte ori se vor prezenta persoane străine de distincțiune, Castelanul va înștiința Domnul Arhitect al Castelului spre a-i însoți eventual în vizita lor.

Art. VI. Castelanul este personal răspunzător de orice abatere de la regulile de mai sus, va avea grijă ca vizitatorii să nu se atingă de nici un obiect și ca cea mai perfectă ordine și bună cuviință să domnească în timpul acestor vizite”.

Așadar, normele de vizitare și de respectare a patrimoniului din castel erau asemănătoare, dacă nu chiar identice, cu normele de astăzi care se păstrează la, între timp devenit, Muzeul Național Peleș. Iată, deci, una dintre funcțiile cu care suveranul înzestrase reședința regală de la Sinaia, printre cele de reprezentare, și care se materializează prin amplul program arhitectural al castelului, loc de decizie politică, vizitele găzduite, precum și loc de cultură datorită seratelor muzicalo-literare organizate de regina-poetă, Carmen Sylva.

Castelul Peleș, prin comorile pe care le adunase și le valorificase de-a lungul timpului, demonstrează calitatea de colecționar al regelui Carol I, pe lângă cea de om de arme. Piesele adunate laolaltă contribuiau la creșterea valorii reședinței de la Sinaia care se raliase marilor palate și castele din Europa. Suveranul era în permanență preocupat să protejeze atât monumentul, cât și colecțiile, iar în acest sens a luat măsurile necesare atât din perspectiva colecționarului, cât și al, de ce nu, conservatorului. Mihai Haret relatează în monografia dedicată castelului, că regele Carol I a hotărât ca Peleșul să fie dotat cu un sistem de încălzire centrală, unul foarte modern în epocă, care funcționa cu lemne, nu cu păcură sau cărbune, suveranul propunându-și ca „praful fin de cărbune, sau hidrocarburele prea volatile din păcură, să nu se ridice prin țevi și să strice ceva prețioaselor tablouri, lambriuri sau mobilierului”, a căror stare de conservare ar fi putut fi periclitată. Așadar, un demers muzeografic și de conservare al regelui Carol I.

Principesa moștenitoare Maria a cuprins esența aceea ce crease regele Carol I la Sinaia: „Cea mai duioasă patimă a Unchiului era Sinaia și minunatele ei păduri. Îi plăcea mult plimbarea pe jos, cu toate că nu mergea iute; însemnase cu țăruși el însuși aproape toate cărările din codru. Nando și cu mine îi ajutam câteodată la aceasta; era o muncă plină de însuflețire (…) el pe jos, cu bastonul la subțioară și urmat de doi agenți ai poliției secrete, iar eu mândru așezată pe șa”.

Înalți oaspeți la castel

Reședința de vară de la Sinaia a fost martora unor importante vizite întreprinse de înalți oaspeți străini. Primul suveran al României era bucuros să-i primească, oficial sau neoficial, la castelul Peleș. A ales orașul Sinaia pentru construirea viitoarei reședințe, de la poalele munților Bucegi, pentru că îi amintea de Sigmaringen, locul copilăriei, și de munții Pădurea Neagră de unde izvorăște Dunărea. Relațiile de familie ale cuplului Carol I – Elisabeta cu numeroase familii regale și princiare din Europa, dar totodată și schimbarea statutului politic al României, aveau să aducă cu sine o serie de vizite de șefi de stat. Erau momente în care regele nu putea evita să primească musafirii mai întâi în Capitală, în special atunci când oaspetele era un suveran străin sau principe moștenitor, așa cum fusese în anul 1896 vizita împăratului Franz Joseph al Austro-Ungariei.

Conform jurnalului lui Carol I, membrii familiilor de Hohenzollern și Wied sunt găzduiți în Casa pădurii, prima clădire construită pe domeniul regal Peleș. Acest lucru se întâmpla înainte de 1883. La un an de la inaugurarea castelului, aveau să sosească și primii oaspeți princiari: Alexandru al Bulgariei și arhiducele Rudolf, fiul împăratului Franz Joseph al Austro-Ungariei. Prințul de Habsburg venise împreună cu soția lui, arhiducesa Stéphanie, născută prințesă a Belgiei. Stă mărturie fotografia păstrată în fototeca Muzeului Național Peleș în care sunt imortalizați, în fața castelului Foișor din Sinaia, regele Carol I, regina Elisabeta, arhiducele Rudolf și soția acestuia. Nu se cunosc detalii legate de acest eveniment, precum și de altele, Carol I făcând doar scurte menționări în jurnalul personal. Din nefericire, soarta arhiducelui va fi una tristă punându-și capăt zilelor în 1889, împreună cu amanta sa Maria Vetsera, la cabana de vânătoare de la Mayerling din Austria.

Aceste vizite, de obicei scurte, aveau un program bine întocmit de dinainte, iar pe lângă dejunurile și mesele oficiale, se organizau plimbări prin pădurile din Sinaia. Cele mai frecvente excursii se făceau la Piscul Câinelui, Stâna Regală, stânca Sfânta Ana, iar uneori ajungeau până la cascada Urlătoarea din Bușteni.

Ocazional, erau puse în scenă mici reprezentații teatrale, desfășurate în Sala de teatru de la parterul castelului Peleș, „sală în miniatură, cu lojile pentru artiști, albe, lustruite, cu oglinzi prinse de toți pereții, în fața cărora îți desăvârșeai machiajul”. Scenograful acestor spectacole era însuși directorul Teatrului Național din București, Alexandru Davila, fiul doctorului Carol Davila, cel care îl însoțise pe principele Carol în prima lui vizită la Sinaia, în zilele de 5 și 6 august 1866.

Trebuie menționat încă de la început faptul că musafirii erau găzduiți conform importanței lor. La primul etaj al castelului pe lângă apartamentul regal au fost amenajate alte trei pentru musafirii importanți: „cel pentru prinți, suverani sau șefii de stat străini; grupul micilor apartamente pentru ceilalți musafiri și aripa destinată adjutanților compusă din 22 camere”. Așadar, Carol I își trata oaspeții cu importanța cuvenită rangului lor, reședința de vară de la Sinaia fiind extrem de confortabilă atât pentru familia regală a României, cât și pentru musafirii lor. De asemenea, la etajul întâi a fost amenajată, odată cu închiderea celei de-a doua curți interioare și crearea Holului de onoare, Biblioteca pentru oaspeți. Și astăzi își are același loc în castel, pe coridorul vestic al primului nivel, practic o deschizătură deasupra Holului principal. Odinioară, în acest colț se aflau două biblioteci pline de cărți din colecția lui Carol I, iar decorația era „exact în stilul înconjurător, adică peste tot nuc sculptat și incrustat”. Suveranul dotase reședința de vară de la Sinaia cu tot confortul necesar unei primiri și găzduiri fastuoase.

Vizita cea mai importantă care a avut loc la castelul Peleș, sub domnia lui Carol I, a fost a scumpului și bătrânului împărat Franz Joseph al Austro-Ungariei, în septembrie 1896. Regele păstra un sentiment de respect și de dragoste bătrânului musafir imperial considerându-l un adevărat prieten, „chiar dacă politica lui apăsa uneori cam greu asupra țărișoarei noastre pline de avânt, care arăta prin semne, întru câtva îngrijorătoare, că voia să trăiască, să înflorească și să se mărească”. Tratatul secret de alianță, din 30 octombrie 1883, a fost reînnoit cu ocazia acestei vizite. Trebuie reținut faptul că relațiile cu Austro-Ungaria au fost elementul important, dacă nu cel mai important, al politicii externe a tuturor guvernelor din vremea domniei regelui Carol I, iar atunci când a fost cazul a recurs chiar la anumite compromisuri. De asemenea, aceste relații nu de puține ori au fost tensionate de problemele generate de lipsa drepturilor politice, și nu numai, pentru românii de peste Carpați de către guvernul de la Budapesta. Un moment dificil a avut loc între anii 1892 și 1895, ca urmare a procesului Memorandumului adresat împăratului Franz Joseph, document elaborat de liderii Partidului Național Român din Transilvania și care prezenta în detaliu situația românilor din Ungaria, cerând aceleași drepturi ca și pentru populația maghiară. Totuși, în ciuda acestor dispute relațiile dintre cei doi suverani, Franz Joseph și Carol I, nu s-au răcit, iar ulterior memorandiștii au fost grațiați.

Întâmplarea a făcut ca odată cu sosirea împăratului să-și anunțe vizita în România și tatăl principesei moștenitoare Maria, ducele Alfred de Saxa-Coburg-Gotha, care sosea pentru prima oară în țară. Carol I nu era de acord ca în același timp să primească două vizite importante, credea cu tărie că nu poate acorda aceeași atenție cuvenită mai multor persoane. Chiar îi ceruse Mariei să-i scrie tatălui și să-l roage sa-și reprogrameze vizita cu altă ocazie, „dar din fericire papa se făcu că nu pricepe și răspunse că dimpotrivă ar fi cât se poate de încântat să se întâlnească cu scumpul și bătrânul împărat pe care nu-l mai văzuse de mulți ani; așadar, Unchiul fu nevoit să-l cuprindă și pe ducele de Coburg în programul serbărilor”.

Suveranul român ținuse foarte mult ca primirea împăratului să se facă așa cum se cuvine și să fie cinstit cu toată ospitalitatea cuvenită, căci „această vizită îi mulțumea și politica, și simpatiile, și la regele Carol politica și simpatia mergeau întodeauna mână-n-mână”. Franz Joseph fusese primit la București pe 29 septembrie 1896 și sosea la scurt timp după inaugurarea canalului de navigație de la Porțile de Fier. De fapt, scopul principal al vizitei era reînnoirea tratatului secret de alianță dintre România și Puterile Centrale. Cu siguranță pentru regele Carol I această vizită a reprezentat unul dintre cele mai însemnate și frumoase momente ale domniei sale, descris extrem de amănunțit într-o lungă scrisoare adresată mamei lui, prințesa Josephina de Hohenzollern-Sigmaringen.

În Capitală s-au organizat mai multe evenimente cu ocazia vizitei imperiale: în prima seară a avut loc un dineu de gală cu 130 de persoane, împăratul fiind așezat între regina Elisabeta și principesa moștenitoare Maria, regele Carol I vis-à-vis avându-l în dreapta lui pe contele Agenor Goluchowski, ministrul de Externe austro-ungar; a doua zi se organizase o mare defilare a trupelor, iar în acordurile imnului imperial austriac și ale ovațiilor publicului din tribune, ambii suverani au călărit la pas în fața soldaților. Regele Carol I defilase în fruntea corpului al doilea de armată. A urmat un dejun oficial la palatul Cotroceni, reședința cuplului princiar Ferdinand – Maria, „în noile lor saloane de primire, 50 de persoane. Totul era aranjat cu mult bun gust fapt evidențiat de toată lumea. Toți au fost încântați de reședința de la Cotroceni”.

După serbările de la București, ultima parte a vizitei fusese rezervată domeniului regal de la Sinaia în dorința de a-i arăta vechiului său prieten castelul Peleș pe care îl clădise cu multă dragoste și de care era atât de mândru. În toate gările prin care a trecut trenul imperial s-au făcut primiri mărețe, iar gara din Sinaia a fost împodobită anume pentru această ocazie, aranjamentul conceput de arhitectul francez André Lecomte de Noüy. Pe drumul spre castel a fost ridicat un arc de triumf de pe a cărui platformă fanfarele anunțau sosirea împăratului. Cortegiul a ajuns la destinație la ora șase, fiind întâmpinați de garda de onoare în acordurile imnului austriac. Apartamentul pregătit anume pentru ilustrul musafir purta numele de Kaizerzimmer [camera împăratului] cunoscut astăzi ca Apartamentul principilor moștenitori. La ora șapte și jumătate a avut un loc un dineu de gală la care au participat 40 de persoane, după care s-a vizitat întreg castelul, împăratul arătându-se interesat de toate detaliile privind decorația interioară.

A doua zi s-a organizat o scurtă plimbare până la Bușteni, iar pe drumul de întoarecere s-a vizitat orașul Sinaia, pavoazată toată, după care grupul s-a îndreptat spre Casa pădurarului (Foișorul). De asemenea, au avut loc serbări câmpenești în peisajele Sinaiei și „îndeosebi o solemnă plimbare pe jos până la Stână, loc minunat pe coasta muntelui, unde erau duse la pășune turmele de vaci ale Unchiului și unde ni se dădu un dejun mai mult sau mai puțin rustic, la care fiecare se simțea dator să se arate simplu, vesel și fără răutate”. În scrisoarea adresată mamei, regele Carol I scrie: „Am servit un dejun strașnic. Împăratul a fost nespus de încântat, iar cei din anturajul său mi-au spus că demult nu l-au mai văzut atât de bine dispus. Lăutarii i-au plăcut foarte mult și după-masă a stat mai multă vreme în mijlocul lor și le-a ascultat melodiile naționale. După aceea am făcut fotografii de grup, prilej cu care împăratul s-a ținut de glume. Apoi l-am condus pe o stâncă ce se înalță deasupra pădurii, de unde se vede Castelul, Sinaia și Buștenii și am dat acestei stânci numele său”. Acest eveniment prilejuiește așezarea unei plăci comemorative la Stâna Regală, ca de altfel și executarea unui basorelief, din marmură albă, montat deasupra ușii de intrare în Galeria de marmură de la primul etaj al castelului. Opera reprezintă chipurile celor trei personaje regale: Carol I, Elisabeta și Franz Joseph. Se păstrează și astăzi în același loc și face parte din patrimoniul Muzeului Național Peleș.

Plecarea împăratului a fost fixată pentru ora zece seara și a fost condus la gară de către regele Carol I și principele moștenitor Ferdinand. Franz Joseph i-a mulțumit suveranului pentru călduroasa și măreața primire, dar și pentru toate dovezile de prietenie, fiind o mare bucurie șederea la Sinaia. Carol I la rândul său „i-a mulțumit de o mie de ori pentru onoarea vizitei sale care va rămâne o amintire de neșters”. Această întâlnire a fost socotită un mare succes și de real folos pentru prietenia celor două țări, lucru de mare însemnătate, căci de regulă vecinii prea apropiați nu nutresc mare dragoste unii pentru alții. De altfel, în scrisoarea adresată fratelui său mai mare, Leopold, din data de 1/13 octombrie 1896, regele a dorit să sublinieze, încă o dată, importanța prezenței imperiale în România: „Aceasta a decurs bine în toate privințele, spre mulțumirea tuturor, și a consolidat și mai mult strânsele legături de prietenie care existau între mine și împăratul Franz Joseph. Cred că în afară de Albert de Saxonia niciun alt suveran nu este așa de apropiat de împăratul austriac cum sunt eu. (…) Din punct de vedere politic vizita a avut o deosebită semnificație politică mai ales după ce țarul [Nicolae al II-lea] s-a îmbrățișat cu Felix Faure. Am discutat pe larg situația din Turcia și în pofida dragostei de pace manifestată momentan de Rusia nu putem să privim fără îngrijorare spre viitor”. Cu siguranță că vizita lui Franz Joseph în România stârnise temerile Rusiei, așa cum era și de așteptat, pentru că la scurt timp Carol I îl găzduia, la București, pe marele duce Boris Vladimirovici.

Evident, în scrisoarea adresată mamei, trimisă prin poștă, suveranul nu putea relata motivul principal al vizitei imperiale la castelul Peleș, și anume reînnoirea tratatului secret de alianță dintre cele două părți. Documentul semnat în 1896 poartă semnăturile lui D. A. Sturdza, prim-ministru și ministru al Afacerilor Străine al României, și contele Goluchowski, ministrul de Externe al Austro-Ungariei. Relațiile de prietenie au continuat și în anii următori acest lucru demonstrând că regele Carol I era un aliat de nădejde, dar și faptul că acțiunea memorandișitilor nu urmărise, sub nicio formă, dezmembrarea imperiului dualist.

Regele Ferdinand al Bulgariei a fost unul dintre cei mai interesanți și plăcuți musafiri ai castelului Peleș. A vizitat Sinaia în mai multe rânduri, atât ca principe, însoțit de prima lui soție, cât și ca rege, cu a doua soție. Cu certitudine putem afirma că a fost oaspetele regelui Carol I în anul 1898, drept dovadă în acest sens fiind fotografiile păstrate în arhiva Muzeului Național Peleș, în fondul de documente și fotografii. Ambii suverani, Ferdinand al Bulgariei și Carol al României, erau socotiți buni politicieni și diplomați abili, însă, așa cum aprecia principesa moștenitoare Maria, făceau parte din școli deosebite. Curtenitori unul față de celălalt, evident urmăreau consolidarea relațiilor diplomatice dintre cele două state. Să nu uităm un lucru important și anume că regele Carol I avea un rol esențial în politica externă a României. De formație militară și primind o educație solidă, suveranul a dat dovadă de un bun discernământ politic. Era cunoscut pentru simpatiile lui liberale, însă era temperat și avea simțul datoriei extrem de dezvoltat. Prin vizitele găzduite de rege, în cadrul grandiosului castel Peleș, urmărea să-și consolideze această politică, precum și imaginea României, țară peste care acceptase să domnească.

Monarhul bulgar era un botanist desăvârșit putând oricând să discute despre unele exemplare rare de flori și locul unde creșteau. În mod cert, călătoriile efectuate prin țări străine i-au ajutat să-și îmbogățească cunoștințele asupra acestui domeniu, iar conversațiile cu el păreau a fi ca și când „cititorul ar răsfoi o carte minunat scrisă”.

Maria, principesa moștenitoare, ca un fin observator al acelei vizite, a reușit să surprindă cu un real talent literar portretele celor doi suverani, atât de diferiți, și care merită redate în întregime: „Unchiul era serios, cam pompos, se socotea pe el însuși și-și socotea opera sa drept ceva nespus de însemnat, și e netăgăduit că metodele lui erau drepte, înțelepte și lipsite de vicleșug, atât cât i-o îngăduia datoria lui de diplomat și de domnitor; însă Unchiului îi lipsea cu totul simțul umorului și nici nu se pricepea în meșteșugul de a flecări sau de a duce o convorbire elegantă. De fapt, Unchiul, era întru câtva un pedant. Închipuiți-vă acum în mare contrast cu el pe Ferdinand de Coburg, vestit în lumea întreagă pentru deșteptăciunea lui și pentru dragostea de uneltiri politice pe care o mânuia ca pe o artă. Sângele francez ce-i curgea în vine îi hărăzise un dar fără pereche de causeur [om cu talent de a conversa]; răspunsurile lui erau sclipitoare, ironia lui ușoară, aproape nevăzută și totdeauna nimerită. Cu spiritul ascuțit, cu un dar de observație căruia nu-i scăpa nimic, înzestrat cu un simț rafinat al umorului, își îngăduia uneori delicata plăcere de a râde de el însuși, de a-și lua în zeflemea înfățișarea, ciudățeniile, gusturile, simpatiile și antipatiile”.

Cei doi suverani erau diferiți și în aspectul fizic. Regele Carol I mic de statură, fără a avea eleganța lui Ferdinand al Bulgariei, era totuși de sânge albastru și a ajuns prin forțele proprii să înfăptuiască modernizarea și evoluția României, așa cum se prezenta la acea vreme. Drumul ales de Carol I n-a fost ușor, iar rolul de rege fusese pentru el o „meserie” pe care o îndeplinise cu seriozitate și conștiinciozitate timp de 48 de ani. În tot acest timp, mai întâi ca domnitor, apoi ca rege, a fost figura politică centrală a țării. Încă de la începutul domniei sale își asumase un rol hotărâtor în politica externă și în înzestrarea armatei române.

De partea cealaltă, Ferdinand I al Bulgariei era înalt, cu o statură greoaie, extrem de „îngrijit în portul și în eleganța lui, grand seigneur. (…) Regele Ferdinand avea darul destul de neobișnuit de a putea urmări două convorbiri deodată. Își îngăduia uneori această plăcere pe când vorbea cu regele Carol, al cărui spirit nu avea ca al lui însușirile schimbătoare ale cameleonului. Discursurile lui serioase și pompoase erau îndreptate către regele Carol, iar spusele lui mai hazlii erau pentru generația mai tânără, însă le țesea așa de neted în convorbirea lui, încât, înainte să bage de seamă Unchiul acest joc pe de lături, regele Ferdinand reintrase iarăși în mijlocul disertației lui politice, parcă nu s-ar fi rătăcit o clipă de la subiectul central”.

Castelul Peleș o găzduise și pe Eleonore de Reusse-Kostritz, cea de-a doua soție a țarului Ferdinand I al Bulgariei, atunci când venise în vizită fără soțul ei. Era „cam înrudită cu Aunty [mătușa, n.n. regina Elisabeta a României] și într-un rând a venit la Sinaia fără înfricoșătorul ei soț”. Se pare că îi plăcuse atmosfera familiară de la Sinaia, iar cu ocazia acelei vizite adusese în dar doi câini skye-terriers foarte frumoși.

Așa cum reiese din relatările reginei Maria, pe atunci încă principesă moștenitoare, vizitele erau programate, de obicei, la sfârșitul verii sau începutul toamnei, iar regele Carol I dorea ca și familia princiară să contribuie la organizarea primirilor. Așadar, trebuiau să-și îndeplinească datoria față de suveran și să participe și ei la recepețiile oficiale organizate de către Marele palat. Nu de puține ori musafirii mai puțin importanți, care făceau parte din diferitele delegații militare, precum cele din Rusia, Germania, Austria sau Spania, erau duși în mici excursii prin munți de către moștenitorii tronului. Ba chiar se „statornici obiceiul ca eu să-i duc în plimbări călări prin munți pe acești tineri (…) căci Unchiul era mândru de Sinaia lui și îi plăcea să fie văzută, cunoscută și prețuită”.

La un moment dat, datorită unei idei mai ciudate a principesei Maria, s-a construit o căsuță printre brazii de la Sinaia și a fost denumită „Juniperus” sau Cuibul principesei. Bătrânul rege i-a împlinit această dorință și se pare că era, întrucâtva, de acord ca musafirii lui să fie „duși la «Juniperus», unic în felul lui și pe care la urmă ajunsese să-l privească drept o creație a lui”.

Căsuța a fost realizată după planurile arhitectului francez André Lecomte de Noüy, arhitectul castelului Peleș din acea perioadă, și terminată în jurul anului 1898. Se urca în căsuță printr-un turn cu o scară în spirală, iar din turn se lăsa un podeț pe care se cobora, printr-un sistem de scripete, până la balconul prin care se intra în mica locuință. Odată podețul ridicat, cei din interior se simțeau ca într-o cetate. Musafirii căsuței se semnau într-un registru pictat de principesa Maria, astfel „dovedind numărul și importanța persoanelor primite începând cu Ferdinand al Bulgariei până la cei mai smeriți sublocotenenți, primiți în ceasurile când oamenii mari ai zilei aveau de făcut ceva mai bun decât să se lase legănați ușor în vârful copacilor mei. În zilele de demult, singurul mod ce-l avea Unchiul de a distra musafirii era o liniștită plimbare cu trăsura până la Bușteni, un târgușor ceva mai sus pe valea Prahovei, unde mai demult clădise o bisericuță de sat de o culoare mohorâtă”. Din păcate, fizic acest registru nu se mai păstrează.

La scurt timp după încheierea Primului Război Mondial, căsuța a fost dărâmată din cauza unei furtuni puternice. N-a fost reclădită niciodată, stăpâna cuibului, devenită între timp Regina tuturor românilor, avea un alt drum de urmat.

În scrisoare din 6/18 mai 1887 redactată la castelul Peleș, adresată prințului Leopold, fratele mai mare al regelui Carol I cu care a întreținut o bogată corespondență, aflăm de vizita împărătăsei Elisabeta a Austriei, soția lui Franz Joseph. S-a păstrat o discreție în ceea ce privește prezența ei la Sinaia, nefiind primit niciun demnitar să o vadă, nici măcar doamnele din suita suveranei române. Împărăteasa a sosit incognito pe 2/14 mai, la ora 9 dimineața și a fost întâmpinată în gara din Sinaia. Castelul îi făcuse o impresie minunată exclamând în repetate rânduri că „este un castel de basm”. Au dejunat în fața Casei pădurarului, apoi au mers în plimbare până la cascada din apropierea Poienii Stânii. Vizita a fost de scurtă durată, împărăteasa părăsind România a doua zi, prin Predeal, după o despărțire emoționantă. Odată ajunsă la Viena, Elisabeta de Austria i-a telegrafiat reginei României mulțumindu-i pentru orele minunate petrecute împreună la Sinaia: „Vă mulțumesc din inimă încă o dată pentru toată dragostea [pe care mi-ați arătat-o]”.

Dintr-o altă scrisoare adresată aceluiași frate Leopold, datată 3/5 mai 1888, aflăm despre alți doi musafiri la castelul Peleș: Karl Ludwig și regina Serbiei, soția regelui Milan I. Se pare că în vara anului 1888, Natalia a Serbiei fusese implicată în „răpirea” fiului ei, Alexandru, și dus într-o vilă la Wiesbaden. Poliția germană i-a găsit, copilul a fost dus înapoi în Serbia, iar Natalia expulzată de pe teritoriul Germaniei. Datorită acestor întâmplări, trebuie să recunoaștem că suveranul român a fost stânjenit de venirea ei și nu știa cum să o primească: ca fostă regină sau ca soră a uneia dintre doamnele de onoare ale soției sale.

Arhiducele Karl Ludwig al Austriei împreună cu soția sa, Maria Thereza, vor fi musafiri timp de două zile la castel. Oaspetele era fratele mai mic al împăratului Franz Joseph și tatăl lui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungar. Regina Elisabeta organizase în Sala de teatru o reprezentație în cinstea acestui eveniment și „arhiducesei i-a plăcut foarte tare, ca și micul teatru. În taină, visa și ea, precum regina, să fie actriță și să poată sui pe scenă”. Înainte de plecarea musafirilor, s-a organizat o vânătoare de urși la Predeal așa cum demonstrează fotografiile păstrate în fototeca Muzeului Național Peleș.

În scrisoarea din 8/20 mai 1888, regele Carol I îi scria fratelui său despre prezența prințului de Wales la Sinaia, viitorul rege Edward al VII-lea: „Vizita prințului de Wales ne-a făcut o mare bucurie, a fost foarte cordial și s-a purtat ca o adevărată rudă. A plecat de aici cu cele mai bune impresii și ne-a invitat să venim cât mai curând în Anglia, o dorință căreia cu plăcere i-aș da curs”. În cinstea prințului, s-au organizat „tablouri vivante”, alcătuite de regina Elisabeta. Subiectul fiecărui tablou era scos dintr-o dramă de Shakespeare și inițialele titlurilor puse cap la cap formau expresia „Prince of Wales”.

Regele Oscar (Gustav) al V-lea al Suediei a vizitat Sinaia de mai multe ori fiind însoțit de consoarta lui, regina Sofia, născută principesă de Nassau. Prin mamă, era văr primar cu Elisabeta a României. Un om plăcut, simplu și prietenos, gata să petreacă cu orice prilej. Prin căsătoria fiului său mai mare, se înrudea și cu pincipesa moștenitoare Maria. Elena Văcărescu povestește într-una din memoriile ei o întâmplare hazlie în legătură cu vizita suveranilor suedezi. În toate serile obișnuite, regele Carol I stingea lumina la ora 23 exact apăsând pe întrerupătorul de unde se aprindea lumina în tot castelul. Musafirii nefiind la curent cu această regulă, își îngăduiseră într-una din seri să se plimbe prin încăperile Peleșului admirând tablourile înșirate pe pereți. Surprinși astfel „la ora fatală și necunoscând meandrele acestor locuri, unde pășeau pentru prima oară, Majestățile lor nordice rătăciră prin palat, destul de dezamăgiți. În zori, bătură la ușa marelui lor șambelan pentru a-i povesti că dormiseră pe treptele scării principale”. Evident, regele nu era tocmai mândru de această tristă întâmplare, însă n-a dorit să renunțe la acest obicei de a se stinge toate luminile la ora stabilită de el. În opinia lui această „lege”, ca multe altele, nu admitea nicio excepție. O altă vizită a avut loc în anul 1910, așa cum dovedesc fotografiile păstrate în fototeca Muzeului Național Peleș.

Șederea la Sinaia a reginei-mamă Emma, este menționată atât de principesa Maria, cât și de Zoe Cămărășescu, fiica Zoei Bengescu, doamnă de onoare a reginei Elisabeta, ambele fiind martore la eveniment. Suverana olndeză era a doua soție a regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos. Prin mamă, era verișoară primară cu regina României. În urma morții soțului ei, survenită în 1890, și cât timp Wilhelmina, unicul ei copil, era minoră, prințesa Emma făcuse parte din regență (1890 – 1898). Drept urmare „dobândise firea tihnită a neamului așezat și potolit pe care îl guvernase cu o destoinicie bărbătească. Se pricepea cât se poate de bine în diplomație, politică, finanțe, economie, legi, regulamente, datini, convenții, precum și în tot ce privește latura stabilă și neclintită a lucrurilor ce sunt temelia bine statornicită a statului, a societății și a progresului. Regina Emma nu avea iluzii, regina Emma știa”. Cu ocazia acestei vizite, s-a organizat o excursie la Piscul Câinelui, iar oasptele regal s-a arătat interesat să afle mai multe informații despre obiceiurile și tradițiile din România.

Vizita marelui duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei a avut loc în anul 1907 fiind însoțit de soția lui, marea ducesă Maria Pavlovna, născută prințesă de Mecklenburg-Schwerin. Cu această ocazie, Cristache Ciolac și orchestra lui a oferit un recital cuplului ducal rus dejunând la iarbă verde. Ciolac era o prezență permanentă în peisajul de pe Valea Prahovei.

Printre ultimii musafiri importanți găzduiți la castelul Peleș, sub domnia regelui Carol I, au fost arhiducele Franz Ferdinand și soția lui morganatică, prințesa Sophia de Hohenberg, născută Choteck. Vizita a avut loc în zilele de 28 – 30 iunie 1909, ocazie cu care s-au organizat obișnuitele ceremonii în asemenea împrejurări: dejunuri oficiale, prânzuri, discursuri, defilări, muzică în apartamentele private ale reginei Elisabeta și obișnuitul ceai luat la Bușteni, în curtea bisericii clădită de regele Carol I.

Pe toată durata șederii lor, au fost primiți și tratați cu onoruri aproape regale, ceea ce o stânjeni întru câtva pe Sophia căci la curtea vieneză n-a reușit niciodată să dobândească situația dorită pentru ea de soțul ei. Prezența ei la Peleș era, totuși, o surpriză, iar împăratul Franz Joseph nu văzuse cu ochi buni acest fapt ca ea să fie pe picior de egalitate cu alte vlăstare regale, în joc fiind anularea deciziei suveranului austriac de decădere din drepturi asupra copiilor ei. Un lucru este sigur, deși împăratul s-a simțit ofensat totuși n-a cerut anularea vizitei în România a nepotului său, iar acest lucru era meritul prestigiului de care se bucura Carol I în Europa. Pe de altă parte, și poziția suveranului român era întrucâtva diferită. Să nu uităm episodul Ferdinand – Elena Văcărescu, atunci când regele retezase orice speranță de căsătorie pentru simplul fapt că Elena nu provenea dintr-o familie domnitoare străină. Iar acum, însuși Carol I invitase o „femeie din popor”! Cu siguranță pregătea o schimbare, anii treceau peste el și era firesc să-l aibă musafir pe moștenitorul austro-ungar la castelul Peleș.

La gara din Sinaia i se făcuse perechii imperiale o primire oficială, cu obișnuita gardă de onoare, cu intonarea imnului austriac, iar principele moștenitor Ferdinand îmbrăcase uniforma de colonel austriac. Se pare că arhiducele avea cele mai bune intenții față de țara noastră și încerca să-i ia sub ocrotirea lui pe românii asupriți de dominația maghiară. Din acest motiv regele Carol I îl îndrăgise, iar perechea arhiducală a fost foarte bine primită, ulterior fiind încântată de șederea la Sinaia.

În prezența principelui moștenitor Ferdinand s-au purtat discuții de maximă importanță, așa cum relatează Maria în însemnările ei: „Pe acea vreme nu eram inițiată în discuții și în planuri politice, dar mi se pare că s-au ținut convorbiri de mare importanță între regele Carol și musafirul lui, convorbiri la care i se îngădui și soțului meu să ia uneori parte. Fără îndoială, se dădură la iveală planuri de mare însemnătate și de amândouă părțile se ajunse la o înțelegere menită însă să fie distrusă de o întâmplare mai tragică și mai puternică decâr ar fi putut să și-o închipuie mintea omenească”.

Consiliul de Coroană din 3 august 1914

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale în ziua de 28 iunie 1914, a lovit ca un trăsnet lumea întreagă, iar săptămânile care au urmat au fost extrem de tensionate. Încă de la începutul secolului al XX-lea, încordarea internațională era într-o continuă creștere, prevestind, mai mult sau mai puțin, izbucnirea unui război de proporții nemaiîntâlnite până atunci. Marile puteri europene erau împărțite în două mari tabere: pe de o parte Tripla Alianță sau Puterile Centrale, din care făceau parte Austro-Ungaria, Germania, Italia (la care a aderat și România), iar pe de altă parte Tripla Înțelegere sau Antanta compusă din Marea Britanie, Franța și Rusia.

România era, de fapt, dar nu și mărturisit pe față, al patrulea factor în Tripla Alianță. Convingerile cele mai adânci ale regelui Carol I îl legau cu o lealitate excesivă de acest document secret pe care îl considera extrem de folositor României, deși nu fusese mărturisit niciodată public și nici recunoscut în mod oficial. Acest tratat a fost semnat în anul 1883, de către guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu, și era un tratat de alianță cu Germania și Austro-Ungaria, al cărui conținut suveranul român îl ținuse secret. În momentul dramei de la Sarajevo, doar doi oameni de stat români, Petre P. Carp și Titu Maiorescu, cunoșteau pe de-a întregul documentul în cauză, ceilalți oameni politici știind doar de existența lui și, eventual, fragmente din el. Evident, motivul principal era că o alianță cu imperiul dualist ar fi fost extrem de nepopulară și nepotrivită în opinia publică românească. Trebuie menționat faptul că acest tratat venea în urma izolării diplomatice a Vechiului Regat, dar și a amenințărilor nedisimulate ale Rusiei țariste.

Nu se poate nega faptul că regele Carol I intuise, ca un observator atent al situației balcanice, probabil încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, avantajele importante ale orientării către sud a politicii sale externe. Datorită ieșirii la Marea Neagră și la Dunăre, România desfășura o viață comercială activă, iar acest lucru ar fi putut fi întrerupt de schimbarea raporturilor de forță din Peninsulă. Iritarea Austro-Ungariei la adresa Tratatului de la București nu descurajează țara să ocupe un loc privilegiat în cadrul Comisiei Dunărene. Creată în urma Tratatului de la Berlin din anul 1878, această comisie era dominată de imperiul dualist și controla întreaga navigație între Porțile de Fier și Galați. De asemenea, desfășura și o politică vamală de tip protecționist.

Conferința de la Londra asupra Dunării, din februarie și martie 1883, a întărit însă poziția agresivă a Austro-Ungariei, iar dacă s-ar fi adeverit, Comisia Mixtă ar fi luat decizii cu privire la navigația și comerțul în apele teritoriale ale României fără consimțământul acesteia. Astfel stând lucrurile, suveranul român era pus în situația de a acționa în favoarea țării pe care o conducea. La momentul acela, soluția oportună părea să fie o alianță tocmai cu Austria. Carol I îi scria surorii sale, Maria de Flandra, despre intențiile lui politice: „[…] aici totul merge bine [și] relațiile noastre cu străinătatea și mai ales cele cu Austria sunt dintre cele mai bune. Poziția proeminentă pe care România a ocupat-o în concertul european este cu atât mai însemnată cu cât Serbia și Bulgaria se îndreaptă spre cele mai grave complicații care îi pot costa tronul pe ambii principi. Rusia și-a ales aceste două țări ca arenă de luptă pentru intrigile ei, în vreme ce aici s-au luat măsuri energice pentru a tăia orice speranță de răsturnare și dezordine”.

O contribuție importantă la aderarea României la Tripla Alianță a avut-o Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei. În ciuda faptului că relațiile diplomatice germano-române nu erau dintre cele mai cordiale, în urma hotărârilor luate la Congresul de la Berlin, Bismarck era conștient totuși de statutul independent al țării noastre, care ar putea deveni o forță utilă în problemele sud-est europene. Omul politic german nu urmărea decât întărirea poziției Austro-Ungariei în Balcani, iar pe această cale ușurarea unei părți a obligațiilor asumate de Germania în cadrul Dublei Alianțe. De asemenea, cancelarul îi propune regelui Carol I să discute această chestiune cu împăratul Franz Joseph fiind convins că ambele țări aveau aceeași dorință comună: de a ridica o barieră în calea „slavizării” Europei de Răsărit sub egida Rusiei. În urma negocierilor purtate între Viena și București, a fost semnat la 30 octombrie 1883 „tratatul secret” de către omul politic liberal Ion C. Brătianu. În aceeași zi, regele Carol I le scria tatălui său, principele Karl Anton, și fratelui său, principele Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen, despre însemnătatea asocierii României cu Puterile Centrale și le destăinuia despre intervenția omului politic german în semnarea alianței militare defensive cu Germania și Austro-Ungaria: „Bismarck a intervenit în modul cel mai binevoitor și lui trebuie să i se atribuie meritul că România va ocupa un loc în concertul European pentru a putea supraveghea alte regate (…) Brătianu l-a văzut de trei ori pe cancelarul german care a manifestat cel mai călduros interes și s-a exprimat foarte laudativ despre progresele țării”.

Atunci când s-a aflat despre acest tratat, niciunul dintre oamenii politici de la București nu negau utilitatea alianței cu Puterile Centrale sau faptul că România ar fi trebuit să urmeze o altă politică externă decît aceea pe care a urmat-o în intervalul 1877 – 1914. Atât regele, cât și primul ministru erau convinși de necesitatea acestei legături ca fiind benefică pentru țară, iar România n-avea altă opțiune mai potrivită: rușii, nemulțumiți în urma rezultatului Congresului de la Berlin, căutau intrigi și diferite legături diplomatice în speranța unei reconstituiri a Tratatului de la San Stefano. Pe de altă parte, nimeni nu putea fi învinuit de caracterul secret al alianței ținând cont de situația fragilă a tânărului regat creat și, așa cum a consemnat I.G. Duca în memoriile sale, însuși echilibrul continental prea puțin consolidat ca țara să-și permită „luxul” unei alianțe publice. Ar fi avut, spune politicianul, înfățișarea unei provocări față de Rusia care s-ar fi întors imediat împotriva României.

Practic, știau de tratat foarte puțini președinți ai Consiliului de miniștri și miniștri, precum Ionel Brătianu, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Dimtrie A. Sturdza, Petre P. Carp, Alexandru Lahovari, iar parțial Take Ionescu, liderul Partidului Conservator-Democrat, care aflase destul de târziu de existența lui. Nicolae Filipescu n-avea cunoștință de el și nici nu-l citise. Conform lui I.G. Duca, care fusese prezent la Consiliul de Coroană din 3 august 1914, singurii care cunoșteau cu de-amănuntul conținutul documentului secret erau Carp și Maiorescu. „Ceilalți nu știam nimic, sau cel mult aveam bănuieli rezultând din aluzii sau din jumătăți de indiscreții”.

De teama unei posibile reacții interne adverse, tratatul n-a fost ratificat niciodată la București, ci doar în capitalele părților implicate prin ministrul de Externe al Austro-Ungariei, contele Kálnoky Gusztáv, și prin cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck. Regele Carol I păstrase o discreție totală în ceea ce privește acest subiect, așa cum demonstrează unele notițe din Jurnalul personal: „Vreme ploioasă, întunecată. Înainte de amiază, depeșă de la Liteanu din Berlin conform căreia le traité à troix a fost acceptat așa cum am sperat”.

Încheiată pe o perioadă de cinci ani, alianța avea un caracter pur defensiv și angaja fiecare parte să vină în ajutor în cazul în care una dintre ele era atacată. Articolul 2, atât de discutat în cadrul Consiliului de Coroană din 1914, preciza următoarele: „Dacă România, fără nicio provocare din partea sa, ar fi atacată, Austro-Ungaria se obligă să-i dea în timp util ajutor și asistență contra agresorului. Dacă este atacată Austro-Ungaria în aceleași împrejurări, în una din părțile statelor sale limitrofe cu România, casus foederis [clauză prin care un stat se obligă să intre în război alături de aliatul său] se va prezenta numaidecât pentru aceasta din urmă”. Așadar, țara noastră era asigurată de ajutorul celor două Imperii în cazul unui atac din partea Serbiei, Rusiei și al Bulgariei. Prin acest tratat încheiat, avantajele obținute de către guvernul de la București erau suficient de substanțiale: regele Carol I își atinsese obiectivul principal, o alianță cu Germania, chiar dacă indirectă; o diminuare a pericolului de război cu Rusia; soluționarea a câtorva divergențe ce existau cu Austro-Ungaria, în special chestiunea dunăreană. Suveranul, și posibil câțiva oameni politici liberali și conservatori, percepeau Puterile Centrale ca fiind forța economică și militară cea mai solidă din Europa. În paralel, românii urmăreau cu interes evoluția alianței franco-ruse după anul 1891 și apropierea dintre Marea Britanie și Franța anunțată de Antanta Cordială din 1904.

Tratatul de alianță a fost reînnoit periodic: prima dată în anul 1892 la Sinaia de către guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu; a doua oară în septembrie 1896 cu ocazia vizitei împăratului Franz Joseph la castelul Peleș; a treia oară în 1902 de către guvernul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza și care prelungește alianța pentru încă un deceniu; iar a patra și ultima oară la 23 ianuarie 1913 de către guvernul condus de Titu Maiorescu, și în jurul căruia planează întreaga discuție a Consiliului de Coroană din 3 august 1914, desfășurat la castelul din Sinaia. În ianuarie 1914, la scurt timp după numirea lui Ion I. C. Brătianu în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, regele Carol I i-a adus la cunoștință că în anul precedent tratatul din 1883 fusese reînnoit. Răspunsul prim-ministrului a fost categoric: „Dacă Majestatea Voastră mi-ați fi făcut onoarea să mă întrebați înainte, mi-aș fi permis să vă consiliez să nu reînnoiți tratatul”. Regele, ușor suprins la cele spuse de omul politic liberal, l-a întrebat de ce, iar replica lui a fost „pentru că, în noua situație politică și în actuala stare de spirit a țării, tratatul este inoperabil”. Mulți credeau la vremea respectivă că dacă la conducerea guvernului din 1913 ar fi fost Brătianu, alianța cu Imperiile austro-ungar și german n-ar fi fost reînnoită fără serioase concesiuni în favoarea românilor din Transilvania.

Un lucru important trebuie precizat și anume că treptat România a început să se distanțeze de Puterile Centrale și participarea țării la cel de-al doilea război balcanic, din 1913, manifesta o orientare oarecum împotriva Imperiului Habsburgic. De asemenea, anexarea Bosniei și Herțegovinei în 1908 de către Austro-Ungaria n-a fost pe placul României, și mai ales a Rusiei. Curtea de la Viena părea că se apropie tot mai mult de politica condusă de dinastia de Saxa-Cobur-Gotha din Bulgaria, iar Serbia era controlată îndreaproape. Așadar, în anii de dinaintea izbucnirii conflagrației mondiale România face pași înapoi în relațiile diplomatice cu Austria. Să nu uităm nici de episodul „Procesului memorandiștilor” (1892 – 1895), a legilor discriminatorii, precum și a ascensiunii guvernului radical Tisza de la Budapesta.

Noua orientare politică a României a devenit evidentă, dacă mai era nevoie, o dată cu vizita țarului Nicolae al II-lea din 14 iunie 1914, de la Constanța, împreună cu întreaga familie imperială rusă. Se pregătea și o alianță matrimonială între principele Carol, moștenitorul tronului, și marea ducesă Olga, una dintre fiicle țarului, care până la urmă s-a dovedit a fi un eșec. Prezența ministrului de Externe rus, Serghei Sazonov, la Predeal, împreună cu prim-ministrul român, Ion I. C. Brătianu, deranjează curtea de la Viena pentru că părea a avea o semnificație politică reală și cu înțelesuri subtile. În urma acestor întâmplări, contele Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București, trăgea următoarea concluzie: tratatul secret nu mai era „decât un petic de hârtie fără conținut”.

În momentul aflării dramei de la Sarajevo, familia regală română se afla la Sinaia. Un sentiment de îngrijorare apăsase asupra tuturor, iar regele Carol I, cu expresia frământată a feței slăbite, care odată cu trecerea anilor căpătase o paloare de ceară, urmărea îndeaproape evoluția evenimentelor. Așa cum își amintește principesa Maria în Însemnările ei, suveranul ajunsese muncit de griji în acele zile fatidice și se convingea, pe zi ce trece, că găsirea unei soluții pașnice a conflictului austro-sârb este în scădere. În memoriile lui, I. G. Duca relatează starea tensionată a acelor zile hotărâtoare pentru soarta lumii: „Din îndemnul lui Brătianu am plecat la Sinaia. Nu voi uita acele zile. De dimineață până seara stăteam la Castelul Peleș, în camera rezervată acolo primului ministru. Împreună cu mai mulți colegi, de obicei Antonescu, Angelescu și Radovici, așteptam știrile. Zeci de telegrame soseau în fiecare moment de la agenții, de la legațiile noastre de pretutindeni. Bietul Constantin Brătianu amețise cifrând și descifrând. Brătianu venea și ieșea. Stătea ceasuri întregi jos, cu regele Carol, apoi se urca sus la noi, era frământat cum cred că nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Treceam prin alternative de speranță și descurajare. (…) Brătianu era convins că mergem cu pași siguri și repezi spre războiul general. Singur ceasul din turnul Castelului, cu bătăile lui sonore, ne trezea la intervale regulate din lumea de gânduri și de griji în care stam cufundați”. Pentru șeful guvernului liberal momentul era extrem de dificil deoarece cunoștea bine poziția regelui Carol I.

Așadar, la o lună după atentatul de la Sarajevo și în urma răspunsului nefavorabil la nota ultimativă dată guvernului de la Belgrad, Austria declară război Serbiei, la 28 iulie 1914. La 1, respectiv 3 august, Germania declară război Rusiei și Franței, iar la 4 august Marea Britanie pornește războiul împotriva Germaniei. Primul război mondial izbucnise. Cum era de aștepat, împăratul Franz Joseph îi scria regelui Carol I, înainte cu o zi de atacarea Serbiei, că se bazează pe vechea lui prietenie „și [la] legăturile noastre amicale [care] sunt pentru mine tot atâtea garanții că tu vei avea o înțelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav”. Câteva zile mai târziu, sosește și scrisoarea împăratului german Wilhelm al II-lea: „Gândurile mele se îndreaptă către tine, care ai întemeiat la gurile Dunării un stat civilizat și ai ridicat astfel un zăgaz în fața valului slav. Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi și că vei împlini neapărat datoriile tale de aliat”.

În urma acestor presiuni, regele Carol I împreună cu prim-ministrul Ion I. C. Brătianu au hotărât convocarea unui Consiliu de Coroană în ziua de 3 august 1914 desfășurat la castelul Peleș din Sinaia. Mulți oameni politici proeminenți lipseau din țară: Titu Maiorescu se afla la Heidelberg, reținut de starea gravă a sănătății soției sale și pe a cărui prezență suveranul contase mult, fiind cunoscut ca un apărător al alianței cu Puterile Centrale; Nicolae Filipescu era la băi în Germania și cu toate eforturile n-a ajuns la timp în țară; Take Ionescu era plecat la Londra, însă după o călătorie cu peripeții ajunge la consiliu; Basile Missir, președintele Senatului, era plecat la Paris, astfel că această instituție a rămas nereprezentată în ședință. Înainte de acest eveniment istoric important, șeful guvernului convocase un Consiliu de miniștri în vila lui Emil Costinescu din Sinaia, în cadrul căreia cei prezenți s-au pus de accord să susțină în cadrul ședinței hotărârea ca România să rămână, deocamdată, neutră.

Memoriile lui I. G. Duca și ale lui Victor Antonesc, dar și notițele celorlalți prezenți, așa cum sunt ele redate în Consiliile de Coroană a lui Ion Mamina, sunt edificatoare în ceea ce privește importanța și desfășurarea celor întâmplate. Ședința a avut loc în Sala veche de muzică a reginei Elisabeta începând cu orele 17:00. Regele Carol I, însoțit de principele moștenitor Ferdinand, venea dinspre Cabinetul de lucru unde, de altfel, va fi redactat, la sfârșitul consiliului, comunicatul de presă publicat, ulterior, în Monitorul Oficial. În mijlocul încăperii se așezase o masă pătrată acoperită cu un postav verde, iar în mijlocul ei „stăteau suprapuse, legate în piele verde și în marochin roșu, tratatele, vestitele și misterioasele tratate (…) Principele Ferdinand se așeză în fața lui [Carol I n.n.]. Regele, totodeauna preocupat de chestiunile de protocol, invită pe Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre președinții lui de consiliu, la dreapta lui, și pe Petre Carp la stânga lui. La dreapta principelui, Brătianu, la stânga – Marghiloman. Ceilalți ne-am așezat unde am nimerit”.

Sunt prezenți toți miniștrii liberali: Emanoil Porumbaru, ministrul Afacerilor Străine, Emil Costinescu, ministrul Finanțelor, Vasile G. Morțun, ministrul de Interne, Alexandru G. Radovici, ministrul Industriei și Comerțului, Alexandru Constantinescu, ministrul Agriculturii și Domeniilor, dr. Constantin I. Angelescu, ministrul Lucrărilor Publice, Victor Antonescu, ministrul Justiției, I. G. Duca, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar Mihail Pherekyde participă în calitate de președinte al Adunării Deputaților. Partidul Conservator este reprezentat, pe lângă Marghiloman, prin Ion Lahovari și Ion Grădișteanu, iar Partidul Conservator-Democrat prin Take Ionescu, președintele partidului, C. Cantacuzino-Pașcanu și Constantin G. Dissescu.

Cel care a deschis Consiliul de Coroană a fost regele Carol I, extrem de emoționat, care a dorit să-și citească părerile „pentru a da cugetării toată preciziunea”. În memoriile lui, I. G. Duca menționează că suveranul român a dorit ca întreaga ședință să se țină în limba franceză, „limba internațională și limba subtilităților diplomatice”. Singurul care a încălcat această regulă, dintre cei prezenți, a fost Vasile G. Morțun. Ordinea în care și-au exprimat punctul de vedere cei prezenți, a fost următoarea: Carol I, Th. Rosetti, Petre P. Carp, Al. Marghiloman, Ion Lahovari, P. P. Carp, Take Ionescu, Ionel Brătianu, P. P. Carp, Ionel Brătianu, din nou Carp, Pherekyde, E. Costinescu, P. P. Carp, Ionel Brătianu, regele, I. Lahovari, din nou Carol I, Morțun și Carol I. Principele moștenitor Ferdinand a ascultat cu atenție întreaga dezbatere neintervenind în niciun fel, iar ceilalți, precum Porumbaru, Radovici, Grădișteanu, Cantacuzino-Pașcanu, Dissescu, care a luat notițe și Victor Antonescu au rămas în afara discuțiilor.

Regele a citit și a supus atenției un scurt memoriu pe care l-a numit „testamentul său politic” și care cuprindea următoarele puncte: 1. țara trebuie să intre imediat în război alături de partea aliaților săi de 30 de ani; 2. neutralitatea n-ar fi o opțiune favorabilă României deoarece ar plasa-o în tabăra învinșilor prin nerespectarea tratatelor cu Puterile Centrale; 3. alianța a asigurat securitatea națională a Vechiului Regat. Așadar, concluzionând acestea oamenii politici aveau de ales între trei opțiuni: neutralitatea, alianța cu Puterile Centrale și alianța cu Antanta. De asemenea, Carol I și-a exprimat certitudinea cu privire la victoria germană și a apelat la onoarea celor prezenți să respecte angajamentele luate prin tratate față de Germania și Austro-Ungaria. Cu siguranță, eșecul trupelor germane și victoria Antantei în bătălia de la Marna, fusese o grea lovitură pentru suveran, iar ca german se simțise „strivit”, dar ca soldat plin de un aprig interes pentru acest „joc” al războiului.

Toți miniștrii care au luat cuvântul în timpul discuțiilor, au cerut și au susținut păstrarea neutralității, de fapt, termenul folosit era cel de expectativă armată, cu excepția bătrânului conservator Petre P. Carp, care a sprijinit fiecare punct și idee din memoriul regelui Carol I. De altfel, întreaga dezbatere din Consiliul de Coroană gravitează în jurul acestui personaj politic ajuns la vârsta senectuții (avea 77 de ani!). Dintre toți cei prezenți, singur Petre P. Carp, se raliase, trup și suflet, dorinței suveranului de a intra în război, fără întârziere, de partea Puterilor Centrale, așa cum își aminteșe Duca: „Nu-l voi uita niciodată la primul Consiliu de Coroană din iulie 1914 de la Sinaia, precum și la discuția Mesajului din 1915 când au avut loc în Cameră istoricele dezbateri cu privire la atitudinea României în Războiul Mondial. Dezaprobam, dezaprobam cu desăvârșire tot ce spunea, dar nu mă puteam stăpâni să admir fraza incisivă, vigoarea argumentației, juvenila combativitate a acestui moșneag credincios convingerilor lui până la sublim și până la absurd”. Carp vedea în alianța cu Puterile Centrale o garanție a securității naționale. Pe de altă parte, pusese bazele Societății „Junimea”, în 1863, alături de Titu Maiorescu, Theodor Rosetti și Ion Negruzzi, societate de orientare germană și adeversar declarat al Rusiei. De asemenea, punea sub semnul întrebării dorința unanimă a românilor de peste Carpați de a se uni cu România. Singurii dintre cei prezenți la consiliu care aduc în discuție problema românilor din Transilvania, sunt Ion I. C. Brătianu și I. Grădișteanu: „Problema românilor din Ardeal domină întreaga situație, ea a fost pururea punctul negru al Alianței. În ultima vreme, Austro-Ungaria a făcut totul ca să înăsprească până într-atâta lucrurile, încât să rupă legătura sufletească a Alianței. Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale oamenii de stat trebuie să țină seamă de voința poporului”. Petre P. Carp se exprimă vehement împotriva menajării opiniei publice și exclamă: „Mi se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea. Opinia publică se poate înșela, omul de stat clarvăzător trebuie să-și urmeze calea; opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei”. De altfel, numărul oamenilor politici care aduc în discuție „opinia publică” este însemnată: Theodor Rosetti este de părere că „decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri”; Ion Lahovari susține poziția României „pentru neutralitate, opinia publică a țării e hotărât împotriva intrării în acțiune alături de Austro-Ungaria”; Take Ionescu trage concluzia că „de sentimentul public suntem datori să ținem seamă”.

Un aspect important discutat în cadrul Consiliului de Coroană a fost mult disputatul articol 2 din Tratatul secret semnat în 1883. Dintre toți, cel mai concis s-a dovedit a fi Alexandru Marghiloman: „Dacă este așa, întrucât aliații noștri nu au fost atacați, ci dimpotrivă ei au atacat cei dintâi, nu consider că este casus foederis. Majestatea voastră nu este legată. Juridicește, nimeni nu este în drept să ne facă vreo imputare. (…) Țara e conștientă că dacă am admite ceea ce se face azi împotriva sârbilor, mâine s-ar putea face împotriva noastră”. Totodată, liderul Partidului Conservator s-a exprimat și asupra păstrării beneficiilor obținute în urma celui de-al doilea război balcanic din 1913: „Să examinăm două ipoteze: 1) Dacă mergem cu Austria (Regele mă corectează: cu Germania) – cu Germania, primul rezultat este că trebuie să renunțăm la tratatul de la București; îl primesc, dar trebuie să se știe că aceasta va să zică prietenie cu Bulgaria și mărirea Bulgariei în Macedonia și poate chiar la Cavala: Bulgaria vrea să fie plătită și noi trebuie să ne schimbăm pușca de pe umăr. Un efect admisibil, dar va mări prevențiile opiniei publice. Este apoi părăsirea, pentru foarte multă vreme, a ideii românismului în Austria și în alte locuri. Rămâne șansa de a fi cu învingătorii: aceasta prevalează. (…) 2) Să mergem cu rușii. Pericolul moral e prea mare; nimenea nu o dorește. Nu o povățuiesc”.

În timpul discuțiilor aprinse dintre politicieni, a sosit și salvarea mult așteptată: telegrama care anunța neutralitatea Italiei, lucru care nu l-a suprins deloc pe primul-ministru: „Era știrea oficială a neutralității Italiei. O adevărată lovitură de teatru. Se simțea că după aceasta regele nu va mai fi în măsură să-și apere punctul de vedere. Tăcu, cu un gest de resemnare”. Această hotărâre cu siguranță le-a influențat decizia finală. La sfârșitul Consiliului de Coroană, s-a votat neutralitatea României, în varianta ei de expectativă armată.

Categoric, ședința fusese tragică și vrednică de amintire pentru bătrânul rege Carol I. Credincios aliaților săi, cu toate că relațiile n-au fost dintre cel mai calde în ultima perioadă, era gata să vadă România intrând de partea Germaniei și a Austriei, deși nu avea față de ei nicio obligație, deoarece tratatul era numai defensiv. Totuși, avea convingerea că norocul țării era alături de Puterile Centrale și păstra această părere. Așadar, confruntat cu atitudinea cvasiunanimă a conducătorilor partidelor politice în favoarea neutralității, regele Carol I, în calitate de monarh constituțional, a acceptat hotărârea lor, deși era convins că „prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de astăzi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”. La concluzia lui Petre P. Carp, cum că suveranul a fost părăsit de toate partidele și de toți oamenii săi, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a protestat energic: „O hotărâre izvorâtă din credința adâncă că interesele cele mai sacre ale țării ne-o dictează nu poate fi interpretată ca un act de lipsă de lealitate față de suveran!”. De asemenea, a precizat că România nu putea accepta ca tocmai aliații să dispună de soarta țării cum vor ei, fără a i-o comunica.

Ion Lahovari a fost omul care a lezat cel mai tare orgoliul Hohenzollern-ului „de pe malurile Dunării” afirmând posibilitatea ca regele să fie tratat ca vasal al Austriei prin nerespectarea termenilor alianței și prin atacarea fără preaviz a Serbiei. Replica suveranului nu s-a lăsat mult așteptată, iar cu vocea plină de mânie îi răspunse: „Domnule Lahovari, mă cunoști îndeajuns ca să știi că n-aș suferi niciodată să fiu tratat ca vasal”.

În urma votului final al Consiliului de Coroană din 3 august 1914, regele Carol I împreună cu primul-ministru Brătianu, cu Alexandru Marghiloman și Take Ionescu se retrag în Cabinetul de lucru, de la parterul castelului, pentru redactarea memoriului către presă și a notelor ce urmau să fie comunicate către Berlin și Viena. Evident, hotărârea de așteptare luată în cadrul ședinței era una provizorie, inclusiv pentru președintele Partidului Liberal. De altfel, singurul om politic present în consiliu care a intuit faptul că războiul va fi unul de lungă durată a fost Ionel Brătianu.

Comunicatul publicat în Monitorul Oficial, scurt și concis, era următorul: „Într-un Consiliu de Miniștri prezidat se Majestatea Sa Regele și la care au luat parte prințul moștenitor, președintele Camerei, foștii președinți de Consiliu și mai mulți foști miniștri reprezentanți ai partidelor de opozițiune, s-a examinat atitudinea pe care România trebuie să o aibă în circumstanțele prezente. Cu aproape unanimitate, consiliul a decis ca România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”.

La un moment dat, în urma ședinței din 3 august 1914, circula zvonul că regele este dispus să abdice și să plece din România. Acestă ideea stârnise o înfiorare în întreaga țară, cu teama că-și va pierde dinastia în momentele ei critice. Emil Costinescu, unul dintre conducătorii de seamă al Partidului Liberal, o sfătuise pe principesa moștenitoare Maria ca nimic și nimeni să nu o despartă de această țară, oricare ar fi hotărârea suveranului. „Chiar dacă prințul, soțul Alteței Voastre, găsește de cuviință să-l urmeze pe Unchiul Său în exilul impus de el însuși, făgăduiește-ne că vei rămâne la noi împreună cu fiul Alteței Voastre Carol și dacă se poate cu toți copiii, pentru a duce mai departe opera începută de bătrânul rege. Nu e cu putință și nici drept să ne părăsești în ceasul de grea cumpănă când știm că din toată inima ești alături de noi”.

După doi ani de neutralitate, guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu și regele Ferdinand I au hotărât, printr-un alt Consiliu de Coroană din 26 august 1916 desfășurat la palatul Cotroceni, intrarea României în război alături de puterile Antantei. Reacția Germaniei n-a întârziat să apară: suveranul a fost declarat mort și șters din arborele genealogic al familiei de Hohenzollern-Sigmaringen.

Sfârșitul regelui Carol I

Spre sfârșitul vieții, regelui Carol I i se descoperise o afecțiune a ficatului, o boală destul de complicată la acea vreme, din pricina căruia se simțea deseori bolnav, însă fără a-și întrerupe activitatea de zi cu zi. Cel care avusese grijă de suveran în ultima perioadă a fost doctorul Mamulea, un medic tăcut și demn de încredere, care era cu „neputință de momit din calea cea dreaptă”, fiind realmente o mare mângâiere și sprijin pentru bătrânul pacient. Cu trecerea timpului și în urma unui regim sever, Carol I slăbise îngrozitor. Îndura starea lui de sănătate cu stoicismul care îl caracteriza în toate, însă erau și perioade în care era atât de bolnav și suferind încât orice îndatorire ajungea să fie o povară. Așadar, datorită acestei situații a preferat să lucreze doar cu cei care îl înțelegeau „dintr-un cuvânt și nu pierdeau din vedere vârsta lui. Astfel se născu preferința lui pentru Ionel Brătianu; apriga dorință a tânărului om de stat de a-l mulțumi pe suveranul său era o ușurare după obositoarele discuții cu bătrânul Sturdza, neînduplecat în argumentele lui”. Stătea retras în cabinetul de lucru și urmărea desfășurarea evenimentelor de pe câmpul de luptă. De la ședința în care se hotărâse neutralitatea României și până la sfârșitul vieții lui, Carol I nu primise în audiență la castelul Peleș decât pe cei care au solicitat anume să-i vorbească. Singurul care era în preajma suveranului permanent, a fost prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, care de altfel se și mutase la Predeal.

Principesa Maria povestește în Memoriile ei că, în urma hotărârii luate în Consiliul de Coroană din 3 august 1914, „Unchiul muri din pricină că se frânsese inima de durere. Nu știu dacă inimile se frâng, dar fără îndoială era ceva tragic în dezbinarea dintre rege și poporul său tocmai la sfârșit, și cred într-adevăr că această durere i-a grăbit moartea”. Cu siguranță, decizia a avut o înrâurire determinantă asupra sănătății monarhului, care în ultima vreme era abătut, îmbătrânit și greu încercat, mai ales că în joc era și cuvântul dat în cazul Triplei Alianțe și pe care nu reușise să-l onoreze așa cum și-ar fi dorit. La această concluzie ajunseseră și mulți dintre contemporani: „M-am gândit la toată lunga domnie ce sfârșea într-o așa de tragică luptă sufletească. M-am gândit la omul care adormise pentru vecie, la însușirile lui, la binele pe care l-a făcut, la binele pe care ar fi vrut să-l facă. La tot ce opera lui reprezenta în evoluțiunea poporului nostru, iar mintea mea i-a adus cuvenitul și cuviinciosul prinos de recunoștință”. Până și regina Elisabeta se plânsese oamenilor politici că soțul ei a fost extrem de chinuit și cu greu își putea stăpâni indignarea împotriva soluției adoptate în ședința consiliului. Memorialiștii timpului consideră că regele n-a putut suporta tensiunea și stresul, generate de confruntare. Așadar, decesul lui Carol I rezolva, într-un fel, conflictul. Sunt foarte semnificative, deși cinice, cuvintele cu care I. G. Duca rememorează, mai târziu, starea de spirit a acelor momente: „Primul meu sentiment a fost un sentiment de ușurare, soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega. Iată ieșirea așteptată și zadarnic căutată! A găsit-o bătrânul suveran, părăsind scena pe care piesa nu se mai putea juca cu el, a găsit-o nu retrăgându-se de pe tron, ci retrăgându-se de pe lumea aceasta”.

Constantin Argetoianu povestește în Memoriile lui despre ultima întrevederea dintre el și regele Carol I de la castelul Peleș, la scurt timp după Consiliul de Coroană din 3 august 1914, înainte de a se afla veștile despre bătălia de la Marna, în care suveranul îi solicita să stăruiască pe lângă Nicolae Filipescu asupra intrării României în război alături de Puterile Centrale: „Eu nu pot însă declara război Puterilor Antantei, fără asentimentul opiniei noastre publice, și acest asentiment nu-l pot avea fără concursul lui Nicu Filipescu”, declara regele. Evident, Argetoianu n-a făcut niciun demers și nicio tentativă în sensul cerut de Carol I pe lângă omul politic, deoarece cunoștea convingerile lui Filipescu, care erau de altfel și ale lui, „când cam în aceeași vreme a venit Brătianu la cei doi șefi de partide din opoziție (Marghiloman și Take Ionescu) și le-a spus că Rusia ne oferea, cu garanția Franței și Angliei, toate teritoriile locuite de români din Monarhia Austro-Ungară, în schimbul neutralității noastre? Și Take Ionescu, și Marghiloman, după un scurt schimb de vederi cu Nicu Filipescu, au aprobat de altminteri primirea propunerilor rusești, și un comunicat pecetluind neutralitatea noastră a fost dat de Guvern”. N-a avut prilejul să-i raporteze suveranului rezultatul negativ al misiunii sale, fiindcă murise primul primul monarh al României, pe neașteptate, la doar două săptămâni după întâlnirea lor.

Obosit nu atât de povara anilor, cât de apăsarea grijilor pentru viitor, regele Carol I s-a stins din viață subit pe 10 octombrie 1914. Locul unde își găsise sfârșitul, a fost în dormitorul regal de la etajul întâi al mult iubitului său castel Peleș. Perechea moștenitoare, Ferdinand – Maria, nu se afla la Sinaia în acea noapte fatidică, lucru destul de rar, deoarece nu aveau obiceiul de a se întoarce în Capitală în acel anotimp. Însă, pentru a pune capăt zvonurilor care se răspândiseră cum că aveau de gând să plece în exil împreună cu regele Carol I, se luase hotărârea ca ei să participe la anumite evenimente organizate în București, precum la alergările de toamnă, unde publicul putea să se lămurească asupra prezenței lor în țară. Principele Ferdinand a rămas peste noapte la palatul Cotroceni, iar principesa Maria, fiind invitata Marthei Bibescu, a rămas să înnopteze la palatul Mogoșoaia. A doua zi, urmau să plece împreună spre Sinaia, doar că „în ziua de 10 octombrie dis-de-dimineață mă chemă la telefon prințul Știrbey ca să-mi spună că sunt regină …”. Se încheiase o mare epocă de formare, de închegare sub domnia lungă de 48 de ani a primului rege al României.

Vestea trecerii în rândul celor drepți a lui Carol I s-a propagat încă de dimineață, însă plana o umbră de incertitudine asupra ei, oamenilor nevenindu-le să creadă o astfel de știre, deși se știa de ani buni că regele suferea de o boală a ficatului, iar între timp și inima i se slăbise. După efectuarea anunțului oficial, ziarele au început să se tipărească în ediții speciale. Cotidianul Universul, din data de 28 septembrie 1914, anunța în articolul dedicat morții suveranului că „la orele 5.45 dimineața Iubitul nostru Rege și-a dat obștescul sfârșit, în urma unui atac de arterio-scleroză. Toți miniștrii s-au întrunit în consiliu la ora 7 jumate dimineața și cu un tren special au plecat la Sinaia”. Ziarul Viitorul, de luni 29 septembrie 1914, titra pe prima pagină „Moartea Regelui Carol” având urmărul conținut: Proclamația Guvernului din 27 septembrie, redactată de I.G. Duca și adresată poporului român, prin Monitorul Oficial, apărut în ediție specială la ora 5:00; Jurnalul Consiliului de Miniștri prin care se convocau corpurile legiuitoare în data de 28 septembrie; Circulara Mitropoliei prin care se dispunea tragerea clopotelor tuturor bisericilor, de patru ori pe zi, la diferite ore, până în ziua înmormântării, precum și oficierea unui parastas la toate bisericile pentru odihna sufletului M.S. Regelui; Din viața regelui Carol – conținând informații despre cum a fost înscăunat și primirea pe care a avut-o acesta la sosirea în țară; Doliul Unei Națiuni. De asemenea, ziarul cuprindea și următoarele aspecte, precum organizarea serviciilor religioase din Capitală și din țară, această sarcină revenindu-i ministrului Cultelor și al Instrucțiunii Publice, I. G. Duca; un ordin de zi către armata română dat de principele moștenitor Ferdinand, în calitate de inspector general al armatei, precizându-se ținuta pe care o vor purta participanții la depunerea jurământului noului rege (frac, cravată albă și mănuși de doliu, iar ofițerii vor îmbrăca ținuta de serviciu cu decorațiuni fără cordoane); diferite telegrame de condoleanțe trimise reginei Elisabeta și familiei regale de către Guvern și Mitropolitul Primat, și o scrisoare din partea Comitetului Central al Uniunii Evreilor Pământeni; depunerea jurământului noului rege în baza prevederilor constituționale; Testamentul suveranului defunct se regăsește la pagina a treia a ziarului .

Se cuvine a fi amintit faptul că regele Carol I avusese un program activ în ziua precedentă morții, întâlnindu-se cu mai multe persoane la castelul Peleș, printre care Ion I. C. Brătianu și familia Procopiu, iar spre seară îl primise în audiență pe Virgil Arion. Ziua se încheiase cu vizita obișnuită a doctorului Mamulea, după care, suveranul, împreună cu soția lui, s-a retras în camera de culcare, acolo unde „a închis ochii pentru vecie”. În jur de ora 3 dimineața, s-a trezit și a acuzat o durere intensă în piept spunându-i Elisabetei că nu poate respira. Au împărțit un pesmet și au readormit. În jurul orei 5 dimineața, regina avea impresia că suveranul nu respiră. A fost chemat de urgență medicul casei, care n-a mai putut face nimic altceva decât să constate decesul la ora 5:30, cauza fiind o afecțiune gravă a ficatului și a inimii. Iată ce rememora, mai târziu, doctorul Mamulea: „La 5 de dimineață, regina s-a deșteptat iar și, privind spre rege, a avut impresiunea că nu respiră. Alarmându-se, a trimis după mine. Sosii către 5.30. Regele avea o față senină, ușor colorată, ochii închiși, pielea caldă încă, expresiunea unui om care doarme adânc, fără cea mai ușoară urmă de suferință. Constat însă cu durere că nu mai respira, iar inima sa, care atâtea stăpânise și îndurase, încetase a mai bate”. Peleșul a văzut murind pe Acela care-l făcuse și îl desăvârșise, iar localitatea de la poalele munților a fost cuprinsă de „o burnițeală tristă și rece ce a durat aproape neîntrerupt până la părăsirea castelului și a Sinăii, de către cel ce fusese Regele Carol I al României”.

Ziarul Universul din 30 septembrie 1914, relatează despre procedurile necesare în astfel de situații. A fost întocmit certificatul de deces, denumit în epocă „Actul de deces”, conținând datele defunctului, data și ora decesului (27 septembrie 1815 ora 5:30 înainte de amiază), locul (castelul Peleș), vârsta (75 de ani), starea civilă (căsătorit cu M. S. regina Elisabeta a României), numele celui care constatase decesul (doctorul Mamulea), dar și martorii (generalul Leon Mavrocordat, de profesie militar, Nicolae G. Verra, primarul orașului Sinaia). Certficatul este contrasemnat, în josul paginii, de către primul-ministru Brătianu și înscris în registrul comunei.

De asemenea, a fost alcătuit și un proces verbal de constatare a trecerii în neființă a suveranului, de către Victor Antonescu, ministrul Justiției, însărcinat special de către Consiliul de miniștrii, în baza articolului 86 din Constituție. Împreună cu Constantin Antoniade, secretar general în cadrul Ministerului de Justiție, s-a deplasat la Sinaia pentru a constata decesul regelui. Actul este semnat, la castelul Peleș, de câteva personalități marcante ale timpului: Ion I. C. Brătianu, în calitate de președinte al Consiliului de miniștri; Barbu Știrbey, administratorul Domeniilor Coroanei, Leon Mavrocordat, aghiotantul lui Carol I; Nicolae G. Verra, primarul orașului Sinaia; dr. Ioan Mamulea, medicul curant al suveranului și al Casei regale; Louis Basset, secretarul particular al suveranului defunct. La alcătuirea acestor acte, a fost de față și principele Ferdinand, care a remis primului-ministru testamentul regelui Carol I, scris de mână într-un caiet „cu filele îngălbenite de timp”. Îmbălsămarea a fost efectuată de doctorii Mina și Nicolae Minovici, chemați speciali de la București, aceștia „au luat două măști de pe figura Regelui”.

Ca semn de doliu, au fost anulate toate spectacolele publice, s-a arborat drapelului de doliu pe toate edificiile publice. Magazinele, băncile, sediile instituțiilor și școlile au fost închise, vapoarele de pe Dunăre aveau drapelul coborât la jumătatea catargelor. La sate, moartea suveranului a fost anunțată prin afișe, iar în armată s-au anulat toate învoirile și suspendată instrucția.

Suveranul, îmbrăcat în uniforma de general cu decorațiile pe piept, a fost depus provizoriu, culcat pe canapeaua pe care obișnuia să se odihnească, în cabinetul său de lucru. Peste corpul neînsuflețit, regina Elisabeta aruncase florile cele mai frumoase din grădinile Peleșului, iar la căpătâiul regelui privegheau doamnele de onoare din suita suveranei. Sala maură a fost ultima încăpere ocupată de suveran, căci aici a stat el „expus pe catafalc Poporului care l-a plâns până în momentul când a părăsit castelul și Sinaia pentru veșnicie”. Conform relatărilor din ziarul Universul, patru aghiotanți în mare doliu fac de gardă lână corpul regelui defunct cu săbiile trase. Chipiul lui Carol I este așezat în partea dreaptă a capului, iar la picioare, lângă sicriu, pe o pernă de mătase, sunt expuse cele două bastoane de mareșal, cel oferit de împăratul Germaniei și cel de către țarul Rusiei. Alături, pe o masă, stă spada și coroana de oțel. Miniștrii sunt înșiruiți în partea dreaptă, iar doamnele în stânga.

S-a luat hotărârea ca a doua zi, după decesul suveranului, să fie alocată depunerii jurământului de către noul rege în fața Corpurilor Legiuitoare, de urgență convocate ținându-se cont de situația îngrijorătoare datorită războiului.

Înainte de părăsirea castelului, s-a oficiat un serviciu religios de către arhimandritul Mitrofor Dionisie Simionescu, starețul mănăstirii Sinaia, iar după veșnica pomenire doamnele au fost rugate să părăsească încăperea. Sicriul, îmbrăcat în catifea purpurie, este închis, iar deasupra s-a așezat chipiul regelui. „Aghiotanții regali, cu generalii ridică sicriul pe umeri. Regele Ferdinand și Principele Carol ajută, și scriul e scoborât pe scară. Afară e un afet de tun, îndoliat tras de 8 cai și având în urmă pajura țării. Două steaguri zdrențuite, – glorioase amintiri din lupta în urma căreia Plevna a căzut, – se alătură lângă afet. O companie de vânători dă onorurile Regelui”. Sicriul a fost acoperit cu steagul care a fluturat, până în acel moment, deasupra castelului Peleș. Așa a părăsit Carol I reședința favorită pe care o crease și o ilustrase, „Castelul – mândria, singura sa distracție și singurul lui lux, Castelul – în care băgase atâtea milioane și adunase atâtea tezaure artistice, Castelul pe care mereu îl schimba, îl adăuga, Castelul căruia, printr-o coincidență, abia în anul acela îi terminase lucrările și înfrumusețările”

Cortegiul funerar pornește spre gara din Sinaia în acordurile marșului funebru, care, „repetat de ecou, se risipește în zare”. Sicriul e urmat pe jos de regele Ferdinand avându-i alături pe principii Carol și Nicolae. Vin apoi cei doi camerieri ai suveranului defunct, miniștrii și oamenii din împrejurimile locului. În fruntea suitei, generalul Robescu duce spada lui Carol I, generalul Perticari coroana de oțel, iar cele două bastoane de mareșal sunt purtate de generalul Iarca.

În timpul călătoriei spre Capitală, trenul mortuar s-a oprit la Câmpina și la Ploiești, unde oamenii au adus un ultim omagiu celui care a fost primul rege al României, stația finală fiind gara Mogoșoaia. După un scurt serviciu religios, ținut de mitropolitul primat, carul funerar, împreună cu calul lui Carol I, Triade, pleacă spre Palatul Regal, iar pe traseu armata dă onorul. Între timp, regina văduvă, împreună cu principesele Elisabeta și Marioara, a plecat cu un alt tren din Sinaia spre București ducând-o în Gara de Nord. Ajunsese la palatul de pe Calea Victoriei înainte de sosirea regelui defunct.

Timp de două zile, corpul neînsuflețit al suveranului a fost depus în Sala Tronului, iar sicriul deschis pentru cei care doreau să-și prezinte omagiile. Sicriul era străjuit de patru colonei, de spada și coroana regală, precum și de drapelele capturate în războiul de Independență. A doua zi dimineață, s-a ținut o slujbă religioasă în rit catolic oficiată de arhiepiscopul Netzhammer. I. G. Duca consemnează în Memoriile sale următoarele: „În public, mai ales printre oamenii de rând, moartea regelui a făcut adâncă impresie. Lumea îl plângea și îl regreta sincer. Aceeași oameni, care în ajun îi ziceau «neamțul» și îl înjurau fiindcă se opunea din sentimente germanofile la înfăptuirea idealului nostru național, aceeași oameni vorbeau acum cu evlavie de dânsul și de faptele lui. Ca și cum conflictul din ultimele luni nu existase niciodată, ca și cum nu lăsase în spiritul public nicio urmă, niciun resentiment. Țara nu voia să-și aducă aminte decât de acei 48 de ani în cursul cărora regele Carol o cârmuise cu pricepere, cu înțelepciune și, de atâtea ori, cu strălucire”.

A doua zi dimineața, după oficierea serviciului religios de către Mitropolitul Primat, asistat de toți membrii Sfântului Sinod, cortegiul funerar a pornit spre Gara de Nord, iar de acolo spre biserica domnească de la Curtea de Argeș. Potrivit dorințelor testamentare,suveranul a cerut să fie înmormântat în biserica Mănăstirii ctitorită de Neagoe Basarab și restaurată în timpul domniei sale. Ulterior, regina Elisabeta și-a ales ca reședință, după moartea soțului ei, o aripă a palatului episcopal din curtea mănăstirii. Ceremonialul funebru s-a desfășurat așa cum l-a descris însuși regele Carol I în testamentul său din anul 1899: „Doresc a fi îmbrăcat în uniforma de general (mică ținută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decorațiile de război și numai Steaua României și Crucea de Hohenzollern pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut și o deosebită dragoste pentru Biserica Răsăriteană, în care scumpa mea fiică Maria era botezată (…) Corpul meu va fi expus în Sala Tronului, înconjurat de flori și de verdeață. Rog foarte să nu fie cununi, afară de câteva flori naturale, și aceasta numai când înmormântarea me ava fi în lunile florilor; altmintrelea, vor fi numai ramuri de brad”. Trenul mortuar a oprit în stațiile Titu, Golești, Pitești, iar în jurul orei 15:00 a ajuns la Curtea de Argeș. Printre cei care au purtat sicriul de la gară spre Palatul episcopal, s-a aflat și primul-ministru Brătianu. Slujba propriu-zisă a fost oficiat afară, în curtea mănăstirii. În timpul procesului religios și în semn de doliu, toate trenurile din țară au fost oprite si s-a păstrat un moment de reculegere. Ulterior, după ce corpul neînsuflețit a fost dus în biserică și depus lângă mormântul deschis, familia regală, clerul și persoanele oficiale au părăsit locul pentru a se purcede la îngroparea defunctului suveran. Sicriul, înfășurat în drapelul țării pe care l-a condus timp de 48 de ani, a fost coborât în cripta pregătită de dinainte. Evocarea lui I. G. Duca, care fusese martor ocular al acestei misiuni împreună cu Barbu Știrbe și generalul Mavrocordat, în calitate de șef al Casei Militare a lui Carol I, este emoționantă: „Înfășurat în drapelul țării pe care știuse să-l acopere uneori cu glorie și să-l poarte întotdeauna cu demnitate. Am aruncat o ultimă privier spre tot ce rămânea din acest mândru principe și însemnat rege și am lăsat zidarii să-și termine funebra lucrare”.

La înmormântarea primului rege al României, nu au participat persoane importante ai caselor regale sau princiare europene, motivul fiind de înțeles. În schimb, au fost trimise telegrame prin care se anunța că nu vor fi invitați șefi de stat la acest eveniment, pentru a se evita anumite refuzuri. Totuși, împăratul german a trimis o persoană oficială la înmormântare, prin contele de Wedel, iar guvernul grec a fost reprezentat de domnii Papadiamantopol și Psychas. Un alt lucru de notat este acela că regina Elisabeta nu a participat la slujba de înmormântare, dr. Mamulea interzicându-i categoric din cauza stării în care se afla. Mulțimea de oameni sosită din toate colțurile țării, pentru funerarii, era de ordinul zecilor de mii și a fost nevoită să rămână pe străzi în timpul nopții, orașul neavând locuri suficiente pentru a-i adăposti pe toți. Persoanele care călătoriseră cu trenul, au primit bilete gratuite.

Ministrul austro-ungar la București, Ottokar Czernin mărturisește cu cinism adevărata cauză a morții regelui Carol I. Este ferm convins că suveranul a închis ochii datorită războiului izbucnit, iar ultimele săptămâni au fost de o reală tortură, „căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca niște lovituri de bici. Eu primisem însărcinarea ca să încerc totul pentru a obține imediata cooperare a României, potrivit tratatului, și a trebuit să merg atât de departe, încât să-i amintesc că un cuvânt dat nu îngăduie nici o șovăire, că un tratat este un tratat și că onoarea îi poruncește să tragă sabia. Mi-aduc aminte de o scenă literalmente emoționantă, când bătrânul rege, plângând tare, se prăbuși pe biroul său, cu mâini tremurătoare, să-și smulgă de la gât ordinul «Pour le Mérite», pe care îl purta în permanență. Pot spune, fără nicio exagerare, că eu l-am văzut prăpădindu-se zi cu zi, sub aceste continue lovituri de măciucă și că exercitarea sufletească în care trăia i-a scurtat desigur zilele”.

Moartea regelui Carol I a provocat îngrijorare în rândul țărilor Puterilor Centrale. Într-o scrisoare a șefului Marelui Stat Major austro-ungar, generalul Frank Conrad, către ministrul de Externe din Viena, Leopold von Berchtold, se menționat: „Știrea care mi-a sosit azi, pentru noi foarte tristă, despre moartea regelui Carol al României mă determină să atrag insistent atenția Excelenței Voastre asupra gravității situației create prin aceste fapte, cu rugămintea să vă opuneți cât mai repede, cu toate mijloacele, străduințelor inamicilor noștri, care, fără îndoială, vor interveni curând cu vehemență la București pentru a aduce România cu totul de partea lor”. Țarul Nicolae al II-lea, a trimis o telegramă noului rege, Ferdinand, în care, odată cu condoleanțele pentru dispariția unchiului său, își exprima încrederea într-o acțiune comună în conflictul abia început: „Nu mă îndoiesc că legăturile de afecțiune reciprocă care mă unesc cu tine se vor afirma mai mult ca întotdeauna și ne vor permite de a colabora util la bunăstarea celor două țări ale noastre, pe care interesele comune ne cheamă de a merge de acord către același scop”.

În ziarul „Universul Literar”, apare o hartă a României cuprinzând, pe lângă Vechiul regat, Transilvania, Bucovina, Maramureș, Crișana, Banat (Temișana) în opt culori, costul unui exemplar fiind de doar 5 bani, spre a fi accesibil tuturor oamenilor.

În ședința solemnă ținută de Academia Română, președintele înaltului for, dr. Constantin I. Istrati, a evocat, într-o emoționantă cuvântare, viața și activitatea regelui Carol I, în calitate se fost președinte de onoare și protector al instituției, inițiator al dicționarului limbii române Etymologicum Magnum Romaniae, unul dintre cei mai importanți donatori ai acesteia, stins din viață doar cu două zile în urmă. Se menționa în discurs despre pierderea suferită a celui care a fost „primul ei președinte de onoare și pe marele ei protector. Academia a pierdut mai mult chiar, a pierdut din sânul ei pe un fruntaș al muncii rodnice și înălțimii condeiului românesc, pe omul cinstit în cugetare și simțire, care simțea ceea ce spunea și arăta simplu și natural ceea ce adânc cugeta sau frământase îndelungă vreme creierul și adeseori sufletul său”. În continuare, se evocau generozitatea și susținerea celui ajutase ani de-a rândul Academia, pe lângă multe daruri însemnate, literare și stiințifice, ori de artă, suveranul defunct a dăruit, pe rând, 375 244 lei pentru „cartea graiului românesc [Etymologicum Magnum Romaniae], la care ținea așa de mult și pe care nu a avut fericirea a o vedea terminată”. De asemenea, suveranul a lăsat moștenire Academiei suma de 600.000 de lei, ca de altfel și altor așezăminte, fundații și instituții ale statului. Regele Carol I hotărâse, prin testament, să lase castelul Peleș „ca reședință de vară pentru mult iubita mea soție. Întreținerea acesteia este în sarcina succesorului meu, căruia las moștenire Castelul împreună cu întreaga moșie Sinaia-Predeal, cu toate clădirile și stabilimentele”.

În încheiere, aș dori să aștern ruga reginei Maria, un fel de legământ în fața bătrânului suveran trecut în rândul celor drepți, îngenuncheată lângă patul lui, privind pentru ultima oară fața lui puțin palidă, neschimbată și totuși atât de liniștită, de nobilă și desprinsă de toate grijile în noua lui odihnă binemeritată. „Nu te teme, Unchiule, îți vom duce vitejește opera mai departe. Mâna ta a fost grea, adesea mi-a apăsat tinerețea, însă erai drept și nepărtinitor cât te lumina gândul. Nu voi uita învățăturile tale, deși cu greu le-am ascultat și cu greu le-am urmat; și acum, îngenuncheată lângă tine, deși ești astăzi mut și nu mai poți să-mi poruncești, simt că totuși ai o solie pentru mine, nepoata ta care odinioară te-a tulburat atât. Da, Unchiule, voi încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă până la moarte, să-ți iubesc țara cum ai iubit-o tu atâția ani îndelungați; cu Voia Domnului îți vom duce înainte opera fără a ne teme. Amin”.

Concluzii

Regele Carol I și-a propus încă din primii ani de domnie construirea, cu propriile resurse financiare, a unei reședințe care să corespundă dorințelor și exigențelor sale. În fond, era un prinț german și degaja o oarecare mândrie princiară. Multe caracteristici ale vieții de la curtea domnească, iar mai apor regală, erau de tradiție prusacă. I-a și mărturisit biografiului său, Paul Lindenberg, în anii de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, că într-un anumit sens a fost „pionier german” în regiunea Dunării de Jos și s-a străduit mereu să întrețină relații bune cu Kaiserul. Cu siguranță a avut de întâmpinat dificultăți în acest sens.

Ca și tatăl său, fusese crescut în spiritul liberalismului într-o vreme în care predominau spiritele conservatoare, iar mediul în care s-a format tânărul prinț avea să-și pună amprenta asupra personalității sale puternice. De o disciplină tipic germană, extrem de riguroasă, Carol I își va respecta cu strictețe programul zilnic atât la București, cât și la Sinaia, un program, de altfel, consacrat rezolvării probemelor de stat și mai puțin propriei persoane, fiind călăuzit toată viața de deviza „Tot pentru țară, nimic pentru mine”. De-a lungul vieții a încercat să fie corect, foarte exigent cu sine, ducând o viață aproape austeră. Avea o fire introvertită și niciodată n-a permis oamenilor, cu care lucra în mod obișnuit, să se apropie mai mult decât s-ar fi cuvenit. N-a avut niciodată prieteni intimi, ci doar consilieri, nu și-a format în jurul său o camarilă, așa cum o va face mai târziu viitorul rege Carol al II-lea, în anii 1930-1940. Singurul confident căruia îi împărtășește temerile și mersul lucrurilor din țară, este tatăl său, prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. De la el moștenește gustul pentru obiectele de artă, precum și colecționarea lor. Ca și la castelul părintesc din Germania, reședința de vară putea fi vizită, împreună cu colecțiile pe care le păstra, în anumite momente din an.

Când se afla la castelul Peleș după cina servită suveranul obișnuia să se relaxeze împreună cu invitații săi la o partidă de biliard. Seara era încheiată cu scrisul corespondenței, după care în jurul orei 23:00 se retrăgea în dormitorul regal de la etaj. Tot de la tatăl său moștenește gustul pentru obiectele de artă, precum și colecționarea lor.

Încă de la inaugurare, 1875, reședința de la Sinaia fusese investită cu o simbolistică politică, aceea de leagăn al dinastiei române, fără de care viitorul țării nu era asigurat, lucru pe care îl va reita cu ocazia inaugurării din 1883. Acestei simbolisitici i se va adăuga și o serie de funcțiuni. Până la moartea regelui Carol I, 1914, Peleșul n-a fost doar o reședință de vară, ci și un loc cu funcție de reprezentare, loc de decizie politică, centru de cultură (prin seratele muzicalo-literare organizate de regina-poetă, Carmen Sylva), iar ocazional spațiu muzeal. La castel, în decursul istoriei sale, până în anul 1914, au avut loc o serie de evenimente politico-istorice extrem de importante pentru România, precum reînnoirea Tratatului secret din 1883 sau cel al Consiliului de Coroană din 3 august în care s-a hotărât neutralitatea României în Primul Război Mondial, în intervalul 1914 – 1916.

Pe drept cuvânt, se poate spune că Peleșul a fost creat ca monument cu valoare național-dinastică, simbol al independenței de stat și leagăn al dinastiei înscriindu-se, datorită stilului german de neo-Renaștere, pe lista reședințelor regale și princiare europene.

Funcția de reprezentare, precum și cea de muzeu, se va perpetua până în anul 1947, când castelul a încetat să mai fie proprietate privată: vizitele suveranilor și principilor de coroană sau ai altor șefi de stat sau diverse evenimente având în vedere aspectul său monumental atât în exterior, cât și în interior, cu spații ample pentru recepții, dar și numărul mare de apartamente pentru a primi oaspeți de diverse ranguri. Castelul Peleș a servit pentru găzduirea musafirilor străini importanți veniți pentru încoronarea de la Alba Iulia din 1922, a cuplului regal Ferdinand I – Maria.

Renumit în toată Europa, castelul Peleș a fost vizitat nu doar de către rudele perechii regale, care erau prezenți în fiecare an la Sinaia, dar și de capete încoronate importante. Vecinii mai apropiați de peste Dunăre, țarul Ferdinand al Bulgariei, apoi cei de dincolo de munți, împărăteasa Elisabeta a Austriei, iar mai târziu însuși Franz Joseph cu succesivii lui moștenitori, arhiducii Rudolf și Franz Ferdinand, ca și marii duci ai Rusiei, s-au succedat la poalele munților Bucegi. De asemenea, din îndepărtatele țări ale nordului au venit regi sau chiar moștenitorul reginei Victoria, prințul de Wales, ca să vină să și se convingă de frumusețea castelului.

Până spre anul 1914, castelul Peleș reușise să se tranforme într-o adevărată galerie în care se întâlnesc diferite curente și tendințe din artele plastice și decorative, un loc cu o încărcătură istorică. De asemenea, unicul depozitar din țară al creației artistice semnate de Gustav Kimt, în cadrul Künstlerkompagnie, realizate în intervalul 1883 – 1886, la comanda regelui Carol I.

„Dacă într-adevăr oamenii se judecă nu numai după portul lor, dar și după căminul lor, atunci castelul Peleș singur, iar nu mohorâtul Palat regal din București, trebuie luat ca normă pentru personalitatea regelui Carol I și a soției sale. Acesta era cuibul lor în care erau fericiți să primească pe toți reprezentanții marii lor familii românești”.

Anexe

Regele Carol I în fața Corpului de gardă, domeniul regal Peleș, cca 1910.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne, Muzeul Național Peleș, 2019.

Regele Carol I și regina Elisabeta pe pajiștea din fața castelului Peleș, cca 1910.

Sursa: http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/prahova, accesat 13.08.2020, ora 22:50.

3. Regele Carol I împreună cu principele Carol, posibil la castelul Pelișor. cca 1910.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne, Muzeul Național Peleș, 2019.

Familia regală română și profesorii cu care principele Carol și-a susținut bacalaureatul, domeniul regal Peleș, 1912.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne, Muzeul Național Peleș, 2019.

Regele Carol I, regina Elisabeta, arhiducele Rudolf al Austro-Ungariei și soția lui, Casa pădurii (castelul Foișor), 1884.

Sursa: catalogul expoziției Regele Carol I. Ctitorul României modern, Muzeul Național Peleș, 2019.

Regele Carol I, regina Elisabeta, arhiducele Karl-Ludwig la vânătoare la Predeal, 1889.

Sursa: catalogul expoziției Regele Carol I. Ctitorul României modern, Muzeul Național Peleș, 2019.

Basorelief reprezentând pe regele Carol I, regina Elisabeta și împăratul Franz Joseph, cu ocazia vizitei din 1896, stânca lui Franz Joseph.

Sursa: http://castelulstirbey.ro/obiectul-lunii/iulie-basorelief-stancile-franz-joseph, accesta 13.08.2020, ora 23:54.

Familia regală română și împăratul Franz Joseph, Sinaia, 1896.

Sursa: http://movio.biblacad.ro/FERDINAND/en/24/familia-regala-si-familia-mostenitoare-ale-romaniei,

accesat 13.08.2020, ora 23:58.

Familia regală română, împăratul Franz Joseph, excursie la Stâna regală , 1896.

Sursa: http://movio.biblacad.ro/FERDINAND/en/24/familia-regala-si-familia-mostenitoare-ale-romaniei,

accesat 13.08.2020, ora 00:02.

Regele Carol I împreună cu țarul Ferdinand al Bulgariei la Sinaia, 1898.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne. Muzeul Național Peleș, 2019.

Regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, principele Carol și marele duce Vladimir al Rusiei, Sinaia, 1907.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne. Muzeul Național Peleș, 2019.

Familia regală română împreună cu arhiducele Franz Ferdinand și soția acestuia, Sinaia, 1909.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne, Muzeul Național Peleș, 2019.

Regele Carol I și arhiducele Franz Ferdinand.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne, Muzeul Național Peleș, 2019.

Familia regală română împreună cu regele Gustav al V-lea al Suediei, castelul Peleș, 1910.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne. Muzeul Național Peleș, 2019.

15. Biroul de arhitectură, domeniul regal Peleș, cca 1910.

Sursa: catalogul Expoziției Karel Liman. Arhitectul Casei Regale a României, Muzeul Național Peleș, 2019.

Regele Carol I, regina Elisabeta, liberalul Ion I. C. Brătianu și alți politicieni la Sinaia, 1913.

Sursa: catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne, Muzeul Național Peleș, 2019.

Sala veche de muzică, castelul Peleș, înainte de 1893.

Sursa: monografia castelului Peleș, Le Château Royal de Sinaia, Léo Bachelin, 1893.

Regina Elisabeta în Sala maură, castelul Peleș, 1915.

Sursa: http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/prahova, accesat pe data de 13.08.2020, ora 23:35.

Prima pagină a ziarului Universul, din 27 septembrie 1914.

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/591238257325147874/, accesat pe data de 13.08.2020, ora 23:46.

Bibliografie

Izvoare

1. Izvoare scrise

ARGETOIANU, Constantin, Memorii, vol. I-II, ediția a II-a revăzută și întregită de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 2008.

BACHELIN, Léo, Le château royal de Sinaia, Paris, Editura Firmin Didot, 1893.

BUHMAN, Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii. 1898 – 1940, Editura Sigma, București, 2006.

CĂMĂRĂȘESCU, Zoe, Amintiri, București, Editura Vitruviu, 2001.

CRISTESCU, Sorin, Carol I. Corespondența privată, București, Editura Tritonic, 2005

CRISTESCU, Sorin, Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen. 1878 – 1905, București, Editura Paideia, 2012.

DOCEA, Vasile, Jurnal. Carol I, vol. I. 1881 – 1887, București, Editura Polirom, 2007.

DUCA, I. G., Memorii, vol. I, Neutralitatea. Partea I (1914 -1915), București, Editura Expres, 1992.

IDEM, Portrete și amintiri, București, Editura Machiavelli, 2014.

FALKE, Jakob von, Das rumänische Königsschloss Pelesch, Verlag von Carl Gerold’s Sohn, Wien, 1893.

HARET, Mihai, Castelul Peleș, monografie istorică-geografică-turistică-pitorească-descriptivă a castelelor regale din Sinaia cu împrejurimile lor, București, Cartea Românească, 1924.

Jurnal. Registrul inventar unic al Castelului Peleș, 1948 – 1953.

LINDENBERG, Paul, Regele Carol I al României, traducere din germană de Ion Nastasia, București, Editura Humanitas, 2010.

MARGHILOMAN, Alexandru, Note politice, vol. I, București, Editura Scripta, 1993.

MARIA, Regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, București, Editura RAO, 2011.

SCHEFFER, Robert, Orient Regal. Cinci ani la curtea României, București, Editura Saeculum, Editura Vestala, 1997.

TZIGARA-SAMURCAȘ, Alexandru, Castelul Peleș. 1883 – 1933, București, Editura Monitorului Oficial, 1933.

TZIGARA-SAMURCAȘ, Alexandru, Memorii (1910 – 1918), vol. II, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1999.

VĂCĂRESCU, Elena, Din amintirile Elencuței Văcărescu, București, Editura Paideia, 2000.

IDEM, Memorial în mod minor, București, Editura Compania, 2001.

2. Periodice

Ziarul Universul, Ediție specială, Duminică 28 septembrie 1914, anul XXXII – nr. 267.

Idem, Marți 30 septembrie 1914, anul XXXII – nr. 269.

Idem, Miercuri 1 octombrie 1914, anul XXXII – nr. 270.

Idem, Joi 2 octombrie 1914, anul XXXII – nr. 271.

Ziarul Viitorul, Luni 29 septembrie 1914, anul VII – nr. 2384.

Idem, Miercuri 1 octombrie 1914, anul VII – nr. 2386.

Dicționare și enciclopedii

FLEMING, John, HONOUR H., PEVSNER, Nikolau, The Penguin Dictionnary of Architecture & Landscape Architecture, Londra, Penguin Books Ltd., 1999.

Lucrări generale și speciale

BELDIMAN, Ruxanda, Castelul Peleș. Expresie a fenomenului istorist de influență germană, București, Editura Simetria, 2011.

BULEI, Ion, Un Hohenzollern în România. Carol I, în catalogul expoziției Regele Carol I. Ctitorul României Moderne, vol. I, Muzeul Național Peleș, 2019.

Catalogul expoziției Carol I. Ctitorul României Moderne, vol. I, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019.

Catalogul expoziției Karel Liman. Arhitectul Casei Regale, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019.

CRISTESCU, Sorin, Vizita împăratului Franz Joseph în România văzută de regele Carol I, în volumul Monarhia în România – o evaluare. Politică, memorie și patrimoniu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2012.

HITCHINS, Keith, România, 1866 – 1947, București, Editura Humanitas, 2017.

MAMINA, Ion, Consilii de Coroană, București, Editura Enciclopedică, 1997.

NIȚELEA, Mădălina, Ceremonialul la curtea regelui Carol I de Hohenzollern (1866 – 1914), București, Muzeul Național Cotroceni, 2009.

RUSU N., Dorina, Cronica Lumii Românești 1914 – 1920, vol. I, București, Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2018.

SCURTU, Ioan, Carol I, București, Editura Enciclopedică, 2001.

SCURTU, Ioan, Ion I. C. Brătianu, București, Editura Museion, 1992.

TOMESCU, Dorina, Aspecte ale ceremonialului de la Curtea Regală în timpul lui Carol I, în Revista România Liberă, București, 2001.

Surse web

https://www.historia.ro/, accesat la data de 13.08.2020, ora 21:38.

https://ro.pinterest.com/, accesat la data de 13.08.2020, ora 23:46.

http://www.peles.ro, accesat la data de 22. 07. 2020, ora 21:05.