Casatoria Si Reglemenarea Ei Juridica In Rm

CUPRINS:

LISTA ABREVIERILOR

ÎNTRODUCERE

1DESPRE CĂSĂTORIE ÎN GENERAL, NATURA JURIDICĂ SI

CARACTERELE JURIDICE ALE CĂSĂTORIEI

1.1Accepțiunile termenului « căsătorie » și definiția căsătoriei

1.2Caracterile și natura juridică ale căsătoriei

1.3Evoluția formelor de căsătorie

2CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ȘI IMPEDIMENTELE LA

CĂSĂTORIE

2.1Condițiile de fond la încheierea căsătoriei

2.1.1Diferența de sex

2.1.2Vîrsta matrimonială

2.1.3Comunicarea reciprocă a stării sănătății de către viitorii soți

2.1.4Consimțămîntul la căsătorie

2.2Impedimentele la căsătorie

3CONDIȚII DE FORMĂ CA CONDIȚII NECESARE LA ÎNCHEIEREA

CĂSĂTORIEI

3.1Rolul și scopul îndeplinirii condițiilor de formă privind încheierea căsătoriei

3.2Formalitățile prealabile încheierii actului juridic de căsătorie

3.3Formalitățile concomitente încheierii actului juridic al căsătoriei

3.4Opoziția la căsătorie. Proba căsătoriei

3.5Caracteristica generală a încheierii căsătorii în țările străine. Încheierea căsătoriei cînd există un element de extranietate

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

LISTA ABREVIERILOR

Art. – articol

Lit. – litera

Alin. – aliniatul

Nr. – numărul

Pct. – punctul

E.n – era noastră

R.M. –Republica Moldova

S.U.A. – Statele Unite ale Americii

U.R.S.S – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite

C. fam. – Codul familiei

C. civ. – Codul civil

Vol. – volumul

Ed. – editura

INTRODUCERE

Familia – este una dintre cele mai mari valori create de omenire în istoria existenței sale. Nici o națiune, nici o comunitate culturală, nu s-a petrecut fără familie. Orice om are nevoie de o familie de căldura familială indiferent de vârstă.

Aristotel credea: "Familia este mai importantă și mai necesară decît statul." Cu toate acestea, în afara societății, în afara statului nu există nici familie. Familia este un fel de imagine în oglindă a societății. Tot ce se întâmplă în societate, în stat, imediat se reflectă și în familie: climatul psihologic și moral, condițiile de viață, statut economic, etc

Căsătoria creație a biologiei naturale și sociale este, ca instituție civilă, o invenție, relativ recentă. Abia pe la sfîrșitul secolului XVIII, eliberată de „povara” sacralității, a fost trecută sub tutela etatică și luată în inventar juridic.

Expusă de-acum intervenționismului normativ mai mult sau mai puțin inspirat, operațiunea juridică definită ca „uniune liber consimțită dintre un bărbat și o femeie realizată în scopul întemeierii unei familii” a suportat schimbări esențiale și influiențe așezate, toate sub semnul nevoii de a „ține pasul cu vremurile”, fie că „pasul” era înainte sau înapoi.

Într-o societate aflată în permanentă transformare, instituția căsătoriei a dăinuit de-a lungul timpului păstrându-și menirea de a fi piatra de temelie a societății civile.

În ultimii ani se dezvoltă ideea că căsătoria reprezintă un parteneriat. Această concepție a apărut ca rezultat al cercetărilor sociologice. Anume în cadrul acestei concepții evidențiem principiile poziției independente a femeii și egalității soților în căsătorie. Specialiștii în domeniu totuși obiectează afirmînd că această concepție nu explică faptul reglementării riguroase a drepturilor și obligațiilor părților.

Căsătoria și familia pot fi privite ori cercetate de diferite discipline, cum ar fi Dreptul sau Sociologia. Lucrarea de față, deși are caracter juridic și deci prezintă aspectele privind căsătoria din acest punct de vedere, atrage atenția și asupra unor aspectele nejuridice referitoare la căsătorie, încercând să prezinte o viziune cât mai complexă asupra acestui fenomen.

În cadrul acestei lucrări am analizat instituția căsătoriei, din perspectiva condițiilor de fond și de formă impuse de lege pentru încheierea acesteia încercând totodată să evidențiem, printr-un studiu al practicii judiciare, care sunt sancțiunile aplicate pentru nerespectarea acestor condiții. Am considerat acest subiect foarte important și demn de interes deoarece de el depinde întemeierea unor familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral, care să-și poată îndeplini funcțiile ce-i revin în cadrul societății noastre. În acest sens suntem de părere că autoritățile administrative sunt cele care trebuie să asigure integritatea acestei instituții, deoarece serviciile de stare civilă din fiecare localitate sunt primele care verifică îndeplinirea tuturor condițiilor legale de căsătorie.

Urmările acordului de voință ce-ar voi să unească destine se etalează schematic într-un algoritm de drepturi și obligații în relația dintre soți, precum și în relația dintre ei, ca părinți, și copiii lor.

Despre căsătorie ne-am propus să vorbim, așa cum este astăzi în Republica Moldova.

Materia lucrării este structurată pe trei capitole și debutează cu prezentarea noțiunilor de familie și căsătorie, urmând apoi o succintă trecere în revistă a evoluției instituției căsătoriei de-a lungul timpului propunând un studiu comparativ între diferite sisteme de drept ca în continuare urmând să facem o analiză detaliată a condițiilor de fond și de formă impuse la căsătorie.

Pentru elaborarea lucrării s-a avut în vedere legislația existentă internă și internațională, care se modifică ori se adaptează transformărilor sociale din țara noastră.

1DESPRE CĂSĂTORIE ÎN GENERAL, NATURA JURIDICĂ ȘI CARACTERILE JURIDICE ALE CĂSĂTORIEI

1.1Accepțiunile termenului “căsătoriei” și definiția căsătoriei

Constituind unitatea grupală fundamentală a societății, familia a reprezentat și reprezintă o temă predilectă de reflecție și analiză a spiritualității umane, a politicii sociale, dar și a mai multor discipline științifice: sociologia, medicina, psihologia, științele juridice etc, fiecare propunându-și să surprindă, dintr-o perspectivă specifică și specializată dimensiunile, dinamica și funcțiile grupului familial.

Complexitatea acestei forme de comunitate umană, determinată de multitudinea și varietatea de relații care se stabilesc între cei care o compun, precum și între familie, ca entitate distinctă și societate, la care se adaugă evoluția în timp a trăsăturilor sale caracteristice, face dificilă încercarea de a defini familia într-o formulă cuprinzătoare. Familia – s-a spus – este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie și prin procreare; este o realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitate de viață între cei care o compun; este o realitate juridică, fiindcă societatea reglementează prin norme juridice cele mai importante relații din cadrul ei[].

În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de comlexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, am mai spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți. Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. În mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi:

de căsătorie, care constituie baza familiei

cele dintre soți, care costituie efectele căsătoriei

cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți

dintre alte persoane care mai fac parte din familie[]

Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz. În sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora. Această familie structurată pe două generații a luat locul familiei tradiționale, structurată pe mai multe generații, extinsă în societățile cu o economie nedezvoltată, rurală.[]

Familia extinsa, desi angajează conflicte, ridica adesea bariere psihologice de netrecut în calea destrămării nucleelor familiale sau tendințelor centrifuge ale acestora. Propunîndu-și păstrarea coeziunii și stabilității la nivelul întregului sistem familial, defavorizează adesea evoluția și calitatea relațiilor intime, proiectîndu-le și confirmîndu-le mai mult din perspectiva scopurilor de perpetuare, de păstrare a pilonului familiei prin urmași, și mai puțin din perspectiva experienței subiective de creștere și dezvoltare a personalității soților în rolurile masculine și feminine. Avînd drept scop de bază reproducerea grupului social, familia tradiționala acționează dincolo de indivizi, ca o modalitate instituțională ce se bizuie pe solidaritate mutuală elementară. “Ea î-și asumă, la un moment dat, trecutul colectiv și garantează viitorul”, devenind spațiul în care cuplurile parentale transmit copiilor lor “riscul și șansa existentei”.[]

Accepțiunile termenului „Căsătorie”

Căsătoria consstituie, de bună seamă, izvorul de căpetenie al legăturilor care se stabilesc între membrii unei familii[], considerată ca celulă de bază a societății noastre, de vreme ce aceasta este alcătuită, în primul rînd , din soți, și numai apoi, din cei între care există legătura de sînge a rudeniei.[]

Din punct de vedere a dreptului civil, instituția căsătoriei are o importanță covărșitoare. Starea de căsătorie dobîndită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completînd gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele Codului Familiei al Republicii Moldova termenul „căsătorie” are următoarele accepțiuni:

– mai întîi desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sînt imperativ stabilite prin art. 9-15 al Codului Familiei al Republicii Moldova. Exemplificînd, acesta e înțelesul noțiunii în contextul art. 11 alin.1 Cod. Familiei al RM care stipulează că: „Pentru încheierea căsătorie este necesar consemțămîntul reciproc, neviciat, exprimat personal și necondiționat, al bărbatului și femeii care se căsătoresc”.[] Deci prin actul juridic al căsătoriei vom înțelege acea manifestare de voință, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească în condițiile și forma prevăzută de lege. Pentru închierea căsătoriei este obligatoriu acordul de voință al viitorilor soți, acord care este necesar numai la încheierea actului juridic, deoarece, odată încheiat actul juridic menționat, acordul dat nu mai are valoare, ca și în cazul contractelor, or, căsătoria este cîrmuită din acest moment de normele legale, fără ca soții să aibă posibilitate să modifice conținutul raporturilor juridice de căsătorie, cum pot modifica prin acordul lor de voință conținutul contractelor. Excepție de la această regulă poate exista în cazul încheierii contractului matrimonial, reglementat în legislația familială a Republicii Moldova, situație în care soții își aleg modul de desfășurare a relațiilor patrimoniale între ei în timpul căsătoriei sau în cazul desfacerii acesteia.[]

– înt-un al doilea rînd, termenul „căsătorie” desemnează „starea, situația juridică dobîndită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata acesteia”. La această acțiune se face apel, de pildă la art. 19 alin. 1 al Codului Familiei care dispune: „Bunurile dobîndite de cătresoți în timpul căsătoriei sunt supuse regimuluiițiile și forma prevăzută de lege. Pentru închierea căsătoriei este obligatoriu acordul de voință al viitorilor soți, acord care este necesar numai la încheierea actului juridic, deoarece, odată încheiat actul juridic menționat, acordul dat nu mai are valoare, ca și în cazul contractelor, or, căsătoria este cîrmuită din acest moment de normele legale, fără ca soții să aibă posibilitate să modifice conținutul raporturilor juridice de căsătorie, cum pot modifica prin acordul lor de voință conținutul contractelor. Excepție de la această regulă poate exista în cazul încheierii contractului matrimonial, reglementat în legislația familială a Republicii Moldova, situație în care soții își aleg modul de desfășurare a relațiilor patrimoniale între ei în timpul căsătoriei sau în cazul desfacerii acesteia.[]

– înt-un al doilea rînd, termenul „căsătorie” desemnează „starea, situația juridică dobîndită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata acesteia”. La această acțiune se face apel, de pildă la art. 19 alin. 1 al Codului Familiei care dispune: „Bunurile dobîndite de cătresoți în timpul căsătoriei sunt supuse regimului proprietății în devălmășie”.

– literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, precum a desemna astfel „instituția juridică” ce reunește ansamblul normelor referitoare a actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.[]

– de asemenea prin căsătorie se mai înțelege „ceremonia” care are loc cu ocazia celebrării încheierii actului juridic al căsătoriei. []

Definiția căsătoriei

Termenul „căsătorie” provine din termenii latini „casă” (bordei, colibă), „torus” (pat conjugal), și exprimă unirea totală dintre bărbat și femeie.

Codul Familiei nu definește căsătoria în schimb doctrina juridică ne dă o varietate de definiții încă de Antică.[]

În opinia unor autori, oricare încercare de a găsi o definiție completă și autocuprinzătoare a căsătoriei se duce la căutări care nu se mai sfîrșesc.[]

Căsătoria nu a fost definită nici de legislația fostei URSS, nu este definită nici de actuala legislație a Federației Ruse.[]

Prima definiție aparține juristului Modestin din secolul III e.n. „căsătoria-este unirea bărbatului cu femeia, o comunitate a întregii vieți, o împărtășire a dreptului divin și uman”, deci putem să fim de acord cu această definiție chir dacă nu este strict juridică.[]

Canonul 1055 din actualul Cod al Dreptului Canonic (CDC) dă următoarea definiție a căsătoriei: "Alianța de căsătorie prin care un bărbat si o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieți, orânduită prin caracterul său natural pentru binele soților, nașterea și educarea copiilor, între cei botezați a fost ridicată de Cristos la demnitatea de sacrament". In concepția populară "cununiile sunt rupte din rai", Goethe considera a fi "începutul și culmea oricărei culturi", Proudhon aprecia drept "căsătoria este sacralizarea justiției, misterul viu al armoniei universale, forma dată de însăși natura religiei speciei umane", opinie asemănătoare și cu cea formulată de G. Ibrăileanu: "Căsătoria își are rădăcinile în profunzimile naturii și vieții sociale, o creație a biologiei naturale și sociale". În diferite țări juriștii introduc elemente proprii sistemului lor de drept, în general legate și de concepțiile religioase. J. Portalis, unul dintre redactorii Codului Civil Francez de pildă, definea căsătoria ca fiind "societatea bărbatului și a femeii care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta și sprijini reciproc, pentru a suporta împreună greutățile vieții și pentru a împărtăși destinul lor comun sau[], într-un sens mai strict, este "actul juridic prin care bărbatul și femeia stabilesc între ei o uniune pe care legea o prevede și care nu poate fi ruptă după bunul lor plac", așa cum considerau M. Planoil, G. Ripert, A. Rouast ș.a.

În continuare pentru a vedea cum a fost definită căsătoria la diferite perioade ale dezvoltării istorice, vom recurge la definițiile date acesteia de către specialiștii în materie:

1. „Căsătoria este actul juridic cu caracter civil, încheiat pe viață între un bărbat și o femeie (celibatari, văduvi, divorțați), prin liberul lor consimțămînt, manifestat – în condițiile cerute lege – personal și necondiționat, în scopul întemeierii unei familii de tip nou, în care se înfăptuiește și deplina egalitate în raporturile
juridice dintre soți”.

Căsătoria este „uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii".

Căsătoria este „uniunea – încheiată în principiu pe viață, în forma solemna prevăzută de lege – între un bărbat și o femeie, în scopul creării unei familii" .[]

„Căsătoria este uniunea dintre un bărbat și o femeie, încheiată potrivit legii, în scopul de a întemeia o familie" .

„Căsătoria reprezintă actul juridic solemn, prin care un bărbat și o femeie încheie între ei o uniune, în scopul creării unei familii, uniune căreia legea îi reglementează imperativ condițiile, efectele și desfacerea" .[]

„Căsătoria constituie o juxtapunere de acte juridice unilaterale, care dă naștere raporturilor de căsătorie, în condițiile legii”.[]

Căsătoria reprezintă „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale în scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii” [.]

„Căsătoria este o uniune liber consimțită dintre un bărbat și o femeie încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii”.[]

„Căsătoria este o alianță liber consimțită între două persoane, încheiată potrivit dispozițiilor legale, în principiu pe viață, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii”.[]

„Căsătoria reprezintă încheierea, în organele stării civile, cu respectarea prevederilor legaie stabilite de legiuitor, a unei alianțe dintre doi subiecți, – un bărbat și o femeie, aflați pe poziții de egalitate, avînd drept scop crearea unei familii și menținerea relațiilor de familie, în urma căreia se nasc drepturile și obligațiile soților, reglementate de legislația familială în vigoare”.[]

„Căsătoria este actul juridic încheiat între un bărbat și o femeie, o uniune reglementată de normele legii, în scopul întemeierii unei familii" .[]

În aceste definiții, sintagma „uniunea (alianță) dintre bărbat și femeie” indică starea juridică de căsătorie, sintagma „încheiată potrivit legii” indică actul juridic și celebrarea căsătoriei, iar sintagma „în scopul de a întemeia o familie” indică scopul juridic al căsătoriei .

Aceste elemente sunt comune oricărei căsătorii, iar enunțarea lor într-o formă sau alta ne apare îndestulătoare definirii strict juridice a căsătoriei.

Practic majoritatea definițiilor redau esența căsătoriei, însă unele nu cuprind toate elementele structurale ale acestui act juridic, iar altele sunt abundente în asemenea caracteristici, ca de exemplu definiția dată de V. Crețu(nr. 10).

Considerăm că cel mai exact și mai amplu este reflectat sensul noțiunii de căsătorie în definiția dată de Ion P. Filipescu, potrivit căruia: "Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii", precum și în cea propusă de Gabriela Lupșan: "Căsătoria reprezintă actul juridic solemn, prin care un bărbat și o femeie încheie între ei o uniune, în scopul creării unei familii, uniune căreia legea îi reglementează imperativ condițiile, efectele și desfacerea".

1.2Caracterile și natura juridică a căsătoriei

Natura juridică a căsătoriei

În perioada romană, căsătoria avea un caracter civil, iar uiterior, ținînd cont de modificările suferite de legislația civilă în contextul dreptului canonic, reglementarea acesteia a ieșit din domeniul dreptului civil, căsătoria devenind astfel o instituție cu un caracter pur religios, fiind considerată ceva sacru .

Constituția franceză din 1791 în art. 7 din titlul 2 declara că legea nu consideră căsătoria decît un contract civil . Caracterul de contract civil al căsătoriei era criticat și atunci, dar și în prezent, de majoritatea autorilor, susținîndu-se că părțile nu pot stipula, în privința uniunii lor, întocmai ca părțile unui contract. Timp de cîteva decenii în secolul al XX-lea, dar și în prezent, natura juridică a căsătoriei a divizat autorii literaturii de specialitate. []

De asemenea Șerșenevici considera că condițiile apariției unei căsătorii este un contract, dar după părerea lui raporturile de căsătorie nu sînt niște obligații civile. Vis- a – vis de această părerea era Kant, care considera că contractul nu pooată să dea naștere unei căsătorii, deoarece contractul întodeauna presupune ceva limitat în timp, și are un anumit scop, pe cînd căstoria cuprinde toată viața unui om.[]

Deci natura juridică este discutată din două puncte de vedere. Se pune întrebarea: căsătoria este un contract sau un act juridic?

Printre adepții poziției că căsătoria este un contract se numără savanții adepții a dreptului anglo-saxon:E. Ghetman, O. Loffe. și alții. La baza argumentelor ce sprijină această opinie sînt asemănările dintre actul juridic al căsătoriei cu contract și anume:

– încheierea căsătoriei necesită exprimarea consimțămîntului liber la fel ca și pentru încheierea unui contract;

căsătoria este un act juridic bilateral, așa cum de cele mai multe ori este și contractul;

exprimîndu-și acordul la căsătorie, viitorii soți se află pe poziție de egalitate juridică la fel ca și la încheierea contractelor;

căsătoria produce efecte juridice numai dacă este încheiată în forma prevăzută de lege la fel ca unele din contractele civile.

Savanții care împărtășesc această opinie subliniază că, dacă căsătoria și este un contract, acest contract este deosebit – sui generis. Se menționează că "acordul privind încheierea căsătoriei după natura sa juridică nu se deosebește de contractul civil, în acea parte în care este reglementat de legislație și dă naștere la efecte juridice el este un contract". În continuare ei menționează că în partea ce nu este reglementată de normele de drept, căsătoria poate fi considerată de cei ce se căsătoresc ca "jurămînt dat în fața lui Dumnezeu, obligație morală sau o convenție patrimonială".

Într-o altă opinie (I. Filipescu, G. Lupșan, (in deseobi literatura română și rusă) G. Matveev, A. Neceaeva, L. Pcelințeva, V. Pînzari, V. Reasențev și alții), căsătoria este considerată un act juridic care se deosebește radical de contract.

Aceste deosebiri sînt:

în cazul contractului, fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți, pe cînd în cazul căsătoriei ambele părți urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii;

contractul poate fi susceptibil de modalități (condiția și termenul), pe cînd căsătoria nu poate fi afectată de asemenea modalități;

contractele pot fi încheiate prin reprezentare, căsătoria însă esteun act juridic strict personal și poate fi încheiată doar în prezența viitorilor soți;

– contractul poate înceta prin acordul de voință al părților, căsătoria însă nu poate lua sfîrșit doar prin simplul acord al soților, fiind necesară intervenția autorității publice;

în cazul contractului, dacă o parte nu-și execută obligațiile, cealaltă parte cere rezoluțiunea, pe cînd căsătoria poate fi desfăcută doar prin divorț, în condițiile legii; (art. 33 Cod Familie)

nulitățile căsătoriei prezintă anumite particularități față de cele ale contractului și ale celorlalte acte juridice.[]

Există, de asemenea, și opinia potrivit căreia, natura juridică a căsătoriei este una cu caracter mixt, respectiv un contract și o instituție juridică. Această teorie are și nuanțe, care pleacă de la a considera ca un contract ce crează o asociere de persoane, asemănător unui contract de societate, de mandat sau de locațiune, prin aceea că se consideră ca respectiva căsătorie nu poate fi decît o instituție juridică cu tresături absolut specifice.[]

Caracterile juridice ale căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

Caracterul laic (civil ) al căsătoriei. Acest caracter rezultă din următoarele împrejurări:

încheierea căsătorie se face numai în fața unor autorități de stat. În acest sens art.9 alin. 1 Codul Familiei al RM prevede: „Încheierea căsătoriei are loc la organele de stare civilă”. Ca expresie a libertății conțtiinței și a libertății exercitantului cultului religios, garantarea prin dispozițiile constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile. Căsătoria ofoiciată numai religios nu are nici semnificația unei aparențe juridice de căsătorie

înregistrarea încheierii căsătoriei se efectuiază în registrele de stare civilă

desfacerea căsătorie se poate face pe cale judecătorească sau la organele de stare civilă, dacă sînt întrunite anumite condiții[]

În perioada actuală întîlnim în diferite țări legislații unde:

căsătoria are un caracre civil (Republica Moldova, România, Polonia, Olanda, Germania, Federația Rusă)

soții pot opta sau pentru încheierea religioasă a căsătoriei sau pentru căsătoria civilă (Italia, Spania, Brazilia, S.U.A., Canada[)]

căsătoria are un caracter religios (țările musulmane).

Căsătoria are un caracter solemn. Valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată de resectarea unor cerințe de formă, simplul acord de voință nu este de ajuns, ea trebuie să se încheie înt-un loc anume, adică la sediul organului de stare civilă, în fața unei autorități de stat, a delegatului de stare civilă, într-o zi dinainte stabilită și în prezența concomitentă a viitorilor soți, este imposibilă încheierea căsătoriei prin reprezentare.[] Dar în unele state se permite încheierea căsătoriei și prin reprezentare și anume de exemplu în Peru, Spania.

Caracterul bilateral. Căsătoria ia naștere prin concursul a două voințe concordante. Consemțămîntul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei. Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelir juridice condiție, întrucît manifestarea de voință a părților este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.[]

Cauza actului juridic al căsătoriei. Adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii. Căsătoria încheiată de unul sau amîndoi soți din alte considerente decît acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii ce decurg din statutul de persoană căsătorită, poate fi desființată (art. 14 alin. 1 lit. B Cod Familie al RM). Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, ea fiind ocrotită de lege tocmai pentru că alcătuiește baza familiei; întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.[]

Caracterul monogamiei. Legislația familiei nu permite căsătoria decît între persoane care, la momentul încheierii csătoriei, nu au statut de persoană căsătorită. Caracterul monogam este consacrat în mod expres, de exemplu în art. 15 alin. 1 lit. A C. Fam. al RM .

Monogamia reprezintă fotma de căsătorie între un singur bărbat și o singură femeie. Familiile monogame cele mai cunoscute și care au avut ponderea cea mai importantă de-a lungul timpului sunt familia extinsă – care include relații relative și nonrelative între membrii care locuiesc în acelaș spațiu și care reprezintă două – trei geberații, reunite și uneori și colaterale (frați) și familia nucleară redusă numeric la soți și copii lor necăsătoriți este o varietate a familiei sănătoase, o structură democratică, bazată pe consens, egalitate.[]

Căsătoria se încheie pe viață. Desigur aceasta este o regulă generală, deoarece cei ce să căsătoresc au intenția de a trăi împreună tot timpul vieții lor, dar dacă aceasta devine imposibil macar pentru unul dintre ei legislația permite desfacerea căsătoriei.

Cum am văzut, căsătoria este, ca act juridic și ca statut juridic, depozitarea cîtorva caracteristici. Sursa căsătoriei este consemnțămîntul, iar nu convențuirea părților. De aceea, conviețuirea faptică (sau concubinajul uniunea liberă, coabitarea faptică, cum mai este numită) cu caracter de relativă stabilitate, sfidînd cerințe esențiale ale căsătoriei – avem în vedere în primul rînd cele referitoare la exprimarea și constatarea consimțămîntului părților – și fiind lipsită de cauză, sau, oricum, de o cauză explicit asumată – adică întemeierea unei familii -, este ignorata de legiuitor, prin aceea că nu îi conferă protecție juridică.

Ca realitate socială, concubinajul, luat în sine, nu are nimic ilicit. Și atunci, care sunt regulile aplicabile în relațiile dintre concubini?

1. Înainte de toate, să reiterăm precizarea făcuta în literatura de specialitate romînă, receptată de jurisprudentă, conform căreia este exclusă aplicarea prin analogie a dispozițiilor legislației familiei privitoare la relațiile dintre soți. Enunțul axiomatic antrenează consecințe practice dintre cele mai importante în privința concubinilor. Astfel, beneficiul prezumției de comunitate a bunurilor sotilor (art. .fam. al Republicii Moldova, precum și acela al prezumției mandatului tacit reciproc de reprezentare între soți (art. .fam. al Republicii Moldova )fiindu-le refuzat, regimul bunurilor dobîndite în timpul concubinajului este guvernat de regulile dreptului comun, ca de altfel și raporturile patrimoniale dintre concubini, precum și dintre aceștia (sau unul dintre ei), pe de o parte, și terțe persoane, pe de altă parte. Oricît de durabilă ar fi fost conviețuirea faptică, ea nu conferă vocație succesorală legală concubinului supraviețuitor".

În Republica Moldova însă, în conformitate cu dispozițiile art. 1502 din Codul civil, intitulat „Privarea de dreptul la succesiune în cazul desfacerii căsătoriei” soțul supraviețuitor este lipsit de dreptul la succesiune în cazul despărțirii în fapt a acestora.[]

Dispoziția legală susmenționată prevede că: „Prin hotărîre judecătoreasca, un soț pote fi privat de dreptul la succesiune legală dacă se confinnă că de facto căsătoria cu cel ce a lăsat moștenirea a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii și soții au locuit separat”. Intuim care a fost intenția legiuitorului moldovean prin instituirea acestei dispoziții legale, dar modul în care a făcut-o lasă de dorit și ridică multe semne de întrebare, or Codul civil al unei țări adoptat în secolul XXI nu este un rebus pe care trebuie să-1 rezolvăm, pentru a afla ce a vrut să spună legiuitorul într-una sau alta din prevederile legale. Supunem criticii reglementarea prevăzută în art. . civ. din următoarele considerente:

– în primul rînd, potrivit dispozițiilor Codului familiei al Republicii Moldova, o persoană se consideră căsătoria din „ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă" (art. 9 alin. . fam.) și pînă „în ziua cînd hotărîrea instanței judecătorești privind desfacerea căsătoriei a rămas definitivă" (art. 39 alin. l C. fam.). Astfel, în cazul despărțirii numai în fapt a soților și lipsei unei hotărîri definitive de divorț, aceste persoane au calitatea de soți, deci, au vocație succesorală;

– în al doilea rînd, legislația familială nu prevede nicăieri obligativitatea conviețuirii sau coabitării soților, astfel, ei pot locui împreună, sau pot locui separat, după cum și prevede art. 16 alin. . fam., locuirea separată nefiind un motiv de lipsire de dreptul la succesiune, fiind, eventual, un motiv de divorț;

– în al treilea rînd, căsătoria încetează în urma decesului sau declarării decesului unuia dintre soți (art. 33 alin. . fam.), astfel că aceasta nicidecum nu putea înceta cu trei ani înainte de a se deschide succesiunea;

– în rîndul al patrulea, de ce soțul supraviețuitor va fi lipsit numai de dreptul la succesiunea legală, nu și de dreptul la succesiunea testamentară? Schimbă ceva testamentul în relațiile dintre soții care s-au despărțit în fapt?

– în rîndul al cincilea suntem categoric împotriva folosirii în Codul civil, sau alte acte normative a expresiilor ambigue de genul „poate fi lipsit" prevăzută în cuprinsul articolului . civ., și considerăm că nu trebuie să se lase la latitudinea judecătorului de a permite soțului supraviețuitor să moștenească sau nu, or legiuitorul ar trebui să indice clar în această situație, fie permite soțului supraviețuitor să vină la moștenire, fie îl lipsește de acest drept, în concluzie, considerăm că articolul 1502 fie trebuie exclus în general din Codul civil, sau, dacă se menține, trebuie revăzut și rectificat, ca să fie în concordanță cu legislația familială, sau invers, Codul familiei trebuie rectificat ca să fie în concordanță ci legislația familială.

2. Apoi, copiii concepuți sau născuți în timpul conviețuirii faptice nu se bucură de vreuna din prezumțiile legale de paternitate și sunt considerați din afara căsătoriei. Este foarte important de reținut, că odată stabilită filiația paternă a copilului din afara căsătoriei, din punct de vedere juridic el este pe deplin asimilat copilului din căsătorie. Și totuși, în anumite situații, în anumite limite, dispozițiile Codului familiei al Republicii Moldova, profită concubinilor. Astfel: la stabilirea cotelor cuvenite fiecăruia dintre aceștia din masa indiviză a bunurilor comune se va avea în vedere, îa fel ca și în cazul determinării cotelor de contribuție la dobîndirea comunității devălmașe a soților, contribuția efectivă la constituirea masei partajabile; ca și în cazul bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei, bunurile expres și limitativ calificate de legiuitor ca fiind proprii unuia dintre soți (art. . fam. al RM), nu vor intra sub regimul coproprietarii, chiar dacă amîndoi concubinii au contribuit la achiziționarea acestora

Fără îndoială, viața privată, intimă a fiecărei persoane trebuie așezată sub aceeași umbrelă protectoare a angajamentului constituțional, din acest punct de vedere nu are nici o relevanță dacă este vorba de viața personală instituționalizată prin căsătorie sau de cea nelegitimizată, faptică. Credem că este cu totul altceva și de aceea de neacceptat ca în „competiția" dintre căsătorie și concubinaj argumentele juridice să încline balanța în favoarea acestuia din urmă. Altminteri, am ajunge în situația paradoxală, ca în numele dreptului la protecția vieții intime, familiale și private a unui terț în raport cu familia, suntem dispuși a sacrifica dreptul la protecția vieții intime, familiale și private a familiei și a membrilor săi.

Recent, s-a pledat deschis pentru asimilarea relațiilor din căsătorie cu cele rezultate din concubinaj. []

1.3Evoluția formelor de căsătorie

Originea căsătoriei este legată indisolubil de începuturile familiei, iar sub raport juridic de începuturile Dreptului, probleme controversate în literatura de specialitate. Cum însă o societate umană nu poate exista fără reguli de comportare cât de cât elementare, intr-o opinie nu lipsita de temei nomogeneza corespundea in linii mari cu anteropogeneza, deoarece ființa inzestrata cu rațiune (homo sapiens) a devenit conștientă de antonimia dintre Bine si Rău și a căutat în mod susținut să promoveze pe primul și să combată pe cel de-al doilea. (L.P. Marcu)

După promiscuitatea primitivă din perioada paleoliticului, în neolitic apar îngrădiri între raporturile dintre genetații, semnalate la polinezieni sub denumirea de "punalua" și permițând o grupare a rudelor în jurul mamei, cu reguli de inviolabilitate reciprocă, de apărare naturală și de întreținere reciprocă (G.Richard) în cadrul unei rudenii nu numai naturale, ci și totemice (P.Ninogradoff). se pun astfel bazele organizării matriarhale, cu pronunțat ascendent feminin , iar trecerea la "căsătoria pereche", bazată pe conviețuirea temporară a unui cuplu cu posibilități și de alte relații a promovat sistemul matrilocal și matrilineal de rudenie.[]

Odată cu vârsta metalelor, cu importanța pe care o capătă creșterea animalelor , cu sporirea avuției și a nevoilor de apărare inerente societăților barbare se ajunge la o sporire a rolului bărbatului și la instaurarea patriarhatului ca formă de organizare. Odată cu patriarhatul se poate vorbi de o familie în adevăratul sens al cuvântului, cu un cap care să dețină o autoritate absolută asupra membrilor ei.[]

FAMILIA PATRIARHALĂ

Familia patriarhală este nucleul din care, prin agregare sub formă de ginți, fratrei și triburi se va ajunge prin recunoașterea nu numai a unei ierarhii politico-juridice, ci și mistico-religioase(M. Mauss) la forma superioară de organizare politico statală. Opinia aceasta, considerată tredițională (A. Comte, Le Play, R.H. Lowie), promovată de adepții teoriei patriarhale a apariției statului și combătută de alții care consideră că este imposibil ca familia monogamă să preceadă clanul, a fost explicată de L.P.Marcu prin aceea că ceea ce a precedat familia patriarhală au fost structurile gentilico-tribale matriarhale, concentrate în final într-un nucleu domestic monogamic ce va sta la baza structurilor patriarhale în evoluția lor firească și în cadrul cărora, după impresia lui Aristotel, "femeile și sclavii au aceeași poziție"[].

Familia monogamă prezintă, după F.W. Roman, următoarele avantaje:

– numărul persoanelor de același sex este aproximativ egal

– asigură copilului cea mai bună protecție asupra vieții și educației

– produce afecțiuni și emoții superioare

– relațiile dintre membrii ei și dintre aceștia și societate sunt bine definite

– permite o comunitate religioasă și transmiterea tradițiilor

– asigură sprijinirea părinților în ultima perioadă a vieții lor

În această perioadă, după părerea lui P.J.Proudhon, căsătoria a căpătat caracteristici care se vor menține multă vreme:

– nu se ma reduce la simple stări afective

– consimțământul părinților se adaugă la cel al viitorilor soți

– societatea intervine la nivel de promisiune, logodnă, act juridic

– ceremonia solemnă, religioasă consacră căsătoria și face din ea o taină

– prin actul sacramental, incompatibil prin natura sa cu orice idee de poligamie și divorț, soții își jură reciproc o iubire inviolabilă și veșnică

– soțul promite protecție și devotament, soția – ascultare

Evoluția formelor de căsătorie 9

Astfel uniți sub auspiciile familiei și ale Statului, soții formează între ei și împreună cu copiii, un tot juridic și solidar.[]

Familia de tip patriarhal, caracterizată în principal prin monogamie sistem patrilocal și patrilinear, a îmbrăcat diferite forme în antichitate:

DREPTUL EGIPTEAN

La vechii egipteni, în cadrul familiei monogame, soția avea o poziție avantajoasă, vestigiu al matriarhatului. Căsătoria se înnheia fără forme, fiind practicate și căsătoriile de probă, vestigii ale familiei pereche, iar căsătoria dintre frate și soră germani (din același tată, dar din mame diferite) practicată în familiile dominatoare, amintesc de căsătoria pe grupe; desfacerea căsătoriei se putea cere de fiecare dintre părți, dar cu o compensație. (A. Moret)

DREPTUL ASIRO-BABILONIAN

La asiro-babiloniei, familia era, de asemenea, monogamă, iar căsătoria consemnată într-un înscris întocmit în prezența martorilor și precedată de o logodnă, prilej cu care viitorul soț dădea tatălui fetei o sumă de bani (terbatum), iar acesta constituia o dată (seriqtum) ce întrecea darul primit, într-un sistem ce amintește de epoca primitivă. Poziția femeii era bună, ea putând dispune de bunurile proprii. Impedimentele la căsătorie vizau pe fetele consacrate templelor, pe bărbații cu reputație rea, iar văduvele cu copii minori nu se puteau căsători doar după inventarierea averii acestora. Soțul putea să vândă pe soția infidelă, iar în cazul în care cădea prizonier, soția rămasă fără mijloace era în măsură "să nu-și păstreze trupul" , fără e fi considerată adulteră. Bărbatul putea divorța oricând, femeia numai din motive justificate; în caz de sterilitate a femeii, soțul o putea repudia cu formule sacramentale sau lua o altă femeie ca soție inferioară.[] (L. Delaporte)

DREPTUL INDIAN

La vechii inzi, familia era de tip patriarhal și monogamă, ca unitate economică de sine stătătoare în cadrul vechilor ginte (gote) pe cale de disoluție. Căsătoria avea loc prin cumpărare sau răpire într-o primă perioadă, pentru ca după aceea să implice o serie de formalități si ceremonii religioase. De aici și poziția inferioară a soției, care nu avea drept de moștenire și trebuia să urmeze pe soț la moartea acestuia pe rug. După căsătorie, patrimoniul soției trecea în proprietatea soțului, ea având numai dreptul la bunurile mobile proprii, provenite din prețul de cumpărare și cele destinate uzului propriu[].

DREPTUL CHINEZ

La vechii chinezi, familia era de tip patriarhal și poligamă, dar numai una dintre soții era considerată ca adevărată. Femeia avea o condiție inferioară, denumirea ei de "Ți" desemnând și pe sclavă și pe concubină. Căsătoria era precedată de logodnă, hotărâtă de părinți și care nu putea fi desfăcută decât din motive temeinice. După căsătorie, soția locuia într-o parte separată a casei și nu era consultată cu privire la problemele familiei.

DREPTUL EBRAIC

La vechii evrei, familia era monogamă, poligamia constituind o excepție la păturile superioare, îndeosebi regii putând avea mai multe soții pentru a asigura continuitatea dinastiei. Prin măsurile luate prin reforma lui Simeon Ben Setach, în contractul de căsătorie (ketuva) se preciza suma ce trebuia să o dea soțul soției în caz de despărțire. Legislația israelită pedepsea și atingerile aduse onoarei mamei ( Exod, XXI, 17) și nu numai cele ale tatălui.

DREPTUL GRECESC

La vechi elini, în epoca homerică familia era monogamă, de tip patriarhal, patrilocală și patrilineală, cu posibilitatea pentru bărbați de a avea și alte relații, însă copiii intrând în puterea părintească. În perioada ulterioară, ,familia continua sa prezinte și rămășițe de matriarhat sub forma sororatului, ca atare, poziția femeii era bună în raport cu alte sisteme juridice. în legislația lui Lycurg apar și urme de poliandrie în scopul obținerii de urmași cât mai înzestrați.

, căsătoria se contracta printr-o înțelegere verbală între părinți (engyesis) sau în fața autorităților (epidikasia), îndeosebi atunci când era vorba de o fată înfiată sau rămasă moștenitoare. Situația femeii era mai bună decât în Orient, deși era considerată doar ca o îngrijitoare a casei și locuind într-un apartament separat.

DREPTUL ROMAN

Familia romană era monogamă, patrilocală și patrilineală, în cadrul unei rudenii care putea fi civilă (agnateo), de sânge (cognatio) sau de neam (gentilicia). La baza ei stătea puterea capului de familie (pater familias), cu o înpătrită sferă de aplicare: putere părintească, asupra copiilor (patria potestas), putere maritală – asupra soției, asupra sclavilor (dominica potestas) și asupra persoanelor cumpărate, putere considerată ca o proprietate. (V.Hanga)[]

FAMILIA MEDIEVALĂ Șl MODERNĂ

Aspectul căsătoriei, în virtutea căruia "bărbatul și femeia sunt intim uniți" s-a perpetuat și în Evul Mediu, îndeosebi sub impulsul creștinismului și islamismului, deși-așa cum a demonstrat J. Goody – în Occident Biserica a intervenit destul de târziu în actul căsătoriei.

Sub raport demografic, familia, în concepția creștină, avea ca finalitate procrearea, urmându-se în acest sens perceptul biblic "creșteței, înmulțiți-vă, umpleți pământul și îl stăpâniți (Geneza, 9,1). Pe de altă parte, era și credința că femeia se poate mântui de păcatul originar prin procreare.[]

Familia patriarhală musulmană avea și ea un rol demografic bine conturat, procrearea fiind – ca și în familia romană – principala ei finalitate. Ca atare, lipsa de copii era considerată ca o pedeapsă divină și unul din motivele poligamiei era tocmai acesta. Sub raport etic, concepția Bisericii creștine asupra familiei a însemnat un pas înainte în relațiile dintre membrii ei, dezvoltând sentimentul iubirii dintre soți și înlăturând, în parte, puterea absolută a părinților asupra copiilor. Inegalitatea dintre sexe continuă să existe, căpătând de data asta o consfințire divină.

DREPTUL BIZANTIN

În Bizanț, familia era reglementată de aceleași percepte laice și religioase, având la bază căsătoria, așa cum era definită de Evanghelie ca taină bisericească. Ea se încheia prin consimțământul părinților, limita de vârstă fiind de 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți și precedată de logodnă, cu efecte juridice reduse în Dreptul scris, dar importante în cel cutumiar. Bărbatul era considerat cap al familiei, așa cum Hristos este cap al Bisericii, soții datorându-și ajutor reciproc și grija față de copii. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soți sau despărțire, bărbatul putând repudia pe soție cu destulă ușurință, ceea ce dovedește poziția înferioară a acesteia. (Ch. Diehl)[]

DREPTUL MEDIEVAL OCCIDENTAL

Sistemul era asemănător și în Dreptul medieval din Occident, unde apar însă diferențieri impuse de Biserica romano-catolică, apoi de cea reformată, în Franța, de pildă, familia era supusă acelorași reglementări având la bază căsătoria considerată ca "taină bisericească" (sacramentum) și, ca atare, nu se putea desface la credincioșii catolici, ci doar la cei reformați. Vârsta era de 12 ani pentru fete și de 14 ani pentru băieți, iar neîndeplinirea condițiilor de fond și de formă, puteau duce la nulitatea actului sau chiar pedepsirea celor vinovați, Conciliul de prevăzând obligativitatea cununiei religioase. Inegalitatea femeii era justificată, de altfel, și de juriștii laici, J. Bodin, de pildă explicând-o prin aceea că: „genecocrația este împotriva legilor naturii, care a dat bărbatului forța, prudența, îndeletnicirea armelor, priceperea de a cârmui și Ie-a interzis femeii” și ca atare nu exisă lege, nici cutumă care s-o scutească pe femeie de supunere și nu doar supunere, ci chiar de considerația dată soțului ei".

DREPTUL POPOARELOR MIGRATOARE

La populațiile germanice, aflate pe ultima treaptă a organizării străvechi și care au pătruns în provinciile apusene ale Imperiului Roman, rudenia pe linie maternă era încă puternică. Căsătoria era hotărâtă de părinți, urmărind, în cazul căpeteniilor, legături de rudenie . Filiația stabilită inițial pe linie maternă, începe la unele populații germanice să fie admisă pe ambele linii.

La huni, care au pătruns în răsăritul Europei, familia era poligamă, hunul putând avea atâtea soții câte putea întreține. Căsătoria preferențială era practicată, fiul putând lua în căsătorie pe văduvele tatălui, femeia fiind cumpărată și considerată ca un bun ce se moștenea. Se obișnuiau și căsătoriile mixte.

Forma dominantă la vechii slavi era familia mare, de tipul comunității casnice patriarhale (zadruga). Ea cuprindea mai multe generații de urmași ai aceluiaș strămoș, împreună cu soțiile lor care trăiau laolaltă într-o singură gospodărie, își cultivau laolaltă ogoarele, se hrăneau și se îmbrăcau din proviziile comune și stăpâneau în comun prisosul de produse. Rudenia se stabilea pe linie paternă, ca în orice sistem patriarhal, deși rămășițele matriarhatului se mențineau încă. Căsătoria era precedată de logodnă și mirele plătea o sumă (veno) pentru mireasă. Cinstea femeii era mult prețuită, iar văduvele nu se mai căsătoreau.

Familia era poligamă la vechii bulgari, ca și la celelalte populații asiatice, cum au fost și ungurii. La aceștia din urmă se cunosc și căsătorii mixte încheiate probabil în scop de alianță. La pecenegi și cumani, legăturile de rudenie erau, de asemenea, puternice, dominând cea pe linie paternă, unchiul patern și urmașii acestuia bucurându-se de întâietate și având un drept de preferință la căsătorie. Căsătoriile mixte erau practicate îndeosebi de căpetenii pentru a obține anumite avantaje: fiice ale conducătorilor se căsătoresc cu nobili franci, principi bizantini sau unguri.

La tătari , căsătoria se făcea prin cumpărare, iar familia era poligamă. Tătarii au cunoscut forma de familie mare în cadrul căreia trăiau la un loc mai multe generații. Căsătoria era hotărâtă de părinți încă de timpuriu și urmărea consolidarea relațiilor de prietenie între clanuri.

Prevederile sistemelor de Drept ale popoarelor migratoare în materie de familie și căsătorie au suferit schimbări profunde odată cu construirea statelor proprii și a adoptării unor religii cu precepte diferite, însă urmele lor se vor face simțite la popoarele moderne (germanice, slave, turce)[]

DREPTUL ARAB

Familia arabilor care a ocupat Orientul apropiat, Nordul Africii și pătrunzând și în vestul Europei în Evul Mediu, urma regulile Coranului, având la bază căsătoria care era de două feluri: căsătoria legitimă avea loc în fața uni oficiant religios, în prezența a doi martori și se putea contracta cu patru femei. Căsătoria simplă se făcea doar cu o singură femeie, care trebuia să fie de condiție inferioară și producea aceleași efecte ca și cea legitimă. La arabii șiiți se putea contracta și o căsătorie pe timp limitat, un an sau mai mulți, rămășiță a familiei pereche, dar producând efecte juridice.

DREPTUL MEDIEVAL ROMÂNESC

Cu privire la căsătorile în legiuirile medievale romanești și Ținuturile Moldovei, îndreptarea Legii din Țara Românească din 1652 preciza în privința logodnei că prin” această tocmeală doi oameni se tocmesc să se căsătorească și dau arvună ; iară carele dintr-amândoi se va lepăda, adică îi va părea rău, acela să dea îndoită arvuna ce au luat”.

În concepția populară căsătoria constituia un element obligatoriu în ciclul vieții, celor necăsătoriți făcânduli-se o nuntă simbolică (“nunta mortului”), cu veștminte de rigoare, brad și uneori chiar muzică.[]

Interdicțiile la căsătorie erau cele stabilite de canoanele bisericești, soții își datorau ajutor unul altuia, iar într-o situație mai dificilă a bărbatului" muiere iaste datoare să meargă după dânsul, oriunde va merge" – prevede legiuirea munteană (gl. 188, zac. 1) obligație prevăzută și în Cartea Românească de învățătură din 1948[].

DREPTUL MODERN

În perioada de trecere la structurile juridice moderne, legiurile fanariote încearcă o reluare a principiilor Dreptului roman, Codul Calimach din 1817 definind căsătoria prin aceea că " două persoane arată cu chip legiuit a lor voință și hotărâre de a viețui într-o legătură și de a naște prunci, a se aguita între ei după putință în toate întâmplările, iar Legiuirea Caragea din 1818 precizând că „nunta iaste tocmeala unirii bărbatului cu femeia de a face copii”.

Economia de schimb și urbanizarea din epoca modernă au dus la un proces de „contracție” a familiei după expresia lui Durkheim, proces legat de individualismul preconizat de reforma religioasă (J.Goody) și ducând la familia conjugală modernă, consacrată juridicește îndeosebi prin Codul Napoleonian (1804) și dezvoltată apoi în condițiile societății industriale. „Cu familia conjugală -afirmă Durkheim – legăturile de paternitate au devenit indiscutabile. Statul luându-le sub ocrotirea sa, a răpit particular dreptul de a le distruge".

2CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ȘI IMPEDIMENTELE

2.1Condițiile de fond la încheierea căsătoriei

Condițiile de valabilitate ale căsătoriei sunt reglementate de dreptul familiei și sunt completate de unele dispoziții din dreptul civil.

Aceste dispoziții din Codul Familiei se completează cu dispozițiile referitoare la statutul juridic al persoanei fizice, cu dispozițiile generale referitoare la actele juridice bilaterale prevăzute de Codul Civil și cu dispozițiile referitoare la actele de stare civilă prevăzute de Legea privind actele de stare civilă, nr.100-XV din 26 aprilie 2001.

De aceea, între dispozițiile dreptului familiei privitoare la condițiile de valabiliate ale actului căsătoriei, pe de o parte, și dispozițiile generale ale dreptului civil referitoare la actele juridice bilaterale pe de alta parte, există relația de la legea specială la legea generală, de la dreptul special la dreptul comun[].

În alte cuvinte, dispozițiile referitoare la actul juridic al căsătoriei fac parte din categoria reglementărilor dreptului familiei care nu au o existență de sine stătătoare, ci necesită compliniri cu reglementări din dreptul comun.

Scopul condițiilor de valabilitate ale încheierii căsătoriei

Condițiile de valabiliatate sunt menite să contribuie la realizarea scopului căsătoriei; ele privesc atât actul juridic al căsătoriei, adică valabilitatea în sine a acestuia, cât și starea juridică de căsătorie. Aceste condiții sunt bine precizate și supuse totodată unor verificări prealabile, de natură să preîntâmpine încheierea căsătoriei nevalabile ori nesănătoase.

Importanța deosebită a căsătoriei și familiei, pentru soți și descendenții lor, ca și pentru societate, a determinat reglementarea precisă a condițiilor legale la căsătorie, verificarea îndeplinirii acestora și o procedură solemnă si publică de încheiere a căsătoriei, pentru ca astfel să se evite, cât mai mult posibil, cazurile de ineficacitate juridică a căsătoriei, deoarece în caz de desființare sau de desfacere a acesteia, foștii soți nu mai pot fi puși în aceeași situație ca și înaintea încheierii căsătoriei, așa cum de regulă pot fi repuse părțile la alte acte juridice lovite de ineficacitate; și pentru a se evita, de asemenea, pe cât posibil, întemeierea unor familii șubrede, nesănătoase, inapte de a realiza funcțiile familiei.

Această exigență a legiuitorului la reglementarea condițiilor de valabilitate ale căsătoriei își are rațiunea în necesitatea ocrotirii sociale a căsătoriei și a familieiă[] .

Condițiile de fond, în literatura de specialitate, au fost clasificate în funcție de mai multe criterii. Astfel:

A.În funcție de consacrarea legislativă a lor distingem:

1. Condiții de fond exprese, prevăzute expres în Codul familiei sau în alte acte normative ca, spre exemplu, vîrsta matrimonială (art. 14 al. l C. fam.), consimțămîntul viitorilor soti (art. 48 al. 2 din Constituția Republicii Moldova sau art. 11 al. l C. fam.), comunicarea reciprocă a viitorilor soți asupra stării sănătății lor (art. 11 al. . fam.) etc.

2. Condiții de fond virtuale sau cele care nu sunt prevăzute expres de lege, dar rezultă nemijlocit din scopul urmărit prin dispozițiile legale referitoare la căsătorie, de exemplu, lipsa diferențierii sexuale.

B. In funcție de intensitatea cu care se impun a fi respectate șl de sancțiunea care intervine în caz de neîndeplinire, acestea se clasifică în:

1. Condiții de fond dirimante, neîndeplinirea cărora atrage nulitatea căsătoriei, ca, de exemplu, diferența de sex, vîrsta matrimonială și consimțămîntul Ia căsătorie;

2. Condiții de fond prohibitive, neîndeplinirea lor nu atrage nevalabilitatea căsătoriei, ca, de exemplu, comunicarea reciprocă a stării sănătății între viitorii soți.[]

C. În funcție de împrejurări există:

1. Condiții de fond în sens restrîns

2. Condiții de fond în sens larg

Prin condiții de fond, adică de conținut, la încheierea căsătoriei, în sens restrîns, înțelegem împrejurările pozitive, ce trebuie să existe pentru a fi posibilă încheierea unei căsătorii, lipsa lor determinînd imposibilitatea încheierii acesteia.

Într-un sens restrâns sunt denumite condiții de fond acele cerințe legale care, pentru a se putea încheia căsătoria trebuie să existe: diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, consimțământul la căsătorie, în sens larg sunt împrejurările de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Impedimentele la căsătorie pot fi considerate condiții de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Acestea sunt: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soți, rudenia, adopția, tutele, alienația și debilitatea mintală. La rândul lor, impedimentele se subclasifică în: impedimente absolute (care opresc căsătoria unei persoane cu oricare altă persoană, si anume: starea de persoană căsătorită și starea de alienație sau debilitate mintală), impedimente relative, care opresc o persoană să se căsătorească numai cu o anumită altă persoană, și numai rudenia firească, rudenia rezultată din înfiere și starea de tutelă.

Această clasificare[] prezintă interes practic, și anume îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de către viitorii soți, iar impedimentele se invocă de către cel de-al treilea, împotriva celor care vor să se căsătorească, pe calea оpoziției la căsătorie sau de către delegatul de stare civilă prin întocmirea unui proces-verbal în care să se arate cauzele constatate de le personal care se opun la încheierea căsătoriei.

În sens larg, condițiile de fond se opun celor de formă și cuprind atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative, adică impedimentele la căsătorie în sens restrâns.

D. După caracterul lor, condițiile de fond, în acest sens, se clasifică în următoarele categorii []:

1. condiții privitoare la aptitudinea fizică de încheiere a căsătoriei;

2. condiții menite să asigure o căsătorie liber consimțită;

3. condiții privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria.

Din prima categorie fac parte următoarele condiții de fond: diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, sănătatea fizică a viiorilor soți, care sunt obligați să-și comunice reciproc starea sănătății lor, iar cei bolnavi de anumite boli nu se pot căsătоri.

Din cea de-a doua categorie fac parte următoarele condiții de fond: existența consimțământului, caracterele consimțământului,(lipsa de vicii ale consimțământului, actualitatea acestuia etc).

Din cea de-a treia categorie fac parte condițiile de fond : care opresc bigamia, care opresc căsătoria între rude, care opresc căsătoria pentru motive deadopție , care opresc căsătoria pentru motive de tutelă.

S -a arătat că acesta clasificare are un caracter relativ, deoarece unele condiții de fond ale căsătoriei pot fi încadrate în același timp, în mai multe categorii. Astfel, vârsta legală pentru căsătorie este prevăzută de lege nu numai în cоnsiderarea aptitudinii fizice a viitorilor soți, ci și în considerarea unor rațiuni privind dezvoltarea intelectuală și morală a viitorilor soți, condițiile privind bigamia și oprirea căsătoriei sunt prevăzute de lege nu numai din considerații de ordin moral, ci și prin rațiuni eugenice; condiția privitoare la sănătatea mintală a viitorilor soți are ca scop nu numai să asigure consimțământul conștient al viitorilor soți, ci și o comuniune intelectuală și morală între soți, precum și descendenți sănătoși[].

Tot în sens larg, neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile de fond și impedimentele la căsătorie, ambele în sens restrâns, și condițiile de formă, este un impediment la căsătorie, în sens larg, adică o împrejurare care se opune încheierii căsătoriei.

În acest sens, toate impedimentele sunt potrivite. Astfel, lipsa vârstei legale pentru căsătorie, lipsa consimțământului viitorilor soți, existența rudeniei în gradul prevăzut de lege între viitorii soți sau bigamia sunt impedimente la căsătorie, în sens larg, deoarece se opun căsătoriei.

Deci în concluzie, condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sînt acele circumstanțe care trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei la оrganele de înregistrare a actelor de stare civilă pentru ca aceasta să fie valabilă, adică să producă efecte juridice.[]

Codul familiei al Republicii Moldova, reglementează următoarele condiții de fond la căsătorie:

1.1. Diferența de sex

1.2. Vîrsta matrimonială

1.3. Consimțămîntul la căsătorie

1.4.Comunicarea reciprocă a stării sănătății de către viitorii soți.

2.1.1Diferența de sex

Această condiție este menționată expres în art. 48 al. 2 din Constituție și art. 2 al. 3, art. 11 al. l, art. 15 al. l lit, h) C. fam. În vechiul Cod al căsătoriei și familiei legiuitorul considera această condiție atît de evidentă, încît nu o menționa expres, dar, din dispozițiile legale rezulta că se poate încheia căsătoria numai între persoanele de sex diferit. Actualul Cod al familiei în art. 15 al. l lit. h) prevede expres că „se interzice încheierea căsătoriei între persoanele de același sex”.

Exista legislații, cum ar fi, de exemplu, cea a Danemarcei, unde din anul 1989 se permite înregistrarea căsătoriilor între persoanele de același sex. La fel și în Olanda, din 1991, în unele regiuni se permite homosexualilor să-și înregistreze căsătoriile”,[] cu condiția ca aceste persoane să fie cetățeni ai acestei țări și să locuiască în ea. O astfel de căsătorie nu este recunoscută peste hotarele acestui stat, iar persoanele aflate într-o asemenea căsătorie nu au dreptul să înfieze copii și nici să fie tutori sau curatori.

Comunitățile si “mariajele” de homosexuali. Notiunea homosexual desemnează preferință pentru persoane de același sex. În contextul prefacerilor sociale mai largi din ultimele decenii, doua schimburi de atitudine și comportament care au generat doua “mișcări” cu implicații socio-politice, sunt: “mișcarea feminists” și “mișcarea pentru aprobarea și recunoașterea drepturilor populației minoritare homosexuale”.

Grupul minoritar al homosexualilor, în special bărbați, tinde să-și circumscrie în prezent o nouă subcultură comunitară. Multe orașe mari ale lumii oferă о serie de facilități homosexualilor în a se întalni și trăi împreună.[]

Diferența de sex, în practică, poate interesa în cazul persoanelor al căror sex nu este suficient diferențiat. Dacă se stabilește că nu există deosebire de sex, căsătoria nu se poate încheia. Sexul fiecăruia dintre viitorii soți se stabilește cu ajutorul certificatului de naștere sau a buletinului de identitate, care au rubrici speciale în acest sens. []

În cazul persoanelor cu anumite tulburări, care au sexul incert sau ulterior înregistrării sexului au loc modificări importante în planul sexualizării, adică în situația intersexualăzării și a transsexualismului, este admisibilă acțiunea în stabilirea exactă a sexului ori acțiunea în schimbarea sexului, care sunt acțiuni de stat, nu de rectificare a înregistrării în actele de stare civilă, deoarece nu este vorba de о eroare cu privire la sexul înregistrat, modificarea sexului intervenind ulterior înregistrării []. Putem spune că o asemenea problemă este de ordin medical. Dacă se stabilește că deosebirea de sex nu există, căsătoria nu se poate încheia.

Încheierea căsătoriei cu nerespectarea acestei condiții esențiale duce la nulitea absolută a ei.[]

2.1.2Vîrsta matrimonială

Vîrsta la care bărbatul și femeia se pоt căsători constituie o condiție pe care legea o stabilește în funcție de obiceiuri, de finalități demografice și ținînd seama de maturitatea biologică și spirituală pe care o reclamă întemeierea unei familii, sînt coordonate variabile de la un popor la altul și este ceea ce explică diferența de reglementare în cadrul diferitelor legiuri. []

Potrivit art. 14 al. Codul familiei, vîrsta matrimonială sau minimă la căsătorie este de 18 ani. Pînă în mai 2008 legislația Republicii Moldova prevedea vîrsta minimă la căsătorie pentru bărbați 18 ani și de 16 ani pentru femei.

Vîrsta matrimonială stabilită de legislație pentru încheierea căsătoriei are la bază rațiuni de ordin biologic, psihic, moral și social.

Rațiunea de ordin biologic se lămurește prin faptul că pentru a încheia o căsătorie orice persoană trebuie să ajungă la vîrsta pubertății, să aibă capacitatea de procreare, pentru a naște copii sănătoși și pentru ca nașterea să nu dăuneze sănătatea femeii.

Din punct de vedere psihic și moral, vîrsta minimă de căsătorie este stabilită pentru ca viitorii soți să fie în măsură să înțeleagă ce înseamnă o căsătorie și să-și asume în mod conștient drepturile și obligațiile de soți și să poată crea o relație de familie de la bun început.

Considerentul de ordin social al stabilirii unei vîrste minime de căsătorie are scopul de a asigura un consimțămînt conștient, liber și personal al viitorilor soți.[]

Legea stabilește numai vîrsta minimă înainte de împlinirea căreia este oprită încheierea căsătoriei. De aici se desprind următoarele idei:

este posibilă încheierea unei căsătorii la orice vîrstă, chiar și foarte
înaintată, chiar și în momente extreme (se are în vedere în prgaul morții). Astfel de căsătorii se încheie, de fapt, pentru a legaliza niște relații de familie de mult existente. Spre deosebire de legislația Federației Ruse, în care clar este stipulat că vîrsta înaintată (bătrînețea) prezintă un impediment la căsătorie, legea Rusă menționează această vîrstă și anume se pot încheia căsătoriile pînă la împlinirea vîrstei de 80 de ani.[]

nu are nici o importanță juridică diferența de vîrstă dintre viitorii soți.

Dar, există și o excepție de la regula generală, potrivit căreia vîrsta minimă la căsătorie este de 18 ani, în acest sens art. 14. al. . fam. prevede: „Pentru motive temeinice, se poate încuviința încheierea căsătoriei cu reducerea vîrstei matrimoniale, dar nu mai mult decît cu doi ani. Reducerea vîrstei matrimoniale va fi încuviințată de autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială își au domiciliul persoanele care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora și acordului părinților minorului". Avînd în vedere practica aplicării legislației în domeniul încheierii căsătoriei, printre acestea am putea menționa: graviditatea femeii, nașterea unui copil, boala gravă a unuia dintre soți.

Cererea pentru micșorarea vîrstei de căsătorie o pot depune cei ce vor să se căsătorească cu acordul părinților minorului. La cerere trebuie să fie anexate documente ce confirmă existența unui motiv temeinic.

Autoritatea administrației publice locale, examinînd cererea, poate acorda dispensa de vîrsta pentru încheierea căsătoriei sau, în lipsa motivelor temeinice, poate refuza acordarea acesteia.

Hotărîrea administrației publice locale privind refuzul acordării dispensei de vîstră minorului ce vrea să se căsătorească poate fi atacată în instanța de judecată în ordinea prevăzută de legislația procesual civilă.[]

Dacă este să facem o comparație atunci vedem că legislația Romîniei prevede în art. 4 din Codul familiei: „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vîrsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit șaisprezece ani. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviința căsătoria femeii care, a împlinit cincisprezece ani… și numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial", în literatura de specialitate din Romînia sunt prevăzute ca fiind condiții temeinice boala sau starea de graviditate, pentru ca femeia să poată beneficia de dispensa de vîrstă.

Legislația Federației Ruse, de asemenea, în art. 13 din Codul familiei, prevede că pot încheia căsătoria persoanele care nu au atins vîrsta legală, adică cea de 18 ani, nespecificîndu-se cine poate beneficia de această dispensă, bărbații sau femeile. Astfel, în această țară se poate încheia căsătoria de la împlinirea vîrstei de 16 ani și, din dispozițiile legale deducem că de dispensa de vîrstă se bucură atît bărbații cît și femeile. Mai mult ca atît, partea a doua a aliniatului doi al articolului sus menționat, dă posibilitatea subiectelor Federației Ruse să acorde dispensă de vîrstă, în condiții excepționale și persoanelor care nu au împlinit vîrsta de 16 ani. Această dispensă poate fi acordată femeii însărcinate la vîrsta de 13 ani, pentru a nu prejudicia interesele copilului care abia trebuie să se nască, de a fi crescut și educat în sînul unei familii. Legiuitorul Rus a prevăzut această posibilitate în conformitate cu diferitele obicieiuri existente în subiectele Federației Ruse, unde diferite popoare admit încheierea căsătoriilor la vîrste fragede și, chiar dacă nu s-ar permite juridic acet lucru, căsătorii de acest gen oricum se v-or încheia, însă v-or fi fără protecție juridică adecvată.[]

Conform celor enunțate mai sus, considerăm că s-a reglementat reușit modificările făcute în codul familiei a Republicii Moldova din anul 2008, adică, acordarea dispensei de vîrstă la căsătorie a ambilor soți, realizîndu-se astfel principiul egalității lor în relațiile de familie. Această părere se argumenează prin faptul că, în multe cazuri, tinerele nefiind căsătorite rămîn însărcinate la vîrste fragede, și, ținînd cont de specificul relațiilor și atitudinea pe care o au oamenii față de o adolescentă necăsătorită care așteaptă un copil și, care, de multe ori, este supusă unui tratament ostil din partea celor din jur, în multe cazuri acestea, încercînd să scape de sarcină, își provoacă singure avortul sau sunt predispuse spre a se sinucide. Pentru a nu ajunge la situațiile arătate mai sus, considerăm că dispensa de vîrstă ar trebui să se acorde atît femeilor, cît și bărbaților, după cum o făcea vechea legislație[] și acum modificările recent făcute".

Avînd în vedere faptul că acordarea dispensei de vîrstă se face de către organele administrației publice locale și ținînd cont de schimbările dese survenite în structura administrativ-teritorială a Republicii Moldova, o propunere de lege ferenda ar fi ca dispensa de vîrstă să fie acordată de către instanțele de judecată din raza teritorială unde domiciliază soții sau, respectiv, părinții acestora, considerînd că este o situație prea importantă atît pentru societate, cît și pentru persoanele în cauză ca să fie reglementată de o așa manieră.[]

Mai precizăm că aprecierea temeiniciei motivelor invocate în vederea obținerii dispebsiei de vârstă aparține numai organului competent de a o acorda, și că orice motiv s-ar invoca, fie chiar și starea de graviditate a femeii, nu impune concluzia obligativității emiterii dispensei solicitate[].

2.1.3Comunicarea stării sănătății

Potrivit art. 11 al. 2 Codul Familiei„Persoanele care doresc să se căsătorească sunt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătății lor”. Comunicarea reciprocă a stării sănătății se realizează prin anexarea certificatului medical prenunțial al fiecăruia dintre viitorii soți la declarația de căsătorie (art. 34. Legea privind actele de stare civilă). În același context, art. . fam, prevede: “Persoanele care doresc să se căsătorească sunt supuse unui examen medical gratuit obligatoriu. Scopul acestui examen este determinat de art. 15 al Legii privind drepturile copilului și art. 46 al Legii ocrotirii sănătății și constă în ocrotirea sănătății viitorilor soți și a urmașilor lor.

Rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate, eliberîndu-i-se un certificat care atestă trecerea controlului respectiv, care se prezintă organului de stare civilă. Modul, termenul și limitele examenului medical sunt stabilite de Guvern. Adică examinarea medicală se petrece în conformitate cu Regulamentul privind examinarea medicală a tinerilor înainte de căsătorie nr. 59 din 6 septembrie 1995[]

Conform acestui Regulament, organele de stare civilă, la depunerea declarației de căsătorie, eliberează îndreptare către instituțiile medicale teritoriale pentru examenul medical care include:

un examen obligatoriu la medicul de sector și medicul ginecolog;

investigații paraclinice;

analiza sîngelui la reacția Vasserman, SIDA, glucoza;

Roentgenografia;

și un examen care se recomandă la alți medici.

În caz de strictă necesitate, pot fi implicați și alți specialiști de Dacă sînt depistate dereglări genetice care pot conconduce la boli ereditare garve, atunci nașterea copilului este contraindicată.

Referitor la prevederile acestui din urmă articol, ne întrebăm, cum efectiv se realizează îndeplinirea acestei condiții, dacă „rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate"? Ar putea persoana examinată să nu comunice celuilalt viitor soț reala stare a sănătății sale? Sigur că da. De aici concluzionăm, că această formulare dă posibilitate soțului de rea-credință sa tăinuiască adevărata stare a sănătății sale. Admitem că după efectuarea controlului medical, comunicarea reciprocă a stării sănătății, s-ar realiza prin anexarea certificatelor medicale, la declarația de căsătorie[] și, prin inserarea de către viitorii soți în cuprinsul declarației de căsătorie a mențiunii că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor. Dar, certificatul care se anexează la declarația de căsătorie atestă doar trecerea controlului medical susmenționat, nu și rezultatele acestuia. Deci, prin anexarea acestor certificate la declarația de căsătorie, funcționarul stării civile se informează despre faptul că viitorii soți au trecut examenul medical și, nicidecum nu se realizează informarea efectivă și reală a viitorilor soți despre starea sănătății lor. Chiar dacă delegatul de stare civilă ar avea cunoștință de faptul că unul dintre viitorii soți suferă de vreo boală, în afară de cele ce sunt expres prevăzute de lege ca incompatibile cu căsătoria, el nu are dreptul să refuze încheierea căsătoriei. Deci, constatăm că dispoziția legală propusă de legiuitor în art.13 alin.2 C. fam. „rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate", chiar dacă este făcută cu scopul de a proteja și respecta dreptul la viața intimă și privată, prevăzute de art.28 din Constituția Republicii Moldova, în opinia noastră, dă posibilitate soțului de rea-credință să tăinuiască adevărata stare a sănătății sale. Nu suntem de acord cu autorii3 care susțin că la căsătorie, examenul medical trebuie să fie facultativ, dar îi susținem în privința faptului că acesta nu trebuie să fie unul formal. Considerăm că rezultatele examenului medical, efectuat de către viitorii soți înainte de încheierea căsătoriei, trebuie să fie comunicate ambilor viitori soți, pentru ca aceștia să aibă cunoștință de reala stare a sănătății lor și, în cunoștință de cauză, să decidă asupra încheierii sau nu a căsătoriei. Astfel, se propune ca al. art. 13 să aibă următorul conținut: „Rezultatul examenului medical se comunică persoanelor ce doresc să încheie căsătoria, eliberîndu-li-se certificatele asupra stării sănătății lor și un act privind trecerea controlului medical pentru a fi prezentat organului de stare civilă”. Considerăm că astfel se va realiza o comunicare efectivă între viitorii soți asupra stării sănătății lor. Se poate reproșa că se încalcă dreptul la taina medicală, dar, ținînd cont de importanța pe care o are căsătoria și familia care rezultă din acest act în societatea noastră, susținem că anume așa se poate evita încheierea căsătoriilor persoanelor bolnave de rea-credință, fără ca celălalt soț să aibă cunoștință de acest fapt. De asemenea, propunem ca efectuarea testelor medicale date, să fie supravegheată cu maximă responsabilitate de către persoanele abilitate și de către conducerea instituțiilor medicale, deoarece, de cele mai multe ori, tinerii le privesc ca pe niște formalități de prisos, atitudine împărtășită deseori și de medicii care efectuează examinarea dată.[] Aceasta ar evita situațiile, de genul celora, în care, a treia zi după încheierea căsătoriei, soțul afla că soția sa suferă de o boală venerică (cazuri atestate în activitatea Clinicii Juridice Universitare din Bălti).

De exemplu potrivit art. 15 al Codului Familiei al Federației Ruse, examinarea medicală a persoanelor care doresc să se căsătorească se efectuiază numai la cererea acestora. Rezultatele testelor date se constituie taină medicală și nu pot fi comunicate celuilalt viitor soț , sau oricăror alte persoane, fără acordulpersoanei care a trecut controlul medical. Astfel, o atare formulare lipsește persoana de bună-credință să ia cunoștință de starea reală a sănătății viitorului soț. Unii autori ruși sunt împotriva acestei formulări, considerînd că ar fi logică informarea reciprocă a viitorilor soți asupra stării sănătății lor ca, în cunoștință de cauză să îăncheie sau nu căsătoria cu o persoană bolnavă. Doar dacă unul dintre soți suferă de vrio boală venerică sau de SIDA , celălalt poate cere declararea nulității căsătoriei, însă se susține că această sancțiune sau chiar atragerea la răspundere penală pentru infectarea cu SIDA nu poate recupera suferințele cauzate soțului de bună-credință. []

După cum se susține în literatura de specialitate, certificatul medical prenuptial realizează o informare parțială asupra stării sănătății viitorilor soți, pe cînd cerința ca ei să-și comunice reciproc starea sănătății trebuie să realizeze o informare completă. În adevăr, certificatul prenuptial constată numai rezultatele examenului medical veneric, pulmonar și neuropsihic, iar veridicitatea constatărilor depinde de progresele științei medicale în domeniile respective, de posibilitățile practicii medicale, de atenția pe care unitățile sanitare o acordă examenului prenuptial și, în anumite privințe, de sinceritatea persoanelor examinate. Dimpotrivă, cerințele legii ca viitorii soți să-și comunice starea sănătății, pretind o informare reciprocă atotcuprinzătoare; fiecare dintre ei este îndatorat să comunice celuilalt: dacă este sau nu sănătos, dacă a suferit de vreo boală cu repercusiuni nocive, dacă suferă de vreo boală și care este gravitatea acesteia, dacă are defecte bio-fiziologice sau deficiențe psihice, precum și orice alte aspecte referitoare la sănătatea sa care ar putea periclita viața de familie. []

Cerința ca viitorii soți să-și comunice reciproc starea sănătății este singura condiție de fond la căsătorie prohibitivă, adică, a cărei neîndeplinire nu afectează, prin ea însăși, valabilitatea căsătoriei. Mai mult, sub aspect formal-juridic, această condiție apare totdeauna ca îndeplinită, întrucît declarația de căsătorie cuprinde și mențiunea că viitorii soti au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor. Cu toate acestea, în practica judiciară s-au atestat cazuri în care viitorii soți sufereau de boli care îi opreau să se căsătorească, cat și cazuri în care sufereau de boli grave care le permiteau să se căsătorească, însă ei nu și-au comunicat starea sănătății lor.

Din prevederile legale referitoare la comunicarea reciprocă a stării sănătății viitorilor soți, rezultă că nu se interzice căsătoria persoanelor bolnave, cu excepțiile prevăzute de lege, însă acestea trebuie să fie informate reciproc despre adevărata stare a sănătății lor. Această informare se face deoarece:

a)oferă posibilitate viitorilor soți, în cazul în care celălalt suferă de o boală, să conștientizeze ce pericol prezintă pentru ei, dar și pentru viitorii lor copiii maladia și să decidă, cunoscînd aceste împrejurări, dacă să încheie sau nu căsătoria cu această persoană;

b)împiedica încheierea căsătoriei în situațiile în care boala de care suferă unul dintre viitorii soți este prevăzută de o lege specială, ca făcînd imposibilă încheierea căsătoriei, cum ar fi, de exemplu, cea prevăzută de art. 15 lit. f) C. fam. care dispune că: „Nu se admite încheierea căsătoriei între persoane dintre care cel puțin una a fost lipsită de capacitatea de exercițiu.

În literatura de specialitate se apreciază că îndeplinirea condiției de comunicare reciprocă a stării sănătății între viitorii soți are importantă sub următoarele aspecte:

boala anterioară încheierii căsătoriei poate fi invocată ca motiv de anulare a căsătoriei în cazul în care soțul care suferă de aceasta n-a comunicat împrejurarea dată celuilalt soț, care, în cunoștință de cauza, nu ar fi acceptat încheierea acestei căsătorii;

boala posterioară încheierii căsătoriei poate fi invocată de către celălalt soț, numai ca motiv pentru desfacerea căsătoriei prin divorț[].

S-a precizat însă, că în cazul unor afecțiuni minore, obișnuite și vindecabile, care nu afectează viata, sănătatea soțului sau finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării stării sănătății nu este relevantă.[]

2.1.4Consimtămîntul la căsătorie

Reglementarea juridică a consimțămîntului la căsătorie a evoluat, în decursul timpului, de la încheierea căsătoriei de către părinți pentru copiii lor și pînă la încheierea acesteia numai de către viitorii soți. În societatea romană din epoca veche, încheierea căsătoriei era o problemă familială pe care o rezolvau părinții viitorilor soți. Abia dreptul roman clasic a reglementat căsătoria și a făcut distincție între persoanele sui iuris, la a căror căsătorie era suficient consimțămîntul viitorilor soți, și persoanele alieni iuris, care, pentru a putea încheia căsătorie, aveau nevoie și de consimțămîntul părinților lor. Mai tîrziu, în timpul imperiului, consimțămîntul părinților s-a transformat doar într-o autorizare a căsătoriei.[]

După destrămarea Imperiului Roman, în societățile feudale europene, dependențele personale și economice au făcut ca, în imansa majoritate a cazurilor, încheierea căsătoriei să rămână ceace fusese de la început, o chestiune care nu era hotărâtă de cei direct interesați.

Dreptul modern a legiferat libertatea consimțământului la căsătorie, însă căsătoriile s-au încheiat și se incheie sub presiunea factorilor economici, dar consimțământul viitorilor soți este adesea îngrădit, condiționat de alte consimțăminte sau de anumite autorizări prealabile. Așa au fost, de exemplu, în codul Civil român, cele care urmează: condiția consimțământului părinților, bunicilor sau a tutorelui la căsătoria copiilor până la împlinirea majoratuuli matrimonial, condiția autorizării căsătoriei ofițerilor și a altor categorii de funcționari publici, impedimentul rezultând din afinitate, impedimentul rezultat din botez, impedimentul rezultând din termenul de viduitate pentru femei, interzicerea recăsătoririi foștilor soți. Problema liberului consimțământ al viitorilor soți la căsătorie nu este pe deplin rezolvată pe plan internațional nici chiar formal-juridic. Mai mult, se semnalează izolat și legislații anacronice potrivit cărora, ca și în epoca veche romană, căsătoria se încheie numai de către părinții viitorilor soți[]. Sunt situații învechite ce trebuie depășite și care justifică și explică totodată inserarea în "Declarația universală a drepturilor omului" a dezideratului "căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți".(art 16, pct. 2)

În literatura juridică prin consimțămînt se înțelege acea condiție esențială de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărîrea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.[]

După cum deja am menționat „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie…" (art. 48 al. 2 al Constituției Republicii Moldova). La fel și art. 11 din Codul familiei prevede: „Pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțămîntul reciproc, neviciat, exprimat personal și necondiționat, al bărbatului și femeii care se căsătoresc…”. Importanta acestei condiții rezultă și din faptul că ea este inserată și în cuprinsul unor acte internaționale la care Republica Moldova este parte, cum ar fi, spre exemplu, „Declarația Universală a Drepturilor Omului", art. 16 pct. 2, care stipulează: „căsătoria nu poate fi încheiată decît cu consimțămîntul liber și deplin al viitorilor soți".

De aici se desprinde ideea, că o condiție esențială pentru încheierea căsătoriei este consimțămîntul. La căsătorie consimțămîntul este liber, adică nu mai există limitări religioase, rasiale sau juridice în privința alegerii libere a viitorilor soți. Consimțămîntul trebuie exprimat într-o formă anumită prevăzută de lege, în fața funcționarului de la starea civilă, care oficiază încheierea căsătoriei și care are obligația de a verifica, ca acesta să nu fie alterat de vicii. El se manifestă, de obicei, prin răspunsul afirmativ la întrebările reprezentabtului organului de stare civilă adresate fiecăruia dintre viitorii soți, în sensul dacă vor să se căsătorească unul cu altul. Cînd unul dintre soți este în imposibilitatea de a vorbi (de exemplu, este surdomut), consimțămîntul se poate da prin orice mod, însă el trebuie să fie neîndoielnic.[]

Pentru a fi valabil și a produce efecte juridice, la căsătorie, consimțămîntul trebuie să îndeplinească unele condiții, și anume:

să nu fie alterat de vreun viciu;

să fie actual;

să fie dat personal și simultan de către viitorii soți;

să fie constatat în mod direct de delegatul de stare civilă care oficiază încheierea căsătoriei.

I. Prima condiție de valabilitate, adică lipsa viciilor de consimțămînt, constă în faptul, că acest consimțămînt, adică manifestarea de voință spre a încheia căsătoria, să fie manifestarea conștientă a acestei voințe, exprimată de viitorul soț în fața delegatului de stare civilă care oficiază încheierea căsătoriei și, de asemenea, această manifestare nu trebuie să fie alterată de vicii', adică eroare, dol sau violentă, în caz contrar căsătoria va fi declarată nulă. Pentru a se asigura libertatea consimțămîntului, legea a dispus ca acrul juridic al căsătoriei să fie încheiat în formă solemnă.

În cele ce urmează, vom efectua o analiză mai amănunțită a viciilor de consimțămînt.

a) Eroarea este o falsă reprezentare a realității Ia încheierea unui act juridic. În funcție de influența pe care o exercită asupra consimțămîntului părții ea poate fi: eroare obstacol, eroare viciu de consimțămînt, cazul în care aceasta se poartă asupra substanței obiectului sau asupra persoanei cocontractantului și eroare asupra altor elemente. Ca viciu de consimțămînt la încheierea unei căsătorii, eroarea poate fi numai dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soț. În literatura juridică și în practică se considera că ea trebuie să reprezinte împrejurarea, în care cel care o invocă s-a căsătorit cu o altă persoană decît cu cea, cu care intenționa să se căsătorească. Dar, datorită condițiilor solemne în care se încheie căsătoria, prezenței obligatorii a ambilor viitori soți, identificarea acestora de către persoana ce oficiază încheierea căsătoriei, împrejurarea ce poate determina eroarea, în practică, este imposibil de realizat, mai ales că, pe lîngă cele spuse anterior, cei ce doresc să se căsătorească se cunosc cel puțin timp de o lună (cu unele excepții, prevăzute de art. 12 al. . fam.), deoarece potrivit art. 12 al. . fam. „încheierea căsătoriei se face în prezența persoanelor care se căsătoresc, după expirarea unui termen de cel puțin o lună din momentul depunerii de către ele a declarației de căsătorie”.

Nu constituie viciu de consimțămînt, la căsătorie, eroarea asupra identității civile a celuilalt soț, ca, de exemplu, în cazul cînd unul din viitorii soți era divorțat, dar se dădea drept celibatar și, de asemenea, nu-i viciu de consimțămînt, eroarea asupra însușirilor sau calităților personale și profesionale ale celuilalt viitor soț.[]

b) Dolul este definit în doctrină ca fiind inducerea în eroare prin mijloace viclene a unei persoane în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Prin esența sa, dolul reprezintă tot o eroare, dar nu spontană, ci provocată, fie de către celălalt cocontractant, fie de terțe persoane. Dolul include două elemente în structura sa:

1)un element obiectiv – eroarea;

2)un element subiectiv – manoperele viclene folosite de unul din viitorii soți, în cazul nostru, sau de către terțe persoane, pentru a determina pe celălalt soț să-și dea consimțămîntul la încheierea căsătoriei.

Numai dolul principal, cel ce se poartă asupra calităților esențiale ale celuilalt viitor soț, poate constitui o cauză de anulare a căsătoriei. De asemenea, dolul este considerat ca viciu de consimțămînt și în cazurile cînd manoperele dolosive se manifestă sub forma reticenței. Dolul prin reticență presupune înșelarea unuia dintre viitorii soți prin trecerea sub tăcere a unor situații a căror cunoaștere de către celălalt viitor soț 1-ar fi putut determina pe acesta să nu încheie căsătoria. Acestea pot consta, de exemplu, din ascunderea de unul din viitorii soți a unei boli sau malformații de care suferă sau tăinuirea de către femeie a faptului, că era însrcinaă înainte de încheierea căsătoriei în urma relațiilor intime avute anterior cu un alt bărbat decît soțul ei etc.[]

c) Violența, ca viciu de consimțămînt, reprezintă amenințarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere, ce o determină să încheie un act juridic pe care în alte condiții nu 1-ar fi încheiat. La fel ca în dreptul civil, pentru a fi viciu de consimțămînt violența trebuie să întrunească condițiile:

să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;

să fie injustă, nelegitimă și ilicită2.

Ca viciu de consimțămînt în materia căsătoriei, violența presupune orice act de constrîngere fizică sau morală, prin care o persoană este determinată, împotriva voinței sale, să încheie o căsătorie. La fel ca și doiul, și violența cuprinde atît un element obiectiv – constrîngerea, cît și un element subiectiv – adică teama insuflată celuilalt viitor soț de o terță persoană sau de celălalt viitor soț. Dar, datorită condițiilor solemne în care se încheie căsătoria, practic, este imposibil să se întîlnească violența prin constrîngere fizică, cea efectuată prin constrîngere psihică sau morală totuși ar putea să se strecoare. Trebuie de subliniat că temerea reverențioasă, adică respectul datorat părinților ori altor ascendenți, nu este viciu de consimțămînt. []

II O altă condiție a consimțămîntului la căsătorie este ca acesta să fie actual. Prin actualitatea consimțămîntului la încheierea căsătoriei înțelegem că acesta trebuie să existe chiar în momentul încheierii căsătoriei, adică viitorii soti, prezenți personal în fața funcționarului care oficiază încheierea căsătoriei, exprimîndu-și consimțămîntul, devin soți, dedarîndu-se încheiată căsătoria.

Logodna sau promisiunea de căsătorie, făcută în orice formă, nu are valoare de consimțămînt din punct de vedere juridic, generînd cel mult obligații morale. Din cerința actualității consimțămîntului rezultă că promisiunile de căsătorie, oricare ar fi forma lor, nu au valoare juridică de consimțămînt la căsătorie. Tot astfel, nici declarația de căsătorie, în care se exprimă în scris acordul de voințe al declaranților de a se căsători împreună, nu obligă la încheierea căsătoriei. De aceea, orice acord de voință prealabil celebrării căsătoriei – ca logodna, promisiunile de căsătorie care nu îmbracă forma logodnei sau declarația de căsătorie – are numai semnificația faptică a unui proiect de căsătorie. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de dreptul comun, în care antecontractul are valoare juridică, actul juridic al căsătoriei nu poate fi încheiat în vrio formă prealabilă, ci numai în forma definitivă prin celebrarea căsătoriei. []

III Încă una din condițiile importante este aceea, ca consimtîmîntul trebuie să fie exprimat personal și simultan de către viitorii soți. Fiind un act juridic solemn, din start, legea exclude încheierea acestuia prin reprezentare. Deci, la încheierea căsătoriei, viitorii soți trebuie să fie prezenți personal și, la fel personal trebuie să consimtă, la un interval nu mare de timp unul după celălalt, prin răspunsuri pozitive consecutive, la întrebarea delegatului de stare civilă, dacă doresc încheierea căsătoriei.

Deci, putem spune că legislația țării noastre, după cum de altfel și cea a României, a Federației Ruse, sau a altor state, nu permite și nici nu permitea în trecut încheierea căsătoriei prin reprezentare. Însă Codul Familiei al Poloniei din 25 ianuarie 1964 permitea, în cazuri excepționale, încheierea căsătoriei prin reprezentare.[]

În prezent se permite încheierea căsătoriei prin reprezentare în Spania, Peru.[]

Convenția ONU „Privind consemțămîntul la căsătorie, vîrsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriei”, adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1962, menționează: Art. 1 paragraful 1: „Nici o căsătorie nu se putea încheia legal fără liberul și deplinul consemțămînt al ambilor părți, acest consemțămînt trebuind a fi exprimat de ele însele personal, în prezența autorității competente să oficieze căsătoria și a martorilor, în urma unei publicități suficiente, potrivit dispozițiilor legii”, la paragraful 2 al aceluiași articol se stipulează:”Independent de cele dispuse în paragraful 1 de mai sus, prezența uneia din părți nu se va cere dacă autoritatea competentă deține dovada că împrejurările sunt excepționale și că această parte și-a exprimat consemțămîntul său înaintea unei autorități competente și în formele pe care le poate prescrie legea și nu le-a retractat”

IV. Ultima condiție cunoscută în doctrină este ca manifestarea de voință, consimțămîntul, să fie constatat în mod direct de către delegatul de stare civilă, care oficiază încheierea căsătoriei. Această condiție se îndeplinește prin prezenta concomitentă a ambilor viitori soți la serviciul de stare civilă, unde se efectuează încheierea căsătoriei, în fata funcționarului ce oficiază încheierea acesteia. Deci, căsătoria se va declara încheiată numai după ce delegatul de stare civilă va constata în mod direct, că viitorii soți și-au exprimat liber, în fața sa, consimțămîntul, adică au răspuns afirmativ ia întrebarea acestuia, dacă doresc să încheie căsătoria.

Lipsa consimțămîntului la căsătorie

Încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă, care ia cunoștință personal de consimțămîntul viitorilor soți de a încheia căsătoria, face ca în practică, cazurile de lipsă de consimțămînt să fie întîlnite foarte rar. În literatura de specialitate se menționează că, lipsa consimțămîntului la căsătorie se poate ivi în cazurile:

unul dintre viitorii soți este alienat sau debil mintal și consimte la încheierea căsătoriei cînd este lipsit de luciditate, în aceste momente el neputîndu-și exprima un consimțămînt conștient;

unul dintre viitorii soți răspunde negativ la întrebarea delegatului de
stare civilă dacă dorește să încheie căsătoria, iar, acesta, totuși, declară actul juridic al căsătoriei încheiat sau, răspunde pozitiv, dar în acel moment este lipsit temporar de discernămînt din diferite motive;

căsătoria încheiată în alt scop decît de a întemeia o familie, adică căsătoria fictivă.[]

2.2Impedimentele la căsătorie

Impedimentele la căsătorie reprezintă acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte, ele sînt condiții negative, deoarece numai lipsa lor determină încheierea unei căsătorii valabile.

Impedimentele nu se prezumă, de aceia trebuie considerate ca atare, adică numai cele stabilite de legiuitor. []

Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente la încheierea ei. Atît în Codul familiei în art. 15 cît și în literatura de specialitate găsim următoarele impedimente la căsătorie:

1) bigamia sau existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți (art. 15 al. l, lit. a, C. fam.);

2) rudenia (art. 15 al. l, lit. b, C. fam.);

3) adopția (art, 15 al. l, lit. c și d, C Fam.);

4) alienatia sau debilitatea mintală (art. 15 al. l, lit. f, C. fam.);

5) curatela (art. 15 al. 1, lit. e, C. fam.);

6)condamnarea la privațiune de libertate a persoanelor ce doresc să se căsătorească (art. 15 al. l, lit. g C. f);

7) căsătoria persoanelor de același sex (art. 15 al. l, lit. h, C. fam.).

În literatura de specialitate aceste impedimente sunt clasificate în funcție de două criterii :

I În funcție de persoanele între care ele există în:

a) Impedimente absolute sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei persoane cu orice altă persoană: care are o căsătorii nedesfăcute, lipsa capacității de exercițiu.

b) Impedimentele relative sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o anumită altă persoană. Aparțin acestei categorii rudenia, adopția, curatela.[]

IIÎn funcție de sancțiunea ce intervine în cazul încheierii căsătoriei cu încălcarea impedimentului există:

impedimente dirimante – existența cărora în momentul încheierii căsătoriei atrage nulitatea acesteia, ca, de exemplu, bigamia, rudenia, adopția, alienatia sau debilitatea mintală art. . fam.

impedimente prohibitive – a căror prezență la momentul încheierii căsătoriei nu atrage nulitatea acesteia, ci sancțiuni pentru delegatul de stare civilă care a încheiat căsătoria cu neobservarea impedimentului. Potrivit art. 82 lit. A al Legii privind actele de stare civilă „Constituie contravenții la regimul actelor de stare civilă urnătoarele fapte: 1. neverificarea de către funcționarul de stare civilă a conținutului declarației sau a concordanței acesteia cu actele de identitate, cu certificatele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate”[]

1.Existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți sau, cum i se mai spune, bigamia sau poligamia

În legislația familială a Republicii Moldova acest impediment este Constituțional, dar este oglindit și în art. 15 al. l, lit. a) C. fam., care prevede că nu se admite încheierea căsătoriei între persoanele dintre care măcar una este de acum căsătorită.

La baza căsătoriei aflîndu-se principiul monogamici, nu se pot căsători decît persoanele necăsătorite, care, fie n-au încheiat niciodată o căsătorie, fie au fost căsătorite, dar căsătoria acestora a încetat, a fost desființată sau a fost desfăcută potrivit dispozițiilor legale, încălcarea principiului monogamici este sancționată atît civil cît și penal în multe state din lume. De exemplu art. 303 al Codului penal al României prevede: „Încheierea unei căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepsește cu închisoare de la unul la 5 ani. Persoana necăsătorită care se căsătorește cu o persoană pe care o știe căsătorită se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”[]

O nouă căsătorie a unei persoane care este în divorț, va fi declarată nulă pentru bigamie, dacă data încheierii acesteia va fi anterioară pronunțării hotărîrii de divorț. Concubinajul, nefiind reglementat de legislația statului nostru, nu produce efecte juridice și deci nu este impediment la căsătorie.

2.Rudenia firească

Potrivit dispozițiilor art. . fam. „Rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, în primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz – în linie colaterală.

Rudenia firească este, deci, legătura de sînge și, prin reglementarea legală, legătura dintre două sau mai multe persoane care coboară unele din altele, cum sunt tatăl, fiul, nepotul de fiu, sau, care fără a descinde unele din altele, au un autor comun, cum sunt frații între ei, verii primari și se poate prezenta sub două forme: în linie dreaptă și în linie colaterală. [] Articolul 45 din Codul familiei face referire, după cum am spus, doar la rudenia firească, dar există și rudenie civilă, care apare ca urmare a încheierii actului juridic al adopției și se stabilește între adoptat și descendenții lui, pe de o parte și adoptator și rudele sale, pe de alta[].

Conform clasificării atestate în literatura de specialitate, după izvorul ei există rudenie de sînge și rudenie civilă. După linia de rudenie, avem: rudenia în linie dreaptă și rudenia în linie colaterală.

Rudenia în linie dreaptă apare între persoanele care coboară unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod indirect, mijlocit, în sensul că persoanele date nu sunt născute unele din altele, dar între ele există un șir de nașteri neîntrerupt, un șir neîntrerupt de persoane între care s-a stabilit, prin faptul nașterii, legătura de la părinte la copil, ca, de exemplu: tatăl, fiul, nepotul de fiu.

Rudenia în linie colaterală este legătura dintre două persoane care, fără a descinde una din alta, au un autor comun, ca de exemplu, frații între ei sau verii primari.

În sensul său urcător sau coborîtor, rudenia în linie dreaptă poate fi: ascendentă și descendentă.

Rudenia ascendentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care coboară, de exemplu, de la copii la părinți, bunici etc.

Rudenia descendentă este aceea care leagă o persoană cu acei care coboară din ea, de exemplu, de la părinti, la copii, la nepoți etc.

De asemenea, rudenia de sînge se mai clasifică în: rudenie din căsătorie și rudenie din afara căsătoriei.

a) Rudenia din căsătorie va fi cînd concepția sau nașterea unei persoane, care este temeiul rudeniei, este în cadrul căsătoriei părinților săi. În acest caz, filiația la fel este din căsătorie.

b) Rudenia din afara căsătoriei este în cazul cînd concepția sau nașterea unei persoane are loc în timpul cînd părinții acesteia nu sunt căsătoriți. Aici filiația este din afara căsătoriei.

Rudenia civilă, după cum am menționat deja, este rudenia care rezultă din adopție, în acest caz legătura de rudenie nu se întemeiază pe comunitatea de sînge.

Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, și nu dintre rudele unui soț și rudele celuilalt soț. Nu există afinitate între soți .[]

După cum stabilește al. 2 al art. . fam., „Gradul de rudenie se stabilește prin numărul de nașteri”. Deci, legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc întinderea, dar și măsura apropierii rudeniei între două persoane.

Astfel, în linie dreaptă, după numărul nașterilor, sunt rude de gradul întîi tatăl cu fiul, rude de gradul doi – bunicul cu nepotul, de gradul trei -bunicul cu strănepotul.

În linie colaterală, tot după numărul nașterilor, se pornește de la persoana al cărei grad de rudenie se stabilește, urcînd pînă la ascendentul comun și coborînd pînă la persoana față de care gradul de rudenie se stabilește. Astfel, frații sunt rude de gradul doi, verii primari sunt rude de gradul patru, unchiul și nepotul sunt rude de gradul trei.

După cum vedem, din cele expuse, rude de gradul întîi sunt numai în linie dreaptă, adică părinții și copiii, în linie colaterală însă, cel mai apropiat grad de rudenie este al doilea, grad de rudenie care se stabilește între frați. Cu toate că dispozițiile art. . fam. se referă doar la rudenia de sînge, între persoanele care au devenit rude prin adopție, gradele de rudenie se vor stabili, prin analogie, folosindu-se aceleași metode și criterii.

Stabilirea gradelor de rudenie și implicit a întinderii acesteia, are importanță atît în dreptul familiei (interzicerea încheierii căsătoriei între rudele apropiate) și în dreptul civil (în cazul succesiunii, în principiu legea cheamă la moștenire rudele apropiate ale difunctului – indiferent dacă legătura de rudenie rezultă din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopție, – precum și pe soțul supravețuitor al acestuia)[] , dar și în dreptul penal (infracțiunile săvîrșite de rudele apropiate), dreptul procesual penal (judecătorii care sunt rude între ei nu pot face parte din același complet de judecată) sau în alte ramuri de drept, legiuitorul condiționînd sau nu producerea unor efecte juridice de existența acestor raporturi. Dovada rudeniei se poate face prin diferite mijloace, cum ar fi, actele de stare civilă (de exemplu, certificatul de naștere) sau orice alt mijloc de probă admis de lege.

Potrivit art. 15 al. l, lit. b) C. fam., nu se admite încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă pînă la al IV-lea grad inclusiv, frați și surori, inclusiv cei care au un părinte comun. Oprirea căsătoriei între rudele apropiate se întemeiază pe rațiunile:

a) de ordin biologic sau medical, deoarece, conceperea copiilor de către rudele apropiate nu asigură nașterea unor descendenți sănătoși;

b) de ordin moral, deoarece prin căsătoriile între rudele apropiate se poate aduce o influență negativă asupra vieții de familie.[]

Rudenia este impediment la căsătorie, indiferent de faptul dacă este din căsătorie sau din afara ei.

După cum rezulta din dispozițiile art. 17 pсt. 2 din vechiul Cod al căsătoriei și familiei, nu se puteau căsători rudele în linie dreaptă indiferent de gradul de rudenie, după cum urmează: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, buniсa cu nepotul etc. Codul căsătoriei și familiei nu preciza expres gradul de rudenie în linie colaterală pînă la care era prohibită căsătoria, și se propunea de lege frenda ca acesta să fie gradul patru inclusiv. Deci, ca să nu se poată căsători rudele în linie colaterală, după cum urmează: fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătușa cu nepotul, vărul cu vara lui. De asemenea, se exprimă ideea că, ar trebui să se interzică expres căsătoria între frații vitregi și surorile vitrege.[]

Actualul Cod al familiei prevede expres că, se interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă pînă în gradul patru inclusiv, iar, în linie colaterală, se interzice căsătoria numai între frați și surori, inclusiv cei care au un părinte comun.

Suntem de părerea că actuala reglementare prezintă unele deficiențe serioase. Astfel, interzicînd căsătoriile în linie dreaptă, inclusiv pînă la al patrulea grad, nu se pot căsători: tatăl cu fiică, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul, străbunicul cu strănepoata, străbunica cu strănepotul etc. Aici pare a fi totul în ordine, însă, se ridică probleme în cazul rudelor în linie colaterală, deoarece, Codul familiei interzice expres căsătoria numai între „frați și surori, inclusiv cei care au un părinte comun”.

Din cele relatate rnai sus am văzut că frații și surorile sunt rude în linie colaterală de gradul doi. Căsătoriile acestora nu s-ar admite, chiar dacă nu ar fi existat acest impediment legal, datorită moralei creștine și considerentelor de ordin moral, biologic și psihologic care stau la baza educației neamului nostru, însă, legislația referindu-se la rudele în linie colaterală, enumără exhaustiv între cine anume dintre aceste rude se interzice încheierea căsătoriei. Deci, potrivit principiului „este permis tot ceea ce nu-i interzis”, cu excepția fraților și surorilor, se pot căsători, potrivit dispozițiilor art. 15 al. l, lit. b) C. fam. unchiul cu nepoata, mătușa cu nepotul, ca fiind rude de gradul trei sau verii primari, care sunt rude de gradul patru etc. Legislația Romîniei, la acest capitol, în art. 6 al. l C. fam. prevede că: „Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum și între rudele în linie colaterală pînă la al patrulea grad, inclusiv”. Prin această formulare decad practic toate întrebările cu privire la faptul, între rudele de care grad se poate încheia căsătoria? Alineatul doi al aceluiași articol prevede, cu titlu de excepție, că, în unele situații, se poate încuviința încheierea căsătoriei între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea. Formularea respectivă a dispozițiilor legale cu privire la rudenie, ca impediment la căsătorie, dată de Codul familiei al Romîniei, justifică rațiunile de ordin medical sau moral aflate la baza acestui impediment. La noi, însă, aceste rațiuni nu au întru totul o acoperire legală, deoarece, nu se interzic expres căsătoriile între rudele aflate în grade apropiate de rudenie.

Și aici o să-mi rezerv dreptul de a dcritica dur legislația noastră, adică art. 15 al. l, lit. b) C. fam. trebuie modificat și ar putea avea următorul conținut: „nu se admite încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă pînă la infinit, iar între rudele în linie colaterală pînă la gradul patru inclusiv”, sau, „nu se admite îndieierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă sau colaterală, pînă la al patrulea grad inclusiv”, sau, „nu se admite încheierea căsătoriilor între persoanele care sunt rude pînă în al patrulea grad inclusiv”.

Referitor la rudenie, ca impediment la căsătorie, încălcarea acestuia duce nu numai la declararea nulității căsătoriei, ci și la sancționarea penală a acestor persoane. Încălcarea impedimentului de rudenie se numește incest[] și este sancționat de art. 201 al Codului Penal al Republicii Moldova. Și iarăși o să-mi rezerv dreptul de a critica legislația familială și anume codul familiei actual care prezintă la acest capitol deficiențe serioase, și vine în contradicție cu legislația penală, astfel, art. 201 Codul Penal al Republicii Moldova prevede: „Raportul sexual sau alte acțiuni sexuale între rude pe linie dreaptă pînă la gradul trei inclusiv, precum și între rude pe linie colaterală (frați, surori, veri primari), se pedepsește cu închisoare de pînă la 5 ani”. Frații și surorile sunt rude în linie colaterală de gradul doi, legislația interzicînd atît încheierea căsătoriilor, cît și relațiile sexuale între aceștia, sancționîndu-le penal. Verii primari sunt rude în linie colaterală de gradul patru, grad de rudenie în care căsătoria este permisă, însă, legislația penală, prin dispozițiile art. 201 Cod Penal, sancționează cu închisoare de pînă la 5 ani relațiile sexuale între persoanele date. Deci aici se vede o neconcordanță între dispozițiile Codului familiei, care reglementează rudenia ca impediment la căsătorie, și dispozițiile Codului penal, care sancționează relațiile sexuale între rudele apropiate. Considerăm că ar trebui modificate dispozițiile art. 15 al. l, lit. b) C. fam., în sensul interzicerii căsătoriilor între rudele în linie colaterală pînă în gradul patru inclusiv, după cum am propus anterior. În ceea ce privește pe frații care au doar un părinte comun (consîngeni sau uterini), suntem întru totul de acord cu prevederile art. 15 al. l, lit. b), ne-am pronunțat și anterior împotriva căsătoriilor de acest gen[].

Referitor la căsătoriile fraților vitregi, din punct de vedere medical-biologic sau juridic, nu există impedimente pentru încheierea acestora. Susținem însă că, dacă aceștia au fost crescuți împreună de mici, s-ar impunc un impediment pentru încheierea unei astfel de căsătorii, impediment, care ar avea la bază considerentele de ordin moral. Dacă, însă, aceștia au devenit frați vitregi fiind deja majori, în opinia noastră, căsătoria acestora nu ar trebui prohibită.[]

3. Rudenia din adopții (Adopția)

Este un impediment la încheierea căsătoriei, prevăzut de art. 15 al. 1, lit. c) și d) Cod Familiei care spune că, nu se admite încheierea căsătoriei între adoptator și adoptat, adoptat și rudă a adoptatorului în linie dreaptă, pînă la al doilea grad inclusiv. Considerentele de ordin moral și de rudenie civilă ce se stabilesc între adoptator și adoptat stau la baza existenței acestui impediment la căsătorie. Și în acest caz în opinia noastră, codul nu reglementează eficient acest impediment, deoarece, ca urmare a adopției, între adoptat și adoptator se stabilesc aceleași relații, ca și între rudele de sînge.

Articolul 132. al. . fam. prevede expres că: „Adoptatul și descendenții lui, în raport cu părinții adoptivi și rudele acestora, iar adoptatorii și rudele acestora, în raport cu copilul adoptat și descendenții lui, sunt asimilați în drepturile și obligațiile personale nepatrimoniale și patrimoniale cu rudele firești”. Acest articol prevede că adoptatul devine rudă și el cu toate rudele adoptatorului, fie ele în linie dreaptă sau colaterală.[]

Revenind la prevederile art. 15 al. 1, lit. c) și d) C. fam., constatăm că acesta interzice căsătoriile între cel care adoptă și persoana adoptată, sau între cel adoptat și rudele adoptatorului, dar numai în linie dreaptă și pînă la al doilea grad inclusiv. De aici deducem că, cel adoptat nu se va putea căsători nici cu vreunul dintre părinții, bunicii, copiii sau nepoții celui care-l adoptă, deoarece aceștia sunt rude în linie dreaptă cu adoptatorul, in gradul prohibit de lege. Rudelor în linie colaterală a adoptatorului, însă nu li se interzice expres căsătoria cu persoana adoptată de către fratele sau unchiul lor. Astfel că se va putea căsători cel adoptat cu fratele sau sora adoptatorului, cu unchiul sau mătușa acestuia etc.

Nu există impedimente de ordin medical sau juridic a unor asemenea căsătorii, însă, credem că din punct de vedere moral, un impediment lotuși ar exista[]. Acesta ar rezulta din faptul, că actul juridic al adopției se încheie și se încuviințează de către instanță pentru a asigura copiilor care nu se bucură de ocrotire părintească, o viață normală de familie, pe care trebuie să i-o asigure părinții adoptatori în sînul familiei în care au intrat copiii adoptați. Legea, dispunînd că adoptații devin rude cu cei care-i adoptă și rudele acestora întocmai ca și rudele de sînge, susținem că în materia impedimentelor la căsătorie între rudele din adopție ar trebui aplicate aceleași reguli care există între rudele de sînge, altfel, ce rost mai are această asimilare deplină a copiilor adoptați cu cei care-i adoptă și rudele acestora? Dacă legiuitorul acordă copiilor adoptați aceleași drepturi și obligații personale și patrimoniale ca și copiilor lnaturali ai adoptatorului, prin omisiunea cuprinsă in dispozițiile art. 15 al.1 lit. d) Cod Familiei, în opinia noastră, aceasta asimilare deplină nu se realizează deoarece suntem ferm convinși că, puțini ar fi părinții, chiar și adoptatori, care ar permite copiilor săi, pe care i-au crescut de la cea mai mică vîrstă, să se căsătorească cu unchiul sau mătușa lor, adică fratele sau sora părintelui adoptator. Poate nu ar fi așa grav în cazul cînd copilul a fost adoptat la o vîrstă mai apropiată de cea a majoratului, dar, totuși, considerăm că, în atare situații se încalcă impedimentul rudeniei la căsătorie. Considerăm, că acțiunea acestui impediment trebuie să fie extinsă și după ce adoptatul a dobîndit majoratul, deoarece această legătură de rudenie civila dispare doar la desfacerea sau declararea nulității actului juridic al adopției.[]

Concluzionînd, susținem că legiuitorul ar fi trebuit expres în art. 15 al. l, lit. d) C. laur, să interzică încheierea căsătoriilor „între adoptat și rudă a adoptatorului în linie dreapta, pînă la infinit, iar în linie colaterală, pînă în gradul doi, inclusiv”.

4. Capacității de exercițiu

La fel, este un impediment la încheierea unei căsătorii fiind, de asemenea, prevăzut în art. 15 al. l, lit. f) C. fam. Astfel, nu se admite încheierea căsătoriei între persoanele, dintre care cel puțin una a fost lipsită de capacitate de exercițiu, în literatura de specialitate se menționează că alienatul mintal și debilul mintal nu se pot căsători, chiar dacă se găsesc într-o stare de luciditate pasageră, Art. 24 al. 1 al Codului Civil al Republicii moldova prevede: „Persoana care în urma unei tulbzrări psihice (boli mintale sau deficiențe mintale) nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale poate fi declarată de către instanța de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela”[]. Dar a existat o opinie, rămasă izolată, potrivit căreia, persoana lipsită vremelnic de facultățile mintale se poate căsători în momentele de luciditate.

Consimțămîntul exprimat de persoanele date în astfel de momente, este
considerat un consimțămînt valabil, care produce efecte juridice. Autorii
ruși susțin punctul de vedere, potrivit căruia, în momentele de luciditate
pasageră bolnavul nu se poate căsători, deoarece nu exprimă un consimțămînt valabil, însă, pentru ca aceste stări să fie considerate ca piedici la căsătorie, ele trebuie confirmate pe cale judecătorească, altfel, încheierea căsătoriei se va interzice pe motivul lipsei exprimării libere a consimțămîntului.[] Ideea care stă la baza acestui impediment se fundamentează pe rațiunea, că aceste stări sunt incompatibile cu scopul căsătoriei și cu finalitatea acesteia, adică întemeierea unei familii, care să-și poată îndeplini toate cele trei funcții. De asemenea, persoana declarată de instanță incapabilă, din cauza alienației sau debilității mintale nu poate să exprime un consimțămînt valabil, din punct de vedere juridic, pentru încheierea actului juridic al căsătoriei și nu poate să conștientizeze importanța și consecințele încheierii acestui act

5.Curatela

Curatela este un alt impediment la încheierea unei căsătorii. Astfel, art. 15 al. l, lit. e) C. fam. prevede că „nu se admite încheierea căsătoriei între curator și persoana minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei”. Acest impediment se întemeiază pe considerații de ordin moral, deoarece curatorul are datoria de a ocroti minorul, de a-și da consimțămîntul la încheierea actelor juridice de către minor, de a se îngriji de sănătatea și educația lui, de a-i asigura instruirea înlocuind într-o mare măsură părinții, între minor și curator se stabilesc relații de încredere și de aceea anume în scopul ocrotirii drepturilor și intereselor minorului aceste relații nu trebuie influențate defavorabil de posibilitatea existenței unor relații conjugale între ei.[]

Din dispozițiile legale mai sus citate rezultă că, se interzice încheierea căsătoriei curatorului cu persoana aflată sub curatela sa doar în perioada curatelei, ulterior, aceste persoane se pot căsători. Impedimentul dat la căsătorie se justifică prin preocuparea legiuitorului, ca nu cumva ocrotitorul legal, prin poziția pe care o are față de minorul ce se află sub ocrotirea sa, să influențeze consimțămîntul acestuia la căsătorie. La baza interdicției rezultînd din curatela stau însă, în primul rînd, considerentele de înaltă moralitate: faptul de a gîndi că ar putea avea relații conjugale cu persoana minoră ce se află sub ocrotirea sa ar înrîuri negativ relațiile dintre ocrotitor și minoră.[]

Înterzicerea căsătoriei între persoanele condamnate la privațiune de libertate în perioada, cînd ambele își ispășesc pedeapsa

Credem că legiuitorul, cînd a instituit acest impediment, a ținut cont de faptul, că scopul final al încheierii unei căsătorii este acela de a întemeia o familie, în care să se poată naște, crește și educa copii, or, în timpul detenției, acest scop nu poate fi atins. Legea prevede limpede că nu se pot căsători persoanele condamnate, doar în timpul cînd ambele își ispășesc pedeapsa. Deci, dacă numai unul din viitorii soți se află în locurile de detenție, căsătoria cu acesta se poate încheia, potrivit dispozițiilor art. 40 din „Legea privind actele de stare civilă", care stipulează: “încheierea căsătoriei cu o persoană condamnată sau arestată se înfăptuiește în condițiile legii, iar înregistrarea acestei căsătorii de către organul de stare civilă se face în localul penitenciarului sau al izolatorului de anchetă penală. Data, ora și locul încheierii căsătoriei se coordonează în prealabil cu administrația penitenciarului sau cu ancheta-torul care execută dosarul. Pentru completarea declarației de căsătorie, persoanei condamnate sau arestate i se pune la dispoziție formularul respectiv. Exactitatea datelor înscrise în declarație se confirmă de către șeful instituției respective, care autentifică și semnătura declarantului. Dacă cel care se căsătorește cu persoana condamnată sau arestată nu se poate prezenta personal pentru a face declarația de căsătorie, acesta poate expedia viitorului soț prin poștă formularul declarației, completat la rubrica „El” sau „Ea” și autentificat la organul de stare civilă de la locul de trai, iar persoana condamnată sau arestată completează declarația cu datele personale și o transmite la organul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află penitenciarul sau izolatorul de anchetă penală.

Căsătoria cu o persoană care își ispășește pedeapsa administrativă va fi înregistrată după expirarea termenului sancțiunii aplicate. După încheierea căsătoriei, mențiunea privind starea civilă a persoanei condamnate sau arestate se înscrie în dosarul personal al acesteia, indicîndu-se numele și prenumele celuilalt soț și data încheierii căsătoriei”.

Oprirea căsătoriei între persoanele de acelaș sex

Acest impediment nu era prevăzut expres în legislația veche, cu toate că putea fi dedus din prevederile Codului căsătoriei și familiei. Codul familiei în vigoare îl prevede expres în art. 15 al. 1, lit. h), aceasta deoarece credința creștină și moralitatea noastră nu acceptă căsătoriile între persoanele de același sex. Credem că este binevenită reglementarea expresă și a acestui impediment.[]

3CONDIȚIILE DE FORMĂ CA CONDIȚII NECESARE LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

3.1Rolul și scopul îndeplinirii condițiilor de formă privind încheierea căsătoriei

Condițiile de formă pe care legea le impune cu privire la căsătorie, au drept scop, întocmai ca și condițiile de fond, să asigure încheierea unei căsătorii, ca bază temeinică a unei familii trainice.

Condițiile de formă și în special încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă constituie forma recunoașterii sociale a căsătoriei, premiza ocrotirii acesteia de către stat.

De asemeni, condițiile de formă ale căsătoriei prezintă interes și din punct de vedere al soților, încheierea căsătoriei reprezentând un moment deosebit de important în viața lor.

Atitudinea societății noastre față de instituția căsătoriei, care stă la baza familiei, se reflectă și în condițiile prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei, formalitățile ce trebuie îndeplinite, procedura ce trebuie urmată, publicitatea și solemnitatea celebrării căsătoriei.

Toate aceste condiții sunt menite să pună și mai mult în lumină faptul că numai căsătoria, așa cum este reglementată de lege, se bucură de ocrotirea statului, care, în același timp, exclude de sub ocrotirea sa orice alte relații între sexe, cum ar fi conviețuirea de fapt sau concubinajul.

Căsătoria se încheie întotdeauna în formele cerute de lege, ceea ce denotă caracterul solemn al căsătoriei. Acest caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața autorității de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor soți, cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea căsătoriei.

Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Conform dreptului natural, nu sunt necesare alte condiții și formalități pentru o căsătorie validă. Totuși, având în vedere faptul că oamenii fac parte din societate și că o căsătorie are consecințe importante atât pentru soți și copiii lor, cât și pentru societate, este să se stabilească anumite formalități necesare pentru ca un pact matrimonial să fie valid și recunoscut și din punct de vedere social.[]

Căsătoria, începutul și temelia familiei, trebuie să se încheie în condițiile care să exprime toată semnificația acestui moment, atât de important în viața unui om, și să aibă în același timp o influență educativă asupra celor care iau parte la celebrare și în primul rând asupra soților.

Confruntându-și profunzimea sentimentelor reciproce cu simțul de răspundere față de îndatoririle ce și le asumă prin întemeierea unei familii, soții își iau în fața autorității de stat angajamentul solemn de a îndeplini îndatoririle pe care le implică întemeierea unei familii.

Rezultatul acestei confruntări îl reprezintă decizia lor de a se căsători, conștienți de răspunderea pe care și-o asumă față de societate și de implicațiile de ordin social pe care le comportă acest act.

De aici cerința încheierii căsătoriei în condiții de o deosebită solemnitate, într-un cadru de sărbătoare, de adâncă emotivitate, care să se întipărească adânc în mintea tinerilor căsătoriți ca o permanentă aducere aminte a uneia dintre cele mai frumoase clipe din viața lor.

Încheierea căsătoriei constituie așadar un angajament solemn pe care viitorii soți, cu tot simțul răspunderii și-l iau în fața reprezentantului autorității de stat cu privire la îndeplinirea îndatoririlor pe care le reclamă întemeierea unei familii.

Încheierea căsătoriei în fața delegatului de stare civilă constituie forma recunoașterii publice a căsătoriei, importanța deosebită pe care statul o acordă acestei instituții și totodată hotărârea nestrămutată a legiuitorului de a nu acorda ocrotirea sa exprimată prin efecte juridice, decât uniunii dintre un bărbat și o femeie încheiată în modul prevăzut de lege, singura care constituie căsătorie în lumina dreptului nostru.

Asumându-și funcția de a recunoaște fiecare raport de căsătorie în parte, statul exprimă în acest fel, interesul social față de familie și totodată creează premisa necesară pentru a exercita o influență eficace asupra relațiilor de familie[].

Dată fiind importanța pe care statul o acordă căsătoriei ca bază a familiei, prezența autorității de stat la încheierea acesteia se impune cu necesitate: ea trebuie să vegheze la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru întemeierea unei familii trainice[].

Într-adevăr, importanța deosebită a familiei, pentru soți și descendența lor, precum și pentru societate determină ca îndeosebi legislațiile să prevadă măsuri prealabile de verificare temeinică a îndeplinirii cerințelor privind încheierea căsătoriei precum și o procedură solemnă și publică de încheiere a căsătoriei, care să garanteze libertatea consimțământului pentru ca astfel: să se evite cât mai mult posibil cazurile de ineficacitate juridică a căsătoriei, deoarece foștii soți nu mai pot fi repuși în situația anterioară încheierii acesteia, așa cum de regulă pot fi repuse părțile la alte acte juridice bilaterale ineficace; și pentru a se evita, de asemeni, cât mai mult posibil întemeierea unei familii nesănătoase[]. în care nu s-ar putea realiza scopurile căsătoriei și nici îndeplini funcțiile familiei.

Maniera de abordare a problematicii păstrează ceea ce a devenit tradițional și este valoros în literatura juridică de specialitate internă și internațională.

Conform legislației, încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiții de formă în următoarele finalități:

a)ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie.;

b) ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei;

c) pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.

Condițiile de formă, la încheierea căsătoriei, sunt reglementate atît de Codul familiei, dar și de „Legea privind actele de stare civilă” nr. 100-XV, 26 aprilie 2001, Monitorul Oficial nr. 97-99 din 17 august 2001. Aceste condiții de formă constau din două etape:

formalități prealabile încheierii actului juridic al căsătoriei;

formalități concomitente celebrării încheierii căsătoriei

3.2Formalitățile prealabile încheierii actului juridic al căsătoriei

În conformitate cu art. 9 al. 1 Cod fam.: „Încheierea căsătoriei are loc la organele de stare civilă”. Cei ce doresc să se căsătorească depun personal o declarație în acest sens la unul din organele de stare civilă, indicate în art. . fam., adică la organele de înregistrare a actelor de stare civilă de la domiciliul uneia din persoanele care încheie căsătoria sau al părinților lor și prezintă actele ce le atestă identitatea. Conform art. 10 Codul Familiei și art. 33 Legea privind actele de stare civilă declarația în formă scrisă se depune personal de către viitorii soți la organul de stare civilă de la domiciliul unuia dintre ei sau al părinților unuia dintre ei. Dacă unul din viitorii soți nu se află în aceeași localitate, declarația de căsătorie se poate face la organul de stare civilă din localitatea unde se află, care o va transmite, din oficiu și fără întârziere, organului de stare civilă competent să încheie căsătoria.

În declarație aceștia trebuie să confirme că, pentru încheierea căsătoriei, nu există piedicile prevăzute de art. . fam., precum și să indice a cîta oară se căsătorește fiecare din ei, cîți copii au și numele pe care doresc să-1 poarte după încheierea căsătoriei. Organul de stare civilă, care a primit declarația, este obligat să aducă la cunoștința celor ce doresc să se căsătorească condițiile și modul de înregistrare a încheierii căsătoriei.

Organul de stare civilă, care a primit declarația, este obligat să se încredințeze, că cei ce doresc să se căsătorească, sunt reciproc informați despre starea sănătății lor, precum și să le explice drepturile și îndatoririle lor ca viitori soți și părinți și să-i prevină asupra răspunderii ce o poartă pentru tăinuirea împrejurărilor care împiedică încheierea căsătoriei. Dacă persoanele care doresc să se căsătorească au copii comuni, li se explică modul de completare a mențiunilor cu privire la nașterea copiilor, cu datele despre tatăl copiilor .[]

După primirea declarației, organul de stare civilă fixează, cu consimțămîntul celor ce se căsătoresc, ziua și ora înregistrării căsătoriei, fapt despre care se face o însemnare pe declarație.

La fixarea zilei de înregistrare a căsătoriei, cei ce se căsătoresc declară dacă doresc să încheie căsătoria într-o atmosferă solemnă, conform dispozițiilor art. 34 al. 5 ai Legii privind actele de stare civilă. Din dispozițiile Codului familiei și ale Legii declarația de căsătorie trebuie să cuprindă:

datele despre cei care se căsătoresc: numele pînă la căsătorie, numele după înclieierea căsătoriei, prenumele, data nașterii, locul nașterii, naționalitatea, cetățenia, activitatea economică, studiile, starea familială, domiciliul permanent;

date despre copiii minori comuni sau nu dacă aceștia există;

declarația că nu există piedicile pentru încheierea căsătoiiei indicate de art. .fam.;

manifestarea neîndoielnică a voinței declaranților de a se căsători;

indicarea organului de stare civilă care încheie căsătoria și a locului unde urmează să se înclieie căsătoria;

f) ziua și ora încheierii căsătoriei.[]

La cerere trebuie să se anexeze certificatele medicale care să oglindească rezultatele examenului medical efectuat de viitorii soți și prin care, se consideră, se realizează condiția de fond a comunicării reciproce a stării sănătății între viitorii soți. Declarația de căsătorie se face numai în formă scrisă, se semnează de viitorii soți și de delegatul de stare civilă. La declarație se mai anexează certificatele de naștere și actele de identitate ale viitorilor soți și, după caz, dovezile privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum și decizia privind reducerea vîrstei matrimoniale, în condițiile art. . fam.

Declarația de căsătorie depusă la organul de înregistrare a actelor de stare civilă are ca scop, în afară de cel principal – încheierea căsătoriei, anunțarea terților despre încheierea căsătoriei proiectate și punerea în mișcare, dacă este cazul, a opoziției la căsătorie.[]

3.3Formalitățile concomitente încheierii actului juridic al căsătoriei. (procedura încheierii căsătoriei)

Potrivit dispozițiilor art. . fam., încheierea căsătoriei are loc după expirarea unui termen de cel puțin o lună, după ce persoanele care doresc să se căsătorească au depus, la organul de stare civilă, cererea de căsătorie. În unele cazuri, dacă există motive întemeiate, la rugămintea persoanelor care doresc să se căsătorească, acest termen poate fi redus de către șeful oficiului de stare civilă. În cazul constatării unei situații excepționale (pericol pentru viață, graviditate, nașterea copilului etc.) căsătoria poate fi încheiată în ziua depunerii declarației. Curgerea termenului de o lună începe în ziua următoare după depunerea declarației. Dacă ultima zi a termenului de o lună este ziua de duminică sau o zi care în conformitate cu legea în vigoare este zi de odihnă, încheierea căsătoriei se stabilește pentru ziua de lucru prima după ziua de odihnă.

Termenul maximal ce se stabilește pentru încheierea căsătoriei nu va depăși două luni de la data depunerii declarației de căsătorie.

Căsătoria se încheie într-o formă solemnă. La solicitarea viitorilor soți, organele de înregistrare a actelor de stare civilă asigură atmosfera solemnă a înregistrării căsătoriei.[] Deoarece încheierea căsătoriei este un eveniment solemn, și de cele mai dese ori, este sărbătorit public, respectiv și cei care se căsătoresc pot pretinde ca aceasta să aibă loc într-o zi anumită. În acest scop legislația art. 12 alin.3 Cod Familiei permite majorarea termenului pentru încheierea căsătorioei pînă la două luni de la data depunerii declarației. Pentru aceasta nu este nevoie de a depune careva acte suplimentare, este de ajuns dorința celor ce vor să se căsătorească și acordul oficiului de stare civilă.

Locul încheierii căsătoriei

Potrivit art. 32 al Legii privind actele de stare civilă, încheierea căsătoriei se face la organele de înregistrare a actelor de stare civilă de la domiciliul uneia din persoanele care încheie căsătoria sau al părinților lor. Prin dispozițiile acestui articol, credem că se indică, atît localitatea unde se va încheia căsătoria „la domiciliul uneia din persoanele care încheie căsătoria sau al părinților lor”, cît și locul încheierii acesteia, adică „la organele de înregistrare a actelor de stare civilă”,adică sediul acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 32. al. 2 din Legea privind actele de stare civilă, „Căsătoria se poate încheia în afara sediului organului de stare civilă (acasă, la spital etc.) dacă, din motive temeinice, unul dintre viitorii soți se află în imposibilitate de a se prezenta personal la organul de stare civilă. Locul unde s-a încheiat căsătoria (cu adresa concretă), precum și motivele se vor indica în actul de căsătorie la rubrica „Mențiuni”.

Art. 155 și . fam. reglementează încheierea căsătoriilor cu elemente de extraneitate . Astfel, potrivit dispozițiilor art. . fam.:

„ Forma și modul de încheiere a căsătoriei pe teritoriul Republicii Moldova de către cetățenii străini și apatrizi sunt determinate de legislația Republicii Moldova. Cetățenii străini, cu domiciliul în afara Republicii Moldova, încheie căsătoria pe teritoriul Republicii Moldova conform legislației Republicii Moldova dacă au dreptul la încheierea căsătoriei în conformitate cu legislația statului ai cărui cetățeni sunt. Condițiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul Republicii Moldova sunt determinate de legislația Republicii Moldova, ținîndu-se cont de legislația statului în care aceștia își au domiciliul. Căsătoriile încheiate în misiunile diplomatice și oficiile consulare străine sunt recunoscute pe teritoriul Republicii Moldova în baza principiului reciprocității”.

Art. fam. prevede: „Cetățenii Republicii Moldova se pot căsători în afara Republicii Moldova la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova. Căsătoriile dintre cetățenii Republicii Moldova și căsătoriile dintre cetățenii Republicii Moldova și cetățenii străini sau apatrizi încheiate în afara Republicii Moldova în conformitate cu legislația țării în care a fost încheiată căsătoria sunt recunoscute în Republica Moldova doar în cazul dacă au fost respectate condițiile art. 11 și 14 din prezentul Cod”.

Momentul încheierii căsătoriei

Pînă la momentul fixat pentru încheierea căsătoriei cei ce au depus declarația pot refuza să se căsătorească. Refuzul de a încheia căsătoria nu produce careva efecte juridice pentru persoanele care au depus declarația de căsătorie, deoarece încetează numai raportul administrativ dintre persoane și oficiul de stare civilă, iar raportul de căsătorie nici nu a luat naștere. La expirarea termenului, în ziua fixată, delegatul de stare civilă procedează în felul următor:

a) identifică viitorii soți;

b) constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și că nu există impedimente la căsătorie;

constată că nu există opoziții la căsătorie;

constată dacă persoanele care se căsătoresc își dau consimțămîntul reciproc de a înclieia căsătoria;

declară căsătoria încheiată în baza consimțămîntului viitorilor soți;

f) în registrul actelor de căsătorie se înscrie textul actului de căsătorie, care se semnează de soți, de martori, dacă sunt și de cel ce oficiază încheierea căsătoriei[];

g) face mențiuni în actele de identitate ale soților despre încheierea căsătoriei și eventuala schimbare a numelui unuia sau a ambilor soți;

h) eliberează soților certificatul de căsătorie.

În actele de identitate ale persoanelor care s-au căsătorit se fac mențiuni cu privire la încheierea căsătoriei, indicîndu-se numele de familie, prenumele și anul nașterii celuilalt soț, numărul actului de căsătorie și locul înregistrării, în condițiile art. 38 al Legii privind actele de stare civilă.

Din cele menționate pînă acum rezultă, că momentul încheierii căsătoriei este cel, în care funcționarul care oficiază încheierea căsătoriei constată existența consimțămîntului viitorilor soți și îi declară căsătoriți, și nu momentul înregistrării căsătoriei. Înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv al acesteia și deci nu este o condiție de valabilitate, ci o cerință pentru dovedirea ei, astfel încît momentul încheierii căsătoriei este acela, în care soții își dau consimțămîntul și nu acela în care aceasta se înregistrează.[] Specialiștii în domeniu din Romînia susțin acest punct de vedere argumentîndu-1 în felul următor: „Dacă o căsătorie nu a fost înregistrată, deoarece întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă a fost omisă, căsătoria nu este din această cauză nulă, existînd posibilitatea întocmirii ulterioare a actului de căsătorie”.[] Tot în acest sens, instanțele judecătorești din Romînia au decis că nesemnarea actului de căsătorie nu poate atrage nulitatea ei, deoarece actul dat constituie numai o cerință de probă, iar nu de validitate a căsătoriei.

Autorii ruși în această materie susțin, că drepturile și obligațiile soților apar din momentul înregistrării actului căsătoriei la organele de stare civilă. Potrivit opiniei acestora, căsătoria se consideră încheiată din momentul înregistrării ei în forma și condițiile prevăzute de lege. [] Aceștia își argumentează poziția prin faptul, că relațiile de familie apar dintr-un fapt juridic, acordul părților căruia trebuie înregistrat la organele de stare civilă. Înregistrarea consimțămîntului în forma prevăzută de lege întră în conținutul acestui fapt juridic și nu este unul independent. Poziția autorilor dați mai este argumentată și prin faptul, că legiuitorul din Rusia, instituind obligativitatea înregistrării unor anumite categorii de acte juridice, efectele cărora apar doar ca urmare a înregistrării încheierii acestora în forma expres prevăzută de lege, include în categoria lor și actul juridic al căsătoriei. De aici, art. 10 pct. 2 din Codul familiei al Federației Ruse instituie regula, potrivit căreia drepturile și obligațiile soților apar din momentul înregistrării actului căsătoriei în registrele stării civile. Deci, în ceea ce privește momentul încheierii căsătoriei, legislația Rusiei prevede că acesta coincide cu momentul înregistrării actului juridic în cauză în registrele stării civile.

Nu suntem de acord cu această părere, deoarece considerăm că, la fel ca și în cazul celorlalte acte juridice, și în cazul actului juridic al căsătoriei determinantă este voința juridică a părților, acordul de voință al lor îndreptat spre a da naștere unei situații juridice noi, raporturi care suni urmate de anumite efecte juridice.

Din cele menționate anterior, funcționarul de la starea civilă, la încheierea căsătoriei, în primul rînd, constată existența consimțămîntului viitorilor sori de a încheia căsătoria și numai apoi face notificarea existenței consimțămîntului în actul de căsătorie, urmînd să întocmească actul de căsătorie și să elibereze soților certificatul de căsătorie.[]

Astfel, urmînd consecutivitatea tuturor acțiunilor viitorilor soți pînă la încheierea căsătoriei și a delegatului de stare civilă în timpul oficierii înregistrării căsătoriei, constatăm că, în primul rînd, persoanele care doresc să se căsătorească depun o declarație în care își exprimă dorința de a se căsători, apoi, în ziua înregistrării căsătoriei, prin răspunsul afirmativ la întrebarea delegatului stării civile dacă doresc să se căsătorească, consimt la încheierea actului juridic al căsătoriei. Practic, acesta este momentul încheierii căsătoriei, adică momentul cînd se întîlnesc acordurile de voință ale părților actului juridic dat, formîndu-se consimțămîntul. Ceea ce urmează, adică înregistrarea în registrele stării civile a acestui consimțămînt, în opinia noastră, este pentru a sublinia solemnitatea și importanța acestei manifestări de voință, care dă naștere unei situații noi pentru tinerii căsătoriți, care din acest moment vor avea o nouă stare civilă, un nou statut social, pentru a dovedi încheierea căsătoriei.[]

Desigur, aceste efecte nu se vor putea produce decît după încheierea în forma solemnă, cerută de lege, a actului căsătoriei, după cum și prevede art. 9 al . fam. însă, chiar dacă legislația Republicii Moldova apreciază momentul încheierii căsătoriei ca fiind acela al înregistrării actului dat, acesta, după cum am argumentat mai sus, la momentul înregistrării este deja încheiat, deoarece, determinantă la încheierea actelor juridice este voința juridică și consimțămîntul ca parte a acestei voințe, care este deja dat de către cei ce se căsătoresc la momentul înregistrării căsătoriei în actele stării civile. Aș supune criticii formularea „drepturile și obligațiile juridice ale soților iau naștere din ziua înregistrării căsătoriei…” Potrivit DEX-ului, prin substantivul „zi" putem înțelege: „un interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a pămîntului în jurul axei sale” []. Dacă se are în vedere unul din aceste sensuri, trebuie să remarcăm că organele de stare civilă nu au programul de lucru nici „de la răsăritul și pînă la apusul soarelui", nici „cît soarele rămîne deasupra orizontului" și, în nici un caz, „timp de 24 de ore". Astfel, considerăm că legiuitorul trebuia să indice mai concret care este totuși momentul din care soții dobîndesc drepturile și obligațiile unor persoane căsătorite, pentru a evita interpretările dubioase ale conținutului articolului dat.

În concluzie, considerăm că art. 9 alin. . fam. ar putea avea următorul conținut: „Drepturile și obligațiile juridice ale soților iau naștere din momentul cînd persoana care oficiază îndieierea căsătoriei constată îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru validitatea acesteia și-i declară soț și soție”.

În cazul cînd persoanele care se căsătoresc nu s-au prezentat la timpul fixat, dacă ele n-au comunicat cauza neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată nemotivată, atunci declarația de înregistrare a căsătoriei se consideră caducă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu și-au schimbat intenția, ele trebuie să depună o declarație nouă și organul de stare civilă trebuie să fixeze un nou termen de înregistrare a căsătoriei.

3.4Opoziția la căsătorie. Proba căsătoriei

Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștința funcționarului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei.

În conformitate cu art. 15 alin. 2 Codul Familiei opunerea la căsătorie poate fi făcută:

de orice persoană;

în formă scrisă;

cu expunerea în scris a motivelor imposibilității încheierii căsătoriei;

cu anexarea dovezilor invocate.

Funcționarul de stare civilă este obligat să verifice informația care se conține în opoziție. Dacă în temeiul verificărilor sau al informației primite găsește că cerințele legii nu sînt îndeplinite, refuză încheierea căsătoriei. Opoziția la căsătorie urmează a fi verificată indiferent dacă persoana care a fâcut-o are vreun interes personal sau nu. Ea urmează a fi verificată chiar și în cazul cînd nu este semnată dar conține datele necesare.

Opoziția la căsătorie poate fi făcută și de funcționarul de stare civilă, care a constatat personal că există impedimente la încheierea căsătoriei prin întocmirea unui proces-verbal și refuzul scris pentru încheierea căsătoriei.

Opoziția la căsătorie se poate face în perioada de timp cuprinsă între data depunerii declarației de căsătorie și momentul încheierii căsătoriei.[]

Persoanele care se căsătoresc sunt înștiințate că înregistrarea căsătoriei se amînă și li se face cunoscută declarația primită. Dacă dovezile prezentate confirmă existența piedicilor, organul de stare civilă refuză înregistrarea căsătoriei, comunicînd această decizie în scris persoanelor ce au depus declarația de înregistrare a căsătoriei. Dacă la expirarea termenului fixat dovezile privind piedicile nu se prezintă, căsătoria urmează a fi înregistrată conform dispozițiilor generale.

Dacă ulterior înregistrării încheierii căsătoriei se va stabili că aceste persoane au tăinuit împrejurări ce împiedicau încheierea căsătoriei, organul de stare civilă comunică aceasta procurorului pentru ca vinovații să fie trași la răspundere și să se intenteze o acțiune de declarare a nulității căsătoriei.[]

Proba căsătoriei

Avînd în vedere caracterul solemn al actului juridic prin care se încheie căsătoria, doctrina a statuat că aceasta nu poate fi dovedită decît prin certificatul de căsătorie, care este eliberat în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. În literatura de specialitate se susține, că starea civilă[], ca atribut de identificare a persoanei fizice, se dovedește cu actele întocmite sau cu cele înscrise potrivit legii în registrele de stare civilă, iar certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare, ca și actele întocmite sau înscrise în aceste registre”.[]

Așadar, cînd se pretind efecte de stare civilă, căsătoria se poate dovedi doar prin certificatul de căsătorie legal întocmit.

În ceea ce privește dovedirea căsătoriilor persoanelor ce s-au căsătorit pînă la 8 iulie 1944, Legea privind actele de stare civilă dispune prin art. 39 în felul următor:

„Persoanele care s-au aflat în relații de căsătorie consensuale în perioada de pînă la 8 iulie 1944 le pot legaliza prin încheierea căsătoriei în modul stabilit. În acest caz, căsătoria se va considera valabilă de la data menționată de persoanele în cauză în declarația de căsătorie.

Data întemeierii căsătoriei consensuale se înscrie la rubrica „Mențiuni" din actul de căsătorie și pe cîmpul de jos al certificatului de căsătorie. În cazul în care una dintre persoanele care s-au aflat în relații de căsătorie consensuale pînă la 8 iulie decedat sau a fost dată dispărută în timpul războiului, căsătoria poate fi înregistrată numai pe baza unei hotărîri judecătorești privind constatarea existenței unor asemenea relații între persoanele respective, cu indicarea datei în care au început. La rubrica „mențiuni" din actul de căsătorie se înscriu și datele cu privire la hotărîrea judecătorească. În cazurile prevăzute de prezentul articol, înregistrarea căsătoriei are loc la oficiul de stare civilă".

În situațiile prevăzute de articolul dat, este imposibilă dovedirea căsătoriei încheiate pînă la data de 8 iulie 1944, însă, prin dispozițiile acestei norme legale, căsătoria, înregistrîndu-se în prezent la organele stării civile, certificatul de căsătorie eliberat acestor persoane va face dovada căsătoriei lor, din momentul încheierii acesteia, fie în baza depozițiilor lor, fie a hotărîrii judecătorești constatatoare a faptului existenței relațiilor de acest gen între persoanele date.

3.5Caracteristica generală a căsătoriei în țările străine. Încheierea căsătoriei cînd există un element de extranietate

Izvoarele reglementării juridice în țările cu drept civil codificat sînt titlurile special destinate dreptului familiei din codurile civile: în Germania – Cartea IV a Codului Civil, în Elveția – Cartea II a Codului Civil, în Franța o parte a normelor ce reglementează raporturi de căsătorie și familie este codificată în Cartea I a Codului Civil (titlurile V-IX), iar normele referitoare la relațiile patrimoniale ale soților și normele privitoare la contractul matrimonial sînt incluse în Cartea III (titlul V), în țările de drept comun raporturile de familie sînt reglementate de cîteva acte normative. Astfel, în Marea Britanic izvorul de bază al reglementării juridice este Legea cu privire la căsătorie din anul 1949, care a codificat 40 de acte normative ce au fost în vigoare în momentul adoptării legii. Actele normative speciale reglementează problemele pensiilor alimentare și stabilirea tutelei, în Statele Unite ale Americii dreptul familiei este reglementat de normele juridice ale fiecărui stat federal, care, deseori, diferă considerabil.

Actele normative nu conțin definiția căsătoriei și problema naturii ei juridice, pînă în prezent nu este complet rezolvată în legislație sau în doctrina juridică. Putem menționa următoarele trei concepte referitoare la căsătorie: căsătoria contract, căsătoria statut, căsătoria parteneriat.

Pînă nu demult cel mai frecvent concept întîlnit era acel de căsătorie contractuală, bazat pe un șir de cerințe înaintate de lege față de ordinea încheierii căsătoriei, condițiile valabilității ei, posibilitățile compensării daunelor materiale survenite din cauza desfacerii căsătoriei, adică cerințele înaintate de lege față de contracte. Pentru conceptul căsătoriei contract este logic aplicabil regimul contractual referitor la patrimoniul soților.

Oponenții concepției contractuale consideră că căsătoria nu poate fi contract, deoarece drepturile și obligațiile soților sînt stabilite de lege și ei nu pot să le modifice după voința lor. Faptul că soții pot încheia un contract matrimonial, ce ar reglementa regimul patrimonial, nu este un argument suficient în favoarea concepției contractuale, deoarece scopul principal al căsătoriei este crearea unei familii, nașterea și educarea copiilor. De aceea căsătoria reprezintă un statut pe care îl obține persoana după îndeplinirea anumitor acte prevăzute de lege. Acest statut permite includerea persoanei în categoria celor căsătoriți.

În ultimii ani se dezvoltă ideea că căsătoria reprezintă un parteneriat. Această concepție a apărut ca rezultat al cercetărilor sociologice. Anume în cadrul acestei concepții evidențiem principiile poziției independente a femeii și egalității soților în căsătorie. Specialiștii în domeniu totuși obiectează afirmînd că această concepție nu explică faptul reglementării riguroase a drepturilor și obligațiilor părților.

Căsătoria poate fi încheiată în formă civilă sau religioasă. În acest sens putem clasifica legislația țărilor străine în trei categorii:

efecte juridice pot avea numai căsătoriile încheiate în formă civilă (Germania, Franța, Elveția, Japonia etc.);

căsătoria poate fi încheiată în formă civilă sau în formă religioasă (Danemarca, Spania, Italia, unele provincii din Canada, unele state din SUA);

există doar forma religioasă a încheierii căsătoriei (Israel, Irak, Iran, unele state din SUA și unele provincii din Canada).

Ceremonia încheierii căsătoriei întotdeauna se petrece în prezența unui număr de persoane majore (de la două pînă la șase), în majoritatea statelor există cerința anunțării publice a încheierii căsătoriei (la biserică sau prin anunț afișat în fața clădirii primăriei). Din momentul anunțării publice și pînă la încheierea căsătoriei persoanele interesate se pot adresa cu o opoziție la organele de înregistrare a căsătoriei, în Anglia și SUA ceremonia este posibilă și fără un anunț prealabil, dar persoanele care doresc să se căsătorească trebuie să primească permisiune și să jure că nu există impedimente la căsătorie. Permisiunea menționată are termenul de valabilitate de la o lună pînă la un an.

Prezența părților la încheierea căsătoriei este obligatorie, în timpul războaielor, în unele state americane, se permitea încheierea căsătoriei prin procură, iar în ce privește militarii – chiar și fără procură, dar cu acordul exprimat în scris. Totuși, aceasta este mai degrabă o excepție, chiar și în cazul cînd din motive de boală persoana nu poate fi prezentă, în asemenea cazuri căsătoria se încheie la locul aflării bolnavului.

Căsătoria poate fi încheiată doar cu respectarea condițiilor stabilite de lege.

Deși problema condițiilor încheierii căsătoriei este rezolvată în mod diferit în țările străine, totuși am putea evidenția și unele momente comune:

în primul rînd, persoanele, care doresc să se căsătorească, trebuie să fie de sex opus, iar în cazul anomalilei fizice această problemă este rezolvată de judecată sau de procuratură în baza examinării medicale;

părțile trebuie să atingă o vîrstă anumită, care în majoritatea statelor este de 18 ani, deși în unele state limitele de vîrstă pentru femei sînt diferite: de exemplu, în Franța – 18 ani pentru bărbați, 16 ani pentru femei, în Anglia vîrstă cerută este de 16 ani atît pentru bărbați, cît și pentru femei. Dacă sînt temeiuri serioase, vîrstă poate fi micșorată: în Franța – de Președintel Republicii, în Germania – de Consiliul de Tutelă, în Anglia și SUA – de instanța de judecată, în Elveția – de Guvernul cantonului. Căsătoria minorilor se încheie doar cu acordul reprezentanților lor legali;

în legislația tuturor statelor europene și în toate statele SUA de mult există norma analogică celei prevăzute de Codul Civil Francez, și anume, "nu există căsătorie fără acord", și pentru încheierea căsătoriei este suficientă exprimarea formală a acestui acord;

d) în legislația statelor străine sînt stabilite un șir de impedimente. În toate țările europene și în SUA persistă principiul căsătoriei monogame, încălcarea acestui principiu duce la răspunderea penală. Se interzice căsătoria între persoane ce se află în legătura de rudenie de un anumit grad. De asemenea, este interzisă căsătoria între înfietor și înfiat. Un alt impediment la căsătorie poate fi o anumită boală, care prezintă pericol pentru sănătatea celuilalt soț. În legislația Angliei se interzice căsătoria cu persoanele bolnave mental. Pînă acum putem întîlni în legislația unor țări interdicția pentru femei de a se căsători într-un termen anumit după decesul soțului (Germania – 10 luni, în Franța și în Elveția – 300 zile).

Căsătoria încheiată cu încălcarea condițiilor stabilite de lege se consideră nulă. în toate țările este nulă căsătoria încheiată între rude de un anumit grad, precum și căsătoria cu o persoană deja căsătorită, încălcarea altor condiții poate avea consecințe diferite. Astfel, în unele state ale SUA neanunțarea publică a căsătoriei poate duce la nulitatea ei.

Căsătoria cu persoana care nu a atins vîrsta necesară este nulă în Franța și Anglia și poate fi declarată nulă în unele state federale americane. De asemenea, sînt nule căsătoriile cu persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu ca rezultat al bolii mentale sau al debilității. Viciile de consimțămînt pot duce la declararea nulității relative a căsătoriei.

În sistemele juridice ale statelor străine doar căsătoria încheiată curespectarea condițiilor prevăzute de lege duce la apariția drepturilor și obligațiilor soților, aceste relații avînd caracter personal și patrimonial.

Încheierea căsătoriei cînd există un element de extranietate

Cetățenii străini și apatrizii cu domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova, în relațiile familiale, au aceleași drepturi și obligații ca și cetățenii Republicii Moldova.

Art. 155 al Codului Familiei prevede încheierea căsătoriei pe teritoriul Republicii   Moldova și anume: Forma și modul de încheiere a căsătoriei pe teritoriul Republicii Moldova de către cetățenii străini și apatrizi sînt determinate de legislația Republicii Moldova. Cetățenii străini, cu domiciliul în afara teritoriului Republicii Moldova, încheie căsătoria pe teritoriul Republicii Moldova conform legislației Republicii Moldova dacă au dreptul la încheierea căsătoriei în conformitate cu legislația statului ai cărui cetățeni sînt. Condițiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul Republicii Moldova sînt determinate de legislația Republicii Moldova, ținîndu-se cont de legislația statului în care aceștia își au domiciliul. Căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare străine sînt recunoscute pe teritoriul Republicii Moldova în baza principiului reciprocității.

Articolul 156 al Codului Familiei prevede încheierea căsătoriei în afara Republicii Moldova și anume: Cetățenii Republicii Moldova se pot căsători în afara Republicii Moldova la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova. Căsătoriile dintre cetățenii Republicii Moldova și căsătoriile dintre cetățenii Republicii Moldova și cetățenii străini sau apatrizi încheiate în afara Republicii Moldova în conformitate cu legislația țării în care a fost încheiată căsătoria sînt recunoscute în Republica Moldova doar în cazul dacă au fost respectate condițiile art.11 și 14 din Codul familiei al Republicii Moldova.

În urma căsătoriei relațiile personale nepatrimoniale  și patrimoniale ale soților se determină de legislația statului în care își au domiciliul comun, iar în lipsa domiciliului comun – a legislației statului unde aceștia au avut ultimul domiciliu comun. Dacă soții nu au și nici nu au avut anterior un domiciliu comun, drepturile și obligațiile lor personale nepatrimoniale și patrimoniale se determină pe teritoriul Republicii Moldova în baza legislației Republicii Moldova.

În cazul aplicării pe teritoriul Republicii Moldova a normelor dreptului familiei ale statelor străine, conținutul acestora se determină conform interpretării oficiale sau conform practicii din statele respective. Persoanele interesate au dreptul să prezinte documente care confirmă conținutul normelor dreptului familiei ale statului străin pe care le invocă sau să contribuie într-un alt mod la determinarea conținutului acestor norme. Dacă măsurile întreprinse nu permit stabilirea conținutului normelor dreptului familiei ale statelor străine, se aplică legislația Republicii Moldova.

Normele dreptului familiei ale statelor străine nu sînt aplicabile pe teritoriul Republicii Moldova dacă contravin moravurilor și ordinii publice din Republica Moldova. În acest caz, se aplică legislația Republicii Moldova.

CONCLUZIE

Urmărind firul reglementărilor și al literaturii de specialitate relative la tema lucării date, am încercat să conturez o expunere cât mai cuprinzătoare și, în același timp, concisă a noțiunilor și conceptelor ce alcătuiesc substanța acesteia. Pornind de la o expunere generală, folosind noțiunile fundamentale în domeniu (familie, căsătoriei, condițiilor necesare încheierii căsătoriei și nulității căsătoriei, etc), am continuat cu abordarea conceptelor concrete, specifice, utilizate în materia dreptului familiei.

Căsătoria a urmat implicit evoluția reglementărilor din dreptul familiei, el însuși ținând pasul cu imperativele societății contemporane. Eforturile juriștilor de a adapta cât mai bine instituția atât teoretic, cât și practic, sunt evidente și ele pornesc tocmai de la profundele transformări în structura și funcțiile familiei din țara noastră, transformări intervenite în ultima jumătate de secol.

Funcția demografică a familiei a fost afectată în mare măsură de către procesul de urbanizare, ducând la o criză acută a natalității în prima etapă a modernizării în toate țările din Sud-Eestul Europei, situație remediată în parte prin intervenția directă a statului.

Funcția politică și juridică a familiei arhaice se mai făceau încă simțite la începutul epocii contemporane. Odată cu modernizarea societății, membrii familiei încep sa participe la viața politică nu după poziția lor în grupul domestic, ci ca cetățeni egali în drepturi.

Modernizarea este legată și de unele transformări fundamentale în funcția etică a familiei. Raporturile dintre soț și soție dintre copii și părinți suferă puternice transformări în sensul egalității între sexe și a unei emancipări a tinerei generații.

Conform Legislației Republicii Moldova căsătoria să fie valabilă trebuie să întrunească condiții de fond și de formă. Codul familiei al Republicii Moldova, reglementează următoarele condiții de fond la căsătorie:

diferența de sex

vîrsta matrimonială

consimțămîntul la căsătorie

comunicarea reciprocă a stării sănătății

Condițiile de formă la încheierea căsătoriei care contau din două etape:

formalități prealabile încheierii actului juridic al căsătoriei

formalități concomitente celebrării încheierii actului juridic al căsătoriei

Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii acesteia.

Și acum ca o concluzie aș vrea să aduc unele critici legislației familiale actuale. Referitor la comunicarea reciprocă a stării sănătății, unde se prevede că rezultatele controlului medical se prezintă numai persoanei examinate nu este corect, deoarece la prevederile acestui din urmă articol, ne întrebăm, cum efectiv se realizează îndeplinirea acestei condiții, dacă „rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate? Ar putea persoana examinată să nu comunice celuilalt viitor soț reala stare a sănătății sale? Sigur că da. De aici concluzionăm, că această formulare dă posibilitate soțului de rea-credință sa tăinuiască adevărata stare a sănătății sale. Admitem că după efectuarea controlului medical, comunicarea reciprocă a stării sănătății, s-ar realiza prin anexarea certificatelor medicale, la declarația de căsătorie și, prin inserarea de către viitorii soți în cuprinsul declarației de căsătorie a mențiunii că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor. Dar, certificatul care se anexează la declarația de căsătorie atestă doar trecerea controlului medical sus menționat, nu și rezultatele acestuia. Deci, prin anexarea acestor certificate la declarația de căsătorie, funcționarul stării civile se informează despre faptul că viitorii soți au trecut examenul medical și, nicidecum nu se realizează informarea efectivă și reală a viitorilor soți despre starea sănătății lor. Chiar dacă delegatul de stare civilă ar avea cunoștință de faptul că unul dintre viitorii soți suferă de vreo boală, în afară de cele ce sunt expres prevăzute de lege ca incompatibile cu căsătoria, el nu are dreptul să refuze încheierea căsătoriei. Deci, constatăm că dispoziția legală propusă de legiuitor în art.13 alin.2 C. fam. „rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate", chiar dacă este făcută cu scopul de a proteja și respecta dreptul la viața intimă și privată, prevăzute de art.28 din Constituția Republicii Moldova, în opinia noastră, dă posibilitate soțului de rea-credință să tăinuiască adevărata stare a sănătății sale. Astfel, ar fi binevenit ca al. art. 13 să aibă următorul conținut: „Rezultatul examenului medical se comunică persoanelor ce doresc să încheie căsătoria, eliberîndu-li-se certificatele asupra stării sănătății lor și un act privind trecerea controlului medical pentru a fi prezentat organului de stare civilă”. Considerăm că astfel se va realiza o comunicare efectivă între viitorii soți asupra stării sănătății lor.

Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente la înheierea ei.

Codul familiei reglementează următoarel impedimente la încheierea căătoriei:

– bigamia, rudenia, adopția, alienatia sau debilitatea mintală, curatela, condamnarea la privațiune de libertate a persoanelor ce doresc să se căsătorească, căsătoria persoanelor de același sex.

Actualul Cod al familiei prevede expres că, se interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă pînă în gradul patru inclusiv, iar, în linie colaterală, se interzice căsătoria numai între frați și surori, inclusiv cei care au un părinte comun.

Încălcarea impedimentului de rudenie se numește incest și este sancționat de art. 201 Cod Penal al Republicii Moldova, și aici iarăsi o să-mi rezerv dreptul de a critica legislația familiala și anume codul actual prezintă la acest capitol unele deficiențe serioase și anume este totul în ordine în privinta rudelor în linie dreapta adica este interzis căsătoria păna la al patrulea grad inclusiv, dar se ridică problema în cazul rudelor în line colaterală, deoarece codul familiei interzice expres căsătoria numai între frați și surori inclusiv cei ce au un părinte comun, deci aceste casatorii nu s-ar fi admite chiar dacă nu ar fi existat acetă interzicere, datorită moralei creștine, dar conform Codului Familiei se pot căsători unchii cu nepoatele care sînt rude colaterale de gradul 3 și verii între ei care sînt rudede de gradul 4, ceea ce în primul rînd vine în contradicție cu legislația penală care în art. 201 prevede că : „raportul sexual sau alte acțiuni sexuale cu rudele pe linie dreaptă pînă la gradul 3 inclusiv precum și între rudele pe linie colaterală (frați, surori, veri primari se pedepsește cu închisoare de pîna la 5 ani)” adică verii primari sînt rude de gradul 4 în care căsătoria este permisă, însă legislația penala sancționează cu închisoare de pînă la 5 vani relațiile sexuale între persoanele date, deci aici vorbim despre o neconcordanță, deci cred ca ar trebui modificate dispozițiile art. 15 al codului familiei si ar putea sa aiba următorul conținut „nu se admite încheierea căsătorie între rudele în linie dreaptă pînă la infinit, iar între rudele în linie colaterală pînă la gradul 4 inclusiv, sau „nu se admite încheierea căsătoriei între persoanele care sunt rude pînă la al 4 grad inclusiv”.

Și adopția ca impediment la căsătorie este reglementat de Codul Familiei incorect Reieșind din conținutul acestora, Codul Familiei prevede că nu poate fi încheiată căsătoria între: adoptat și rudă a adoptatorului în linie dreaptă pînă la al 2-lea grad inclusiv. Și aici ar trebui reglemetat identic ca impedimentul la rudenie, și anume, nu exista impedimente de ordin medical dar, din cauza ca adoptia se incuviințează cu scopul de a asigura copiilor o viata normală de familie pe care trebuie să o asigure părinții adoptivi ar fi trebui sa fie aplicate aceliasi reguli ca si la rudele de sînge, astfel ce rost ar mai avea aceata asimilare deplina a copiilor naturali cu cei adoptați, cred că ar trebui ca fie articolul dat să fie formulat astfel „se interzice căsătoria între adoptat și rudă a adoptatorului în linie dreapta pînă la infinit, iar in linie colaterala pina la al 2 grad inclusiv,” poate acest lucru va fi mai corect.

Finalizînd scurta caracteristică a raporturilor familiale de căsătorie, trebuie de menționat că familie și relațiile maritale au fost determinate și normalizate de religie, moralitatea și opinia publică.

Sînt foarte multe motive care îi fac pe oameni să se unească în grupuri familiale, pentru a crea relații durabile, dar principalul motiv în primul rând sunt nevoile umane. Dacă este să vorbim științific, spiritual, psihologic bărbații și femeile sunt încurajați să vină împreună pentru a împărtăși anumite scopuri: reproducere rasei umane, crearea condițiilor materiale pentru existență – locuință, îmbrăcăminte, alimente, satisfacerea nevoilor copiilor.

Se pune întrebarea o persoană necăsătorită nu poate să-și satidfacîă aceste nevoi? Desigur că poate. Dar nu este oare de învățîtură experiența strămășilor?

Revenind la trecut, conștientizezi că societatea în ansamblu, și, astfel, oamenii ca componentele sale sunt interesați ca aceste nevoi biologice au fost făcute și trebuie efectuate în cadrul familiei.

Numai prin identificarea acestor caracteristici specifice în realizarea nevoilor umane într-un mediu familial, putem înțelege familia și căsătoria ca o instituție socială, și cu ea și originile de supraviețuire a familiei și căsătoriei, vitalitatea, atractivitatea pentru om.

Dreptul familiei deține unul din locurile de frunte printre alte ramuri de drept, deoarece familia este necesar pentru fiecare persoană. Aceasta influențează dezvoltarea societății, sănătății sale morale, și este unul din factorii creșterii spociale a oamenilor.

Anume în famile se pune baza caracterului uman, atitudinea lui față de valorile de muncă, morale, ideologice și culturale. Acesta este motivul pentru care o societate democratică este interesă ca familiile să fie puternice, sănătoase spiritual și moral.

Familia puternică – înseamnă o societate puternica.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluțiunea (III) din 10 decembrie 1948 , Ratif.Prin: Hot. S.S. nr.217 din 28 iulie 1990. // Veștile, 1990, nr.8, p.534-535. Tratate internaționale, Vol.1. – Chișinău, 1998.

Constituția Republicii Moldova adoptată la 29. 07. 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12. 08. 1994.,

Codul Familiei al RM, adoptat prin Legea RM nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, intrat în vigoare la 26 aprilie 2001 // MO nr.47-48/2001.

Codul Civil al Republicii Moldova. Nr. 1107 –XV din 6.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82 – 86 din 22.06.2002.,

Codul de procedură civilă al RM, nr.225-XV din 30 mai 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115/451.

Codul penal al Republicii Moldova adoptat prin Legea Republiii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002

Codul familiei al României

Семейный Кодекс Российской Федерации от 29.12.1995 №223-ФЗ (принят ГД ФС РФ от 08.12.1995) (ред. от 30.06 2008)

Legea privind actele de stare civilă, nr.100-XV din 26 aprilie 2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 97-99 din 17.08.2001

Regulamentul privind examinarea medicală a tinerilor înainte de căsătorie nr. 59 din 6 septembrie 1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34 din 6.06.1996.

Surse doctrinare

Albu I., DREPTUL FAMILIEI, Editura didactică și pedagogică, București, 1975

Albu. I., CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMAN, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1998

Avram.M TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, București 1999

Avram M., Filiația. Adopția națională și internațională, Editura ALL BECK, București, 2001

Beleiu. Gh., Drept Civil. Întroducere în drept civil, Editura, Șansa – SRL, București, 1998

Beleiu. Gh., Drept civil Român. Întroducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a III revăzută și adăugită de: M. Nicolaie, și P. Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2003

Banciu. M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 1997

Bodoașcă. T., Dreptul Familiei, Editura Burg, Sibiu, 2003

Bacaci Al., Dumitrache V., Hageanu C., DREPTUL FAMILIEI, Ediția 4, Editura ALL BECK, București, 2005

Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul Familiei, Editura ALL BECK , București, 1999

Calmuschi. O., Tratat de drept civil, vol.I, partea generala, București 1989

Cebotari Valentina, Dreptul familiei, Chișinău, 2004

Chelaru I., Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92 ACTEON, Iași, 1992

Chirică. D., Drept civil, succesiuni, Editura Lumina LEX, București, 1996

Florian Emese, DREPTUL FAMILIEI, Editura Lumina LEX, București, 1997

Florian Emese, Veaceaslav Pînzari, Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura , SFERA, Cluj-Napoca, 2006

Filipescu I. P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, Editura ALL, București, 1996

Filipescu I. P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, Editura ALL, București, 1998

Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, București, 1993

Filipescu. I. P., Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura ALL Beck, București, 1998

Hageanu. C., Dreptul Familiei, Ediția 4, Editura ALL BECK, București, 2005

Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, vol.I, București, Editura Academiei, 1980

Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, Editura „ALL”, București, 1998

Ionascu. T., Casatoria in dreptul roman, Ed. Academiei, Bucuresti 1964

E. Lupan, M. Răchită, D. Popescu, Dreptul Civil. Teoria Generală, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1992

Lupșan. G., Dreptul Familiei, Editura “Junimea”, Iași, 2001

Letoumeau, C.H.-“L’ evolutione du mariage et de la famille”, Paris 1998

Mărgineanu Lilia, Gabriel Mărgineanu, Dreptul Familiei, Editura, “Elena – V.I. ”Chișinău 2002

G. Marty, P.Raynaud -"Droit civil", tome I, vol 2, Sirey, Paris, 1967

Marcu L.R., Istoria universală a dreptului, București, 1997

Mitrofan. I., C. Ciupercă, Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei, Edit press MIHAELA S.R.L. , București 1998

Pînzari V., DREPTUL FAMILIEI (note de curs), Editura Universitas, Chișinău, 2000

Pînzari V., Căsătoria În Legislația Republicii Moldova, Editura PUB, Bălți, 2002

A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina LEX, 1998

Popescu T. R., Dreptul Familiei. Tratat, vol I, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1965

Reghini. I., Dreptul Familiei, Volumul I, Universitatea ecologică “Dimitre Cantemir”, Facultatea de Drept, Tg.Mureș, 1994

L. Roussel, La familie incertaine, Paris, 1989

Tomescu. M., Calificarea căsătoriei în dreptul internațional privat roman, Analele Universității București, anul XLIV, 1995

Urs I. R., S. Angheni, Drept civil partea generală. Persoanele, VolI Editura Oscar Print, București, 2002

Vasilescu P., REGIMURI MATRIMONIALE. PARTE GENERALĂ, Editura „Rosetti”, București, 2003

Анатольская М.В., Семейное Право, Издательство, Юристь, Москва, 2002

И.И. Гришина, И.П. Гришин, Семейное Право, Москва, 2004

А. И. Загоровский, «курс семейного права». Издательство, Зерцало, Москва, 2003

CОВЕТСКОЕ СЕМЕЙНОЕ ПРАВО / под общей редакцией В. Ф. Маслова и А. А. Пушкина

А.М. Нечаева, Семейное право Курс лекций, Издательство, Юристь, Москва, 1998

А.М. Нечаева, Семейное право, Издательство, Юристь, Москва, 2005

Пынзарь В., Шляхтицкий В., СЕМЕЙНОЕ ПРАВО, Кишинэу, 2002

Самойлов С. А., Сидоров В. Е., БРАК – РАЗВОД. УСЛОВИЯ – ПОРЯДОК ОФОРМЛЕНИЯ, Изд. Олимп, Москва, 1999

Сергеев А. П., Толстой Ю. К., ГРАЖДАНСКОЕ ПРАВО, учебник, часть 3, Проспект, Москва, 1999

V. Cebotari, Adopția – posibilitatea copilului a vețui în familie, Revista națională de drept, nr.7/2002

Crețu V., ASPECTE GENERALE PRIVIND NOUL COD AL FAMILIEI AL REPUBLICII MOLDOVA / Revista de drept privat, anul 2, nr. 1/2002

V. Pînzari, Unele considerente pe marginea noului cod al familiei, Materialele Conferinței Științifico-Practice din 06.04.2001, “Poliția și societatea civilă”, Editura Colo Graf Com, Chișinău, 2001

V. Pînzari, Rudenia sau incestul ca impediment la căsătorie, Revista națională de drept, nr. 8/2002

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluțiunea (III) din 10 decembrie 1948 , Ratif.Prin: Hot. S.S. nr.217 din 28 iulie 1990. // Veștile, 1990, nr.8, p.534-535. Tratate internaționale, Vol.1. – Chișinău, 1998.

Constituția Republicii Moldova adoptată la 29. 07. 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12. 08. 1994.,

Codul Familiei al RM, adoptat prin Legea RM nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, intrat în vigoare la 26 aprilie 2001 // MO nr.47-48/2001.

Codul Civil al Republicii Moldova. Nr. 1107 –XV din 6.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82 – 86 din 22.06.2002.,

Codul de procedură civilă al RM, nr.225-XV din 30 mai 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115/451.

Codul penal al Republicii Moldova adoptat prin Legea Republiii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002

Codul familiei al României

Семейный Кодекс Российской Федерации от 29.12.1995 №223-ФЗ (принят ГД ФС РФ от 08.12.1995) (ред. от 30.06 2008)

Legea privind actele de stare civilă, nr.100-XV din 26 aprilie 2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 97-99 din 17.08.2001

Regulamentul privind examinarea medicală a tinerilor înainte de căsătorie nr. 59 din 6 septembrie 1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34 din 6.06.1996.

Surse doctrinare

Albu I., DREPTUL FAMILIEI, Editura didactică și pedagogică, București, 1975

Albu. I., CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMAN, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1998

Avram.M TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, București 1999

Avram M., Filiația. Adopția națională și internațională, Editura ALL BECK, București, 2001

Beleiu. Gh., Drept Civil. Întroducere în drept civil, Editura, Șansa – SRL, București, 1998

Beleiu. Gh., Drept civil Român. Întroducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a III revăzută și adăugită de: M. Nicolaie, și P. Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2003

Banciu. M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 1997

Bodoașcă. T., Dreptul Familiei, Editura Burg, Sibiu, 2003

Bacaci Al., Dumitrache V., Hageanu C., DREPTUL FAMILIEI, Ediția 4, Editura ALL BECK, București, 2005

Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul Familiei, Editura ALL BECK , București, 1999

Calmuschi. O., Tratat de drept civil, vol.I, partea generala, București 1989

Cebotari Valentina, Dreptul familiei, Chișinău, 2004

Chelaru I., Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92 ACTEON, Iași, 1992

Chirică. D., Drept civil, succesiuni, Editura Lumina LEX, București, 1996

Florian Emese, DREPTUL FAMILIEI, Editura Lumina LEX, București, 1997

Florian Emese, Veaceaslav Pînzari, Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura , SFERA, Cluj-Napoca, 2006

Filipescu I. P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, Editura ALL, București, 1996

Filipescu I. P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, Editura ALL, București, 1998

Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, București, 1993

Filipescu. I. P., Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura ALL Beck, București, 1998

Hageanu. C., Dreptul Familiei, Ediția 4, Editura ALL BECK, București, 2005

Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, vol.I, București, Editura Academiei, 1980

Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, Editura „ALL”, București, 1998

Ionascu. T., Casatoria in dreptul roman, Ed. Academiei, Bucuresti 1964

E. Lupan, M. Răchită, D. Popescu, Dreptul Civil. Teoria Generală, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1992

Lupșan. G., Dreptul Familiei, Editura “Junimea”, Iași, 2001

Letoumeau, C.H.-“L’ evolutione du mariage et de la famille”, Paris 1998

Mărgineanu Lilia, Gabriel Mărgineanu, Dreptul Familiei, Editura, “Elena – V.I. ”Chișinău 2002

G. Marty, P.Raynaud -"Droit civil", tome I, vol 2, Sirey, Paris, 1967

Marcu L.R., Istoria universală a dreptului, București, 1997

Mitrofan. I., C. Ciupercă, Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei, Edit press MIHAELA S.R.L. , București 1998

Pînzari V., DREPTUL FAMILIEI (note de curs), Editura Universitas, Chișinău, 2000

Pînzari V., Căsătoria În Legislația Republicii Moldova, Editura PUB, Bălți, 2002

A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina LEX, 1998

Popescu T. R., Dreptul Familiei. Tratat, vol I, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1965

Reghini. I., Dreptul Familiei, Volumul I, Universitatea ecologică “Dimitre Cantemir”, Facultatea de Drept, Tg.Mureș, 1994

L. Roussel, La familie incertaine, Paris, 1989

Tomescu. M., Calificarea căsătoriei în dreptul internațional privat roman, Analele Universității București, anul XLIV, 1995

Urs I. R., S. Angheni, Drept civil partea generală. Persoanele, VolI Editura Oscar Print, București, 2002

Vasilescu P., REGIMURI MATRIMONIALE. PARTE GENERALĂ, Editura „Rosetti”, București, 2003

Анатольская М.В., Семейное Право, Издательство, Юристь, Москва, 2002

И.И. Гришина, И.П. Гришин, Семейное Право, Москва, 2004

А. И. Загоровский, «курс семейного права». Издательство, Зерцало, Москва, 2003

CОВЕТСКОЕ СЕМЕЙНОЕ ПРАВО / под общей редакцией В. Ф. Маслова и А. А. Пушкина

А.М. Нечаева, Семейное право Курс лекций, Издательство, Юристь, Москва, 1998

А.М. Нечаева, Семейное право, Издательство, Юристь, Москва, 2005

Пынзарь В., Шляхтицкий В., СЕМЕЙНОЕ ПРАВО, Кишинэу, 2002

Самойлов С. А., Сидоров В. Е., БРАК – РАЗВОД. УСЛОВИЯ – ПОРЯДОК ОФОРМЛЕНИЯ, Изд. Олимп, Москва, 1999

Сергеев А. П., Толстой Ю. К., ГРАЖДАНСКОЕ ПРАВО, учебник, часть 3, Проспект, Москва, 1999

V. Cebotari, Adopția – posibilitatea copilului a vețui în familie, Revista națională de drept, nr.7/2002

Crețu V., ASPECTE GENERALE PRIVIND NOUL COD AL FAMILIEI AL REPUBLICII MOLDOVA / Revista de drept privat, anul 2, nr. 1/2002

V. Pînzari, Unele considerente pe marginea noului cod al familiei, Materialele Conferinței Științifico-Practice din 06.04.2001, “Poliția și societatea civilă”, Editura Colo Graf Com, Chișinău, 2001

V. Pînzari, Rudenia sau incestul ca impediment la căsătorie, Revista națională de drept, nr. 8/2002

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.