Casatoria Si Familia

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA

Definirea conceptelor de căsătorie și familie

Principalele caracteristici și funcții ale familiei

Tipologii maritale și tipologii familiale

Evoluția familie în România

Viitorul familiei. Alternativele familiei

CAPITOLUL 2. CONSTITUIREA FAMILIEI

2.1. Comunicarea în cuplu

2.2. Practici de alegere a partenerului

2.3. Surse de stabilitate în cuplu

2.4. Surse de instabilitate în cuplu

2.5. Gestionarea emoțiilor negative în cuplu

CAPITOLUL 3. DIVORȚUL CA MODALITATE DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI.

3.1. Originile divorțului. Scurt istoric

3.2. Delimitări conceptuale

3.3. Definiții și reglementare

3.4 Condiții în care se poate divorța

CAPITOLUL 4. DIVORȚIALITATEA

4.1 Divorțialitatea în România

4.2. Factori interni familiali ce pot genera divorțul

4.3. Motive acceptate de instanță pentru desfacerea căsătoriei

4.4 Aspecte ale divorțului

4.5. Principalele tipuri și etape ale divorțului

4.6. O nouă mentalitate asupra divorțului

4.7. Efectele divorțialității

CAPITOLUL 5. PARTEA DE CERCETARE

5.1. Obiectivele cercetării

5.2. Ipotezele cercetării

5.3. Prezentarea și interpretarea informațiilor culese

CAPITOLUL 6. CONCLUZII

6.1. Concluziile cercetării

6.2. Concluzii finale ale lucrării

INTRODUCERE

De-a lungul timpului s-a schimbat percepția asupra dinamicii și funcționalității cuplului. Ceea ce apărea drept normal pentru o anumita perioadă istorică, poate părea deviant pentru o treaptă de dezvoltare următoare.

Realizarea și menținerea solidarității și stabilității familiale au loc în mod diferit.Unele familii nu reușesc să stabilească relații de solidaritate, altele nu-și pot menține solidaritatea realizată, iar altele realizează solidaritatea și o mențin. În primele două situații,șansele de disoluție a familiei sunt mari. Instabilitatea și disoluția familiei sunt, în același timp, probleme individuale și sociale atât la nivelul condiționărilor lor, cât și la nivelul efectelor pe care le au.

În societățile Europene, date statistice arată că familia este în present mai puțin stabilă decât era cu câteva decenii în urmă, a crescut rata divorțialității si a scăzut durata medie de conviețuire a unui cuplu, astfel, familia a intrat într-o lungă perioadă de criză.

Într-o lume caracterizată de multiculturalism, este surprinzător să găsim, chiar dacă sub forme diferite , noțiunea de căsătorie, dar și ideea de destrămare a acesteia. Unii oameni se căsătoresc din dragoste, alții din motive pur economice, alții pentru că așa spune tradiția. Dar cei mai mulți dintre noi conștientizează că, mai devreme sau mai târziu, acest moment trebuie să apară. Există și cazuri în care o persoană nu ajunge la căsătorie niciodată, fie din voință propie, fie datorită faptului că nu a găsit persoana potrivită pentru a face acest pas.

Însă nu întotdeauna căsătoriile durează până la moartea unuia dintre parteneri. În România, în cazul identificării anumitor incompatibilități între membrii cuplului, căsătoria poate fi anulată prin decizia de divorț. Prin lucrarea de față îmi propun să fac a analiză asupra principalilor factori care duc la disoluția cuplului. Tema acestei lucrări abordează un subiect interesant și în același timp delicat:divorțul. Pe parcusul lucrării vor fi identificare mai multe aspecte care țin de divorț și cauzele care duc la destrămarea unui cuplu.

Am ales această temă deoarece mi se pare interesant modul în care, în câteva decenii, opiniile cu privire la tiparele generale în care se încadra căsătoria s-au schimbat. Dacă în trecut partenerii erau mult mai responsabili și mai implicați în căsnicie, în prezent libertățile au luat amplori nebănuite.

Un alt aspect interesant care s-a modificat odată cu trecerea anilor a fost schimbarea radicală de poziție a femeii în cadrul cuplului. Dacă imaginea tipică o reprezenta pe aceasta ca fiind casnică, având atribuții precum întreținerea gospodăriei și îngrijirea copiilor, acum aceasta poate întruchipa imaginea unei femei de success pe plan professional, contribuind considerabil la bunăstarea materială a familiei, dar în același timp lipsind mai mult din sânul ei.

CAPITOLUL 1. CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA

Definirea conceptelor de căsătorie și familie

Înainte de a prezenta principalele teorii cu privire la funcțiile și modalitățile de constituire a familiei, este necesară definirea acestei noțiuni, ținând cont de schimbările produse în acest grup de-a lungul timpului. Familia, dincolo de orice aparență, este mai mult decât o simplă relaționare între cei doi parteneri, sau între parteneri și copii lor. ( Mitrofan, Ciuperca, 1997, p.50)

„ Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțătă dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii” ( Mitrofan, Mitrofan, 1991, p. 68)

Din perspectiva lui C.Jung, 1994 în țara noastră scopul, încheierii căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii. În sprijinul acestui principiu vin și reglementările stipulate în Codul familiei cu privire la căsătorie și familie.

Din perspectivă psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi de o „relație psihologică” între doi oameni conștienți, ea fiind „o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă” ( Mitrofan și Cristian, Ciupercă, 1998, p.15-16)

Căsătoria este un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalițăți, de conștientizare redirecționare și fructifizare a tendințelor, pulsurilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este „creșterea personală” prin experiența conjugalității și parentalității. Cu alte cuvinte, căsătoria este o experiență trăită și care nu poate fi înțeleasă decât în interiorul trăirii. Adesea parcurgerea unei căsătorii este descoperirea unui drum personal deoarece căsătoria este o șansă unică, un potențial ce poate conține împlinirea. Fiind un punct de plecare pentru existența și funcționalitatea familiei, căsătoria se încheie respectându-se cu strictețe anumite prevederi legale privind: diferența de sex; vârsta legală pentru căsătorie fiind de 18 ani pentru bărbat și 16 ani pentru femeie iar în anumite cazuri pentru motive temeinice 15 ani, consimțământul la căsătorie și comunicarea reciprocă a stării sănătații viitorilor soți.(Mitrofan,Ciupercă, 1998, p.16)

Articolul 16 din Codul Familiei spune că pentru încheierea căsătoriei trebuie respectate cu strictețe anumite condiții de formă,formalități premergătoare căsătoriei și cele ce privesc solemnitatea încheierii căsătoriei (Mitrofan și Niculae, Mitrofan, 1991, p.68): căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă, căsătoria se încheie într-un anumit loc, căsătoria se încheie în prezența soților care trebuie să exprime personal consimțământul și trebuie încheiată astfel încât să permită oricărei persoane să asiste. Încheierea căsătoriei constituie punctul de plecare în ceea ce privește organizarea și desfășurarea vieții de familie.

Odată ce căsătoria a fost încheiată tinerilor căsătoriti le revin anumite obligați: obligații de natură juridică(obligația de sprijin material și moral, obligația de fidelitate și de a locui împreună, îndatoriri privind viața sexuală, obligația de a declara numele pe care s-au învoit să-l poarte), obligații de natură economică (de a procura împreună anumite bunuri care să fie folosite împreună, utilizarea în comun a veniturilor fiecăruia și constituirea unui buget de familie) și obligații social- psihologice (satisfacerea nevoii de comunicare, de cunoaștere, de afirmare a eului, a trebuințelor afective). Căsătoria încheiată cu respectarea tuturor prevederilor legale nu asigură întotdeauna,o bună funcționalitate a vieții conjugale și familiale, dovada o constituie divorțul principala modalitate de desfacere a căsătoriei. Sistemul familial este specific fiecarei societăți. Acesta se bazează pe un sistem de reglementare a relațiilor dintre bărbați și femei de vârsta matură și dintre aceștia și copii.Chiar dacă sistemele familiale diferă de la o societate la alta, ele există oriunde în lume. Există însă anumite criterii de diferențiere și anume: gradul de cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a moștenirii, modul de stabilitate a rezidenței noilor cupluri, modul de exercitare a autorității în cadrul familiei. (Mitrofan, Mitrofan, 1991, p.69).

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă definesc familia din perspectiva mai multor autori. Din perspectiva lui Doron Ronald,(1999, p.316) “familia reprezintă un grup de indivizi uniți prin legături transgeneraționale și independente privind elementele fundamentale ale vieții”.

Ioan Mihăilescu este de părere că definirea familiei poate fi abordată având în vedere două perspective: una sociologică și una juridică. Din punct de vedere sociologic familia este definită ca reprezentând „un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, cosangvinitate și rudenie,membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune”. Definiția dată anterior evidențiază calitatea de grup primar al conceptului abordat, în cadrul căruia predomină relațiile informale, directe. Din punct de vedere juridic „familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat de norme legale” (Ioan Mihăilescu, 2000, p.198).

Voinea abordează familia din aceleași două perspective, considerând că din punct de vedere sociologic, familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie,ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații. Această definiție este mult mai completă decât cea dată de Claude Levi-Strauss care considera că este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț și soție și copiii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude), pe care-i unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale (inclusiv drepturi sau interdicții sexuale)”. Această definiție, evidențiază, spre deosebire de cea dată de Maria Voinea, doar unul din modurile prin care ia naștere, în mod oficial, familia, și anume căsătoria, membrii aceasteia și prezintă drepturile și obligațiile care revin membrilor unei familii.

Din perspectiva lui Ovidiu Bădina „familia este un grup social, realizat prin căsătorie,cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie comună, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice”.

În concluzie, putem afirma că diferitele definiții prezentate au abordat familia din diferite puncte de vedere, însă toate au fost utilizate în vederea îndeplinirii aceluiași obiectiv, și anume acela de a defini, într-un mod cât se poate de complet, conceptul de familie. Toate definițiile date mai sus au prezentat familia ca un grup social, format din cuplul căsătorit sau nu, și descendenții direcți sau indirecți. Influența pe care familia o poate avea asupra dezvoltării și creșterii sănătoase a unui copil este subliniată, de asemenea, în aceste definiții. Prin urmare dezvoltarea unei societăți morale, civice și responsabile depinde foarte mult de modul și mediul în care își derulează viața și se dezvoltă fiecare dintre noi. Din definiții au rezultat dimensiunile familiei: psihologică, juridică,sociologică, și de aici varietatea posibilităților de abordare a ei.

Principalele caracteristici și funcții ale familiei

Majoritatea sociologilor converg către recunoașterea acelorași funcții ale familiei ca grup social.Trebuie remarcat faptul că, totuși, între opiniile lor există și diferențe semnificative de accente.Familia ființează ca urmare a rolului pe care îl are atât pentru cei doi soți, cât și pentru ceilalți membrii ai săi. Un bărbat și o femeie se reunesc într-o familie cu scopul realizării unor obiective clare, derivate din trebuințele fiecăruia și din oportunitățile sociale. (Anthony Giddens, 1ate în vederea îndeplinirii aceluiași obiectiv, și anume acela de a defini, într-un mod cât se poate de complet, conceptul de familie. Toate definițiile date mai sus au prezentat familia ca un grup social, format din cuplul căsătorit sau nu, și descendenții direcți sau indirecți. Influența pe care familia o poate avea asupra dezvoltării și creșterii sănătoase a unui copil este subliniată, de asemenea, în aceste definiții. Prin urmare dezvoltarea unei societăți morale, civice și responsabile depinde foarte mult de modul și mediul în care își derulează viața și se dezvoltă fiecare dintre noi. Din definiții au rezultat dimensiunile familiei: psihologică, juridică,sociologică, și de aici varietatea posibilităților de abordare a ei.

Principalele caracteristici și funcții ale familiei

Majoritatea sociologilor converg către recunoașterea acelorași funcții ale familiei ca grup social.Trebuie remarcat faptul că, totuși, între opiniile lor există și diferențe semnificative de accente.Familia ființează ca urmare a rolului pe care îl are atât pentru cei doi soți, cât și pentru ceilalți membrii ai săi. Un bărbat și o femeie se reunesc într-o familie cu scopul realizării unor obiective clare, derivate din trebuințele fiecăruia și din oportunitățile sociale. (Anthony Giddens, 1997, p.116).

Familia, în calitatea sa de nucleu al societății, îndeplinește anumite funcții, nemaiîntâlnite la alte grupuri. Funcțiile pe care aceasta le realizează reprezintă „totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activităților economico-sociale într-o anumită perioadă istoricește determinată. (Mitrofan, Mitrofan, 1991, p.156)

Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan în „Familia de la A la Z, Mic dicționar al vieții de familie” 1991,p.144, consideră drept principale caracteristici următoarele:

– existența unui anumit număr de persoane;

– reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;

– între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și obligații garantate juridic;

– climatul sau atmosfera psihosocială;

– ansamblul de norme și reguli privind conduita membrilor grupului familial;

– organizare structurală, cu o anumită distribuție a rolurilor și sarcinilor familiale;

– îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.

Familia îndeplinește patru funcții, considerate de majoritatea psihologilor ca fiind“fundamentale”: funcția economică, funcția socializatoare, funcția de solidaritate, funcția socială și reproductivă. ( Mitrofan, Ciupercă, 1998, p.168).

Iolanda și Ciupercă definesc funcțiile menționate mai sus astfel:

Funcția economică: Familia, pentru a exista trebuie să-și asigure venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor de bază. Atâta timp cât reușește acest lucru ea poate realiza celelalte funcții, iar dacă nu se pune în pericol, nu numai realizarea acestora ci însăși existența familiei ca instituție socială.Din acest motiv funcția economică este cea mai importantă dintre cele patru funcții.

De-a lungul timpului s-au înregistrat schimbări profunde în această funcție. Dacă înainte oamenii produceau în casă, în gospodărie toate cele necesare traiului, astăzi ei sunt dependenți de veniturile câștigate în afara gospodariei.S-a modificat de asemenea și pregatirea profesională a descendenților. Transmiterea ocupațiilor de la parinți la copii se intâlnește astăzi destul de rar, datorită deplasării locului de muncă al individului din interiorul familiei în exterior, spre exemplu în întreprinderi.Cu cât veniturile familiale sunt mai mici, cu atât problema bugetului e mai stringentă,implicând dispute familiale. Până la un punct însă, deoarece în condiții de sărăcie cheltuielile trebuie afectate în întregime subzistenței biologice a membrilor familiei, astfel incât nu se pune acut problema controverselor în decizii.

Funcția socializatoare: „Socializarea este un proces de transmitere, asimilare a atitudinilor, valorilor,concepțiilor sau metodelor de comportare specifice unui grup, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane”( Mitrofan, Ciupercă, 1998, p. 172) Potrivit acestei definiții, parinții au rolul de a oferi copilului șansa formării sale sociale, a dobândirii echilibrului emoțional și a integrării acestuia în viața socială. Părinții exercită influențe educaționale asupra copiilor prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate și dirijate, utilizând diverse metode și tehnici educative (în mod direct), și prin metodele de conduită oferite, precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familial (în mod indirect).În cadrul funcției de socializare pot fi întâlnite următoarele subfuncții:

1)integral-formativă. În cadrul familiei, în fazele de început, copiii datorită curiozitații lor pentru cunoaștere primesc răspuns la o sumedenie de întrebări, primesc informații în legatură cu utilizarea diferitelor obiecte, formându-și o serie de deprinderi, priceperi și chiar atitudini. Modalitățile de comunicare și posibilitățile intelectuale și afective sunt determinate de influențele exercitate de părinți.

2) psiho-morală. Pentru îndeplinirea eficientă a acestei subfuncții, o mare importanță o prezintă modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, precum și climatul educativ prin care se exercită influențele educaționale. Părinții întrecare există frecvente relații conflictuale sau care manifestă atitudini egoiste, oricât ar încerca să transmită copiilor lor modele comportamentale pozitive, nu vor putea obține rezultatele dorite.

3) social-integrativă. Părinții pot influența copiii prin modul de abordare interpersonal, prin modul de raportare la diferite norme și valori sociale, prin modul de implicare în viața și activitatea grupală. Nivelul de adaptare și integrare al copilului depinde foarte mult de părinți.

4)cultural-formativă. Constă în formarea și cultivarea atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacități creatoare, în cultivarea atitudinilor și simțămintelor religioase.

Ca și în cadrul funcției economice și în funcția de socializare au intervenit o serie de schimbări.

Sistemul școlar a înlocuit în mare măsură procesul instructiv-educativ al familiei, părinții nemaiputând asigura transmiterea de cunostințe copiilor lor, nemaiputând satisface nevoia de instrucție la standardul exigențelor actuale.

Functia de solidaritate: Solidaritatea este o funcție complexă ce antrenează toate momentele vieții familiale și pe toți membrii acesteia.Conform opiniei Mariei Voinea funcția de solidaritate asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, trăirea grupului. Condiția de bază a coeziunii grupului o constituie convergența acțiunilor tuturor membrilor în realizarea unui scop comun.În centrul acestei funcții se află relația conjugală, urmată de cea parentală și fraternală.Funcția de solidaritate familială a cunoscut o diminuare în timp datorită mobilității sociale, mobilitate ce a implicat ruperea locului de muncă de cel rezidențial. Acest lucru a influențat negativ solidaritatea familială, afectată de separarea fizică și afectivă existentă între membrii familiei. Atât relația conjugală cât și cea parentală, sunt dominate de frământări și contradicții. Prima datorită unui complex de factori (emanciparea femeii, diviziunea modernă a rolurilor în cadrul familiei, satisfacerea legată de viata sexuală etc), a doua din cauza adâncirii diferențelor dintre modelele culturale aparținând diferitelor generații.

Funcția sexuală și reproductivă: Din perspectiva Mariei Voinea, dragostea erotică pentru a se împlini la cele mai înalte valori presupune reciprocitatea sentimentelor, comunicare și profunzime. Dragostea conjugală trebuie înțeleasă ca o experiență de comunicare și cunoaștere implicând raporturi de autonomie și complementaritate între parteneri .Pentru a supraviețui, fiecare societate și cultură trebuie să-și reproducă (biologic) indivizii. Regularizând unde, când și cu cine pot intra indivizii în contact sexual, societatea, prin familie, indica și modelele de reproducere sexuală permițând sau interzicând anumite forme de mariaj spre exemplu mai multe soții sau mai mulți soți, promovând o anumită concepție despre divorț și recăsătorire, societatea și familia încurajează sau descurajează reproducția.Legat de componența reproductivă, putem menționa că la nivelul cuplului conjugal,fertilitatea poate fi influențată de : vârsta soției; durata căsniciei; starea de sănătate a cuplului, în special a soției; dorința cuplului de a avea copii; nivelul de instrucție al partenerilor; angajarea profesională a soților; utilizarea mijloacelor contraceptive.

La nivelul societății, fertilitatea cuplului poate fi influențată de o serie de factori, cum ar fi cei economici, demografici, legislativi.Funcția sexuală și reproductivă a cunoscut foarte multe schimbări, în trecerea de la tradițional la modern. Aceste schimbări au convers către maximalizarea sexualității și minimizarea fertilității. ( Voinea 1996, pag.44).

1.3. Tipologii maritale și tipologii familiale

Formele în care se realizează căsătoria sunt determinate de factorii economici, sociali, juridici, morali și religioși. În viața de zi cu zi sunt întâlnite următoarele forme de căsătorie (Petru, Iluț, 2005, p. 81-82)

Monogamia este cea mai răspândită formă de mariaj din lume, reprezentând căsătoria dintre un bărbat și o femeie.

Pligamia cunoaște două forme și anume: poliginia (un bărbat este căsătorit cu mai multe femei) și poliandria (o femeie este căsătorită cu mai mulți bărbați).Cazurile de poliandrie sunt mai rar întalnite în comparație cu monogamia. Poliginia este mult mai frecventă, intâlnindu-se în țările islamice, la multe populații africane.

Poliginia și poliandria cunosc și forme speciale numite sororat (casatoria unui bărbat cu surorile soției) și levirat (căsătoria unei femei cu frații soțului)” ( Maria,Voinea, 1996, p.8).

Monogamia serială este permisă în societățile monogamice indivizilor, pe intervale diferite de timp un individ având mai mulți parteneri conjugali datorită numărului mare de divorțuri și remariaje.

Modul specific în care interacționează structura familială cu realizarea funcțiilor ei conduce la conturarea unor anumite stiluri de viată familială, definind tipuri de căsnicii.

Tipologia mariajelor deși are în vedere caracteristicile diferențiale ale funcționării unor cupluri conjugale și grupuri familiale situate pe aceeași coordonate spațio-temporale(mediul fizic, sociocultural, economic și istoric), analizează mariajele prin prisma criteriilor general-definitorii ale vieții de familie coeziune, stabilitate, tensiune, conflictualitate, capacitate de adaptare, integrare și dezvoltare toate acestea determinând climatul socio-afectiv al interacțiuni maritale.”( Ioan, Mihăilescu, 1999, p. 49 ).

În acest sens este cunoscută tipologia maritală a lui F.Kunkel (1947), în cadrul căruia pot fi distinse (apud Ioan, Mihăilescu 1999, p. 49)

1) Tipul căsniciei furtunoase caracterizată prin aspectul “spasmodic” al ritmului acomodării intra diadice cu neînțelegerea în relațiile de prietenie, afecțiune și contopire crize care se pot prelungi uneori ani. În acest tip de căsătorie frustrările sunt resimțite în mai mare masură decât cedările, cuplurile neavând curajul și forța necasară unor revoluții interioare, care să schimbe cursul căsniciei, ei continuând să-și urmeze viața de cuplu prin oscilații afective cu mare consum tensional.

2) Tipul căsniciei molatice bazată pe menținerea reciprocă de egoisme, polaritatea partenerilor fiind incompleta și adesea inautentică, prin investirea doar a laturii comode și liniștite. Unitatea cuplului este iluzorie, fiind urmarită de pericolul pseudocăsătoriei, deoarece fiecare partener trece greutățile vieții pe umerii celuilalt, fără a fi răspunzător.

3) Tipul căsătoriei dure este caracterizată prin comunicare redusă, în condițiile unei susceptibilități mutuale, care menține distanța între partenerii ce se percep și se valorizează ca potențiali agresori la intimitatea celuilalt. Acest comportament ascunde fragilitate interioară și frica de angajare în parteneriate datorită riscului modificării propriei personalități.

Partenerii care fac parte din tipul acesta de căsătorie dau dovadă de o conduită relațională rezervată (sunt împotriva duioșiei și intimității, mângâierile li se par copilărești, orice încercare de a-și deschide sufletul în fața celuilalt e considerat un pericol, se cunosc foarte puțin,fiecare ținându-și gândurile și sentimentele pentru sine). Confuziile generate de gradul scăzut al comunicării conduce de obicei la criză.

Tipurile de căsnicii analizate de Kunkel relevă dinamica acomodării și asimilării intradiadice conjugale și pericolele disfuncționale cu care se confrunta cuplul.

Institutul pentru familie, Vanier, a descris în 1994 următoarele tipuri de familii:

Familii nucleare: Familia nucleară se caracterizează în funcție de membrii familiei, care locuiesc împreună și împart responsabilitățile emoționale, economice și sociale. Acest tip de familie este considerată de cercetători ca o familie intactă, datorită faptului că familia nu a trecut printr-un divorț, o separare sau moarte a unui membru. De-a lungul istoriei, forma de familie nucleară a apărut frecvent de la societățile preistorice până în prezent. Deși acest tip de familie este destul de cunoscut, au existat și excepții, de exemplu în perioade timpurii în unele societăți americane native femeile uneori se căsătoreau cu alte femei, una dintre ele asumându-și rolul social de soț.Copiii erau uneori crescuți în aceste cămine, adesea aparținând uneia sau alteia dintre femei,dintr-o căsătorie anterioară.

Familii extinse. Familiile extinse sunt compuse din rudele biologice ale celor din familia nucleară, de exemplu parinții, frații și surorile ambilor membri ai cuplului căsătorit, fiind folosit uneori cu referire la cei care locuiau în același cămin cu parinții și copiii. Cum relațiile și configurațiile familiale au devenit mai complexe datorită divorțului și recăsătoririlor familia extinsă cuprinde toate rudele biologice, adoptive, vitrege.

Familii monoparentale. Familia monoparentală reprezintă o familie ce a trecut printr-un divorț sau moartea unuia dintre parteneri, lasând un singur parinte responsabil pentru creșterea copiilor.

Familii vitrege. După ce se pune capăt unei căsătorii, fiecare dintre foștii parteneri pot să-și întemeieze o altă familie, intrând într-o nouă căsnicie. Prin acest proces de recăsătorire se formează familii vitrege.

Familii alcătuite dintr-o singură persoană. O astfel de familie este alcătuită dintr-un singur bărbat sau o singură femeie.

Familii cu un singur părinte. Familiile cu un singur părinte sunt familiile de persoane necăsătorite care au copii și pe care respectiva persoană de regulă mama îi crește singură, sau familii de persoane care au fost căsătorite, dar au rămas singure prin divorț sau prin decesul partenerului.

Familii de tipul soț-soție. Acest tip de familie îl reprezintă familia în care cei doi parteneri locuiesc în aceeași casă cu sau fără copii.Conceptul de “familie de tip soț-soție” nu face distincția între căsătorii în sensul că nu se ține cont dacă este prima sau a doua căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri.

1.4. Evoluția familiei în România

Dacă debutul secolului XX marca începutul extinderii și generalizării sistemului familiei nucleare deceniul al optulea a consemnat regresul acestuia. Familia a devenit “insulara”una din funcțiile tradiționale, cea de îngrijire a vârsnicilor a dispărut iar funcția de socializare a copiilor este realizată de cele mai multe ori de instituții sociale. Schimbarea statusului social al femei prin implicarea ei în activități profesionale extra familiale determină noi regăsiri ale rolurilor acestora.(Maria, Voinea, 2005, p.120).

Din Perspectiva lui Cârțână și Tone, factorii care au influențat forma, mărimea și relațiile din interiorul familiei sunt: procesele de industrializare și urbanizare, exodul rural, creșterea mobilității sociale, evoluția stilurilor de muncă și a calității vieții, structura și funcționalitatea habitatului, serviciile care preiau o parte din funcțiile tradiționale ale familiei.

Ca rezultat al acțiunii conjugate al acestor factori putem consemna scăderea semnificației acordate căsătoriei însoțit de impunerea unor modele alternative de viață precum coabitarea consensuală, celibatul, căsătoriile fără copii sau mariaje monoparentale. Fenomenul divorțialității este în creștere reducându-se durata medie a căsătoriei.

„ Ca urmare a măsurilor legislative adoptate după 1989 (liberalizarea avorturilor, simplificarea procedurilor de divorț) se menifestă o tendință de reducere a sporului matural al populației (diferența dintre nașteri și decese la 1000 de locuitori) aceasta înregistrând pentru prima oară o valoare negativă (-0,2) și o reducere a numărului de căsătorii începând cu 1990. (Câțână, Tone, Nr.5, p.450).

Slăbirea autorității părinților și a influenței familiei de origine asupra opțiunilor tinerilor pentru diverse stiluri de viață își pun o amprenta hotărâtoare asupra fenomenelor nupțialității, divorțialității, și a modelelor de coabitare.

Conform Comunicatului de presă Nr. 159 din 4 iulie 2013 privind rezultatele definitive ale recensământului populației, structura populației stabile pe stări civile arăta astfel: Aproape jumătate din populația stabilă sunt persoane care au starea civilă legală de căsătorit(ă). Sunt căsătoriți 4.818,4 mii bărbați și 4.868,8 mii femei. Două persoane din 5 nu au fost niciodată căsătorite, persoanele văduve reprezintă o zecime din totalul populației stabile, iar persoanele divorțate dețin o pondere de 4,2%. În uniune consensuală au declarat că trăiesc 745,5 mii persoane.

Viitorul familiei. Alternativele familiei

Un impediment în oferirea unei definiții complete asupra familiei este reprezentat și de faptul că aceasta tinde să adopte numeroase forme, diferite de familia tradițională. O perspectivă asupra familiei include acceptarea și recunoașterea noilor forme ale familiei. Însă, o dată cu acceptarea acestor noi forme de familie este strict necesară conștientizarea faptului că orice formă tinde să ia familia nucleară, aceste noi tipuri de familie fie nu vor îndeplini toate funcțiile corespunzătoare, fie vor maximaliza unele funcții, fie vor minimaliza altele. (Mitrofan, Ciupercă,1998, p.48).

Mitrofan și Ciupercă prezintă următoarele alternative ale familiei: celibatul,familia monoparentală, cuplul fără descendenți, concubinajul, familiile reconstituite.

Celibatul reprezintă o alternativă a familiei, în care bărbatul sau femeia evită să se

căsătorească (sau recăsătorească). Datele statistice evidențiază că, bărbații cu studii au mai puține șanse să devină celibatari decât muncitorii, pe când, femeile cu studii preferă varianta celibatului mai mult decât cele fără studii. Acest fapt se datorează temerilor bărbaților de a se căsători cu femei școlite și implicit de a pierde controlul în familie, dar și datorită femeilor instruite, care preferă realizarea profesională mai presus decât împlinirea familială. De asemenea, după un divorț, bărbații au o mai mare disponibilitate pentru căsătorie decât femeile, acestea din urmă rămânân singure un număr mai mare de ani după divorț.

Mitrofan și Ciupercă sunt de părere că extinderea celibatului depinde de numeroși factori, de ordin obiectiv sau subiectiv. Cauzele obiective, în opinia autorilor amintiți anterior, sunt cele de ordin sexual (impotență), de ordin psiho-relațional (persoana în cauză întâmpină dificultăți în a comunica, are stări depresive, sau se simte inferioară persoanelor cu care intră în contact) sau de ordin material (imposibilitatea de a cumpăra o locuință). Cauzele subiective, potrivit acelorași autori, pot deriva din existența unei imagini deformate despre familie sau din psihotraumele suferite în cadrul familiei de origine, dar și din fuga de responsabilități familiale și parentale. Deși celibatul reprezintă o opțiune pentru fiecare, trebuie să avem în vedere și consecințele grave pe care acesta le are: contribuie la scăderea natalității, cu toate că celibatarii se declară mulțumiți de viața lor sexuală, și duce la dispariția funcției de solidaritate și de socializare.

Persoanele singure nu sunt mai fericite decât cele care au o familie, iar majoritatea celibatarilor declară că doresc ca în viitorul apropiat doresc să-și întemeieze o familie. După cum am explicat socializarea reprezintă un proces ce este indus copiilor de către familie până la vârsta maturității. Prin urmare dacă familia în sens tradițional nu mai există, atunci nici dorința de socializare nu va mai fi atât de mare, aceasta asigurând adaptarea socială și integrarea culturală.

Familia monoparentală reprezintă un tip de familie care este alcătuită, spre deosebire de familia nucleară, dintr-un singur părinte și copiii acestuia. Din punct de vedere sociologic familia monoparentală poate fi considerată „un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie între unul dintre părinți (părintele singur) și copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune” (Cristina Ștefan, 2006, p. 43)

Potrivit lui Petru Iluț, ponderea familiilor monoparentale a înregistrat o creștere semnificativă (în anii ’80, 24% din totalul numărului de familii aveau un singur părinte, pe când în anii ’60 procentul înregistrat era doar de 12%). Pentru a explica această creștere galopantă, trebuie evidențiate cauzele prin care se ajunge în această situație: divorțul, moartea unuia dintre parteneri sau separarea pe cale amiabilă a partenerilor, fără a divorța. Drept urmare, numărul cazurilor de familii monoparentale poate fi mai mare decât cel existent în statistici. Pe de altă parte, părinții singuri care au în întreținerea lor copii, se pot implica în diferite relații, pot locui împreună cu noul(a) partener(ă), fără însă a oficializa relația, de teama unui nou eșec.

Cuplul fără descendenți „reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se orientează o parte semnificativă a populației tinere”. Dacă în cadrul familiei tradiționale principalele atribuții ale femeii erau acelea de a avea grijă de copii, de gospodărie, în timp ce bărbații erau cei care asigurau resursele financiare atât de necesare, în cadrul familiei moderne, majoritatea femeilor urmează studii superioare, au o carieră în domeniul în care activează. Din acest motiv, pentru unele dintre acestea, perioada de timp pe care se presupune că ar trebui să o aloce înainte și după naștere copilului lor este considerată adesea mult prea îndelungată, cu efecte negative ireversibile asupra carierei. Drept urmare, de cele mai multe ori au de ales între două alternative: prima dintre ele ar fi să nu aibă copii, dedicându-se prin urmare numai slujbei și vieții de cuplu, iar cea de a doua ar fi să aibă descendenți, însă numai după ce își construiesc o carieră solidă.

Concubinajul este format din doi parteneri, asemenea familiei nucleare, care însă nu sunt

căsătoriți. Un prim factor care a determinat apariția concubinajului este acela că uniunea liberă

reprezintă o alternativă mai eficientă din punct de vedere economic. Fiecare dintre cei doi parteneri este liber sa-si creeze propriul patrimoniu, nu mai este vorba în acest caz de un patrimoniu comun. Un alt factor care determină anumite cupluri să opteze pentru concubinaj este reprezentat de modul mai plăcut, mai confortabil de a trăi împreună. O a treia cauză, care nu trebuie neglijată ca importanță, ar putea fi reprezentată de dorința unuia, sau a ambilor membri ai cuplului, de a avea o relație intimă emoțională care să nu fie subordonată de un contract legal.

O altă formă sub care începe să se contureze concubinajul, diferită de cea tradițională, în

care cei doi parteneri convin să conviețuiască fără acte legale, chiar și o viață întreagă, se concretizează în decizia pe care o iau tinerii de a trăi în concubinaj pentru o perioadă care poate

varia ca durată. Astfel, concubinajul devine un stadiu anterior căsătoriei, în care cei doi parteneri

ajung să se cunoască reciproc și să decidă trecerea la următorul pas – căsătoria – , sau să renunțe la relație ca urmare a nepotrivirilor constatate în perioada în care au locuit împreună.(Mitrofan, Ciupercă, 1998, p.56).

Familiile reconstituite sunt alcătuite în opinia Mariei Voinea din „cupluri în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariajele anterioare”. Acest tip de familie se confruntă cu o serie de probleme, datorate în special existenței copiilor ce provin din alte relații. Fiecare părinte va tinde să îi acorde mai multă atenție copilului său, se va interesa în mod special de situația acestuia și va fi direct interesat de evoluția acestuia în timp, toate acestea în detrimentul celuilalt copil. De aici vor proveni și principalele inconveniente ale membrilor cuplului, ei având atât interese comune, legate de buna desfășurare a relației, de menținerea coeziunii familiale, cât și diferite, care au în vedere propriul copil.

CAPITOLUL 2: CONSTITUIREA FAMILIEI

2.1. Comunicarea în cuplu

În funcție de scopul pe care îl are de atins, individul își va dezvolta o anumită strategie de

relaționare, strategie care va folosi anumite comportamente mai mult sau mai puțin conștiente.

Datorită faptului că procesul de comunicare reprezintă principalul mijloc prin intermediul cărora

indivizii interacționează, stabilind relații de atragere sau de respingere, un act de comunicare

trebuie să fie gândit ca un sistem complex, dinamic, producător de sens și purtător de scopuri pentru interlocutori, cu finalități multiple, în care transferul informației nu este decât unul dintre aspecte. Pentru a înțelege specificul procesului complex al comunicării în cadrul cuplului conjugal trebuie să facem referire la tipurile de mesaje care se transmit la acest nivel și, implicit, la tipurile de limbaje prin intermediul cărora sunt codificate aceste mesaje. Analizând aspectele care caracterizează comunicarea verbală, dar și comunicarea nonverbală sau paraverbală putem să formulăm o imagine de ansamblu asupra modului de transmitere a mesajelor la nivelul cuplului conjugal, precum și a principalelor modalități de interacțiune pe care le folosesc partenerii de cuplu pentru a interacționa între ei.

Relația de comunicare între parteneri este influențată de o multitudine de factori care pot

contribui la apariția și întreținerea conflictului. Aceștia sunt: incompatibilitatea partenerilor,

personalitatea fiecăruia dintre ei, abilitățile pe care le dețin în ceea ce privește rezolvarea situațiilor conflictuale, circumstanțele stresante pe care fiecare dintre parteneri le trăiește. În plus, cel mai important factor care determină apariția și întreținerea conflictului se concretizează în diferențele care există între modul de comunicare al bărbaților și cel al femeilor. Datorită faptului că aceste diferențe există, ne marchează întreaga traiectorie de viață este important să le cunoaștem, iar în relația de comunicare să ținem cont de ele.

Roger Mucchielli identifică patru faze pe care le parcurg cuplurile conjugale, faze care sunt caracterizate de anumite elemente specifice:

Luna de miere. Această fază a cărei durată diferită în funcție de cuplu, se poate desfășura pe o perioadă de timp de la câteva săptămâni până la un an. Prima etapă a oricărui cuplu conjugal se caracterizează, pe de o parte printr-o euforie deosebită dată de accederea la statutul social de

familie, idealizarea viitorului care este trăit ca o internalizare a prezentului, iar pe de altă parte ca

manifestarea unui dezinteres față de lumea exterioară cuplului și trăirea unui narcisism în doi,

produs de către orientarea tuturor gândurilor și întregii afectivități către partener.

Existența conjugală angajată. In general, această a doua fază se limitează, ca durată de timp, la primii ani ai cuplului și, în particular, la perioada în care nu există copii. Idealizarea partenerului și a relației de cuplu care a avut loc în faza anterioară nu rezistă realității care presupune nu doar preocupare deosebită pentru partener, ci și organizarea practică a activităților, înfruntarea diferențelor de personalitate ale celor doi, descoperirea unor defecte etc., toate acestea reprezentând probleme cu care se confruntă cuplul în această fază.

Stabilitatea și organizarea pe termen lung a cuplului. Această a treia fază este caracterizată de nașterea primului copil, de organizarea relațiilor și a vieții interne a cuplului, analiza dificultăților cu care s-au confruntat în faza precedentă. Această fază poate fi situată între 5-7 ani și 15-20 ani de la constituirea cuplului. De asemenea, în jurul acestor „vârste” ale cuplului (5-7 ani și 15-20 ani ) se discută de momente care pot reprezenta din nou praguri care trebuie depășite pentru ca relațiile de cuplu să nu se dezorganizeze.

Faza îmbătrânirii împreună. Această ultimă etapă a cuplului reprezintă o nouă acceptare și un fel nou de angajament pentru a putea intra în ultima fază în care existența conjugală nu mai este pusă sub semnul întrebării. Este etapa când cei doi parteneri acceptă să își petreacă restul vieții împreună, să îmbătrânească împreună, făcându-și proiecte pe termen scurt, acestea fiind orientate mai mult spre copii. (Robert Mucchielli, p. 94)

In concluzie,putem considera comunicarea elementul principal care contribuie la stabilirea unei relații interumane (inclusiv a relației diadice de cuplu), este elementul care contribuie la menținerea unei relații, de orice natură și reprezintă, de asemenea, elementul cu ajutorul căruia o relație evoluează și se dezvoltă. De-a lungul desfășurării unui proces comunicațional, diferiții participanți care pot fi numiți „interlocutori”, exersează unul asupra altuia o rețea de influențe reciproce. Toate procesele comunicative implică o determinare reciprocă și continuă a comportamentelor partenerilor prezenți. Aceste influențe reciproce sunt de natură diversă și variabilă în funcție de tipul de interacțiune. Comunicarea poate constitui atât un avantaj, cât și un dezavantaj, poate fi constructivă sau distructivă. Comunicarea distructivă poate conduce la slăbirea legăturii dintre cei doi parteneri.

2.2. Practici de alegere a partenerului

Alegerea partenerului conjugal reprezintă un moment foarte important din viața fiecărei persoane,în care decidem să ne continuăm drumul alături de cel(cea) pe care îl(o) considerăm potrivit(ă) pentru noi.

Iolanda Mitrofan și Nicolaie Mitrofan subliniază faptul că s-a demosntrat științific că există o serie de motivații care stau la baza alegerii unui partener, și care de-a lungul timpului, au suferit numeroase modificări. Astfel, în cadrul familiei tradiționale, pentru care funcția economică era una primordială, principalul criteriu care stătea la baza alegerii partenerului era, în mod evident, cel economic, incluzând statutul social.

Aceiași autori sunt de părere că în zilele noastre, pe primul plan sunt “valorile intimității, afecțiunii și realizării maritale ale persoanelor, cu drepturi egale în satisfacția sexuală, socializarea și educarea copiilor și participarea economică la viața familială”.

Practicile de alegere a partenerului variază și ele de la o societate la alta. Putem, totuși, reduce mulțimea metodelor utilizate pentru câștigarea partenerului marital la următoarele patru: (Norman Goodman, p.243)

căsătoria prin rapt constă, așa cum se subînțelege și din denumirea ei, în răpirea soției și este utilizată în acele societăți în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbații. Este o practică mai puțin obișnuită ce urmărește corectarea dezechilibrului numeric care există între cele două genuri ;

căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă. În societățile care practică această metodă de alegere a partenerului, cumpărarea poate fi făcută fie de bărbați, fie de femeie. În unele cazuri, se stabilește un “preț” pentru mireasă (sau un serviciu), în altele, dimpotrivă,bărbatul este cel care primește o “zestre” din partea femeii sau a familiei ei.

căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a partenerului destul de răspândită în lume. Multe societăți consideră căsătoria o instituție socială extrem de importantă atât pentru individ, cât și pentru societate și de aceea consideră că ea trebuie “aranjată” și nu lăsată la discreția tinerilor lipsiți de experiență și de maturitate.

căsătoria prin consensul părților este cea mai cunoscută practică de realizare a căsătoriei. Conform acestei metode, opțiunea maritală este făcută în mod exclusiv de către cei doi tineri, care urmează să se căsătorească. Astăzi, în România, ca și în foarte multe alte state se consideră că acesta este singurul mijloc legitim, singurul mijloc care se cuvine pentru alegerea partenerului marital.

În lucrarea Taina Indiei, Mircea Eliade ne povestește că ,,fecioarele indiene nu au nici o

inițiativă în faptul căsătorei … Într-o familie tradițională, fecioara este vestită cu câteva zile înainte de nuntă, iar pe soț nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei, după ce căsătoria a fost legată și juruită”( p.87).

În cocnluzie, alegerea partenerului este o etapă extrem de importantă pentru fiecare om, deoarece în funcție de compatibilitate, similaritatea gândirii, putem să găsim persoana potrivită alături de care să constituim o familie stabilă, un mariaj durabil.

2.3. Surse de stabilitate în cuplu

Este dificilă identificarea unor factori specifici care să genereze stabilitate la nivelul tuturor cuplurilor, deoarece trebuie să luăm în considerare faptul că fiecare om are propria personalitate, așteptări specifice de la o relație sau de la viață în general, de aceea în funcție de aceste așteptări, factorii care pot asigura stabilitatea în cuplu diferă. Iubirea este considerată cea mai importantă condiție a succesului într-o căsnicie, urmată de condițiile bune de locuit și de sprijin reciproc, încredere și fidelitate. Toate caracteristicile de similaritate socială (a credinței religioase, a educației, vârstei și a poziției sociale) sunt foarte rar menționate ca principală influență asupra succesului unei relații. Mai mult, acestea sunt cel mai des menționate la rubrica „cea mai puțin importantă” condiție. Iubirea este un sentiment cvasi-unanim apreciat ca fiind necesar pentru o relație fericită. Totuși, răspunsurile primite indică existența câtorva bariere solide pe care aceasta trebuie să le depășească. De exemplu, iubirea nu poate dizolva singură opreliștile ridicate de părinții îndrăgostiți în fața pretendenților din categorii marginale sau stigmatizate. Încrederea în oameni este cea care face posibilă și încrederea în iubire, facilitând consolidarea unor relații intime care altminteri ar fi supuse presiunilor parentale. În ceea ce privește bunăstarea materială, este interesant faptul că oamenii sunt dispuși să accepte intrarea în familia lor a unor pretendenți din familii foarte sărace. De altfel, banii sunt considerați relativ neimportanți în comparație cu iubirea deși condițiile de locuit sunt un factor evaluat ca fiind de primă importanță pentru succesul unei relații.(Ovidiu Voicu, 2007, p.36)

Una din principalele condiții care contribuie la crearea și consolidarea stabilității cuplurilor, identificată de anumiți autori, este intimitatea. Aceasta din urmă, îndeplinește anumite funcții, cum ar fi aceea de satisfacere a nevoii de afiliere în cadrul unui cuplu, de apartenență afectivă. Intimitatea asigură „o sursă nelimitată de energie, o rezistență crescută la stres, o miraculoasă „imunitate psihosocială” (Mitrofan, Ciupercă, 1998, p. 250)

Autorii Robert Sternberg și Susan Grajek vorbesc despre relația intimitate-stabilitate în

cuplu. Aceștia consideră că intimitatea asigură dezvoltarea și stabilitatea cuplurilor, însă își

argumentează afirmația prin intermediul „teoriei trunghiulare a dragostei”, referindu-se la trei

elemente definitorii ale stabilității-intimității cuplului: „pasiunea” (care se referă la atracția fizică); „cunoașterea celuilalt și de sine” (care are un impact deosebit în a influența și a menține decizia de a iubi); „intimitatea” (care are un rol important în alimentarea și impulsionarea nevoii de continuitate a unei relații). (Mitrofan, Mitrofan, p.251).

Richard Benson prezintă o serie de reguli, care se adresează atât membrilor cuplurilor

căsătorite, cât și celor care intenționează să facă acest pas: să fie sinceri, demni de încredere,

corecți. Atunci când un partener își dorește de la celălalt sinceritate, corectitudine, el ar trebui să fie primul care să se manifeste în acest sens, și abia după aceea să ceară si celuilalt același lucru. Să își împartă sarcinile ce revin relației într-un mod echitabil. Din acest punct de vedere, va fi foarte dificil de comensurat efortul depus de fiecare membru în parte în realizarea sarcinilor, motiv pentru care fiecare cuplu își stabilește propriile reguli și acționează ca atare. Să îi ofere susținere partenerului, să fie prieten cu acesta. În acest sens comunicarea dintre parteneri joacă un rol esențial. Să-și manifeste intenția de a comunica cu partenerul. Comunicarea necesită implicarea ambilor parteneri. Aceștia trebuie să aibă rabdare, să asculte doleanțele, opiniile celuilalt, și la rândul său să își spună propria părere. Să își satisfacă din punct de vedre sexual și afectiv partenerul. Aceasta se poate realiza prin intermediul discuțiilor bilaterale deschise care să aibă în prim plan acest subiect,care până nu demult era considerat tabu.(Mitrofan, Mitrofa, p. 148-149)

Una din cele mai complete prezentări a factorilor ce influențează stabilitatea cuplurilor a

fost realizată de către Georgeta Ghebrea, care identifică următorii factori ca având o importanță

deosebită

gradul de compatibilitate dintre parteneri, are în prim plan dimensiuni de analiză precum:vârsta, mediul de proveniență, nivelul de educație, standardul economic, preocupările din timpul liber, concepția despre viață în general. Cu căt gradul de compatibilitate este mai mare cu atât armonia sexuală este asigurată;

Armonia sexuală este un factor la fel de important ca și ceilalți în ceea ce privește influența asupra stabilității cuplului, și care, de-a lungul timpului a fost ori subapreciat, ori supraapreciat;

Socializarea din familia de origine presupune că o familie care apelează la practici educative coerente, care transmite afecțiunea necesară descendenților săi, îi pregătește mai bine pe aceștia într-un mod corespunzător pentru relațiile intime viitoare.Socializarea conduce la creșterea abilităților relaționale;

Abilitățile relaționale sunt extrem de importante în ceea ce privește rezolvarea problemelor, schimbului pozitiv – transmiterea afecțiunii– și negativ – exprimarea agresivități;

Experiența premaritală are în vedere faptul că un număr redus de relații generează un nivel mai mic al așteptărilor, determinând astfel posibilitatea creșterii satisfacției maritale;

Interacțiunea în cadrul cuplului se concretizează prin existența unor prieteni comuni unor activități comune, petrecerea timpului liber împreună, și care are drept efect creșterea gradului de stabilitate al cuplului;

Satisfacția maritală dacă este scăzută, scade în mod evident și stabilitatea relației respective;

Factori economici un standard economic aflat în concordanță cu așteptările partenerilor,determină apariția unui sentiment de mulțumire, influențând astfel în sens pozitiv stabilitatea cuplului.(Georgeta Ghebrea, 2000, p. 3-10)

Ca și concluzie, se poate afirma că există foarte mulți factori care aduc, sau chiar condiționează, stabilitatea în cuplu. Fiecare cuplu are micile trucuri și secrete proprii pe care le aplică în depășirea situațiilor de tensiune. Acestea vor fi întotdeauna adaptate în funcție de personalitatea și compatibilitatea celor doi parteneri. Într-o măsură mai mare sau mai mică, gradul de acceptabilitate, de înțelegere, răbdarea fiecărui partener contribuie la realizarea stabilității cuplului. Un element foarte important în menținerea armoniei în cuplu îl constituie comunicarea. Toate procesele comunicative implică o determinare reciprocă și continuă a comportamentelor partenerilor prezenți. Aceste influențe reciproce sunt de natură diversă și variabilă în funcție de tipul de interacțiune. Comunicarea poate constitui atât un avantaj, cât și un dezavantaj, poate fi constructivă sau distructivă. Comunicarea distructivă poate conduce la slăbirea legăturii dintre cei doi parteneri.

2.4. Surse de instabilitate în cuplu

O căsătorie ideală ar fi cea în care un cuplu nu întâmpină dificultăți majore de-a lungul timpului, dificultăți care să pună în pericol stabilitatea cuplului. Însă, cum idealul este greu de atins, au fost identificați o serie de factori care au fost catalogați ca fiind generatori de tensiune în cadrul unui cuplu.

Cristian Ciupercă este de părere că principalele surse de tensiune din cadrul unui cuplu, care se află în interdependență, și care determină în foarte multe cazuri disoluția cuplului modern sunt: banii, sexul, și dragostea.

Robert Dorrzaph este de părere că pentru membrii unui cuplu modern importanța situației financiare este destul de semnificativă însă, spre deosebire de familia tradițională, aceasta este diminuată într-o oarecare măsură. Acesta mai afirmă despre disoluția cuplurilor că „cel ce-și poate câștiga singur subzistența își face mult mai iute valizele decât cineva care este dependent din punct de vedere financiar de partenerul său” (apud Ciupercă, 2000, p.109)

O altă sursă de tensiune în cadrul unui cuplu este gelozia. Manzur consideră că gelozia se

poate manifesta prin diferite forme, identificând astfel șase tipuri: gelozia-invidie, gelozia-posesivă, gelozia-excludere, gelozia-competiție, gelozia neliniște și teamă, gelozia-egocentrică. Gelozia invidie poate apărea în situația în care unul dintre parteneri resimte un sentiment de inferioritate față de celălalt, care poate avea drept consecință încheierea relației. Se consideră că acest tip de gelozie abordat, care are în vedere nivelul de autoestimare, are drept cauză preocuparea exagerată pentru sine, depresia sau autocompătimirea. Gelozia-posesivă are ca punct de plecare simțul posesiunii, iar persoana stapânită de acest tip de gelozie va tinde să își domine partenerul(a). Gelozia-excludere care are drept cauză apariția sentimentului de excludere sau neglijență, manifestat de celălalt membru al cuplului. Gelozia-competiție apare în situația în care realizările, performanțele obținute de unul dintre membrii unui cuplu contribuie la deteriorarea imaginii de sine a celuilalt partener. Gelozia-egocentrică se referă la roluri, și apare în situația în care unul din membrii cuplului nu îi permite, nu îl încurajează pe celălalt să își exprime individualitatea, în ciuda faptului că îi pretinde acest lucru. Gelozia-neliniște și teamă apare în situația în care se consideră că relația interpersonală este amenințată. Acest tip de gelozie este alimentată, așa cum sugerează și numele, de un sentiment de neliniște care se datorează faptului că celălalt partener nu se implică în măsura în care ar trebui să o facă în menținerea relației. (apud Mitrofan, Mitrofan, p.124-125)

Concluzionând, efectele pe care le generează gelozia asupra unei relații sunt de cele mai

multe ori negative, determinând înlăturarea armoniei din cadrul cuplului, cât și motive întemeiate de disoluție a acestuia, în situația în care atinge o intensitate ridicată.

Alte cauze care pot genera apariția tensiunilor, neînțelegerilor între membrii unui cuplu, potrivit Iolandei Mitrofan și lui Cristian Ciupercă, ar putea fi: adulterul, absența, abuzul, alcoolul.

Adulterul. Atât bărbații cât și femeile manifestă tendința de a acorda o importanță din ce în ce mai mare fidelității partenerului, acest lucru fiind evidențiat prin intermediul diverselor cercetări întreprinse, care au scos la iveală faptul că 50% dintre bărbați și 60% dintre femei consideră fidelitatea mai importantă decât o relație sexuală reușită sau decât securitatea financiară. Ca o consecință a acestei tendințe, oamenii sunt din ce în ce mai intoleranți în ceea ce privește adulterul, acest fapt influențând inevitabil divorțialitatea, în sensul creșterii acesteia. Astfel, 25% din femeile și bărbații care divorțează afirmă că infidelitatea este principalul motiv al separării. Absența reprezintă o accentuare a individualismului și implicit, o implicare mult mai scăzută în problemele, grijile partenerului. Absența poate fi o consecință a valorizării pe o treaptă superioară a locului de muncă, a carierei profesionale în detrimentul familiei, ceea ce are ca efect un program de lucru prelungit și, implicit, o atenție mai scăzută acordată partenerului. Abuzul există o multitudine de factori care îi determină pe unii parteneri să apeleze la violență, spre exemplu: consumul de băuturi alcoolice, care au drept efect scăderea controlului asupra actelor săvârșite; sărăcia (atunci când aceasta este asociată cu sentimentul de frustrare); șomajul (în situația în care este asociat cu sentimente de insecuritate); stresul (care poate apărea atunci când au loc evenimente nefericite în viața unei familii precum o sarcină nedorită, un deces al unei persoane apropiate). Alcoolul consumul frecvent și în cantități considerabile a acestui drog determină apariția unui unei stări de agresivitate manifestată de către bărbat asupra soției sale, și invers, care se concretizează în cele din urmă cu separarea celor doi.(Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 85-163).

În concluzie, există numeroase surse de tensiune, care pot afecta stabilitatea cuplului, multe fiind determinate și de societatea în care trăim, care a evoluat foarte mult: alte mentalități, alte credințe. Pe lângă aceste surse de tensiune în cuplu prezentate anterior, apar o serie de alți factori individualizați în funcție de fiecare cuplu în parte. Indiferent care ar fi acești factori care alungă liniștea căminului, important este ca ambii parteneri să conștientizeze existența lor și să elaboreze diverse metode de depășire a acestor tensiuni. Cel mai important este ca fiecare partener să recunoască și să își asume partea de vină, să conștientizeze că are o problemă care, dacă ar rămâne nerezolvată, ar putea duce la destrămarea cuplului. Partenerii au capacitatea de a se ierta reciproc, însă iertarea are întotdeauna limite, de aceea ideală ar fi soluționarea sursei de tensiune în cuplu.

2.5. Gestionarea emoțiilor negative în cuplu

Cuplul modern este supus la o serie de presiuni cu care cuplurile tradiționale nu s-au confruntat, poate, niciodată. Civilizația în care trăim este în continuă schimbare și promovează un stil de relaționare competitiv.

Rolurile tradiționale în cuplu, acceptate și păstrate de la o generație la alta, devenite stereotipuri, precum: “bărbatul aduce banii și femeia crește copiii și vede de casă” au devenit anacronice.

Astăzi femeia și bărbatul formează cupluri în care rolurile sunt interschimbabile, sau chiar refuză să accepte un rol predefinit. Totul se negociază.

Ceea ce altadată era lent sau static acum devine dinamic, expansiv, tehnologiile avansează mai repede decât le putem asimila, o cantitate enormă de informație se revarsă peste noi din toate părțile.

Efectele asupra psihicului uman sunt vaste și de multe ori nefaste. Individul este provocat în același timp să gestioneze schimbarea, să cuprindă din ce în ce mai multa informație, să facă din ce în ce mai multe lucruri, ceea ce duce inevitabil la efecte negative precum stres, anxietate, depresie, burn-out. Toate acestea fiind premisele cu care trebuie să ne descurcam, și pe care nu trebuie sa le lasăm să ne molipsească viața de cuplu.

În studiul despre utilitatea emoțiilor negative, W. Gerrod Parrott considera că emoțiile sunt adaptative dacă se exprimă într-un mod care este productiv, ținând cont de situația curentă.

Dacă sunt foarte nervoasă că nu îmi găsesc portofelul, pot omite câteva soluții utile, pentru că am irosit timp și energie adresându-mi invective despre cât de dezordonată, uitucă și lipsită de simț practic sunt. Autosabotorul îsi dorește să ne blocăm, să deviem de la scopurile noastre, și folosește interpretările eronate ale situațiilor pentru a genera emoții negative disfuncționale.

Pe de altă parte, trăirile negative sunt adaptative, pentru că ne semnalează când ceva nu este în regulă și ne determină să luăm măsuri pentru restabilirea echilibrului. Activând sistemul nervos simpatic, ne crește ritmul cardiac, presiunea sangvină, transpirăm mai mult, respirăm mai rapid, deci suntem pregatiți fizic și mental pentru a face față cerințelor mediului. Fiecare tip de emoție negativă predispune la o anume reacție comportamentală: frică și dezgustul determină îndepărtarea de o amenințare, disprețul și mânia duc la atac sau opoziție, rușinea – la retragere socială, iar tristețea se asociază cu abandonarea scopurilor.

După Gottman există două stări posibile pentru relația de cuplu:

Stările pozitive predomină față de stările negative. Partenerii filtrează selectiv ceea ce se intamplă în relația de cuplu prin prisma stării pozitive (dacă unul din ei greșește, poate a avut o zi proastă)

Stările negative predomină față de stările pozitive. Combinate cu biasurile de confirmare care filtrează selectiv și interpretează eronat, se ajunge ca tot ceea ce se întamplă în cuplu să fie negativ Pană la urmă viziunea lui Gottman este foarte matematică și din nefericire foarte exactă, și urmarește cum urcă și cum coboară sentimentele și care este direcția pregnantă în relație (pozitivă sau negativă). El urmărește patru factori și în baza frecveștei apariției lor poate prezice cu o probabilitate de 95% daca acel cuplu va rămâne împreuna peste 10 ani.

Cei patru „călăreți ai Apocalipsului” cum ii numește Gottman, sunt: criticismul, atitudinea defensivă, retragerea emoțională și disprețul considerată forma cea mai gravă , la care se ajunge prin „sedimentarea” primilor trei factori.

CAPITOLUL 3. DIVORȚUL CA MODALITATE DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI.

3.1. Originile divorțului. Scurt istoric

Termenul divorț , în limba franceză divorce , își are etimologia în expresia latină

vel a diversitate mențiune, vei quia în diversas partes eunt qui distrahunt matrimonium

(de la diversitatea de caractere a celor de la care provine și de la diversitatea de legături de unde se trage, asta strică o căsnicie). (Antigona, 2010, p.15-16)

Divorțul, privit ca o instituție, are o istorie cât se poate de interesantă, deoarece a cunoscut nenumărate reglementări, în diferite epoci istorice.

Antigona consideră că cel puțin cinci tradiții diferite despre divorț au prevalat în diferite culturi ale trecutului îndepărtat.

O primă tradiție ar fi aceea în care era pus accent foarte mult pe libertatea fiecărui individ, astfel în cât oricare dintre parteneri putea să o dizolve când îi plăcea.O a doua tradiție străveche era exact opusul primei: nepermisiunea despărțirii pentru nici un motiv invocat. A treia tradiție permitea divorțul pe baza înțelegerii mutuale, cu excepția cazului de amenințare sau o altă formă serioasă de comportare nepotrivită. Într-o astfel de situație partea vătămată putea obține aprobarea conducătorului tribului să divorțeze, chiar și de un partener care nu dorea această separare. Penultima tradiție îi permitea numai bărbatului să divorțeze. Deși existau unele excepții și calificări, acest punct de vedere pare să fi fost îmbrățișat de culturile chineze,azteci și în vechiul Orient Apropiat, iar mai târziu în străvechiul creștinism. Ultima tradiție, găsită la unele triburi străvechi americane, dădea dreptul divorțului femeii. (Joiner, 1999, p.195)

Trebuie menționat că în timp ce în țara noastră divorțul este permis, în anumite condiții motivate mai mult sau mai puțin, în alte țări și în prezent acesta este interzis sau nu este prevăzut sau este mult îngreunat.

În opinia lui Rossetti, căsătoria ar trebui să reprezinte stâlpul de temelie a unei societăți civilizate,în care o femeie și un bărbat să trăiască în armonie și bună-stare, croindu-și un drum împreună, legându-se mai mult unul față de altul, mai ales atunci când apar copiii; totuși apare, inevitabil în anumite cazuri, divorțul, care are un singur țel și anume să distrugă familia, iar soarta copiilor să fie amenințată prin această despărțire a părinților. Dar,indiferent de situație, în societatea de astăzi, divorțul este necesar și „legile trebuie elaborate după tiparul nevoilor omenești, deoarece sunt cazuri în care conviețuirea împreună a soților care nu se mai înțeleg din anumite motive nu duce la nici un rezultat convenabil, iar în astfel de cazuri divorțul reprezintă doar o „alinare a suferințelor produse de neînțelegerile și certurile dintre soți”. (Rossetti, 2002, p.280).

3.2. Delimitări conceptuale

Potrivit dispozițiilor art. 37 Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Alineatul aceluiași articol prevede că desfacerea căsătoriei are loc prin divorț. Noul Cod Civil numai aduce referire la încetarea căsătoriei, dar aceasta intervine când se constată sau se declară pe cale judecătorească moartea fizică a unuia dintre soți.

Din cele prezentate mai sus, rezultă că desfacerea căsătoriei se deosebește de încetarea acesteia. Astfel, dacă încetarea căsătoriei are loc prin decesul unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei (Codul Civil, art.259, alin.5),desfacerea căsătoriei se produce prin divorț (Codul Civil, art.256.alin.6), care poate avea loc pe cale judecătorească sau pe cale adminstrativă. In Codul familei art. 39 alin.1 prevedea că, din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă,căsătoria este desfăcută.

În Codul civil, se face referire la încetarea căsătoriei în art. 293 alin. (2) și anume dacă soțul supraviețuitor se recăsătorește, iar hotărârea judecătorească este anulată, dacă soțul recăsătorit a fost de bună credință, atunci prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Iar conform aceluiași articol, alin.(3), dacă soțul recăsătorit a fost de rea credință și știa că cel declarat mort de fapt trăiește, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă, încălcând-se prevederile art.273 Codul Civil , astfel că va fi lovită de nulitate absoltă.

Nu trebuie confundată noțiunea de desfacere a căsătoriei cu noțiunea de separație de fapt, deoarece dacă prima determină dispariția căsătoriei, a doua menține căsătoria, cu toate efectele personale și patrimoniale pe care Codul familiei le reglementează, cu excepția îndeplinirii obligației reciproce de coabitare.

Separația de fapt (căsătoria fără menaj) este o noțiune consacrată în practică juridică dar și în vorbirea curentă. Aceasta poate constitui un motiv temeinic de divorț,numai dacă este coroborată și cu alte împrejurări care fac imposibilă continuarea căsătoriei pentru cel puțin unul dintre soți.

Cu toate acestea, două elemente sunt de esența noțiunii de situație de fapt, și anume:

Un element subiectiv: intenția soților de a nu mai conviețui o perioadă de timp, determinată sau nu;

Un element material: absența coabitării soților

Aceste două elemente trebuie să existe cumulativ, pentru ca despărțirea soților să reprezinte efectiv o separație de fapt. Astfel, nu putem avea o separație de fapt dacă este lipsită de intenția soților de a trăi despărțiți (de exemplu: o separație temporară datorită unui tratament medical, detașarea sau transferul unuia dintre soți într-o altă localitate, executarea unei pedepse privative de libertate). Aceeași situație există și atunci când soții au domicilii diferite dar între ei se menține o comunitate de viață, iar în astfel de cazuri nu putem spune ca există separație de fapt. Separația de fapt nu este reglementată de legislația noastră, deși este destul de frecventă, dar este reglementată de alte țări precum Franța. (Codul Civil Francez, art. 237).

Ar fi un singur text din legislația română în care găsim referire la separația de corp: din Legea nr. 105/1992 art. 23 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, care prevede: „În cazul în care soții sunt în drept să ceară separația de corp, condițiile acesteia sunt supuse legii prevăzute la art. 20, care se aplică în mod corespunzător”. Deoarece a fost absentă mult timp din limbajul nostru juridic, separația de corp a fost definită ca fiind o instituție juridică în temeiul căreia instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre soți sau la cererea lor comună, poate suspenda obligația de coabitare dintre aceștia. De aici rezultă că separația de corp e acea situație juridică în care ce doi soți sunt exonerați de către judecător de obligația de a mai conviețui.(L.nr.105/1992)

Desfacerea căsătoriei se deosebește și de desființarea căsătoriei, deși în ambele situații există o hotărâre judecătorească în baza căreia căsătoria nu mai există. Astfel,nulitatea sau anularea căsătoriei –în urma cărora căsătoria este desființată –se poate pronunța numai pentru cauze anterioare încheierii ei și operează retroactiv. Divorțul,dimpotrivă, poate fi pronunțat pentru cauze ulterioare încheierii căsătoriei și produce efecte numai pentru viitor.

3.3. Definiții și reglementare

Divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efectele pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească. (F.A.Baias, 2012, p. 398).

“Divorțul este fenomenul psiho-social complex reprezentând forma finală a desfacerii vieții conjugale, modificând viața partenerilor și a descendenților acestora.”(Voinea,1996, p.65)

„Divorțul este o factură spirituală, morală și afectivă în viața cuplului și indeferent cât de dorit a fost induce o serie de consecinte psihologice , morale si materiale asupra partenerilor , ce le marchează evoluția ulterioară.”(Mitofan și Ciuperca, 1998, p. 137)

Explicația cea mai simplă a unui divorț constă în faptul că acesta nu este altceva decât efectul unor releții alterate în cuplu, datorită incapacității și ignoranței cuplului în a se autodezvolta prin cunoaștere și colaborare.

S. Lazlor enumeră și câteva cauze indirecte care predispun la divorț, printre cele mai importante numărându-se:

– emanciparea economică a femei;

– industrializarea, modernizarea și urbanizarea;

– rezolvarea problemei locuințelor;

– schimbarea mentalității despre divorț; (Mitrofan și Ciupercă, 1998, p.137)

La rândul ei Lisa Parkinson propune alte explicații asociate fenomenului divorțialității:

1) cuplurile care se căsătoresc astăzi așteaptă să obțină prin căsătorie tovărășie și fericire personală, în timp ce cuplurile din generațiile precedente erau în general mulțumite dacă partenerul se comporta satisfacător ca stăpân al casei sau întreținător de familie. De aceea,speranțele ridicate cu privire la fericirea maritală se pot transforma mai repede în reproșuri și deziluzii, dacă realitatea nu se potrivește cu așteptările.

2) o altă cauză ar fi evenimentele “paranormative” , adică boala , infirmitatea,somajul, etc.

O relație cauzală între șomaj și divorț nu a fost încă dovedită, dar sărăcia și pierderea statutului, asociate cu șomajul reprezintă un stres pentru șomeri și familiile lor.Divorțul este singura cale care este un rezultat al voinței unuia dintre soți, atunci când există motive temeinice pentru care căsătoria nu mai poate continua. (Mitrofan și Ciupercă, 1998, p.137).

3.4. Condiții în care se poate divorța

Potrivit art. 38 Codul Familiei: “Instanța judecatorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vatămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți dacă sunt îndeplinite următoarele condiții : până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei; nu există copii minori rezultați din căsătorie.”

Oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei. La soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține seamă și de interesele minorilor.(Chelaru, 2005, p.148)

Procedura divorțului în acest caz, solicită ca în conformitate cu art. 613 din Codul de Procedură Civilă, cererea de divorț întemeiată prin acordul părților să fie semnată de către cei doi soți, invocând în aceasta și modalitățile de soluționare a cererilor accesorii cum ar fi de exemplu:locuința, partajul bunurilor etc.

Cu ocazia primirii cererii de divorț, președintele instanței de judecată verifică existența consimțământului soților, confirmat prin semnătura, după care fixează un termen pentru prima ședință de judecată publică de 2 luni. La prima sedință publică, președintele verfică dacă soții stăruie în continuare pentru desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor, iar în caz afirmativ,trece la judecata cazului fără a administra probe cu privire la motivele de divorț, asigură realizarea principiului înscris în art. 26 al. 1 din Constituția României cu privire la protecția vieții intime și private a omului.

În același mod se procedează și atunci când este admisă cererea unuia dintre soți care nu mai poate continua căsătoria, din motive de sănătate fapt ce determină ca hotarârea de divorț să nu fie pronunțată din vina unuia dintre soți și nici să fie motivată. Legea nu enumeră motivele de divorț și ca urmare în invocarea acestora se are în vedere doar faptul ca aceasta va putea fi destrămată atunci când, datorită unor motive temeinice,raporturile dintre soți au fost grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.Temeinicitatea motivelor invocate rămâne la aprecierea instanței de judecată, careva hotărâ de la caz la caz.(Filipescu, 2000, p.2003)

Pentru a putea pronunța divorțul, trebuie îndeplinite anumite condiții și anume:

– existența unor motive temeinice,

– aceste motive să fi vătămat grav relațiile dintre soți,

– imposibilitatea continuării căsătoriei.

Instanța va trebui să vegheze la ocrotirea intereselor copiilor minori și soluționarea celorlalte cereri cu privire la folosirea locuinței comune în aplicarea obligației de întreținere. Stabilirea culpei unuia dintre soți sau a ambilor prezintă interes în ceea ce privește unele efecte ale divorțului. (Chelaru, 2005, p.152)

Procedura de divorț este procedura instituită prin art. 607-619 din Codul de Procedură Civilă, în cea mai mare parte derogă de la dreptul comun.

“Acțiunea de divorț, are un caracter strict personal și de aceea poate fi introdusă numai de soți, dar în exercitarea ei, atunci când din căsătorie au rezultat copii, participă și procurorul, iar minorii care au împlinit 10 ani vor fi ascultați în mod obligatoriu”(Filipescu, 2000,p.215)

Instanța competentă în soluționarea unei cereri de divorț este cea de la ultimul domiciliu comun, iar când nici unul nu mai locuiește pe raza de competență a instanței unde soții,au avut ultimul domiciliu necunoscut instanța competentă să judece cererea de divorț, este cea de la domiciliul reclamantului. Soțul pârât este obligat, dacă vrea sa solicite desfacerea căsătoriei din vina reclamantului, să facă o cerere reconvențională până la prima înfățișare în ședința publică, sau până la dezbaterile de fond, când sunt invocate aspecte apărute pe timpul judecății.

Cererea de divorț trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

– mențiuni cu privire la copii minori, când aceștia există dar și când au rezultat din căsătorie.

– la cererea de divorț se va anexa copii legalizate după certificatul de căsătorie și cele de naștere ale copiilor minori.

– mențiuni cu privire la eventuala încredințare a copiilor minori.

– fixarea contribuției de întreținere a celuilalt soț.

– menționarea numelui din căsătorie după divorț.

– pronunțarea asupra bunurilor comune și a beneficiului contractului de închiriere (Chelaru, 2005, p.169-172)

Părțile sunt obligate să se înfățișeze personal în fața instituțiilor de fond. Nu este admisă reprezentarea în instanță de către apărător, ci numai asistența judiciară a acestuia, ca o expresie a asigurării dreptului la apărare. În fața instanței de recurs sau la judecarea altor căi de atac soții pot să nu se mai prezinte personal fiind permisă reprezentarea intereselor prin apărător (art.614 Codul de Procedură Civilă)

Există însă și situații în care soții nu sunt obligați să se înfățișeze personal în fața instanțelor de fond și anume:

– când unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate.

– când unul dintre soți este împiedicat de o boală gravă.

– când unul dintre soți este pus sub interdicție

-când unul dintre soți are reședință în străinătate (Filipescu, 2000, p.215)

Potrivit art.616 Codul de Procedură Civilă pentru primul termen de judecată în fața instanței de fond dacă se prezintă doar pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusținută. Hotărârea de divorț se comunică din oficiu de instantă, oficiu de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei, pentru a face mențiuni pe marginea acestora.

CAPITOLUL 4: DIVORȚIALITATEA

Divorțialitatea reprezintă “intensitate sau frecvență a divorțurilor într-o populație sau subpopulație, măsurată cu anumiți indici statistici „

Divorțialitatea este un fenomen demografic care influențează natalitatea și în final numărul populației, a avut o oscilație în intervalul 1990-2000; spre exemplu a înregistrat o creștere bruscă în 1994 după simplificarea formalitătilor de desfacere a căsătoriei.(Tihan, 2004, p.88)

Divorțialitatea în România

Conform Institutului Național de Statistică, în anul 2009,numărul divorțurilor pronunțate prin hotărăre judecătorească definitivă, a fost de 32341, în scădere cu 9,4% comparativ cu anul 2008.

Rata divorțialității a scăzut de la 1,66 divorțuri la 1000 locuitori în anul 2008 la 1,51 în anul 2009.

Tabelul 1. Numărul divorțurilor și ratele de divorțialitate pe medii de rezidență

Scăderea numărului de divorțuri și a ratei divorțialității s-a manifestat atât în mediul urban, cât și în mediul rural. În anul 2009, a scăzut decalajul existent între mediul urban și rural. În mediul urban s-au înregistrat 69% din divorțuri, rata divorțialității fiind de 1,8 ori mai mare în mediul urban față de mediul rural.

Ponderea primului divorț în număr total al divorțurilor a fost de 94,0% pentru bărbați și 94,5% pentru femei, cu valori mai ridicate în mediul urban. Valoarea maximă a numărului de divorțuri de rangul I s-a înregistrat la grupa de vârstă 30-34 de ani atât pentru femei cât și pentru bărbați.

Raportul dintre numărul divorțurilor și cel al căsătoriilor încheiate, în anul 2010, a fost de 1 la 4,2.

Repartizarea pe grupe de vârste și sexe a persoanelor care au divorțat în 2009 prezintă următoarele aspecte:

femeile și bărbații din grupa de vârstă 30-34 ani au avut cea mai mare pondere (21,2%respectiv 21,1%) din numărul total al femeilor și al bărbaților care au divorțat;

numărul femeilor în vârstă de până la 30 ani care au divorțat a fost de aproape 2 ori mai mare decât numărul bărbaților aparținând aceleiași limite de vârstă;

numărul bărbaților de 30 de ani și peste care au divorțat a fost de 1,2 ori mai mare decât cel al femeilor

În anul 2013, 28.507 de cupluri de români au divorțat, mai puțin cu aproape 3000 decât în 2012, se arată într-o cercetare efectuată de Statistica pe tema divorțurilor din România. Durata medie a căsătoriilor desfăcute în România anului trecut prin divorț a fost de 13,6 ani și practic, una din cinci căsnicii s-a terminat în fața judecătorului sau notarului. Cauzele invocate pentru desfacerea căsătoriei au fost: 3,3% infidelitate conjugală, 2,5% alcoolism, 2,3% violențe fizice, 3,5% cauze combinate, 23,9% alte cauze și 65% acordul părților.

Cât durează o căsnicie în România? Aici e bine să facem o observație. Mulți români s-au aflat în 2013 nu la primul, nici la al doilea, ci la al treilea sau al patrulea divorț. Durata căsniciei până la primul divorț este cea mai lungă, de regulă. Pe urmă, se scurtează tot mai mult. Oamenii nu mai au răbdare, știu că nu e un capăt de țară dacă divorțează, normele sociale tradiționale sau religioase se mai estompează. Primul divorț este numit în statistică divorț de rang I. "Valoarea maximă a numărului de divorțuri de rangul I s-a înregistrat la grupa de vârstă 35-39 ani pentru băbați, și la grupa de vârstă 30-34 ani pentru femei", se arată în cercetarea Institutului Național de Statistică

Graficul 1: Divorțurile după durata căsătoriei

În graficul de mai sus este evidențiat numărul de divorțuri după durata căsătoriei. Interesant este că cel mai ridicat număr este cel al divorțurilor produse după 20 de ani de căsătorie. Când probabil, s-au adunat toate "relele" și nu au mai putut fi conciliate diferențele dintre soți.

Femeile din grupa de vârstă 30-34 ani și bărbații din grupa de vârstă 35-39 ani dețin cea mai mare pondere 19,9% din numărul total al femeilor și respectiv 21,4% din cel al bărbaților care au divorțat.

Unde au loc cele mai multe divorțuri în România? în graficul de mai jos, veți avea o imagine clară. București, Constanța, Iați, Prahova și Brașov. La capătul opus, Covasna, Giurgiu și Bistrița.

Graficul 2: Divorțurile în 2013 pe județe (număr)

Mai spunem că, în general, numărul femeilor în vârstă de până la 30 ani care au divorțat a fost de 2,2 ori mai mare decât numărul bărbaților aparținând aceleiași limite de vârstă și ca vârstă medie a soților la divorț a fost de 40,8 ani pentru bărbați și 37,2 ani pentru femei, cu valori mai mari în urban decât în rural.

Cine divorțează mai des: persoanele instruite sau cele fără un nivel superior de educație? persoanele cu o instruire sub cea superioară înregistrează cele mai multe divorțuri. Dacă adunați numărul cuplurilor divorțate în 2013 cu nivel de școală primară, gimnazială, profesională și având liceul terminat, veți observa că acestea le depășesc cu mult pe cele având o facultate absolvită.

Graficul 3: Divorțurile după nivelul de instruire corelat al soților

Grficul 4: Divorțul după vârsta medie corelată a soților în 2013

Comparând vârsta medie la divorț cu vârsta medie la căsătorie (31,9 ani – bărbați, 28,5 ani- femei) se poate observa că secvența de viață maritală durează în medie 8,9 ani pentru bărbați, respectiv 8,7 ani pentru femei în cazul cuplurilor care au divorțat

În regiunea București-Ilfov vârsta medie a soției la divorț a înregistrat cea mai mare valoare (37,9 ani) în comparație cu celelalte regiuni de dezvoltare; cea mai mică valoare s-a înregistrat în regiunea Nord-Vest (36,0 ani).

În ceea ce privește vârsta medie a soțului la divorț, în regiunea Sud-Muntenia s-a înregistrat cea mai mare valoare (41,3 ani), iar cea mai mică valoare s-a înregistrat în regiunea Nord-Vest (39,6 ani).

Pe județe, vârsta medie la divorț a înregistrat cea mai ridicată valoare în județul Covasna atât pentru bărbați (42,3 ani), cât și pentru femei (38,7 ani); cea mai mică valoare s-a înregistrat în județul Satu Mare pentru bărbați (38,8 ani), iar pentru femei în județul Vrancea (35,1 ani).

Durata medie a căsătoriilor desfăcute prin divorț în anul 2013 a fost de 13,6 ani, prezentând valori diferențiate pe regiuni de dezvoltare: de la 12,5 ani în regiunea București-Ilfov la 14,4 ani în regiunea Nord-Est.

În medie, cel mai repede au divorțat persoanele din județul Ilfov (o durată medie a căsătoriei de 11,7 ani), iar cel mai târziu cele din județul Covasna (după 15,6 ani).

Factori interni familiali ce pot genera divorțul

Maria Voinea este de părere că principalii factori familiali ce pot genera divorțul sunt:

Lipsa experienței premaritale;

Insuficienta cunoaștere a partenerului;

Absența dragostei;

Căsătoria precoce;

Diferențe mari de vârstă între parteneri;

Incompatibilități psihice și temperamentale ale partenerilor;

Insatisfacții emoțional afective și sexuale;

Infidelitate;

Comportamente agresive;

Divergențe privind educarea copiilor

Motive acceptate de instanță pentru desfacerea căsătoriei

Divorțul este reglementat de Noul Cod Civil la Capitolul VII, „Desfacerea căsătoriei”, care stabilește că divorțul poate avea loc în următoarele situații:

Prin acordul soților,la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;

Atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

La cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani;

La cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei;

Potrivit Mariei Voinea (1996, p. 67), motivele acceptate de instant pentru desfacerea căsătoriei sunt următoarele:

-soțul suferă de alienație mintală cronică;

-soțul pârât s-a stabilit în străinătate;

-soțul pârât este declarat dispărut prin hotarare judecatorească definitivă;

-soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor asupra soțului reclamant;

-refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreuna cu celălalt;

-părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal;

-adulterul;

-violența soțului;

-existența unor nepotriviri de ordin fiziologic care afectează raporturile conjugale

În ceea ce privește interesele copiilor minori, trebuie să se înțeleagă că este vorba despre copiii soților respectivi din căsătorie, cei din afara căsătoriei și cei adoptați.

Aspecte ale divorțului

Paul Bohannan consideră divorțul un process complex care compară mai multe aspecte:

Divorțul emțional. Un divorț emoțional poate avea loc cu mult înainte ca un cuplu să se separe fizic. Altfel el poate ramâne incomplet multă vreme după ce divorțul legal a fost terminat. Inabilitatea de a tolera schimbarea și dezvoltarea unuia dintre parteneri produce un divorț emoțional. Dacă căsnicia nu promovează satisfacerea nevoilor celor doi parteneri de cuplu, insatisfacțiile pot fi înăbușite dar foarte adesea partenerii se acuză reciproc într-un fel sau altul. Se pot îndepărta treptat găsind compensație în alte relații sau activități.Unele cupluri tinere se despart fără a fi ajuns vreodată la o atașare profundă a partenerilor, în timp ce unele dintre cuplurile mai vechi trec printr-o diminuare treptată a căldurii și afecțiunii în care prezența celuilalt devine mult mai iritantă decât confortabilă.

Divorțul legal. Divorțul legal se referă la pronunțarea de către o curte de justiție a disoluției căsătoriei.Cercetările de la Oxford (Eekelaar și Maclean,1983) au evidențiat că în cazul divorțurilor bazate pe “comportament nerezonabil” probabilitatea ca părinții să-și dispute copiii este mai mare ca în divorțurile bazate pe adulter sau separație. Un soț care se simte acuzat pe nedrept poate reacționa fie prin a dispărea pur și simplu, fie prin a lupta pentru copii, casă și bani probleme pentru care sprijinul legal se obține mai ușor decât pentru divorțul însuși.

Divorțul economic. Divorțul economic reprezintă divizarea proprietății între parteneri, separarea bunurilor casnice, stabilirea obligației de plată a pensiei alimentare.Pentru cele mai multe familii, divorțul aduce dificultăți financiare, iar cuplurile divorțate vor fi probabil mai interesate de bani decât de copii deoarece în marea majoritate a cazurilor mărimea pensiei alimentare, hotărâtă de instanța de judecată nu acoperă în întregime costurile întreținerii copiilor.

Divorțul parental. Încredințarea copiilor minori unui părinte, stabilirea drepturilor celuilalt părinte asupra copilului.Divorțul înseamnă o desființare a căsătoriei nu și a paternității, dar mulți parteneri divorțează efectiv unul de altul și ca părinți odată cu terminarea căsniciei. Părinții non-custozi tind să se simtă descalificați și inutili. Dacă accesul este permis câteva ore pe lună sau chiar mai puțin,relația lor cu, copiii tinde să devină artificială și se poate stinge treptat.

Divorțul comunitar. Divorțul comunitar se referă la divizarea comunității de prieteni și izolarea de comunitatea de rudenie a fostului soț.În studiul său Hart (1976) a descoperit că tulburările produse de mutarea departe de mediul familial, vecini și prieteni măresc traumele personale pentru adulți și copii și aceasta afectează părinții care mențin copiii în întreținere ca și pe copii mult mai mult decât se presupune de obicei.

Divorțul psihologic.Indivizii care rămân afectați de pierderea partenerului pot să aibă dificultăți în constituirea unor noi relații și activități.Bohannan a definit divorțul psihologic ca“separarea sinelui de personalitatea și influența ex-soțului ”. El a recunoscut că a învăța să trăiești fără dependența față de cineva poate fi extrem de dificil. Aceasta implică auto-cunoașterea și auto-valorizarea ca ființă umană independentă și care să-și fie auto-suficientă, cu sau fără sprijin de la rude, prieteni și colegi.Principala sarcină în divorțul psihologic este de a confrunta și de a stăpâni problema autonomiei personale. (Parkinson, p. 24-30)

Principalele tipuri și etape ale divorțului

Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu consideră drept principale tipuri de divorț:

-Divorțul sancțiune prevede că disoluția căsătoriei nu se poate face decât în urma constatării culpei unuia dintre soți.

-Divorțul faliment apare când legăturile dintre soți sunt puternic afectate încat cei doi sunt conștienți că uniunea lor nu mai poate continua.

-Divorțul remediu reprezintă disoluția unei căsătorii complet compromise pentru a permite partenerilor să se recăsătorească.Tot autorii menționați mai sus consideră că divorțul este un proces traumatizant, care cuprinde următoarele etape:

1) Disoluția și eroziunea. Primul indicator al disoluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu. Motivele de insatisfacție invocate de soți sunt aproximativ aceleași: infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea fizică și alcolismul soților, iar bărbații invoca mai frecvent insatisfacția sexuala și lipsa de afectivitate.

2 )Separarea premergătoare divorțului. Nu toate separările conduc la disoluția căsătoriei, dar majoritatea, disoluțiilor sunt premerse de separare. Practicarea separării este înfuncție de aspecte independente de relațiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuință, regimul juridic al proprietătii familiale.

3) Disoluția legală. Căsătoria este un contact legal între cuplu și stat iar disoluția căsătoriei nu se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului.Decizia de divorț este luată de către o curte sesizată de petiție de unul dintre soți.Cererea de divorț este mai înaintată frecvent de femei decât de bărbați.

4) Acomodarea în perioada de după divorț. După disoluția căsătoriei, foștii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viață: conviețuirea într-o nouă locuință și o nouă vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relații și prieteni, refacerea în urma stresului provocat de divorț, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut, îngrijirea copiilor încredințați de unul singur, pregătirea pentru o eventuală căsătorie.

O nouă mentalitate asupra divorțului

“Sistemul marital fundamentat pe nevoi expresive și mai puțin pe cele instrumentale (economico-productive, instruirea și profesionalizarea copiilor, presiunile grupului și ale familiei extinse etc) conduce la o mai mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor carențate, urmată de alegerea unui nou partener sau posibilitatea de a opta pentru o alternativă de viață non maritală(concubinaj, familie monoparentală, singuratate și libertate sexuală)” (Iluț, 2005, p.172 )

Cultivarea nevoilor expresive este posibilă datorită nevoilor macrosociale care au făcut ca individual să devină independent de familie. S-au modificat funcțiile și natura familiei,astăzi socializarea și educația fiind asigurate de instituții publice. Funcția de suport emoțional și afectivitate este într-o oarecare măsură înlocuită de grupurile de similaritate, de prieteni, de colegi. De la o anumită vârstă membrii familiei nu mai depind unul de celălalt datorită faptului că cele necesare traiului nu se mai produc în gospodărie, ci sunt cumpărate pe bani (Iluț, 2005,p.173)

Petru Iluț (2005, p.173) consideră că o cauză majoră a creșterii ratei divorțialității o constitue emanciparea economică a femei. Faptul că în societatea industrială și postindustrială soțiile sunt angajate în muncă și au deci venituri le oferă o mare independență și nu mai suportă orice de la soții lor. Când soția consideră că nu se mai ințelege cu partenerul de viață, nemaifiind dependentă material de acesta, despărțirea i se pare ca o soluție posibilă. În trecut era greu de imaginat datorită constrangerilor sociale, cu precădere cele economice, care le determinau pe cele mai multe femei, chiar și pe cele socializate nici să nu se gândească la divorț.Emanciparea femeii s-a produs pe fundalul industrializării, modernizării, urbanizării,automatizării și creșterii nevoii forței de muncă în sfera serviciilor. Aceasta a atras după sine și distanțarea dintre habitat și locul de muncă. Posibilitatea pentru ambii parteneri de a întalni și alți indivizi și de a stabili legături de afecțiune este acum mult mai mare.

Petru Iluț (2005, p.174) consideră că democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul. Scăderea influenței bisericii și a religiei, îmbunătățirea legislației, micșorarea presiunilor normelor și obiceiurilor trdiționale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale. Între creșterea ratei divorțialității și factorii anterior menționați există o circularitate cauzală, în sensul că liberalizarea juridică, cea religioasă a opiniei publice nu numai că au contribuit la respectiva creștere dar au și reflectat-o.Cu cât divorțul este mai răspândit, cu atât devine mai vizibil și mai acceptat. Oamenii văd la cei din jurul lor cum și-au rezolvat dificultățile maritale prin despărțire legală. Au modele potențiale pentru împrejurări asemănătoare. Treptat, modelul suferinței într-o căsnicie nefericită este înlocuit în societatea modernă urbană cu cel în care se începe o nouă viață după dizolvarea mariajului. S-a schimbat astfel mentalitatea despre divorț, el nu mai este apreciat ca un eșec ci ca o soluție, un răspuns pozitiv la o situație de criză.

Efectele divorțialității

Concepția despre divorț s-a schimbat profound în societatea contemporană. Divorțul nu mai apare ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună.Divorțul are efecte numai pentru viitor. Efectele unui divorț pot privi relații personale,capacitatea de exercițiu și relații patrimoniale. În mod automat încetează obligația de sprijin moral, reciproc și de fidelitate. Se efectuează modificări atât cu privire la nume cât și cu privire la obligația de întreținere între foștii soți. Față de copii, divorțul crează relații personale noi cu unul din părinți, cel plecat, părinte ce va întreține relații cu copilul doar în cazul reglementat de lege.

La nivelul celor doi parteneri ,efectele psihologice depind foarte mult de copii, dacă există sau nu, de cine a inițiat divorțul, de valoarea partenerilor pentru piața erotica și maritală,de densitatea rețelei de rude și de prieteni ai fiecăruia.Divorțialitatea afectează diferențiat bărbatul și femeia. Dacă există copii în căsătorie iar aceștia rămân la mama și dacă nu se produce recăsătorirea, atunci costurile psihologice sunt mai mari pentru bărbați, iar cele materiale pentru femei.Femeile rămase singure cu copii decad economic din urmatoarele motive (DeVault,1998 apud Petru, Iluț, 2005, p. 182):

1) capacitatea de câștig mai mică, este determinată pe de o parte, de faptul că în timpul căsniciei a fost total sau parțial ieșită din câmpul muncii, iar pe de altă parte, deoarece fiind singură cu copiii, trebuie să se ocupe de aceștia;

2) lipsa suportului din partea fostului soț, mulți dintre aceștia neplătind nici întreținerea pentru ea și nici pensia pentru copii;

3) ajutor neîndestulător din partea statului, a societății în ansamblu.

La nivelul celor doi parteneri pot fi întâlnite următoarele efecte (Mitofan și Ciupercă, 2002, p. 89) :

1.Tentația neîncrederii.Comparativ cu persoanele necăsătorite, cele divorțate pun mai des sub senmul întrebării necesitatea legalizării unei relații.Oficializarea unei legături de parteneriat este de cele mai multe ori efectul unor constrângeri de ordin economic sau social. Îndoiala acestuia că noua familie v-a fi ocolită de probleme nu se spulberă aproape niciodată.

2. Tentația generalizării.Tentația indivizilor de a considera că toate persoanele de același sex cu partenerul de care a divorțat sunt la fel ca acesta și că mai devreme sau mai târziu, problemele trecute se vor repeta în viitor, este una dintre cele mai longevive prejudecăți.

3.Tentația inflexibilității. În general, persoana divorțată nu mai este dispusă într-o nouă relație să accepte prea multe compromisuri. Ea consideră, dat fiind rezultatul negativ al căsătoriei, că n-a meritat sacrificial facut și pentru a preîntâmpina eventualele regrete cu noul partener adoptă o poziție inflexibilă, cerându-i acestuia să o accepte așa cum este.

4.Tentația neimplicării.Divorțul aduce cu sine decizia individuală și (in)conștientă a celor doi de a se implica sentimental în viitoarele relații. Noi parteneri ar trebui să aibă mai multă răbdare cu cei care au cunoscut experiența unui divorț.

5.Tentația comparării.Majoritatea persoanelor divorțate au tendința de a face comparații, cautând la noul partener exact calitățile avute de fostul soț.Foarte puțini reușesc să înțeleagă că fiecare individ are personalitatea sa, fiecare ne poate oferi la fel de mult, chiar dacă mereu altceva. Tot ce trebuie să știm este să apreciem calitățile unei persoane fără a le raporta la ce-am avut sau la ce-am fi putut avea.

6.Tentația resemnării.Divorțul poate genera și cazuri de acută resemnare, în care individul să devină indiferent la tot ceea ce înseamnă aventură, dragoste, căsătorie, copii. El se retrage în sine pentrua-și găsi linistea interioara sau își poate canaliză întrega energie în cariera profesională.

Împărțirea bunurilor comune (partajul). Conform art. 36 Codul Familiei: “La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți potrivit învoieli acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărâ instanța judecătorească. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărți prin hotărâre judecatorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.Bunurile neîmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior sunt bunuri comune”(Chelaru, 2003, p.190).

De-a lungul timpului s-a stabilit drept motive temeinice:împiedicarea unui soț de a participa la folosirea și administrarea bunurilor comune; dacă după separare unul dintre soți înstrăinează sau distruge din bunurile comune aflate în posesia sa, sau le ascunde pentru ca ulterior să le însușească; dacă, după despărțirea de fapt imobilul proprietate comună este folosit de unul din soți și concubina sa, iar celălalt soț este alungat din domiciliu;condamnarea unuia dintre soți pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

Cotele fiecăruia dintre soți se vor stabili în raport de contribuția soților, valoarea bunurilor de împărțit, dacă soții nu se înteleg împărțirea se v-a stabili printr-o expertiză.Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei pote avea loc și la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți, dacă creanța acestora nu s-a îndestulat din bunurile proprii ale soțului debitor.Împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei se poate face fie prin învoiala soților fie prin hotărâre judecatorească. Se consideră că învoiala poate interveni chiar înainte de introducerea cererii de divorț, dar în vederea divorțului, poate interveni în etapa imediat urmatoare când hotararea de divorț a rămas definită sau numai după introducerea acțiunii de divorț. (Chelaru, 2003, p.193)

Consecințe asupra copilului . Dacă în societățile tradiționale există tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți sunt divorțați, în societatea modernă urbană acest aspect aproape că numai contează. Există însă o serie de efecte psihologice în legatură cu identificarea de rol de sex și formarea unor atitudini față de familie și muncă.

În cazul în care copilul rămas cu mama este băiat, poate apărea fenomenul de supraprotecție maternă. Femeia rămasă singură cu băiatul își revarsă toata dragostea și afectivitatea asupra lui crescându-l într-un gen de seră, cu obligații casnice minimale. Ea are un astfel de comportament și datorită faptului că se ferește să fie acuzată de fostul soț, de rudele acestuia, de propriile rude, de cunoștințe și prieteni că își neglijează copilul. Fenomenul de supraprotecție poate avea la rândul lui, consecințe negative asupra copilului, mai ales cu privire la statutul marital în distribuirea sarcinilor domestice în familia pe care o v-a avea (Iluț,2005, p.182)

Investigarea mai îndeaproape a consecințelor divorțului asupra copilului a nuanțat imaginea populară tipică asupra fenomenului, care enunță “bieții copii cu parinți divorțați”întelegând prin aceasta că prin divorț copii suferă. .În acest caz sunt concludente cinci constatari principale (Ilut, 2005, p.182):

1)Dacă după divorț copilul continuă să interacționeze cu celălalt părinte, diferențele în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în comparație cu familiile biparentale.Interacțiunea trebuie să fie sistematică și pozitivă. Sistematică, adică des și regulat, pozitivă, în sensul ca părintele, păstrându-și autoritatea rezonabilă, trebuie să fie cald și înțelegător, să nu-l dădăcească tot timpul sau să-l “monteze” împotriva celuilalt părinte vitreg.

2) Studiile au arătat că stima de sine a copilului(self-esteem) este afectată mai mult(negativ) la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale. Când la neînțelegerile grave din cuplu se adaugă abandonul, abuzul, uneori sexual, față de copii sau dereglările mentale, apare pericolul pentru sănătatea fizică și psihică a copiilor.

3) Comportamentul social (antisocial) al copilului și performanțele sale școlare nu sunt afectate radical în lipsa unui părinte, în special a tatălui. Dacă facem o comparație între copiii biparentali și monoparentali rezultă că ultimii au performanțe școlare mai slabe, deoarece în cazul lor există mai multe situații de devianță. De cele mai multe ori familiile monoparentale

sunt mai sărace iar lipsa unuia din părinți spre exemplu a tatălui are totuși efecte de încurajare a comportamentului deviant.

4) Impactul divorțului asupra copilului depinde în principal de: gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat,sănătatea mintală a părinților, densitatea relației sociale a actualei familii a copilului și vârsta pe care a avut-o copilul la divorț. Vârsta copilului la divorțul părinților este cel mai relevant factor care îi influențează reacțiile le acest eveniment. Bineînțeles că la toate vârstele (mai puțin se pune problema la sugari și la copiii mici, când despărțirea nu e conștientizată) reacțiile depind și de valoarea părintelui pentru copil, dar copii resimt în general starea ca pe un lucru total neplăcut.

5) Ca trăire și cogniție pentru mulți copii divorțul înseamnă o eliberare. Totuși, în cazul majorității chiar atunci când din exterior pare spre binele copilului, realitatea divorțului este însușită ca una amară și pare să-și lase amprenta în sufletul și mintea indivizilor pentru toată viața.

Există patru categorii de explicații pentru rezultatele negative ale copiilor, care au trecut prin experiența divorțului părinților (Pescaru, 2004, p.122) :

Sărăcia sau chiar reducerea substanțială a resurselor financiare, care adesea urmează unui divorț, reprezintă una din cauzele principale ale problemelor copiilor.

Diminuarea împlinirii obligațiilor părintești

Mulți părinți divorțați sunt atât de împovărați emoțional și financiar, încât devin cel puțin temporar, depresivi, în timp ce alții inițiază o căutare disperată a unui nou partener, care–I face mai puțin disponibili pentru copii lor pe măsura așteptărilor acestora

Părinții care continuă să se certe și să abuzeze verbal unul de celălalt în fațacopiilor, după divorț cauzează o tensiune enormă acestora

Frustenberg afirma : “ Majoritatea copiilor afectați de divorț prezintă probleme comportamentale înainte de divorțul propriu-zis. Aceasta doar le intensifică.Temperamentul adoleșcenților și factorii familiali solicitanți cu care se confruntă reprezintă alte forțe care afectează modul în care se manifestă aceștia într–o situație de divorț. Adoleșcenții cu temperamente dificile se comportă diferit de cei cu o fire mai liniștită. În ceea ce privește factorii familiali stresanți, fiecare situație de divorț diferă. Ele se deosebesc în funcție de problemele existente și de metodele de a le depăși. Datorită acestor circumstanțe diverse, adolescenții au atitudini negative față de întreaga situație și de cei implicați” (apud Pescaru,2004, p.123)

Consecințe negative asupra părinților celor care divorțează Există consecințe negative din mai multe motive (Iluț, 2005, p.185): se perturbă relațiile bunici-nepoți,relații în care se investește și de o parte și de cealaltă afectivitate; în cazul femeii rămasă singură cu copii, părinții trebuie să o ajute material; în măsura în care divorțul este vazut ca un eșec, părinții celor divorțați suferă și din cauza presiunii psihologice a rudelor și cunoștințelor. În comunitățile rurale sau în cele urbane mai mici, părinții ai căror copii plecați din localitate au divorțat sau sunt pe cale să o facă răspund cu multă reținere și jenă la întrebările curioase ale vecinilor sau cunoștințelor.

Bibliografie

Iolanda, Mitrofan și Cristian, Ciupercă, Psihologia relațiilor dintre sexe, Editura Alternativă, București, 1997

Iolanda, Mitrofan și Mitrofan, Niculae, Familia de la A…..la Z. Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică, București, 1991

Iolanda, Mitrofan și Cristian, Ciupercă, Incursiune în Psihologia și Psihosexologia Familiei, Editura Press Mihaela, București, 1998

Codul Familiei, Editura Lumina Lex, București 2002

Doron, Ronald și Parot, Francoise, Dicționar de Psihosociologie, Editura Humanitas, București, 1999

Ioan Mihăilescu, Sociologie Generală, Editura Univeristății din București, București, 2000

Maria Voinea, Sociologia Familiei, Editura Universității din București, București 1993

Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, București, 1997

Iluț, Petru, Sociopsihologia și Antropologia Familiei, Editura Polirom, București, 2005

Voinea Maria, Psihosociologia Familiei, Editura Universității din București, București, 1996

Ioan Mihăiescu, Familia în societățile Europene, Editura Universității din București, București, 1999

Maria Voinea, Familia Contemporană,Mică Enciclopedie, Editura Focus, București, 2005

Cârțână, Corneliu și Tone, Teodora, Tendințe în Evoluția Familiei în România, Sociologie Românească, v5, 1994

Cristina Ștefan, Familia Monoparentală, Editura Polirom, Iași, 2006

Roger Mucchielli, Psychologie de la vie conjugale, Les Editions, Paris.

Iolanda Mitrofan, Nicolaie Mitrofan, Elemente de psihologie a Cuplului, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1996, p.82

Norman Goodman, Introducere în Sociologie, Editura Lider, București

Mircea Eliade, Taina Indiei texte inedite, București

Gabriel Dădescu, Mircea Kivu, Raluca Popesscu, Cosima Rughiniș, Dumitru Sandu, Ovidiu Voicu, Barometru de opinie, Viața în cuplu, Fundația Soroș, România, 2007

Georgeta Ghebrea, Regimul social-politic și viața privată: familia și politica familială în România, Editura Universității din București, București, 2000

Cristian Ciupercă, Cuplul modern între emanicipare și disoluție, Editura Tipoalex, București, 2000

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia și Terapia Cuplului, Editura Sper, București, 2002

W. Gerrod Parrott, The Positive Side of Negative Emotions

I.C.Antigona, Căsătoria și Divorțul în dreptul intern și internațional, Editura Renaissance, București, 2010

E.E.Joiner, Considerații Creștine despre divorț și căsătorie, Editura Gnosis, București, 1999

C.Hamangiu, I.Rossetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept Civil Român, Editura All Beck, București, 2002

Noul Cod Civil actualizat 2015-Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011

Codul Familiei, 2011 actualizat publicat în Monitorul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956

Legea 105 din 22 septembrie actualizată 2013, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

F.A.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei, Noul Cod Civil.Comentarii pe articole, Editura C.II Beck, București, 2012

Filipescu Ioan P. Tratat de Dreptul Familiei ediția a-V-a, București, Editura All Beck, 2000

Chelaru Ioan, Căsătoria și Divorțul: aspecte juridice, civile, religioase și de drept comparat Iași. Editura A92. Aceton, 2005

Tihan Eusebiu și Tihan Laura, Căsătoria vs. Divorț. Ghid de analiză, București, Editura Focus Opinho, 2004

Institutul Național de Statistică. Anuarul statistic al României. București