Casatoria Si Divortul

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………….4

CAPITOLUL I .CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA FAMILIE ȘI INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 1.1 Familia-baza societății…………………………………………………….…….…6

1.1.1Noțiunea și funcțiile familiei……………………………………………….…….….6

1.1.2Definiția dreptului familiei…………………………………………………………..9

1.1.3Principiile generale ale dreptului familiei…………………………………………..11

Secțiunea 1.2 Căsătoria……………………………………………………………………………13

1.2.1 Noțiunea de căsătorie………………………………………………………….……14

1.2.2 Caracterele căsătoriei……………………………………………………………….14

CAPITOLUL II .DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 2.1 Noțiunea defacerii căsătoriei………………………………………………………17

2.1.1 Divorțul-caracterizare generală…………………………………………………….17

Secțiunea 2.2 Motivele divorțului și formele acestuia……………………………………………21

Secțiunea 2.3 Divorțul prin acordul soților………………………………………………………23

Secțiunea 2.4 Divorțul din motive temeinice…………………………………………………….24

2.4.1 Scurtă prezentare a culpei în procesul de divorț……………………………………24

CAPITOLUL III PROCEDURA DIVORȚULUI

Secțiunea 3.1 Aspecte generale privind procedura divorțului……………………………………26

Secțiunea 3.2 Procedura judiciară a divorțului…………………………………………………..27

3.2.1 Cererea de divorț…………………………………………………………….….…27

3.2.2 Cererea reconvențională…………………………………………………………….28

3.2.3 Instanța competentă…………………………………………………………….….29

3.2.4 Părțile în procesul de divorț…………………………………………………..……31

3.2.5 Probele în procesul de divorț…………………………………………………….35

3.2.6 Măsuri vremelnice…………………………………………………………….….36

CAPITOLUL IV CĂILE PE CARE SE REALIZEAZĂ DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 4.1 Divorțul prin acordul soților…………………………………………………….38

4.1.1 Aspecte generale privind divorțul prin acordul soților…………………………..38

4.1.2 Condiții de valabilitate a acordului dintr soți……………………………………39

Secțiunea 4.2 Divorțul pe cale administrativă cu acordul soților………………………….…..40

4.2.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pe cale administrative………………………………………………………………………………….40

4.2.2 Acordul de voință al soților………………………………………………………41

4.2.3 Procedura divorțului pe cale administrativă……………………………………..41

Secțiunea 4.3 Divorțul pe cale notarială cu acordul soților……………………………………42

4.3.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pe cale notarială…………………………………………………………………………………………43

4.3.2 Acordul de voință al soților………………………………………………………43

4.3.3 Procedura divorțului pe cale notarială……………………………………………44

4.3.4 Refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului public…………………………46

Secțiunea 4.4 Divorțul pe cale judiciară cu acordul soților……………………………………47

4.4.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară cu acordul soților…………………………………………………………………….47

4.4.2 Acordul de voință al soților………………………………………………………48

4.4.3 Procedura divorțului pe cale judiciară cu acordul soților………………………..49

Secțiunea 4.5 Divorțul din culpă pe cale judiciară…………………………………………….51

4.5.1 Aspecte generale privind divorțul din culpă………………………………….…51

4.5.2Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei

din culpă…………………………………………………………………………………………………………………….52

4.5.3 Procedura divorțului din culpa………………………………………………….53

Secțiunea 4.6 Divorțul pentru motive temeinice………………………………………………57

4.6.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice………………………………………………………………………………………57

4.6.2 Rolul culpei…………………………………………………………………..…58

Secțiunea 4.7 Divorțul pentru separarea în fapt pe o perioadă îndelungată………………….61

4.7.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pentru separarea în fapt pe o perioadă îndelungată………………………………………………….61

4.7.2 Concursul între cazurile de divorț din culpă……………………………………………….62

Secțiunea 4.8 Divorțul din motive de sănătate a unui soț……………………………………64

4.8.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei din motive de sănătate a unui soț……………………………………………………………………………64

4.8.2 Procedura divorțului din motive de sănătate a unui soț……………………..…65

CAPITOLUL V.HOTĂRÂREA DE DIVORȚ

Secțiunea 5.1 Deliberarea,pronunțarea și redactarea hotărârii…………………………….…67

5.1.1 Mențiunea despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie……………………70

5.1.2 Efectele hotărârii…………………………………………………………………72

5.1.3 Nemotivarea hotărârii de divorț………………………………………………..74

Secțiunea 5.2 Căile de atac……………………………………………………………………74

5.2.1 Căile ordinare de atac.Apelul………………………………………………..…76

5.2.2 Căile extraodinare de atac. Recursul .Contestația în anulare și revizuirea….…89

CONCLUZII ȘI PROPUNERI…………………………………………………………………………………92

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………94

ANEXE-Modele de cereri folosite în procesul de divorț……………………………………98

,,Pentru anumite motive, vedem în divorț un semn al eșecului, în ciuda faptului că fiecare dintre noi are dreptul și obligația de a corecta orice greșeală pe care o face în viață.”

(Joyce Brothers)

Căsătoria,în dreptul românesc are un rol important ,deoarece prin înfăptuirea acesteia se întemeiază o familie.Familia este considerată baza societății,aceasta îndeplinind numeroase funcții,cum ar fi funcția de perpetuare a speciei umane,educativă,economică,de solidaritate familială.Dar,întrebarea apare,ce se întâmplă atunci când raporturile dintre soți,relațiile de afecțiune,înțelegere sau sprijin reciproc sunt deteriorate de anumiți factori? Pentru a găsi răspuns la această întrebare,am dorit să aleg această temă,care legiuitorul, inițial ,a dat un răspuns prin reglemenătările Codului Familiei,iar ulterior dispozițiile acestuia au fost modificate prin numeroase legi.Răspunsul la această întrebare,fiind o soluție găsită de legiuitor,aceasta fiind desfacerea căsătoriei.

Atât bărbatul,cât și femeia au drepturi,cât și obligații,iar în opinia mea,dreptul cel mai important este dreptul la fericire.Dar când continuarea căsniciei nu mai este posibilă datorită unor motive temeinice apărute între cei doi soți,singura soluție rămasă va fi desfacerea ei.Motivația mea de a-mi alege această temă,este simplă.Vreau să elimin acea teamă,de a intenta un divorț,atunci când căsătoria nu mai este posibilă,deoarece consider că viața fiecărui om,are o continuitate și după divorț,legiutorul nostru punând la dispoziție posibilitatea recăsătoririi,astfel putând a se întemeia o nouă familie.

Am dorit să aleg acest citat de Joyce Brothers,o psiholoagă americană,care pune în evidență importanța pe care uneori o are divorțul,adică chiar dacă pentru multe persoane,desfacerea căsătoriei este un eșec,pentru alții este posibilitatea corectării sau remedierii unei greșeli făcute.Susțin cu tărie importanța căsătoriei și importanța familiei în societatea românească,dar uneori chiar contrar Bisericii,care susține cu desăvârșire că,,ceea ce a unit Dumnezeu,omul să nu despartă”,câteodată,omul,ființa cea mai complexă,nu mai poate continua această uniune,după cum am precizat,din anumite motive.

Lucrarea de licență este împărțită în cinci capitole,iar la rândul său,fiecare capitol este subdivizat în secțiuni. Astfel,în primul capitol care este intitulat,,Considerații generale cu privire la familie și instituția căsătoriei”,am prezentat în ansamblu familia,noțiunea de familie,funcțiile pe care aceasta le îndeplinește precum și ramura de drept care o analizează,adică dreptul familiei.În cel de al doilea capitol,numit ,,Desfacerea căsătoriei”,în care am intrat în analiza temei de licență aleasă,prin prezentarea unor aspecte privitoare la noțiunea desfacerii căsătoriei,precum și prezentarea succintă a termenului de ,,divorț”.Al treilea capitol, intitulat,,Procedura divorțului”,am analizat într-o manieră complex,elementele care țin de procedura divorțului,cum ar fi aspect referitoare la cererea de divorț,cererea reconvențională,părțile în procesul de divorț,probele administrate în cadrul procesului de divorț și nu în ultimul rând măsurile vremelnice luate în cadrul procesului de desfacere a căsătoriei.În capitolul patru,,Căile pe care se realizează desfacerea căsătoriei”,consider că este cel mai complex capitol în care am analizat toate tipurile de divorț pe care legiuitorul le-a pus la dispoziția fiecărei persoane,fiecare tip de divorț având specificul său,fiecare dintre acesta putând fi exercitat în diferite condiții,într-o manieră mai simplă sau mai complicată.Așadar as vrea să enumăr tipurile de divorț analizate în cadrul acestui capitol: divorțul prin acordul soților, divorțul pe cale administrativă cu acordul soților ,divorțul pe cale notarială cu acordul soților ,divorțul pe cale judiciară cu acordul soților,divorțul din culpă pe cale judiciară,divorțul pentru motive temeinice ,divorțul pentru separarea în fapt pe o perioadă îndelungată ,divorțul din motive de sănătate a unui soț,fiind analizat la fiecare dintre acestea condițiile de admisibilitate,procedura sau alte elemente specifice.Iar în ultimul capitol,capitolul cinci numit,,Hotărârea de divorț”,este alcătuit din aspecte referitoare la deliberarea,pronunțarea hotărârii de divorț,efectele sau nemotivarea acesteia.Am analizat și căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestei hotărâri,cu caracter de noutate fiind exclus recursul din cadrul procesului de divorț.

Tot în cuprinsul lucrării de licență am prezentat spețe specific unui anumit tip de divorț,starea de fapt precum și soluția data de instanță în urma analizării situației.

După cum am precizat,am ales această temă deoarece doresc să înțeleg îndeaproape importanța căsătoriei,dar și aspectele ulterioare desfacerii acesteia.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA FAMILIE ȘI INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 1.1 Familia-baza societății

Familia este bazată pe relațiile sociale existente între oameni,aceștia fiind legați între ei prin rudenie sau căsătorie.Familia este considerată ,,baza societății” deoarece aceasta este considerată un pilon de rezistență al societății fiind la fel de importantă ca și educația sau Biserica.Dezvoltarea acestei comunități s-a datorat odată cu trecerea anilor datorită familiei care a consolidat relațiile sociale dintre ei,alcatuind grupuri sociale.O familie este considerată un grup social care conviețuiește împreună, formându-se astfel relații juridice,biologice,morale.

Noțiunea și funcțiile familiei

Noțiunea de familie poate fi analizată din două puncte de vedere: juridic și sociologic.

În sens juridic ,,familia este grupul de persoane legate între ele prin ,rudenie,căsătorie,adopție ori prin alte legături asimilate cu acestea,între care există drepturi și obligații”.

În sens sociologic,familia ca formă specifică de comunitate umană– desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie,rudenie sau alte raporturi asimilate relațiilor de familie,care se caracterizează prin comunitate de viață,interese și întrajutorare.

Dintr-o familie fac parte soții împreună cu copiii lor,această afirmație revine din sensul restrâns al noțiunii de familie,iar în sens larg pe lângă copii și soți și persoanele care se află într-o relație de rudenie.Este considerată familie și soții care nu au copii sau doar copilul împreună cu părintele.

Familia este o realitate biologică,prin uniunea care se realizează între un bărbat și o femeie,precum și prin procreație;este o realitate socială,pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun,uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendență într-un model unic al solidarității umane;este o realitate juridică,fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Raporturile juridice de familie sunt reglementate în Codul Familiei dar și în Noul Cod Civil precum și în Constituția României,conform art.48 alin.1 care prevede ,,Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți,pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea ,educația și instruirea copiilor”.

Înaintea intrării în vigoare a Noului Cod Civil din 1 octombrie 2011,aspecte a relațiilor de familie au fost tratate în Codicele civil din 1864 în Cartea I ,,Despre persoane”. Codul familiei a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954,acest lucru a dus la recunoașterea dreptului familiei ca fiind o ramură de drept distinctă.O urmare a acestui fapt a fost abrogarea dispozițiilor cu privire la relațiile de familie pentru a se pune în aplicare Codul familiei.Dar,odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil în 1 octombrie 2011,relațiile de familie au fost reintroduse în Cartea a II.a ,,Despre familie” a Noului Cod.Dreptul familiei este considerat ca având legături strânse cu dreptul civil deoarece relațiile de familie sunt raporturi juridice civile .Relațiile de familie sunt consacrate în Noul Cod Civil în Cartea a II-a ,,Despre familie” cuprinzând articolele 258-534.

Familia îndeplinește următoarele funcții:

a)Funcția de perpetuare a speciei umane

Această funcție are un rol foarte important deoarece îndeplinește una dintre condițiile esențiale a întemeierii unei familii, scopul esențial al casătoriei,cea de a avea urmași,de dezvolta familia și de a perpetua specia umană.O altă denumire pe care o poate avea această funcție este cea de funcție biologica.Această denumire este legată și de nevoile sexuale pe care oamenii le au,dar sentimentul pe care soții trebuie sa îl aibă nu este strict legat de această nevoie ci și de nevoia de companie și afecțiune,precum și sprijin moral unul din partea celuilalt.Funcția de perpetuare a speciei umane este abordată diferit de la o țară la alta,în funcție de politica demografică a fiecărei țări, natalitatea prea mare sau prea mică afectează numărul populației țării respective.

b)Funcția educativă

Unul dintre cele mai importante roluri pe care părinții le au asupra copiilor este cel de a-și educa copilul oferindu-i acesta pe lângă posibilitatea de a urma cursurile unei instituții de învățământ și educația pe care un părinte trebuie să i-o ofere ,astfel formându-i personalitatea insuflându-i acestuia valorile morale pe care trebuie să le aibă copilul în societate.

Funcția educativă se referă și la obligațiile părintești de a-i asigura copilului un proces continuu de educare și formare profesionalăAstfel art.29 alin.6 din Constituția României prevede că părinții au dreptul de a asigura,potrivit propriilor convingeri,educația copiilor minori a căror răspundere le revin.Sancțiunile aplicate celor care nu respectă obligațiile pe care le au sunt reglementate în art.508 Noul Cod Civil,părinți care vor fi sancționați sau chiar decăzuți din drepturile părintești precum și în art.1372 cu privire la răspunderea delictuală a părinților pentru faptele minorilor.

c)Funcția economică

Funcția economică se referă la conviețuirea soților împreună,în aceeași gospodărie prin acordarea de sprijin material și moral pe care aceștia și-l acordă.Noul Cod Civil reglementează norme juridice care să ducă la îndeplinirea acestei funcții prin obligația de întreținere a soțului ,în timpul căsătoriei oferindu-i acestuia sprijin material.Această funcție este exercitată diferit de la o societate la alta deoarece este influențată de dezvoltarea economică a fiecărei țări.

Obligația legală de întreținere funcționează și între alte rude care intră în compunerea familiei:între bunici și nepoți,între strabunici și strănepoți,între frați,între adoptator și adoptat,între alte persoane care există relații asimilate de lege cu relațiile de familie,iar de asemenea părinții sunt obligați să contribuie la întreținerea copiilor lor minori ,aceasta fiind o obligație distinctă ,independentă de existența în patrimoniul minorului a unor bunuri.

d)Funcția de solidaritate familială

Unitatea care există într-o familie este susținută de sentimentele puternice prezente între membrii familiei,dragostea reciprocă,sprijinul moral și financiar ,precum și scopul comun de a duce o viață bună dar și obligația de întreținere pe care fiecare o are față de celalalt.

Membrii familiei sunt întotdeauna într-un proces continuu de solidaritate și datorită legăturilor biologice dar și datorită sentimentelor reciproce prezente.În lipsa sentimentelor de afecțiune dintre ei,familia s-ar destrăma indiferent de scopul pe care aceștia l-au avut.Funcția de solidaritate familială,se poate urmări și în raport cu celelalte obligații personale ale soților sau cu obligațiile părinților față de copiii lor,iar toate acestea au o componentă importantă ,de ordin afectiv și moral,însă și o componență de ordin juridic ,în materia relațiilor de familie ,morala și dreptul aflându-se într-o contigență pronunțată.

Definiția dreptului familiei

Dreptul familiei reunește normele juridice care reglementează raporturile personale și cele patrimoniale izvorâte din căsătorie,rudenie,adopție,precum și din alte relații assimilate de lege,sub unele aspecte,relațiilor de familie.

Dreptul familiei are un caracter distinct,un caracter autonom fiind necesar definirea acestui drept și stabilirea caracterelor care îl deosebeau de dreptul civil.Raporturile nepatrimoniale sunt majoritare în dreptul familiei ,deoarece persoanele participante la raporturile juridice de dreptul familiei trebuie să întrunească o calitate specială,cum ar fi cea de soț sau de rudă.În dreptul familiei ,cu privire la felul normelor,normele imperative sunt majoritare existând sancțiuni aparte dreptului familiei cum ar fi decăderea din drepturile părintești.O asemănare importantă între dreptul familiei și dreptul civil este aplicarea unei egalități juridice ca și metodă de reglementare.

Obiectul dreptului familiei rezultă din definiția dată dreptului familiei,obiectul de reglementare al normelor fiind raporturile de familie.Raporturile de familie se clasifică astefel:

a)Raporturile de căsătorie:

Conform art.48 alin.1 din Constituția României și art.1 și 2 din Codul familiei unde căsătoria este liber consimțită între soți iar statul are obligația să ocrotească familia exprimându-se astfel în măsurile care le ia în vederea protejării familiei.Principalul obiect de reglementare pe care îl are dreptul familiei este actul juridic de căsătorie deoarece generează acțiuni complexe ale relațiilor de familie,cum ar fi relația dintre soți sau soți și copii.Normele juridice reglementate de dreptul familiei sunt cu privire la încheierea căsătoriei,nulitatea căsătoriei,desfacerea căsătoriei precum și raporturile patrimoniale și personale dintre cei doi soți.

b)Raporturile de rudenie:

Aceste raporturi sunt reglementate de Noul Cod Civil și sunt împărțite în două tipuri:raporturi de rudenie firească și raporturi de rudenie civilă.

Raporturile de rudenie firească sunt prevăzute în art.405 alin.1 Noul Cod Civil ,, Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun” din acest articol rezultând mijlocul de determinare a filiației față de mamă și filiația față de tată ( art.408 alin.1 și 2).Dreptul familiei prin normele juridice pe care le cuprinde reglementează și drepturile precum și obligațiile corelative pe care părinții le au față de copiii lor.

Raporturile de rudenie civilă:aceste raporturi se referă la instituția adopției,adopție care este încuviințată de către instanța de tutelă conform art.454 alin.1 Noul Cod Civil.Adopția este un act juridic în care persoanele care nu au același sânge devin rude.

Alături de rudenia dintre părinți și copii,prezintă interes și alte raporturi de rudenie,în linie dreaptă sau în linie colaterală,în grad variabil,în funcție de material supusă reglementării.De pildă,în ceea ce privește încheierea căsătoriei,constituie impediment la căsătorie rudenia în linie direct de orice grad,cât și rudenia în linie colaterală dar numai până la al patrulea grad inclusiv(art.274 Noul Cod Civil),obligația legală de întreținere există între toate rudele în linie dreaptă ,iar în linie colaterală se oprește la frați și surori,adică la rudele de gradul doi (art.516 alin.1 Noul Cod Civil).

c)Raporturile privind ocrotirea minorului

Aceste raporturi cu privire la ocrotirea minorului sunt reglementate de către legiuitor în Noul Cod Civil în art.106 ,, Ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege.” sau legiuitorul nostru mai prezintă aceste raporturi în Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului..Părinții au obligația de a apăra interesele copilului precum și de a-l crește și să îi ofere educația necesară dezvoltării corecte a copilului în societate

d)Raporturile asimilate de lege relațiilor de familie

Raporturile asimilate se referă la obilgația de întreținere de către o anumită persoană din familie,cum ar fi de exemplu, în condițiile art.517 al Noului Cod Civil,care prezintă obligația de întreținere a copilului de către soțul părintelui copilului ,, Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.”Aceste raporturi se mai referă și la obligația de întreținere între foștii soți reglementată de către art.389 Noul Cod Civil..Această obligație apare în cazul în care cei doi soți au divorțat ,iar incapacitatea de a se întreține singur,(necesitând un ajutor din partea fostului soț),a apărut ca urmare a desfacerii căsătoriei sau în legătură cu căsătoria.

Principiile generale ale dreptului familiei

Principiile sunt tot un fel de norme juridice dar care au o generalitate mai extinsă,acestea ajutând la interpretarea legislației și aplicarea acesteia într-un anumit domeniu.Aceste principii mai au și însemnătatea de reguli care sunt fundamentale în drept.

Relațiile de familie și normele juridice care reglementează dreptul familiei au la bază următoarele principii:

a)Principiul ocrotirii familiei

Familia este elementul de bază al societății,aceasta fiind ocrotită de către autoritățile statului român,precum și prevede art.258 alin.1 și 2 din Noul Cod Civil ,, Statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei.”.Reluând în interpretare același articol,art.258 de data aceasta alin.4, căsătoria se realizează prin uniunea dintre bărbat și femeie,o altfel de uniune decât aceasta nu este acceptată de către legiuitor în România.Căsătoria dintre două persoane de același sex este interzisă în legislația românească (art.277 alin. 1 privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei) deoarece scopul principal al căsătoriei este de a întemeia o familie și de a perpetua specia umană.

b)Principiul căsătoriei liber consimțite între soți

Principiul acesta este prevăzut atât în Constituție,în art.48 alin.1,precum și în Noul Cod Civil în art.258-259 alin.1,, Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora…”.După cum spuneam mai sus,scopul principal al căsătoriei este de a întemeia o familie,între soți existând sentimente de afecțiune,iubire și respect.La încheierea căsătoriei trebuie respectate cerințele legale de fond pentru validitatea căsătoriei.Una dintre aceste condiții este consimțământul la căsătorie al viitorilor soți.Acest consimțământ este prevăzut în art.271 Noul Cod Civil ,,Căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie prin consimțământul personal și liber al acestora”.Pentru a se crea un raport juridic,soții trebuie să-și manifeste voința cu intenția de a produce anumite efecte juridice,de aceea condiția indispensabilă pentru încheierea căsătoriei este consimțământul.

Dreptul la căsătorie presupune și anumite limite ,de aceea legiuitorul stabilește anumite condiții( condițiile de fond și cele de formă) pentru o căsătorie valabilă,deoarece căsătoria între anumite persoane este interzisă- în cazul persoanei care este deja căsătorită( art.273 NCC) ,persoanele care sunt alienate sau debile mintal (art.276 NCC) sau persoanele care se află în relații de rudenie dreaptă sau colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

c)Principiul egalității dintre soți

Conform art.25 din Codul Familiei ,,Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie”.Egalitatea dintre bărbat și femeie este prevăzută și în ,,Declarația universal drepturilor omului” în art.16 pct.1 dar și în numeroase acte normative.Drepturile și obligațiile pe care soții le au asupra copiilor sunt egale,în cadrul familiei ambii soți având aceași putere de decizie.Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la data de 1 octombrie 2011,soții au posibilitatea de a-și alege un regim matrimonial conventional,acestă alegere putând fi modificată ulterior.

Niciunul dintre soți nu are dreptul să cenzureze corespondența,relațiile personale sau alegerea profesională a celuilalt,fiecare poate să încheie acte juridice cu celălalt sau cu terțe persoane,să facă singur ,fără consimțământul celuilalt depozite bancare,este liber să exercite o profesie și să dispună de veniturile încasate,cu respectarea obligațiilor ce îi revin în legătură cu sarcinile căsătoriei.

d)Principiul interesului superior al copilului

Într-o familie,copiii sunt cei mai importanți iar toate deciziile și măsurile luate de către părinții acestora trebuie luate ținând cont de interesul lor.Potrivit art.483 alin 2 NCC,, Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate”.

,,Observăm că acest principiu are un câmp de aplicare extins, care vizează reglementări în domeniul dreptului copilului, acte juridice încheiate sau emise în această materie,drepturi și obligații ce le revin persoanelor care se ocupă de copil,demersurile și deciziile referitoare la copii întreprinse de autorități publice sau organisme private autorizate.”

e)Principiul monogamiei

Acest principiu este prevăzut în art.273 NCC,care constă în statutul persoanei de a fi văduv,celibatar sau divorțat atunci când dorește să încheie căsătoria. Ceea ce se numește monogamie serială ,fiindcă ceea ce se interzice nu sunt căsătoriile succesive,ci angajamentul concomitent a unei persoane în mai multe căsătorii.

În caz de nerespectare a acestui principiu,conform Codului Civil ,ca și sancțiune va interveni nulitatea absolută a căsătoriei.

Secțiunea 1.2 Căsătoria

Instituția căsătoriei în dreptul românesc are o importanță deosebită deoarece ea unește două persoane care au aceași viziune și doresc îndeplinirea aceluiași scop,adică formarea unei familii.

Termenul de căsătorie comportă sensuri juridice și sensuri de limbaj obișnuit.Din punct de vedere juridic,poate desemna fie actul juridic,pe care îl încheie cei doi soți,fie situația juridică a celor căsătoriți în sensul de statut legal al acestora.În limbaj obișnuit prin căsătorie se desemnează,de asemenea,fie statutul a două persoane care sunt legate prin actul juridic al căsătoriei,fie ceremonia civilă sau religioasă,a încheierii căsătoriei,inclusiv sărbătorirea acestui eveniment,potivit tradiției.

1.2.1 Noțiunea de căsătorie

Noțiunea de căsătorie este reglementată de către legiuitor în Noul Cod Civil în art.259 alin.1 ca fiind ,, Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”. Cu trecerea timpului,noțiunea de căsătorie a căpătat mai multe semnificații.

Înțelepciunea populară românească consacră ideea,,cununilor rupte din rai”.G. Ibrăileanu scria:,,Căsătoria își are rădăcinile în profunzimile naturii și vieții sociale,o creație a biologiei natural și sociale”, precum și Proudhon aprecia ,,Căsătoria este sacralitatea justiției,misterul viu al armoniei universal,forma data de însăși natura religiei speciei umane”.

Această noțiune a căsătoriei este consimțită și în Constituția României în art.48 alin.1,,Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Bărbatul și femeia se unesc pentru a perpetua specia umană,pentru a avea urmași,pentru a avea parte de sprijinul reciproc dar și pentru a-și împărtăși sentimentele de afecțiune și iubire pe care aceștia și le poartă. Căsătoria religioasă este valabilă doar dupe ce s-a încheiat și căsătoria civilă.Conform tradiției țării noastre,majoritar ortodoxă,celebrarea religioasă este foarte importantă pentru familiile creștine,deoarece pe lângă consimțământul pe care si-l dau în fața ofițerului de stare civilă,soții fac un jurământ de credință în fața Lui Dumnezeu,dar celebrarea religioasă nu este obligatorie lăsându-se la latitudinea soților. Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice la fel ca și cea civilă.

1.2.2 Caracterele căsătoriei

Din analiza făcută definiției căsătoriei putem să extragem și caracterele căsătoriei,acestea fiind următoarele:

a)Căsătoria este un act juridic civil

Căsătoria este considerată un act juridic civil deoarece soții prin consimțământul lor liber exprimat acceptă să se căsătorească cu scopul întemeierii unei familii,respectându-și obligațiile pe care le vor avea dar și exercitarea drepturilor,ambele fiind expres prevăzute de lege.

b)Caracterul laic al căsătoriei

Acest caracter se mai numește și caracterul civil al căsătoriei.El este consimțit în art.3 al Codului familiei ,, Numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute în prezentul cod”.Încheierea căsătoriei nu poate fi realizată decât de către o autoritate a statului.

c)Căsătoria are un caracter solemn

Importanța socială a actului căsătoriei l-a făcut pe legiuitor să se ocupe amănunțit de reglementarea condițiilor de fond și de formă ale căsătoriei,de aceea sub sancțiunea nulității absolute,căsătoria trebuie să se încheie sub o anumită formă:forma solemnă,în fața unei anumite autorități,în prezența efectivă și concomitentă a soților,într-o anumită zi; în prezența a doi martori,care semnează și ei actul de căsătorie..

Caracterul solemn al căsătoriei este prevăzut în art.16 Codul familiei ,,. Aceștia sunt obligați să fie prezenți, împreună în fața delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public, în fața ofițerului de stare civilă. Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă va putea încheia căsătoria și în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condițiilor prevăzute în alineatul precedent”.

d)Căsătoria are ca scop principal întemeierea unei familii

Noul Cod Civil prevede acest caracter în art.259 alin.2 care exprimă dreptul femeii și al bărbatului de a se căsători pentru a întemeia o familie.Dacă scopul încheierii căsătoriei este de a se întemeia o familie,atunci căsătoria este un act juridic încheiat pe viață,neexistând vreun termen extinctive care să stingă aceste raporturi. Căsătoria,în unele cazuri poate înceta,fie prin desfacerea ei prin divorț ori prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei,toate acestea fiind prevăzute de art.37 Codul familiei.

Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract civil,deoarece există mai multe deosebiri între actul juridic și contract.

a)Soții au același scop în cazul căsătoriei pe când în cazul contractului scopul părților este unul diferit.

b)Actul juridic de căsătorie nu poate fi condiționat pe când contractual civil prevede respectarea anumitor condiții și termene.

c)Actul juridic al căsătoriei se încheie pe viață ,iar desfacerea căsătoriei presupune o modalitate mai complexă pe când contractul civil poate fi încheiat prin acordul părților și este făcut pe o anumită perioadă.

d)Un contract încetează prin rezoluțiune,iar căsătoria se desface în temeiul divorțului,acestea două fiind două lucruri total diferite.

CAPITOLUL II

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 2.1 Noțiunea desfacerii căsătoriei

Căsătoria este o instituție foarte importantă pentru societatea noastră,ea este considerată un act juridic civil,încheiat de către cei doi soți pe viață. Unirea bărbatului cu femeia se înfăptuiește din motive de afecțiune și dragoste cu scopul întemeierii unei familii, dar nu întotdeauna acest scop este îndeplinit cu succes,ca urmare a acesteia întervine desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei este considerată un mijloc juridic prin care unul dintre soți poate cere instanței desfacerea căsătoriei.Conform art.37 Codul familiei ,,căsătoria se poate desface prin divorț”.

Actuala reglementare menține distincția între încetarea căsătoriei,care intervine în cazul decesului unuia dintre soți,declarării judecătorești a morții unuia dintre soți și al recăsătoririi soțului celui ce fusese declarat mort , și desfacerea căsătoriei,care intervine prin divorț.

2.1.1 Divorțul-caracterizare generală

Divorțul este o modalitate de desfacere a căsătoriei,realizată pe cale judecătorească,atunci când soții din motive temeinice, relațiile dintre soți sunt afectate iar căsătoria nu mai poate fi continuată. Căsătoria se desface prin divorț care conform dicționarului explicativ al limbii române ,divorțul provine din limba latină ,,divortium” sau din limba franceză,franțuzescul ,,divorce”.

Divorțul este prevăzut în legislația românească în urmatoarele acte normative:în art.37 Codului Familiei,, Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei.Căsătoria se poate desface prin divorț”,în Noul Cod Civil în Capitolul VII ,,Desfacerea căsătoriei”,precum și dispozițiile cu privire la procedura divorțului sunt reglementate în Noul Cod de Procedură Civilă în Cartea a VI-a,,Proceduri speciale”,Titlul I,,Procedura divorțului”.

Un prim moment în modificarea dispozițiilor referitoare la divorț a fost prin Legea nr.53/1993.Având in vedere textul art.38 Codul familiei putem compara intervenția legiuitorului,astfel acesta schimbă reglementarea anterioară prin renunțarea la caracterul excepțional al desfacerii căsătoriei.

Textul vechi stabilea,într-o formulă negativă,că instanța judecătorească ,,nu poate desface căsătoria decât atunci când.datorită unor motive temeinice,raporturile dintre soți sunt atât de grav și vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei”; iar în noua redactare,condițiile de fapt ale divorțului,adică motivele temeinice de divorț au fost considerabil atenuate,statornicindu-se,de astă dată în formă afrimativă,că ,,instanța judecătorească poate desface căsătoria atunci când,datorită unor motive temeinice,raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Un al doilea moment prin care s-au modificat dispozițiile privitoare la divorț a fost prin Legea nr.202/2010 care privește unele măsuri pentru a accelera judecățile.Această lege a modificat art.38 Codul familiei introducând art.-,aceste dispoziții fiind considerate condițiile divorțului precum și procedura care trebuie urmată pentru desfacerea căsătoriei.

În continuare aș dori să prezint o caracterizare a divorțului din prisma anumitor autori.Divorțul, ca natură juridică a fost privit ca sancțiune a culpei soțului sau soților vinovați de desfacerea căsătoriei,dar întrucât se admite și divorțul prin acordul părților,poate fi analizat ca un remediu al deteriorării relațiilor dintre soți,deteriorare ce nu mai permite continuarea căsătoriei;competentă a pronunța divorțul este autoritatea statală deoarece relațiile de familie interesează societatea în general.

Desfacerea căsătoriei,divorțul, este singura modalitate legală de disoluție a căsătoriei,constatată sau,după caz,pronunțată de o autoritate învestită;fie că a constatat pe temeiul consimțământului ambilor soți,fie că este pronunțat la inițiativa unuia dintre ei,divorțul stinge,numai pentru viitor,starea de căsătorie și,implicit,efectele căsătoriei.

SPEȚĂ: Dreptul la divort (art. 6, 8 si 12 CEDO): Imposibilitatea unei persoane de a se recasatori izvorata din refuzul pronuntarii divortului pentru prima casatorie

1.Starea de fapt

,,În fapt, după ce s-au căsătorit în anul 1986, în timpul studenției, reclamantul și soția sa s-au separat după terminarea studiilor universitare de către soție. În anul 1990, soția s-a reîntors în orașul natal Targovishte, situat în estul Bulgariei, însoțită de cei doi copii născuți în timpul căsătoriei; la acea dată, reclamantul nu își terminase încă studiile. Doi ani mai târziu, acesta din urmă s-a stabilit într-un alt oraș – Plovdiv, în sudul Bulgariei, situat la 270 km de Targovishte.

Soții au păstrat legătura din ce în ce mai puțin și diverse proceduri judiciare au fost declanșate cu succes de soție, în vederea obligării soțului să plătească pensie alimentară. între timp, în anul 1992, soțul a întâlnit o altă femeie, împreună cu care s-a mutat în anul 2001, pentru ca în anul 2002 să aibă cu aceasta un copil.

Dorind să se recăsătorească, soțul a formulat acțiune în desfacerea căsătoriei în contradictoriu cu prima soție. Soția a susținut însă ca, întrucât ea și soțul său erau căsătoriți, iar ea nu este responsabilă de separarea lor în fapt, era convinsă ca o reconciliere cu soțul ei era încă posibilă, fiind și în interesul celor doi copii ai lor să nu se pronunțe divorțul; instanța de fond a respins cererea de divort. Legislația bulgară în vigoare la acea dată prevedea doua cazuri în care se putea pronunța divorțul, respectiv în cazul destrămării legăturii conjugale și divorțul prin consimțământul soților.

2.În drept

Primul reclamant a susținut că respingerea de către instanțele bulgare a cererii sale de divorț a încălcat prevederile art. 6 si 13 din Convenție, iar Curtea a apreciat că plângerea trebuie examinată doar din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenție.

3.Soluția

Curtea a analizat apoi din perspectiva art. 6 din Convenție dacă hotărârea judecătorească a fost motivată, obligația de motivare a hotărârii presupunând «că instanțele să indice motivele pe care și-au fundamentat soluția».

După examinarea motivelor furnizate de instațele bulgare, raportat la circumstanțele particulare ale speței, Curtea a conchis că instanțele naționale au respectat obligația de a motiva corespunzător deciziile pronunțate cu privire la acțiunea de divorț formulată de reclamant.

Astfel, Curtea a luat act că, deși reclamantul a susținut că relația cu soția sa era profund și iremediabil alterată întrucît ei erau demult timp separați în fapt, el având o nouă iubită cu care conviețuia și împreună cu care avea un copil, instanțele naționale au reținut că singura neînțelegere dintre soți – surmontabilă – era legată de stabilirea domiciliului comun, că responsabilitatea pentru alterarea legăturii conjugale dintre soți revenea în mod exclusiv reclamantului și, în motivarea deciziilor lor, au raspuns tuturor susținerilor reclamantului cu argumente bazate pe probele din dosar.

Curtea a examinat apoi dacă efectele hotărârii judecătorești prin care a fost respinsă acțiunea de divorț erau compatibile cu prevederile art. 8 din Convenție, care garantează dreptul la viața privată, și cu art. 12 din Conventie, care garantează dreptul la căsătorie, confirmând însă linia jurisprudențială bine conturată în materie de divorț.

Astfel, Curtea a reamintit că nici art. 8 și nici art. 12 din Convenție nu garantează dreptul la divorț. Însă, nerecunoașterea dreptului de a divorța nu echivalează cu absența oricărei protecții convenționale.

Curtea s-a pronuntat în mai multe rânduri cu privire la punerea în aplicare a procedurii de divorț, putând fi identificate elemente care puteau aduce atingere efectivității dreptului la căsătorie, astfel că se ajunge la situația în care, deși un drept nu este recunoscut și garantat de Convenție, el beneficiază de o anumită protecție în mod indirect.

În primul rând, cu toate că legislația internă prevede posibilitatea de a divorța, art. 12 din Convenție garantează dreptul persoanei divorțate de a se recăsătorii, fără a suferi restricții nerezonabile din partea statului.

În al doilea rând, durata excesivă a procedurii de divorț poate pune problema încălcării art. 12 din Convenție, însă, în speță, niciunul din aceste cazuri nu a fost considerat ca fiind aplicabil întrucât nu s-a considerat a fi vorba de vreo restricție temporară de a se recăsătorii după pronunțarea divorțului și nici de durata excesivă a procedurii de divorț.

În consecință, Curtea a subliniat că dispozițiile Convenției nu pot fi interpretate ca garantând existența dreptului la divorț și, cu atât mai puțin, a unui rezultat favorabil în această procedură.”

,,Spre deosebire de dreptul de a încheia o căsătorie,consacrat expres de art.12 din Convenție,dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorț nu este ocrotit de CEDO.”

În concluzie divorțul este mijlocul de desfacere a căsătoriei care se realizează prin acordul soților ca urmare a degradării relațiilor dintre cei doi soți,neexistînd o altă cale de a repara situația cei doi soți recurg la desfacerea căsătoriei.

Secțiunea 2.2 Motivele divorțului și formele acestuia

În România,datorită crizei financiare și a problemelor cauzate de acestea,rata divorțialității crește de la an la an.Așadar motivele pentru care oamenii doresc desfacerea căsătoriei sunt de la cele mai banale până la cele mai grave.Un motiv care este folosit frecvent este cel de nepotrivire de caracter sau infidelitatea.Alții evoluează din punct de vedere profesional într-un timp mai scurt decât celălalt,iar în acest mod apare separația soților,având interese de serviciu într-o altă localitate.Multitudinea de motive continuă,cum ar fi existența viciilor în viața familială,cum ar fi alcoolul ,consumul de droguri sau violența în familie.

Legiuitorul român reglementează desfacerea căsătoriei în Noul Cod Civil,în Capitolul VII,din Cartea a II-a,art.373-404 precum și procedura divorțului judiciar conform regulilor din Noul Cod de Procedură Civilă,Cartea aVI-a,Titlul I Procedura divorțului,art.914-934.

Art.373 ,,Motive de divorț” din Noul Cod Civil stabilește că divorțul se poate realiza prin:

a)prin acordul soților,la cerera ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț

b)atunci când,din cauza unor motive temeinice,raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă

c)la cererea unuia dintre soți,după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani

d)la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei

Legiuitorul român constată că există două forme ale divorțului: divorțul prin acordul soților și divorțul din motive temeinice.Reunind dispozițiile din Noul Cod Civil ,art.373-404 și cele din Noul Cod de Procedură Civilă,art.914-934.rezultă următoarele tipuri de divorț:

●Divorțul remediu

Legiuitorul prevede dispozițiile referitoare la acest tip de divorț în Capitolul II Divorțul remediu,art.928-932 NCPC;divorțul remediu este alcătuit din divorțul prin acordul soților(art.928-931 NCPC) precum și divorțul din motive de sănătate(art.932 NCPC).Potrivit acestei concepții,pronunțarea divorțului nu este condiționată de culpa vreunui ditre soți,ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre soți.

●Divorțul din culpa soților

Acest tip de divorț este prevăzut în art.933 alin (1) NCPC ,,Instanța va pronunța divorțul din culpa soțului pârât atunci când din motive temeinice,imputabile acestuia,raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.Iar în aliniatul 2 al aceluiași articol,divorțul se poate cere și pentru separarea în fapt îndelungată,atunci când cei doi soți au stat separat cel puțin doi ani.

Secțiunea 2.3 Divorțul prin acordul soților

Această procedură oferă numeroase avantaje pentru soți,cum sunt:ei nu trebuie să invoace motive de divorț;rudele nu sunt puse în situația de a depune mărturie;procedura este mai simplă și mai puțin costisitoare;unele chestiuni privitoare la efectele divorțului pot fi convenit chiar de către soți.

Dacă în art.38 Codul familiei,care precizează ,, Divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și nu există copii minori rezultați din căsătorie,,. Aceste dispoziții al art.38 Codul familiei au fost abrogate prin introducerea de către Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a articolelor -,astfel modificând dispozițiile art.38.

Noua legislație privitoare la divorțul prin acordul soților nu mai impun îndeplinirea acelor condiții,acest lucru fiind prezentat în art.374 alin.(1) Noul Cod Civil ,, Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie”.

Divorțul prin acordul soților poate fi constatat și în cazul în care există copii minori,născuți din căsătorie,din afara căsătoriei sau adoptați,dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la:1)Numele de familie care să-l poarte după divorț;2)Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;3)Stabilirea locuinței copiilor după divorț;4)Modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii;5)Stabilirea contribuțiilor părinților la cheltuielile de creștere ,educare.învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Secțiunea 2.4 Divorțul din motive temeinice

Art.373 Noul Cod Civil precizează ,,atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Motivele temeinice trebuie să fie motive serioase iar divorțul va fi pronunțat doar în cazuri justificate,nu orice ceartă sau neînțelegere dintre soți poate duce la divorț.Motivele de divorț sunt solide și luate în considerare de către instanță atunci când atrag după sine o anumită gravitate și o repetitivitate în ceea ce privește neînțelegerile și problemele conjugale.

,,Motivele temeinice reprezintă fapte săvârșite de unul dintre soți sau de amândoi soții,care se concretizează în atitudini,în comportament,în acțiuni,inacțiuni,limbaj”

În practică,s-au considerat motive temeinice de divorț următoarele motive:

a)Unul dintre soți este infidel celuilalt prin adulter;

b)Între cei doi soți există o nepotrivire de caracter care provoacă probleme conjugale;

c)Dacă unul dintre soți ascunde existența unei boli incurabile care nu a fost cunoscută de către acesta decât după încheierea căsătoriei;

d)Existența unor acte de violență și neînțelegeri între soți care fac imposibilă continuarea unei căsnicii normale;

e)Unul dintre soți dorește în mod nejustificat să locuiască împreună cu celălalt ori părăsirea locuinței comune fără nici un motiv

2.4.1 Scurtă prezentare a culpei în procesul de divorț

Art.933 alin.(1) al Noului Cod de Procedură Civilă precizează că,,Instanța va pronunța divorțul din culpa soțului pârât atunci când,din cauza unor motive temeinice,imputabile,acestuia raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Dacă dovezile indică culpa reclamantului,atunci se vor aplica dispozițiile art.934 NCPC.

Culpa mai este prevăzută și în Noul Cod Civil în art.379 alin.(1),, În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388”

Pe lângă constatarea ,,culpei” instanța trebuie să fie convinsă că raporturile dintre soți sunt compromise și continuarea căsătoriei este imposibilă(art.38 Codul familiei); în divorțul prin acordul soților nu se stabilește nici o culpa după cum nu se stabilește culpa nici în situația desfacerii căsătoriei pentru o boală gravă incurabilă.

CAPITOLUL III

PROCEDURA DIVORȚULUI

Secțiunea 3.1 Aspecte generale privind procedura divorțului

Odată cu trecerea timpului și actualizarea și modificarea legii civile,procedura divorțului se simplifică.Astfel,divorțul este un mijloc,,simplu” de a scăpa de problemele conjugale,fiind accesibil tuturor.

După cum precizează și Emeșe Florian,principalele segmente din schimbarea legislației din materia procedurii divorțului sunt:,,multiplicarea motivelor de divorț-divorțul prin acordul soților poate lua și forma cererii acceptate de el,separația faptică este motiv distinct de divorț și permite disoluția căsătoriei inclusiv din vina exclusivă a soțului; ,,dejudiciarizarea” procedurii divorțului-desfacerea căsătoriei nu mai este de competența exclusive a instanțelor judecătorești;,,dedramatizarea” procedurii divorțului prin favorizarea divorțului necontencios,inclusiv în fața instanței de judecată;limitarea contenciosului post-divorț,prin încurajarea ,,tuturor socotelilor” căsătoriei,patrimoniale sau nepatrimoniale,în relația dintre soți,precum și în raporturile dintre părinți și copii,de preferință prin învoiala soților”

Trebuie evidențiat faptul că procedura divorțului prezintă câteva caracteristici,cum ar fi:soții au dreptul de a cere desfacerea căsătoriei,actele de dispoziție ale părților sunt scutite de la anumite reguli și restricții de la dreptul comun,instanța competentă teritorial este supusă unor reguli speciale,iar cu privire la cererile incidentale sau accesorii,instant trebuie să se afirme din oficiu,mijloacele de probă folosite pentru dovedirea motivelor de divorț sunt admisibile doar după îndeplinirea anumitor criterii specifice ,iar hotărârea de divorț este tratată diferit față de celelalte hotărâri ale instanței.

Secțiunea 3.2 Procedura judiciară a divorțului

Procedura divorțului este reglementată în Noul Cod de Procedură Civilă,adoptat în 2010, în Cartea a VI-a ,,Proceduri speciale”,Titlul I ,,Procedura divorțului”,Capitolul I ,,Dispoziții comune”,în art.914-927( reglementarea anterioară art.607-619 Cod procedură civilă din 1865).

3.2.1 Cererea de divorț

Reglementările cu privire la cererea de divorț sunt cuprinse în art.915 Noul Cod de Procedură Civilă. Conform art.194 Noul Cod de Procedură Civilă,cererea de chemare în judecată va cuprinde:,,numele și prenumele,domiciliul sau reședința părților,precum și calitatea juridical în care părțile se află în judecată atunci când nu sunt în nume propriu,obiectul cererii și valoarea lui,arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea,arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere și semnătura”.

În art.915 Noul Cod de Procedură Civilă,se precizează că pe lângă cele prevăzute de legiuitor pentru cererea de chemare în judecată,cererea de divorț trebuie să cuprindă și: ,,numele copiilor minori ai celor 2 soți ori adoptați de aceștia,iar dacă nu sunt copii minori,se va menționa în cerere această împrejurare.La cerere se va alătura o copie a certificatului de căsătorie și,după caz,câte o copie a certificatelor de naștere ale copiilor minori.La cerere se poate alătura,după caz,înțelegerea soților rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și,după caz,la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului.”

Cererea de divorț are un capăt principal,cel referitor la divorț,precum și capete accesorii referitoare la aspect accesorii divorțului,iar acestea sunt:stabilirea exercițiului autorității părintești;beneficiul locuinței comune pe timpul divorțului și după divorț;problema numelui soților;problema contribuției la întreținerea copiilor;problema întreținerii fostului soț..

Pe lângă toate acestea,se vor mai anexa dovezi privitoare la veniturile nete obținute de către reclamant pe ultimele 12 luni,pentru a se stabili taxa judiciară de timbru,iar dacă reclamantul nu realizează nici un venit,se va anexa o declarație pe proprie răspundere în care precizează acest lucru.Printre actele care se mai pot anexa,după caz,mai poate fi și certificate medico-legal,în caz de violență din partea celuilalt soț,copie a contractului de închiriere a locuinței. Cererea se va depune în 2 exemplare,pentru că un exemplar îi va fi comunicat odată cu procedura de citare soțului pârât ,aducându-i-se la cunoștiință de existent procesului.

După ce se precizează formula de adresare și instanța,se indică părțile din acțiune și calitatea lor,după care se precizează petitul acțiunii,pe scurt ceea ce se dorește de la instanță,respectiv prin hotărârea acesteia. După accea se vor invoca motivele de fapt ale acțiunii de divorț,unde se vor arăta practice cauzele ce a determinat intentarea unei acțiuni de divorț,iar apoi cererea se va motiva cu texte legale din dreptul material (art.2,37,38 Codul Familiei) precum și din procedura civilă (art.914-927 Noul Cod de Procedură Civilă),iar apoi reclamantul va invoca probele în vederea folosirii lor pentru a câștiga procesul.

La final,cererea va fi semnată de către reclamant,iar după caz de avocatul acestuia.Dacă se constată că din căsătorie au rezultat copii minori,instanța are obligația să stabilească căruia dintre părinți îi încredințează și să stabilească pensia de întreținere,chiar dacă cei doi soți renunță la această cerere.Tot cererea este mijlocul prin care se solicită să se atribuie spațiul de locuit,adică domiciliul conjugal,precum și împărțirea bunurilor comune ale soților.

3.2.2 Cererea reconvențională

Reglementările privind cererea reconvențională sunt cuprinse în art.916 Noul Cod de Procedură Civilă.Potrivit acestui articol,în alin.1 ,,soțul pârât poate să facă și el cerere de divorț,cel mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal,pentru faptele petrecute înainte de această dată.Pentru faptele petrecute după această dată,pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului”.Cererea depusă de către pârât se va face la aceeași instanță,judecându-se împreună cu cererea depusă de către reclamant.

,,Cererea reconvențională se judecă de către aceași instanță neputând opera disjungerea, ca în dreptul comun”.Acest lucru este confirmat în alin.3 al art.916,care precizează ,,În cazul în care motivele divorțului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel,cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanța investită cu judecarea apelului”.Din acest alin.3 al art.916,putem constata că acest lucru este o excepție de la regula că, în apel nu se pot face noi cereri.

Dacă cererea nu a fost introdusă în termenele precizate în alin.1 și alin.3 al art.916,apare decăderea din drept al soțului pârât de a cere divorțul pentru motivele respective. În cazul în care cererea reclamantului a fost respinsă de către instanță,soțul pârât va putea cere divorțul pentru anumite motive care au apărut ulterior.

Dacă ar fi să analizăm cele de mai sus,putem constata că nu lipsa unei cereri reconvenționale duce la respingerea unei acțiuni de divorț,ci faptul că motivele invocate nu sunt temeinice. Așa cum s-a mai arătat,practica și doctrina sunt constante în a decide că propria culpă nu poate fi invocată de reclamant pentru admiterea acțiunii,dacă pârâtul înregistrează separat o cerere de divorț,aceasta se va conexa la dosarul inițial,urmând prin similitudine regimul cererii reconvenționale.

Prin introducerea de către pârât a unei cererei reconvenționale,acesta va putea cere și face referiri proprii cu privire la cererile accesorii referitoare la penise,locuință,întreținere,nume etc.Iar această cerere se va timbra la fel ca și cererea de divorț,care este o cerere principală. Forma și conținutul cererii reconvenționale nu are elemente diferite față de cererea principală de divorț,deoarece cuprinde tot aceleași părți și conține înscrisurile necesare celui ce intentează acțiunea.

3.2.3 Instanța competentă

Potrivit art.914 Noul Cod de Procedură Civilă,în alin.1 ,,Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunl dintre soți nu mai locuiește în circumpscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună,judecătoria competentă este aceea în circumpscripția căreia își are locuința pârâtul,iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional,este competentă judecătoria în circumpscripția căreia își are locuința reclamantul”.

Competența materială a judecătoriei este reglementată de art.94 Noul Cod de Procedură Civilă,,Judecătoriile judecă:1.în primă instanță,următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau,după caz,neevaluabil în bani:cererile date de Codul Civil în competența instanței de tutelă și familie,în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel,2.orice alte cereri date prin lege în competența lor”.

Conform celor exprimate mai sus,competența materială îi aparține judecătoriei,iar în ceea ce privește competența teritorială avem mai multe situații care fac excepție de la regula generală-Regula generală în orice proces,cu privire la competența teritorială este reglementată de art.107,alin.1 Noul Cod de Procedură Civilă,,Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumpscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul,dacă legea nu prevede altfel.”. De la regula generală,există și câteva excepții printre care :

a)dacă soții au avut domiciliu comun,acțiunea se introduce în cel din urmă domiciliu comun,dacă cel puțin unul din ei mai locuiește în circumpscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun.Este de constatat că nu se impune ca locuința unuia dintre soți să fie neaparat la ultimul domiciliu comun,ci în raza Judecătoriei ultimului domiciliu comun.

Pentru determinarea competenței teritoriale,instanța dorește să cunoască un domiciliu real pe care îl au soții au în momentul când introduc acțiunea.Ulterior dacă soții își vor schimba domiciliul,competența teritorială stabilită nu va suferi modificări.Nu interesează dacă soții au avut făcută mutația în evidența poliției din localitatea respectivă,ci numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate. Dispozițiile cu privire la competența teritorială sunt imperative.

b)dacă soții nu au locuit împreună sau dacă la data promovării acțiunii,nici unul dintre soți nu mai locuiește în circumpscripția judecătoriei ultimului domiciliu comun,se aplică dreptul comun în sensul că acțiunea se va înainta judecătoriei competente potrivit domiciliului pârâtului sau reședinței acestuia.

c)cea de-a treia situație este aceea când pârâtul se află cu domiciliul sau reședința în străinătate,iar acțiunea se va înainta la domiciliul reclamantului.

În art.108 Noul Cod de Procedură Civilă,prevede cazul care nu se cunoaște domiciliul pârâtului sau are sediul necunoscut ,,Dacă domiciliul sau,după caz,sediul pârâtului este necunoscut,cererea se introduce la instanța în a cărei circumpscripție se află reședința sau reprezentanța cunoscută,la instanța în a cărei circumpscripție reclamantul își are domiciliul,sediul, reședința ori reprezentanța,după caz.”

Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 6414 din 23 septembrie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curti de Casație și Justiție având ca obiect soluționare conflict negativ de competență) că, în conformitate cu prevederile art. 607 C. proc.civ.,(art.914 Noul Cod de Procedură civilă),cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților, doar în situația în care cel puțin unul dintre soți mai locuiește în circumscripția teritorială a instanței în raza căreia se află ultimul domiciliu comun. Dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în țară, este competentă judecătoria în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul. În speță, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, niciunul din soți nu mai locuia în circumscripția instanței în care s-a aflat cel din urmă domiciliu comun, iar pârâtul locuiește în străinătate, instanța competentă din punct de vedere teritorial să judece cauza este cea în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul reclamantei.

Art.914,alin.2 reglementează ,,Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară,părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România.În lipsa unui asemenea acord,cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

3.2.4 Părțile în procesul de divorț

Calitatea procesuală activă

Calitatea procesuală activă este reglementată de Nou Cod de Procedură Civilă în art.917,care precizează la alin.1 că ,,Desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută numai de soți”. Din acest alineat rezultă că acțiunea prin care este intentat divorțul are un caracter personal.La alin.2,al aceluiași articol,avem prezentată și excepția de la regulă ,,Cu toate acestea,soțul pus sub interdicție judecătorească poate cere divorțul prin reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată”.

Prezența personală a soților

În procesele de divorț,părțile sunt obligate să se infățișeze personal,neputând fi reprezentate,ci doar asistate de avocat,în căile de atac,în apel și recurs,soții pot fi reprezentați,nemaiexistând obligția prezentării în persoană. În fața instanțelor de fond,se administrează probele și părțile-soții-cunosc cel mai bine starea de fapt care trebuie să rezulte din depoziția martorilor.

Art.920 Noul Cod de Procedură Civilă reglementează excepțiile de la regula prezenței personale a soților în fața instanței.Aceste excepții sunt: unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate,unul dintre soți este impiedicat de o boală gravă,ori este pus sub interdicție judecătorească sau acesta are reședința în străinătate,ori orice altă situație care îl impiedică pe soț să se prezinte personal,acesta se va putea înfațișa prin avocat,mandatar sau curator ori tutore,dacă este cazul.

Apreciem că reclamantul aflat în una din situațiile de mai sus poate să mandateze o persoană prin procură specială,în care se arată clar intenția de a divorța,să se prezinte la președintele judecătoriei cu cererea de divorț,dacă este posibil acest fapt la judecată atunci cu atât mai mult ni se pare posibil și legal la înregistrarea cererii de divorț.

Creditorii soțului nu pot interveni prin intermediul acțiunii oblice și nici nu pot continua procedura începută de unul dintre soți,moștenitorii soțului nu pot introduce acțiune de divorț și nu pot continua acțiunea introdusă de autorul lor;de altfel,o asemenea acțiune ar fi lipsită de obiect,deoarece căsătoria a încetat prin moartea unuia dintre soți.

,,Instanța de judecată trebuie să verifice cu toată atenția respectarea regulilor privind îndeplinirea procedurii de citare”. Instanța de judecată va încerca la fiecare înfațișare să împace părțile,iar în toate cazurile instanța de judecată î-l va asculta pe copilul minor.

Prezența obligatorie a reclamantului

Prezența reclamantului în fața instanței de fond este obligatorie.Conform prevederilor din

art.921 Noul Cod de Procedură Civilă ,,Dacă la primul termen de judecată,în primă instanță,reclamantul lipsește nejustificat și se infățișează numai pârâtul,cererea va fi respinsă ca nesusținută.”În cazul în care pârâtul a făcut cerere recovențională,prezența pârâtului devine astfel obligatorie,în caz contrar cererea îi va fi respinsă ca fiind nesusținută.

Legea sancționează numai absența nejustificată din fața instanței de fond,ceea ce înseamnă că lipsa justificată nu atrage respingerea cererii ca nesusținută..Art.920 Noul Cod de Procedură Civilă reglementează excepțiile când părțile pot lipsi de la judecată.Chiar dacă reclamantul lipsește din motive întemeiate,el nu poate fi reprezentat prin mandatar deoarece motivele sale nu sunt aceleași cu cele prevăzute de lege în art.920 Noul Cod de Procedură Civilă.Sub incidența aceluiași articol,prezența pârâtului la proces nu este obligatorie,iar dacă acesta dorește să se prezinte nu va putea fi reprezentat decât în aceleași situații de excepție prevăzute la articolul enunțat mai sus.

În cazul divorțului pe baza acordului soților,la termenul de judecată,în primă instanță,se cere prezența ambilor soți,pentru a se verifica stăruința lor în desfacerea căsătoriei după această procedură,se trece la judecarea cererii de divorț după această verificare,ar urma că dacă nu se prezintă ambii soți,în sensul arătat,cererea de divorț se respinge.Noul Cod de Procedură Civilă,în art.922,susține că ,,Dacă procedura de citare a soțului pârât a fost îndeplinită prin afișare,iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată,instanța va cere dovezi sau va dispune cercetăro pentru a verifica dacă pârâtul își are locuința la locul indicat în cerere și,dacă va constata că nu locuiește acolo,va dispune citarea lui la locuința sa efectivă,precum și,dacă este cazul,la locul său de muncă.”

,,Legiuitorul a înțeles să sancționeze dezinteresul reclamantului sau cu alte cuvinte să echivaleze lipsa nejustificată a acestuia la proces,cu o desistare de acțiune,deci suntem în prezența unei sancțiuni procedurale speciale,care operează doar în această situație clar determinată de lege:reclamantul lipsește nejustificat și pârâtul este prezent la dezbatere.”

Reclamantul își poate justifica lipsa în fața instanței de fond prin utilizarea căii de atac a apelului,cu desavârșire la o instanță superioară.Dacă reclamantul face apel,iar la judecată se prezintă doar pârâtul,reclamantul lipsând,apelul va fi respins.Contrar situației precedente,în cazul în care pârâtul va face apel sau recurs,acesta se va judeca chiar dacă este prezent doar reclamantul,nu și pârâtul care a utilizat calea de atac.

Alți participanți la procesul de divorț

După cum prevede legea,în orice acțiune civilă avem două părți principale:reclamantul și pârâtul,dar avem unele situații când apar și alte persoane în cadrul procesului,în cazul acestuia copiii minori,dacă din familie au rezultat copii.Cu atât mai important este rolul acestora în cadrul acestei acțiuni,deoarece este vorba de o separare a părinților,lucru ce îi poate afecta pe copii atât din punct de vedere social,sentimental.De aceea,rolul instanței este de a ține cont de părerea și declarațiile copiilor care au împlinit vârsta de 10 ani.

,,Când soții au copii minori,instanța va dispune și citarea și ascultarea autorității tutelare,hotărârea nu se va putea pronunța fără concluziile orale sau scrise ale autorității tutelare.” Prezența procurorului în cadrul procesului cu copii minori are un rol important,iar acesta are dreptul să intervină oricând dorește în cursul procesului de divorț.

Codul familiei reglementează în art.42 ,,Instanța judecătorească va hotărî,o dată cu pronunțarea divorțului,căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori.În acest scop,instanța va asculta părinții și autoritatea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor,pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de 10 ani,va hotărî pentru fiecare dintre copii,dacă va fi încredințat tatălui sau mamei”.Ascultarea copilului se face într-o cameră specială,numită cameră de chibzuire.

Noul Cod Civil conține reglementări cu privire la situația copilului după divorțul părinților.După divorț dacă instanța nu dispune altfel,autoritatea părintească le revine ambilor părinți.În art.398 alin.1 Noul Cod Civil,avem situația când autoritatea părintească este exercitată doar de către un singur părinte ,,Dacă există motive întemeiate,având în vedere interesul superior al copilului,instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți”, iar alin.2 ,,Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului,precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia”.

Legiuitorul prevede și o a treia situație,atunci când exercitarea autorității părintești se face de către alte persoane,lucru consemnat în art.399 Noul Cod Civil ,,În mod excepțional,instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană,cu consimțământul acestora,sau într-o instituție de ocrotire.Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.”Odată cu pronunțarea divorțului,instanța de tutelă stabilește locuința minorului la părintele cu care locuiește în mod statornic.Stabilirea locuinței copilului se face doar cu respectarea principiului interesului superior al copilului.

,,Autoritatea tutelară are o poziție specială definită prin lege fără a avea dreptul de a propune probe și de a pune concluzii pe fondul cauzei,de aceea poziția în proces a autorității tutelare diferă de cea a soților,dar și de cea a copilului minor rezultat din căsătorie.”

3.2.5 Probele în procesul de divorț

Judecătorii au datoria să încerce să obțină prin toate mijloacele legale și să prevină apariția oricărei greșeli în cunoașterea faptelor,judecătorii oferind părților ajutor în ocrotirea intereselor și drepturilor de care aceștia dispun.Instanța judecătorească are prin urmare îndatorirea impusă de lege de a stărui în vederea descoperirii motivelor ce au condus la divorț,de a discerne asupra temeiniciei acestor motive și evitării oricărei greșeli în cunoașterea faptelor,a motivelor reale de divorț.

Probele în procesul de divorț au un caracter special și derogă de la regulile dreptului comun.În dreptul comun,conform art.315,nu pot fi martori ,,rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv,soțul,fostul soț,logodnicul ori concubinul”,acest text intră oarecum în contradicție cu regula folosită în procesul de divorț,regulă reglementată în art.316 Noul Cod de Procedură Civilă ,,În procesele privitoare la filiație,divorț și alte raporturi de familie se vor asculta rudele și afinii prevăzuți la art.315,în afară de descendenți”.

,,Justificarea acestei reglementări este dată de faptul că în procesele de divorț se discută probleme de familie care sunt cunoscute mai bine de persoanele apropiate aflate în grad de afinitate sau de rudenie cu soții.”

Interogatoriul

Interogatoriul este admisibil în dreptul comun,lucru demonstrat de legiuitor prin art.351 Noul Cod de Procedură Civilă,,Instanța poate încuviința,la cerere sau din oficiu,chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părți,cu privire la fapte personale,care sunt de natură să ducă la soluționarea procesului”.

Dar în raporturile familiale,cu privire la divorț,Codul de Procedură Civilă prevede că nu se poate lua interogatoriu celuilalt soț iar descendenții nu pot fi ascultați ca martori,fie că sunt copiii din căsătorie ori cei adoptați pentru ca aceștia să nu fie marcați ori să fie afectați de momentul cu pricina,adică despărțirea părinților.Pentru a se dovedi orice motiv care a dus la divorț este interzis a se folosi interogatoriul ca mijloc de probă.

Înscrisurile

Art.265 Noul Cod de Procedură Civilă ne definește noțiunea de înscris ,,Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic,indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare”.Înscrisurile de care părțile se pot folosi pot fi de exemplu acte medicale,scrisori.Au valoarea unei probe și fotografiile precum și înregistrările care au ca scop întărirea motivelor de divorț.

Printre alte mijloace de probă mai enumerăm mărturisirea,prezumția,cercetarea la fața locului,expertiza,depozițiile martorilor.

Ascultarea minorului care a împliniut vârsta de 10 ani este se va face doar în interesul superior al acestuia,pentru a se stabili cărui părinte i se va încredința,ținând cont și de părerea minorului,dar fără a se face abuz de declarațiile minorului cu privire la motivele divorțului.Art.42 din Codul familiei,stabilește un caracter imperativ cu privire la ascultarea minorului,iar dacă nu s-a respectat prevederile legale,hotărârea pronunțată va fi casată.

Tribunalul suprem a dat instanțelor îndrumarea de a nu se mărgini la probele și explicațiile părților,îndeosebi atunci ambii soți sunt de acord cu desfacerea căsătoriei,ci să ordone,din oficiu,toate probele care sunt necesare pentru a cunoaște traiul soților,motivele reale ale neînțelegerii dintre ei și pentru a se convinge dacă reluarea vieții comune este cu putință.

3.2.6 Măsuri vremelnice

Legiuitorul prevede prin Noul Cod de Procedură Civilă,în art.919,,Instanța poate lua,pe tot timpul procesului,prin ordonanță președențială,măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori,la obligația de întreținere,la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei”. ,,În sensul că,din moment ce se prevede posibilitatea de a se lua pe parcursul procesului de divorț aceste măsuri,înseamnă că se prezumă urgența,instanța urmând a verifica celelalte condiții de admisibilitate ale ordonanței președențiale,inclusive interesul minorului,fără a interesa motivele care au condus la introducerea acțiunii de divorț”

Deoarece un proces de divorț poate să dureze un timp mai îndelungat,mai ales dacă există și copii minori,instanța poate dispune luarea unor măsuri vremelnice.Pe toată durata procesului de divorț,instanța trebuie să asigure protejarea intereselor copilului printr-un rol activ pe care instanța îl are.

Măsurile pe care instanța le poate ordona pe timpul procesului de divorț prezintă următoarele caractere:

a)sunt accesorii,în sensul că ele se pot ordona numai în măsura în care existp o cerere de divorț și se continuă procedur divorțului

b)sunt vremelnice,adică pe timpul cât durează judecarea procesului de divorțâ

c)sunt provizorii,în sensul că pot fi oricând modificate sau revocate,pe aceeași cale prin care au fost dispuse,ori de câte ori împrejurările impun aceasta

În unele situații,instanța se pronunță într-un timp mai scurt,iar introducerea unor acțiuni separate cu privire la cererile accesorii nu mai are niciun rost.Cu toate acestea,aceste cereri pot fi cu privire la alte chestiuni cum ar fi:

a)stabilirea contribuției pentru întreținerea copilului a fiecărui părinte la cheltuielile copilului cu privire la învățătură,pregătire profesională sau cheltuielile de creștere,precum și încredințarea spre creștere și educare a copilului.

,,Soțul căruia nu i s-a încredințat minorul,în baza art.42 Codul familiei și a art.86 și art.94 Codul familiei,va fi obligat la o pensie de întreținere lunară de 1/4 pentru un copil,1/3 la 2 copii și 1/2 la 3 sau mai mulți copii,iar celălalt soț va avea o obligație permanentă asupra minorului în ocrotirea,educația,creșterea și formarea profesională a acestuia”

b)unul dintre soți va putea cere pensie de întreținere

CAPITOLUL IV

CĂILE PE CARE SE REALIZEAZĂ DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 4.1 Divorțul prin acordul soților

Divorțul prin acordul soților este reglementat de Noul Cod Civil,în art 373 lit.a),,Divorțul poate avea loc: a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;”.Astfel Noul Cod Civil,permite soților să divorțeze într-o manieră mai ușoară,legiuitorul simplificând procedura,chiar cu existent copiilor minori.

4.1.1 Aspecte generale privind divorțul prin acordul soților

Vechiul Cod Civil din 1864 stabilea o mulțime de condiții restrictive cu privire la divorțul prin consimțământ,condiții care se referă la durata căsătoriei,vârsta soților,cu privire la autorizarea părinților sau a copiilor.

,,Codul familiei,astfel cum a fost modificat prin Legea nr.59/1993,a permis divorțul prin acordul părților,pronunțat de către instanța de judecată,dacă erau îndeplinite două condiții:

a)până la data cererii de divorț să fi trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei(condiție pozitivă)

b)să nu existe copii minori rezultați din căsătoria respective(condiție negativă)”

Noul Cod Civil susține despre divorțul prin acordul soților că nu se mai impune îndeplinirea acelor condiții,acest lucru fiind prezentat în art.374 alin.(1) Noul Cod Civil ,, Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie”.

,,Modificările aduse Codului familiei prin Legea 202/2010,care a preluat partial textile din Codul Civil care nu era încă în vigoare,au marcat o revizuire a divorțului prin acordul soților,prin reconsiderarea acestor condiții;astfel, a fost complet eliminate condiția referitoare la durata căsătoriei,iar existent copiilor minori nu mai constituia un impediment pentru realizarea unui divorț prin acordul soților,ci doar un criteriu în raport cu care se determina calea procedural,respective existent copiilor minori conferee divorțului prin acord un caracter judiciar,în timp ce,în absența copiilor,soții puteau opta pentru un divorț pe cale administrativă,notarială sau judiciară.”

Legea nr.7/2011 le permite soților cu copii minori să apeleze la un divorț pe cale notarială,astfel divorțul prin acordul soților se poate realiza prin trei feluri:pe cale administrativă,pe cale notarială și pe cale judiciară.

4.1.2 Condiții de valabilitate a acordului dintre soți

Ținând seama de prevederile art.374-378 Noul Cod Civil,putem spune că divorțul prin acordul soților este admis indiferent de durata căsniciei și indiferent dacă din căsătorie au rezultat copii,existând o condiție,ca ambii soți să aibă capacitate deplină de exercițiu. Divorțul prin acordul soților nu poate fi primit dacă unul dintre ei se află sub interdicție judecătorească(art.374 alin.2,art.375 alin.2 Noul Cod Civil)din rațiuni lesne de deslușit:cerința indispensabilă a divorțului amiabil este existent și caracterul liber al consimțământului fiecăruia dintre soți,ceea ce presupune aptitudinea fiecăruia de a se exprima în cunoștință de cauză.

,,În ceea ce privește viciile de consimțământ,acordul soților la divorț având un caracter personal nepatrimonial,evident își vor găsi aplicarea doar viciile de consimțământ compatbibile cu natura juridical a acestui act(eroarea,dolul,violența) fiind exclusă leziunea.”Eroarea este un viciu de consimțământ aplicat divorțului din dreptul comun,neputând fi aplicabilă o soluție de excepție din instituția căsătoriei a erorii asupra identității fizice a viitorilor soți.Nerespectarea condițiilor legale a consimțământului (caracterul liber și neviciat),duc la nulitatea,absolută sau relativă a acordului soților,lucru ce duce și la nulitatea divorțului.

,,Existența copiilor ,,comuni” ai soților,născuți din căsătorie,din afara căsătoriei sau adoptați,minori la data cererii,nu impiedică divorțul prin acordul soților în niciuna din cele două forme-consensual propriu zis ori consensual imperfect-și,coerent și consecvent,nici nu s-ar putea altfel;condiționarea oricăreia dintre variantele diuvorțului prin acordul soților de inexistența copiilor ar fi fost complet inutilă,pentru că devreme ce soții au convenit să pună capăt căsătoriei,ar fi uzat oricum de versiunea de divorț consensual rămasă deschisă lor-de pildă promovând formal și constrânși de împrejurări o cerere de divorț din culpa doar ca pretext pentru ,,aderarea” la divorț al celuilalt soț.”

Cu toate că existența copiilor nu mai este un impediment în desfacerea căsătoriei printr-o procedură mai facilă,totuși existența acestora schimbă cursul procedural și formal al cererii comune de divorț.În cazul soților cu copii care nu au reușit să ajungă la un consens în ceea ce privește relațiile dintre copii și părinți,calea judiciară va fi obligatorie,divorțul pe cale administrative este pentru soții fără copii,dar aceștia se pot adresa și instanței de judecată.

Secțiunea 4.2 Divorțul pe cale administrativă cu acordul soților

Această modalitate de divorț constituie într-o anumită măsură nu doar o aplicație a principiului mutuus consensus-mutuus dissensus,ci și a principiului simetriei formelor,în sensul că,așa cum căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă,pe baza consimțământului personal al viitorilor soți,tot astfel divorțul poate fi obținut,pe baza acordului soților,în fața ofițerului de stare civilă,cu respectarea însă a condițiilor special prevăzute de lege.

4.2.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pe cale administrativă

Conform art.375 alin.1 Noul Cod Civil,,  Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii.

Pe lângă condițiile comune a divorțului prin acordul soților,adică existent consimțământului liber și neviciat și a avea capacitate deplină de exercițiu,părțile trebuie să cadă de comun acord și asupra numelui pe care îl vor purta dupăa desfacerea căsătoriei,fie își vor păstr numele comun din căsătorie,fie își vor relua numele avut anterior. În cazul în care soții nu convin asupra acelor condiții enunțate anterior,ofițerul de stare civilă poate respinge cererea de divorț printr-o decizie,îndrumând părțile să se adreseze unei instanțe de judecată.

,,Pentru a fi permis divorțul prin acordul soților pe cale administrativă este necesar așadar,să nu existe copii minori ai soților;realizând corecția în raport cu neajunsurile reglementării anterioare din Codul familiei,în ceea ce privește înțelesul noțiunii de copii minori rezultați din căsătorie,textul precizează că este vorba de copii ai soților născuți din căsătorie,din afara căsătoriei,din afara căsătoriei,precum și copii adoptați de cei doi soți.”

4.2.2 Acordul de voință al soților

Divorțul prin acordul soților în fața ofițerului de stare civilă,presupune consimțământul liber și neviciat al soților;legea nu distinge între divorțul soților majori sau a celor minori și nu cere încuviințările și autorizările prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.

Art.376 alin.6 Noul Cod Civil,reglementează și alte efecte ale divorțului cu privire la situațiile când soții nu sunt de acord,,  Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.”Dacă soții nu se înțeleg și nu cad de acord cu privire la celelalte cereri accesorii,aceștia oricum vor obține de la ofițerul de stare civilă dispoziția de divorț,dar se vor adresa instanței pentru rezolvarea acelor cereri accesorii cu privire la locuință,pensie de întreținere sau partaj.

4.2.3 Procedura divorțului pe cale administrativă

Competența de soluționare a cererii aparține ofițerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune ale soților;competența este alternativă,soții având alegerea între cele două localități dacă ele sunt diferite;numai în cazul în care soții nu au avut domiciliu comun sau acesta a fost în afara teritoriului țării,competența va aparține exclusiv ofițerului de stare civilă de la locul căsătoriei.

Cererea de divorț se va depune de către soți împreună.În ceea ce privește divorțul pe cale administrativă,cererea de divorț nu se va putea depune prin mandatar,ca și în cazul divorțului pe cale notarială.Domnul profesor,Ioan Romoșan ne poate explica și de ce ,,Distincția ni se pare nejustificată,deoarece,și într-un caz și în celălalt suntem în prezența unei autorități publice,iar emiterea certificatului de divorț,presupune oricum,atât în cazul procedurii administrative,cât și în cazul procedurii notariale,prezența personală a soților.”. Ofițerul de stare civilă va înregistra cererea,acordându-le soților un termen de reflecție de 30 de zile,termen în care soții se pot gândi dacă continua acțiunea de divorț sau dorește să se împace,renunțând la ideea desfacerii căsătoriei.Potrivit art.376 alin.3 Noul Cod Civil ,, La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.”

Dacă soții stăruie în divorț ,ofițerul de stare civilă,eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților,pentru că în cazul divorțului prin consimțământ nici instanța nici celelalte organe abilitate să constate divorțul nu sunt îndreptățite să verifice motivele care au dus la desfacerea căsătoriei,ci doar existent acordului de desfacere a căsătoriei și, acolo unde este cazul,asupra cererilor accesorii.Data desfacerii căsătoriei este data când s-a eliberat certificatul de divorț,încetând din acea data toate efectele patrimoniale și personale ale foștilor soți,mai puțin regimul matrimonial,acesta încetând la data când s-a introdus acțiunea de divorț sau uneori la data separației de fapt.

În situația în care cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria,ofițerul de stare civilă,după emiterea certificatului de divorț,face cuvenita mențiune în actul de căsătorie;dacă cererea se depune la primăria în a cărei rază teritorială,soții au avut ultima locuință comună,ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează,de îndată,o copie certificate dupa aceasta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria,spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

Secțiunea 4.3 Divorțul pe cale notarială cu acordul soților

,,Divorțul prin acordul soților prin procedură notarială constituie una dintre inovațiile Codului Civil,soluția fiind în principiu compatbilă cu natura necontencioasă,grațioasă a procedurii notariale.”

4.3.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pe cale notarială

Divorțul prin acordul soților pe cale notarială presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

a)căsătoria este valabil încheiată;

b)soții au capacitate deplină de exercițiu;

c)există consimțământul liber și neviciat al soților cu privire la divorț;

d)soții se înțeleg cu privire la cererile accesorii privitoare la:numele de familie pe care îl vor purta după divorț;exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;stabilirea locuinței copiilor după divorț;modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separate și fiecare dintre copii;stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere,educare,învățătură și pregătire profesională a copiilor;

În comparație cu divorțul pe cale administrativă,divorțul pe cale notarială fiind permis chiar dacă soții au copii minori din căsătorie,adoptați sau din afara căsătoriei.Se aplică prevederile art.376 alin.5 Noul Cod Civil atunci când din raportul de anchetă socială rezultă faptul că acordul soților cu privire la exercitarea în comun autorității părintești sau stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul superior al copilului.,,Cu alte cuvinte,notarul public constată desfacerea căsătoriei-întrucât soții s-au înțeles în privința numelui după divorț-iar pentru acomodarea soluției părintești privind relațiișe dintre aceștia și copii cu interesul superior al copiilor,părțile n-au decât să se adreseze instanțeo-dacă vor găsi de cuviință,de vreme ce au realizat o înțelegere referitoare la copii și oricum,scopul lor principal,defacerea căsătoriei,a fost atins.”

4.3.2 Acordul de voință al soților

Alegerea între divorțul extrajudiciar și cel judiciar se bazează pe consensul soților asupra modului de soluționare a cererilor accesorii:dacă există acord în acest sens se poate apela la procedura extrajudiciară,dacă nu există acest acord,numai instanța de judecată poate administra probe și solution divorțul.

Legiuitorul reglementează dispozițiile privitoare la acordul soților în art.375 alin 2 Noul Cod Civil care prevede în mod expres că acordul soților trebuie să fie referitor atât la divorț cât și la cererile accesorii cu privire la anumite chestiuni legate de copii,de creșterea și învățătura lor,locuința acestora după divorț,iar autoritatea părintească se va exercita în comun nu doar de către un singur părinte,astfel tot ce părinții vor hotărî și vor fi de acord va fi în interesul superior al copilului.

4.3.3 Procedura divorțului pe cale notarială

Procedura notarială a divorțului este reglementată de art.375-378 Noul Cod Civil și detaliată prin Legea nr.202/2010 și prin Ordinul ministrului justiției nr.81/C/2011 privind completarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995,adoptat prin Ordinul ministrului justiției nr.710/C/1995.

Art.376 alin.1 Noul Cod Civil,,Cererea de divorț se depune de soți împreună,iar notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile”.Același articol prevede și o excepție de la regulă,în alin.2 ,,Cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură specială”.

Competența materială în vederea soluționării cererii de divorț prin acordul soților îi revine notarului public,iar competența teritorială îi revine notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.Notarul public are obligația de a verifica,în prealabil,competența teritorială;în cazul în care stabilește că divorțul prin acordul soților este de competența altui birou notarial,îndrumă părțile să se adreseze notarului public competent.

După expirarea termenului de 30 de zile,soții vor trebui să se prezinte personal,prezența lor fiind obligatorie lucru consemnat și în art.871,alin.7 din Ordinul ministrului justiției nr.81/C/2011 ,,Reprezentarea soților în cadrul procedurii notariale a divorțului este interzisă.Soții se vor prezenta personal în fața notarului public…,în cadrul procedurii,pentru stăruința în cererea de divorț și exprimarea consimțământului liber și neviciat de desfacere a căsătoriei.”

,,Înainte de eliberarea certificatului de divorț,notarul public va solicita,prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici,alocarea numărului certificatului de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț,ținut de Ministerul Administrașiei și Internelor;în cazul în care,în urma solicitării adresate,se constată că în Registrul unic al certificatelor de divorț este deja alocat un număr de înregistrare pentru un certificate de divorț eliberat acelorași soți,notarul public solicitant va dispune,prin încheiere,respingerea cererii de divorț,ca fiind rămasă fără obiect.”
Notarul public,în cadrul procedurii notariale de divorț,dispune prin încheiere,2 soluții:admite cererea de divorț ori o respinge.

Admiterea cererii:,,Atunci când sunt îndeplinite cerințele legii și anume:existența consimțământului liber exprimat și neviciat al ambilor soți pentru desfacerea căsătoriei și acordul soților care au copii minori născuți din căsătorie,din afara căsătoriei sau adoptați cu privire la toate aspectele referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț,exercitarea autorității părintești de către ambii părinți,stabilirea locuinței copiilor după divorț,modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separate și fiecare dintre copii,stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere,educare,învățătură și pregătire profesională a copiilor.”

Respingerea cererii:Când nu sunt îndeplinite cerințele legii enumerate anterior.În unele cazuri deși sunt îndeplinite acele condiții cerute de legiuitor,reiese din raportul de anchetă socială că stabilirea locuinței copilului ori exercitarea autorității părintești asupra acestuia nu sunt în interesul superior al copilului.Cererea se mai poate respinge și în cazul când unul dintre soți este pus sub interdicție.

În procedura notarială,căsătoria va fi desfăcută la data când se va emite certificatul de divorț.După eliberarea certificatului de divorț,notarul public va comunica,de îndată,un exemplar al acestuia la primăria locului în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat,spre a se face mențiune despre divorț în actul de căsătorie,și un exemplar la registrul stării civile ținut de direcția județeană de evidență a persoanelor.

4.3.4 Refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului public

Potrivit art.378 alin.1 Noul Cod Civil,,Dacă nu sunt îndeplinite condițiile art.375,ofițerul de stare civilă sau,după caz,notarul public respinge cererea de divorț”.Alin.2 al aceluiași articol,precizează că ,,Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau a notarului public nu există cale de atac,dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată,pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege”

,,Dacă instanța ar fi admis calea de atac declarată împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau a notarului public de a constata divorțul,instanța ar fi trebuit să dispună obligarea,,oficialului” la a constata desfacerea căsătoriei,și abia la data la care acesta s-ar fi conformat și ar fi eliberat certificatul de divorț soții se puteau considera divorțați”

Soții nemulțumiți de refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului public se vor putea adresa instanței de judecată cu o altă cerere de divorț,iar dacă se vor îndeplini condițiile legii,divorțul va fi pronunțat de către instant.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau a notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț,oricare dintre soți se poate adresa,pe cale separată ,instanței competente.

,,Considerăm că temeiul răspunderii este cel de drept comun și,pe cale de consecință,cel ce pretinde despăgubiri trebuie să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale,prevăzute de art.1357 Noul Cod Civil:existent prejudiciului,a faptei ilicite(constând în refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata divorțul),a legăturii de cauzalitate și a vinovăției autorului faptei ilicite”

În ceea ce privește ,,instanța competentă”,aceasta este instanța de tutelă,întrucât art.256 Cod Civil,prevede că sunt de competența instanței de tutelă ,,toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți”,iar acesta este un litigiu în aplicarea unor dispoziții din Cartea a II-a ,,Familia”,rezultă că instanța competentă este instanța de tutelă,iar nu instanța de drept comun și nici instanța de contencios administrativ.

Secțiunea 4.4 Divorțul pe cale judiciară cu acordul soților

Divorțul pe cale judiciară cu acordul soților este reglementat de Codul Civil în art.374 alin 1,,Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie”

Există două modalități ale divorțului pe cale judiciară cu acordul părților:

a)Divorțul la cererea ambilor soți(consensual ,,propriu-zis”)

b)Divorțul la cererea unuia dintre soți,acceptată de celălalt soț(consensual ,,imperfect”)

4.4.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară cu acordul soților

Pronunțarea divorțului pe cale judiciară se cer îndeplinite următoarele condiții:

,, a)Divorțul se face la cererea soților

b)Poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei

c)Poate fi pronunțat indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie

d)Nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție

e)Instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț”

Cerințele de admisibilitate ale divorțului consimțit de la bun început de ambii soți și adus în fața judecătorului,se rezumă la cerințele generale în material disrupției maritale convenite,anume capacitatea deplină de exercițiu,precum și existența consimțământului liber,neviciat al fiecăruia dintre soți.

4.4.2 Acordul de voință al soților

Instanța are nevoie de acordul părților pentru pronunțarea divorțului în aceste condiții.,,Acordul lor cu privire la cererile accesorii divorțului nu tine de esența acestei procedure,astfel încât este posibil ca acordul soților să fie limitat numai la divorț,iar cu privire la celelalte aspecte care țin de efectele divorțului,fie soții se înțeleg și atunci cererea de divorț va cuprinde acordul lor și cu privire la acestea,fie-dacă nu se înțeleg vor solicita instanței de judecată să hotărască”.

Acordul soților trebuie să mai cuprindă:

-numele de familie pe care să îl poarte după divorț;

-exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

-stabilirea locuinței copiilor după divorț;

-modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separate și fiecare dintre copii;

Acordul soților poate să rezulte și din urma unei proceduri de mediere și să se încheie cu un acord de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei.În situația când soții au ajuns la un acord prin mediere acordul va fi redactat de către mediator dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de mediere și,potrivit prevederilor art.59 din Legea nr.192/2006,el va fi supus fie autentificării la un notar public,fie încuviințării de către instanța de judecată.

În urma unei proceduri de mediere părțile vor fi ajutate să:căsătoria se va desfac fără să se administreze probe și să se caute vinovați pentru desfacerea căsătoriei,se păstrează confidențialitatea procesului de divorț,durata procedurilor de divorț va fi relativ mai scurtă deoarece divorțul va avea loc în baza acordului dintre soți,iar un alt ajutor în urma procedurii de mediere,să fie scutiți de taxe de timbru în cazul în care sunt incluși în procesul de divorț copii sau împărțirea bunurilor sau taxa de timbru li se va restituii soților și în cazul în care acordul dintre părți s-a încheiat după ce instanța s-a sesizat.

4.4.3 Procedura divorțului pe cale judiciară cu acordul soților

Competența instanței de judecată

Cu privire la competența materială a instanței,cererea de divorț se va judeca de către judecătorie.Pe de altă parte,competența teritorială în cazul divorțului nu este alternative,adică reclamantul nu are posibilitatea să aleagă dintre mai multe instanțe competente ci va urma o anumită procedură,într-o anumită ordine.

Astfel,cererea de divorț se soluționează în ordine de următoarele instanțe:

a)judecătoria în a cărei circumpscripție teritorială se află ultimul domiciliu al soților,cu condiția ca soții să fi avut domiciliu comun și cel puțin unul dintre soți să locuiască în raza ultimului domiciliu comun;

b)judecătoria de la domiciliul pârâtului,dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește,în circumpscripția judecătoriei din raza ultimului domiciliu comun;

c)judecătoria de la domiciliul reclamantului,când pârâtul nu are domiciliul în țară

,,Dacă niciunul din soți nu are locuința în țară,părțile pot conevni să introducă cererea de divorț la oricare judecătorie din România;în lipsa unui asemena acord,cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.”

,,Codul de procedură civilă din 1865,cu modificările și completările ulterioare,inclusiv cele aduse prin Legea nr.71/2011,reglementa procedura divorțului prin acordul părților pe cale judiciară,cu distinctive între ipoteza în care divorțul este cerut de ambii soți(cerere comună) și când este cerut doar de unul dintre soți,fiind acceptat de soțul pârât.”

Divorțul pe baza unei cereri comune ale soților

a)cererea de divorț:este reglementată prin art.929 alin.1Noul Cod de Procedură Civilă ,,În cazul în care cererea de divorț se întemeiază,în condițiile prevăzute de Codul Civil,pe acordul părților,ea va fi semnată de ambii soți sau de către un mandatar comun,cu procură specială autentică,dacă mandatarul este avocat,el va certifica semnătura soților,potrivit legii.”

b)judecarea cererii de divorț:aliniatul 3 al aceluiași articol face referire la cererea de divorț și judecarea acesteia ,,Primind cererea formulate în condițiile alin.(1),instanța va verifica existența consimțământului soților,după care va fixa termen pentru soluționarea cererii în camera de consiliu.”

Potrivit art.930 Noul Cod de Procedură Civilă,la termenul de judecată,instanța verifică dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și,în caz afirmativ,va pronunța divorțul,fără a administra probe cu privire la motivele de divorț;prin aceeași hotărâre,instanța va lua act de învoiala soților cu privire la cererile accesorii,în condițiile legii,cu privire la numele pe care îl va purta fiecare soț după desfacerea căsătoriei și,când este cazul,cu privire la exercitarea autorității părintești,locuința copiilor și contribuția părinților la cheltuielile de creștere,educare,învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Hotărârea pronunțată de instanța de judecată va fi definitivă iar în ceea ce privește hotărârea cu privire la cererile accesorii fără acordul soților va fi definitive doar în ceea ce privește divorțul,dacă legea nu prevede în alt mod.

Divorțul pe baza unei cereri al unuia dintre soți acceptată de celălalt

Acest tip de divorț este reglementat de art.931 Noul Cod de Procedură Civilă ,,Când cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pârât,iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale,instanța,dacă reclamantul este de acord,va pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorț și fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.”

Dispozițiile art.930 Noul Cod de Procedură Civilă se aplică și în cazul acestui tip de divorț iar dacă reclamantul nu este de acord cu această procedură se vor aplica dispozițiile art.933 Noul Cod de Procedură Civilă.

Pentru ca divorțul să fie pronunțat cu acordul părților,va trebui să fie îndeplinite două condiții:

-pârâtul trebuie să recunoascăa faptele care au dus la desfacerea căsătoriei

-reclamantul să fie de acord cu divorțul în baza acordului soților

Nu contează dacă pârâtul recunoaște faptele care au dus la desfacerea căsătoriei nu se poate schimba temeiul cererii de divorț decât dacă reclamantul este de acord să fie un divorț amiabil,în baza unui acord al lor.

Dacă reclamantul nu este de acord,atunci recunoașterea de către pârât a faptelor care au dus la destrămarea căsătoriei constituie doar un mijloc de probă,pe baza căruia instanța de judecată va admite cererea de divorț bazată pe motive temeinice,dovedite prin însăși recunoașterea pârâtului,și se va stabili culpa exclusive a pârâtului la desfacerea căsătoriei,cererea de divorț urmând să fie soluționată potrivit.art 933 Noul Cod de Procedură Civilă,adică în condițiile divorțului judiciar bazat pe culpă.

Secțiunea 4.5 Divorțul din culpă pe cale judiciară

Divorțul din culpa este reglementat de art.379 Noul Cod Civil ,,În cazul prevăzut la art.373 lit.b),divorțul de poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei.Cu toate acestea,dacă din probele administrate rezultă culpa lor comună,chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului,sunt aplicabile prevederile art.388.”

4.5.1 Aspecte generale privind divorțul din culpă

,,Dată fiind viziunea nouă,pronunțat liberală asupra divorțului,cu o diversitate de teme în care poate fi obținută desfacerea căsătoriei,precum și multiplicarea și întinderea cazurilor de divorț prin acordul soților în măsură să furnizeze rezultatul oferit de părți operativ și în condiții de ocultare a motivelor de de ,,despărțenie”,formula până de curând clasică a divorțului contencios devine,în teorie cel puțin,soluția rezervă,opțiunea la îndemână în acele situații în care,dintr-un motiv sau altul,subiectiv sau obiectiv,divorțul de la bun început consensual,n-a intrat sau nu putea intra în discuție.”

Divorțul din culpă sau cum mai este numit de către doctrină,divorțul-sancțiune va putea fi pronunțat doar de către instanța de judecată care va avea posibilitatea și toate mijloacele pentru administrarea probelor pentru stabilirea culpei care a dus la destrămarea căsătoriei.

4.5.2 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei din culpă

În această situație,este necesară întrunirea următoarelor condiții:

a)existența unor motive temeinice

b)vătămarea gravă a relațiilor dintre soți din cauza acestor ,,motive temeinice”

c)imposibilitatea continuării căsătoriei

d)existența culpei unuia sau ambilor soți în destrămarea căsătoriei

Legiuitorul nu reglementează concret noțiunea de ,,motive temeinice”,lăsând la latitudinea instanței de judecată să stabilească care sunt acestea.Cele mai invocate motive temeinice,de către părți sunt:infidelitatea,soții nu mai comunică,dependența de anumite vicii,agresivitate verbală sau violența, încetarea afecțiunii dintre soți.

Motivele de divorț invocate și dovedite în cursul procesului,permit instanței, în prezent,să stabilească culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsniciei;cu toate că divorțul nu intervine exclusiv cu titlu de sancțiune înderptată împotriva soțului ori a soților vinovați,ci,deopotrivă,ca remediu pentru o stare de fapt ce a devenit de nesuportat cel puțin pentru unul dintre soți,stabilirea sau repartizarea culpei este relevantă sub aspectul admiterii cererii principale,precum și a celei reconvenționale.

Instanța de judecată va analiza situația prezentată și va constata dacă continuarea căsătoriei se mai poate sau nu,instanța ținând cont de gravitatea motivelor pe care părțile le-au prezentat,dacă aceste motive au afectat conviețuirea soților sau dacă au dus cu desăvârșire la desfacerea căsătoriei.

,,Codul civil nu definește culpa,însă se înțelege că un soț este vinovat de desfacerea căsătoriei dacă acțiunile sau inacțiunile sale aua vut efecr vătămarea gravă a relațiilor dintre soți și imposibilitatea continuării căsătoriei pentru celălalt soț,fapta culpabilă nu se limitează neapărat la încălcarea obligațiilor conjugale,ci poate să nu aibă nicio legătură cu aceasta.” Instanța,după ce a analizat toate probele administrate,culpa putea fi stabilită de către instanță în 3 categorii:culpa ambilor soți,culpa exclusivă a reclamantului,culpa exclusivă a pârâtului.

4.5.3 Procedura divorțului din culpă

Divorțul bazat pe culpa se regăsește în Noul Cod de Procedură Civilă în cuprinsul Cărții a VI-a ,,Proceduri speciale”,Titlul I ,,Procedura divorțului”,Capitolul III,art.933-934,precum și în cuprinsul Codului Civil,art.379.

Instanța competentă

În ceea ce privește competența materială,instanța care va judeca cererea de divorț va fi instanța de tutelă,în acest caz fiind judecătoria. Competența teritorială a instanței este dispusă printr-o serie de norme imperative care derogă de la dreptul comun.Potrivit art.914 Noul Cod de Procedură Civilă ,, (1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

(2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.”

,,Normele privitoare la competența teritorială în materie de divorț,stabilite de art.914 Noul Cod de Procedură Civilă sunt imperative;nu doar criteriile de stabilire a competenței teritoriale,ci și ordinea de aplicare a acestor criteria sunt obligatorii,ele operand în ,,cascadă”,iar nu potrivit opțiunii celor interesați,cu alte cuvinte,de exemplu,judecătoria de la domiciliul părâtului este competentă numai dacă soții nu au avut niciodată o locuință comună sau dacă nici unul dintre ei nu mai locuiește în raza teritorială a instanței de la cea din urmă locuință comună.”

Calitatea procesuală a părților

Acțiunea de divorț are un caracter personal,de aceea ea trebuie introdusă de către soți.

,,Per a contrario,o atare acțiune nu poate fi intentată și/sau continuată de către:

a)moștenitorii soților,întrucât căsătoria încetează prin deces

b)creditorii soților-pe calea acțiunii oblice-deoarece obiectul acestei acțiuni nu este de natură patrimonială

c)procuror”

Ca excepție,în cazul divorțului pentru motive temeinice,dacă soțul reclamant moare,mosștenitorii săi pot să continue acțiunea de divorț.Această situație este reglementată de art.380 Noul Cod Civil.Alin.2 al aceluiași articol precizează că ,,Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.”

Art.380 este considerat o soluție de excepție,deoarece permite continuarea acțiunii de către moștenitorii soțului reclamant. Soluția are justificare morală,scopul urmărit de moștenitori fiind îndepărtarea de la moștenire a soțului pârât,nefiind echitabil ca acesta,în condițiile în care poartă vina exclusive a divorțului să se mai prevaleze de calitatea de soț pentru a beneficia de drepturile succesorale. Instanța de judecată,după ce a introdus moștenitorii în cauză și va constata în urma analizării probelor că pârâtul nu are nicio culpa,va închide dosarul și nu se va pronunța asupra divorțului,considerând că în urma decesului soțului reclamant,căsătoria celor soi soți a încetat de drept.

Cererea de divorț

Cererea de divorț este reglementată de art.915 alin.1 Noul Cod de Procedură Civilă ,, (1) Cererea de divorț va cuprinde, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori ai celor 2 soți ori adoptați de aceștia.”

Cererea principală introductivă de instanță,alături de capătul de cerere principal,având ca obiect desfacerea căsătoriei,poate curprinde unul sau mai multe capete de cerere accesorii-adică cereri a căror soluționare depinde de soluția data în capătul principal de cerere.

Cu privire la cererile accesorii,acestea sunt reglementate de art.918 alin.1 Noul Cod de Procedură Civilă,aceste cereri având ca obiect următoarele pretenții:,, (1) La cerere, instanța de divorț se pronunță și cu privire la:

a) exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;

b) numele soților după divorț;

c) locuința familiei;

d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;

e) obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți;

f) încetarea regimului matrimonial și, după caz, lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora.”

Cererea reconvențională

Cererea reconvențională se va introduce de către soțul pârât atunci când constată că soțul reclamant este vinovat de desfacerea căsătoriei. Aceasta se poate introduce până la prima zi de înfățișare,pentru faptele petrecute înainte de această data,iar pentru faptele petrecute după data amintită,pârâtul va putea face cererea recovențională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.

Art.916 alin.4 Noul Cod de Procedură Civilă presupune că:,, Neintroducerea cererii în termenele arătate la alin. (1) și (3) atrage decăderea soțului pârât din dreptul de a cere divorțul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soțul pârât poate cere divorțul pentru motive ivite ulterior.”

În procesul de divorț,cererea reconvențională se soluționează tot timpul împreună cu cererea principală.

Probele în procesul de desfacere a căsătoriei

,,Divorțul din culpa implică probațiunea motivelor temeinice invocate în susținerea cererii,sarcina probei aparține aceluia ,,care face o susținere în cursul procesului”.

Indiferent că desfacerea căsătoriei este realizată din motive temeinice sau din cauza unei despărțiri în fapt care a durat cel puțin doi ani,probațiunea trebuie făcută unor împrejurări de fapt,așadar fiind admisibile orice mijloace de probă care sunt puse la dispoziție de către legiuitor.

,,Astfel,spre deosebire de dreptul comun,unde,în principiu,nu pot depune mărturie rudele și afinii până la gradul al treilea inclusive,în procesul de divorț aceste categorii pot fi audiate în calitate de martori,cu excepția descendenților.”

Actele de dispoziție ale părților

,,Cu privire la actele de dispoziție ale părților în procesul de divorț,există următoarele derogări față de dreptul comun:

a)reclamantul poate renunța la judecarea cererii de divorț în fața instanțelor de fond,chiar dacă pârâtul se opune

b)acțiunea de divorț se stinge prin împăcarea soților,în orice fază a procesului,chiar dacă intervine la instanța de apel sau la cea de recurs,iar apelul ori recursul nu sunt timbrate,conform legii

c)reclamantul poate introduce o nouă cerere de desfacere a căsătoriei pentru fapte petrecute după împăcare,având posibilitatea de a se folosi și de faptele petrecute anterior împăcării”

Secțiunea 4.6 Divorțul pentru motive temeinice

Divorțul pentru motive temeinice este reglementat de către Noul Cod Civil,în art.373,lit.b) ,, atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă “

,,Spre deosebire de alte legislații și față de reglementarea veche din Codul Civil din 1864,atât Codul familiei cât și Codul Civil au optat pentru un sistem care nu enumeră motivele de divorț,lăsând judecătorului liberatatea de a aprecia în funcție de situația de fapt concretă existența temeiniciei motivelor invocate pentru divorț.”

În jurisprudență,dar sub incidența Codului familei s-au stabilit ca fiind motive temeinice de divorț următoarele:

-părăsirea locuinței fără vreun motiv sau refuzul fără temeinicie al unuia dintre soți de a avea locuința comună cu celălalt soț

-infidelitatea

-soții nu se potrivesc din punct de vedere fiziologic

-existența unor acte de violență între cei doi soți

-existența unor purtări necuviincioase de ordin moral

-existența unor boli grave a soțului pârât,care prin manifestările sale,soțul reclamant nu mai poate să convețuiască

În alte cazuri,separația în fapt a celor doi soți nu constituie motiv temeinic doar în cazul în care culpa îi revine soțului pârât,iar faptul că soțul pârât nu a ajutat la întreținerea gospodăriei nu constituie motiv temeinic,deoarece această împrejurare poate fi rezolvată și prin altă metodă decât cea a divorțului. Dovada motivelor temeinice se poate face cu orice mijloc de probă,inclusiv interogatoriul.

4.6.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice

Desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

a)existența unor motive temeinice,adică a unor neînțelegeri între soți de o anumită gravitate ți durată,iar nu simple neînțelegeri trecătoare

b)aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soți

c)datorită vătămării grave a raporturilor dintre soți,continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă

4.6.2 Rolul culpei

Conform art.379 alin.1 Noul Cod Civil ,, În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.”

Acest text legal trebuie corelat cu art.933 Noul Cod de Procedură Civilă pentru o utilizare și punere în aplicare corectă,potrivit acestui articol:,, (1) Instanța va pronunța divorțul din culpa soțului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

(2) Instanța poate să pronunțe divorțul din culpa ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei.

(3) Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 934 privind pronunțarea divorțului din culpa exclusivă a reclamantului.”

,,Divorțul nu se poate pronunța dacă s-a stabilit numai culpa soțului reclamant,iar pârâtul nu a cerut,la rândul său,divorțul,formulând cerere reconvențională,deoarece:

-într-o anumită situație nu este îndeplinită cerința imposibilității continuării căsătoriei pentru motive temeinice

-faptele ilicite și contrare morale nu pot constitui motive temeinice de divorț pentru soțul care le invocă”

Chiar dacă căsătoria se poate desface și din culpa reclamantului dacă soțul pârât cere divorțul printr-o cerere reconvențională,acesta solicitând divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.Cererea reconevțională se consideră la fel ca o cerere de chemare în judecată,deoarece reclamantul devine și pârât iar pârâtul dobândește și statutul de reclamant.Așadar,instanța poate să admită cerererea reconvențională,respingând cererea de divorț introdusă de reclamant,astfel,instanța desfacând căsătoia din culpa soțului care a introdus cererea de divorț.

Cu privire la culpa comună a soților,nu este obligatoriu ca soțul pârât să introducă o cerere reconvențională,deoarece susținerea culpei soțului reclamant se poate susține prin întâmpinare.

SPEȚĂ

1.Starea de fapt

,,Prin acțiunea civilă inregistrată sub nr.8308/311/2011 reclamantul C.D. a chemat în judecată pe pârâta C.G., solicitând instanței că prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată sub nr. 24/04.12.1995, din vina exclusivă a pârâtei, incredințarea spre creștere și educare a minorelor C.M. născută la data de 8.01.1995 și C.R.M. născută la data de 23.09.1999, pârâta să fie obligată la plata pensiei de întreținere în funcție de venitul minim pe economie, revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei acela de Mustața.
În motivare reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta în data de 24.12.1995 și din relațiile de căsătorie și concubinaj au rezultat cele două minore.

La început relațiile de căsătoriei au decurs în mod normal circa 10 ani de zile după care pârâta și-a schimbat comportamentul și a început să părăsească domiciliul comun din comuna C, lipsind de acasă circa 3 săptămâni, o lună de zile, până în prezent părăsind domiciliul de peste 20 de ori. Reclamantul invederează că a aflat că aceasta se ducea în jud. V. în oraș D. unde cunoscuse un alt bărbat cu care a început să întrețină relații sexuale.

De asemenea, pârâta a devenit violentă verbal și fizic cu cele 2 minore deoarece cele 2 minore ii ziceau să nu mai plece de acasă și să stea cu ele. De fiecare dată când aceasta părăsea domiciliul pleca fără cele 2 minore.Pârâta, în urmă cu circa 10 zile a părăsit din nou domiciliul conjugal în orașul Drăgășani unde locuiește cu concubinul.

2.Starea de drept:

Reclamantul își întemeiază cererea pe art.379 alin.1 Noul Cod Civil ,, În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.”

3.Soluția instanței

Față de motivele de fapt și de  drept invocate mai sus, cum în cauză s-a stabilit culpa comună în destrămarea relațiilor de căsătorie, instanța apreciază că acțiunea principală formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâta C.G. este întemeiată în parte și în consecință va dispune desfacerea căsătoriei încheiată între părți la data de 24.12.1995 și înregistrată în registrul de stare civilă  al Primăriei Com. C sub nr.4 din 24.12.1995 ,din culpa ambilor soți.

În baza art.383 alin.(1) Cod civil, după desfacerea căsătoriei pârâta va reveni la numele purtat anterior și anume acela de M.

Potrivit art.396 Cod Civil instanța de tutelă hotărăște odată cu pronunțarea divorțului asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copii lor minori ținând seama de interesul superior al copiilor,de concluziile raportului de anchetă psiho-socială precum și dacă este cazul de învoiala părinților pe care îi ascultă.

După divorț exercitarea autorității părintești se exercită în comun de ambii părinți afară de cazul în care instanța decide astfel.

Potrivit art.398 Cod Civil dacă există motive temeinice având în vedere interesul superior al copilului instanța hotărăște că autoritatea parintească să fie exercitată numai de către unul dintre parinți.
Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

În consecință în raport de aceste dispoziții legale precum și așa cum rezultă din referatul întocmit de către Autoritățile Tutelare de la domiciliile părților, din declarațiile martorilor audiați în cauza ,și ținând seama și de opțiunea exprimată de minore cu ocazia audierii în Camera de Consiliu instanța în conformitate cu dispoz. art. 396 si art.398 din Codul Civil raportat la dispoz. Legii nr. 272/2004 va dispune ca exercitarea autorității părintești să se facă de către ambii părinți asupra minorelor C.M. născută la data de 8.01.1995 și C.R.M. născută la data de 23.09.1999 să se facă în comun de ambii părinți până la dobândirea capacității depline de exercițiu de către aceștia.”

Secțiunea 4.7 Divorțul pentru separarea în fapt pe o perioadă îndelungată

Divorțul pentru separarea în fapt îndelungată este reglementat de legiutor în art.934 Noul Cod de Procedură Civilă,,  Când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. În acest caz, instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.”

4.7.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei pentru separarea în fapt pe o perioadă îndelungată

În cazul acesta de divorț,trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a)separarea în fapt a celor doi soți pe o perioadă de cel puțin doi ani

b)unul dintre soți să se considere vinovat și să își asume responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei

Doctrinarii,printre care și Marieta Avram consideră că în acest tip de divorț se urmărește un dublu scop,,În primul rând,rațiunea a fost aceea de a permite desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului,soluție care,potrivit Codului familiei nu era posibilă în cazul divorțului bazat pe motive temeinice (…) În al doilea rând,este de reținut că textul nu permite divorțul din culpa exclusivă a reclamantului decât dacă este îndeplinită condiția separației în fapt de cel puțin doi ani.”

,,Este adevărat că art.379 alin.2 Noul Cod Civil,abordează această forumulă de desfacere a căsătoriei la secțiunea dedicate divorțului din culpa,dar dorim să o subliniem distinct în acest material,întrucât ea aduce un element de noutate din perspectiva unui motiv de divorț ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților,în această ipoteză,divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant,în cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorțul cerut de reclamant,instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților.”

Prevederile art.373 lit.c) nu disting,astfel că,teoretic,s-ar putea avea în vedere și situațiile de separare în fapt neimputabile soților,credem că legiutorul a reglementat în mod greșit,din perspectiva principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans,posibilitatea admiterii unei acțiuni de desfacere a căsătoriei întemeiată pe culpa exclusivă a reclamantului.

4.7.2 Concursul între cazurile de divorț din culpă

În practica judecătorească s-a constatat anumite nereguli în ceea ce privește interpretarea unor texte din Noul Cod Civil,astfel că soluțiile prevăzute de acesta sunt neclare cu privire la posibilitatea divorțului din culpa exclusivă a soțului reclamant.

Dacă coroborăm dispozițiile art.373 lit.b) Noul Cod Civil cu art.379 alin.1,Noul Cod Civil vom constata că divorțul din motive temeinice va putea fi pronunțat din culpa reclamantului,indiferent de condiția de la art.373 lit.c) ,, la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;”,iar art.379 alin.1,, În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.”

Din cuprinsul articolelor anterioare constatăm că acestea se referă la culpa unuia dintre cei doi soți și nu la culpa soțului pârât,iar în final se are în vedere o ipoteză clară în care vina aparține exclusive reclamantului.Indiferent de o redactare echivocă a celor două texte,dacă am interpreta dispozițiile art.373 lit.b) cu privire la desfacerea căsătoriei din motive întemeiate,acesta permite divorțul din culpa care aparține în totalitate reclamantului ,chiar dacă nu s-ar îndeplini condiția ca soții să fie separate în fapt cel puțin doi ani.

Orice interpretare care ar conduce la soluția divorțului din culpa exclusive a reclamantului,chiar dacă nu este îndeplinită această condiție specială contravene art.373 lit.b) și nu poate fi acceptată,deoarece ar lăsa textul fără nicio aplicabilitate practică,or,rolul hemeneuticii juridice este acela de a găsi soluția cea mai adecvată de interpretare în cazul unui conflict/concurs de norme juridice care să permit aplicarea pe cât posibil a fiecăreia dintre normele juridice,în raport cu scopul adoptării lor,iar nu să anihileze aplicarea uneia în favoarea celeilalte.

Astfel,în situația divorțului din motive temeinice instanța va sesiza și constata culpa reclamantului,asta însemnând că vom avea două soluții:se va respinge cererea depusă de reclamant ca fiind neîntemeiată,ori va desface căsătoria din vina exclusivă a reclamantului dacă vor fi îndeplinite unele condiții cuprinse în art.373 lit.c),așadar avem o transformare a temeiului de drept al divorțului,astfel că divorțul nu va mai avea loc în condițiile art.373 lit.b) ci ale art.373 lit.c).

Ca să avem o soluție din această perspectivă,este necesar îndeplinirea a 2 elemente importante:

,,1.Reclamantul să-și assume culpa la desfacerea căsătoriei,adică să declare că este de acord cu desfacerea căsătoriei cu culpa lui exclusivă;

2.Instanța să constate separația în fapt a soților de cel puțin doi ani,dacă această condiție nu este îndeplinită,chiar dacă își asumă culpa exclusivă,cererea de divorț se va respinge;”

Secțiunea 4.8 Divorțul din motive de sănătate a unui soț

Divorțul din motive de sănatate a unui soț nu poate fi cerut de soțul care este afectat de boală,ci de soțul care este lezat,care nu poate continua căsătoria din cauza bolii partenerului de viață,această afirmație fiind reglementată de Legea nr.59/1993..Acest tip de divorț este reglementat de art.373 lit.d),, la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.”

Boala pe care o are unul dintre soți constă în debilitate sau alienație mintală,care va institui în motiv de divorț,iar această boalp trebuie să fi apărut în timpul căsătoriei,legiuitorul consideră că dacă această boală a existat în momentul încheierii căsătoriei,se consideră căsătoria nulă,ca și sancțiune.De asemenea,art. 381 Noul Cod Civil,reglementează acest divorț,considerându-se ,, În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților”,așadar desfacerea căsătoriei se va face de către instanța de tutelă.

În prezent divorțul va putea fi cerut și de soțul bolnav.,,Considerăm că nu poate fi refuzată acestui soț posibilitatea divorțului,numai că el nu se poate întemeia pe dispozițiile art.373 lit.d),ci eventual pe cele ale art.373 lit.b),invocând starea de boală a soțului pârât ca și motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei.”Așdar,în cazul divorțului din motive întemeiate instanța are rolul să stabilească culpa soțului pârât ori culpa amândurora,astfel intrăm în contradicție deoarece starea de boală va înlătura culpa soțului pârât.

4.8.1 Condiții care privesc admisibilitatea cererii de desfacere a căsătoriei din motive de sănătate a unui soț

Pentru desfacerea căsătoriei din motive de sănatate a unuia dintre soți va fi necesară îndeplinirea câtorva condiții:

,,a)Divorțul se pronunță la cererea unuia dintre soți;

b)Divorțul se pronunță de instanța de judecată;

c)Motivele de divorț se referă la starea de sănătate a reclamantului;

d)Starea de sănătate a reclamantului trebuie să facă imposibilă continuarea căsătoriei;”

Gravitatea maladiei precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii,desfacerea căsătoriei putându-se pronunța,cum reiese din textul citat,numai dacă respective boală face imposibilă continuarea căsătoriei,este lipsit de relevanță dacă boala invocată a preexistat căsătoriei sau a intervenit în timpul acesteia,dacă este sau nu vindecabilă,dacă afectează sau nu discernământul,contează să existe la data cererii de divorț.

4.8.2 Procedura divorțului din motive de sănătate a unui soț

Noul Cod de Procedură Civilă prevede în art.932 că atunci,, Când divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre soți face imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.”

La judecata de fond a unei asemenea cereri instanța de tutelă va trebui ca de la caz la caz să aprecieze dacă și în ce măsură starea de boală a soțului pârât face imposibilă continuarea căsătoriei,având în vedere faptul că soțul care cere desfacerea căsătoriei este el însuși ținut de obligația de sprijin moral față de soțul bolnav. Divorțul se va pronunța dacă efectele bolii ar face imposibilă continuarea mariajului și susținerea morală de către soțul reclamant.

Cererea de divorț și instanța competentă,sunt reglementate de norme de procedură specială,care derogă de la dreptul comun.Cu privire la cererile accesorii,subiective sau obiective,instanța va analiza și administra probe pentru a se pronunța în ceea ce le privește.

Această soluție legislativă este o nouă manifestare a individualismului prin care se încearcă redarea posibiltății soțului sănătos de a-și reface viața,în condițiile în care vechea căsătorie practice nu mai există,continuarea ei fiind imposibilă din cauza bolii celuilalt soț.

În cazul în care soțul bolnav va refuza să pornească procesul de divorț prin introducerea unei cereri de desfacere a căsătoriei,singura soluție pentru soțul care este sănătos va fi separarea în fapt pentru o perioadă de cel puțin doi ani,iar apoi va introduce o cerere de divorț din culpa.Astfel,culpa îi va revine soțului reclamant,nu soțului pârât care suferă de acea boală sau că a refuzat introducerea unei acțiuni de divorț.

Hotărârea de divorț se va pronunța de către instanță fără a se face vreo precizare cu privire la culpa soților,iar dacă amandoi soții cer,hotărârea nu va fi motivată în ceea ce privește divorțul.Această hotărâre va putea urma calea apelului în termen de 30 de zile care curge de la data comunicării hotărârii.Căsătoria se va considera desfăcută de la data când hotărârea a rămas definitivă.

În ceea ce privește formalitățile de publiciate a hotărârii,instanța va trimite din oficiu hotărârea definitive,stării civile unde a fost oficiată căsătoria,registrului national al regimurilor matrimoniale și registrului comerțul în situația când unul dintre soți a fost întreprinzător.

CAPITOLUL V

HOTĂRÂREA DE DIVORȚ

Secțiunea 5.1 Deliberarea,pronunțarea și redactarea hotărârii

Orice process,fie el de drept comun,sau în cadrul procesului de divorț,scopul acestuia este obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile părți.Actul care este final unei judecăți se numește act de dispoziție a instanței de judecată,esența acestui act fiind concretizată într-o hotărâre judecătorească care cuprinde pretențiile care au fost deduse judecății.

Hotărârea apare ca singurul instrument de executare,de necontestat pentru părți și pentru terți,în momentul intrării în puterea lucrului judecat,iar sursa unei posibile confuzii între puterea lucrului judecat și forța executorie a hotărârii,s-ar putea regăsi în aceea că hotărârea civilă dobândește,simultan,forța executorie și autoritate de lucru judecat,iar pierderea forței executorii coincide cu stingerea puterii de lucru judecat.

Hotărârea trebuie să fie bazată pe aplicarea la o stare de fapt,care este stabilită de către instanța de judecată,în urma probelor pe care aceasta le-a administrat și în baza unor norme juridice care sunt incidente cauzei.Judecătorul în urma analizării situației și în temeiul legal și al probelor va contribui la descoperirea adevărului,a situației reale și prevenirea tuturor erorilor survenite în cunoașterea faptelor.

Nimeni nu este mai presus de lege,dar în același timp,nimeni nu este mai presus de o hotărâre judecătoreaă că irevocabilă,care încheie un proces în care a fost parte.

După ce s-a încheiat cercetarea judecătorească și dezbaterile în fond,instanța de judecată va pronunța o hotărâre în ceea ce privește desfacerea căsătoriei.Pentru pregătirea hotărârii sunt necesare patru faze:deliberarea,întocmirea dispozitivului,pronunțarea hotărârii și redactarea acesteia.

,,Deliberarea este operațiunea prin care judecătorul stabilește situația de fapt,la care se va aplica apoi norma juridică corespunzătoare.”

În mod obligatoriu,hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinească forma scrisă,pentru a exista o stabilitate și realizarea unui control în cazul exercitării unei căi de atac.Tot un avantaj al formei scrise îl constituie posibilitatea conservării hotărârii și comunicarea și executarea acesteia.

Noul Cod de Procedură Civilă,reglementează în art.425 alin.1,conținutul hotărârii judecătorești:

,,Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.”

Tot în conținutului art.425,dar alin.3 se face precizarea despre partea finală a dispozitivului precum și mențiunile obligatorii: ,,În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.”

Indicarea greșită a căii de atac sau a termenului nu duce la pierderea dreptului de a o exercita sau,dimpotrivă,nu conferă acest drept,dacă el nu este prevăzut de lege,motivate prin faptul că legea stabilește aceste condiții,și acestea nu rămân la latitudinea judecătorului.Va fi nevoie să se demonstreze că pronunțarea hotărârii s-a realizat în ședință publică.

Hotărârea se pronunță din vina soțului pârât sau din vina ambilor soți,iar dacă pârâtul a făcut cerere reconvențională,hotărârea se poate pronunța și numai din vina soțului reclamant.În cazul divorțului pentru separarea în fapt pentru cel puțin doi ani,instanța va verifica durata despărțirii și va pronunța divorțul din culpa reclamantului.În cazul divorțului din motive de sănătate a unui soț,instanța nu va pronunța hotărârea din culpa soților.

În hotărârea de divorț,instanța judecătorească trebuie să precizeze numele pe care-l vor purta soții după desfacerea căsătoriei,de asemenea,instanța se pronunță din oficiu,chiar dacă soții nu o cer,asupra încredințării copiilor minori rezultați din căsătorie sau adoptați de amândoi soții,asupra modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești,precum și asupra contribuției soților la întreținerea copiilor.

Redactarea și semnarea hotărârii este cuprinsă în art.426 Noul Cod de Procedură Civilă:

,, (1) Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul. Când în compunerea completului de judecată intră și asistenți judiciari, președintele îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea.

(2) În cazul în care unul dintre judecători sau asistenți judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el își va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluția pe care a propus-o și semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluția, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă.

(3) Hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată și de către grefier.

(4) Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de președintele completului, iar dacă și acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele instanței. Când împiedicarea privește pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

(5) Hotărârea se va redacta și se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum și, când este cazul, opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen.

(6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței.”

Hotărârea judecătorească se va comunica părților,o copie,chiar dacă această hotărâre este definitivă.Aceasta se va comunica părților din moment ce a fost redactată și semnată.Orice schimbare,adăugare sau corectură a hotărârii vor fi necesar semnarea de către judecători,sub sancțiunea neluării lor în considerare.

5.1.1 Mențiunea despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie

Cu privire la aspectele ce țin de mențiunea despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie aș dori să fac o prezentare comparativă între vechea reglementare și noua reglementare.

Vechea reglementare

Conform prevederilor Codului Familiei,în cuprinsul art.39 alin.1,căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea judecătorească rămâne irevocabilă.

,,Hotărârea de divorț este irevocabilă,dacă:

a)a fost pronunțat divorțul și nu s-a făcut apel de către părți

b)hotărârea s-a dat în apel și n-a mai fost recurată

c)hotărârea s-a dat de către instanța de recurs”

În reglementarea dată prin Decretul nr.779 din 8 octombrie 1966,căsătoria se considera desfăcută,atât în raporturile dintre soți,cât și față de terți,din ziua în care s-a făcut mențiunea desăre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie. Termenul pentru această mențiune este de două luni,începând cu data când hotărârea de divorț rămâne definitivă,aceasta realizându-se la cererea soțului care a obținut divorțul,în baza unei copii legalizate a hotărârii.Neîndeplinirea acestor condiții cu privire la mențiune,hotărârea de divorț nu-și va produce efectele,asta însemnând continuarea căsătoriei.În cazul în care o nouă acțiune va fi introdusă,aceasta se va putea întemeia doar pe fapte noi,dar soțul reclamant putând folosi și faptele vechi,cele care au fost constatate în hotărârea de divorț lipsită de efecte.

Mențiunea despre hotărârea de divorț pe actul de căsătorie este o condiție,ba chiar o cerință esențială de fond,în lipsa acesteia căsătoria nu putea fi desfăcută,și nu este consiuderată o formă de publicitate

În reglementarea dată prin Decretul nr.174 din 30 iulie 1974,s-a revenit la sistemul anterior Decretului nr.779 din 1966,distingându-se în ceea ce privește data desfacerii căsătoriei,după cum este vorba de relațiile dintre soți și cele dintre aceștia și terțele persoane. Așadar în prima situație,data când căsătoria va fi desfăcută,va fi data când hotărârea rămâne definitivă.Iar în cel de al doilea caz,efectele patrimoniale vor înceta din data când mențiunea despre hotărârea de divorț a fost făcută pe marginea actului de căsătorie.

Noua reglementare

În actuala reglementare,mențiunea despre hotărârea de divorț,va avea consecință doar de publicitate față de terți cu privire la patrimoniu.Această mențiune pe marginea actului de căsătorie,o va face din oficiu delegatul de stare civilă,cel de la locul unde s-a înregistrat căsătoria,în baza acelei comunicări judecătorești,tot din oficiu de către instanța judecătorească.

În legătură cu momentul efectuării mențiunii despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie trebuie precizat că acesta este întotdeauna ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț;hotărârea devine irevocabilă,în recurs.

Conform dispozițiilor art.382 alin 1 și 2 Noul Cod Civil,,(1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

(2) Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.”

Serviciul de stare civilă care este competent în a face mențiunea,este cel de la locul închieierii căsătoriei,unde s-a întocmit actul de căsătorie.Această mențiune se va putea face din oficiu sau la cererea soțului care este interest.

5.1.2 Efectele hotărârii

În urma desfacerii căsătoriei,soții vor dobândi un statut nou,iar dovada că aceștia doi au divorțat se va face prin hotărârea judecătorească,aceasta fiind opozabilă terților,cu privire la efectele patrimoniale ale căsătoriei celor doi soți.

Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre cei doi soți

a)Calitatea de soț:aceasta va înceta odată cu rămânerea definitive și irevocabilă a hotărârii de divorț,producând efecte doar pentru viitor.Legiuitorul nu le interzice persoanelor divorțate posibilitatea recăsătoririi fie între ei fie cu alte persoane.

b)Obligația de suport moral:Soții nu vor mai avea obligații reciproce cu caracter personal nepatrimonial,însă ele au existat pentru trecut,astfel că faptele săvârșite de soți în perioada când aveau această calitate,produc efecte juridice,divorțul neavând,spre exemplu,efecte asupra stingerii acțiunii penale pentru infracțiunea de bigamie.

c)Capacitatea de exercițiu:capacitatea de exercițiu deplină dobândită de către o persoană în urma încheierii căsătoriei nu se va pierde,chiar dacă acea persoană s-a căsătorit înainte să fi împlinit vârsta de 18 ani.Legiuitorul nu reglementează pierderea capacității de exercițiu prin divorț,ci se va păstra ca un drept pe care l-a dobândit odată cu încheierea căsătoriei.

d)Cetățenia soților:desfacerea căsătoriei nu va avea nici un impact asupra cetățeniei,deoarece aceasta nu s-a dobândit prin încheierea căsătoriei.

Efectele desfacerii căsătoriei în privința numelui

Noul Cod Civil reglementează în art.383,aspecte privitoare la numele soților după divorț: (1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.

(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.”

Doctrina și practica judiciară au precizat,în baza reglementării din Codul Familiei,că trebuie să fie vorba de un interes legitim și serios,în sensul că prin revenirea la numele avut înainte de încheierea căsătoriei fostul soț ar fi prejudiciat și material;aceasta înseamnă că soțul respective trebuie să fi fost consacrat în profesie și în general în societate sub acest nume,ceea ce face ca problema să se pună,mai frecvent,în cazul unor categorii sociale:artiști,actori,oameni de știință,scriitori.

Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la copiii rezultați din căsătorie

Instanța de judecată,în baza principiului interesului superior al copilului,aceasta se va pronunța și asupra soartei acestora după desfacerea căsătoriei părinților.

Divorțul produce disoluția căsătoriei,astfel că viața de familie nu se va mai desfășura în cadrul în care s-a realizat înainte;întrucât soții nu vor mai avea locuință comună și nici nu vor mai conviețui,apare necesară reglementarea modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești.

A încredința un copil,este o sarcină grea pentru toți cei care participă,cu precădere pentru instanță,aceasta fiind nevoită să ia decizii corecte și juste cu privire la încredințarea acestora spre unul dintre cei doi soți.Instanța de judecată este pe poziție de suveranitate în ceea ce privește decizia pe care o va pronunța,ținând seama de poziția pe care o are fiecare participant.

Cei doi părinți au obligația de a crește minorul,de a fi interesați de sănătatea și dezvoltarea acestuia,să fie preocupați în ceea ce privește educarea,învățătura precum și pregătirea profesională a copilului.În cazul în care,copilul este încredințat unuia dintre părinți,celălalt va fi obligat la plata unei contribuții care servește la întreținerea minorului.

Chiar dacă divorțul s-a realizat pe culpa unuia dintre soți,încredințarea copilului se poate face și acelui părinte vinovat de destrămarea căsătoriei,deoarece ,,un soț rău nu este cu necessitate și un părinte rău”.

Prin hotărârea de divorț,instanța se va pronunța și asupra aspectelor pe care trebuie să le resolve obligatoriu,chiar în lipsa citării părților;în cazul când instanța a decis că este cazul ca minorul să fie încredințat altei persoane sau a unei instituții de ocrotire,va trebui să stabilească prin dispozitiv și care dintre soți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele.

5.1.3 Nemotivarea hotărârii de divorț

Dispoziții privitoare la nemotivarea hotărârii de divorț sunt prezente în Noul Cod de Procedură.în art.926 ,, Hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va motiva, dacă ambele părți solicită instanței aceasta.”

În consecință:

a)la cererea ambilor părți,nu se motivează hotărârea de admitere a cererii de desfacere a căsătoriei;per a contrario,hotărârea de respingere a cererii de desfacere a căsătoriei trebuie motivate

b)nemotivarea se referă doar partea din hotărâre care se referă la desfacerea căsătoriei,nu și cea privitoare la capetele accesorii de cerere

Nemotivarea hotărârii de divorț se va aplica și în cazul divorțului prin acordul soților.Deoarece privește un statut civil al celor doi soți,această hotărâre de divorț va avea un effect constitutive de drepturi,astfel fiind opozabilă erga omnes.

Secțiunea 5.2 Căile de atac

Pentru ca părțile nemulțumite de hotărârea data în primă instanță,legiutorul le-a pus la dispoziție căi de atac a hotărârii pentru îndreptarea anumitor ,,greșeli”,consiuderându-se că este nevoie de un sistem de control judiciar.

Controlul judiciar poate fi definit ca fiind dreptul și obligația atât a instanțelor judecătorești ierarhic superioare,cât și a componentelor superioare din cadrul acelorași instanțe de a verifica în urma declanșării căilor de atac de reformare,legalitatea și temeinicia hotărârilor instanțelor judecătorești subordinate,respectiv a hotărârilor completelor inferioare,precum și dreptul și obligația instanțelor judecătorești de a verifica legalitatea și temeinicia actelor,măsurilor sau hotărârilor anumitor organe din afara sistemului instanțelor judecătorești.

Căile de atac sunt mijloace procesuale puse la îndemâna părților și a procurorului,după caz,care odată folosite oferă instanței superioare posibilitatea de a verifica temeinicia și legalitatea unei hotărâri judecătorești și,dacă este cazul,obligația de corectare a hotărârii.
Noul Cod de Procedură Civilă,în dispozițiile sale,reglementează principiile generale ale exercitării căilor de atac,printre care enumerăm:legalitatea,ierarhia,unicitatea căilor de atac precum și neînrăutățirea situației acelei părți care exercită calea de atac.

Așadar,în art.457 avem prezentat principiul legalității căii de atac:,, (1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

(2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

(3) Dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.”

În ceea ce privește ierarhia căilor de atac,nu se va putea exercita o cale extraordinară de atac,spre exemplu recursul înainte de a se exercita calea ordinară de atac a apelului.Art.459 alin.2 prevede dispoziții despre hotărârile susceptibile de apel,, În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”

Calea de atac are o formă unică,deoarece aceasta poate să fie exercitată împotriva unei hotărâri judecătorești o singură dată,în cazul în care legea va prevede un singur termen de exercitare pentru absolut toate motivele care există în momentul declarării respectivei căi de atac.Art.460 în alin.2 și următoarele preciează reglementările cu privire la cererile principale și accesorii:,, (2) Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.

(3) În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.

(4) Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului și nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condițiile legii.

(5) În cazurile prevăzute la alin. (2)-(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.”

5.2.1 Căile ordinare de atac.Apelul

În dreptul comun,dispozițiile privitoare la căile de atac ordinare sunt cuprinse în Titlul II al celei de-a doua Cărți a Noului Cod de Procedură Civilă în Capitolul II.

Apelul este calea de atac care conferă părților posibilitatea de a provoca controlul judiciar asupra unei sentințe afectate,în substanța sa,de o greșeală de judecată.Hotărârea care este pronunțată în primă instanță de către judecătorie va putea fi atacată prin apel și se va judeca de către tribunal,iar termenul este de 30 de zile din momentul comunicării hotărârii.

Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege. Mențiunea greșită făcută de instanță în hotărâre nici nu acordă părții o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac.

Particularități ale apelului

a)termenul apelului este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii,atât fiind și la capetele accesorii de cerere

,,La divorțul prin acord,chiar în absența unui termen de apel pentru soluția privind cererea de divorț(hotărârea fiind definitivă),considerăm,alături de alți autori,că în privința cererilor accesorii asupra cărora părțile nu s-au înțeles se aplică termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.”

b)la fel ca și acțiunea de divorț,calea de atac a apelului are un caracter personal,indiferent dacă un soț este pus sub interdicție judecătorească,apelul putând fi introdus numai de către acesta,în momentele cu discernământ.

c)în situația când apelantul decedează,moștenitorii săi nu vor putea continua procesul,instanța constatând cazul închis și declararea încetării căsătoriei prin deces.

Această situație nu este valabilă și în cazul divorțului din culpa pentru motive temeinice,deoarece în această situație moștenitorii reclamantului pot continua acțiunea de divorț.

d)prin decesul părții interesate să facă apel,termenul de apel nu se va întrerupe,din cauză că în astfel de situație căsătoria celor doi soți va înceta.

e)competența cu privire la soluționarea apelului îi va fi atribuită tribunalului care este specialzat în a judeca cauze special de familie sau cu copii minori,sau tribunalului,acesta judecând apelul respectând principiul specializării.

f)în calea ordinară de atac a apelului,întâmpinarea este obligatorie

g)instanța de apel nu va putea să judece cauza în primă instanță și nici să-și remarce propria calitate

h)dacă apelantul va dori renunțarea la judecată,instanța va putea lua act despre aceasta,chiar dacă intimatul nu este de acord

i)instanța competentă sa judece apelul va putea să stingă acțiunea de desfacere a căsătoriei în cazul împăcării soților,indiferent dacă apelul nu a fost timbrat

j)apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cerera va fi respins ca nesuținut,dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.

Subiectele apelului

Cei doi soți vor fi subiectele apelului,iar partea care declară apel se va numi apelant iar celalălat se va numi intimat.Există și posibilitatea ca ambii soți să declare apel,așadar aceștia vor avea dublă calitate,adică vor avea calitatea atât de apelant,cât și de intimat.De regulă,calitatea de appellant,o are acel soț care a fost nemulțumit de hotărârea de divorț pronunțată de prima instanță.Apelantul își va manifesta nemulțumirea prin exercitarea apelului,acesta urmărind un interes,adică ori posibilitatea desfințării sentinței ori modificarea acesteia în funcție de dorința sa.

Terții introduși în proces,de principiu pot fi și ei subiecți ai apelului,dar nu în ceea ce privește divorțul,ci cu privire la efectele divorțului. ,,De pildă,dacă odată cu acțiunea de divorț s-a promovat și acțiune de împărțirea bunurilor,atunci pot apărea intervenienții în interes propriu sau a uneia dintre părți,care de regulă sunt părinții soților,tot în această materie fiind posibilă și celelalte forme de participare a terților în process,respective chemarea în garanție sau arătarea titularului dreptului sau chemarea în judecată a altor persoane.”

Acțiunea de divorț este considerată o acțiune cu caracter personal,așadar și exercitarea căilor căilor de atac trebuie să aibă caracter personal,deoarece doar soțul cunoaște și poate decide asupra căsătoriei lor,eventual va fi îndrumat și sfătuit de un avocat.La dezbateri,avocatul nu va putea să înlocui partea,neputând să adreseze întrebări.Avocatul trebuie să aibe un mandat expres,sub forma unei procuri speciale sau un contract de asistență juridică,în caz contrar nu va putea declanșa apelul.

Procurorul

Procurorul va putea să facă apel contra sentinței de divorț,chiar dacă acesta nu a luat parte la judecata în primă instanță.Participarea Ministerului Public în proces este reglementat în dispozițiile art.92 Noul Cod de Procedură Civilă:,,Alin.(1) Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.”

Cu privire la prerogativa procurorului de a exercita căile de atac,acest lucru este consemnat în alin.4,în cadrul aceluiași articol:,,Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii.”

Procurorul nu ar putea exercita calea de atac a apelului în acțiunile de divorț,unde doar soții cunosc situația concretă a căsniciei lor;în cazul unei hotărâri nelegale sau netemeinice de admitere sau respingere a divorțului aceasta ar nemulțumi sau prejudicial în mod sigur pe unul dintre soți și nicidecum colectivitatea,societatea noastră.Termenul în care procurorul va putea introduce apelul este de la comunicare sau de la pronunțare,depinde de faptul dacă a participat la judecată sau nu.

Termenul de apel

Termenul de apel în materia divorțului este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii.Legiuitorul a introdus apelul incident și apelul provocat.Apelul incident este prevăzut în art.472 Noul Cod de Procedură Civilă,, (1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.(2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.”

În materia divorțului,consacrarea unei excepții în sensul că deși apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este tardive și urmează a fi respins,apelul incident promovat pentru împăcarea soților,s-ar impune ar fi admis și s-ar impune stingerea procesului de divorț.

Iar apelul provocat este prezentat în art.474 Noul Cod de Procedură Civilă,, În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces.”

Prin aceste modificări se oferă șansa părților în process,în speță soților,să lămurească situația familiar,materială cu ocazia procesului de divorț evitându-se promovarea altor acțiuni în situația în care la instanța de fond s-au făcut greșeli,în acest mod nu se mai sancționează dezinteresul unei părți cu privire la proces,care a pierdut termenul de apel și care are posibilitatea legală de a ataca hotărârea și după împlinirea termenului de 30 de zile.

Întreruperea termenului de apel

În procesul de divorț,termenul de apel va putea fi interrupt pentru decesul mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea.În acest caz i se va face o nouă comunicare,la domiciliul sau reședința sa,din acel moment începând să curgă un nou termen de apel.Dacă decedează unul dintre soți textul anterior își pierde valoarea,deoarece apelul nu va mai putea fi exercitat,deoarece acțiunea are un caracter personal,iar apelul nu va putea fi continuat de moștenitorii săi.

Apelul introdus peste termen,care nu este justificat,acesta va fi respins ca fiind tardive,apelantul fiind sancționat,iar introducerea unei noi căi de atac a apelului nefiind posibilă.Hotărârea judecătorească va fi definitive atunci când termenul de apel a expirat și nu atunci când apelul a fost respins considerându-se tardiv.

Cu privire la cererile accesorii,care cuprind chestiuni legate de soți după divorț,cum ar fi încredințarea copiilor,numele soților după desfacerea căsătoriei,stabilirea locuinței ori plata unei pensii alimentare .

Condiții de formă ale căii ordinare de atac a apelului

Art.470 alin.1 din Noul Cod de Procedură Civilă,prevede cuprinsul cererii de apel:,, Cererea de apel va cuprinde:

a) numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b) indicarea hotărârii atacate;

c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;

d) probele invocate în susținerea apelului;

e) semnătura.”

a)Numele și prenumele,domiciliul sau reședința părților

Elementele acestea sunt de o importanță majoră deoarece este necesar să cunoaștem identitatea apelantului și pentru citarea acestuia,cât și pentru a se comunica hotărârea.

b)Indicarea hotărârii atacate

Acest lucru este la fel de important,deoarece apelantul atacă o hotărâre judecătorească care este particularizată prin indicarea numărului,data când s-a pronunțat,precum și instanța de fond care s-a pronunțat.

c)Motivele de fapt și de drept

Prin indicarea motivelor de fapt și de drept,intimatului îi sunt aduse la conștiință aceste motive pe care le susține apelantul,intimatul pregătindu-și apărarea.Deoarece apelul are un caracter devolutiv,instanța de apel va judeca din nou această cauza,dar ținând cont de motivele precizate în cererea de apel.Motivele pe care apelantul le indică trebuie să fie în legătură cu nemulțumirea pe care o are față de hotărârea pe care o atacă.

d)Probele

Pentru a se justifica apelul se vor administra probe,care vor fi pertinente și clare.Chiar dacă nu s-au administrat probe,instanța nu va putea respinge apelul ca nefondat sau nedovedit.De exemplu,mai pot fi audiați din nou martorii care au fost audiați de către instanța de fond,iar martorii care au fost propuși se va face o cerere scrisă în fața instanței ori vor putea fi propuși oral la prima zi de înfățișare.

e)Semnătura

În cazul lipsei semnăturii,se va sancționa cu nulitatea.Semnătura apelantului are rol de acord de voință cu privire la declanșarea unui apel.Legiutorul îi mai acordă o a doua posibilitate apelantului în cazul în care nu a semnat prima dată,ca cel târziu la prima zi de înfățișare următoare care a invocat-o intimatul,iar dacă este în instanță,chiar în acea ședință.

Efectul devolutiv al apelului

Potrivit art.476 din Noul Cod de Procedură Civilă,care reglementează efectul devolutiv al apelului ,, (1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

(2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

(3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanță și respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța competentă.”

Apelul va avea un caracter devolutiv,deoarece dacă acesta este exercitat în termen,va declanșa o nouă judecată asupra fondului și se vor readuce în fața instanței motivele de fapt și de drept care au fost obiectul la prima judecată în fond.Așadar,instanța care judecă apelul va verifica acea soluție care a fost atacată dacă a fost temeinică sau nu și analizarea situației de fapt să fie în legătură cu probele care s-au administrat,iar hotărârea atacată va fi verificată și din punct de vedere a legalității,adică dacă instanța care a judecat în primă instanță a interpretat sau a identificat sau dacă a aplicat în mod corespunzător normele de drept care vor fi incidente acelei situații de fapt judecate.

În apel nu se poate schimba calitatea soților,nici obiectul dedus judecății,nici cauza,nu se pot face cereri noi(partajul bunurilor,pensie de întreținere în favoarea celuilalt soț) pentru că s-ar evita un grad de jurisdicție și anume judecata în fond și nu se pot invoca mijloace de apărare și dovezi diferite de cele invocate la primă instanță sau arătate în motivarea acțiunii sau a întâmpinării.

Atunci când avem în vedere acest efect al apelului,calea de atac ordinară a apelului va asigura celor două părți un dublu grad de jurisdicție.Art.477 din Noul Cod de Procedură Civilă precizează că efectul devolutiv al apelului are și limite,care au fost impuse de legiuitor,, (1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

(2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.”

Aceste limite ale efectului devolutiv vor presupune că instanța care va judeca apelul să nu rejudece cauza respectivă mai departe de ceea ce tine de aceste limite și să țină cont de criticile pe care le are apelantul,dar totodată instanța va trebui să analizeze apărările pe care adversarul le are,iar după aceea se va putea spune că obiectul apelului sau ceea ce s-a supus apelului se va rejudeca în fond.

Art.477 alin.1,aduce cu noutate,extinderea efectului devolutiv,, cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”,așadar prin aceast aliniat,se va introduce un caracter extensive al acestei căi de atac.În baza acestui text de lege,chiar dacă cel care a introdus apelul,nu a formulat anumite critici prin motivele sale de apel,ci doar cu o anumite secțiune din soluțiile aflate în dispozitiv sau care se află în considerentele hotărâriii care a fost atacată,instanța de apel va analiza și acele dezlegări care au fost pronunțate de prima instanță și care se află în stransă legătură cu acea parte din hotărâre pe care apelantul o va pune sub control judiciar.

Acele soluții care fac parte din hotărârea atacată,vor sugera acele cererii accesorii a unor capete de cerere principale,care au fost soluționate de instanța dintâi,acelea pentru care s-a făcut apelul,aceste cereri considerate accesorii sunt regșementate de art.30 alin 4 Noul Cod de Procedură Civilă,acestea fiind dependente de cererea de capăt principal.De exemplu,art.918 Noul Cod de Procedură Civilă,va păstra un caracter obligatoriu al acestor cererii accesorii cu privire la procedura divorțului,pentru stabilirea contribuției părinților la cheltuielile copiilor sau cu privire la exercitarea autorității părintești ori numele pe care soții îl vor păstra după desfacerea căsătoriei,așadar instanța va fi obligată să se pronunțe și asupra acestor tip de cereri,numite accesorii,indiferent dsacă s-a formulat sau nu în cererea de divorț,această obligație o va avea și instanța de apel.

SPEȚĂ-vechiul Cod de Procedură Civilă

,,Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelantul reclamant H.R. împotriva sentinței civile nr. …/….12.2008 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr…./197/2008.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru apelantul reclamant H.R. avocat ales …, lipsa fiind intimata pârâta H.A..

S-a făcut referatul cauzei după care:

Avocat … pentru apelantul reclamant H.R. depune la dosar sentința civilă nr. … a Judecătoriei Brașov , copia certificatului de naștere al minorului H.I. și chitanța privind onorariul avocațial și arată ca nu mai are de formulat alte cereri în cauză.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat instanța acordă cuvântul asupra apelului declarat de apelantul reclamant H.R. împotriva sentinței civile nr. …/….12.2008 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr…./197/2008.

Avocat … pentru apelantul reclamant H.R. solicită admiterea apelantului și desființarea în parte a sentinței civile nr. …/16.12.2008 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr…./197/2008 în sensul înlăturării din dispozitivul acesteia a dispozițiilor privind încredințarea minorului H.I. la pârâta H.A. spre creștere și educare și obligarea reclamantului să plătească pârâtei cu titlu de pensie de intreținere în favoarea minorului suma de 135 lei lunar , cu cheltuieli de judecată.

TRIBUNALUL,

Constată că prin sentința civilă nr …/….12.2008 a Judecătoriei Brașov a fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul H.R., în contradictoriu cu pârâta H.I., a fost desfăcută căsătoria părților încheiată la data de .08.1996 și inregistrată în registrul stării civile al Primăriei mun. Brașov la nr. /.08.1996, din vina ambelor părți, s-a dispus ca pe viitor, pârâta să se numească “…”, i-a fost încredințat pârâtei spre creștere și educare minorul H.I., născut la data de .11.2001 și a fost obligat reclamantul să-i plătească pârâtei, cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorului, suma de 135 lei lunar, începând cu data de .12.2008 și până la majoratul copilului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la data de .08.1996, căsătoria fiind înregistrată în Registrul stării civile al Primăriei mun. Brașov la nr. /.08.1996, iar din căsătoria părților a rezultat un copil, minorul H.I., născut la data de .11.2001.

Văzând aceste dispoziții legale și declarația părților prin care au solicitat ca hotărârea ce urmează a se pronunța să nu fie motivată în ceea ce privește divorțul, instanța a dispus desfacerea căsătoriei părților din vina ambilor soți, apreciind că relațiile de căsătorie sunt grav afectate, fără a motiva hotărârea în acest sens.

În continuare, prima instanță a reținut că din declarația martorei audiată în cauză a rezultat că de la data despărțirii în fapt a celor doi soți, minorul a rămas împreună cu pârâta care se ocupă în mod corespunzător de creșterea și educarea lui.

În motivarea cererii de apel, reclamantul apelant a arătat că minorul în cauză a rezultat dintr-o relație extraconjugală a pârâtei și a solicitat expres ca acesta să fie trecut pe numele pârâtei sau al concubinului acesteia, iar instanța de fond reținând o stare de fapt în contradicție cu actele și probele cauzei s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut și a dispus în mod greșit asupra incredințării minorului și obligarea sa la plata pensiei de întreținere în condițiile în care formulase în cadrul acțiunii de divorț o cerere privind tăgada paternității copilului.

Apelul s-a timbrat cu suma de 15 lei taxă judiciară de timbru și s-a aplicat un timbru judiciar de 0,15 lei timbru judiciar.

În probațiune s-a depus la dosarul cauzei certificatul de naștere al minorului în copie și sentinta civila nr …/2009 a Judecătoriei Brașov.

Examinând actele și lucrările dosarului în raport de apelul declarant,instanța reține că acesta este fondat.

Astfel, prin sentința civilă nr …/2009 a Judecătoriei Brașov definitivă și irevocabilă s-a constatat că reclamantul H.R. este cu neputință să fie tatăl minorului H.I. născut la data .11.2001 și s-a dispus radierea din actul de naștere al minorului de la rubrica tatăl a numelui și a prenumelui reclamantului H.R..

TRIBUNALUL

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE,

Admite apelul declarat de apelantul – reclamant H.R. împotriva sentinței civile nr…./….12.2008 a Judecătoriei Brașov, pe care o schimbă în sensul înlăturării din conținutul acesteia a dispozițiilor privind încredințarea minorului H.I., născut la data de .11.2001 in …, jud … la pârâta H.A. spre creștere și educare și obligarea reclamantului H.R. să-i plătească pârâtei H.A. cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorului suma de 135 lei lunar începând cu data de .12.2008 și până la majoratul minorului.

Menține celelalte dispoziții ale sentiței civile apelate.

Obligă pe intimată H.A. să-i plătească apelantului H.R. suma de 1000 de lei cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă”

Renunțarea la apel

Renunțarea la apel este actul de dispoziție al părții îndreptățite să exercite apelul,prin care,expres sau implicit,înțelege să achieseze la hotărârea primei instanțe.Această renunțare la apel de către o parte se va considera și o achiesare la hotărâre.Achiesarea la hotărâre este reglementată de art.463 Noul Cod de Procedură Civilă,, (1) Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.

(2) Achiesarea, atunci când este condiționată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă.

(3) Dispozițiile art. 404 rămân aplicabile.”

,,Instanța nu se poate opune renunțării apelului,deoarece prin renunțare părțile apreciază ca legală și temeinică hotărârea.”

Pregătirea judecății apelului

Pregătirea judecății apelului este prezentată în curpinsul art.475 Noul Cod de Procedură Civilă,dar și în cuprinsul Legii nr.2/2013  privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 89 din 12.02.2013,în art.XV,, (1) Președintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primește dosarul, va lua, prin rezoluție, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată. (2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. (3) După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum și a motivelor de apel intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișate la prima instanță, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării. (4) Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei. (5) Dacă s-au formulat atât apel, cât și cereri potrivit art. 442 – 444 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, dispozițiile alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător. (6) În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților. (7) În cazul în care intimatul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (3) sau, după caz, apelantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (4), la data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților. (8) Dispozițiile art. 201 alin. (5) și (6) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică în mod corespunzător. (9) Dispozițiile art. 475 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, rămân aplicabile.”

Probele administrate în apel

În apel,părțile nu vor putea inoca alte motive ori dovezi decât cele pe care le-au prezentat în fața primei instanțe sau pe care le-au prezentat în cererea de apel sau în întâmpinare.În cadrul judecării apelului,părțile își vor păstra calitates pe care au avut-o în fața primei instanțe,precum și cauza ori obiectul prezentat în fața primei instanțe.

,,După caz,instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la primă instanță precum și administrarea altor probe dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei”

Soluțiile ce le va pronunța instanța de apel

Conform art.480 alin.1 Noul Cod de Procedură Civilă,, Instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.” Potrivit art.424 Noul Cod de Procedură Civilă,hotărârea pe care o pronunță instanța de apel se numește decizie.

În situația respingerii apelului,se va păstra hotărârea atacată cu apel,indiferent care au fost motivele care au dus la respingerea acestuia.Printre aceste motive putem enumera,că acesta a fost nefondat,ori că a fost formulat de o persoană fără calitate procesuală activă sau a fost lipsit de interes.

În cazul respingerii apelului ca nefondat,putem constata că această respingere are loc în cazul când instanța care judecă apelul va constata un caracter nefondat al crticilor apelantului care s-au aflat în motivele invocate de acesta în apel sau că aceste motive sunt considerate de către instanță ca fiind neîntemeiate.Chiar dacă instanța a fost investită să judece un apel nedevolutiv,aceasta se va pronunța pe fondul apelului,acest apel va putea fi respins ca fiind nefondat.Tot pe fondul apelului instanța de va pronunța și în cazul unui apel devolutiv,acesta va aspira la anularea acelei hotărâri care a fost apelată.

În altă situație,atunci când apelul va fi respins ca fiind inadmisibil,este aceea când partea a folosit calea de atac greșită,în cazul nostru s-a invocat calea de atac a apelului,iar acea hotărâre poate fi supusă doar recursului ori în situația când instanța este necompetentă în judecarea cererii.

Există și situația când apelul va fi respins deoarece a fost introdus de o persoană fără calitate procesuală activă va fi soluția data de art.482 coroborat cu art.458 precum și cu art.40 alin.1 din Noul Cod de Procedură Civilă.

Art.480,alin.3,instanța de apel va anula hotărârea atacată,dacă,, În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”

Situația când apelul va fi admis de către instanță,aceasta va putea anula ori va schimba în tot sau în parte hotărârea supusă apelului.Apelul care va fi delcarat de către apelant contra considerentelor,soluția care a fost cuprinsă în dispozitivul acelei hotărâri care a fost atacată va fi păstrată,iar instanța de apel va înlătura acele considerente care au fost atacate și va introduce considerentele propuse de instanță.O a doua situație avem atunci când,instanța de apel vas chi,ba în tot sau în parte hotărârea supusă apelului,iar aceasta va constata un caracter nelegal sau neîntemeiat al soluției pe care a pronunțat-o prima instanță,iar în cazul când va admite apelul și va dispune la rejudecarea acelei cauze,va schimba în tot sau în parte hotărârea,va soluționa acel litigiu,care va fi raportat la starea de fapt,precum și aplicarea unor norme juridice de drept material,așadar instanța va da o soluție pe fondul acelor pretenții care au fost supuse judecății,ținând cont de efectul devolutiv al căii ordinare de atac a apelului.În cazul în care a operat o devoluțiune partial,admiterea apelului se va face în parte și nu în tot,deoarece vor fi schimbate doar unele considerente sau soluții aflate în dispozitiv.

Tot în cuprinsul art.480 dar de data aceasta alin.4 și 5,instanța de apel va stabili:,, (4) Dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.

(5) În cazul în care instanța de apel constată că ea are competența să judece în primă instanță, va anula hotărârea atacată și va judeca în fond, pronunțând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs.”

5.2.2 Căile extraodinare de atac. Recursul .Contestația în anulare și revizuirea

În dreptul comun,dispozițiile privitoare la căile de atac extraordinare sunt cuprinse în Titlul II al celei de-a doua Cărți a Noului Cod de Procedură Civilă în Capitolul III.

Recursul

Recursul este calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile interesate sau procurorul,pot solicita reformarea hotărârii pronunțate de către instanța de apel.

,,Hotărârea prin care se pronunță divorțul poate fi atacată cu apel,nefiind susceptibilă și de recurs.” Hotărârea se consideră ca fiind nesusceptibilă de recurs,datorită prevederilor legale ale art.483 alin.2 Noul Cod de Procedură Civilă,, Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.” coroborate cu dispozițiile art.94 pct.1 lit.a) din Noul Cod de Procedură Civilă: ,,Judecătoriile judecă:

1.în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;”

Așadar,o noutate adusă de legiuitor,se va elimina calea de atac extraordinară a recursului,precum și al treilea grad de jurisdicție în situația cererii de divorț și de asemenea împotriva sentinței care a dat-o prima instanță se va putea exercita doar calea ordinară de atac a apelului,care este o cale devolutivă,iar astfel decizia pronunțată de instanța de apel fiind definitivă.Așadar,apelul nu va putea fi introdus în cazurile când prima instanță va pronunța o hotărâre judecătorească asupra cererii de desfacere a căsătoriei în primă instanță,precum și ultimă instanță.Această regulă se va aplica art.924,925,930,931 precum și art.934 alin. din Noul Cod de Procedură Civilă.

Contestația în anulare și revizuirea

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac,de retractare,prin intermediul căreia părțile sau procurorul pot obține desființarea hotărârii judecătorești în cazurile limitative prevăzute de lege.Părțile în cadrul acestei căi de atac se numesc contestator și intimat,terțele persoane neputând fi părți în cadrul exercitării căi de atac.

Primul motiv de contestație în anulare se referă la situația în care partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat cauza,în această situație,calea de atac este deschisă doar față de care s-a produs o astfel de neregularitate procedurală. Un al doilea motiv al acestei căi de atac este cu privire la nesocotirea unor norme referitoare la competență.Normele privitoare la competența la divorț si cu privire la cererile accesorii derogă de la dreptul comun.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac,de retractare prin intermediul căreia se poate obține deființarea unei hotărâri judecătorești definitive,reînnoirea judecății în cazurile expres determinate de lege.Subiectele în cadrul acestei căi de atac poartă numele de revizuient,iar partea cealaltă de intimat.Conform art.927 alin.3 din Noul Cod de Procedură Civilă,, Dacă unul dintre soți s-a recăsătorit, hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestației în anulare și revizuirii în ce privește divorțul.”De aceea,legiuitorul a dat acest text,dorind evitarea unei situații de bigamie,care este interzisă în România.Oricum,aceste căi extraordinare de atac vor putea fi folosite și exercitate de către părți,cu privire la capetele de cerere accesorii unei cereri principale de desfacere a căsătoriei prin divorț.

Atunci când niciunul dintre cei doi soți nu s-au recăsătorit,ei vor avea dreptul să exercite revizuirea sau contestația în anulare împotriva acelei sentințe de divorț.Dacă analizăm comparativ cu dispoziția din Vechiul Cod de Procedură Civilă,vom observa că hotărârea respectivă nu era supusă căii de atac extraordinare a revizuirii.

Potrivit prevederilor art.619 alin.5 Cod de Procedură Civilă,hotărârile date în procesele de divorț nu sunt supuse revizuirii;rațiunea acestui text legal este aceea că,pe de o parte,unele dintre motivele de revizuire prevăzute de art.322 Cod Procedură Civilă,nu sunt aplicabile în procesul de divorț,iar pe de altă parte,starea de fapt odată stabilită de către instanță și pronunțată soluția desfacerii căsătoriei,indiferent de înscrisurile descoperite sau de alte probe care s-ar adduce,soluția divorțului se impune,deoarece deteriorarea relațiilor dintre soți este o situație ireversibilă.Recunoașterea unor căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității și al celui constituțional al egalității în fața legii

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Lucrarea ,,Desfacerea căsătoriei” analizează aspecte privitoare la instituția căsătoriei precum și procedura de desfacere a acesteia.Divorțul este o modalitate de prin care uniunea dintre bărbat și femeie este desfăcută,ori pe cale judecătorească sau prin mijloacele noi aduse de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil,adică divorțul pe cale administrativă sau notarială.

Chiar dacă au existat anumite discuții sau rețineri,de la data de 1 octombrie 2011,Noul Cod Civil a intrat în vigoare,aducând schimbări majore în dreptul familiei.Odată cu intrarea noului cod în vigoare,dispozițiile Codului Familiei au fost abrogate.Așadar,cu caracter de noutate,s-au introdus noi instituții cum ar fi logodna sau alcătuirea unui consiliu de familie,acestea căpătând noi semnificații.Dar schimbarile majore aduse de Noul Cod Civil și care aduc un interes societății,sunt cu privire la divorț.

Față de vechea reglementare,Noul Cod Civil,prin art.373 va introduce un motiv nou de desfacere a căsătoriei,adică,, la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani”.Cu privire la divorțul pe cale notarială sau administrativă,prin art.375 Noul Cod Civil,divorțul pe aceste căi se va putea realiza chiar dacă din căsătorie au rezultat copii,dar această dispoziție fiind condiționată de faptul că cei doi soți să cadă de comun acord asupra unor aspecte accesorii,adică cu privire la numele care îl vor purta după desfacerea căsătoriei, autoritească părintească să fie exercitată de ambii soți,aspecte referitoare la contribuția acestora la anumite cheltuieli referitoare la creșterea sau educarea copiilor sau să aleagă de comun acord locuința pentru copii.

Cu privire la divorțul pe cale judecătorească,Noul Cod Civil nu aduce schimbări,ci se păstrează aceași procedură ca în reglementarea anterioară.Cu caracter de noutate,se crează posibilitatea soțului care nu este vinovat de intentarea divorțului să ceară despăgubiri de la soțul care este vinovat,dacă acesta a suferit un prejudiciu din cauza desfacerii căsătoriei,lucru consemnat în art.388 Noul Cod Civil.Prin această măsură,legiuitorul,va dori punerea în evidență a rolului important al căsătoriei,dar și a desfacerii căsătoriei.

Noutățile aduse de Noul Cod Civil joacă un rol important în legislație,precum și în normele juridice referitoare la raporturile de familie.Așdar,divorțul este un mijloc tot mai des folosit în zilele noastre pentru a desface o căsătorie,care nu își mai îndeplinea funcțiile sau care pur și simplu din anumite motive,des folosite în practica judiciară,cum ar fi nepotrivire de caracter,infidelitatea,violența sau apariția anumitor vicii ale soților,care în mod concret duc la pierderea afecțiunii dintre aceștia sau la problem mult mai grave.Problema continuării unei căsătorii cu asemenea deficient este și mai imposibilă atunci când din căsătorie au rezultat copii.

După cum bine știm cu toții,un divorț în situația când există și copii,nu este o măsură tocmai binevenită,deoarece aceasta îi poate afecta din punct de vedere pe aceștia,mai ales dacă sunt și minori.Propunerea mea este,să folosim căile puse la dispoziție de legiuitor pentru rezolvarea acestor situații,mai ales că procedura de desfacere a căsătoriei este mult mai accesibilă și mai facilă,cu introducerea divorțului pe cale administrative sau notarială.

Chiar dacă există un principiu al stabilității căsătoriei,aceasta nu trebuie continuată dacă vădit nu se mai poate,ci găsirea unor soluții prin care raporturile dintre soți să fie aduse pe un făgaș normal.În cazul imposibilității realizării acestui lucru,consider și propun exercitarea oricăror căi de desfacere a căsătoriei.După cum am mai precizat,consider căsătoria,precum și familia formată în urma încheierii acesteia,importantă pentru societatea noastră,dar omul în esența sa,are anumite nevoi și dorințe care trebuie îndeplinite pentru ducerea unei vieți normale.

În concluzie,noi,oamenii,trebuie să ne exercităm drepturile și să ne îndeplinim obligațiile,prin mijloacele puse la dispoziție de legiuitor.Așadar,pentru a avea o familie sănătoasă,care să constituie un pilon al societății,trebuie ca relațiile dintre soți să fie ,,sănătoase”,iar în cazul în care acestea sunt în ipostaza de a nu se mai putea duce pe un făgaș normal,singura soluție e să ,,tăiem răul de la rădăcină”,prin desfacerea căsătoriei și să o luăm de la capăt,întemeind ulterior o familie adevărată.

BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri,monografii

1.Alexandru Bacaci,Viorica-Claudia Dumitrache,Cristina Codruța Hageanu,,Dreptul familiei”,Ediția a VII a,Editura C.H Beck,București,2012

2.C.C Dinu,, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă” Editura Universul Juridic, București 2013 

3.Constantin Crișu, Codul de procedură civilă. Contencios administrativ, procedura contravențiilor, procedura somației de plată. Jurisprudență selectivă. 116 decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeș, 2007

4.Dan Lupașcu,Cristiana Mihaela Crăciunescu,,Dreptul familiei”,Editura Universul Juridic,București,2011

5.Emeșe Florian, ,,Dreptul familiei”, Ediția a IV-a,Editura C.H.Beck,București,2011

6.EugenA.Barasch,I.Nestor,S.Zilberstein,,Ocrotirea părintească”,Ed.Științifică,București,1960

7.Gabriela Cristina Frențiu,Bogdan Dumitru Moloman,,Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă”,Ediția a III a,Editura Universul Juridic,București

8..I.Deleanu,,Tratat de procedură civilă”,vol.II,Editura Servo Sat,2001

9.I.Deleanu,D.Buia,,Drept procesual civil”,vol.II,Universitatea Babeș Bolyai,Cluj Napoca,1989

10.I.Deleanu,V.Deleanu,,Hotărârea judecătorească”,Editura Servo Sat,Arad,1998

11.Ioan Dorel Romoșan, ,,Dreptul familiei”,Editura Universul Juridic,București,2012

12.Ioan Dorel Romoșan,,,Dreptul familiei-Căsătoria”,Editura Imprimeriei de Vest,Oradea,2002

13.I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, ,,Tratat de dreptul familiei”, Ediția a VI-a, Ed. All Beck, București, 2001

14.Ion P. Filipescu,Andrei I. Filipescu,,,Tratat de dreptul familiei”,Editura Universul Juridic,Ediția a VIII a,București,2006

15.I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familei, Editura “ALL”, București, 1993

16.Ion P. Filipescu, ,,Tratat de dreptul familiei”,Editura ALL BECK,București,2001

17.Ion P.Filipescu,,,Tratat de dreptul familiei”,Editura ALL,București,1996

18.I.Leș,,Principii și instituții de drept procesual civil”,vol.II,Editura Lumina Lex,București,1999

19.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac și procedurile speciale” ,Ed. didactică și pedagogică, București, 1981

20.Marcel Ioan Rusu, ,,Procedura divorțului în dreptul românesc”,Editura Rosetti,București,2003

21.Marieta Avram,,Drept civil-Familia”,Editura Hamangiu,București,2013

22.Nadia Cerasela Aniței,,Dreptul familiei”,Editura Hamangiu,București,2012

23.Popa Teodor,Ardeleanu-Popa Carmen,,,Drept”,Editura Universității din Oradea,Oradea,2005

24.V.Duculescu,C.Călinoiu,G.Duculescu,,Constituția României comentată și adnotată”,Editura Lumina Lex,București,1997

Jurisprudență și legislație

25.Trib.jud.Suceava,dec.civ.nr.242 din 5 martie 1985,în R.R.D,nr.8,1985

26.Legea nr.286/2009 privind Codul Penal

27.Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor. 

28.Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi

29.Legea notarilor publici, legea nr. 36/1995 

30.Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator

31.Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod Civil

32.Constituție

33.Noul Cod Civil

34.Noul Cod de Procedură Civilă

35.Codul Familiei

36.Vechiul Cod de Procedură Civilă

37.Noul Cod Penal

Site-uri WEB

38.http://www.curieruljudiciar.ro/2011/06/23/dreptul-la-divort-cauza-cedo-ivanov-si-petrova-c-bulgariei/,Cauza CEDO Ivanov si Petrova c. Bulgariei, hotararea din 14 iunie 2011, cererea nr. 15001/04, Sectia a IV(accesat la data 17.05.2015)

39.http://www.juridice.ro/181930/iccj-cerere-de-divort-instanta-competenta-in-lipsa-unui-domiciliu-comun-al-sotilor.html (accesat la data de 17.04.2015) ,ICCJ-Secția civilă și de proprietate intelectuală,Decizia nr. 6414/23 septembire 2011.

40.http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/3047/Divort__Exercitarea_autoritatii_parintesti_in_comun_de_catre_ambii_parinti ,Sentința civilă nr. 4047/24.04.2012 pronunțată în cauza nr. 8308/311/2011 Judecătoria Slatina (accesat la data de 17.05.2015)

41.http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2952/Nemo_auditur_propriam_turpitudinem_allegans, (accesat la data 10.05.2015)

42.http://legeaz.net/spete-civil/divort-admiterea-apelului-nu-poate-2-2010,Tribunalul pentru minori și famile Brașov,Decizia nr.2/A, din data de 12.01.2010(accesat la data17.05.2015)

ANEXE-Modele de cereri folosite în procesul de divorț

Model cerere divorț din culpă

Model cerere divorț prin acordul soților

Model cerere de divorț pe cale administrativă

Model acțiune de divorț din culpă, pentru motive temeinice