Căsătoria în Gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”ILARION V. FELEA” ARAD

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Pr Conf Univ. Dr. Constantin Rus

ABSOLVENT:

Claudiu Coman

Arad

2016

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”ILARION V. FELEA” ARAD

LUCRARE DE LICENȚĂ

Căsătoria în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Pr Conf Univ. Dr. Constantin Rus

ABSOLVENT:

Claudiu Coman

Arad

2016

PREFAȚĂ

INTRODUCERE

Este foarte important sa se înțeleagă faptul că, în Biserică, dintru inceput, casătoria a fost considerată ,,Casătorie creștină" sau casătoria a fost contractată și traita în Hristos (I Cor. 7, 39) pentru că era căsătoria între doua persoane botezate în Hristos. Cu alte cuvinte, sfințenia căsătoriei ca statut nu depinde de ritualul încununării, cî de identitatea baptismală a cuplului. Viața lor împreună era o formă a vieții în Hristos, transpusă în viata lor, o formă care, în dragostea și în slujirea reciprocă, era capabilă să întruchipeze icoana unirii spirituale dintre Hristos și Biserică (Efes. 5, 21-33).

În primele secole, felul de a se căsători al creștinilor diferea în parte, data nu în totalitate, de felul de a se căsători al ne-creștinilor, mai ales privind obiceiurile referitoare la mire sau la mireasă, la petrecerile ce însoțeau căsătoria, pregătirea camerei nupțiale etc., potrivite societății vremii; adesea erau respectate legile civile impuse de puterea statală.

În timp ce Ritul Roman nu a avut o slujbă proprie căsătoriei, toate riturile Răsăritene au avut slujbe speciale de binecuvantare a mirilor, de binecuvântare și de încununare a acestora, însă în strânsă legătură cu Euharistia sau, mai bine zis, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii

Ruptura dintre Apus și Răsărit, și apoi Reforma din Apus au produs o mare diversitate; iar căsătoria creștină, sub aspect instituțional și sacramental nu s-a condus după același drept canonic în cele doua lumi crestine. De asemenea, Occidentul s-a îndreptat mai mult spre teologia Fericitului Augustin, decât spre cea a Sfântului Ioan Hrisostom. Occidentul va dezvolta o teologie sacramentală abia în secolul al XV-lea.

După cum se poate observa, scopul vieții noastre creștinești este mântuirea întru Domnul Iisus Hristos. Pentru aceasta trebuie însă să dobândim harul Duhului Sfânt, iar tainele au un rol foarte important în acest proces. După cum afirmă Bulgakov, "Ele sunt acte sfinte, în care, sub un simbol vizibil, se împărtășește un dar determinat, invizibil, al Sfântului Duh

Prin Sfintele taine omul intră în comuniune directă cu Hristos cel dătător de viață care revarsă harul Său asupra noastă spre maântuirea cea dorită de fiecare astfel că prin Taine omul întră în această sinaxă cu El iar Taina Cununiei aduce relația defamilie unindu-o prin binecuvântarea lui Dumnezeu și sacralizând-o adică ducându-l pe om în starea de sfințenie prin acastă taină.

Din antichitate, căsătoria a fost considerată sfântă; în lumea greacă și romană, căsătoria, considerată o instituție a societății, a fost însoțită, de un fel de ,,binecuvânlări" (în sensul culturii vremii respective), de imne și de sacrificii. În Vechiul Testament, caracterul sacru al casătoriei a fost accentuat prin cuvantul creator al lui Dumnezeu (Fac. 2, 24).

Creștinii primelor secole și-au trăit căsătoria în duhul Învățăturii Mântuitorului Hristos și a Apostolilor; pentru oficierea căsătoriei, ei se conformau procedurilor vremii și locului în care trăiau, în măsura în care aceștea nu contraveneau credinței creștine.

În Dreptul roman, în epoca imperială, sensul fundamental al căsătoriei rezida într-un contract încheiat între două părți libere în alegerea lor. Bine cunoscutul principiu al dreptului roman specific: ,,Nuptiae eonsensu contrabentiumiunt"(,,Consimțământul este cel care face nunta); și ,,Nuptias non concubitus, sed consensus facit" (,,Nunta constă în consimțământ, și nu în impreunăviețuire"). Definiția dată de Modestimus: ,,împreună-locuirea cu o femeie liberă este o casatorie, și nu un concubinaj", face să se înțeleagă, așadar, că o sclavă nu putea să-și dea consimțământul liber și că, astfel, conviețuirea cu ea nu putea fi niciodată numită ,,căsătorie"; aceasta era legea fundamentală pentru toate țările civilizate. Totusi, faptul că în legea romană, căsătoria era concepută ca un contract între două părți libere însemnă un progres social evident, în raport cu toate celelalte civilizați vechi.

Referitor la creștini, Epistola către Diognet ne informează: ,,Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni… locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia… Locuiesc în țările în care s-au născut, dar că străinii… Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți… Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, priesc legile".

Canonul 54 al Sinodului de la Elvira, ținut în jurul anului 306", admite ca toți cei botezați să se căsătorească după aceeași legislație ca și păgânii. Biserica a considerat că evidență ideea că și creștinii se supun legislației romane; de asemenea, chestiunile legate de căsătorie se rezolvau în fața tribunalului civil. Totusi, de la început Biserica a fost preocupată pentru un mod special de implinire a căsătoriei celor botezați, atât din perspectiva familială cât și din perspectiva dreptului civil; mai precis, a vrut să-i protejeze de influențele păgâne nefaste și mai ales de jertfele aduse idolilor.

CAPITOLUL I

VIAȚA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Biserica Antiohiei a fost întemeiată de apostolii lui Hristos înș iși. Era una din capitalele creștine ale lumii. Cu câțiva ani înainte de nașterea lui Gur ă de Aur, în 341, a avut loc la Antiohia un sinod de vreo sută de episcopi, sinod care a fixat un număr important de canoane ale Bisericii. Deși acest sinod n- a fost unul strict ortodox, cele douăzeci și cinci de canoane pe care le -a fixat sunt încă în vigoare. Tocmai pe baza acestor canoane fixate la Antiohia cu puțin înainte de nașterea sa, viitorul sfânt va fi și trimis la moarte. Ca și cum ar fi fost stabilite anume pentru pierzania sa. Acest sinod n -a fost singurul care s-a ținut în Antiohia. Alte treizeci de sinoade au avut loc în acest oraș care era împreună cu Roma, Constantinopolul și Alexandria una din capitalele Bisericii. Majoritatea populației era creștină. Faptul că Gură de Aur a văzut lumina zilei în Antiohia a avut o mare influență asupra vieții sale. O parte a gloriei lui Gură de Aur e un reflex al gloriei Antiohiei, orașul său natal.

1.1. Sfântul Ioan Gură de Aur repere bibliografice

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, răsaritul readucându-l în permanență în amintire prin săvârșirea liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu așezarea moaștelor sfântului în cel mai de seamă loc al sau, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma.

Obișnuiți ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către inălțimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o ofera istoria vieții sale, imaginea unui om măcinat de boală și forțat de soldați să parcurgă pe jos calea către locul de exil. De aceea, relatarea vieții lui Ioan ne pune în situația de a căuta o explicație pentru orbirea contemporanilor săi. Pentru Dumnezeu, probabil, explicația este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viața sa-i fie asemenea lui Hristos, cel căruia i-a închinat întreaga sa existentă; Gura de Aur a vorbit „cu putere” înaintea oamenilor, iar aceștia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă „ai săi”, clericii creștini ai vremii, „nu l-au primit” și s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga să poarte crucea exilului. Istoria cu încheiere martirică a vieții lui Ioan începe în Antiohia, în jurul anului 350, unde se naște într-o familie influentă, ca fiu al funcționarului imperial Secundus și al Anthusei, cea care va ramane văduvă la vârsta de douazeci de ani, fără să se mai recasătorească vreodată.

Cu un destin aproape identic cu cel al mamei episcopului Augustin din Hippona, Sfânta Monica, creștina evlavioasă Anthusa este cea care își călăuzeste fiul către o educație în urma căreia să aibă parte de valorile cele mai de seamă ale vieții culturale și spirituale. In privința culturii, Ioan este îndrumat să urmeze o pregătire în arta oratorică (așa cum s-a întamplat și cu Augustin), care reprezenta în epocă cea mai înaltă treaptă a educației unui tânăr, mai ales că oferea posibilitatea unei realizări profesionale remarcabile în domeniul juridic. In această privintă a beneficiat, datorită sacrificiilor materiale îndurate de mama sa, de frecventarea școlii unui retor renumit, Libanios, unde l-a avut coleg pe un alt viitor episcop, Theodor din Mopsuestia.

Deși ajunsese să stăpânească arta retorică în mod strălucit, profesiunea de avocat nu o va practica decât pentru o scurta perioadă de timp, suficient pentru ca mai apoi să regrete că nu a mers imediat pe calea monahismului, așa cum o făcuse prietenul sau, Sfântul Vasile cel Mare. Succesul educației retorice va fi încununat de frumusețea predicilor sale, motiv pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele „Gura de Aur” (Chrysostom), ceea ce nu s-a mai întamplat în istoria Bisericii decât în cazul unui episcop de Ravenna, Petru Chrysologul (Cuvânt de Aur, 380-450).

Tot sub influența mamei sale, cea care i-a acordat prima instrucție religioasă, tânărul Ioan va căuta să-și însușească credința la un nivel superior, atât moral, prin viața monahală, cât și intelectual, prin însușirea cunoștintelor teologice. Astfel, la doi ani după primirea botezului în anul 372 (în acea epocă botezul era preponderent administrat la vârsta adultă, după o perioadă de catehumenat), Ioan devine monah. Întârzierea de doi ani, după cum el însusi va mărturisi, a fost cauzată numai de rugămintea stăruitoare a mamei de a nu fi lăsată singură până la moartea sa, survenită în 374 sau 375.

La mânăstirea în care intrase il va avea ca mentor pe Diodor din Tars, întemeietorul „școlii antiohiene”, unde se propunea o interpretare spirituală a Bibliei însoțită de respectarea strictă a doctrinei creștine ortodoxe stabilite la Sinodul Ecumenic (Conciliul) din Niceea. Ioan se va adânci în studiul Scripturii, pe care il va însoți timp de doi ani cu o viață așcetică severă într-o grotă din apropierea Antiohiei, unde își va pierde pentru tot restul vieții sănătatea. În anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon în episcopia Antiohiei, iar după cinci ani, succesorul acestuia; episcopul ulterior canonizat, Flavian, menționat elogios și în omiliile sale, il numeste preot, slujire pe care și-o va menține timp de aproape doisprezece ani, fiindu-i încredințată și misiunea de a rosti predici.

În aceasta perioada, în care Ioan Gura de Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat tulburările pricinuite de apariția și amplificarea ereziilor, cât și conflictul politic dintre Antiohia, capitală a provinciilor Imperiului Bizantin din Orientul Apropiat, și autoritatea imperială din Constantinopol. Conflictul a culminat în anul 397 cu revoltă înfrântă a antiohienilor, cărora Ioan și episcopul Flavian le-au venit în ajutor. In acelasi an, la Constantinopol, murea arhiepiscopul Nectarie, lăsând neocupat un loc de episcop ce făcea obiectul intereselor politice și religioase, antrenând confruntări între diferitele fracțiuni religoase din Imperiu. Prins fără voia sa în jocul unor asemenea interese, preotul Ioan din Antiohia, renumit pentru predicile sale, este atras printr-un viclesug s descindă în Constantinopol, căci, altminteri, el nu și-ar fi părăsit orasul natal și comunitatea pe care o slujea, nefiind mânat de dorința de a ocupa funcții înalte.

Cel care l-a atras pe Ioan în această cursă a fost Eutropiu, ministrul împăratului Arcadius, urmârind ca, prin numirea unui antiohian ca arhiepiscop să diminueze influența episcopului Teofil al Alexandriei, care avea și el un candidat pentru funcția arhiepiscopală. In cele din urmă, la 28 februarie 398, Ioan este întronat ca arhiepiscop al Constantinopol, hirotonit de însuși episcopul Teofil al Alexandriei, însă numai sub constrângerea deciziei împeriale, căci, după această numire, va fi unul dintre cei mai mari dușmani ai noului arhiepiscop de Constantinopol. Pe parcursul anilor de episcopat, între anii 398 si 404, Ioan Gura de Aur și-a pus în valoare calitățile pe care le manifestase mai înainte ca preot al episcopiei din Antiohia. Astfel, în acest interval de timp, elaborează circa 500 de omilii și câștigă admirația credincioșilor din Constantinopol, venită, pentru un timp, inclusiv din partea împărătesei Eudoxia.

În predicile sale va apăra cu deplină convingere ortodoxia niceeo-constantinopolitană, de pe scaunul unde slujiseră pentru o bună perioada de timp cinci episcopi care susținuseră erezia ariană. De asemenea, este implicat în acțiuni care vizau îmbunătățirea vieții celor bolnavi, bătrâni și săraci, inființând pentru aceștia case de adăpost și continuând în acest fel niste modalități de ajutorare introduse în Biserică de Sfantul Vasile cel Mare.

Grija deosebită pentru aceste categorii de oameni o dobândise încă din perioada diaconatului său în Antiohia, unde fusese investit cu misiunea ajutorării celor defavorizați. Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din capitala Imperiului, încurajează misionarismul în parțile teritoriului bizantin în care nu se răspândise creștinismul și actionează în favoarea introducerii goților în Biserică, a căror migrație îi adusese în preajma Constantinopolului.

Prea puțin pătruns de spiritul imperial al cuceririi, Ioan le propune goților constituirea unei biserici autonome, cu preoți numiți din rândurile lor și chiar cu slujbe religioase oficiate în limba proprie. Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gura de Aur, pe care el însuși il adoptase prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importantă a dușăniei pe care i-o vor purta autoritățile politice și religioase dintr-un oras care, deși dobândise de aproape șaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creștin, nu renunțase cu adevarat la un vechi laxism moral susținut în continuare prin activitățile publice ale cetățenilor.

Mai mult decât atât, predecesorul lui Ioan, episcopul Nectarie, fusese unul dintre promotorii acestui stil de viață în Biserică. Astfel, Ioan se pronunța împotriva luxului și imoralității de care se făceau vinovați atat cei care formau aristocratia Imperiului, cât și clericii, ori credincioșii din rândul poporului. Lipsit de tact politic, calitatea cea mai importantă pe care trebuia să o dețina un arhiepiscop aflat în preajma autorităților, Ioan Gura de Aur își îndepărtează de sine susținătorii politici. Imparateasa Eudoxia, criticată implicit și se pare, chiar în mod direct, pentru luxul casei imperiale, va deveni din admiratoarea sa unul din dușmanii cei mai înverșunați, iar Eutropiu, ministrul care il adusese pe scaunul episcopal, îi va deveni, de asemenea, dușman, în momentul în care Ioan se opune deciziei de a desființa dreptul de azil în biserica, prin care se prevedea încetarea urmăririi de către autorități a condamnaților refugiați într-o biserică.

Fără sprijin politic, Ioan va deveni pradă ușoară a episcopului Teofil al Alexandriei. Pornind de la cazul călugărilor numiti „Frații lungi”, condamnați de arhiereul alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind eretici, Teofil va reuși să convoace în anul 403 un sinod în care Ioan este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite de temei și caterisit cu consimtamantul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care îi erau subordonați în cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol. Decizia trimiterii lui Ioan în exil este revocată de către împăratul Arcadius în același an 403, temându-se de reacția violentă a credincioșilor față de această hotărâre. Ioan nu va căuta însă să recâștige bunăvoința împăratului, proliferand același rigorism moral prin care era criticat stilul de viață al casei imperiale și în perioada reinvestirii sale ca arhiepiscop de Constantinopol.

De altminteri, la solicitarea adversarilor săi, conduși de acelasi Teofil al Alexandriei, i se contestă reînvestirea, care, potrivit lor, trebuia să fi fost făcută prin convocarea unui alt sinod. Pierzand cu totul sprijinul împăratului Arcadius, în 9 iunie 404 se ia decizia definitivă ca Ioan să fie depus din functie și este trimis sub escortă militară în Cucuson, oras din Armenia – provincie aflată la una din marginile Imperiului Bizantin. După o călatorie obositoare care a durat circa șaptezeci de zile și pe parcursul căreia fusese întâmpinat cu ostilitate de mai toti episcopii creștini, a avut parte de un tratament aspru de viață, pe care îl descrie în epistolele trimise de el în această perioadă prietenilor săi din Antiohia și Constantinopol.

Tocmai din pricina faptului că a continuat să participe la viașa Bisericii și în timpul exilului, atât prin epistole, cât și prin vizitele pe care le primea din partea antiohienilor, în anul 307 este strămutat într-un alt loc de exil, în orășelul Pitiunta de pe tărmul estic al Mării Negre. Deja cu sănătatea subrezită de pe urma primei exilari, Ioan nu va reuși să îndure și această nouă călătorie la care era, ca și prima data, forțat de ostași să o facă pe jos. Astfel, dupa trei luni de mărșăluire forțată, în ziua de 14 septembrie a aceluiași an 307, moare într-un sat din apropierea orasului Comana, se pare, aducând pentru ultima data slavă lui Dumnezeu.

Papa Inocentiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reușește să il reabiliteze dupa cinci ani de la moartea sa, iar în anul 438 rămășțele sale pământești au fost aduse cu alai în Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626, moaștele Sfântului Ioan Gura de Aur se regăsesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare în calendarul creștin, fiind amintit în Biserica Ortodoxă, alături de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigore de Nazianz și la sărbătoarea celor Trei Ierarhi

1 2 Epoca Sfântului Ioan Hrisostom

Sfântul Ioan Gura de Aur s-a născut în anul 354, în Antiohia Siriei, într-o familie nobilă, tatăl său fiind un general roman, pe nume Secundus, conducătorul armatei din Siria, iar mama sa, pe nume Antuza, de neam grec, era o femeie cultivată și cu un caracter deosebit

A ramas orfan de tată în fragedă copilarie, însă mama sa, admirată pentru virtutea ei chiar și de către păgâni, nu s-a recasătorit, ci s-a dedicat creșterii și educării celor doi copii ai ei: Ioan și sora sa.

A primit o instrucție aleasă la școlile vestite ale timpului, având între dascăli pe retorul Libanius și pe filosoful Andragatius. Atât de mult l-a impresionat pe Libanius prin însușirile sale intelectuale și prin zelul său pentru studiu, încât se zice că, fiind întrebat Libanius înaintea morții sale pe cine ar dori să lase ca urmaș, acesta ar fi spus: "Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creștinii" .

Dupa ce și-a încheiat studiile și pe când toți cunoscuții se așteptau să aleagă avocatura, văzând viața tumultuoasă din tribunale, iar el fiind o fire meditativă, la vârsta de 18 ani s-a dedicat citirii Sfintelor Scripturi, rugăciunii și a inceput să frecventeze "Ascheterionul" din Antiohia, condus de Diodor și Carterius . I-a indemnat și pe colegii săi Teodor și Maxim să facă același lucru. Aceștia i-au urmat sfatul, și în cele din urmă au ajuns episcopi, primul de Mopsuestia, iar celalalt de Seleucia .

Curând a fost botezat și hirotonit citet de către episcopul Pimen al Antiohiei . Nefiind mulțumit doar cu asprimea vieții duse în casa părintească, s-a retras în munții din apropierea orașului, unde a facut ascultare timp de patru ani la un bătrân monah înduhovnicit, apoi s-a retras și a trăit de unul singur, într-o peșteră, pentru că dorea cu tot dinadinsul să stea departe de lume. Acolo a viețuit doi ani, petrecându-și cea mai mare parte a timpului fără să doarmă și încercând să învețe pe de rost Testamentul Domnului. Ruinându-și sănătatea, s-a retras din peșteră și s-a întors acasă.

A fost hirotonit diacon de către episcopul Meletie, treaptă în care a slujit cinci ani, apoi a fost hirotonit preot de către episcopul Flavian, treapta în care a slujit doisprezece ani, luminând clerul cu înțelepciunea și cu exemplul vieții sale .

1.3. Viața Sfântului Ioan Hrisostom

Faima preotului Ioan, a vieții și înțelepciunii sale trecuse granițele Siriei, când a murit episcopul Nectarie al Constantinopolului. Și, pentru că numaidecât s-au și îmbulzit mulți nechemați ca să-și asume întâietatea în Biserică, iar unii propuneau pe unul, iar alții pe altul, poporul s-a scandalizat și a cerut stăruitor împăratului să fie adus episcop cel mai vrednic în ale preoției.

La sugestia lui Eutropius, care de curând se întorsese din Orient, împăratul Arcadius își îndrepta gândul spre Ioan. El scrise guvernatorului Antiohiei să trimită numaidecât Ia Constantinopol, fără a tulbura poporul, pe preotul Ioan. Scrisoarea împăratului sună cam așa: "Augustul (și) slăvitul Arcadius, către patricianul Victor, generalul Orientului, acestea scriu: întrucât unii neisprăviți dau buzna, neavând nici rușine, nici stăpânire asupra minții, și vor să-și însușească (scaunul) episcopal, noi, având pururea frica de Dumnezeu, pe astfel (de oameni) îi respingem. (De aceea), îți poruncesc prin această scrisoare a noastră ca, arătând toată dibăcia, să ne trimiteți aici pe Ioan, preotul marelui oras, fără ca cineva să observe sau să simtă acest lucru. Prin urmare, dacă astfel vei executa aceasta poruncă, te vei învrednici de cele mai călduroase laude de la noi".

Acesta, de îndată ce a primit scrisoarea, l-a rugat (pe Ioan) să iasă din oras, și (să vină) la (locul numit) Martiri, aproape de regiunea numită Romanisia; și, venind, l-a suit într-o trăsură a statului și l-a predat eunucului care fusese trimis (să-l aducă) împreună cu aghiotantul comandantului gărzii de corp a împăratului . Iar pentru ca hirotonia să fie cât mai fastuoasă, împăratul a convocat o adunare a episcopilor, din care făcea parte și episcopul Teofil al Alexandriei .

La început, Teofil s-a opus, vrând să fie pus episcop la Constantinopol preotul Isidor din eparhia sa. Acesta, cândva, îndeplinise pentru Teofil o misiune periculoasă. Pe când împăratul Teodosie era în război cu tiranul Maxim, Teofil a trimis pe Isidor în Occident cu daruri și cu două scrisori (una adresată lui Maxim, iar alta lui Teodosie), cu porunca de a da numai învingătorului darurile și scrisoarea adresata lui. Acesta a venit la Roma, dar, temându-se ca nu cumva lucrurile să fie descoperite, a revenit la Alexandria.

Împotriva lui Teofil se formulaseră multe acuzații și, pentru a nu li se da curs de către Eutropiu, episcopul Alexandriei a fost de acord cu hirotonia lui Ioan.

De altfel, despre Teofil se spune că "obișnuia să nu hirotonească pe cei buni și înțelepți, afara numai dacă nu greșea; pentru că voia (să aibă în preajma sa) numai proști, ca să-i domine. Socotea că este (cu mult) mai bine să domine pe cei proști, decât să asculte de cei înțelepți"

Fiind deci hirotonit episcop, Ioan a desfășurat o intensă activitate învățătorească misionară, de redresare a moravurilor. Predica cu timp și fără timp, pentru a învăța pe cei care îi fuseseră încredințați.

Aflând că în Fenicia se mai aduceau jertfe idolilor, "a adunat monahi înflăcărați de râvna dumnezeiască și, înarmându-i cu legile împărătești, i-a trimis împotriva templelor idolesti". Aflând, apoi, că goții nomazi din preajma Dunării sunt dispusi și doritori să li se predice cuvântul Evangheliei, a căutat bărbați râvnitori de lucrare apostolică, pe care, după ce le-au predicat goților cuvântul Evangheliei, i-a hirotonit, punându-i în fruntea lor. A scris episcopului Leontius al Ancirei o epistolă, în care îi vorbea despre convertirea șciților și-l rugă să trimită bărbați destoinici pentru îndrumarea acestora.

A combătut pe arieni, care obișnuiau să-și propage credința cântând cântări de noapte, al caror text era împregnat de erezia lor. El contrapune acestor manifestări altele mult mai strălucitoare. Obiceiul executării acestor cântări antifonice se pare că a fost introdus de Sfântul Ignatie al Antiohiei . A combătut, de asemenea, pe arianul Gainas, care ceruse împăratului Arcadius o biserică dintre cele ortodoxe, pentru a servi ca lăcaș pentru adunarea arienilor.

Se împotriveste, de asemenea, marcionitilor , și pe unii care făceau parte din grupul ereticului Macedonie îi converteste la dreapta credință. Paralel, el începe lupta de însănătoșire a moravurilor, atât în Constantinopol, cât și în afara lui.

În primul rând, condamna viața dezordonată a clericilor, își îndreapta cuvântul împotriva prefăcutei "conviețuiri a fraților", de fapt împotriva acelei conviețuiri păcătoase și nerușinate a unor clerici cu acele femei numite "subintroduse", și le arăta ca cei care conduc lupanarele sunt mai buni decât acești oameni răi, care mai trăiesc și în erezie. Pentru că aceia, locuind departe de laboratorul mântuirii, deci, de Biserica, nu fac atata rău cât aceștia care "în Biserică fiind, îi împing câtre îmbolnavire și pe cei sănătoși".

Condamna, apoi, pe acele văduve care trăiau la casele lor, dar care nu arătau o comportare morală adecvată stării lor. Le îndeamna să-și strunească trupul prin post, să se abțină de la a merge la băile (publice); să nu mai poarte veșminte necuviincioase, iar dacă nu pot să ducă un astfel de mod de viață, să purceadă la a doua căsătorie, pentru a nu fi batjocorită legea Domnului.

În al doilea rând, începe a vorbi împotriva nedreptății de tot felul; condamna lăcomia, temelia nedreptăților, pentru a zidi, apoi, edificiul dreptății. "Pentru că așa fac arhitecții cei înțelepți: mai întâi distrug edificiul (cel vechi și putred) al minciunii și apoi pun temelia (edificiului celui statornic al adevărului), după cum (se spune) în (cartea) profetului (Ieremia): Te-am pus peste neamuri și împărații ca să smulgi și să sădești, să dărâmi și iarași să zidești (Ier. l,10)".

Exemplu al cumpătării se dă pe sine însuși; mesele de la palatul episcopal devin foarte sobre. Episcopul Ioan ia masa singur. Cheama pe iconom, cercetează registrele și, "găsind că unele cheltuieli nu (se faceau) în folosul Bisericii, a poruncit ca sumele afectate (în acest scop) sa fie sistate". Ajungând la capitolul "care prevedea cheltuieli pentru episcop și găsind (că se făcea) o risipă neobișnuită, a poruncit ca banii care erau de prisos să fie transferati la spital, și, pentru că era nevoie, el a construit mai multe spitale, pe care le-a pus sub conducerea a doi preoți cucernici; încă și medici le-a adus, și bucătari, și muncitori fără familie, pe care i-a pus în slujba acestora. Și s-au bucurat de îngrijire nu numai (localnicii), ci și străinii veniți (întâmplîtor) în partea locului și cuprinși de boală".

Episcopul Ioan a înțeles să pună rânduială nu numai în Constantinopol, ci și în afara lui, mergând până la Efes. Lui i s-a adus la cunoștinta de către Eusebiu, episcopul de Valentinopolis, că episcopul Antonin a hirotonit pe bani șase episcopi. Murind între timp Antonin, Ioan merge la Efes, depune pe cei șașe episcopi simoniaci și hirotoneste pe Heraclid, care provenea din Cipru și care făcuse parte dintre monahii din Scetis .

1.4.. Reacția celor nemulțumiți

Dată fiind această atitudine era firesc că aceia care fuseseră certați să se mânie și să coalizeze împotriva lui. Atâta timp cât a mustrat doar pe clerici zice istoricul Socrates, viclesugul urzit împotriva lui a fost slab și fără efect. Dar îndată ce a încercat să-i muștre pe cei din afara clerului, îndeosebi pe nobili, s-a aprins mânia multora împotriva lui, iar acuzele formulate au început să fie crezute. Acestei tensiuni i-a pus vârf cuvântarea rostită împotriva lui Eutropius.

Acesta, vrând să pedepsească pe cei condamnați, care își găseau refugiul în biserică, a stăruit pe lângă împărat să emită o lege prin care să se ia Bisericii dreptul de a-i ocroti pe aceștia în incinta ei. Curând însă Eutropius însuși a venit în conflict cu împăratul și el însuși s-a refugiat în biserică. Atunci, episcopul Ioan a ținut un cuvânt în care a vorbit despre deșertăciunea vieții prezente și a mustrat pe Eutropius pentru demersurile făcute pentru a i se răpi Bisericii acest drept.

Nemulțumitilor li s-a adăugat un grup de episcopi, dintre care unii, la început i-au fost prieteni lui Ioan; este vorba despre Acacius de Bereea, Severian de Gabala și Antioh al Ptolemaidei.

Venind la Constantinopol, Acacius nu s-a bucurat de o ședere plăcută. El s-a mâniat pentru acest fapt, l-a pus pe seama episcopului Ioan, și, copleșit de gânduri nestăpânite, a rostit, din prisosul mintii sale, un cuvant nesăbuit, vrednic de mintea lui, împotriva lui loan .

Antioh al Ptolemaidei a venit în Constantinopol spre a câștiga bani pentru biserica lui. Vorbea frumos și, după ce și-a împlinit gândul, s-a întors în eparhia lui. Fiind sirieni, episcopul Ioan i-a primit cu blândețe, ba chiar le-a dat tot concursul. Ei au revenit în Constantinopol și, în lipsa episcopului Ioan, care se afla la Efes pentru hirotonirea episcopului de acolo, împinși de mândrie, au dezbinat Biserica .

Acestui grup i s-a atașat cu multa ușurința Teofil al Alexandriei, cel care nu dorise pe Ioan ca episcop de Constantinopol. Motivul întrării lui Teofil în această polemică a fost primirea de către episcopul Ioan la Constantinopol a monahilor pe care Teofil îi prigonise în Egipt.

Avva Isidor, monah cu o statură morală impresionantă, – care avusese de împlinit la Roma, în timpul războiului dintre împăratul Teodosie și tiranul Maxim, o misiune în numele lui Teofil, fapt pentru care Teofil il și susținuse pentru ocuparea postului de episcop în Constantinopol -, a primit din partea văduvei unui dregător o sumă de bani, pentru a-i cheltui în folosul săracilor. Ea l-a rugat pe Avva Isidor "să nu facă cunoscut acest lucru lui Teofil, ca nu cumva acesta, luandu-i, să-i cheltuiască pe pietre (de construcție), pentru că îl stăpânea lithomania faraonica, construcțiile de căre Biserică în nici un fel nu are nevoie".

Aflând despre acest fapt, Teofil s-a mâniat pe Avva Isidor și a născocit o scrisoare împotriva lui, învinuindu-l de viață imorală. Atunci Isidor s-a retras printre monahii din pustiul Nitriei, unde își petrecuse anii tinereții, întrucât s-a săvârșit această nesăbuință, un număr de șapte episcopi egipteni, trei episcopi din Libia, împreună cu douazeci de clerici din Alexandria au caterisit pe Teofil. Aducându-se la cunoștinta acest lucru papei, el i-a scris lui Teofil, pentru a nu mai proceda în acest chip cu monahii.

Acesta însă i-a răspuns că nu accepta amestecul papei în eparhia sa. Drept urmare, papa, indignat, a acceptat caterisirea lui Teofil . Dar Teofil devine violent. El a scris episcopilor din împrejurimi să alunge pe conducătorii monahilor, iar el i-a excomunicat pe motivul că sunt origeniști. Mai mult decât atât, venind în toiul nopții, cu oaste,a dat foc chiliilor monahilor.

Monahii, în număr de peste trei sute, deznădăjduiți au venit în Palestina, iar de aici la Constantinopol și au chemat pe episcopul Ioan în ajutor . Ioan le-a oferit acestora găzduire, – dar n-a intrat în comuniune cu ei; cele necesare hranei le-au fost oferite de unele femei pioase, îndeosebi de Olimpiada, iar el, asumându-și rolul de mijlocitor, a scris lui Teofil să-i ierte sau să vină la Constantinopol pentru a-i acuza. drept răspuns, Teofil i-a scris: "Presupun că nu ești necunoscător al canoanelor de la Niceea, prin care se stabilește ca episcopul să nu facă judecată dincolo de granitele (eparhiei sale). Dacă nu ai știut (acest lucru), învățând (acum, caută) să stai deoparte de reclamațiile (îndreptate) împotriva mea. (Să știi că) dacă ar trebui să fiu judecat, (atunci) ar trebui să fiu judecat de către egipteni, și nu de către tine, care te afli cale de șaptezeci și cinci de zile, departe de noi".

Astfel stând lucrurile, și neputând să facă pace, a scos aceasta problema din preocupările sale . Monahii însă s-au adresat împărătesei pentru a le face dreptate, împărăteasa le-a promis ajutorul ei și a rugat pe împărat să dispună convocărea unui sinod, la care Teofil să fie judecat pentru abuzurile sale, lucru pe care el l-a și făcut.

În sfârșit, cu Acacius, Antioh și Serapion s-au coalizat femeile văduve pe care episcopul Ioan le mustrase pentru comportamentul lor și împărăteasa Eudoxia, pe care episcopul Ioan o certase pentru săvârșirea unei nedreptați. "Pentru că s-a întâmplat ca împărăteasa să meargă către via împărătească și intrând ea în via unei femei văduve care era în apropierea viei ei, fie că a vrut, fie că n-a vrut, a rupt un strugure și a zis: "Am intrat din greșeală. Cu toate acestea, (via) nu (mai) poate să rămână a stăpânei ei, ci îi voi da în loc o (alta) vie mai mare și mai bună".

Văduva n-a acceptat acest lucru, ci, venind la Ioan, l-a rugat să intervină să i se înapoieze via. Ioan a intervenit, dar împărăteasa n-a cedat, fapt care l-a făcut pe Ioan să porunceasca superiorului bisericii episcopale să închidă porțile bisericii atunci când Eudoxia ar fi voit să intre în biserică. Luând cuvântul în biserică și vorbind împotriva viciilor femeilor, poporul și episcopii defavorabili lui au interpretat acest cuvânt ca fiind la adresa împărătesei.

În sfârșit, a venit la Constantinopol Teofil, "încarcat (cu nimicuri) strălucitoare din Egipt și India, întocmai ca un carabus (încărcat) cu murdarie, răspândind mirosul infect al invidiei" . Eudoxia, care urmărea să se răzbune împotriva lui Ioan, a uitat de scopul dintâi al venirii lui Teofil, anume acela de a fi judecat pentru abuzurile săvârsite, și, îndată ce acesta a sosit, l-a chemat la ea, pe el și pe ceilalti episcopi, și i-a câștigat de partea ei. Teofil a pus în miscare viclenia-i cunoscută.

A chemat pe cei doi diaconi exclusi din Biserica de către Ioan, din cauza fărădelegilor pe care le comiseseră, și, promițându-le că vor fi repuși în treapta slujirii lor, i-a convins să formuleze reclamații împotriva lui Ioan în același timp, împărăteasa a dorit să aibă sentimentul episcopului Epifanie, din Cipru, căruia, chemându-l, i-a zis: "Cinstite Părinte, Ioan este un eretic și toti subscriu să fie exilat, dar subscrie și tu". El a zis: "Dacă Ioan este eretic, se cuvine să meargă în exil, iar dacă nu este eretic, ci a fost condamnat să meargă în exil pentru că a insultat pe înălțimea voastră, se cuvine să fie iertat; pentru că și înălțimea Voastră gresește față de Împăratul ceresc"

În așteptarea delegaților papei care sosiseră, însă la sugestia împărătesei, Marian, prefectul palatului, îi închisese într-o casă, împăratul dispune, fiind îndemnat de episcopii Acacius, Severian și Porfirius, să se purceadă la examinarea problemelor pentru care fusese convocat sinodul, sub supravegherea generalilor Maxentius și Diodor, și a chestorului Achilinus. Cercetarea a avut loc în afara,orașului; în mănăstirea condusă de arhimandritul Dorotei.

A fost examinată prima dată problema monahilor și a lui Teofil, nedreptatea pe care acesta le-a făcut-o, și discordia s-a aplanat. În cele din urmă, a fost invitat episcopul Ioan să spună din ce cauză a rostit cuvinte de insultă la adresa împărătesei. Ioan a răspuns; "Dacă am rostit cuvinte de ocară împotriva Domnului meu Hristos, El însuși mă va pedepsi; dar dacă este (vorba) despre un om și cu atât mai puțin despre o femeie, (atunci) despre acest lucru nu voi spune nici un cuvant".

Atunci chestorul Achilinus a spus: "Eu nu m-am ocupat de canoane. Voi (înșivă) știți ce să faceți cu el". Și sculându-se (Achilinus și cei ce erau împreună cu el), a plecat.

După ce a plecat chestorul, dușmanii lui Ioan s-au adunat în sinod, la Stejar, "au chemat pe monahi să arate pocăința", promițându-li-se că nu vor suferi nimic, lucru pe care aceștia l-au și făcut, și și-au cerut iertare, deși erau nevinovați.

După aceea, au chemat pe cei împotriva cărora, la îndemnul lui Teofil, se formulaseră reclamații, adică pe Ioan, preotul Tigris, diaconul Serapion și Pavel citetul, să vină la sinod pentru a se apăra . Pe Ioan îl acuzau îndeosebi pentru învinuirea de lezmajestate . Și pentru că l-au chemat pentru a patra oara, iar el n-a venit, sinodul l-a depus . Motivul depunerii sale a fost faptul că, fiind chemat la judecată, n-a venit , nimeni n-a comentat o astfel de sentință, afară de Severian, care, luând cuvântul în biserică, a spus: "Chiar dacă n-ar fi existat vreun motiv ca Ioan sa fie condamnat, exista, totuși, o nelegiuire demnă de condamnare, mândria lui".

1.5. Primul exil

În a treia zi după caterisire, pe la amiază, Ioan s-a pus la dispoziția celor ce aveau să execute ordinul fără ca mulțimea să știe, și a plecat în surghiun , în localitatea Praenetum din Bitinia . În acel timp a avut loc un cutremur, iar un obiect de valoare s-a spart în dormitorul împărătesei. Fiind interpretate ca instiintări dumnezeiești, împărăteasa, la amenințarea poporului care a început să se miște, a convins pe împărat să-l cheme pe Ioan din exil .

Și fiind adus Ioan în Constantinopol, "poporul l-a întampinat cu cântări, anume făcute pentru acest moment, cei mai mulți oameni purtând lumânări aprinse". Dar Ioan n-a voit să între în cetate, spunând că un sinod trebuie să-l declare nevinovat, și a rămas în mahalaua Marianis. Și pentru că întârzia să intre în cetate, mulțimea s-a tulburat și mai tare și a început să profereze injurii la adresa împăratului. De aceea, el s-a văzut nevoit să intre.

Și, intrând, mulțimea l-a rugat să intre în biserică, să stea pe tronul episcopal, să binecuvanteze și să-i adreseze cuvânt, lucru pe care Ioan l-a facut , în această atmosferă de entuziasm, Teofil și episcopii egipteni s-au salvat prin fuga de furia poporului, pentru că orasul întreg cerea ca el să fie aruncat în mare . Viața episcopului Ioan a decurs, în general, în liniste, până când în apropierea bisericii a fost înălțată o statuie de argint, – care o reprezenta pe împărăteasa Eudoxia, îmbrăcată cu hlamida -, pe o coloana purpurie, așezată pe un piedestal înalt.

Lângă această statuie aveau loc de obicei "jocuri populare", Ioan, considerand cele întâmplate ca o batjocură la adresa bisericii, cu îndrăzneala-i cunoscută a început să vorbească împotriva celor ce făceau aceasta, împărăteasa, dându-și seama ca Ioan se referă la ea și socotind cuvintele lui o însultă, a cerut iarași convocarea unui sinod împotriva lui Ioan . Acest fapt nu l-a intimidat pe Ioan, ci el a blamat-o încă și mai pe fața în biserică, zicand: "Iarași se mânie Irodiada, iarași joacă, iarași se străduie să obțină capul lui Ioan pe tipsie"

Creându-se din nou tensiune între episcop și Curte, apropiindu-se ziua Nasterii Domnului, împăratul n-a venit la biserică, precum îi era obiceiul, și i-a declarat lui Ioan că nu va avea comuniune cu el inainte de a se dezvinovati de acuzele care i se aduc .

În Constantinopol fusese din nou invitat Teofil, împreună cu episcopii dușmani ai lui Ioan.

La sugestia acestuia i se reproșa lui Ioan, în virtutea unui canon formulat de arieni împotriva lui Atanasie, că nu avea dreptul să-și reia tronul înainte de a fi rejudecat de un sinod. Canonul sună așa: "Dacă vreun episcop sau preot, pe drept sau pe nedrept caterisit, ar reveni la Biserică să, fără asentimentul sinodului, unui astfel de episcop să nu i se dea posibilitatea de apărare și să fie îndepărtat definitiv de Biserică". Or, acest canon fusese abrogat la Sardica. în această situatie, în postul Paștilor, a venit la îmărat episcopul Antioh și i-a spus că Ioan este "un învins" și l-a sfătuit să poruncească să fie îndepărtat, pentru că se apropie Paștele.

Împăratul i-a cerut lui Ioan să părăsească Biserica, porunca pe care acesta a respectat-o în sâmbata cea mare , Ioan n-a mai mers la biserică, însă preoții săi au adunat poporul în baia publică, supranumita Constantiniana, au făcut priveghere și au botezat pe cei catehizati .

1.5. Al doilea exil

A treia zi după Paști, au venit la împărat Acacius, Severian, Antioh și Chirinos,îndemnându-l să îndepărteze pe Ioan, și i-au zis: "împărate, tu ai putere de la Dumnezeu ca să stăpânești peste toți și să nu fii stăpânit de nimeni; ție îți este permis să faci ceea ce vrei.

Nu te face mai blând decât preoții, nici mai sfânt decât episcopii. (Iată) ți-am spus-o înaintea tuturor: caterisirea lui Ioan să fie asupra capului nostru. Nu cruța un om pierzându-ne pe noi toți" ,Aflând că deja un grup de soldați era pregătit să-l scoată cu forța, pentru a nu se face tulburări în popor episcopul Ioan și-a luat rămas bun de la episcopii pe care îi iubea, de la Olimpiada și diaconițele Pentadia și Procla și de la Silvina, soția fericitului Nevridios, și a iesit prin partea de răsărit a bisericii, fără a fi văzut de cei care erau cu el, Fiind preluat de un grup de soldați traci, s-a îmbărcat pe o corabie și s-au îndreptat spre Bitinia , iar de aici, mergand ziua și noaptea, au ajuns într-un orașel pustiu din Armenia, numit Cucuziș.

Dar pentru că și aici a devenit renumit și mulți veneau să-l asculte sau să fie ajutati de el, dușmanii săi au obținut de la împărat un edict ca să fie mutat în localitatea Pityum, o localitate, de asemenea, pustie, din țara Tzanilor, pe tărmul Mării Pontului.

Călătoria a fost foarte grea; ostenelii drumului i se adăugau arșița soarelui și ploile. Ajungând în localitatea Comana, Sfântul Vasilisc, – fostul episcop al acestei localitati, care suferise moarte martirică pe vremea împăratului Maximian -, ale cărui moaște se aflau în cetate, i s-a aratat lui Ioan și i-a zis: "Curaj, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună". A doua zi, Ioan a rugat pe soldați să mai zăbovească un timp în cetate, dar ei n-au vrut și au plecat la drum. O ploaie torențială i-a întors însă înapoi.

Revenind deci în Comana, Ioan a cautat hainele cele strălucitoare, demne de viață (dusă de el) și, dezbrăcându-le pe cele de pe el, fără să mănânce, le-a îmbrăcat, apoi și-a schimbat încălțamintea, iar (lucrurile) care au rămas le-a împărțit celor de față. Și, împărtășindu-se cu Sfintele Taine, a făcut ultima rugăciune inaintea celor prezenți, zicând cuvântul său obișnuit: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate". Și adormind, trupul său a fost așezat lângă moaștele Sfântului Vasilisc . A fost chemat din lumea aceasta în Imparația lui Dumnezeu, cea pururea fiitoare, la anul 407.

În timpul când Ioan era în drum către ținutul exilului sau, în locul lui a fost hirotonit Arsacius, fratele fostului episcop Nectarie . Murind Arsacius, în locul acestuia a fost hirotonit Atticus .

Aflând de cele întamplate, papa Inocentiu a scris o scrisoare familiei imperiale din Constantinopol, anunțând următoarele pedepse: oprirea de la Sfintele Taine a lui Arsacius, cel care fusese hirotonit în locul episcopului Ioan, caterisirea și anatematizarea lui Teofil .

Primind scrisoarea, împaratul, pe care Eudoxia îl ținuse departe de evenimente, a întrebat unde se afla delegații Romei. Aflând că aceștia se afla sechestrati, a dispus ca Marian, prefectul, împreună cu fiii săi, autorii acestui fapt, să fie uciși. Apoi a pedepsit, personal, pe Eudoxia .

Au scris, apoi, atât el, cât și Eudoxia, papei Inocentiu, cerandu-i iertare. Papa i-a iertat, dar a stăruit să se convoace un sinod la Tesalonic, în care să fie judecat Teofil . La staruințele episcopului Atticus, acesta a fost primit în comuniune, după ce a trecut în diptice numele episcopului Ioan. La puțin timp după aceea, moaștele episcopului Ioan au fost aduse în Constantinopol de către împăratul Teodosie cel Tânăr.

"Acesta, punându-și fruntea și ochii pe raclă, s-a rugat pentru părinții săi să fie iertați pentru cele ce din neștiință au greșit. Căci parinții lui muriseră de mult, lăsându-l orfan destul de tânăr" .

1.6. Opera

Dacă înaltele demnități bisericești, pe care le-a ocupat sfântul Ioan Gură de Aur și felul în care el le-a ilustrat, i-au asigurat pentru totdeauna un loc de cea mai mare cinste în istoria bisericii creștine, scrierile sale i-au mărit și mai mult această reputație atât prin mulțimea lor cât mai ales prin valoarea lor.

Privite din punct de vedere cantitativ, ele întrec cu mult pe ale oricărui alt scriitor bisericesc din răsărit, iar dintre apuseni singur fericitul Augustin se poate pune pe aceeași treaptă cu el în această privință ; aceasta, bine înțeles, avându-se în vedere numai scrierile păstrate și ajunse până la noi, nu și cele ce s’au pierdut în decursul vremurilor. Din punctul de vedere al calității însă ele sunt cu mult superioare oricăror alte scrieri atât prin forma cât și prin cuprinsul lor.

Este destul să cităm câteva glasuri autorizate ca să ne putem ușor convinge despre acest adevăr. Așa sfântul Nil Ascetul, numit și Nil Sinaitul sau mai exact Nil din Ancira, un ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur și în orice caz unul dintre cei mai desăvârșiți cunoscători ai scrierilor lui, îl numește: „lumina cea mai mare și dascălul lumii întregi, un bărbat cu un talent incomparabil și cel mai mare orator, care într’un grad mat înalt decât toți cari au trăit înaintea lui și au înflorit după el, a slăvit învățătura creștină cu farmecul elocvenței sale”, iar filologul și lexicograful grec Suidas din secolul al X-lea zice între altele: „Limba sa văjâe mai cu putere decât cascadele Nilului. De la începutul lumii n-a posedat nimeni altul un astfel de talent oratoric, în care el singur era așa de bogat, ba încă numai el a primit fără exagerare supranumele de Gură de Aur și orator divin” Și dacă vrem să vedem și părerile unor autorități mai noi, putem citi pe pa-trologul Nirschl, care-i caracterizează astfel opera lui literară: „O adâncime rară și o extraordinară bogăție de idei, o claritate minunată, un farmec natural, o nobilă popularitate și ușurință de pricepere, o putere plină de demnitate, o mare varietate în expunere, toate aceste calități mărite și mai mult prin curăția și eufonia exprestunii formează superioritatea neîntrecută a celor mai multe din cuvântările și scrierile sale”

Pentru aceste calități ale lor, aceste scrieri s’au bucurat întotdeauna de cea mai mare prețuire atât din partea cititorilor lor, cât mai ales din partea marilor teologi, care s-au adăpat din plin la izvoarele lor curate și dătătoare de vieață. Ni se povestește în această privință că Toma d’Aquino, marele teolog apusean din veacul al XIII-lea, se exprima adeseori, că el n-ar fi dat în schimb cele 90 omilii la Evanghelia lui Matei nici chiar pentru Parisul întreg, iar Montfaucon, renumitul editor al operelor complecte ale sfântului Ioan Gură de Aur, spune despre aceleași omilii, că nu mai există o altă operă de o valoare egală.

Ce vom putea spune apoi despre omiliile la epistola către Romani, despre care chiar Isidor din Pelusium – un alt ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur, el însuși recunoscut ca un maestru literar în genul epistolar și un renumit exeget în același timp -scrie în epistola 32 din cartea a V-a a epistolelor sale: „În aceste explicări și mai ales în cele de la epistola către Romani se găsesc îngrămădite adevărate comori de înțelepciunea lui Ioan cel adânc înțelegător. Eu socotesc anume că, dacă sfântul Apostol Pavel însuși și-ar fi explicat epistolele sale în limba atică, n-ar fi făcut-o în niciun alt fel decât așa cum le-a explicat acest distins și sfânt dascăl. Atât de desăvârșită este explicarea acestuia ca sens, eleganță și alegerea potrivită a cuvintelor”.

Ca exeget, sfântul Ioan Gură de Aur aparținea școalei teologice din Antiohia și, potrivit principiilor acestei școale, căuta să scoată în evidență sensul istoric al textelor biblice. Niciun părinte bisericesc însă n-a explicat textul sfânt așa de temeinic și totodată așa de abil și practic ca el și chiar astăzi omiliile lui sunt încă citite nu numai cu folos și interes, ci și cu deplină satisfacțiune, ceea ce nu se poate spune totdeauna despre predicile celorlalft Părinți”

Cu explicarea științifică a textului sfânt, el a unit mai întotdeauna și aplicațiunea morală practică și în această aplicațiune morală găsește sfântul Ioan Gură de Aur cele mai frumoase și mai coapte roade ale exegezei. „Și tocmai aici dovedește și o virtuozitate cu totul proprie. Nimic nu-l caracterizează pe el așa de bine ca legătura și împăcarea dintre știință și vieață, minte și suflet. Nimeni altul n-a știut poate să scoată din textul sfânt …atâta bogăție de idei pentru toate ramurile vieții religioase”, iar „în ceea ce privește forma expunerii, modul lui de a vorbi este atât de popular și limba atât de limpede și de curată, încât adeseori crezi că asculți pe Demostene”

Aceste neîntrecute calități ale lui și ale scrierilor lui i-au adus încă de la început slava și cinstea cuvenită din partea contimporanilor săi. Pentru aceea chiar fericitul Ieronim l-a trecut între „bărbații iluștri”, încă de pe la anul 392, pe când Sfântul se afla deci încă în viață, iar istoricul Teodoret, episcopul Cirului, l-a lăudat îndată după moarte ca pe un „mare dascăl al lumii întregi pe când sfântul Isidor din Pelusium îl numește „înțeleptul propovăduitor al tainelor celor nespuse ale lui Dumnezeu.

Că așa a fost socotit de la început și așa este socotit și astăzi ne-o dovedește de altfel și nenumărata mulțime de manuscrise, edițiuni și traduceri, în care s’au păstrat operele sale. Și ceea ce este de remarcat în deosebi cu privire la autoritatea unanimă de care se bucură sfântul Ioan Gură de Aur ca nimeni altul în întreaga biserică creștină din toate timpurile și din toate locurile este faptul că el, deși prin întreaga lui ființă, cum și prin doctrina lui pur ortodoxă aparține în întregime Bisericii Ortodoxe sau Orientale, cum i se mai zice, este totuși atât de prețuit și de venerat chiar și de Biserica Romano-catolică sau Occidentală, încât nu mai de mult, ci acum o jumătate de veac și mai bine a fost declarat (în anul 1880) de papa Leon al XIII-lea ca „Patron al predicatorilo, iar Pius al X-lea l-a decretat la 8 Iulie 1908 în mod oficial ca Patron oficial al predicatorilor.

După ce am arătat acestea în general asupra scrierilor sfântului Ioan Gură de Aur, putem trece acum la enumerarea lor pe scurt, deoarece o arătare mai pe larg a cuprinsului lor se va face la începutul fiecăreia, când îi va veni rândul să fie tradusă și publicată.

Urmând exemplul lui Palladius (Episcop de Elenopolis în Asia Mică, autor al renumitei Historia Lausiaca -scrisă în anul 420 -și al tot așa de renumitului Dialogus de vita sancti Ioannis -scris înainte de anul 425), primul său biograf, împărțim și noi scrierile sfântului Ioan Gură de Aur în trei mari categorii: tratate, omilii și epistole.

Tratatele sfântului Ioan Gură de Aur au fost alcătuite și publicate mai toate în Antiohia și desvoltă anumite teme din domeniul moral și ascetic. Așa despre monahism tratează în mod special:

1) Comparație între un rege și un monah. Autorul ajunge la concluzia că un monah este mai puternic, mai bogat, mai vrednic de cinste, mai viteaz în lupta spirituală și mai fericit la moarte, decât un rege.

2) Împotriva adversarilor vieții monahale, 3 cărți. Această scriere cuprinde o entuziastă apărare a vieții monahale și ascetice. Autorul se adresează cu acest prilej și în mod deosebit părinților de familie din Antiohia, spre a-i determina ca ei să lase pe fiii lor să îmbrățișeze monahismul și să se folosească astfel de școala de înaltă moralitate a monahilor mai ales în timpul plin de tot felul de primejdii al vârstei tinereței. Școalele publice se aflau în Antiohia ca și în mai toate centrele de cultură de pe vremea aceea încă în mâinile păgânilor și erau în totul contaminate de o imoralitate înspăimântătoare. De aceea pare cu atât mai justificat și mai întemeiat îndemnul sfântului Ioan Gură de Aur.

3) Îndemnul către Teodor cel căzut, 2 cărți, dintre care numai cea dintâi are forma de tratat, iar cea de a doua este mai mult o epistolă, în ambele îndeamnă el pe prietenul și tovarășul său de monahism, să se lase de abaterea în care căzuse, părăsindu-și vieața monahală din pricina unei femei numită Hermiona. Scrierea avu succesul așteptat, căci Teodor își recunoscu greșeala și se întoarse iarăși la mănăstire, ajungând mai târziu chiar episcop al orașului Mopsuestia în Cilicia.

– Despre feciorie și înfrânare în general tratează scrierile:

4) Despre feciorie. Aci se desvoltă ideea fundamentală cuprinsă în epistola I către Corinteni, cap. VII: căsătoria este bună, dar păstrarea fecioriei de bună voie este și mai bună.

5) Către o văduvă tânără, 2 cărți scrise în anii 380 și 381. Prima este o scriere plină de mângâiere adresată fostei soții a unui bărbat însemnat numit Therasius, a cărui moarte prematură și neașteptată o lăsase pe aceasta într’o stare de complectă desnădăjduire. Se arată aci starea de superioritate a văduviei față de greutățile căsniciei și i se dă sfatul de a nu se mai recăsători. Cartea a doua scrisă în forma unei cuvântări este adresată către văduve în general și li se dă într-însa sfatul de a rămânea așa, precum sunt (I Cor. 7, 40).

6) Despre neîngăduita locuire împreună, 2 instrucțiuni pastorale scrise și publicate îndată după urcarea scaunului patriarhal din Constantinopol, probabil în anul 397. În ele sfântul Ioan Gură de Aur combate răul obiceiu introdus pe alocurea, ca sub pretextul iubirii spirituale de frați și surori clericii monahi să primească în locuința lor spre împreună viețuire femei dedicate vieții monahale, iar monahiile la rândul lor să primească a locui împreună cu ele monahi.

Aceasta viețuire împreună dădu naștere, cum era și firesc, la diferite bănuieli de păcat. De aceea sfântul Ioan Gură de Aur, în râvna lui apostolică pentru păstrarea moralității celei mai desăvârșite și ferirea ei de eventuale bănuieli chiar neîntemeiate, combate acest obiceiu în cuvinte aspre și cu autoritatea lui patriarhală îl interzice prin aceste două pastorale, pe care le trimite întregului cler de sub jurisdicțiunea sa.

– Îndemnuri generale la răbdare și pocăința cuprind mai ales următoarele:

7) Despre pronia lui Dumnezeu, câtre monahul Stagirie cel chinuit de demoni, 3 cărți scrise de sfântul Ioan, pe când era încă diacon. Monahul Stagirie, de obârșie nobilă și bun prieten al sfântului Ioan, era chinuit în singurătatea lui de grele suferințe sufletești, care-l aduseseră în stare de complectă desnădejde; chiar gândul sinuciderii se furișase din această pricină în inima lui. În această prea frumoasă scriere, sfântul Ioan arată pe larg, care este scopul și însemnătatea suferințelor și pentru ce le îngădue pe ele bunul Dumnezeu, fără știrea și voia căruia nu se face nimic în cer și pe pământ. Cu numeroase pilde culese din istoria sfântă a Vechiului și a Noului Testament, de la Adam și până la Pavel, el arata că tocmai cei bine plăcuți lui Dumnezeu au trebuit să-și petreacă vieața în multe și grele necazuri.

8) Despre umilință, 2 cărți dedicate la doi monahi prieteni și anume: una lui Demetrius, iar cealaltă lui Stelechius. Tratează într’însele foarte bine despre necesitatea, ființa și motivele adevăratei umilințe.

– Despre educația copiilor în familie tratează o minunat de frumoasă cărticică intitulată:

9) Despre trufie și felul, cum trebue părinții să-și crească copiii. În partea întâia mai scurtă, autorul tratează despre nebunia și primejdia, la care duce trufia, arătând-o pe aceasta ca pricină a turburărilor de atunci din Antiohia. Rădăcina ei cea mai adâncă o vede însă autorul în educațiunea de atunci a copiilor, pe ale cărei lipsuri el le dă la iveală în mod amănunțit. În partea a doua expune apoi pe larg principiile, după care trebue să fie educați copiii și în deosebi băieții.

– Cel mai renumit și cel mai răspândit dintre toate tratatele sfântului Ioan Gură de Aur este însă cel care tratează:

10) Despre preoție, în șase cărți. El este alcătuit pe timpul când sfântul Ioan era încă diacon și anume cam între anii 381-385. Are forma unui dialog, ce ar fi avut loc între el și un oarecare Vasile, prieten din tinerețe al sfântului Ioan. Cuprinsul principal al acestei scrieri îl formează o descriere măreață a preoției creștine făcută cu multă căldură și însuflețire. Prilejul pentru această scriere l-a oferit împrejurarea că prietenul său Vasile primise a fi hirotonit episcop al unui oraș din Siria, încredințat că și sfântul Ioan avea să fie hirotonit episcop, când se va ivi o asemenea ocaziune; dar când i s-a oferit sfântului Ioan această demnitate, el a refuzat-o categoric retrăgându-se în singurătate. La zece ani după aceea, el a scris aceste șase cărți despre preoție, în care se justifică față de acuzațiunile aduse de prietenul său Vasile pentru acest refuz al său și care își are temeiul în teama, pe care sfântul Ioan o avea că n’ar putea corespunde cu destulă vrednicie sfințeniei preoției creștine pentru îndeplinirea căreia se cer mari și multe calități și aptitudini. Pe acestea Vasile le poseda ca nimeni altul, sfântul Ioan însă nu. De aceea bine a făcut, zice el, când l-a îndemnat pe Vasile să primească episcopatul și tot așa de bine, când, examinându-se pe sine însuși și văzându-se că nu este vrednic, a scăpat cu fuga de această sarcină plină de cinste, dar și de nespuse greutăți.

– Tendințe apologetice urmăresc scrierile:

11) Despre sfântul Vavila și împotriva lui Iulian și a păgânilor. Aici se face o frumoasă descriere a martiriului sfântului Vavila, episcopul Antiohiei, cum și a minunilor, ce s’au întâmplat cu prilejul transportării moaștelor sale. Iulian Apostatul poruncise la anul 362 ca osemintele sfântului Vavila să fie îndepărtate din biserica, care adăpostea aceste sfinte moaște în dumbrava Daphne de lângă Antiohia, spre a reînvia acolo vechiul cult al lui Apollo și al Dianei. În timpul transportării raclei cu sfintele moaște cum și după aceea s’au întâmplat acolo mai multe minuni. Așa de pe la 24 oct. 362, templul lui Apollo a fost cuprins și mistuit de flăcări. Creștinii văzură în faptul acesta o răzbunare a cerului și o izbândă a sfântului Vavila. De aci Sf. Ioan ia prilej spre a dovedi puterea de neînvins a creștinismului și slăbiciunea pâgânismului, făcând observațiunea că aceste minuni au fost semne de avertizare pentru Iulian, ca să nu mai încerce să restaureze păgânismul, dar cu toate aceste semne el a rămas tot vrăjmaș religiunii creștine și pentru aceea Dumnezeu l-a pedepsit în curând cu moartea.

12) Dovedire împotriva Iudeilor și a păgânilor, că Hristos este Dumnezeu. Se dovedește într’însa într’un chip foarte reușit dumnezeirea lui Hristos prin arătarea, că s’au împlinit atât prorociile Vechiului Testament cât și ale Mântuitorului Însuși, scoțându-se în evidență mai ales cele privitoare la marea și repedea răspândire a creștinismului, cum și cele referitoare la distrugerea templului din Ierusalim și a împrăștierii poporului iudeu.

– Pline de adevărată mângâiere duhovnicească sunt în fine următoarele două. scrieri adresate din exil, în anii 405 și 406, fiilor săi duhovnicești rămași în patrie:

13) Nimeni altul nu poate aduce vătămare cuiva, ci numai el însuși. O prea frumoasă scriere, în care se desvoltă tema, că nicio prigonire sau nedreptate, nicio pierdere sau nenorocire abătută asupra cuiva, ba nici chiar moartea nu poate face pe un om nefericit, ci numai el însuși își poate aduce adevărata nenorocire asupra lui și anume atunci, când el, părăsind pe Dumnezeu, uită, care este scopul, pentru care a fost creat și care-i este izvorul adevăratei fericiri.

14) Către cei ce se supără din pricina nenorocirilor, pe care le îndură. Multă întărire morală și mângâiere sufletească aduce aici sf. Ioan Gură de Aur, când spune, că toate planurile lui Dumnezeu sunt îndreptate spre binele și fericirea noastră, chiar .i acelea, pe care din pricina adâncimii lor nu le putem pătrunde cu mintea noastră cea mărginită. Pentru aceea El îngâdue ca Biserica să aibă de luptat cu ereziile, iar oamenii buni și evlavioși să îndure necazuri și nenorociri, căci pe toate acestea El le îndrumează ca să le slujească lor spre bine.

Ambele aceste scrieri sunt alcătuite, cum arătarăm mai sus, din exil cu puțin timp înainte de moartea sfântului Ioan și ne fac dovada despre liniștea sufletească a acestuia și desăvârșita lui supunere față de voința lui Dumnezeu, chiar atunci când el era părăsit aproape de lumea întreagă, chinuit de multe suferințe trupești și cuprins din toate părțile de nespuse greutăți.

Cea mai mare parte din scrierile lăsate de sfântul Ioan Gură de Aur o formează omiliile sale, adică acele cuvântări, în care el a explicat poporului, pe care-l păstorea, aproape întreaga Sfântă Scriptură. Aceste omilii ale sale prezintă următoarele note caracteristice: Ca ucenic al școalei din Antiohia, sfântul Ioan caută să explice într’însele sensul istoric sau literal al textelor biblice după principiile acestei școale. Fiecare omilie se împarte ca formă în două părți distincte:

Prima se ocupă cu explicarea textelor alese din Sfânta Scriptură până la cele mai mici amănunte, iar cea de-a doua cuprinde pareneza, adică aplicațiunea morală, ambele părți fiind alcătuite într’o formă științifică populară, dar cu atâta măestrie, încât arta elocvenței și a interpretării scripturii apar aci împerechiate în cel mai reușit chip și sfântul Ioan Gură de Aur ne apare dintr-însele tot atât de mare ca exeget științific, cât și ca predicator practic

În ceea ce privește textul, în care ne sunt păstrate aceste omilii, cum și al celorlalte cuvântări ale sale în genere, nu se poate preciza cu siguranță, dacă el este întocmai așa cum a ieșit din gura sau din pana sfântului Ioan sau dacă pe alocurea el a mai fost modificat câte puțin de stenografii, cari fiind față au așternut în scris cele rostite liber de către marele predicator. Unele dintr-însele ne prezintă apoi oarecare indicii, că-și datorează forma lor actuală unor prieteni și admiratori, cărora sfântul Ioan le încredințase numai niște însemnări sau note de cele rostite, dar pe care ei le-au dat publicității în forma lor actuală cu contribuțiuni proprii mai mult sau mai puțin întinse, pe când altele, cum sunt d. p. cele dela jumătatea a doua din comentarul la profetul Isaia, se găsesc și astăzi numai în forma unor scurte schițe sau însemnări

Omiliile Sf. Ioan Gură de Aur se pot împărți și ele, la rândul lor, tot în trei mari categorii: omilii exegetice la diferite cărți din Sfânta Scriptură, adică comentarii biblice în formă de omilii, omilii sau predici grupate în anumite serii sau cicluri și omilii sau predici singuratice.

a) La Vechiul Testament:

1) 67 omilii la cartea Facerii. Acestea au fost ținute în Antiohia probabil cu oarecare întrerupere în anii 386-388, după părerea cea mai» nouă susținută de Chrys.-Baur, cel mai bun cunoscător în timpul de față al operilor și al epocii sfântului Ioan Gură de Aur în general, pe când Tillemont și Montfaucon credeau, că au fost ținute în anul 395, iar Rauschen în 388 . Ele explică întreaga carte a Facerii împărțită în pericope, dar tratează mai amănunțit despre cele șase zile ale creațiunii, despre Adam, despre Noe și despre patriarhii Avraam, Isaac și Iacov.

Alte 9 omilii, ținute în timpul postului celui mare din anul 386, tratează câteva părți mai importante tot din cartea Facerii, cum e de pildă textul: „Să facem pe om după chipul și după asemănarea noastră” (Fac. 1, 26).

2) 58 omilii la 58 psalmi și anume: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150. Aceste omilii, în care el explică pe scurt, dar cu multă iscusință cuprinsul psalmilor respectivi, scoțând în evidență învățăturile lor mărețe pentru vieața morală a creștinului, „pot fi socotite cu drept cuvânt între cele mai bune lucrări ale predicatorului cum și ale exegetului

3) La profeți sunt 2 omilii, care tratează în general Despre întunecimea profețiilor, și un comentar la Isaia, care explică primele capitole, ajungând până la cap. VIII, 10.

Un alt comentar aproape complect – lipsindu-i numai introducerea și încheierea -tot la Isaia, ne este păstrat numai în limba armeană. Fragmente de comentarii mai avem apoi la Ieremia, la Daniil, la Iov, la Pildele lui Solomon etc.

– Mult mai numeroase și mai amănunțite sunt însă explicările făcute

b) La Noul Testament:

1) 90 omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, ținute în Antiohia, după Baur în anii 386 și 387, iar după Bardenhewer pe la 390. Sfântul Ioan Gură de Aur expune într-însele minunat de frumos învățăturile moralei creștine

2) 88 omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, ceva mai scurte decât cele de mai sus și-având ici și colo un caracter polemic îndreptat împotriva Anomeilor.

3) 55 omilii la Faptele Apostolilor, ținute în anul 400 sau 401 în Constantinopol. Au un stil mai puțin elegant, întru cât se găsesc așa cum au fost prinse de stenografi, fără a mai fi revăzute de marele predicator.

4) Omilii la toate epistolele Sf. Apostol Pavel, dintre care cele de la epistola către Romani sunt unanim recunoscute ca cea mai bună lucrare de acest fel din întreaga literatură a bisericii vechi

Pe lângă explicările de felul celor arătate până aci la anumite cărți sau părți din Sfânta Scriptură merită o deosebită amintire și anumite omilii sau predici grupate în serii. Dintre acestea cele mai însemnate sunt:

1) 21 omilii despre statui, ținute către poporul din Antiohia în anul 387. Aceste strălucite cuvântări i-au asigurat tânărului predicator un renume mondial și i-au păstrat pentru totdeauna deschise urechile și inimile întregului popor din Antiohia .

2) 7 omilii despre laudele, ce i se cuvin sfântului Apostol Pavel, de care sfântul Ioan părea foarte apropiat prin întreaga lui ființă. Ele au fost ținute în Antiohia la un timp, ce nu se poate preciza mai amănunțit, și sunt un monument neperitor de înalta admirațiune și adânca venerațiune, pe care autorul le simțea față de marele apostol al neamurilor. Citind aproape fără încetare scrierile acestuia și alegându-și-l oarecum ca pildă de urmat pentru sine, iar prin neîntrerupta citire a scrierilor lui închipuindu-și-l parcă întotdeauna prezent înaintea ochilor săi, el a reușit să ne dea un tablou atât de frumos, atât de complect și atât de impozant despre sublima personalitate și măreața activitate a acestuia, cum nimeni altul n’a putut și nu va putea cândva să mai facă vreunul asemănător.

De aceea aceste omilii s’au bucurat de la început de admirațiunea tuturor celor ce le-au citit sau ascultat. Ba încă un vechiu traducător al lor în limba latină, anume Anianus, credea că aici sfântul Pavel nu a fost numai descris, ci chiar sculat oarecum din mormânt spre a da din nou o pildă vie de perfecțiune creștină .

3) 12 omilii, împotriva Anomeilor, despre cel necuprins. În ele autorul susține împotriva Eunomienilor și a Anomeilor în genere că Dumnezeu nu poate fi pătruns de mintea omenească, iar Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl și nu neasemenea Tatălui, cum susțineau aceștia. Primele zece omilii au fost ținute la Antiohia în anii 386-387, iar ultimele două la Constantinopol.

4) 8 cuvântări împotriva Iudeilor, ținute de asemenea în anii 386-387 în Antiohia, sunt îndreptate nu atât împotriva Iudeilor cât mai ales împotriva creștinilor, cari țineau împreună cu Iudeii unele dintre sărbătorile acestora, ca d. p. sărbătoarea Anului Nou, a împăcării, a Corturilor etc. sau serbau Fastele creștin la 14 Nisan, adică odată cu Iudeii.

5) 5 omilii despre Ana, mama lui Samuil, pe care el o laudă ca un model de mamă și ia de aci prilej de a da învățături și sfaturi despre creșterea și educațiunea copiilor în general. Au fost ținute la Antiohia în primăvara anului 387.

6) 3 omilii despre David și Saul, în care proslăvește virtutea blândeței și a iubirii de vrăjmași. Au fost ținute în Antiohia în vara anului 387.

7) 6 omilii despre Ozia și despre serafimi, în care el explică vedenia prorocului Isaia despre serafimi (Is. c. 6) și dovedește că Dumnezeu nu poate fi cuprins în ființa Lui nemărginită de către mintea omenească cea mărginită. Luând prilej de la istoria regelui Ozia tratează apoi despre demnitatea și puterea preoției în general.

8) 9 omilii despre pocăință, ținute la diferite timpuri și de abia mai târziu unite într’un ciclu. Tratează despre necesitatea și felurile pocăinței într’un mod atrăgător și mișcător.

9) 3 omilii despre diavolul, cuprinzând învățături, cum să ne ferim de a cădea în păcate, când suntem ispitiți de diavolul. Sunt ținute de asemenea la Antiohia într’un timp, care nu se poate preciza mai de aproape.

10) 2 omilii (cateheze) către cei ce vin să se boteze. Sunt ținute tot la Antiohia în timpul postului mare din anul 388 sau 389. Se arată aci, ce este botezul, care este puterea lui, care sunt numirile, ce i se dau. Creștinii trebue nu numai să asculte, ci să și urmeze sfaturile preotului. Orice om, fără excepție, poate și trebue să ducă o vieață virtuoasă.

11) 7 omilii despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, ținute la Antiohia probabil în anul 388. Dintre păcătoși, zice Sf. Ioan aci», unii se pedepsesc și aici pe pământ și în lumea cealaltă, alții numai aici pe pământ, iar alții numai pe lumea cealaltă. Bogatul nemilostiv face parte dintre aceștia de pe urmă. Se scot în evidență virtuțile lui Lazăr și vițiile acestuia. Oamenii trebue judecați numai după valoarea lor internă și nu după aparența exterioară.

Lăsăm la o parte alte cicluri de predici și omilii mai puțin însemnate.

Foarte mare este și numărul predicilor ținute la diferitele sărbători ale anului bisericesc, cum și al cuvântărilor ținute la diferite ocaziuni și împrejurări din vieață. Dintre cele dintâi sunt mai renumite: predica de la Nașterea Domnului ținută la 25 Decemvrie 386, cea de la Botezul Domnului ținută la 6 Ianuarie 387, apoi două predici la Învierea Domnului, două la Înălțarea Domnului, două la Pogorîrea Duhului Sfânt, cum și multe alte panegirice la sărbătorile sfinților din calendarul creștin.

Dar reputația cea mare de orator neîntrecut i-au câștigat-o sfântului Ioan mai ales cuvântările sale ocazionale. Între acestea se disting în primul rând cele două cuvântări în favoarea lui Eutropiu, ținute – prima la 17 Ianuarie, iar cea de-a doua cu câteva zile mai târziu – în anul 399, ambele adevărate minuni de elocventă, cum se exprimă unul dintre traducătorii lor mai recenți

„Desigur niciodată nu s-a predicat poporului creștin atât de mișcător și de impresionant nimicnicia fericirii și puterii pământești, ca în aceste cuvântări ale sfântului Ioan Gură de Aur. Merită în fine să fie scoase în evidență prima predică ținută de el cu prilejul hirotoniei lui ca preot în anul 386 – „un frumos monument nu numai de elocvența, cu care era înzestrat de Dumnezeu, ci și de umilința creștină, de care era pătruns” -, apoi cuvântarea înainte de plecarea sa în exil și cea după întoarcerea din exil etc.

Sunt în număr de aproape 240 și sunt scrise mai toate în timpul celui de-al doilea exil al său. Cuprind mai ales îndemnuri la întărirea în credință și mângâieri adresate fiilor săi duhovnicești – clerici și mireni – rămași în patrie. Cele mai frumoase și mai însemnate dintre ele sunt cele 17 epistole adresate sfintei diaconițe Olimpia.

CAPITOLUL AL II-LEA

CĂSĂTORIA ÎN PRIMELE VEACURI ALE CREȘTINISMULUI

2.1 Originile căsătoriei

Sfâtul Ignatie al Antiohiei, ca fiecare căsătorie să se încheie cu acordul episcopului, nu s-a impus în dreptul canonic bisericesc. În decursul primelor secole creștine, totuși se dezvoltă unele rânduieli prin care Biserica intervenea în încheierea căsătoriei; fiind legate de obiceiurile epocii, acestea au dispărut mai târziu. De altfel, era obligația episcopului și a presbiterilor de a veghea asupra comunității (cf. 2 Tim. 4, 5; Tit 1, 5; 2, 6).

Se știe că deciziile luale de comun acord de către Constantin și Liciniu la Milano (313), pentru a acorda creștinilor totala libertate și a restitui bunurile confiscate în timpul persecuțiilor, au generat pentru comunitățile creștine consecințe foarte importante în toate domeniile. Unei Biserici minoritare, dar fervente, îi va succeda o Biserică recunoscută oficial, care se va dovedi bogată numeric și care va avea nevoie de o organizare, ținând cont și de contextul social, dar și de exigentele evanghelice. Episcopii vor deveni persoane oficiale, înconjurați de colaboratori, ,,basilicile" vor deveni locul unde se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie și celelalte slujbe, se va dezvolta cultul și chiar o disciplină canonică, mai ales ca perioada cuprinsă între secolele IV și VIII va coincide și cu perioada marilor frământări, dar și a marilor sinoade.

Instituția matrimonială rămâne în întregime condusă de legislația imperială. Chiar deveniți creștini, împărații trebuiau să țină cont de necesitățile sociale și nu puteau deci să aranjeze instituția matrimonială așa cum doreau episcopii. In aceste condiții, pentru a orienta viața conjugală a enoriașilor lor după duhul evanghelic, au avut la dispoziția lor:

modalitațile de oficiere a căsătoriei, care se îndeplineau intotdeauna după tradițiile culturale, dar acceptându-le pe cele ce nu contraveneau Evangheliei și respingându-le pe celelalte;

punerea la punct a unui embrion legislativ propriu comunităților creștine, vizând mai ales alegerea perechii și refuzul divorțului;

cateheza duhovnicească, strecurată fie în predică, fie în scrierile redactate în funcție de circumstanțele particulare și din care se degaja primele elemente ale unei teologii matrimonial.

Dacă în timpul primelor trei secole nu existau diferențe între Apus și Răsărit, între secolele al IV-lea și al Vlll-lea apar diferențe între. cele doua lumi creștine. Până în secolul al IV-lea, nu cunoaștem o slujbă aparte, specială pentru căsătorie, în afara Euharistiei. In mod obișnuit, după căsătoria civilă, cuplul creștin participă la Dumnezeiasca Liturghie împărtășindu-se și aceasta împărtăsire era, după Tertulian, pecetea căsătoriei, pecete care implică toate responsabilitățile vieții de creștin.

După pacea adusă de Imparatul Constantin (313), plecând de la practicile familiale se va elabora o rânduială, constând în binecuvantarea lui Hristos exprimata liturgic (prin episcop, preot și, uneori, prin părinți), la care se adauga fie velatio nuptialis – ,,inmânarea voalului" sau ,,acoperirea miresei" (la Roma și în Milano, fie stephanoma – ,,încununarea" – (în Răsărit), fie dextrantm iunctio – ,,intrarea mirilor în camera nupțială" (în Galia, Spania și ținuturile celtice).

Înmânarea voalului (velatio nuptialis), ritual specific Apusului, apare în Italia în secolul al IV-lea, drept ceremonial liturgic, în același timp în care apare un alt ceremonial liturgic, pentru consacrarea fecioarelor, velatio virgmum (punerea unui voal special fecioarelor consacrate). Impunerea sau înmânarea voalului era un act liturgic, deoarece Sfântul Ambrozie afirmă: ,,Se cuvine să fie sfințită căsătoria prin impunerea voalului și binecuvântarea preotului". Menționăm că, în ceea ce privește căsătoria însăși, binecuvântarea cuplului avea, la început, un caracter privat, ca și în Apus. Această binecuvântare privată se întâlneste începând cu secolul al IV-lea și era acordată cu ocazia unei vizite pe care episcopul sau preotul o făcea familiei, în vederea felicitării. Începând cu sfârșitul secolului al IV-lea, această binecuvântare de circumstanță se va dezvolta și va constitui un act liturgic cu rugăciuni și cu cântări. Ceremoniile familiale și civile au devenit astfel ceremonii liturgice mai devreme decât în Apus. În Răsărit, gestul care avea sensul cel mai profund era încununarea (stephanma), act liturgic ce însoțea actul juridic esențial de transferare a tinerei fete (ekdosis) de la casa părintească la casa mirelui.

Așadar, chiar din vremea formării rânduielii, Taina cunoaște două părți distincte: Logodna și Cunuia.

Sfântul Vasile eel Mare (330-379) ne dă o informație foarte utilă: în Scrierile sale Canonice către Amfilohie de Iconiu, aflăm că Logodna și căsătoria reprezintă două etape separate; el condamnă căsătoriile private (prezidate de preoți), care minimalizează binecuvântarea, arătând că săvârșirea acestora în Biserică este o cale ce-L face pe Hristos prezent la nunta ca și în Cana Galilei".

Secolul al IV-lea este considerat secolul în care s-a format Liturghia Creștină (cultul creștin, în general), când creștinismul a trecut la formulare liturgice, de la mici clădiri ad-hoc la biserici mari, de la predica ascunsă la cea de la amvon, ceea ce a însemnat un proces foarte vast și greu de urmărit pas cu pas. Oricum, ce s-a petrecut cu Botezul, cu Dumnezeiasca Liturghie, cu rânduiala Ceasurilor, mai ales în perioada secolelor al III-lea Și al V-lea, trebuie să se fi petrecut și cu Taina Căsătoriei. Ceea ce se poate constata este: întâi, o succesiune a logodnei și a căsătoriei; mai târziu, o rânduială liturgică; apoi, contextul domestic în care se implineau toate acestea, ca în final slujba să atingă punctul culminant în ceea ce priveste ceremonialul nunții, însoțit în Răsărit de încununare, iar în Apus, de punerea voalului miresei.

2.2 Viața de căsătorie

Căsătoria a fost considerată sfântă; în lumea greacă și romană, căsătoria, considerată o instituție a societății, a fost însoțită, de un fel de ,,binecuvânlări" (în sensul culturii vremii respective), de imne și de sacrificii. În Vechiul Testament, caracterul sacru al casătoriei a fost accentuat prin cuvantul creator al lui Dumnezeu (Fac. 2, 24).

Creștinii primelor secole și-au trăit căsătoria în duhul Învățăturii Mântuitorului Hristos și a Apostolilor; pentru oficierea căsătoriei, ei se conformau procedurilor vremii și locului în care trăiau, în măsura în care aceștea nu contraveneau credinței creștine.

În Dreptul roman, în epoca imperială, sensul fundamental al căsătoriei rezida într-un contract încheiat între două părți libere în alegerea lor. Bine cunoscutul principiu al dreptului roman specific: ,,Nuptiae eonsensu contrabentiumiunt"(,,Consimțământul este cel care face nunta); și ,,Nuptias non concubitus, sed consensus facit" (,,Nunta constă în consimțământ, și nu în impreunăviețuire"). Definiția dată de Modestimus: ,,împreună-locuirea cu o femeie liberă este o casatorie, și nu un concubinaj", face să se înțeleagă, așadar, că o sclavă nu putea să-și dea consimțământul liber și că, astfel, conviețuirea cu ea nu putea fi niciodată numită ,,căsătorie"; aceasta era legea fundamentală pentru toate țările civilizate. Totusi, faptul că în legea romană, căsătoria era concepută ca un contract între două părți libere însemnă un progres social evident, în raport cu toate celelalte civilizați vechi.

Referitor la creștini, Epistola către Diognet ne informează: ,,Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni… locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia… Locuiesc în țările în care s-au născut, dar că străinii… Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți… Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, priesc legile".

Canonul 54 al Sinodului de la Elvira, ținut în jurul anului 306", admite ca toți cei botezați să se căsătorească după aceeași legislație ca și păgânii. Biserica a considerat că evidență ideea că și creștinii se supun legislației romane; de asemenea, chestiunile legate de căsătorie se rezolvau în fața tribunalului civil. Totusi, de la început Biserica a fost preocupată pentru un mod special de implinire a căsătoriei celor botezați, atât din perspectiva familială cât și din perspectiva dreptului civil; mai precis, a vrut să-i protejeze de influențele păgâne nefaste și mai ales de jertfele aduse idolilor.

,,Prin Botez noi am dobândit înfierea divina, devenind fii ai lui Dumnezeu după har, am fost eliberati din robia vrăjmașului, devenind liberi prin harul lui Dumnezeu; am fost sfințiți și curățați prin apa și prin Duh-, împăcându-ne cu Dumnezeu, după Cuvântul Mântuitorului, adresat lui Dumnezeu-Tatăl -Părinte Drepte, iată, Eu și pruncii pe care Mi i-ai dat; sfințește-i în numele Tau pe aceștia pe care Mi i-ai dat Mie, pentru ca să fie ei inșiși sfințiți și să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat și pe Acela pe Care L-ai trirnis, pe Iisus Hristos- (cf. In. XVII, 1-3 și 17). Făgăduințele făcute omenirii de Dumnezeu-Tatăl, când zice: -Eu voi locui și voi umbla întru ei; Eu le voi fi Dumnezeu și ei îmi vor fi popor sfințit, preoție împărătească» (Lev. XXVI, 12), sunt îintărite de Duhul Sfânt, care garantează pentru acestea, -ca un martor credincios și statornic.

Dacă din punct de vedere juridic, pentru ca o căsătorie să fie validă avea de îndeplinit anumite condiții precise (starea civilă a cuplului, vârsta și consințământul liber al celor doi, din punct de vedere ceremonial, situația era alta: ceremonialul tradițional nu avea decât un caracter facultativ, ceea ce înseamnă că fiecare familie îl respectă în funcție de opțiunile sale, deși nu putea fi neglijat cu ușurință, din cauza locului pe care-1 ocupa familia în societatea romană. Pe lângă evitarea ceremonialului păgân, în creștinătatea primara apar și noi elemente: primul dintre ele se refera la binecuvântarea Bisericii. Abia se redactase canonul Sfintei Scripturi, când Sfântul Ignatie al Antiohiei, în Epistola sa către Policarp, declara că toți creștinii trebuie să se căsătorească având aprobarea episcopului: ,,Dacă cineva poate să rămână în curăție, în cinstea trupului Domnului, să rămână fără a se lăuda. Dacă se va lăuda, s-a pierdut; iar dacă știe cineva aceasta în afară de episcop, s-a stricat. Trebuie ca cei ce se însoară și cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, și nu după poftă".

După cum se știe, Sfântul Ignatie și-a redactat scrisorile în timpul împăratului Traian (98-117), pe parcursul călătoriei care avea să se sfârșească prin moartea sa. Este clar că sfatul Sfântului este pe linia principiului ca: ,,Nimic, într-o comunitate, nu trebuie facut fără binecuvântarea episcopului"; de asemenea, ceea ce este cel mai important, căsătoria trebuia săvârșita și trăită ,,în Domnul", și nu ndupă poftă".

,,Prin Botez se sadesc în noi germenii noii vieți, ai unei puteri care va deveni lucrătoare în viața cea nouă. Această viață se potrivește firii noastre, pentru că ea a fost trăită de Fiul lui Dumnezeu întrupat. De aceea, după Botez, -este în mădularele noastre viața lui Hristos-. De acum se revarsă asupra noastră nesfârșite bunătăți, atât de mult, încât, dacă s-ar întâmpla să murim îndată după Botez, -neducând cu noi decât pecetea darului primit prin El, chiar și atunci ne-ar încununa Mântuitorul cu laurii biruinței, întocmai ca și când noi înșine ne-am fi luptat pentru împărăția cerească". După Sfântul Ignatie, Tertulian este, în opinia profesorului E. Schillebeeckx, primul care constată că a contracta cineva, dintre creștini, căsătoria, fără știrea episcopului, era un fapt dezaprobat de comunitate128, iar căsătoria era binecuvântată de însuși Dumnezeu: ,,Nori quidem abnuimus coniunctionem viri et feminaet benedictam a Deo at seminarium generis humani et replendo orbi et instruendo saectilo excogitatam, atque exinde permissam, unami tamen" (Despre noi nu respingem unirea dintre bărbat și femeie: ea a fost binecuvântată de Dumnezeu ca fiind pepiniera neamului omenesc; ea a fost înscrisă în planul Său, pentru a umple universul de-a lungul secolelor și deci e permisă, însă o singură dată, totuși")

Nu se poate susține că sfâtul Ignatie s-a impus în toată creștinătatea; în secolul al III-lea nu se găsește nici un document care să ateste o astfel de practică generalizată, ci, dimpotrivă. Se poate susține că dorința Sfântului Ignatie corespundea stării creștinilor mai fervenți din epoca sa și ca acest principiu a fost aplicat în episcopatul său, în Antiohia.

După obiceiul antic, rolul principal în săvârșirea căsătoriei îi aveau părinții, în special tatăl sau tutorele, care se ocupă de copii, mai ales când era vorba de fete. La începutul erei creștine, obiceiurile permiteau o mai mare independență în alegerea mirelui sau a miresei. Nouconvertiții, proveniți toți din famili necreștine, alegându-și perechea, se conformau principiilor creștine de a fi liberi în această alegere. Sfâtul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, ca fiecare să-și aleagă atât starea – de feciorie sau de căsătorie – (I Cor. 7, 8 și 28) cât și soțul sau soția (I Cor. 7, 39), presupune libertatea și responsabilitatea fiecărui creștin. Nu se menționează în Noul Testament vreo colaborare a celui sau a celei care urmează a se căsători cu vreun bătrân (presbiter – episcop sau preot) în încheierea căsătoriei. Pe de altă parte, însă, epistolele pastorale ne arată că de formarea familiilor creștine erau responsabili părinții, care trebuiau să urmărească respectarea preceptelor creștine în familiile lor: numai cei care au știut a-și chivernisi bine casa și numai cei care au făcut din copiii lor buni creștini pot fi aleși episcopi sau preoți, sau pot fi consacrați văduvi (I Tim. 3, și 12; 5, 4 și 10; Tit 1, 6; 2, 3-5).

În Siria secolului al III-lea, încă, tatăl era cel însărcinat în mod oficial cu responsabilitatea încheierii căsătoriei.

Biserica era liniștiă cu concepția juridică romană, care definesc căsătoria prin consimțământ. Sfântul Ambrozie afirma: ,,Facii comungium pactio coniugalis" (,,păctul conjugal constituie căsătoria"). În acest cadru juridic Biserica trebuia să-și precizeze propriile exigențe, printre care prima era interzicerea divorțului, pe care legea romană îl permitea. In noul context, sfâtul Ignatie al Antiohiei avea în vedere, întâi de toate, evitarea căsătoriei dintre creștini și necreștini, apoi binecuvântarea episcoputui, mai ales pentru clerici, pentru orfani, pentru cei care îi erau încredințați și pentru cei a căror căsătorie nu era ratificată prin lege, ca în cazul unui patrician cu o eliberata sau cu o sclavă. Acest demers al Bisericii însă nu implica de la sine un act liturgic. De aceea, în secolul al IV-lea nu se poate găsi o dovadă privind existenta unei slujbe sau a binecuvântării liturgice, ori intervenția episcopului sau a preotului în ritualul nupțial.

Insă creștinii nu puteau ignora faptul că actul care valida căsătoria, după legea cetății, era transfigurat în interiorul lor prin botezul primit: ei sunt uniți în Hristos și, după învățătura Sfântului Pavel, unirea lor este semnul unei uniri și mai înalte, cea dintre Hristos și Biserică (Efes. 5, 32). Aceasta o arata și Tertulian în scrierea sa, Aduxorem, și o sugerează și iconografia, în care mirii sunt încununați de Hristos, Care prezidează ,,cina nunții" și pecetluiețte unirea mâinilor lor pe Sfânta Evanghelie, trimițând pacea Sa peste ei. Acolo unde sunt doi, este și Hristos în mijlocul lor. Ceea ce afirma Tertulian în Apus apăra Clement Alexandrinul în Rasarit.

După cum am constatat mai sus, căsătoria era considerată de Biserica primară taina care anticipează bucuria împărăției lui Dumnezeu. Cum se explică, însă, faptul că pentru câteva secole Biserica n-a avut o ceremonie specială sau o slujbă specială pentru- a marca taina căsătoriei? se întreabă J. Meyendorff, În schimb, Biserica a recunoscut căsătoria încheiată după legeile societății civile și n-a încercat niciodată să o înlăture, nici să distrugă ordinea socială instaurată. Iată răspunsul aceluiași teolog: ,,Diferența dintre o căsătorie necreștină și o căsătorie creștină consta în faptul că prima era încheiată între doi păgâni, în timp ce a doua implică doi creștini. Această diferență nu rezida nicidecum în maniera în care era încheiată căsătoria. Unul din motivele constante ale Sfântului Pavel este că Dumnezeu nu trăiește în „temple făcule de mâini omenești" și că. trupul nostru este templu al Duhului Sfânt». Când în căsătorie un bărbat și o femeie devin “un singur trup” și amândoi sunt membre ale Trupului lui Hrislos înseamnă că unirea lor este pecetluită de Sfântul Duh, Care trăiește în fiecare din cei doi ceea ce-i face membre ai Trupului lui Hristos este Euharistia”.

Așadar, până în secolul al IV-lea nu avem nici o dovadă că ar fi existat o slujbă specială a Tainei Cununiei, în afara Dumnezeieștii Liturghii, iar ceea ce consfințea și transfigura căsătoria a doi miri botezați era primirea lor la Sfânta Euharistie, despre care putem spune că a fost și a rămas Taina Tainelor, Taina în care gravitează întreaga viață liturgică a Bisericii, ce include și Taina Nunții.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Liturghia – în raport cu nunta – nu este altceva decât cadrul ce trebuie să însoțească atât ceremoniile civile cât și familiale care constitute nunta propriu-zisă și care trebuie să sublinieze sfințenia unirii; și conține rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru a ,,întări ceremonia" căsătoriei deja întemeiată.

Situatia aceasta era generală în întreaga creștinătate, ceea ce ne face să credem că în timpul primelor trei secole nu existau diferențe fundamentae între Apus și Răsărit, în privința Tainei Căsătoriei.

Biserica Creștină, în timpul persecuțiilor și-n aceeași măsură și în timpul alianței cu Imperiul Roman, a acceptat legea romană referitoare la căsătorie. Chiar și atunci când creștinismul devine religia dominantă în Imperiu, vechile definiții ale căsătoriei în calitatea ei de ..contract" se păstrează și-n legislația imperiului, dar și-n Nomocanonul Bisericesc în 14 titluri

Aceleași principii, împrumutate din legea romană, se găsesc și-n versiunea slava a Nomocanonului, numita Kormatchaia knig care a constituit legea canonică de baza a țărilor slave, până la începutul secolului al XlX-lea.

Aceeași conformitate a terminologiei, privind conceptele romane, o găsim și în scrierile primilor Părinți. De exemplu, Atenagora (un scriitor din sec. al II-lea) îi scrie împăratului Marc Aureliu în Apologia sa: ,,Fiecare dintre noi consideră că a sa femeia cu care s-a căsătorit după legile voastre".

Sfântul Ioan Gură de Aur (mort la 404) face referinte directă la ,,legea civilă" atunci când definește căsătoria ca nefiind ,,altceva decât o apropiere sau afinitate".

Căsătoria creștinilor în secolele IV-VIII Sfâtul Ignatie al Antiohiei, ca fiecare căsătorie să se încheie cu acordul episcopului, nu s-a impus în dreptul canonic bisericesc. În decursul primelor secole creștine, totuși se dezvoltă unele rânduieli prin care Biserica intervenea în încheierea căsătoriei; fiind legate de obiceiurile epocii, acestea au dispărut mai târziu.

Se știe că deciziile luale de comun acord de către Constantin și Liciniu la Milano (313), pentru a acorda creștinilor totala libertate și a restitui bunurile confiscate în timpul persecuțiilor, au generat pentru comunitățile creștine consecințe foarte importante în toate domeniile. Unei Biserici minoritare, dar fervente, îi va succeda o Biserică recunoscută oficial, care se va dovedi bogată numeric și care va avea nevoie de o organizare, ținând cont și de contextul social, dar și de exigentele evanghelice. Episcopii vor deveni persoane oficiale, înconjurați de colaboratori, ,,basilicile" vor deveni locul unde se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie și celelalte slujbe, se va dezvolta cultul și chiar o disciplină canonică, mai ales ca perioada cuprinsă între secolele IV și VIII va coincide și cu perioada marilor frământări, dar și a marilor sinoade.

Instituția matrimonială rămâne în întregime condusă de legislația imperială. Chiar deveniți creștini, împărații trebuiau să țină cont de necesitățile sociale și nu puteau deci să aranjeze instituția matrimonială așa cum doreau episcopii. In aceste condiții, pentru a orienta viața conjugală a enoriașilor lor după duhul evanghelic, au avut la dispoziția lor: modalitațile de oficiere a căsătoriei, care se îndeplineau intotdeauna după tradițiile culturale, dar acceptându-le pe cele ce nu contraveneau Evangheliei și respingându-le pe celelalte; punerea la punct a unui embrion legislativ propriu comunităților creștine, vizând mai ales alegerea perechii și refuzul divorțului; cateheza duhovnicească, strecurată fie în predică, fie în scrierile redactate în funcție de circumstanțele particulare și din care se degaja primele elemente ale unei teologii matrimonial.

Dacă în timpul primelor trei secole nu existau diferențe între Apus și Răsărit, între secolele al IV-lea și al Vlll-lea apar diferențe între. cele doua lumi creștine. Până în secolul al IV-lea, nu cunoaștem o slujbă aparte, specială pentru căsătorie, în afara Euharistiei. In mod obișnuit, după căsătoria civilă, cuplul creștin participă la Dumnezeiasca Liturghie împărtășindu-se și aceasta împărtăsire era, după Tertulian, pecetea căsătoriei, pecete care implică toate responsabilitățile vieții de creștin.

După pacea adusă de Imparatul Constantin (313), plecând de la practicile familiale se va elabora o rânduială, constând în binecuvantarea lui Hristos exprimata liturgic (prin episcop, preot și, uneori, prin părinți), la care se adauga fie velatio nuptialis – ,,inmânarea voalului" sau ,,acoperirea miresei" (la Roma și în Milano, fie stephanoma – ,,încununarea" – (în Răsărit), fie dextrantm iunctio – ,,intrarea mirilor în camera nupțială" (în Galia, Spania și ținuturile celtice).

Înmânarea voalului (velatio nuptialis), ritual specific Apusului, apare în Italia în secolul al IV-lea, drept ceremonial liturgic, în același timp în care apare un alt ceremonial liturgic, pentru consacrarea fecioarelor, velatio virgmum (punerea unui voal special fecioarelor consacrate). Impunerea sau înmânarea voalului era un act liturgic, deoarece Sfântul Ambrozie afirmă: ,,Se cuvine să fie sfințită căsătoria prin impunerea voalului și binecuvântarea preotului". Menționăm că, în ceea ce privește căsătoria însăși, binecuvântarea cuplului avea, la început, un caracter privat, ca și în Apus. Această binecuvântare privată se întâlneste începând cu secolul al IV-lea și era acordată cu ocazia unei vizite pe care episcopul sau preotul o făcea familiei, în vederea felicitării. Începând cu sfârșitul secolului al IV-lea, această binecuvântare de circumstanță se va dezvolta și va constitui un act liturgic cu rugăciuni și cu cântări. Ceremoniile familiale și civile au devenit astfel ceremonii liturgice mai devreme decât în Apus. În Răsărit, gestul care avea sensul cel mai profund era încununarea (stephanma), act liturgic ce însoțea actul juridic esențial de transferare a tinerei fete (ekdosis) de la casa părintească la casa mirelui.

Pe măsură ce s-a dezvoltat un ceremonial liturgic, plecând de la rugăciunea de binecuvântare a mirilor, s-a simțit nevoia de a se fixa în scris această rânduială. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre enchai si eulogiai, pe care o pronunță preotul la binecuvântarea mirilor:

,,Se cuvine să alungați de la nunți toate aceste lucruri drăcești, să o învaățați pe copilă de la început cu rușinea; sa chemali preoții, ca prin rugaciunile și binecuvântarile lor să întărească unirea între soți, pentru ca dragostea soțului să crească, iar cumințenia soției să se mărească".

Rugăciunile pe care ni le transmit evhologiile bizantine, începand cu secolul al VIII-lea și următoarele, pot fi totuși anterioare celui mai vechi manuscris care ni le face cunoscute. La început, miri primeau deci binecuvântarea preotului în casa familiei miresei; la binecuvântare s-au adăugat câteva ceremonii vechi, împlinite mai înainte de către tatăl fetei, în cele mai multe cazuri și, care, împreună, au devenit ceremonii liturgice.

2.3.Simbolistica Căsătoriei

Binecuvântarea

Pentru a întări legământul dintre doi tineri (logodnic și logodnică) și pentru a-1 sfinți, Biserica lui Dumnezeu este chemată ca martor al acestui contract, căci Dumnezeu Însuși dă binecuvântarea Sa, când oamenii îl binecuvintează: ,,Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvântează…" Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, Logodna devine Legământ" sfânt, încheiat în Hristos, care-i arvunește pe cei doi împărației lui Dumnezeu și vieții veșnice.

Inelul

Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea și schimbarea inelelor. Dintru început trebuie subliniat faptul că întrebuințarea inelelor în logodnă este un obicei vechi, pre-creștin, pe care Biserica 1-a preluat, 1-a consfințit prin încadrarea în slujba bisericească și căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână. În Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Fac. 41, 42), al slavei (Dan. 6, 17) sau al adevărului (Tamara – în Fac. 38, 25); în Imperiul Roman, inelul făcea parte din darurile ce se obișnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne da mărturia că ,,inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei, este de fier". După mărturia lui Tertulian, inetul era de aur. Este posibil ca Pliniu, care locuia la Roma, să ateste o traditie conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecuse la un inel de aur.

Aceeași traditie o găsim și-n dreptul popular al țărilor din Orient, preluată de creștini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, și inelul. Acest act avea loc, inițial, în cadrul unui prânz familial: după schimbul făgăduințelor, logodnicul înmâna un inel de fier tinerei fete, care-l purta pe al patrulea deget de la mâna stângă și câteva cadouri, ca mărturie pentru viitoarea unire a lor". Punerea inelelor este menționată și de tradiția veche creștină, dar și de cei mai vechi codici constantinopolitani.

Cândva, inelele erau așezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei. În Bisericile Greacă și Rusă, și astăzi se păstrează în Evhologiu și în Trebnic rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă și așezarea mirilor pe solee, în fața Sfintelor Uși, pentru a fi binecuvântați, după care sunt duși în naos pentru oficierea slujbei.

Rugăciunile

Pentru înțelegerea sensului dat de Biserică, punerii și schimbării inelelor, prin rugăciunile și binecuvantarea ei, este necesar să pătrundem în sensul adânc al rugădunilor de la logodna. Noi suntem obișnuiți să interpretăm schimbul înelelor ca pe o simplă marturie a fidelitații reciproce. Este important de notat totuși că nici una dintre cele patru referințe bibiice, la care face aluzie ,,rugăciunea inelelor", nu interpretează slujba în acest sens limitat și pur omenesc; dimpotrivă, inelul este mai întâi semn al făgăduinței lui Dumnezeu catre om: ,,…Insuți, dar, Stăpâne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai trimis adevărul peste moștenirea Ta și făgăduinta Ta peste robii Tăi, părinții noștri, cei aleși ai Tăi din neam în neam, caută spre robul Tău (N) și spre roaba Ta (N) și întărește logodna lor în credință, în înțelegere, în adevăr și în dragoste"; și-n al doilea rând, semn al logodirii omului cu Dumnezeu. Dumnezeu Și-a ales Biserică, dintre neamuri, așa cum își alege mirele mireasa, și Și-a logodit-o, fecioară curată: ,,Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ți-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna aceasta; unește și păzește pe robii Tăi în pace și într-un gând.

Adevarul și Făgăduința trimise peste robii lui Dumnezeu s-au împlint în Hristos, ,,Calea, Adevarul și viața Ioan 14, 6), în care a fost restaurată omenirea – ultimul scop al ei: restaurarea pierdutei unități cu Dumnezeu, reîntegrarea vieții umane în plenitudinea ei autentică. Acesta este sensul logodnei creștine: reîntegrarea celor doi în credință, în înțelegere, în adevar și în dragoste – în Hristos. Inelul, primit odinioara de Iosif în Egipt, ca semn al noii puteri (Fac. 41, 42), prin ,,care s-a preamărit Daniel în țara Babilonului" (Dan. 6, 17), prin care ,,s-a arătat adevărul Tamarei" (Fac. 38, 18), a devenit semn al împăcării omului cu Dumnezeu prin jertfa mântuitoare a Fiului: „… prin inel, Părintele nostru Cel ceresc S-a îndurat spre fiul cel risipitor, când a zis -Dați inel în dreapta lui și, junghiind vițelul cel gras, mâncând să ne veselim-".

Puterea lui Dumnezeu, manifestată prin dreapta Sa, ,,care a întrărmat pe Moise în Marea Roșie" (Ies. 14, 15) și prin Cuvânlul creator ,,Cel adevărat (prin Care) cerurile s-au întărit și pămânlul s-a întemeiat", binecuvintează și dreapta robilor Săi: ,,Și dreapta robilor Tăi să se binecuvinteze cu Cuvântul Tău cel puternic și cu brațul Tau cel înalt. însuți, dar, și acum, Stăpâne, binecuvintează această punere a inelelor cu binecuvântare cerească, și îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieții lor", iar ,,punerea inelelor" este dovada noii vieți la care sunt chemati mirii: în comuniunea Duhului Sfânt. La această Comuniune au fost mai întâi chemați ,,către sfânta luminare… desbrăcați de cele vechi și înoiți pentru viața de veci… umpluți de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos, ca să nu mai fie fii ai trupului, ci fii ai Împărăției" Sale326, în Sfântul Botez.

În evocarea logodirii lui Isaac cu Rebeca, Părinții Bisericii văd pe de o parte chemarea neamurilor la Hristos și pe de altă parte prefigurarea Botezului, În faptul că Eleazar, sluga lui Avraam, a recunoscut-o pe Rebeca atunci când ea scotea apă din fântână (Fac. 24, 14): ,,Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga patria-hului Avraam ai călătorit în Mesopotamia, trimițându-1 să logodească femeie stăpânului sau, Isaac, și prin mijlocirea scoaterii de apă i-ai descoperit să-i logodească pe Rebeca".

Fiecare suflet creștin este logodit cu Hristos în apa botezului. Logodna săvârșită solemn în Biserică este mai mult decât un simplu ,,angajament" sau o ,,afacere privată", de familie; împreună cu Cununia este ,,o lilurghie completa" .

Cnunia

Căsătoria ,,în Hristos și în Biserică" (Efes. 5, 32) este Taina transfigurării omului în întreaga sa existență; trecutul, prezentul și viitorul se transformă într-un etern astăzi, pentru că ,,astăzi este numele timpului lui Dumnezeu. Orice eveniment divin sau divin-uman se săvârșeșle într-un astăzi al vesniciei". În Taina Cununiei, omul este părtaș la actul creator și recreator al lui Dumnezeu și este chemat la ,,Cina nunții Mielului" (Apoc. 19, 9), în Împărăția veșnică. Jertfa Mântuitorului (Crucea – evocată în prima rugăciune a Cununiei) a transfigurat nunta, făcând-o Taina, Taina a Cununiei. ,,O Taina care lucrează… Mai mult, (care) e asemănată (unirea soțului cu soția) cu prototipul unirii lui Hristos cu Biserica.

Unirea duhovnicească, deci o mutație pe plan duhovnicesc, mersul către un Cer nou și un Pământ nou" (Apoc. 21, I). După Origen, Dumnezeu este Cel Care îi unește pe cei doi soți și de aceea căsătoria creștină nu poate avea loc decât conform sfâtulu Ignatie, care, cu timpul, s-a impus și s-a generalizat în toată Biserica: ,,Trebuie ca cei ce se însoară și cele ce se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, și nu după poftă.

Femeia ta, o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale" (Ps. 127, 3)

Îndată după săvârșirea Logodnei sau după un oarecare timp (dacă Logodna se săvârșește separat de Cununie, la cererea mirilor), mirii stau în naosul bisericii, în fața unei mese pe care se afla Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Cununile; credincioșii, impreună cu strana, cântă Psalmul 127, cu stihul: -Slavă ție, Dumnezeul nostru, slava Ție-, iar preotul face cădirea.

Odinioară, când Cununia se săvârșea separat de Logodna în mod obligatoriu, mirii intrau solemn în biserică, în timp ce se cânta Psalmul 127, iar preotul (sau episcopul) mergea înaintea lor, cădind; inițial, această rânduială era pentru curtea imperială, după cum prevede codicele (,,Rânduiala săvârșită la căsătoria împăraților și a altora"), precum și primirea cu miros de tămâie era rezervată împăraților, însă, ulterior, s-au extins la toți creștinii.

Psalmul 127, intonat la primirea mirilor în biserică, dobândește un nou sens: ,,Sionul" (Ps.127, 5) este ,,templul trupului lui Hristos", ,,Ierusalimul" este cetatea eternă ,,coborând din Cer, de la Domnul" (Apoc. 20, 10), ..Israel" este noul popor al lui Dumnezeu, unit în Biserica Sa. De aceea, procesiunea care are loc înaintea Cununiei reprezintă intrarea în Impărația lui Hristos; acordul căsătoriei, încheiat în Logodna, se va transforma într-o unire veșnică; dragostea omenească va primi o dimensiune absolut nouă, fiind identificată cu dragostea lui Hristos pentru Biserica Sa. Intrarea mirilor în biserică nu doar simbolizează, ci este intrarea căsătoriei în Biserică, ce, la rândul ei, este intrarea lumii în ,,lumea ce va veni", intrarea poporului lui Dumnezeu -în Hristos – în Împărăția Cerurilor. Slujba Cununiei este expresia realității acestei intrări. Când perechea merge în alai în mijlocul bisericii pentru Cununie, se cântă întreg Psalmul 127, ,,Ferciți i toți care se tern de Domnul, care umblă în caile Lui… " Venirea lor în biserică, spre a se cununa, este socotită a fi umblare în căile Lui. În Biserica Vechiului Legământ, psalmul acesta se cântă atunci când preoții mergeau în sanctuarul Templului, la mariie praznice. De aceea, slujba Cununiei va începe prin proclamarea solemnă a Împărăției lui Dumnezeu:

,,Binecuvantată este Împărăția Tatalui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.Amin."

Ca orice lucrare dumnezeiască, săvârșită de Dumnezeu în sanul poporului Său, ca ,,Liturghie", Cununia începe cu Binecuvântarea împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, deși suntem deja în împărăția Cerurilor totuși o vom trăi, gusta ,,mai cu adevărat în ziua cea neânserată a Împărăției Sale" -perspectiva eshatologică a Tainei. în Împărăția Cerurilor vorn fi părtași vieții veșnice și dumnezeirii, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut părtaș vieții noastre (Filip. 2, 6-11), tocmai pentru a ne face accesibilă această părtășie. și, deși este în și din lume această, Taină este destinată Împărăției lui Dumnezeu. De aceea, prin Taina, Căsătoria este proiectată în Împărăția lui Dumnezeu.

Și nu uitam, însă, că astăzi – atrăgea atenția Părintele Alexander Schmemann – căsătoria este, ca orice altceva ,,din lumea aceasta", căzută și deformată, și că ea are nevoie nu doar de a fi binecuvântată și săvârșită cu solemnitate, ci de a fi restaurată. Această restaurare este în Hristos, ceea ce înseamnă în viață, moartea, Învierea și Înălțarea Lui la cer, în inaugurarea Cincizecimii ,,noului eon", în Biserica Sa, ca taina a tuturor acestora. Este de prisos să mai spunem că restaurarea căsătoriei transcende ideea de ..familie creștina" și-i da căsătoriei o dimensiune cosmică și universal. Astfel încât ..consinulul" și obiectul acestei Taine nu este doar ,,familia", ci iubirea.

Căsătoria este taina iubirii dumnezeiești, ca taină atotcuprinzătoare a ființării"înseși, și pentru aceasta ea privește întreaga Biserică, și – prin Biserică -întreaga lume.

Prin păcat, omul și-a schimbat direcția existenței, de sus în jos, de la Dumnezeu la lumea aceasta; această schimbare o încearcă satan și cu Domnul, în Carantania: ,,Aruncă-Te jos, câd scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeși de piatră piciorul Tău" (Mt 4, 6). Dar Mântuitorul biruie ispita; de aceea ,,Cununia, din moment ce se intemeiază pe unirea lui Hristos cu Biserica, trebuie să aspire către transfigurare. E comuniune. La început, cei doi sunt mai mult un trup. Apoi, un trup și un suflet. Apoi, un trup, o inima și un suflet.

Prin Sfintele Taine, Biserica recapitulează actele mântuitoare săvârșite de Dumnezeu și credincioșii gustă deja din viața veșnică ce va să fie: ,,Cu vrednicie și cu dreptate este a-ți cânta Ție… Tu din neființă la ființă ne-ai adus pe noi și, căzând noi, iarăși ne-ai ridicat și nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta ce va să fie…'"

Comuniunea mirilor se împlinește și se desăvârșeste în comuniunea lor cu Dumnezeu în Jertfa Euharistică în care devin ,,un singur Trup" în Trupul lui Hristos, Care-i integrează în Împărăția veșnică, uniți în Taina iubirii dumnezeiești.

Proclamarea Împărăției lui Dumnezeu este însoțită de un act liturgic cu profunde semnificații, stabilit de rânduiala tipiconală: după ce se închină și sărută Sfanta Evanghelie și Sfânta Cruce, preotul dă binecuvântarea făcând semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia, deasupra cununilor.

Scară duhovnicească, a cărei ultimă treaptă – iubirea – să o sprijinm pe ,,fereastra Împărăției Cerurilor", este Crucea; pe Care a fost răstignit Mirele Bisericii, pe Cruce, din coasta lui Adam cel Nou, s-a născut Mireasa lui Hristos – Biserica (Fapte 20, 28), prin Cruce va înainta fiecare suflet în bucuria Talălui Ceresc (Mt. 25, 21 si 23). Întreaga creație poartă pecetea Crucii, a jertfei și a renunțării încă dintru început și tot Crucea o va salva de la pierire. În teologia Părinților aflăm că de aceea a ales Mântuitorul să moară pe cruce, pentru că este singurul mod de a se jertfi cu brațele deschise, îmbrățișând lumea.

Cununile, prin binecuvântare, ies din realitatea terestră a lumii acesteia, pentru a fi primite și ele în Împărășia Cerurilor ,,Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii…, primește cununile lor în Împărăția Ta, păzindu-i curați, fără de prihană și neasupriți în vecii vecilor".

Aceasta este și semnificația unirii mâinilor drepte ale mirilor în timpul acestei rugăciuni, sau, mai corect, punerea dreptei miresei pe dreapta mirelui, Acest gest liturgic arata că ,,Dumnezcu i-a creat pe Adam și pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, reflectând taina unității divine" și, în primele trei secole creștine, exprima încredințarea tinerei fete logodnicului. Acesl gest, al unirii mâinilor, era îndeplinit de tatăl fete.

În cazul căsătoriei împăratului Mauridus, mâinte de ,,încununare", unirea mâinilor (manuum junctio) a facut-o patriarhul. Obiceiul pare a fi la origine un act juridic. Însă, după cum reiese din scrisoarea Sfântului Grigorie de Nazianz, adresată lui Proclu (a cărui fiică venea să-i ceara oficierea căsătoriei) ,,era un act voluntar de a fi asistat la această sărbătoare, pentru a pune una întralta mâinile tinerilor și mâinile lor în mâinile lui Dumnezeu".

În Biserica Alexandriei, această ,,unire" a cuplului de către preot era un obicei curent în epoca patriarhului Timotei (381-385) și în Responsa Canonica ni se dau precizările privind cazurile în care ,,unirea" făcută de preot era interzisă.

Formula de încununare

“Se cunună robul lui Duronezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatalui și al Fiului și al Sfântului Duh".

Începând cu Evhologiul Patmos 105, datat în secolul al XIII-lea, se generalizează și se impune formula de mcununare a mirilor, prezentă în rânduiala actuală.

Slujba Căsătoriei în Răsărit comportă încununarea mirilor, care corespunde ceremonialului voalului din țările latine. Acest ritual nu era totuși necunoscut la Roma, deoarece în anul 866 papa Nicolae I îl menționează în răspunsul său către bulgari: mirii ies din biserică purtând pe capetele lor coroane. Era, poate, o rânduială de influență bizantină, care n-a fost de lungă durată, de vreme ce nu se mai regăsește după aceea.

Puterea de simbolizare a slujbelor, care au în centru o actiune non-verbală, stă tocmai în acest moment al încoronării sau al punerii voalului. Este însă frapant că incununarea se deosebeste de velatio, în forma inițială a acesteia, prin faptul că voalul se punea numai miresei (incipit velatio nuptialis), în timp ce cununile se pun ambilor miri. încununarea exprimă de aceea ideea unui rite de passage pentru cei doi, în timp ce punerea Voalului indică doar schimbarea statutului social al miresei. Această deosebire se exprimă și în textul rugăciunilor, care îi au ca subiecți, în Răsărit, pe cei doi miri, iar la Roma, la origine, numai pe mireasă"'.

Această diferență se explică prin semnificația originară a lui velatio. Velamen, respective flammeum erau la Roma elemente ale vestimentației miresei, care corespundeau mentalității vremii, potrivit căreia, prin căsătorie, doar mireasa își schimba statutul social prin intrarea în familia bărbatului. Dar, cu timpul, a avut loc o evoluție prin care cei doi miri au căpătat același statut. Textele liturgice au încercat să realizeze această adaptare prin punerea voalului peste amândoi mirii, velatio amborum, și prin modificarea rugăciunilor, care, inițial, se refereau numai la mireasă, Acest ritual sublinia faptul că, potrivit concepției creștine, ambii miri joacă un rol în căsătorie. Această evoluție se afla în contradicție cu semnificația simbolică originară a lui velatio și, în același timp, atestă o dinamică liturgică. Biserica a putut să confere aceluiași simbol un alt conținut, pentru a realiza unitatea dintre cuvânt și acțiune.

Și în rânduiala ortodoxă există prin tradiție voalul miresei, care însă nu are un caracter liturgic, ci doar unul tradițional, care s-a păstrat numai pe alocuri. Totuși, se pare că acest rit s-a menținut în aceste regiuni (apusene) sub forma unui obicei păgân; căci încă și în zilele noastre miresele poartă sub voalul lor o coroană de flori portocalii… și coroana mirelui… a supraviețuit, de asemenea. Cu treizeci de ani în urmă încă, în anumite regiuni, mirele purta, prinsă de borul pălăriei, o coroană mica de flori portocalii. Actualmente, coroana aceasta mică este fixată la butoniera vestei; dar adesea este înlocuită de un mic buchet de flori

În Apus însă, nu se mai pastrează nici o urmă liturgică referitoare la încununarea mirilor. În Biserica Ortodoxă, actul ritual care simbolizează și pecetluiește săvârșirea tainei este punerea cununiilor pe capetele mirilor. După cum am văzut în capitalele precedente, încununarea mirilor nu este un act liturgic de sorginte creștină; în antichitatea clasică, făcea parte din obiceiurile nupțiale ale grecilor, urma după ieșirea (ekdosis) sau îcredințarea miresei mirelui. Și, după cum reiese din scrisoarea Sfântului Grigorie de Nazianz, în vremea sa, ritul avea un caracter voluntar și se cuvenea să fie îndeplinit mai degrabă de tații miresei (așa cum era obiceiul în antichitatea greacă), decât de preot.

Fără îndoială, alți episcopi sau preoți împlineau acest act liturgic, încorporat în rânduiala căsătoriei pe filiera armenească. Acest fapt ne îndreptățește să afirmăm că actul liturgic de încununare a mirilor nu este de sorginte pur păgână (așa cum s-a spus uneori), ci mai curând reprezintă o asumare și o creștinare a unei culturi existente deja în perioada de formare a vieții liturgice creștine. De fapt, contextul și simbolismul cununilor din Taina Căsătoriei sunt pur biblice. Tertulian, scriitor și teolog creștin din secolul al II-lea, respinge în mod explicit obiceiul păgân al încununării.

Cu toate acestea, atunci când slujba căsătoriei s-a dezvoltat treptat, Biserica a folosit încununarea, pentru a exprima idei conținute în mod direct în Sfânta Scriptură. La această asumare a contribuit foarte mult autoritatea Părinților Bisericii, care i-au dat un nou sens. Unul dintre acești Părinți este Sfântul Ioan Gură de Aur, care dă o nouă interpretare cununilor nupțiale: Se pune o coroană pe capetele lor (ale mirilor), simbolul victoriei lor, căci se apropie neînvinși de ușa căsătoriei, ei, care n-au fost biruiți de patimă. Dacă cineva, sclav ar pătimii, să dăda prostituției, pentru ce mai are el o cunună pe cap, el, care nu este altceva decat un învins?

Așa se explică faptul că accentul, în slujba Nunții, cade pe punerea cununilor, iar rânduiala va intra în limbajul bisericesc, având un nou nume: Taina Cununiei.

Simbolistica cununilor

Coroana (Cununa), semn al victoriei în competițiile atletice, este în Noul Testament semnul victoriei vieții asupra morții: ,,Nu stiți voi – scrie Sfântul Apostol Pavel – că aceia care aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-1 luați. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. și aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar nu, nestricacioasă" (I Cor. 9, 24-25). în același sens vede și Sfantul Ioan Gura de Aur, în cununile de la Căsătorie, un ,,simbol al victoriei" asupra patimii (conjugalității) nestăpânite, care aduce degradarea și moartea. Coroana, în Noul Testament, este în mod egal recompensa divină și veșnică a dreptății dumnezeiești: ,,Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit; credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce am iubit arătarea Lui" (II Tim. 4, 7-8) și, ,,Când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi"„… Și dă robilor Tăi acestora (N) viața pașnică…, cununa cea nevestejită a măririi".

Spre ,,cununa cea neveștejită a maăirii" sunt chemați toți creștinii, pe diferite căi, proprii fiecăruia (feciorie sau viața familială), pentru a descoperi în Hristos, prin Duhul Sfânt, dimen-siunea ipostatică ce poartă întreaga umanitate și întreaga creație.

Calea căsătoriei este una din căile împărătești ale condiției umane ce se reânnoieste în Hristos. Fiecare cale are privilegiile sale. Privilegiul căii conjugale rezidă în faptul că este în sine o cale a unității în diversitate: taina a doi care sunt o singura existență, un singur trup.

Bărbatul și femeia care aduc în Biserică dragostea lor omenească drept mărturie, imagine, icoana a iubirii ce relevă viața dumnezeiască primesc cununile în Taina Căsătoriei. Cununile primite sunt, întâi de toate, cununi împărătești.

În mod evident, cununa victorie și a nemuririi aparține, înainte de toate. Domnului nostru, Iisus Hristos, răstignit și învint. Din acest motiv foloseste Biserica versetele 3 si 4 din Psalmul 20 drepl Prochimen înainte de citirea Apostolului de la Cununie: ,,Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe. Viață au cerut de la Tine și le-ai dat lor" (Prochimen, gl. al 8-lea, la Apostol). în rugaciunea arhierească, Mântuitorul Se roagă: ,,Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem" (In. 17, 22). Or, ritul încununării în Taina Cununiei ne arată că mirii sunt încununați cu slavă. Aceasta stare împărătească și de slavă este exprimată solemn în imnografie prin cântarea și binecuvântarea ce urmează încununării:

,,Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii".

Se impune însă o întrebare: de ce natură sunt această slavă și cinste? Sau: ce este un ,,rege" din perspectiva creștină? Rolul lui este de a fi simbolul preoției împărătești. În consecință, el trebuie să fie rege (împărat) după imaginea împăratului împăraților, Domnului domnilor, a lui Hristos Însusi.

Slava și cinstea cu care sut încununați mirii sunt slava și cinstea omului ca rege sau, mai bine zis, cunună a creației: ,,Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-1 stăpâniți" (Fac. 1, 25). Fiecare familie este cu adevărat o ,,împărăție", o mică biserică și-n consecință o taina și o cale a Împărăției lui Dumnezeu. Și cununile de la căsătorie subliniază aceasta: că aici, în Taina Căsătoriei, este începutul unei mici împărății care poate fi ,,ceva" din adevărata Împărăție.

,,Slava" și ,,cinstea" trebuie înțelese după imaginea Slavei și Cinstei lui Hristos. Știm că această Slavă și această Cinste trec prin kenoză, prin jertfa vieții Sale: ,,S-a smerit pe Sine, ascutător făcându-Se până la moarle – și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preanălțat și i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume…" (Filip, 2, 8-9). Și trebuie amintit, în acest context, ca Sfântul Pavel îi cheamă pe soți la ascultare reciprocă, iar pe soț, pănă la sacrificiul vieții.

De aceea cununile par a avea, în același timp, și o altă dimensiune: desigur, este vorba de coroanele împeriale, dar adevarata împărăție, după modelul lui Hristos, este cea a Mucenicilor. Cununile sunt deci cununile mucenicilor, al martirilor. De aceea, în rânduiala Cununiei își găseslc locul, în mod sugestiv, troparul ,,Sfinților mucenici… " Mărturia dragostei, după chipul dragostei prin excelență, a Sfintei Treimi, se exprimă în mod suprem pe Sfânta Cruce. Așadar, cununile în aceeași măsură, dacă nu mai mult, reprezintă martiriul că și slava.

Calea Împărăției este martiriul – mărturisirea lui Hristos. Și aceasta înseamnă răstignire și suferință. Căsătoria care nu răstignește constant egoismul și autosuficiența, care nu ,,moare sieși" pentru a se autodepăși, nu este o căsătorie crștină. Adevăratul păcat al căsătoriei de astăzi este idolatrizarea familiei înseși, refuzul de a înțelege căsătoria îndreptată către Împărăția lui Dumnezeu.

În sfârșit, cununile sunt cununile Împărăției Cerurilor -ultima Realiiate a tot ceea ce există – sunt semne și acte liturgice care anticipează ceea ce urmează să devină existența noastră – Împărăția lui Dumnezeu. De aceea Il rugăm pe Împăratul Cerurilor să primească în Împărăția Sa cununile celor care au fost readuși la starea paradisiacă și încununați ca regi ai creației: ,,Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii și nunta de acolo ai binecuvântat-o, binecuvintează și pe robii Tăi aceștia… Primește cununile lor în împărăția Ta, păzindu-i curați, fără de prihană și neasupriți în vecii vecilor". Locul împlinirii, al desăvârșirii Tainei Nunții este Împărăția Cerurilor.

Unirea bărbatului și a femeii s-a facut, urmând sfatul Sfântului Ignatie al Antiohiei, cu binecuvântarea arhiereului, ,,după Domnul, nu după poftă. Cel ce a venit în Cana Galileii și a binecuvântat nunta, Hristos, Arhiereul arhiereilor, este rugat să-i binecuvânteze pe toți cei care se vor uni în Taina Nuntii: ,,Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit… și pe robii Tăi aceștia".

Unirea lor nu satisface nevoile imediate ale omului și nici nu rămâne într-un plan pur omenesc, terestru; ci împlinește vocația dată celor doi prin actul creator, de a fi ,,un singur trup" (Fac. 2, 24). De aceea, unirea lor se realizează în ,,Hristos și în Biserică" (Efes. 5, 32), adică în Taina Cununiei: ,,… Care cu purtarea Ta de grijă s-au însoțit prin unirea nunții".

În taina, omul își depășeste propria condiție, condiția umană; și, deși este și o realitate terestră, fapt pentru care Biserica se roagă să ,,înmulțească cu bunătăți viața lor", nunta constituie o ,,naștere" a celor doi în Trupul unic al Bisericii și începutul ,,eternei călătorii" a lor către împărăția veșnică.

Pentru ,,lupta cea bună" ce au de luptat, călătoria pe care o au de săvârșit și pentru credința pe care o au de păzit (II Tim. 4, 7), Dumnezeu le-a ,,gătit cununa dreptății" (l Tim. 4, 8). De aceea, Biserica se roagă: „… Binecuvântează intrările și ieșirile lor… Primește cununile lor în împărăția Ta, păzindu-i curați, fără de prihană și neasupriți în vecii vecilor".

Așa cum Dumnezeu a însoțit pașii tânărului Tobie cu înger păzitor (Tob. 3, 17) și 1-a unit cu Sara (Tob. 8), pe care a păzit-o curată, neatinsă de bărbat (Tob. 3, 14), pentru a-i fi mireasă cinstită (Tob. 3, 15), așa cum a legal puterea demonului alungat de mirosul ce ieșea din cațuia arzândă cu inima și ficatul peștelui (Tob. 8, 2-3), tot așa Domnul, Care i-a făcut pe Adam și pe Eva" (Tob. 8, 6), va binecuvânta căile, pașii, intrările și ieșirile mirilor î-i va păzi curați, fără de prihană și neasupriți, pentru a intra în bucuria Tatălui ceresc, unde-i așteaptă cununile pe care, simbolic, le-au primit deja.

Ceea ce au primit acum ,,în taină" vor primi, dacă vor trăi în Duhul Evangheliei viața lor în Hristos și vor deveni mireasă a lui Hristos, deplin ,,cununa cea neveștejită a măririi", ,,în ziua cea neînscrată" a Împărăției lui Dumnezeu.

Apostolul zice. din nou referire la nunta din Cana Galileii, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunilor Maicii Domnului, ale Sfinților Apostoli, precum și ale Sfinților de Dumnezeu încununați și întocmai cu Apostolii, Împărați Constantin și maica sa, Elena, și ale Sfântului Mare Mucenic Procopie.

Dacă evocarea Sfinților Îmărați Constantin și Elena în cadrul Tainei Cununiei se explică foarte ușor, rămânând ca simbo) pentru împărații creștini, care, ulterior, vor fi încoronați de patriarh, ca semn al investirii și al recunoașterii lor de puterea divină, evocarea Sfântului Mare Mucenic Procopie necesită o explicate aparte.

Sfântul Procopie a trăit pe vremea împăratului Diocletian, care 1-a rânduit voievod de oaste în Alexandria Egiptului, pentru virtuțile sale, iar după ce s-a convertit la creștinism și a devenit apărător al creștinilor, 1-a osândit la moarte. Într-o noapte, fiind în temniță, au venit la el ,,douăsprezece femei de neam bun", s-au declarat creștine și, fiind întemnițate la rândul lor, au spus cu bucurie: ,,Primeste-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară".

Tradiția ne spune că Sfântul Procopie le imbărbăta în fața morții, sfătuindu-le să renunte la bucuriile ce vin din căsătorie, pentru a alerga, prin martiriul lor, către nunta cerească, nunta lor cu Mirele Hristos, Ca dovadă a iubirii lor nețărmurite către Mirele Hristos. ,,femeile s-au dus la moarte cu veselie și cu bucurie, ca la un ospăț de nunta și acolo și-au pus capetele pentru Hristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească".

În Arhieractionul grecesc, după care Taina Cununiei este săvârșită în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, la apolisul Cununiei, dacă este Duminica, se adaugă și partea specifică apolisului duminical: ,,Cel Ce cu venirea Sa în Cana Galileii… și (dacă este Duminică) a înviat din morți…"

Un element de asemenea nou și semnificativ în rânduiala din cele două Arhieraticoane este următoarea recomandare tipiconală: ,,după -Pentru rugăciunile…», se cântă «În Marea Rosie…", Dogmatica, gl. 5, care se intonează la vecerniile Duminicilor, cu glasul de rând al cincilea:

,,În Marea Rosie, chipul Miresei celei neispitite de nuntă s-a scris oarecând. Acolo Moise, despărțitor al apei, iar aici Gavriil, slujitor al minunii. Atunci adâncul 1-a trecut pedestru neudat Israel, acum Fecioara pe Hristos L-a născut fără sămânță. Marea, după trecerea lui Israel, a rămas neumblată; iar cea fără prihana, după nașterea lui Emanuel, a rămas nestricată. Cel ce ești și mai înainte al fost și Te-ai aratat ca om, Dumnezeule, miluieste-ne pe noi".

CAPITOLUL AL III-LEA DIVORȚUL ȘI DIVORȚUL BISERICESC

În manifestările cele mai obișnuite ale activității dispensei pontificale există o obiecție principală, și anume: un element esențial al actului administrativ ar putea lipsi în mod general, sau și mai rău, nu ar fi în mod imperios necesar, acest element fiind cauza după cum amintește principiul care supune că sufficit sola voluntas pro causa.

Asupra acestui element canonul se exprimă astfel: „Să nu se dispenseze de la o lege eclesiastică fără un motiv just și rațional, ținându-se seama de circumstanțele cazului și de gravitatea legii de la care se dispensează; în caz contrar, dispensa este ilicită, iar dacă nu este acordată de Legiuitor sau de un alt superior este și invalidă”.

Separat de aceasta, o posibilă notificare preliminară este aceea că nu se mai vorbește de act administrativ, ci primește sensul de măsură legislativă45, drept pentru care obiecția adusă mai sus ar trebui să se verifice la lumina poziției și a portiței deschisă de elementul cauzal în noua înfățișare a măsurii legislative.

Noi dorim să contestăm, dar nu în mod direct, că motivul just și rațional ar fi indispensabil pentru a nu trăda spiritul și esența dreptului canonic, reducând elementul constitutiv al dispensei de drept pontifical la un element al voinței 46. De fapt, ni se pare că s-ar putea întoarce împotriva autorului aici criticat, acuzația că în mod just el se adresează împotriva acelora care introduc idei discriminante între principii și institute de drept laic și canonic.

Infinita facultate de a dispensa ce se dorește a i se recunoaște Romanului Pontif în baza importanței unicului element de voință, se aseamănă mult cu puterea regală de totalitarism și suveranitate a unui stat absolutist, și cu principele imperiului roman. Și, dacă este adevărat începând mai ales de la o anumită perioadă și referitor la dreptul public că dreptul imperial roman pecetluia normele canonice din acele timpuri, nu poate fi confundată esența și spiritul originar al configurației juridice canonice cu o asemenea amprentă.

Adevărul este că dincolo de limitele dreptului divin (fie el natural sau pozitiv) admis de toți, validitatea dispenselor pontificale este legată de realizarea în practică.

III. 2. Condiții cerute pentru obținerea dispensei

A. Premisă

În acest capitol vom putea observa că dispensa nu poate fi acordată fără o cauză dreaptă și rațională. Având în vedere rigoarea legii de la care se dispensează, acest principiu este lipsit de sancțiune și este totodată admis aici doar cu titlul de avertisment în momentul în care cel care acordă dispensa este însuți Legiuitorul sau un alt Superior.

Neobservarea acestui principiu face ca dispensa să fie considerată atât ilicită cât și invalidă dacă a fost acordată de către o autoritate inferioară. Chiar și în aceste circumstanțe se poate considera ca fiind validă dispensa cerută și acordată în dubiul suficienței cauzei.

B. Cauza formală

Dacă afirmăm încă de la început că elementul cauzei formale este străin de tradiția canonistică ce privește institutul dispensării, facem o concluzie pripită și totodată neverosimilă. Până acum am putut observa că procedura folosită în antichitate scotea în evidență exigența fondării acestei facultății de către un element cauzal obiectiv, admițând și amestecul confuz dintre cauză și rațiune.

Într-o altă ordine de idei, tot în aceeași perioadă istorică ce deschidea calea elaborărilor doctrinare ale figurii conceptului de dispensă, au fost emise anumite doctrine care, chiar dacă nu au ajuns la o configurație concretă și stabilă a elementului cauzei formale, ne demonstrau totuși exigența lor pentru acele timpuri, chiar dacă doar într-un mod pur empiric.

Vom indica în continuare o linie ascendentă ca și timp, începând cu Rufino, continuând apoi cu Inocențiu al III-lea și ajungând până la Giovanni d’Andrea.

Primul dintre acești autori s-a oprit mai mult la un rezultat analitic: explicarea conceptului de cauză dreaptă ca și cauză motivă, acesta fiind unicul concept elaborat asupra cauzei, care are de fapt aprobarea majorității canoniștilor, în pofida tuturor criticilor și opiniilor contrare, contemporane lui Rufino precum și a celor postume.

Trecând la cel de-al doilea mare autor, Inocențiu al III-lea, găsim un text care, după părerea noastră exprimă exigența, ca alături de cauza motivă să fie admisă o cauză legată de rațiune, adică această cauză motivă trebuie să corespundă unei cauze formale.

De fapt, afirmațiile lui Inocențiu al III-lea sunt de acord cu ideile lui Hostiense, în sensul că se identifică cu acestea, și anume: rațiunea se raportează la cauza motivă. Aici cauza motivă ar fi așa zisa „praerogativa meritorum ” ceea ce înseamnă că dispensa tuturor faptelor presupuse și prevăzute de drept în normă49, drept pentru care în lipsa acestor presupuneri, cazul particular nu poate exista cu o dorință lezată a celui care acționează, sau mai curând lipsită de o plinătate a facultăților, deoarece nu corespunde prevederilor normative.

Măsura legislativă este așadar fără nici un dubiu trecută într-un plan de subordonare a unei norme și de concretizare a unui precept, și deci într-un plan tipic administrativ.

Observația ce se poate aduce doctrinei urmărite de noi este că a neglijat aproape în totalitate o cercetare bazată pe dezvoltarea istorică a izvoarelor, acestea fiind utile pentru a confirma și certifica rezultatele preluate pe cale sistematică, împreună cu angajamentul instrumentelor teoriei moderne generale asupra actelor administrative.

Însă, nu trebuie să se creadă că cele două metode de cercetare sunt incompatibile deoarece ele se îndreaptă spre același punct, dar numai în măsura în care istoria poate oferi fie fundamentul și întărirea izvoarelor, fie noi căi și îndemnuri pentru o reconstruire sistematică mai validă și mai completă.

III. 3. Dispensa pentru căsătoriile mixte

Prin căsătoria mixtă se înțelege căsătoria dintre un creștin ortodox cu un creștin neortodox botezat, fie cu o persoană care nu a primit botezul.

Cunoaștem astfel de situații încă din primele secole creștine, când unii membri ai Bisericii erau recrutați dintre iudei, dar și dintre păgâni; de aici rezultă deseori căsătorii între creștini cu necreștini, căsătorii absolut legale din punctul de vedere al legislației civile și tolerate în mod misionar de Biserică. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă, și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase. Și o femeie, dacă are bărbat necredincios, și el binevoiește să locuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 12-16).

Prin Sinoadele Ecumenice și locale Biserica a dezbătut problema căsătoriilor mixte prin diferite învățături concretizate în canoane; și pentru că aceste căsătorii mixte au continuat să existe, Biserica a adoptat principiul iconomiei bisericești cu cele două forme ale sale: pogorământul (condescendența) și severitatea (acrivia). Însăși Patriarhia Ecumenică și-a schimbat notabil modul de aplicare al canoanelor stricte și a realizat o serie de excepții studiind în mod individual fiecare caz.

Regulamentul pentru relațiile bisericești ale clerului ortodox român cu creștinii eterodocși din 1881 prevedea: „Căsătoriile mixte, între persoane ortodoxe cu persoane eterodoxe sau de alt rit creștin, se binecuvântează de Biserica Ortodoxă, păzindu-se uzul de până acum, ca copiii ce se vor naște din aceste căsătorii să devină membri ai Bisericii Ortodoxe”.

Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române din 1950 permite în mod excepțional, prin iconomie, săvârșirea căsătoriilor mixte, numai cu dispensa prealabilă a episcopului ortodox și cu promisiunea de a se educa și boteza copiii în credința ortodoxă.

Astfel, deja observăm două condiții esențiale pentru oficierea căsătoriei mixte: binecuvântarea dată de episcop și promisiunea botezării copiilor în credința ortodoxă.

Pe lângă aceste condiții e necesar ca săvârșirea slujbei de Cununie să fie oficiată de un preot ortodox, iar mirii să aibă nași ortodocși.

Alte tipuri de dispensă se dau cazurile în care doi frati vor sa isi uneasca destinele cu doua surori nu sunt straine preotilor sibieni. Canoanele bisericesti nu admit, insa, casatoria intre fratele unuia dintre soti și sora celuilalt. Preotii recunosc ca situatiile sunt foarte grele pentru ca cei implicati sunt pusi în situatia de a lupta cu propriile sentimente. Doar cununia religioasa este interzisa, caci în fata ofiterului Serviciului de Stare Civila, fratii unor tineri deja casatoriti nu sunt impiedicati sa devina o familie.

Parintii au hotarat printr-un canon, la primele Sinoade Ecumenice, ca doi frati nu se pot cununa religios cu doua surori, chiar daca nu este vorba de rude de sange. Canoanele se discuta și astazi. Au fost situatii cand au venit perechi de gemeni care doreau sa obtina dispensa de la episcop pentru a se putea casatori.

Nimeni nu vrea sa riste în fata lui Dumnezeu Chiar daca sunt indragostiti și vor sa faca pasul spre casatorie, unele cupluri formate din fratii unei familii deja intemeiate hotarasc sa se desparta.

Au venit tineri în aceasta situatie care au vrut sa se casatoreasca. Prin rugaciuni am incercat sa ii ajutam, sa ii lumineze Dumnezeu. în cele din urma s-au despartit. Un alt caz: doua familii deja formate din doi frati și doua surori. Nu se intelegeau deloc, se certau tot timpul. Unul dintre cupluri a avut un copil nascut cu buza taiata.

III. 4. Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Despre nuntă a rânduit alaltăieri fericitul Pavel; și despre îndreptările referitoare la ea așa le-a scris corinte-nilor: „Cât despre cele ce mi-aț i scris, bine este bărbatului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare s ă-și aibă femeia lui și fiecare femeie bărbatul ei" (I Cor 7, 1-2). Pentru aceea, să ne cheltuim și noi toată convorbirea cu aceste cuvinte.

Prin urmare, e de trebuință și astăzi să vă vorbim iar ăși despre aceeași pricină, fiindcă și azi același Pavel grăiește despre aceleași lucruri. Căci numai ce 1-ați auzit strigând și zicând: „Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăiește bărbatul, iar dacă adoarme, liberă este dacă vrea, să se mă rite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă ră mâne așa, după gândul meu. Și cred că și eu am Duhul lui Dumnezeu" (I Cor 7, 39-40). Să-1 însoțim, dar, și azi ș i să vorbim despre această pricină. Căci urmându-1 pe Pavel, prin el îl vom urma întru totul pe Hristos, căci și el a scris acestea nu urmând sieși, ci Aceluia. Fiindcă nu e lucru de șagă să poți trăi bine căs ătoria, căci ea se face prilej de mii de răutăț i pentru cei ce nu o trăiesc cum trebuie. Căci după cum femeia poate fi ajutor, așa se poate face adesea și potrivnică sfătuitoare. Așadar, după cum liman poate fi nunta, tot așa și scufundare, nu prin firea ei, ci din pricina voii libere [ ] a celor ce rău o trăiesc. Căci cel ce o trăiește după legile potrivite ei află în soția și în că minul său mângâiere și [puterea] de a se rupe de toate răutățile de zi cu zi. Dar cel ce nu o ia în serios, ci ca un lucru oarecare, chiar dacă se va bucura de liniște în afara căminului, când vine acasă va vedea stânci ascuț ite ce [ascund pierzania].

Așadar, fiindc ă primejdia nu ne vine de la cele ce ni se întâmplă [în afară], este de trebuință să avem multă luare-aminte la cele spuse și să ne ducem că snicia după legiuirile lui Pavel. Ba, mai mult, să facem aceasta după legile lui Hristos. Știu că multora li se pare nou ș i nemaiauzit ceea ce spun. Dar tocmai pentru aceasta nu voi tăcea, ci, citindu-vă cea dintâi legiuire, voi încerca să dezleg păruta nepotriveală.

Care este, aș adar, legiuirea pe care ne -a dat-o Pavel? „Femeia – zice – este legată prin Lege"; prin urmare, nu trebuie să se despartă cât timp tr ăiește bărbatul. Nici să nu meargă la alt bărbat, nici s ă se unească prin o a doua nuntă. Ia vezi cu câtă precizie s-a folosit de cuvinte! Căci nu a zis „să trăiască împreună cu bărbatul" cât timp e viu, ci „femeia e legată prin Lege" câtă vreme trăiește bărbatul ei ; încât, chiar dacă îi dă carte de despărț ire, chiar dacă părăsește că minul, chiar dacă pleacă la altul, legată fiind prin Lege, adulteră se face una ca aceasta. Dacă bărbatul vrea să se descotorosească de femeie, ori femeia vrea să-1 lase pe bărbat, să-și aducă aminte de cuvintele acestea și să cugete că Pavel stă de față și o prigonește, strigând: „femeia este legată prin Lege" . Căci, după cum robii fugari, chiar dacă părăsesc casa stăpânului, sunt împiedicați de lanțuri, aș a și femeia, chiar dacă îl lasă pe bărbat, are legea împotrivindu-se ei asemenea unui lanț, osândind-o și pe adulteră ș i pe cei care o primesc. Cât timp mai este bărbatul, adulter se cheamă acest lucru. Și tot cel ce se însoară cu cea fugită săvâr șește adulter. Și doar atunci – zice [Pavel] – îi este cu putință să se mărite a doua oară, când se dezleagă de lanț, când se sfârșește bărbatul.

Ar ătând aceasta, nu a adăugat că „dacă se s ăvârșește" bărbatul ei este liberă să se mărite cu cine vrea, ci „dacă adoarme", mângâind-o pe văduvă și înduplecând-o să rămână [credincioasă] celui dintâi și să nu-și ia al doilea mire. Nu a murit bărbatul tău, ci doarme! Cine oare îl părăsește pe cel ce doarme? De aceea zice: „dacă a adormit, liberă este să se mărite cu cine vrea". Nu zice [poruncitor]: „să se mărite", ca să nu i se pară c ă o împinge și o silește. Nici nu a oprit-o pe cea care voiește să se împărtășească de o a doua nuntă, nici nu a îndemnat-o pe cea care nu vrea, ci le-a făcut cunoscut că „liberă este să se mărite cu care vrea". Zicând că este liberă, după ce-i moare bă rbatul, a arătat că înainte de aceasta era roabă, fiindcă acela trăia. Roabă fiind și supusă legii, chiar dacă ar primi mii de cărți de despățire, este înl ănțuită de legea adulterului.

Slugilor nu le este cu putință să-și schimbe stă pânii dacă aceștia trăiesc. Nici femeii să-și schimbe bărbatul câtă vreme trăiește. Căci acest lucru este adulter. Nu -mi zice de legile cele din afară, care poruncesc s ă-i dai carte de despățire și să te rupi de ea. Căci nu după aceste legi te va judeca Dumnezeu în acea Zi [a Judecății], ci după cele pe care însuși le-a pus. Ba și legile cele din afară nu rânduiesc aceasta pur și simplu, nici fără socoteală, ci și acestea pedepsesc fapta, încât și din aceasta se arată că nu se complac cu acest păcat: doar simpla pricină de despărțire, făr ă implicare de bunuri, o resping. Și chiar dacă ar fi [bunuri la mijloc] ca motiv de despăr țire, pedepsesc fapta prin păgubire adusă averii [bărbatului]. Așadar, nici [legile statului] nu au lăudat pe cei ce fac aceasta.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE