Casatoria Aspecte Juridice, Religioase Si de Drept Comparat

Capitolul I. Aspecte juridice privind căsătoria

Noțiune

Prin încheierea căsătoriei persoanele în cauză dobândesc o nouă stare civilă, aceea de soți, stare din care decurg o serie de consecințe stabilite de lege.

Căsătoria răspunde anumitor scopuri și prezintă, din punct de vedere al necesităților sociale și al menirii sale, caractere extrem de variate. Din acest motiv, este dificil să se dea o definiție a căsătoriei, care să mulțumească concepțiile juridice, religioase, sociale sau de altă natură, cu atât mai mult cu cât nu există o definiție legală în acest sens.

Termenul de „căsătorie” are mai multe accepțiuni.

Primo, „căsătorie” reprezintă actul juridic pe care îl încheie cei care vor să se căsătorească, exprimându-și acordul de voință în cauză.

Secundo, „căsătorie” desemnează acea situație juridică (permanentă), a celor căsătoriți, cu alte cuvinte statutul legal al soților1.

Terzo, „căsătorie” poate avea și înțelesul de instituție juridică, adică ansamblul normelor juridice care reglementează căsătoria2.

Quarto, „căsătorie” este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii3.

Încheierea căsătoriei

Instituția juridică a căsătoriei prezintă următoarele caractere juridice:

Căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie. În scopul întemeierii unei familii, bărbatul și femeia are dreptul de a se căsători. Unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei este procreația, nu se poate concepe o căsătorie între două persoane de același sex. Această afirmație este însă contrazisă de existența unor reglementări din alte state, care permit căsătoria între persoane de același sex4.

Căsătoria este liber consimțită de viitorii soți. Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată de către dispozițiile constituționale și legale.

Căsătoria este monogamă. Caracterul decurge din fundamentul căsătoriei, și anume

____________________

1 A se vedea: art. 23 din Constituția din 1923 – în lucrarea „Constituțiile române” – I. Muraru, Gh. Iancu, M.L. Pucheanu, C.L. Popescu – op. cit., pag. 75.

2 Termenul „binecuvântare” este sinonim celui de „benedicție”. Acesta din urmă provine de la numele „Benedict”, purtat de 16 papi si contrapapi.

3 Art. 259 alin. (3) Noul Cod Civil.

4 De pildă, în dreptul olandez și cel spaniol, precum și în dreptul anglo-saxon (Statul Iowa – S.U.A.).

afecțiunea reciprocă a soților. Caracterul exclusiv al dragostei implică monogamia.

Căsătoria se încheie în formele cerute de lege, având caracter solemn. Solemnitatea căsătoriei este pusă în evidență de faptul că se încheie într-un anumit loc, în fața unei autorități de fapt, într-o zi dinainte fixată și în prezența viitorilor soți și a martorilor, cu posibilitatea asistării publice.

Căsătoria are caracter civil. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat. Este garantată constituțional și căsătoria religioasă, însă numai după căsătoria civilă1. Căsătoria religioasă nu produce însă efecte juridice.

Căsătoria se încheie pe viață. În principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soți pe tot timpul vieții lor2.

Căsătoria se întemeiază pe egalitatea în drepturi și obligații între soți. Această egalitate se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor. Egalitatea dintre bărbat și femeie depășește relațiile de familie, existând în toate domeniile vieții sociale3.

Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii4. Căsătoria este ocrotită de lege, deoarece constituie baza familiei. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.

Dreptul la căsătorie este un drept fundamental al omului și nicio autoritate nu-l poate îngrădi. Clauzele de celibat sunt considerate nule de drept. Libertatea de a se căsători

conferă persoanei și dreptul de a refuza să se căsătorească, nefiind admisă nicio limitare a

____________________

1 Art. 45 alin. (2) teza a II-a Legea nr. 429/2003, legea de revizuire a Constituției României.

2 Art. 259 alin. (5) Noul Cod Civil „Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.” La romani, căsătoria nu avea caracter obligatoriu, ea putea fi desfăcută fără nicio judecată sau procedură determinată; divorțul era liber, astfel că nimic nu distingea, din acest punct de vedere, căsătoria de concubinaj.

3 Puterea maritală oferită bărbatului în vechiul drept roman punea femeia căsătorită în situația unei fiice sau nepoate față de soțul ei. În Evul mediu, căsătoria era, de multe ori, o „alianță” sau un „pact” între două grupuri de părinți, întemeiat pe un schimb de femei, prin care, chiar și familii dușmane hotărau să pună capăt ostilităților dintre ele. Fata era astfel un obiect de tranzacție, miză a puterii și îmbogățirii. Pentru a obține o nevastă cel interesat trebuia să ofere pământuri, animale sau bani. Cumpărarea soției este și astăzi practicată la unele comunități de rromi. Puterea soțului asupra soției a dăinuit în timp.

Codul civil român a consacrat puterea maritală, ce conferea soțului calitatea de cap de familie și punea femeia măritată în subordinea lui, lipsind-o de capacitatea civilă, precum minorii și interzișii judecătorești. În 1929, situația femeii a început să se îmbunătățească, prin ridicarea incapacității juridice. Femeia a dobândit deplina capacitate civilă prin intrarea în vigoare a Constituției din 1948.

4 Codul Caragea prevedea: „Nunta este tocmeala unirei bărbatului cu femeea spre facerea de prunci” (1) (Cap. 16, art. 1), iar Codul Calimach conținea, în art. 63, următoarea reglementare: „Legăturile familiei se alcătuesc prin căsătoreasca tocmeală, prin care două persoane, parte bărbătească și parte femeească, arată ca un chip legiuit a lor voință și hotărâre de a viețui într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste într-o întovărăși re nedespărțită, de a naște prunci, a-i crește și de a se ajuta între ei după putință la toate întâmplările” (A se vedea: A. Ionașcu – Curs de drept civil român, vol. II, Dreptul familiei, Sibiu, 1941, pag. 9-10).

acestuia. Dreptul la căsătorie este consacrat prin reglementări internaționale, precum:

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948); Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966); Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (1950) ș.a.m.d..

Legislația noastră consacră expres dreptul la căsătorie1. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, republicată: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

Încheierea căsătoriei este supusă, anumitor cerințe legale. Acestea pot fi împărțite în:

condiții de fond;

impedimente la căsătorie;

condiții de formă (stricto sensu).

Condiții de fond

Diferența de sex2

De lege lata, căsătoria se poate încheia numai între persoane de sex diferit3, întrucât unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei este procreația.

În cazul persoanelor cu anumite tulburări, care au sexul incert sau ulterior înregistrării nașterii au loc modificări importante pe placul sexualizării4 și în cazul tulburărilor psihologice de sexualizării5 este admisibilă acțiunea în stabilirea exactă a sexului ori acțiunea în schimbul sexului.

În principiu, sexul fiecăruia dintre viitorii soți se stabilește prin intermediul certificatului de naștere, având atașată o rubrică în acest sens.

Vârsta matrimonială

Vârsta minimă

Pentru considerații biologice, în toate legislațiile există dispoziții prohibitive, care împiedică încheierea căsătoriei între persoanele care nu au atins o anumită vârsta, întrucât

____________________

1 Art. 259 alin. (2) Noul Cod Civil: „Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.”

2 A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti –Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român,1996, pag. 186.

3 Art. 277 alin. (1) Noul Cod Civil.

4 „intersexualizare”.

5 Transsexualism.

posibilitatea de a procrea nu începe decât la sfârșitul adolescenței. Această perioadă, când omul devine apt de a procrea, poartă denumirea de „pubertate”.

De asemenea, impunerea unei vârste minime se justifică și eugenic1, psihic, moral și juridic2.

De lege lata, vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniți pentru bărbat și 16 ani împliniți pentru femeie3.

Vârsta maximă

Căsătoria se poate încheia oricând, chiar in extremis vitae momentis (în pragul morții)4.

Consimțământul la căsătorie

Existența consimțământului liber

Potrivit Noului Cod Civil, căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora5. Această condiție este reglementată si în Constituție, republicată (art. 48 alin. 1), precum și în Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 16 pct. 2).

În sens juridic, consimțământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de consimțământ6.

Condițiile consimțământului:

*existența consimțământului liber, cu alte cuvinte, lipsa viciilor de consimțământ;

*consimțământul trebuie exprimat în momentul încheierii căsătoriei;

*consimțământul trebuie exprimat personal, fiind exclusă încheierea căsătoriei prin reprezentare;

*consimțământul trebuie exprimat simultan, trebuie să consimtă la căsătorie unul imediat după celălalt;

*consimțământul trebuie să fie constatat în mod direct de către ofițerul de stare

____________________

1 Ameliorarea populației umane prin măsuri genetice.

2 Persoanele în cauză trebuie să aibă aptitudinea de a înțelege însemnătatea unei căsătorii și capacitatea de a-și asuma conștient, liber și personal regimul pe care aceasta îl implică (a se vedea: T.R. Popescu – Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Ministerul Învățământului și Culturii, București, 1960, pag. 121).

3 Art. 272 alin.(1) și (2) Noul Cod Civil. Cu titlu de exemplu, în Codul Calimach vârsta legală pentru căsătorie era fixată la 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți.

4 În dreptul francez, în cazuri excepționale este admisă chiar căsătoria postumă, dacă defunctul îndeplinește formalitățile necesare încheierii căsătoriei, iar consimțământul său nu este echivoc.

5 Art. 271 Noul Cod Civil.

6 În antichitate, încheierea căsătoriei era considerată o problemă familială, pe care o rezolvau părinții viitorilor soți. Dreptul roman clasic a făcut distincție între persoanele sui iuris, la a căror căsătorie era suficient consimțământul viitorilor soți și persoanele alieni iuris, care pentru a se căsători aveau nevoie și de consimțământul părinților. Codul civil român din 1864 impunea consimțământul părinților, bunicilor, bunicilor sau a tutorelui.

civilă care oficializează căsătoria.

Lipsa consimțământului

Lipsa consimțământului poate fi materială sau psihică.

Lipsa materială există în situația erorii ofițerului de stare civilă în constatarea încheierii căsătoriei (ex., unul dintre parteneri răspunde negativ sau nu răspunde deloc la întrebarea privind încheierea căsătoriei).

Lipsa psihică există în situația în care unul dintre viitorii soți răspunde afirmativ la întrebarea ofițerului de stare civilă, dar, în acel moment, este lipsit de facultățile sale mintale (ex., situația alienatului sau debilului mintal). Din considerații de ordin medical, aceștia nu se pot căsători nici în momente de luciditate pasageră.

De asemenea, stare de ebrietate, delir, hipnoză sau sugestie determină lipsa unui consimțământ conștient.

Eroarea asupra consimțământului obiectiv al manifestării de voință, adică faptul de a nu fi știut că se căsătorește, este destructivă de voință. Căsătoria fictivă1 este un alt exemplu de lipsă de consimțământ.

Viciile de consimțământ2:

Eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă poartă asupra identității fizice a celuilalt soț. Nu constituie viciu de consimțământ eroarea asupra calității ori însușirilor viitorului soț, chiezolvau părinții viitorilor soți. Dreptul roman clasic a făcut distincție între persoanele sui iuris, la a căror căsătorie era suficient consimțământul viitorilor soți și persoanele alieni iuris, care pentru a se căsători aveau nevoie și de consimțământul părinților. Codul civil român din 1864 impunea consimțământul părinților, bunicilor, bunicilor sau a tutorelui.

civilă care oficializează căsătoria.

Lipsa consimțământului

Lipsa consimțământului poate fi materială sau psihică.

Lipsa materială există în situația erorii ofițerului de stare civilă în constatarea încheierii căsătoriei (ex., unul dintre parteneri răspunde negativ sau nu răspunde deloc la întrebarea privind încheierea căsătoriei).

Lipsa psihică există în situația în care unul dintre viitorii soți răspunde afirmativ la întrebarea ofițerului de stare civilă, dar, în acel moment, este lipsit de facultățile sale mintale (ex., situația alienatului sau debilului mintal). Din considerații de ordin medical, aceștia nu se pot căsători nici în momente de luciditate pasageră.

De asemenea, stare de ebrietate, delir, hipnoză sau sugestie determină lipsa unui consimțământ conștient.

Eroarea asupra consimțământului obiectiv al manifestării de voință, adică faptul de a nu fi știut că se căsătorește, este destructivă de voință. Căsătoria fictivă1 este un alt exemplu de lipsă de consimțământ.

Viciile de consimțământ2:

Eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă poartă asupra identității fizice a celuilalt soț. Nu constituie viciu de consimțământ eroarea asupra calității ori însușirilor viitorului soț, chiar dacă a fost determinată la încheierea căsătoriei, precum și eroarea asupra stării civile a celuilalt soț (ex., acesta este divorțat, deși celălalt a crezut că este celibatar).

Dolul (viclenia) viciază consimțământul viitorului soț prin eroarea provocată ca urmare a mijloacelor viclene folosite împotriva sa. Dolul cuprinde un element subiectiv – eroarea și un element obiectiv – mijloacele dolosive.

Dolul constituie viciu de consimțământ și în cazul în care manoperele dolosive se

manifestă sub forma reticenței.

Violența viciază consimțământul viitorilor soți prin teama ce i-a fost provocată ca urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa. Violența cuprinde un element obiectiv – constrângerea și un element subiectiv – teama insuflată, care conjugate,

____________________

1 Art. 295 Noul Cod Civil.

2 Art. 298 Noul Cod Civil. A se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, ediția a VI-a, Ed. „All Beck”, București, 2001, pag. 18-19; Șt. Cocoș – Dreptul familiei, ediția a II-a, Ed. „Lumina lex”, București, 2003, pag. 15-16; Gh. Miruță – Dr. familiei, Ed. „Scrisul Gorjean”, Târgul-Jiu, 2002, pag. 30-33.

lipsesc de libertate consimțământul.

Violența prin constrângere fizică este aproape imposibil de întâlnit în practică.

„Temerea reverențioasă” (adică respectul datorat părinților sau altor rude) nu constituie viciu de consimțământ.

Leziunea nu-și găsește aplicarea în această materie.

Comunicarea reciprocă a stării de sănătate

Potrivit art. 278 Noul Cod Civil, căsătoria nu poate fi încheiată dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Impunerea acestei cerințe se justifică din rațiuni medicale și eugenice.

Declarația de căsătorie cuprinde mențiunea că persoanele care vor să se căsătorească au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor1.

Lipsa impedimentelor la căsătorie

Vechea reglementare (Codul civil 1864), prevedea următoarele piedici la căsătorie:

*stare civilă de persoană căsătorită;

*rudenia;

*adopția;

*tutela;

*alienația sau debilitatea mintală ori lipsa temporară a facultăților mintale;

*lipsa aprobării prealabile a ministrului apărării naționale în cazul căsătoriei unui cadru militar cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetățenie română2;

*lipsa aprobării prealabile a conducătorului instituției în care sunt încadrați preoți militari în cazul căsătoriei preotului militar cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetățenie română3.

În decursul timpului au fost cunoscute și alte impedimente, precum:

*adulterul;

*diferența de religie;

*călugăria;

*diversitatea de rasă ori de condiție politică (era oprită căsătoria între albi și persoanele de culoare, robi și slobozi);

*răpirea;

*căsătoria a treia sau a patra;

*anumite boli sau starea totală de sărăcie.

____________________

1 Art. 28 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009), cu modificările și completările ulterioare.

2 Art. 29 lit. f) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în M. Of., Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995.

3 Art. 18 lit. a) din Legea nr. 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar, publicată în M. Of., Partea I, nr. 561 din 13 noiembrie 2000.

După Codul Calimach, cei vătămați de „boli lipicioase” sau lipsiți de hrană nu se puteau căsători, iar după Pravila religioasă, căsătoria era interzisă și celor „ofticoși, epileptici, bețivi, sifilitici ori slabi de nervi”1

Potrivit Noului Cod Civil (Legea nr. 71/2011), intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 impedimentele la încheierea căsătoriei sunt:

*vârsta matrimonială (art. 272);

*bigamia (art. 273);

*rudenia (art. 274);

*tutela (art. 275);

*alienația și debilitatea mintală (art. 276);

*încheierea căsătoriei între persoane de același sex (art. 277).

Condiții de formă

Căsătoria este considerată bază a familiei prezintă, întocmai ca și aceasta, nu numai un interes personal al celor care o încheie, ci și un interes social major.

Condițiile de formă sunt prevăzute ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor (piedicilor) la căsătorie, ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei, precum și pentru a asigura mijlocul de probă al căsătoriei.

Condițiile de formă se împart în două categorii:

formalități premergătoare încheierii căsătoriei;

formalități privind încheierea căsătoriei.

____________________

1 A se vedea: A. Ionașcu – op. cit., pag. 25 și urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op. cit., pag. 193-199.

Formalități premergătoare încheierii căsătoriei1

Aceste formalități urmăresc să asigure consimțământul liber al celor ce vor să se căsătorească, să-l informeze pe ofițerul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, precum și să aducă la cunoștința terților încheierii căsătoriei și să pună în mișcare, dacă este cazul, opozițiile la căsătorie.

Prima formalitate anterioară căsătoriei este declarația de căsătorie2, actul prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.

Persoanele care vor să se căsătorească vor completa personal, în scris, declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă, din cadrul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria. În situația în care unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declarația la serviciul de stare civilă din cadrul primăriei în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la serviciul de stare civilă din cadrul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria3.

Declarația de căsătorie este un formular tipizat4, care cuprinde următoarele mențiuni:

identificarea fiecăruia dintre viitorii soți;

manifestarea de voință că aceștia vor să se căsătorească;

declarația acestora că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor;

declarația viitorilor soți, în sensul că nu există niciun impediment la încheierea căsătoriei;

declarația cu privire la numele pe care doresc să-l poarte în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales;

indicarea locului unde se va încheia căsătoria, dacă declarațiile au fost făcute în localități diferite;

mențiunea cunoașterii consecințelor penale ale falsului în declarații.

______________________________

1 A se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu – op. cit., pag. 26; I. Chelaru – Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. „A92 Acteon”, pag. 80.

2 Art. 280 alin. (1) Noul Cod Civil.

3 Art. 280 alin. (4) Noul Cod Civil; art. 28 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009).

4 Pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă a fost adoptată Metodologia nr. 1 din 13 octombrie 1997, publicată în M. Of., Partea I, nr. 318 bis din 19 noiembrie 1997.Conținutul formularului tipizat al declarației de căsătorie este prevăzut în Anexa 16 al Metodologiei nr. 1/1997.

Declarația se semnează de declarant. Ofițerul de stare civilă este obligat să confrunte datele înscrise în declarația de căsătorie cu cele care rezultă din actele prezentate.

O dată cu declarația, viitorii soți vor prezenta următoarele înscrisuri:

*cartea de identitate;

*certificatul de naștere;

*certificatul medical privind starea sănătății;

*înscrisuri din care să rezulte nulitatea, anularea ori desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul.

Vor mai fi anexate, după caz:

*aprobarea primarului sau a comandantului navei pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la înregistrarea declarației;

*aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei, la cererea persoanei interesate;

*dovada eliberată ori autentificată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România, în cazul căsătoriei unui cetățean străin, din care să rezulte că îndeplinește condițiile de fond, cerute de legea sa națională, pentru încheierea căsătoriei în România. Dacă statul respectiv nu are misiune diplomatică sau oficiu consular în România se dă declarație pe propria răspundere;

*procesul-verbal întocmit împreună cu interpretul autorizat, în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau între surdomuți.

La primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă va citi viitorilor soți, prevederile art. 258, 259 din Noul Cod Civil, precum și dispozițiile art. 48 din Constituția României, republicată.

Totodată, le va atrage atenția asupra dispozițiilor art. 292 Cod penal, cu privire la falsul în declarații. După îndeplinirea acestor formalități, declarația de căsătorie se înregistrează.

Ofițerul de stare civilă va dispune ca, în ziua primirii declarației de căsătorie, publicarea1 acesteia, prin afișare, în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria, și pe pagina de internet a primăriei unde urmează să se încheie căsătoria, și după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

Acest extras2 va cuprinde, în mod obligatoriu:

*data afișării;

*datele de stare civilă ale viitorilor soți;

*încuviințarea părinților sau a tutorelui;

*înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.

____________________

1 Art. 283 alin. (1) Noul Cod Civil; art. 281 din Legea nr. 119/1996.

2 Art. 283 alin. (2) Noul Cod Civil.

Afișarea este o măsură de publicitate1, care are drept scop să aducă la cunoștința publică proiectul de căsătorie.

În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să se facă o nouă declarație de căsătorie2 și să se dispună publicarea acesteia.

Conform art. 285 din Noul Cod Civil: „Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite. Opoziția la căsătorie se face numai în scris, cu motivarea dovezilor pe care se întemeiază.”

Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei3.

Persoana care face opoziție nu trebuie să dovedească vreun interes, dat fiind interesul general al societății la încheierea unei căsătorii valide.

Opoziția se poate face în intervalul de timp cuprins între data depunerii declarației de căsătorie și momentul încheierii căsătoriei.

Pentru a produce efecte, opoziția la căsătorie trebuie să respecte următoarele cerințe:

*să fie făcută în scris;

*să fie semnată;

*să arate împrejurarea de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei;

*să arate dovezile pe care se întemeiază.

Soluționând opoziția, ofițerul de stare civilă conform prerogativelor funcției pe care o exercită, are următoarele posibilități:

*încheie căsătoria, dacă opoziția este neîntemeiată;

*refuză încheierea căsătoriei, întocmind un proces-verbal dacă opoziția este întemeiată4. La cererea părții, toate lucrările se înaintează instanței de tutelă5;

*amână încheierea căsătoriei, dacă este nevoie de timp mai îndelungat pentru verificarea opoziției.

____________________

1 Originea publicațiilor de căsătorie este foarte veche, avându-și obârșia în dreptul canonic occidental, în epoca în care biserica reglementa suveran toate chestiunile referitoare la dreptul matrimonial.

În vechea noastră legislație, prescripțiile bisericești cereau ca preotul domiciliului viitorilor soți să facă trei strigări la biserică, în trei strigări la biserică, în trei duminici consecutive.

2 Art. 284 Noul Cod Civil.

3 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu – op. cit., pag. 28.

4 Art. 286 Noul Cod Civil.

5 Conform art. 10 din Legea nr. 119/1996: „În cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază.”

Formalități privind încheiere căsătoriei

Formalitățile încheierii căsătoriei au un caracter complex, fiind guvernate de solemnitate și publicitate. Ofițerul de stare civilă stabilește ziua încheierii căsătoriei, în raport de prevederile legale1. În principiu, căsătoria se încheie la expirarea termenului de 10 zile de la depunerea declarației de căsătorie, termen în care sunt incluse atât ziua când a fost făcută declarația de căsătorie, cât și ziua în care se oficializează căsătoria2.

În cazul în care declarația de căsătorie a fost făcută în altă localitate decât cea în care urmează să se încheie căsătoria, termenul de 10 zile se socotește de la data când s-a primit declarația de căsătorie la sediul primăriei urmează să se oficializeze încheierea căsătoriei.

După expirarea termenului de 10 zile de la depunerea declarației, căsătoria se poate încheia numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale (14 zile de la data emiterii acestora).

În cazul expirării termenului de valabilitate a certificatelor medicale, ofițerul de stare civilă va stabili data căsătoriei în perioada cuprinsă între data depunerii noilor certificate medicale și data expirării valabilității acestora.

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă constată existența consimțământului fiecăruia dintre viitorii soți și îi declară căsătoriți3.

Căsătoria se încheie în localitatea aleasă de viitorii soți, sub condiția ca, cel puțin unul dintre aceștia să-și aibă domiciliul sau reședința în acea localitate.

Căsătoria, în principiu, se celebrează de către ofițerul de stare civilă, la sediu primăriei. Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării4.

Căsătoria se poate oficializa și pe o navă sub pavilion românesc aflată în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, comandantul navei având și atribuții de stare civilă, cu condiția ca viitorii soți să aibă cetățenia română.

Căsătoria se înregistrează în jurnalul de bord, această operațiune cuprinzând toate

____________________

1 Art. 29 din Legea nr. 119/1996 și art. 42 din Metodologia nr. 1/1997.

2 Art. 283 alin. (3) Noul Cod Civil.

3 Art. 289 Noul Cod Civil.

4 Art. 279 Noul Cod Civil; art. 27 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009).

datele necesare întocmirii actului de căsătorie, precum și semnăturile cerute de legiuitor.

Comandantul navei este obligat, la sosirea în țară, să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la Primăria sectorului 1 al municipiului București, care va întocmi actul de căsătorie.

După întocmirea actului de căsătorie se eliberează soților certificatul de căsătorie, împreună cu livretul de familie.

Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei călătorii în afara spațiului aerian românesc.

Cât privește solemnitatea căsătoriei, aceasta i-a naștere prin intermediul următoarelor elemente:

*căsătoria se încheie în fața unei anumite autorități (ofițer de stare civilă);

*căsătoria se încheie în fața a doi martori1;

*căsătoria se încheie într-un anume loc2;

*căsătoria se încheie în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți3;

*viitorii soți trebuie să-și exprime personal și concomitent consimțământul4.

Oficierea căsătoriei se face în limba română, de către ofițerul de stare civilă, într-o încăpere corespunzător amenajată, având o ținută vestimentară adecvată caracterului solemn al acestui act5.

Efectele căsătoriei

Căsătoria este o instituție a cărei încheiere pe viață presupune existența unui corp de reguli imperative care să guverneze „statutul legal de persoană căsătorită”.

Acest statut imperativ, sustras voinței soților, a inclus până la adoptarea Noului Cod Civil atât relații personale, cât și relațiile patrimoniale dintre soți.

Raporturile personale dintre soți vor fi guvernate de aceste reguli indiferent care este regimul matrimonial care li se aplică, deci indiferent dacă au încheiat o convenție matrimonială sau dacă, în lipsa acesteia, se supun regimului comunității legale.

Fiind un act juridic, căsătoria generează o serie de raporturi juridice între soți, respectiv drepturi și obligații, atât de natură personal-nepatrimonială, dar și de natură patri-

monială. Efectele personale ale căsătoriei se referă la numele soților, îndatorirea de respect

și sprijin reciproc, îndatorirea de respect și sprijin moral reciproc, îndatorirea de fidelitate,

________________________________

1 Art. 287 alin. (1) și art. 288 alin. (1) Noul Cod Civil.

2 Art. 279 alin. (1) Noul Cod Civil.

3 Art. 289 Noul Cod Civil.

4 Art. 271 Noul Cod Civil.

5 Art. 43 din Metodologia nr. 1/1997

îndatorirea de a locui împreună și îndatorirea de a respecta independența personală a celuilalt soț.

Drepturile și îndatoririle personale ale soților (efectele personale sau nepatrimoniale ale căsătoriei)

Numele soților

Soții sunt obligați să poarte pe toată durata căsătoriei numele stabilit de comun acord. Codul civil prevede patru posibilități, astfel că, la încheierea căsătoriei, viitorii soți pot conveni asupra numelui de familie după, cum urmează:

soții să își păstreze fiecare numele avut înainte de încheierea căsătoriei;

să ia, ca nume comun, numele oricăruia dintre ei, situație în care se va schimba numai numele unuia dintre soți;

să își aleagă ca nume comun numele lor reunite, situație în care se vor schimba numele ambilor soți;

un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

În cazul în care soții poartă un nume comun, iar unul dintre ei este adoptat în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care încuviințează adopția1.

Dacă soțul adoptat în timpul căsătoriei nu a luat numele adoptatorului, la divorț el nu va reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, ci la numele adoptatorului, întrucât prin adopție au dispărut toate efectele rudeniei firești. În cazul în care soții nu poartă un nume comun, soțul adoptat va putea lua numele adoptatorului chiar fără consimțământul celuilalt soț.

Îndatorirea de respect și sprijin moral reciproc

Îndatorirea reciprocă de respect se regăsește pentru prima oară în legislația română, chiar dacă doctrina și jurisprudența au apreciat în mod constant că relațiile dintre soți trebuie să se bazeze pe respect, dragoste și prietenie.

Ca urmare, această îndatorire presupune în primul rând respectarea integrității fizice și psihice a partenerului, deci abținerea de la orice acte care să afecteze direct sau

prin intermediul unui terț integritatea fizică sau psihică a celuilalt soț.

____________________

1 Art. 473 alin. (4) Noul Cod Civil

În subsidiar, îndatorirea de respect include o diversitate de obligații reciproce, cum ar fi cea de sinceritate1, loialitate2, răbdare, discreție3 și toleranță, ceea ce i-a făcut pe unii autori, să arate că obligația de respect impune un adevărat „cod de morală conjugală”4.

Îndatorirea de respect rezultă ți din dispozițiile art. 308 Noul Cod Civil, care prevăd că „soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria”.

Îndatorirea reciprocă de sprijin moral constă în a acorda celuilalt soț afecțiune, devotament și ajutor în toate momentele vieții comune, dar mai ales în cele dificile, în care, de exemplu, unul dintre soți este bolnav, infirm sau incapabil de a se descurca singur. În mare parte, această îndatorire se suprapune cu cea de respect, astfel că nerespectarea ei constituie doar motiv de divorț, neputând fi concepută executarea silită. Dacă neacordarea ajutorului moral îmbracă forme grave, fapta poate constitui contravenție sau infracțiune, după caz.

Îndatorirea de fidelitate presupune atât o latură activă, care impune soților să întrețină relații intime împreună, cât și o latură pasivă, ce le interzice relațiile intime în afara căsătoriei. Fidelitatea are un caracter de ordine publică, încălcarea acesteia nu mai atrage sancțiuni penale din anul 2006, când textul corespunzător din Codul penal a fost abrogat.

Întrucât nu se poate concepe executarea forțată a acestei îndatoriri, încălcarea oricăreia dintre laturile ei poate constitui motiv de divorț sau de revocare a donației făcute unui soț, potrivit art. 1031 Noul Cod Civil.

Îndatorirea de a locui împreună

Pe durata căsătoriei, soții au îndatorirea de a locui împreună.

Locuința comună reprezintă doar unul dintre aspectele vieții comune pe care le presupune căsătoria și care implică multe alte aspecte cum sunt gospodărirea în comun,

________________________________

1 Soții nu trebuie să își ascundă nici împrejurări anterioare căsătoriei, cum ar fi o boală gravă sau dependența de alcool ori droguri, dar nici împrejurări contemporane, de exemplu, un câștig sau o avansare profesională ori o anumită apartenență religioasă sau ideologică.

2 În jurisprudența franceză au fost apreciate ca neloiale actele de neconcurență profesională, refuzul de a concepe un copil sau conceperea unui copil contra voinței soțului. (A. Benabent, Droit civil. Droit de la famille, Ed. Montchrestien, Paris 2010, p. 113 și spețele acolo citate).

3 Ar putea constitui o încălcare a obligației de discreție violarea corespondenței sau faptul de a da publicității, inclusiv într-un proces civil sau penal, informații cunoscute în considerarea relațiilor de încredere care există între soți sau aflate ilicit din corespondența sau jurnalul partenerului.

4 J. Carbonnier, Droit civil, vol. I, P.U.F., coll. Quadrige, Paris, 2004, nr. 547.

împărtășirea vieții conjugale, creșterea copiilor. Fără această viață comună, relațiile de familie nu ar avea finalitate, iar scopul căsătoriei nu ar putea fi atins.

Pentru motive temeinice, soții pot hotărî să locuiască separat, fie pe toată durata căsătoriei, fie pentru perioade limitate de timp. Fosta instanță supremă1 s-a pronunțat în sensul că împrejurări ca cele impuse de exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătății sau chiar situația în care niciuna dintre locuințele soților nu asigură norma locativă2 justifică domiciliile separate ale soților. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorț.

Alungarea din locuința comună a unui soț de către celălalt, precum și părăsirea acestuia, așa încât soțul este supus unor suferințe fizice și morale, poate constitui infracțiunea de abandon de familie (art. 305 Cod penal).

În literatura și practica judiciară s-a discutat admisibilitatea acțiunii în evacuarea unui soț din locuința comună, indiferent cui aparține proprietatea acestuia. Având în vedere că textul legal actual prevede expres îndatorirea de a locui împreună, apreciem că regula trebuie să fie inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni, care ar duce la o separare în fapt a soților dispusă de către instanță și ar fi contrar principiilor căsătoriei.3 Totuși, prin excepție, trebuie considerată întemeiată acțiunea în evacuarea unui soț atunci când acesta, prin comportarea sa violentă, ar pune în pericol grav viața sau sănătatea celuilalt soț (a membrilor de familie) și ar duce la imposibilitatea continuării conviețuirii.4

În practică, de cele mai multe ori, cererea de evacuare se formulează în cadrul acțiunii de divorț și măsura subzistă doar până la partaj, când instanța va decide cărui soț i se va atribui locuința ce a constituit domiciliul conjugal.

Îndatorirea de a respecta independența personală a celuilalt soț

Articolul 310 Noul Cod Civil prevede că „un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț”. Acest text, care nu avea corespondență în Codul familiei, este o reflectare în plan familial a dezvoltării pe care

__________________________________

1 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare, nr. 26/1962, în C.D. 1962, p. 37.

2 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 546/1973, în C.D. 1974, p. 169; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1334/1970, în C.D. 1970, p. 114-117; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 643/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 65,

3 În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența creată sub imperiul Codului familiei ( a se vedea I. Mihuță, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, Secția civilă, în R.R.D. nr. 8/1971, p. 114; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 272/1970, în C.D. 1970, p. 134; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1071/1973, în C.D. 1973, p. 149; Trib. Neamț, dec. civ. nr. 404/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 55).

4 O astfel de opinie a fost exprimată și sub legislația anterioară: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1861/1975, în R.R.D. nr. 1285/1975, p. 35-36, C. Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliu comun a soțului în caz de violență exercitată asupra soției, în Dreptul nr. 12/1992, p. 82.

a cunoscut-o protecția drepturilor fundamentale ale omului de-a lungul secolului trecut.

Deși ținuți la o viață comună și la îndatorirea de respect, fidelitate și sprijin moral, soții își păstrează independența d.p.d.v. personal, fiecare având dreptul la respectul vieții private și profesionale. Ca urmare, încheierea căsătoriei nu reprezintă dispariția unuia sau a ambilor soți din viața socială sau profesională. Principiul egalității în drepturi a soților și posibilitatea încheierii unei convenții matrimoniale garantează posibilitatea fiecărui soț de a dispune liber de timpul său, de a-și dezvolta relațiile umane și de a urma cariera pe care o dorește. Totuși, libertatea individuală este supusă unor limitări, cu scopul de a nu se încălca obligațiile rezultate din căsătorie1 și pentru a nu aduce atingere libertății și personalității celuilalt soț.2

Efectele patrimoniale ale căsătoriei

Căsătoria dă naștere și unor raporturi cu caracter patrimonial, care pot viza bunurile și alte elemente de activ patrimonial pe care soții le dobândesc în timpul căsătoriei, obligațiile reciproce ale soților sau în raporturile lor cu terții. Reglementarea acestor raporturi juridice a fost făcută diferit de-a lungul istoriei, fiind influențată de principii constituționale, cum ar fi cel al egalității între sexe sau de regimuri politice.

Astfel, Codul civil de la 1864 consacra regimul separației de bunuri, care constituia regimul de drept comun ce se aplica atunci când soții, prin convenție patrimonială, nu stabileau un alt regim.

În cadrul separației de patrimonii, fiecare dintre soți păstra un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația de a contribui la cheltuielile căsniciei.

Bărbatul era obligat să își întrețină soția (art. 196 C. civ. 1864), acesteia din urmă revenindu-i obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu „a treia parte din veniturile sale” (art. 1284 C. civ. 1864).

Codul civil reglementa și un regim convențional, regimul dotal (art. 1233-1293). Conform acestuia, dota era „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”.

____________________

1 De exemplu, îndatorirea de fidelitate presupune o limitare a relațiilor cu terții, pentru că o intimitate excesivă, chiar fără a fi adulter, poate fi acuzată și considerată motiv de divorț.

2 De exemplu, dacă unul dintre soți ar avea activități de o moralitate îndoielnică sau care ar presupune absența repetată de acasă, justificată de existența unui hobby, a unei activități religioase etc. În acest sens, în literatura franceză s-a arătat că o căsătorie „creează o obligație particulară de rezervă în exercitarea libertății: înainte de a acționa, un soț trebuie să își amintească faptul că nu este singur” (J. Carbonnier, op. cit., nr. 553).

Bunurile dotale erau în administrarea și în folosința bărbatului. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor ce nu constituiau dota, denumite parafernale.

Codul familie din 1953, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a abrogat toate dispozițiile referitoare la familie din Codul civil și a creat un nou regim matrimonial, bazat pe principiul constituțional al egalității în drepturi a soților și influențat de proprietatea obștească (comună) ce tindea să înlocuiască aproape complet proprietatea privată. Acest regim era exclusiv legal, soților era exclusiv legal, soților nemaifiindu-le îngăduit să încheie convenții cu privire la bunurile lor.

Principalele reguli ale acestui regim erau următoarele:

bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice convenție contrară fiind lovită de nulitate (art. 30 C. fam). Numai bunurile indicate limitative prin art. 31 C. fam. sunt bunuri proprii ale fiecărui soț;

datoriile fiecărui soț sunt proprii, cu excepția a patru categorii prevăzute tot limitativ în art. 32 C. fam.

Acest tip de proprietate a soților a fost denumit în doctrină proprietate-comună în devălmășie și se caracterizează prin aceea că dreptul fiecărui soț asupra bunurilor comune nu este determinat, necunoscându-se de la început cota-parte ce revine fiecăruia, ca în cazul coproprietății de drept comun.

Noul Cod Civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, a dat eficiență principiului libertății convențiilor matrimoniale și a reglementat mai multe regimuri matrimoniale, dintre care soții pot să aleagă unul.

Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională (art. 312 Noul Cod Civil). În plus, art. 360 alin. (2), text introdus doar prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, permite alegerea unui al patrulea regim patrimonial, chiar dacă are o reglementare rudimentară, anume participarea la achiziții.

Încetarea, nulitatea și desfacerea căsătoriei

Încetarea căsătoriei

Potrivit art. 259 alin. (5), căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. De asemenea, dacă hotărârea de declarare a morții este anulată, iar între timp soțul celui declarat mort s-a recăsătorit, prima căsătorie este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii.

Încetarea căsătoriei se produce de drept, iar efectele încetării se produc doar pentru viitor. Efectele1 încetării căsătoriei sunt următoarele:

soțul supraviețuitor care a purtat în timpul căsătoriei numele soțului decedat poate purta acest nume și după încetarea căsătoriei. În ipoteza recăsătoririi, poate purta acest nume chiar împreună cu noul soț;

capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin încheierea căsătoriei se menține chiar dacă soția supraviețuitoare nu a împlinit vârsta de 18 ani în momentul încetării căsătoriei;

comunitatea de bunuri încetează;

obligația de întreținere între soți încetează;

dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor se naște la moartea celuilalt soț;

ocrotirea părintească se exercită de părintele rămas în viață.

Nulitatea căsătoriei

Nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea acesteia.

Dintre criteriile de clasificare a nulității în general, în materia dreptului familiei prezintă relevanță deosebită:

modul de exprimare;

caracterul nulității.

Utilizând primul criteriu, nulitatea se clasifică în:

nulitate expresă;

nulitate virtuală.

Nulitățile exprese sunt prevăzute ca atare de lege2.

Nulitățile virtuale există în două cazuri, și anume:

căsătoria fictivă (art. 295 Noul Cod Civil);

lipsa de diferențiere sexuală a soților (art. 303 Noul Cod Civil).

________________________________

1 Efectele încetării căsătoriei constituie obiectul unei analize efectuate de Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 136, Dan Lupașcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, București, 2005, p. 118-119.

2 Art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare.

Sub aspectul caracterului nulității această sancțiune vizează:

nulitatea absolută (art. 293-296 Noul Cod Civil);

nulitatea relativă (art. 297-303).

Cazurile de nulitate absolută:

lipsa consimțământului;

bigamia;

căsătoria încheiată între rude;

căsătoria încheiată de către alienatul mintal sau debilul mintal;

celebrarea căsătoriei în prezența a 2 martori.

Cazurile de nulitate relativă:

vârsta matrimonială;

viciile de consimțământ (eroarea, dolul, violența);

lipsa discernământului;

existența tutelei.

Aspecte procesuale

Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau, după caz, pronunțată prin hotărâre judecătorească.

Instanța judecătorească să judece în fond este instanța de tutelă.

Hotărârile judecătorești au efecte numai între părțile din proces, hotărârile date în această materie, având consecințe asupra stării civile, produc consecințe erga omnes, fiind constitutive de drepturi.

4.3. Desfacerea căsătoriei

4.3.1. Cazurile de divorț

De-a lungul istoriei, instituția divorțului a fost, pe rând, acceptată sau negată restrânsă în beneficiul menținerii familiei și protejării copiilor rezultați din aceasta sau liberalizată până la simplificarea extremă a formelor, criticată sau solicitată ca un drept fundamental al ființei umane, necesar pentru recunoașterea efectivă a dreptului la viață intimă, familială sau privată. Societatea umană a cunoscut un traiect sinuos al acestei instituții, impus de necesitatea găsirii celei mai bune sau a celei mai puțin proaste soluții pentru rezolvarea crizelor familiale.

Divorțul a fost recunoscut, în diferite forme, din cele mai vechi timpuri, însă au existat perioade sau state în care nu a fost acceptat sau în care exercitarea acești, drept a fost restrânsă mai mult sau mai puțin, existând păreri că divorțul nu ar trebui să existe într-o legislație bine chibzuită2.

Critica divorțului se întemeiază în primul rând pe ideile religioase care susțin încheierea pe viață a căsătoriei, dar și pe principiile de statornicie și respect pe care trebuie să se întemeieze o familie sau pe interesul copiilor. Niciuna dintre aceste critici nu rezistă unei analize atente. Laicizarea societății și, implicit, și a dreptului a dus, de mult timp, la separarea netă a principiilor care guvernează cele două doctrine ale statului modern și, mai mult, Biserica însăși a renunțat la absolutizarea căsătoriei în fața evidentei necesități a unui remediu eficient în situațiile de criză a familiei.

Apoi, interesele copiilor rezultați din căsătorie nu pot tinde la menținerea lor în mijlocul unui câmp de luptă sau în prezența unui părinte alcoolic, violent sau promiscuu, care nu ar constitui decât un model negativ și ar avea o influență nefastă asupra viitorului acelui copil. Așa cum s-a arătat în doctrina franceză, divorțul este un rău necesar, un remediu care nu trebuie să lipsească din legislațiile actuale și singura soluție viabilă a crizelor conjugale.

În doctrina română mai veche s-a remarcat, de altfel deosebit de sugestiv, că în asemenea situații, căsătoria nu mai trebuie menținută: „Când, prin urmare, justiția constată

că credința ce și-o datoresc soții nemaiexistând, căsătoria a devenit o situație necinstită din dosul căreia se ascund relații ilicite, sau că legătura sufletească dintre soți, nemaiputând exista, e înlocuită prin dispreț, aversiune și relații ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății, de a se impune menținerea unei situații legale care nu mai corespunde realității (…)”.

În doctrina contemporană se discută despre existența sau inexistența dreptului la divorț, recunoașterea fiind așteptată, în special, dinspre Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Problema a fost ridicată în fața instanței europene în cauza Johnston și alții c. Irlandei, soluționată prin Hotărârea din 18 decembrie 1986. Reclamanții au invocat încălcarea dreptului de a divorța fundamentat pe dispozițiile art. 12, care consacră libertatea căsătoriei, și art. 8 privind dreptul la viață intimă, familială și privată, întrucât Irlanda interzicea divorțul până în 1995. Prin hotărârea sa, Curtea a refuzat să consacre existența unui drept la divorț, reținând că „sensul obișnuit al expresiei «drept de a se căsători» este clar: acesta vizează formarea relațiilor conjugale, și nu disoluția lor”. De asemenea, s-a arătat că acest drept nu antrenează pentru state o obligație pozitivă de a instaura măsuri care să autorizeze divorțul și deci recăsătorirea2. Văzând evoluția legislațiilor europene și jurisprudența C.E.D.O. în materia divorțului, doctrina franceză3 a susținut că, deși între recunoașterea dreptului de a divorța și consacrarea unui drept la divorț care să fie opozabil statelor este o adevărată prăpastie, nu este exclus ca una dintre instanțele europene să afirme, într-o zi, existența unui drept fundamental la divorț.

În țara noastră, legiuirile anterioare vechiului Cod civil (Legiuirea Caragea și Codul Calimah fiind cele mai importante) cunoșteau divorțul la cererea oricăruia dintre soți, motivele fiind enumerate limitativ. Dacă divorțul era datorat adulterului soției, ea pierdea zestrea, care trecea în proprietatea bărbatului. Această concepție mai liberală în privința divorțului s-a datorat faptului că Biserica ortodoxă nu a admis niciodată dogma indisolubilității căsătoriei și a recunoscut, ca și Biserica protestantă, valabilitatea despărțirii din punct de vedere al dreptului canonic. Această poziție a Bisericii ortodoxe a fost motivată ca fiind o concesie făcută slăbiciunilor omenești.

Vechiul Cod civil a preluat, cu mici modificări, redactarea Codului Napoleon, care

dădea o reglementare amănunțită și greoaie procedurii divorțului, urmărind descurajarea soților, îndemnarea lor la reflecție și protejarea familiei. Aceasta prevedea un divorț dificil, pronunțat pentru a pedepsi pe soțul vinovat, numai pentru motivele limitativ enumerate de lege, anume: adulterul, excese și cruzimi, insulte grave, pedeapsa unui soț la muncă silnică sau recluziune, fapta unui soț de a atenta la viața celuilalt, toate trebuind a fi dovedite în fața instanței de divorț. Era reglementat și divorțul prin consimțământ mutual, însă și acesta presupunea existența unei cauze reale, care îi obliga pe soți să renunțe la viața în comun. Procedura divorțului prin consimțământ era atât de lungă și complicată, încât nimeni nu recurgea ia ea, soți: preferând să deghizeze acest consimțământ prin simularea unei cauze determinate, astfel că această procedură a fost considerată la acea vreme absolut inutilă.

Procedura consacrată de Codul familiei a fost, inițial, tot o procedură formalistă, greoaie și descurajantă. Potrivit art. 38 C. fam., divorțul reprezenta mijlocul de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice, care fac ca, pentru unul dintre soți, continuarea căsătoriei să fie absolut imposibilă, pentru că raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate. Divorțul se realiza numai pe cale judecătorească, iar divorțul prin consimțământ nu era reglementat. Motivația acestei reglementări a fost că divorțul nu este numai o problemă de ordin personal, ci și una de ordin social, căsătoria fiind încheiată pe viață, iar familia și copiii rezultați din căsătorie trebuie proteja: împotriva efectelor negative ale destrămării acesteia.

Prin Legea nr. 59/1993 (completată cu Legea nr. 65/1993) procedura a fost simplificată, s-a renunțat la termenii absoluți în care era descris divorțul, astfel, el nu mai trebuia să fie un remediu împotriva imposibilității absolute a continuării căsătoriei, iar raporturile dintre soți nu mai trebuie să fie grav și iremediabil vătămate. În plus, tot acest act normativ a introdus divorțul prin consimțământ. Acesta era consistat tot prin hotărâre judecătorească și presupunea existența unui an de căsătorie și lipsa copiilor minori.

Noul Cod civil a redus la maxim formalitățile pe care soții le au de îndeplinit în cazul divorțului prin consimțământ, fiind suficiente prezența personală în fața notarului sau a ofițerului de stare civilă și un termen de reflecție de 30 de zile. În continuare, motivele de divorț nu sunt enumerate, existând doar un criteriu general de apreciere – „motive temeinice” și, exemplificativ, se prevăd despărțirea în fapt de cel puțin 2 ani și starea de sănătate a unuia dintre soți care face imposibilă continuarea căsătoriei.

Procedura divorțului pe cale judiciară va face obiectul noului Cod de procedură civilă. în continuare nu se admite separarea de corp, recunoscută de alte legislații, inclusiv de cele care l-au inspirat pe legiuitorul român, și care are ca efect despărțirea soților fără a pune capăt căsătoriei. Poziția noului Cod este una fericită, pentru că separația de corp nu ar face decât să mențină copiii și relațiile dintre soți într-un spațiu incert și să creeze un mediu propice pentru relațiile extraconjugale. Aceeași simplificare a procedurii se păstrează și în noul Cod de procedură civilă, care cuprinde procedura divorțului în cadrul procedurilor speciale.

În legislațiile diferitelor epoci și state se disting mai multe tipuri de divorț:

divorțul unilateral sau repudierea reprezintă cea mai veche formă de disoluție a căsătoriei, formă ce presupune voința unilaterală a unuia dintre soți de a pune capăt conviețuirii. Repudierea era cunoscută în dreptul roman, în care manifestarea de voință putea aparține oricăruia dintre soți, și este cunoscută încă în multe țări musulmane, care acordă acest drept numai bărbatului:

divorțul prin consimțământul ambilor soți este forma firească și simetrică prin care se pune capăt unei căsnicii fundamentate pe același consimțământ reciproc, este o recunoaștere a curentului contractualist care afectează căsătoria și forma cea mai răspândită în legislațiile contemporane. Problemele care se ridică în legătură cu această formă sunt dacă este necesară existența unui motiv pentru divorț sau este suficientă voința discreționară a ambilor soți sau doar a unuia dintre ei, îmbrățișată și de celălalt soț, precum și dacă mai este obligatorie intervenția judiciară. Legiuitorul român a răspuns negativ la ambele probleme, ca urmare, soții pot divorța prin consimțământ, fără a avea sau cel puțin fără a declara un motiv în acest sens și fără a apela la justiție;

divorțul-sancțiune este la fel de vechi și de răspândit ca și divorțul prin consimțământ și intervine ca o sancțiune pentru culpa unuia sau a ambilor soți, constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor ce le revin ca efect al căsătoriei. De regulă, divorțul-sancțiune nu poate fi pronunțat dacă este cerut de soțul exclusiv culpabil, însă noul Cod civil a prevăzut și această posibilitate în art. 379 alin. (1), singura consecință pentru reclamantul vinovat de desfacerea căsătoriei fiind aceea poate fi obligat să plătească soțului nevinovat despăgubirile prevăzute de art. 388;

divorțul-remediu intervine ca o recunoaștere a unei stări de fapt, respectiv a eșecului căsătoriei și imposibilității continuării acesteia, indiferent dacă situația este imputabilă sau nu vreunuia dintre soți.

Noul Cod civil a reglementat mai multe tipuri de divorț, și anume: divorțul prin consimțământul ambilor soți [art. 373 lit. a)], divorțul mixt, remediu-sancțiune [art. 373 lit. b) și c)] și divorțul remediu, independent de culpă [art. 373 lit. d) și, parțial, lit. c) raportat la art. 379 alin. (2), care prevede că, în cazul în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților]. Articolul 373 NCC este vădit inspirat din art. 38 C. fam., însă cazurile de divorț sunt structurate pe categorii. Singura situație nouă este cea prevăzută de lit. c), respectiv divorțul-remediu după o separare în fapt de cel puțin 2 ani, situație care se regăsește și în art. 238 C. civ. francez. Titlul articolului – „motive de divorț” – nu reflectă corect conținutul acestuia, în care se regăsesc de fapt cazurile de desfacere a căsătoriei.

Primul caz de desfacere a căsătoriei este prin acordul soților. Divorțul care are la bază consimțământul soților nu trebuie privit prin ideea de culpă, instanța de judecată nefiind îndrituită a cerceta vreun motiv care stă la baza cererii soților, ci doar îndeplinirea condițiilor legale. Chiar dacă hotărârea judecătorească sau certificatul de divorț reprezintă actele care pun capăt căsătoriei, elementul esențial este consimțământul soților.

În cazul în care divorțul este cerut pentru motive temeinice sau la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, temeiul divorțului este unul mixt, întrucât, deși legiuitorul a legat pronunțarea lui de vătămarea raporturilor dintre soți și de imposibilitatea continuării căsătoriei, a făcut referire și la culpa soților, chiar dacă aceasta se regăsește într-un text separat, respectiv în art. 379 NCC. Diferența față de legislația anterioară constă în aceea că actuala reglementare prevede expres posibilitatea desfacerii căsătoriei și din culpa exclusivă a reclamantului.

Interpretarea gramaticală a art. 373 lit. b), în care între sintagmele „raporturile dintre soți sunt grav vătămate” și „continuarea căsătoriei nu mai este posibilă” a fost inserată conjuncția coordonatoare copulativă „și”, conduce la concluzia că ambele situații au fost avute în vedere și trebuie îndeplinite cumulativ pentru pronunțarea divorțului, iar ele trebuie să fie determinate de existența unor motive temeinice, care se apreciază de instanța de judecată în concret, pentru fiecare caz în parte.

Pentru prima oară în legislația noastră, separarea în fapt a soților, dacă a depășit 2 ani, este prevăzută expres ca motiv de divorț. Doctrina și practica judiciară anterioară au recunoscut acest motiv, care nu era prevăzut în legislație, dar durata despărțirii era variabilă, în funcție de circumstanțele concrete.

Acceptarea unei lungi despărțiri ca motiv de divorț este firească, pentru că această ruptură

reflectă alterarea definitivă a legăturii conjugale.

Este adevărat că o căsătorie se încheie cu scopul ca soții să fie împreună „la bine și la rău”, însă această idee a pierdut teren în fața ascensiunii individualismului, care se reflectă foarte bine și în jurisprudența Curți Europene a Drepturilor Omului, care consideră nedreaptă încătușarea unui soț într-o căsătorie care nu mai este decât o cochilie goală (empty shell) și care nu ar face decât să favorizeze legăturile extraconjugale și conflictele între soți.

Posibilitatea oferită de legiuitor oricăruia dintre soți de a cere divorțul „când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei” [art. 373 lit. d)] reflectă ideea divorțului-remediu. în acest caz nu se reține culpa niciunui soț, astfel că nu devin aplicabile avantajele patrimoniale acordate soțului nevinovat la desfacerea căsătoriei. Este firesc ca soțul bolnav, mai ales dacă are inițiativa divorțului, să nu fie sancționat, inexistența oricărei culpe a acestuia fiind evidentă. Pe de altă parte, se pune problema dacă soțul sănătos nu își încalcă obligația de sprijin moral prin acceptarea divorțului. Prin această soluție legislativă se încearcă redarea posibilității soțului sănătos de a-și reface viața, în condițiile în care vechea căsătorie practic nu mai există, continuarea ei fiind imposibilă din cauza bolii celuilalt soț. Dacă soțul bolnav refuză introducerea cererii de divorț, singura alternativă pentru soțul sănătos care ar dori divorțul este separarea în fapt și introducerea acțiunii după trecerea termenului de 2 ani sau introducerea unei cereri de divorț din culpă. în această situație, culpa soțului pârât nu poate fi boala gravă de care suferă și nici refuzul de a introduce acțiune de divorț. Desfacerea căsătoriei s-ar putea pronunța din culpa reclamantului, reținerea oricărei culpe a pârâtului (soțul bolnav) presupunând o faptă culpabilă, independentă de boala sa.

În doctrină1, sistemele legislative privind motivele de divorț sunt clasificate în trei mari categorii, și anume: sisteme care enumeră, exhaustiv sau exemplificata, motivele de divorț, sisteme care indică doar criterii în funcție de care instanțele judecătorești vor aprecia dacă împrejurările invocate de părți pot fi considerate motive de divorț, fără a indica expres vreun motiv de divorț, și sistemul mixt, în care sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de divorț, dar, totodată, sunt enumerate și câteva dintre ele, exemplificativ. La fel ca și Codul familiei, care exemplifica starea de boală a unui soț ca fiind motiv de divorț, noul Cod civil consacră sistemul mixt, care în principal determină criteriile de apreciere a motivelor de divorț, dar indică și anumite împrejurări considerate

motive de divorț, respectiv starea de boală a unui soț și separarea în fapt a soților de cel puțin 2 ani. Motivele temeinice sunt tocmai împrejurările pe care le invocă soții în procesul de divorț, iar imposibilitatea continuării căsătoriei este consecința acestora. întrucât în legislație nu găsim decât o enumerare exemplificativă, rezultă că instanțele judecătorești sunt cele care, în funcție de situațiile de fapt și de probatoriul administrat, vor aprecia temeinicia motivelor invocate. Chiar dacă procedura s-a simplificat foarte mult și este posibil divorțul prin consimțământ, motivele care justifică divorțul din culpă trebuie să prezinte o anumită gravitate, de natură să adâncească neînțelegerile dintre soți și să justifice desfacerea căsătoriei, cu atât mai mult cu cât culpa unui soț dă naștere unor efecte deosebit de importante, ca dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 388, obligația de întreținere și prestația compensatorie. În practica judiciară au fost recunoscute ca motive temeinice de divorț, soluțiile păstrându-și actualitatea și sub noua reglementare:

refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, adică separarea în fapt a soților;

adulterul, respectiv încălcarea de către unul dintre soți a obligației de a nu întreține relații sexuale în afara familiei;

neînțelegerile grave între soți, generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia dintre ei, exprimată prin jigniri sau prin alte manifestări violente, care au condus la o deteriorare iremediabilă a relațiilor dintre ei, de natură a face imposibilă continuarea căsătoriei;

existența unei boli grave, incurabile a unuia dintre soți. Prezența unei boli grave nu constituie în sine motiv de divorț; mai mult, celălalt soț are chiar obligația morală de a-i acorda sprijin soțului bolnav, însă, dacă gravitatea deosebită a acesteia atrage imposibilitatea continuării căsătoriei, instanța poate aprecia și admite acțiunea de divorț.

Principiile divorțului potrivit noului Cod civil român

Liberalizarea divorțului are în vedere atât renunțarea, în anumite situații, la necesitatea indicării și dovedirii motivelor ce au dus la desfacerea căsătoriei, cât și renunțarea la exclusivitatea judiciară în gestionarea divorțului. Divorțul s-a simplificat deosebit de mult, iar forța voinței sau voințelor soților a prevalat, așa încât nu mai poate impune acestora menținerea căsătoriei, indiferent de vechimea ei, de existența copiilor minori sau de alte efecte ale căsătoriei. Scoaterea parțială a divorțului de sub autoritatea judiciară și posibilitatea pronunțării lui pe cale administrativă sau a procedurii notariale reprezintă o inițiativă legislativă recentă, introdusă în sistemul nostru de drept abia prin reforma procedurilor judiciare din anul 2010. Această reglementare are ca scop reducerea costurilor pe care procedurile judiciare le presupun, precum și asigurarea celerității, recunoașterea prevalenței voințelor individuale în această materie, la fel ca și la încheierea căsătoriei. De asemenea, se realizează și o responsabilizarea a soților, inclusiv în soluționarea problemelor accesorii divorțului, pentru că, în lipsa unui consens total, intervenția judiciară este indispensabilă.

Contractualizarea divorțului s-a realizat prin posibilitatea acordată soților ca, pe baza acordului lor, să obțină divorțul pe cale administrativă sau notarială, tot înțelegerea lor fiind decisivă și în privința soluționării celorlalte aspecte accesorii divorțului. Divorțul prin consimțământ a fost justificat atât prin paralelismul cu forma încheierii căsătoriei, cât și prin responsabilizarea soților, care vor respecta mai ușor acordul negociat de ei decât pe cel impus de instanță, al cărei amestec în afacerile familiei ar trebui să fie cât mai redus, numai în acest mod realizându-se o protecție eficientă a vieții private. Posibilitatea acordată soților de a soluționa și cererile accesorii divorțului prin acordul lor a avut în vedere simplificarea contenciosului în materie. în forma actuală a divorțului extrajudiciar, toate chestiunile sunt soluționate în același timp, astfel că nu se mai perpetuează starea conflictuală dintre soți.

Cazurile de divorț au fost extinse față de legislația anterioară, care nu reglementa expres procedurile extrajudiciare și nici despărțirea în fapt a soților ca motiv de divorț. în prezent, posibilitățile soților de a divorța sunt nelimitate: dacă nu există acord asupra divorțului și asupra cererilor accesorii, se poate apela la divorțul din culpă, care se poate pronunța și din culpa exclusivă a reclamantului, iar dacă nu există motive temeinice în acest sens, se poate proceda la despărțirea în fapt care, după 2 ani, poate fi invocată ca motiv de divorț.

Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

Așa cum am anticipat, divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat pe cale judiciară sau extrajudiciară. Această formă include două proceduri, una administrativă și una notarială.

Pentru ca instanța de judecată să pronunțe divorțul prin acordul soților, nu este necesară îndeplinirea niciunei condiții, deci el poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.

Soții trebuie să se prezinte personal în fața instanței de judecată, care este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț. La depunerea cererii este suficient să se prezinte soțul reclamant, pârâtul urmând să accepte cererea de divorț prin acord la termenul ce se va stabili în acest sens. Primind cererea de desfacere a căsătoriei prin acord, președintele instanței va verifica existența consimțământului soților și va da sfaturi de împăcare părților. Dacă soții s-au înțeles asupra cererilor accesorii, ei pot apela la procedurile extrajudiciare, dar pot promova și acțiunea în fața instanței, care va administra probe pentru a putea hotărî.

În cazul cererilor de divorț întemeiate pe culpa soțului pârât, dacă acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, instanța, cu acordul reclamantului, va pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorț și fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei. Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. Această interdicție se aplică și în cazul divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială și se justifică prin aceea că art. 43 NCC prevede că interzisul judecătoresc nu are capacitate de exercițiu, deci nici nu poate exprima un consimțământ valabil pentru desfacerea căsătoriei. În aceste situații se poate pronunța numai divorțul din culpă, inclusiv pe motivul separării de fapt de cel puțin 2 ani. Soțul pus sub interdicție va sta în proces prin reprezentantul său legal și nu este obligat nici să fie prezent personal în fața instanței de fond. Instanța va trebui să analizeze dacă există motive temeinice și dacă acestea au cauzat vătămarea gravă a raporturilor dintre soți și imposibilitatea continuării căsătoriei.

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială

Condiții:

Divorțul prin acord poate fi obținut și pe cale extrajudiciară, dacă soții nu au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați. Alegerea între divorțul extrajudiciar și cel judiciar se bazează pe consensul soților asupra modului de soluționare a cererilor accesorii: dacă există acord în acest sens, se poate apela la procedura extrajudiciară, dacă nu există acest acord, numai instanța de judecată poate administra probe și soluționa divorțul. Inițial, noul Cod civil a deschis divorțul extrajudiciar numai cuplurilor fără copii. Prin Legea de punere în aplicare s-a introdus alin. (2) al art. 375, care are formularea unei excepții și permite divorțul prin acordul soților prin procedură notarială și dacă există copii minori, cu condiția ca soții să ajungă la un acord asupra tuturor aspectelor accesorii cererii de divorț.

Competența de soluționare a cererii aparține ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților. Competența este alternativă, soții având alegerea între cele două localități, dacă ele sunt diferite Numai în cazul în care soții nu au avut un domiciliu comun sau acesta a fost în afara teritoriului țării, competența va aparține exclusiv ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei.

Pentru obținerea certificatului de divorț eliberat de ofițerul de stare civilă sau, după caz, de notarul public, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții de fond:

soții să exprime un consimțământ liber și neviciat în fața agentului instrumentator;

dacă soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, acordul lor trebuie să acopere și cererile accesorii referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii: părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor;

obținerea raportului de anchetă socială din care să rezulte că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor este în interesul copilului. Acesta va analiza situația familială, socială și școlară a copilului înainte și după înțelegerea părinților privind divorțul, precum și efectele pe care acesta le-ar putea avea asupra copilului din punct de vedere personal și patrimonial.

În lipsa oricărei condiții dintre cele trei expuse mai sus, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, pentru obținerea divorțului prin acord pe cale judiciară.

De asemenea, ofițerul de stare civilă emite o dispoziție de respingere dacă soții sau cel puțin unul dintre ei nu sunt de acord cu divorțul sau dacă din căsătorie au rezultat copii minori.

Procedură

Procedura soluționării cererii de divorț de către ofițerul de stare civilă sau notarul public se declanșează numai la cerere. Soții trebuie să depună cererea împreună, iar din conținutul acesteia trebuie să rezulte data și locul încheierii căsătoriei și al ultimului domiciliu comun, existența sau inexistența copiilor minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, acordul în vederea desfacerii căsătoriei și modalitatea în care soții doresc să soluționeze cererile accesorii. După înregistrarea cererii se acordă soților un timp de gândire de 30 de

zile, în vederea unei eventuale împăcări și pentru ca ei să realizeze importanța deciziei pe care urmează a o lua.

Prin excepție de la regula că cererea se depune personal de către ambii soți, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică. Se observă că excepția vizează numai procedura notarială, nu și procedura administrativă, astfel că depunerea cererii la ofițerul de stare civilă trebuie făcută personal de către ambii soți. Dacă dispoziția nu reprezintă o scăpare, atunci probabil că ea se justifică prin aceea că notarul are acces facil și poate verifica registrul de revocare a procurilor, pentru a nu se formula o cerere de divorț de către mandatar după revocarea mandatului.

La expirarea termenului acordat pentru reflecție, termen ce nu poate fi mai scurt de 30 de zile, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat. Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților, pentru că în cazul divorțului prin consimțământ nici instanța și nici celelalte organe abilitate să constate divorțul nu sunt îndreptățite să verifice motivele care au dus la desfacerea căsătoriei, ci doar existența acordului disolutoriu al căsătoriei și, acolo unde este cazul, acordul asupra cererilor accesorii. Soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public ia act de această înțelegere prin certificatul de divorț. Dacă nu a intervenit o înțelegere, nu se va aplica regula că fiecare va reveni la numele dinaintea căsătoriei, ci se va emite dispoziția de respingere a cererii de divorț și se vor îndruma părțile spre instanța de judecată, pentru ca aceasta să verifice dacă nu există motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, pentru a se încuviința ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.

Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești. Acestea se pot referi la atribuirea locuinței familiei sau la partajul bunurilor comune, dacă soții au fost căsătoriți sub un regim comunitar, pentru că celelalte efecte patrimoniale, cum ar fi dreptul la despăgubiri sau prestația compensatorie, sunt legate de culpa soților în desfacerea căsătoriei, or, divorțul extrajudiciar este constatat independent de orice culpă.

Între soți, data desfacerii căsătoriei este data eliberării certificatului de divorț. Importanța acestei date rezidă în aceea că odată cu căsătoria încetează toate efectele personale și patrimoniale ale acesteia, mai puțin regimul matrimonial, care încetează de la

data introducerii acțiunii de divorț sau chiar de la data separației de fapt, în anumite situații. Pentru opozabilitatea desfacerii căsătoriei față de terți, este necesară efectuarea mențiunii privind divorțul pe marginea actului de căsătorie. Aceasta se realizează distinct după cum divorțul a fost constatat de notar sau de ofițerul de stare civilă. Astfel, când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie. în cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie. în cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț1 și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie

Față de terți, efectele divorțului se produc numai de la data efectuării acestor mențiuni, cu excepția cazului în care ei au cunoscut divorțul pe altă cale.

Dacă vreuna dintre condițiile legale nu este îndeplinită, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, pentru obținerea divorțului prin acord pe cale judiciară. împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public legiuitorul nu a prevăzut nicio cale de atac, întrucât soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Lipsa unei căi de atac este justificată atât de dorința simplificării contenciosului în această materie, dar și de posibilitatea nelimitată a soților de a se adresa instanței pentru a obține divorțul în altă modalitate.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certifi catul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

Competența teritorială și materială a instanței se va stabili conform dreptului comun, iar în fața instanței trebuie să se dovedească în primul rând caracterul abuziv al refuzului de a constata divorțul și apoi prejudiciul, care trebuie să fie efectiv, cert și actual și să fie urmarea directă a acțiunii sau inacțiunii notarului sau ofițerului de stare civilă.

Divorțul din culpă. Condiții

Divorțul din culpă sau divorțul-sancțiune, pronunțat ca urmare a reținerii culpei

______________________________

1 Tot notarul public are competența de a emite certificatele prevăzute în anexele I, II, II! din Regulamentul nr. 2201/2003. în acest sens, prin art. IV din O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civ: s-a prevăzut că, la art. 2 al art. I3 din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: „(2) în cazul certificatului de divorț emis de notarul public în conformitate cu prevederile art. 375 din Codul civil și pentru care se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competența de a emite certificatele prevăzute în anexele I, II și III din Regulamentul nr. 2.201/2003, potrivit art. 39 și art. 41 alin. (1) din același regulament, aparține notarului public. în aceleași cazuri, pentru certificatul de divorț emis de ofițerul de stare civilă, competențe de a emite, potrivit art. 39, certificatul prevăzut în anexa I din Regulamentul nr. 2.201/2003 aparține instanței care ar fi fost competentă să judece cererea de divorț în primă instanță, în lipsa acordului părților”.

unuia sau a ambilor soți, poate fi pronunțat numai de către instanța de judecată, care are mijloacele procesuale pentru administrarea și aprecierea probelor necesare în decelarea adevăratei culpe în desfacerea căsătoriei.

Efectele divorțului sancțiune diferă mult de cele ale divorțului-remediu. Noul Cod civil a reglementat o serie de efecte directe ale culpei în soluționarea raporturilor patrimoniale ale foștilor soți și ne referim la atribuirea contractului de închiriere (art. 324), dreptul la despăgubiri (art. 388), obligația de întreținere [art. 389 alin. (4)] și prestația compensatorie (art. 390), care vor fi analizate în paginile următoare.

Divorțul din culpă poate fi pronunțat atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. în toate aceste situații, instanța trebuie să stabilească culpa unuia sau a ambilor soți în desfacerea căsătoriei. Dacă din probele administrate nu rezultă nicio culpă, motivele invocate de părți și dovedite fiind independente de culpa lor, cererea de divorț formulată pe acest temei se va respinge, iar soții vor putea divorța numai dacă sunt amândoi de acord, dacă dovedesc o separare în fapt de cel puțin 2 ani sau dacă reclamantul suferă de o boală care face imposibilă continuarea căsătoriei.

Codul civil nu definește culpa1, însă se înțelege că un soț este vinovat de desfacerea

căsătoriei dacă acțiunile sau inacțiunile sale au avut ca efect vătămarea gravă a relațiilor dintre soți și imposibilitatea continuării căsătoriei pentru celălalt soț. Fapta culpabilă nu se limitează neapărat la încălcarea obligațiilor conjugale, ci poate să nu aibă nicio legătură cu aceasta.

De exemplu, dacă un soț este condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pentru comiterea unei infracțiuni de omor, celălalt soț poate cere divorțul din culpa soțului condamnat, chiar dacă fapta nu are legătură directă cu căsătoria.

Continuarea căsătoriei poate fi considerată imposibilă de către soțul inocent, care nu dorește să fie supus oprobiului public alături de soțul său, iar relațiile dintre soți practic nu mai există, pentru că regimul de detenție este incompatibil cu viața de cuplu.

Proba culpei revine reclamantului, deci soțului care afirmă existența acesteia. Soțul acuzat de culpă poate alege între următoarele atitudini procesuale:

recunoașterea expresă sau tacită a culpei sale, care poate rezulta din întâmpinare, răspunsurile la interogatoriu etc.;

______________________________

1 O astfel de definiție se regăsește în art. 242 C. civ. francez, care arată că „Divorțul poate fi cerut de un soț pentru fapte ce constituie o violare gravă și repetată a îndatoririlor și obligațiilor conjugale imputabile celuilalt soț și care fac intolerabilă menținerea vieții comune”.

negarea oricărei culpe, astfel că, dacă din probele administrate nu rezultă culpa niciunui soț, se va respinge acțiunea;

formularea unei cereri de divorț prin care să solicite desfacerea căsătoriei din culpă comună sau din culpa exclusivă a reclamantului-pârât reconvențional. Pârâtul poate formula cerere de divorț până la primul termen de judecată la care a fost cita: în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.

Dacă din probele administrate instanța reține culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei, se va pronunța divorțul din culpa acestuia, indiferent dacă este vorba despre reclamant sau despre pârât. Dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.

Dacă culpa aparține în totalitate unuia dintre soți, sunt aplicabile prevederile art. 388, care dispune că, distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut la art. 390, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.

În ipoteza în care cererea de divorț se întemeiază pe o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, câr: acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților. în acest cai. divorțul-sancțiune se transformă în divorț-remediu, urmare a achiesării pârâtului la cererea de divorț. De altfel, această transformare a temeiului juridic al divorțului este aplicabilă și în celelalte cazuri în care se poate pronunța divorțul din culpă. Ca urmare, în orice acțiune de divorț formulată în baza art. 373 lit. b) sau c) (divorțul din culpă sau pentru separarea în fapt a soților de peste 2 ani), dacă pârâtul

se declară de acord cu divorțul și cu pronunțarea acestuia pe baza acordului părților, hotărârea se va pronunța pe acest temei, fără a mai face mențiune despre culpa părților.

Legislația anterioară prevedea că decesul soțului în timpul procesului de divorț atrage încetarea căsătoriei, cu consecința că soțul supraviețuitor îl moștenește pe decedat, deși existența procesului de divorț făcea inechitabilă culegerea moștenirii.

Articolul 380 NCC prevede o soluție specială pentru situația în care soțul reclamant decedează în timpul procesului de divorț din culpă. În acest caz, moștenitorii soțului reclamant pot continua acțiunea de divorț, care va fi admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât. Dacă din probele administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului sau culpa comună a ambilor soți, acțiunea va fi respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât căsătoria a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soți.

Divorțul din cauza stării sănătății unui soț

Articolul 381 NCC prevede posibilitatea desfacerii căsătoriei ia cererea soțului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. în acest caz, hotărârea de divorț nu va face nicio mențiune referitoare la culpa soților. Este firesc ca soțul bolnav, mai ales dacă are inițiativa divorțului, să nu fie sancționat, inexistența oricărei culpe a acestuia fiind evidentă.

Pe de altă parte, se pune problema dacă soțul sănătos nu își încalcă obligația de sprijin moral prin acceptarea divorțului. Această soluție legislativă este o nouă manifestare a individualismului prin care se încearcă redarea posibilității soțului sănătos de a-și reface viața, în condițiile în care vechea căsătorie practic nu mai există, continuarea ei fiind imposibilă din cauza bolii celuilalt soț. Dacă soțul bolnav refuză introducerea cererii de divorț, singura alternativă pentru soțul sănătos, care ar dori eventual divorțul, este separarea în fapt și introducerea acțiunii după trecerea termenului de 2 ani sau introducerea unei cereri de divorț din culpă. în această situație, culpa soțului pârât nu poate fi boala gravă de care suferă și nici refuzul de a introduce acțiune de divorț. Desfacerea căsătoriei s-ar putea pronunța din culpa reclamantului, reținerea oricărei culpe a pârâtului (soțul bolnav) presupunând o altă faptă culpabilă, nu boala sa.

4.3.2. Efectele divorțului. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți.

Data desfacerii căsătoriei

Data desfacerii căsătoriei prezintă importanță dintr-un întreit punct de vedere, de la

această dată încetează toate efectele căsătoriei între soți, mai puțin regimul matrimonial, care încetează la data introducerii cererii de divorț sau chiar de la data separației de fapt; se nasc efectele prevăzute de lege sau de hotărârea judecătorească între foștii soți și, nu în ultimul rând, se produc efectele desfacerii căsătoriei între părinți și copiii lor minori.

Căsătoria este considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. Legislația anterioară făcea referire la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii, însă noul Cod de procedură civilă a înlăturat distincția existentă între hotărârile judecătorești definitive și cele irevocabile și chiar a renunțat la această noțiune, suprimând recursul pentru unele hotărâri judecătorești și menținând caracterul extraordinar al acestei căi de atac. Momentul în care hotărârea devine opozabilă față de terți este prevăzut de art. 387 NCC.

Alineatul (2) al art. 382 instituie o excepție de la regula enunțată mai sus și prevede că, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, iar acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii săi, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului. Continuarea acțiunii de către moștenitori are drept unic scop stabilirea culpei în destrămarea relațiilor de familie, tocmai de aceea acțiunea este admisă numai dacă se constată culpa exclusivă a soțului pârât, care este în același timp și soț supraviețuitor.

În cazul în care divorțul se constată pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț. Potrivit art. 376 NCC, eliberarea certificatului ar trebui să se facă la termenul fixat de notar sau de ofițerul de stare civilă pentru prezentarea personală a soților, nu mai puțin de 30 de zile de la depunerea cererii, după ce se verifică stăruința lor în intenția de a divorța și exprimarea consimțământului liber și neviciat.

Efectele asupra numelui de familie după căsătorie

Reglementarea numelui purtat de părți după desfacerea căsătoriei se regăsește se regăsește în art. 383 NCC, text care are un conținut aproape identic cu cel al art. 40 C. fam. Singura diferență constă în aceea că legiuitorul a preluat soluțiile din practica judiciară și a delimitat noțiunea de motive temeinice pentru care instanța poate să încuviințeze păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei chiar în lipsa unei înțelegeri între soți.

Soluțiile pe care soții pot să le adopte la divorț referitor la numele lor sunt păstrarea numelui dobândit prin căsătorie sau revenirea la numele purtat anterior. Păstrarea numelui

presupune existența unei înțelegeri între cei doi soți, înțelegere de care instanța va lua act prin hotărârea de divorț.

În cazul în care soțul care și-a schimbat numele prin căsătorie, luând numele de familie al celuilalt soț, dorește să păstreze acest nume și după divorț, iar soțul său se opune, instanța poate să încuviințeze păstrarea numelui, chiar și în lipsa unei înțelegeri între ei. Pentru a încuviința această cerere, trebuie să existe motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului. Legislația anterioară nu explica ce se înțelege prin „motive temeinice”, astfel că doctrina și practica judiciară au lămurit sensul acestei noțiuni. Astfel, fostul Tribunal Suprem a decis că prin „motive temeinice” urmează să se înțeleagă „orice interes” care ar fi vătămat prin schimbarea numelui. Unanim, instanțele judecătorești au apreciat că, dacă o persoană s-a făcut remarcată într-o activitate științifică, artistică, sportivă sau de altă natură ori în viața socială, acesta poate fi considerat motiv temeinic pentru admiterea cererii de încuviințare a purtării și pe mai departe a numelui sub care a devenit cunoscută3. în ceea ce privește dorința soției de a-și păstra numele purtat în timpul căsătoriei pentru a avea același nume cu minorul rezultat din căsătorie și care i-a fost încredințat spre creștere și educare, soluțiile nu au fost unitare. Inițial, astfel de cereri au fost respinse, motivat de faptul că motivele temeinice prevăzute de legiuitor s-ar fi referit numai la interesul social sau profesional al soțului reclamant. Alte instanțe au apreciat că este motiv temeinic, în sensul legii, și dorința soției de a-și păstra numele purtat în timpul căsătoriei pentru a avea același nume cu minorul rezultat din căsătorie, astfel că au admis aceste cereri. Această poziție a devenit o constantă în ultimii ani și este confirmată și de conținutul dat acestui text de redactorii noului Cod civil, care, în determinarea noțiunii de motive temeinice, se referă și la interesul superior al copilului.

Potrivit actualei reglementări, motivele temeinice care justifică păstrarea numelui dobândit prin căsătorie chiar în lipsa unei înțelegeri între soți au în vedere fie interesul unuia dintre soți, fie interesul superior al copilului. Evident că este posibil ca interesele unui soț și cel al copilului să fie concordante și, ambele, să justifice păstrarea numelui. Rezultă, deci, că toate soluțiile de admitere a unei astfel de cereri pronunțate în practica anterioară rămân valabile, iar cererea unui soț de a păstra numele de familie purtat pe durata căsătoriei, în pofida opoziției celuilalt soț, este admisibilă dacă primul s-a făcut remarcat într-o activitate științifică, artistică, sportivă sau de altă natură ori în viața socială sub acest nume, mai ales dacă este vorba despre o căsătorie de lungă durată, sau dacă este în interesul copiilor rezultați din căsătorie să poarte același nume cu părintele căruia i-au fost încredințați sau cu ambii părinți.

Deși legiuitorul se referă numai la lipsa înțelegerii dintre soți, aceeași soluție se impune și în cazul în care soțul își exprimă clar și ferm refuzul de a consimți la păstrarea numelui dobândit prin căsătorie de către celălalt soț. Ca urmare, și în acest caz instant poate încuviința păstrarea numelui pentru motive temeinice.

Dacă nu a intervenit o înțelegere între soți sau dacă instanța nu a dat încuviințarea pentru păstrarea numelui, fiecare dintre foștii soți va purta, după desfacerea căsătoriei, numele avut înaintea acesteia.

Efectele asupra drepturilor soțului divorțat

Divorțul sancțiune, pronunțat ca urmare a culpei exclusive a unuia dintre soți, produce anumite efecte asupra soțului vinovat, care pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții i le atribuiau.

Culpa în desfacerea căsătoriei nu rămâne fără efect, ci va fi sancționată sub multiple forme, un inventar exhaustiv al pierderilor pe care le suportă soțul vinovat de desfacerea căsătoriei nefiind posibil, pentru că textul art. 384 NCC face trimitere și la drepturile pe care convențiile i le atribuie și care, practic, pot fi nelimitate. în ceea ce privește drepturile acordate de lege foștilor soți, acestea sunt cele prevăzute de 324 alin. (2) privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere, art. 388 care reglementează dreptul la despăgubiri, art. 389 alin. (4) referitor la obligația de întreținere între foștii soți și art. 390 ce acordă soțului nevinovat dreptul la prestația compensatorie.

Alineatul (2) al art. 384 prevede că „Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia”. Acesta este criticabil sub mai multe aspecte. În primul rând, includerea acestuia în paragraful 2, care poartă titlul „Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți”, este nefericită, pentru că se creează impresia că drepturile pe care soțul împotriva căruia divorțul a fost pronunțat le pierde sunt cele de natură personală, nepatrimonială. Or, o astfel de interpretare nu este posibilă, pentru că ar însemna că soțul

vinovat de desfacerea căsătoriei nu ar mai putea exercita autoritatea părintească sau orice

drept care intră în conținutul acesteia, cum ar fi cel de a avea legături personale cu copilul sau chiar de a se stabili copilului locuința la acel părinte, dreptul de a păstra numele dobândit prin căsătorie chiar în lipsa acordului celuilalt soț și dacă există motive temeinice în acest sens etc. Ca urmare, singura interpretare posibilă este aceea că textul, independent de locul în care este amplasat în construcția noului Cod civil, se referă exclusiv la drepturile patrimoniale de care soții pot beneficia la divorț dacă soțul este declarat inocent sau dacă se constată că vina pentru alterarea relațiilor de familie este comună.

Capitolul II. Aspecte religioase privind căsătoria

1. Noțiunea de căsătorie

În Biserica Ortodoxă, unirea bărbatului cu femeia în căsătorie este definită ca taină a Bisericii.1 Dar, această definiție poate să pară bizară, căsătoria fiind contractată de creștini, precum și de necreștini, de atei și de generații de ființe umane pentru care cuvântul "sacrament" este vid de sens.2 Totuși, căsătoria ocupă un loc important în Biserică, iar binecuvântarea lui Dumnezeu pentru femeile și pentru bărbații care se căsătoresc este numită "taină".3 "Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătură naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică".4 Astfel, putem afirma încă de la început că maniera în care Biserica Ortodoxă înțelege Sfânta Taină a cununiei este singura atitudine posibilă astăzi, diferită atât de tradiția Bisericii Romano-catolice5, precum și de manifestările protestante occidentale.

____________________

1 Căsătoria este taina (mysterion) a Bisericii, "Taina aceasta mare este; iar eu zic: în Hristos și în Biserica" (Efeseni V, 32), Al. Schmemann afirmând: "Atâta timp cât privim căsătoria numai în legătura cu aceia care se căsătoresc și nu o raportam la Biserica întreaga, și prin aceasta la lumea întreaga, nu vom înțelege niciodată caracterul sacramental al ei, acea mare Taina de care vorbește Sfântul Apostol Pavel…", apud Răzvan Codrescu, Teologia sexelor și taina nuntii, Editura Christiana, București, 2002, pp. 160-161. în toate Mărturisirile Ortodoxe, Cununia este considerata Taina (cu excepția Mărturisirii lui Lucaris), a se vedea Pr. Magistrand Mihai Colotelo, Importanta Mărturisirilor Ortodoxe pentru studiul dreptului bisericesc, în rev. O, XI (1959), nr. 2, p. 260. în Mărturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, Cununia este numita Taina, nu o simpla învoire intre cei doi soți, Taina care are ca scop: "a) evitarea păcatului desfrânării, prin legătura legiuita dintre cei doi soți; b) nașterea de prunci și c) întrajutorarea reciproca", cf. Pr. Prof. Constantin Cornitescu, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movila, în rev. ST, XXXII (1980), nr. 7-10, p. 718; Mgr J. Tomko, Quelques aspects de la theologie du mariage a partir de la vision paulinienne, în vol. " Laďcs aujourd'hui ", Bulletin du " Consilium de Laďcs ", (1974), nr. 17-18, p. 12.

2 Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe, trad. din limba engleza de Lucette Marçais, Paris, 1986, p. 7.

3 Ibidem.

4 H. Andrutsos, Dogmatica, trad. rom., p. 420, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 3, Eibmbor, București, 1997, p. 118.

5 Vezi Catechisme de l'Eglise Catholique, Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 1992, pp. 340-353. Sublinierea aspectului strict juridic, identificarea casatoriei-taina cu căsătoria contract, păstrata în mod neașteptat în CIC din 1983 și găsirea unui compromis căsătoria alianța (a se vedea aici numeroasele curente de doctrina), accentuarea extrema a consimțământului mutual suficient (contractul matrimonial) pentru a face căsătoria , interesul pentru formalism și mai puțin pentru fond, susținut și de actualul Cod de drept canonic din 1983, fac din concepția romano-catolica despre căsătorie, o concepție străina de sensul autentic al unirii bărbatului cu femeia în comuniunea dragostei familiale. Biserica Romano Catolică s-a îndepărtat de tradiția autentică, în ciuda preocupărilor intense ale teologilor și canoniștilor catolici actuali (vezi de ex. " Revue de droit canonique " de la Strasbourg, revista foarte bogata în literatura de specialitate, în drept matrimonial ) de a reface adevăratul sens al căsătoriei și aceasta din cauza permanentei lupte de jurisdicție pentru căsătorie

Căsătoria ca taină presupune că omul1 este cetățean al Împărăției lui Dumnezeu, nu numai o ființă cu simple funcții fiziologice, psihologice s.a., adică viața omului antrenează valori veșnice, pe Dumnezeu Însuși.2 "Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie – afirma Sf. Ioan Hrisostom (PG 61, 215; 62, 387) – ei nu formează o imagine a ceva terestru, ci a lui Dumnezeu Însuși ", bărbatul și femeia unindu-se în Dumnezeu, așa cum cele două firi, divină și umană, se unesc în ipostasul unic al lui Hristos, așa cum Tatăl și Fiul se unesc în Duhul Sfânt.3

Prin unirea cu Dumnezeu și cunoașterea Lui, omul poate să actualizeze darul său divin, chipul lui Dumnezeu, care poate fi definit și prin capacitatea de cunoaștere, așa cum arată Sf. Atanasie cel Mare4, o cunoaștere a modului de curățire a păcatelor prin virtute5 el tinzând spre asemănarea cu Hristos, "pentru că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu poate deveni Dumnezeu prin libera alegere și prin har" și prin Duhul Sfânt, Cel care-i unește pe oameni cu Hristos.

_________________________________________________________________________

cu Statul. Preocupările canonico-juridice vădite ale Bisericii Romano Catolice, de remarcat interesul sau pentru cele două codificări (1917-1983) în urma celor două Concilii de la Vatican (1870; 1962-1965), n-au avut numai un aspect pozitiv de cristalizare a diverselor aspecte canonice în domeniul matrimonial, dar și unul negativ, dând naștere la confuzii și dispute neîntrerupte, făcându-i pe canoniștii catolici să se întrebe dacă nu cumva cea de-a doua codificare nu a complicat mai mult lucrurile decât le-a lămurit, fiind izvor nesecat de discuții și poziții contrare în acest domeniu (vezi lucrarea lui Jean-Pierre Baud, L'Affaire de la main volee. Une histoire juridique du corps, Seuil, Paris, 1993, pp. 120-121, referindu-se la definirea dreptului soțului asupra corpului celuilalt și combaterea sa de către Eduardo DIENI de la Universitatea Insubria, Come (Italia) în art. Apories persistantes dans le droit matrimonial canonique, în RDC, 50/1, 2000, pp. 171-196). Așadar, caracterul juridic al căsătoriei în Biserica Apusului se legitimează în ușurința de justificare a competenței în domeniul matrimonial a Bisericii, Biserica Romano Catolică susținând fervent căsătoria religioasă cu efecte civile și preluarea acesteia din competenta Statului.

1 Omul, coroana creației, este o "taină", atât pentru a se cunoaște pe sine, cât și pentru întregul univers, el trebuind să-și depășească propria condiție și să se îndrepte spre Creatorul și Mântuitorul său. Numai prin cunoașterea Omului desăvârșit, prin raportare la El, poate omenirea să descopere ce este omul, așa cum afirma ieromonahul Rafail Noica în Cultura Duhului, Ed. Renașterea, Alba-Iulia, 2002, p. 148. Părinții Bisericii noastre au dezvoltat o antropologie precisă asupra naturii și persoanei umane, deosebită de antropologiile filosofilor, omul fiind privit numai în relația sa ontologică cu Dumnezeu. În Hristos omul se cunoaște pe sine, tinzând prin viața sa spirituală, prin efort duhovnicesc, prin credința lucrătoare prin iubire, spre împlinirea propriului scop existențial, îndumnezeirea sa după har. Însă , căderea în păcat a omului i-a adus acestuia o adevărata boală, necunoașterea lui Dumnezeu, el având posibilitatea, înaintând pe urcușul său duhovnicesc, să ajungă la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, singura capabilă de a-l elibera pe om din cercul strâmt al morții sale. Posibilitatea cunoașterii rezidă în cultivarea iubirii, unirea a două persoane în Hristos și în Biserică: "Unirea mistică dintre două persoane este condiția cunoașterii – cum menționează Pavel Florenski – deci a manifestării Celui care dă această cunoaștere, Duhul Adevărului. Împreună cu subordonarea făpturii față de legile interne, date ei de Dumnezeu, și cu deplinătatea neprihănirii, această unire corespunde venirii Împărăției lui Dumnezeu (adică a Duhului Sfânt) și spiritualizării întregii făpturi", în Stâlpul și Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în 12 scrisori, trad. rom. de Emil Iordache, Pr. Iulian Friptu și Pr. Dimitrie Popescu, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 272.

2 Jean Meyendorff, op. cit., p. 8.

3 Paul Evdokimov, L'Orthodoxie, Delachaux et Niestle, Paris, 1959, p. 295.

4 Sf. Atanasie cel Mare Tratat despre Întruparea Cuvântului, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 15, București, 1987, p. 92.

5 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în "Filocalia", vol. III, ediția a II-a, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 142.

Duhul Sfânt1 și chipul lui Dumnezeu "chip care nu este întinat prin faptul că natura umană este împărțită în două sexe sau într-o mulțime de individualități"2, adică prin funcțiile sale spirituale care-l diferențiază de celelalte creaturi, omul poate să ajungă la împlinirea scopului existențial, îndumnezeirea, prin iubire și manifestarea acesteia în relația personala cu aproapele sau și cu Dumnezeu, dar și prin comuniunea euharistică, pentru ca "numai prin împărtășire se restaurează chipul lui Dumnezeu din noi și numai aceasta ne face să devenim asemenea Lui"3. Astfel, omul tinde prin împărtășirea iubirii spre modelul său, spre Dumnezeu4.

Dacă în Biserica Ortodoxă unirea bărbatului cu femeia în căsătorie este o taină, fiind recunoscută sub aspect juridic drept un act juridic bilateral și nu căsătorie-contract pentru legislația de stat din România, în Biserica Romano-catolică o astfel de unire, "alianță matrimonială", este privită nu numai ca sacrament, recunoscut în Ortodoxie prin iconomie bisericească, ci și drept contract (can. 1055). Constatăm accentuarea aspectului juridic, formal, al căsătoriei și astfel s-a ajuns, cu numeroase argumentări, unele mai puțin teologice, nu numai la susținerea căsătoriei ca un contract încheiat între doua părți pe bază de consimțământ mutual liber, ba mai mult, la identificarea căsătoriei – taină cu căsătoria –contract5.

Capitolele6 Codului de drept canonic actual al Bisericii Romano-catolice din 1983 privind căsătoria sunt foarte importante, întâlnindu-se trei curente diferite: legislația existentă după codificarea din 1917; doctrina Conciliului II Vatican, precum și aprofundarea problemei matrimoniale prin jurisprudența ultimilor ani7.

Canoanele preliminării privind căsătoria expun principiile teoretice și doctrinare asupra cărora se va pune un accent deosebit în noul Cod canonic:

____________________

1 Rolul atribuit Duhului Sfânt în Noul Testament ocupă un loc important, prin El cei ce cred putând să devină copii ai lui Dumnezeu, născuți din Dumnezeu pentru a vedea Împărăția lui Dumnezeu. Vezi detalii în lucrarea colectiva C'est par la grace que vous ętes sauves, WCC Publications, Genčve, 2005; Pr. Drd. Alexandru Joița Lucrarea Sf. Duh în Biserică în ST, XXXII (1980), nr. 7-10, pp. 638-648.

2 Cf. Preot Dr. Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Eibumbor, București, 1996, p. 78.

3 Arhimandrit Hristofor Stavropulos, Dumnezeiasca Euharistie. Taina Tainelor, trad. rom. de Pr. Dr. Constantin I. Bajau, Ed. Apostoliki Diakonia, Atena, f. a., p. 149.

4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. I, ed. a III-a, Eibmbor, București, 2003, p. 411.

5 Conciliul Tridentin a definit sacramentum ca un semn văzut al harului nevăzut: "Sacramentum est invisibilis gratiae visible signum ad nostram justificationem institutum". Teologia catolică apreciază că formula de binecuvântare a soților nu are valoare sacramentală, iar preotul nu este administrator al tainei, ci numai un martor calificat. Astfel, Biserica Romano Catolică identifică, deci, contractul matrimonial mutual dintre soți cu taina unirii bărbatului cu femeia în căsătorie, cf. Henry Leenhardt, op. cit., pp. 38-39.

6 Cap. I-X, Cartea a IV-a, Partea I, Titlul VII.

7 Roger Paralieu, Guide pratique du Code de Droit canonique – notes pastorales -, Ed. Tardy, Bourges, 1985, p. 315.

natura căsătoriei; proprietățile esențiale ale căsătoriei; competența Bisericii în domeniul matrimonial1.

În timp ce Codul de drept canonic din 1917 afirma că " Hristos Domnul a ridicat la demnitatea de sacrament contractul matrimonial între botezați " (can. 1012 cap.1), actualul Cod canonic din 1983 definește căsătoria ca alianță între bărbat și femeie, prin aceasta constituindu-se o comuniune pentru toată viața rânduită prin natura ei spre binele soților și spre nașterea și educarea copiilor (cf. can. 1055 cap.1)2. În același paragraf al canonului 1055 se face precizarea că această alianță matrimonială a fost ridicată de Domnul Hristos la demnitatea de sacrament, dar numai între botezați3, continuându-se în al doilea paragraf, identic celui din vechiul Cod canonic din 1917, cu următoarea precizare: " De aceea, între botezați, nu poate să existe contract matrimonial valid care să nu fie, prin însuși acest fapt, un sacrament "4. Astfel, Biserica Romano-catolică a susținut în timp doctrina conform căreia nu poate să existe o separație între căsătoria ca sacrament și căsătoria – contract, consolidându-și această poziție la sfârșitul secolului al XIX-lea, când se intensificaseră căsătoriile civile, căsătorii susținute de legislațiile civile ale statelor5.

Așadar, canonul 1055 cap. I face mențiunea că "alianța matrimonială […] a fost ridicată între botezați prin Hristos Domnul la demnitatea de sacrament". Această alianță umană și naturală primește, ca sacrament al Bisericii, harul lui Hristos care-i conferă demnitate și un spirit supranatural6. Căsătoria – sacramentum magnum7 – este o unire intimă de viață și de dragoste conjugală între bărbat și femeie, simbolizând prin angajamentul său continuu unirea lui Hristos cu Biserica Sa.

Noțiunea de sacrament pentru căsătorie a început să se dezvolte în secolul al XII-lea, spre 1140, în aceeași perioadă cu impunerea termenului de contract pentru unirea matrimonială.

În această perioadă, mijlocul secolului al XII-lea, căsătoria a fost definită ca sacrament, iar la Conciliul Tridentin s-a oficializat această noțiune.

____________________

1 Ibidem.

2 Cf. Codex Iuris Canonici, Auctoritate Ioannis Pauli PP. II, promulgatus, Libreria Editrice Vaticana, 1983, p. 186 : " Matrimoniale foedus, quo vir et mulier inter se totius vitae consortium, constituunt, indole sua naturali ad bonum coniugum atque ad prolis generationem et educationem ordinatum, a Christo Domino ad sacramenti dignitatem inter baptizatos evectum est "; J. Vernay, Le droit canonique du mariage, în " Droit canonique " (lucrare colectiva : valdrini, Patrick, Durand, Jean-Paul, Echappe, Olivier, vernay, Jacques), ed. IIe, Dalloz, Paris, 1999, p. 312.

3 Mauro rivella, Il matrimonio solo canonico, în "Quaderni di diritto ecclesiale", XVII (2004), nr. 4, p. 341.

4 "Quare inter baptizatos nequit matrimonialis contractus validus consistere, quin sit eo ipso sacramentum", cf. Codex Iuris Canonici…, p. 186.

5 Astăzi, în Biserica Romano Catolică exista o problema pastorala a celor care doresc căsătoria religioasă , logodiți fiind, dar care nu cred sau nu mai cred (căsătoriile necredincioșilor).

6 Ibidem, p. 5.

7 căsătoria – sacrament în sens propriu.

Așa cum menționăm mai sus, primul paragraf al canonului 1055 numește aceasta Sfântă Taină drept o alianță, termenul definind just1 natura unirii dintre soți. Conceptul biblic de " alianță " este aplicat de teologie căsătoriei, fără a răspunde exigențelor de precizie tehnică cerute de terminologia juridică. În consecință, Codex Iuris Canonici (CIC) prefera conceptul de "contract"2, mai puțin bogat sub aspect semantic (can. 1055 cap. 2). Astfel, comisia care a lucrat pentru înnoirea Codului canonic din 1917 a dorit să arate ca cei doi termeni "contract" (contractus) și "alianță matrimonială" (foedus matrimoniale) pot fi utilizați în același sens, dorindu-se să se menționeze foarte clar că un pact matrimonial3 nu poate fi încheiat între două persoane botezate decât printr-un contract așa-zis special.

Remarcăm faptul că Biserica Romano-catolică păstrează și astăzi prin noul Cod canonic noțiunea de contract pentru căsătorie, încercând să o apropie de căsătoria-sacrament, chiar să identifice cele doua noțiuni distincte. Noțiunea de contract pentru căsătorie provine din dreptul roman, deși la romani nu întâlnim căsătoria definită ca un contract4. Acest drept a cunoscut două forme de căsătorie, căsătoria cu manus și căsătoria fără manus, Gaius, în Instituțiile sale, menționând cele trei formalități de realizare a căsătoriei cu manus: confarreatio, usus și coemptio5.

Dacă spre secolul al X-lea s-a format în Biserica Occidentului doctrină juridică privind căsătoria, numai în secolul al XII-lea s-a afirmat și s-a impus noțiunea de contract pentru căsătorie6, acum fiind pentru prima dată când căsătoria este definită ca un contract7 cu toate consecințele juridice pe care această noțiune le implică8.

Astăzi, în legislațiile civile ale unor state, căsătoria nu mai este definită drept un contract, ci ca un act juridic, așa cum este cazul Italiei (negozio giuridico, iar în limba germană Rechtsgeschaft) sau al României.

____________________

1 Prof. Pier V. Aimone, Le droit des sacrements, cours universitaire, Fribourg, 2002, p. 5.

2 Spre deosebire de CIC, Codul Canonic al Bisericilor Orientale nu folosește termenul de contract.

3 Acest pact matrimonial este sui generis o convenție juridică având un caracter contractual între un bărbat și o femeie care doresc să trăiască în comun.

4 Christine Jeegers, L'engagement matrimonial des epoux. Une nouvelle approche des causes de nullite de mariage communes en droit canon aux droits civils français et belge, Louvain-La-Neuve, 1985, p. 19.

5 Teodor Sambrian, Drept roman, Editura Helios, Craiova, 2001, p. 80. "Olim itaque tribus modis în manum conveniebant : usu, farreo, coemptione ", cf. gaius, Institutes 2, 110.

6 Jean Werckmeister, L'apparition de la doctrine du mariage contrat dans le droit canonique du 12e sičcle, în RDC, 53/1, 2003, p. 5. Facem aici precizarea că secolul al XII-lea a fost numit de unii ca un secol al renașterii (a se vedea aici Charles H. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, Cambridge, 1997 sau Jacques Verger, La Renaissance du 12e siecle, Paris, 1996). Este evident sub aspect juridic, dacă avem în vedere utilizarea frecventă a Digestelor, dezvoltarea studiilor de drept la Bologna și redactarea Decretului lui Gratian în prima jumătate a secolului.

7 Expresia "a contracta o căsătorie", întâlnită frecvent în dreptul canonic catolic actual, intrase în uzul canonic prin Decretul lui Gratian.

8 Ibidem.

Cu toate acestea, legislațiile civile1 ale unor state, legea și doctrina canonică au stabilit aceeași identitate terminologică între contract și sacrament (cf. can. 1055 cap. 2) pe care o afirmase Codul canonic din 1917 (cf. can. 1012 cap. 2). Noul Cod canonic din 1983 a păstrat aceiași termeni și a menținut specificația eo ipso prin care se dorește sublinierea absolutei necesități de identitate în plan juridic între contract și sacrament pentru căsătoria celor botezați.

O explicație pentru care Biserica Romano-catolică păstrează și astăzi noțiunea de contract pentru căsătorie, susținând necesitatea identificării cu noțiunea de sacrament în plan juridic, o găsim la E. Tawil de la Institutul de drept canonic de la Strasbourg, acesta invocând în sprijinul poziției canonice catolice actuale numeroasele revendicări de competență în materie matrimonială între Biserică și Stat2. Aceste revendicări sunt relativ recente, neexistând în primele secole creștine o diferență de natură sau de formă între căsătoria creștină și cea civilă, dar nicio supunere față de forme speciale de a căror respectare să depindă validitatea însăși a căsătoriei3. La Conciliul Tridentin s-a hotărât impunerea respectării formei canonice a căsătoriei pentru validitatea acesteia și astfel, existând posibilitatea ca unele căsătorii recunoscute ca valide de către dreptul de Stat să fie invalide după dreptul bisericesc4.

Prin consacrarea căsătoriei civile în Franța prin Codul civil din 1804, deosebirea conceptuală între căsătoria religioasă și civilă a stat chiar la baza dreptului matrimonial francez, aceasta din urmă nefiind recunoscută de Biserica Romano-catolică drept o adevă rată căsătorie.

Acest conflict s-a născut tocmai din autonomia celor două instituții, diferite ca natură și scop, de a legifera în materie matrimonială.

Dacă Biserica Romano-catolică justifica propria competență în materie matrimonială

____________________

1 Privind legislațiile civile, căsătoria civilă, contract civil a fost introdusă mai întâi în Statele protestante supuse lui Iosif al II-lea și apoi în Franța după revoluție, în 1792. Prin Codul civil francez din 1804 căsătoria civilă a fost definitiv consacrată, acest Cod civil napoleonian stând la baza altor coduri civile ale statelor din Europa, cum este și cazul României.

2 Cf. Emmanuel Tawil, Les revendications concurrentes de competence de l'Eglise et de l'Etat en matiere matrimoniale : perspective canonique, în RDC, 53/1, 2003, pp. 135-157. Cele două sisteme juridice de stat și bisericesc sunt inevitabil concurente, amândouă prevăzând obligații în materie matrimonială și astfel există concurența și conflict privind dreptul căsătoriei și al familiei. A se vedea aici pe larg Ulrich Spellenberg, Les droits religieux devant les tribunaux allemand, în "La Religion en droit compare ŕ l'aube du 21eme siecle", (Al 15-lea Congres international al Academiei internationale de drept comparat), Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 388.

3 Richard Joseph Ryan, The Canonical Status of marriages attempted before civil authorities, The Catholic University of America, Washington, 1989, p.10 (Lucrare foarte importantă privind revendicările jurisdicționale în materie matrimoniala intre Biserică și Stat. Acest autor, R. Ryan, este citat de numeroși canoniști catolici actuali, cum este și cazul Profesorului Emmanuel Tawil de la Strasbourg).

4 Ibidem, pp. 160-165.

prin faptul că aceasta este după voința divină de la Mântuitorul Hristos, ca Întemeietor Divin al ei și nu provine din vreun drept pozitiv bisericesc, în același timp Statul este suveran determinându-și singur propria competență, stabilind unde este competent și unde nu, existând totuși posibilitatea de a accepta consecințele civile ale deciziilor bisericești1.

Privind dreptul canonic actual catolic, observăm importanța acordată competenței bisericești în domeniul matrimonial în raport cu jurisdicția proprie Statului în acest domeniu.

Biserica Romano-catolică are o competență proprie și exclusivă în materie matrimonială, recunoscându-se și Statului un anumit domeniu de competență2. Competența proprie și exclusivă a Bisericii este numai pentru cei botezați catolici3 , nu și pentru cei nebotezați sau care fac parte din alte Biserici creștine. În sprijinul acestei competențe, Biserica Apusului invocă sacramentalitatea căsătoriei, acesta fiind un puternic argument împotriva pretenției Statului de a legifera în acest domeniu pe care Biserica dorea să și-l rezerve4.

2. Încheierea căsătoriei

Revoluția franceză din 1789 a marcat triumful secularizării căsătoriei, legislația revoluționară franceză înscriindu-se de fapt într-o vastă mișcare de secularizare care, începând cu secolul al XIV-lea, a câștigat tot mai mult teren în Europa, așa cum afirma J. Gaudemet5.

Revoluția franceză din 1789 a adus un nou spirit, laic, ostil Bisericii și ideilor religioase.

Un astfel de spirit raționalist, susținut și de Renaștere, a dus la laicizarea tuturor instituțiilor, inclusiv a instituțiilor tradiționale ale Bisericii între care și căsătoria.

Lucrând "în numele progresului", al democrației, al științei, al păcii sociale și al fraternității umane", dorindu-se eliberarea de toate regulile și de toate confesiunile creștine, s-a ajuns la alterarea esenței divine a căsătoriei, indisolubilitatea, promovându-se divorțul, în același timp fiind restrânse și impedimentele la căsătorie.

__________________________________

1 Cf. Emmanuel Tawil, Les revendications concurrentes de competence de l'Eglise et de l'Etat en matičre matrimoniale : perspective canonique, pp. 136-137.

2 Ibidem, p. 137.

3 Prin noul Cod canonic din 1983, forma canonică pentru validitatea căsătoriei se impune numai celor botezați catolici, care n-au părăsit Biserica Catolică printr-un act formal, nemaifiind prevăzuți aici cei nebotezați sau membrii celorlalte Biserici creștine.

4 Cf. explicației Profesorului Jean Werckmeister de la Institutul de drept canonic din Strasbourg și director al RDC, în Droit matrimonial, cours I.D.C, Strasbourg, 2000, pp. 22-23.

5 Jean Gaudemet, Le mariage en Occident. Les mśurs et le droit, Cerf, Paris, 1987, p. 375.

Astfel, în Franța, încă din anul 1787 spiritul raționalist care începuse să domine acele vremuri, a condus la legiferarea căsătoriei civile pentru protestanți, dar și a divorțului care era acceptat cu mult mai mare ușurință. De fapt, în Franța, începând cu secolul al XVI-lea, statul a legiferat în materie matrimonială, încălcând, astfel, dreptul tradițional al Bisericii, iar tribunalele civile s-au implicat în cauze matrimoniale din secolul al XIV-lea1, căsătoria devenind contract civil pentru prima data în Franța. În timp, Biserica Romano-catolică a acționat tot mai restrâns în materie matrimonială, pronunțându-se numai cu privire la anularea căsătoriilor2. Influența franceză s-a făcut prezentă și în alte țări occidentale, precum Elveția, Spania, Belgia, Olanda, Anglia, Austria s.a. Astfel, în Elveția, căsătoria – contract s-a introdus pentru prima dată în cantonul Geneva pe 24 decembrie 1874, pentru cei ce nu aparțineau confesiunilor recunoscute de stat. În 1653 în Anglia, Cromwell a substituit căsătoria civilă în căsătorie religioasă, motivând cu lupta contra clandestinității, măsurile sale fiind abrogate în 1660, dispozițiile seculare făcându-și din nou prezența3.

Mai târziu s-a ajuns la o formulă de conciliere, în 1836, astfel încât, cele două căsătorii, civilă și religioasă, produceau efecte civile valabile, dar căsătoria religioasă trebuia să fie celebrată în prezența ofițerului de stare civilă.

Prin urmare, cei ce doreau să se căsătorească puteau să aleagă între căsătoria religioasă și cea civilă. În Austria, căsătoria era celebrată după dreptul canonic al Bisericii Romano Catolice, respectându-se deciziile Conciliului Tridentin (1545-1563), dar aceasta numai până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când împăratul Iosif al II-lea printr-o Ehepatent din 16 ianuarie 1783, reconsiderând căsătoria – contract, a scos-o de sub jurisdicția Bisericii.

Legislația de stat reglementa contractul civil al căsătoriei, iar tribunalelor civile li s-a recunoscut dreptul de a judeca toate cauzele matrimoniale.

____________________

1 A. Esmein, Le mariage en droit canonique, vol. I, Paris, 1891, p. 38.

2 Conferințele bisericești de la Paris expun această doctrină în amploarea sa: "Există unele cauze de căsătorie, care după practicile din Franța se judecă pe fond în primă instanță de către judecătorii împărătești subalterni și definitiv în curțile Parlamentului. Acestea sunt chestiuni de fapt; de exemplu clandestinitatea, răpirea și poligamia, pentru că sunt crime condamnate prin ordonanțele regilor noștri, de care ei pot lua cunoștință și pe care ei trebuie să le judece. Edictul de la Melun, prin articolul 23, le atribuie cunoașterea crimei răpirii. Astfel în Franța, când există o contestație asupra unei căsătorii în materie de răpire, care e privită ca o crimă capitală, aceasta privește mai mult pe judecătorii împărătești decât pe judecătorii Bisericii, pentru că este vorba de a urma numeroase proceduri și informații pentru a proba și pedepsi această crimă, ceea ce este mai potrivit judecătorului împărătesc decât judecătorului bisericesc. În plus, după ce s-a probat adevărul despre răpire (si este același lucru pentru clandestinitate și poligamie), urmează ca fără altă judecată a Bisericii, nulitatea acestei căsătorii să fie constantă " în A. esmein, Le mariage…, vol. I, p. 65.

3Jean Gaudemet, Le mariage en Occident…, p. 376.

Printr-o nouă Patent din 6 martie 1786 s-a încercat armonizarea tradițiilor canonice1 cu noile tendințe, căsătoria catolicilor fiind celebrată înaintea preotului, recunoscându-se însă și pastorului dreptul de a interveni în cazul căsătoriilor mixte. Fiind recunoscută indisolubilitatea căsătoriei catolice, divorțul a fost totuși acceptat pentru unele motive precum adulterul, atentatul la viața soțului s.a. Dispozițiile împăratului Iosif al II-lea au fost abrogate în 1791 de fratele său, Leopold al II-lea, care s-a arătat mult mai respectuos față de dreptul canonic catolic2, recunoscându-se validitatea căsătoriilor mixte numai prin celebrarea lor de către un preot catolic. Însă, la puțin timp, prin legea din 1811 preotul confesional trebuia să participe la căsătorie în mod obligatoriu pentru validitate, fiind observate dispozițiile canonice romano-catolice.

Spre deosebire de situația matrimonială din țările menționate mai sus, în Italia, țara de reședință a Vaticanului, Biserica a păstrat toate drepturile sale asupra instituției căsătoriei și aceasta în virtutea bunelor raporturi între Biserică și Stat3. Și aici au fost influențe galicane, apărând chiar lucrări care încurajau și afirmau autoritatea civilă asupra căsătoriei, amintind Tractatio de coniugiorum iuribus al lui J. B. Bono de la Torino (1784)4. Deși inițial papalitatea s-a arătat rezervată, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea s-a ridicat împotriva acestor poziții, papa Pius al VI-lea chiar amintind că Biserica este singura care poate determina impedimentele dirimante și de a judeca toate cauzele matrimoniale. Catolicismul fiind recunoscut de stat ca singura confesiune, a păstrat

toate drepturile în materie matrimonială, înțelegând aici și dreptul de anulare a căsătoriilor prin tribunalele bisericești.

Tribunalele civile au păstrat în competența lor numai cazurile de separare de pat și de masă. În Italia, s-a introdus căsătoria civilă pentru cei ce nu aparțineau ca membri ai Bisericii Romano-catolice încă din 1866.

În Spania, țara majoritară catolică, s-a păstrat tradiția catolică în materie, dispozițiile canonice și deciziile Conciliului Tridentin, căsătoria fiind celebrată înaintea preotului catolic, ca martor calificat.

____________________

1 Prin legea Împăratului Iosif al II-lea, numai tribunalele de stat dispuneau în materie matrimonială. " căsătoria în sine, considerată un contract civil, precum și drepturile și obligațiile care se nasc din acest contract și aparțin contractanților unul către celalalt, primesc esența lor, forța lor și determinarea lor prin legi ale Statului nostru: judecarea contestațiilor care pot să se nască pe acest subiect, aparține tribunalelor Statului nostru ", Friedberg, Das Recht der Eheschliessung in seiner geschichtlichen Entwickelung, p. 482 și urm. apud esmein, Le mariage…, vol. I, p. 45-46. " căsătoria civilă, după proclamările prealabile pe locul pieței, trebuia să fie celebrată înaintea magistratului municipal ", în Esmein, Le mariage…, vol. I, p. 46.

2 Jean Gaudemet, Le mariage en Occident…, p. 377.

3 Pr. Traian Costea, op. cit., p. 30, "Raportul dintre Biserică și Stat a fost din nou reglementat printr-un concordat încheiat la 11 februarie 1929".

4 Jean Gaudemet, Le mariage en Occident…, p. 377.

Prin introducerea căsătoriei civile pentru cei ce nu erau catolici în 1870, se aplica legislația bisericească pentru căsătoria religioasă și legislația civilă pentru căsătoria civilă2. Sub influența franceză, căsătoria civilă a fost introdusă și în alte țări, urmându-se sisteme diferite: în Norvegia (1845); în Portugalia (sistem asemănător celui din Spania 1868); în Germania (legea din 1874); în Ungaria (1894); în Danemarca (sistem asemănător celui din Anglia 1851); în Islanda (1886); în Finlanda (1896)3. Căsătoria civilă a fost introdusă nu numai în vestul catolic al Europei, ci și în Europa de Est ortodoxă, în țări precum: Rusia (numai pentru cei ce aparțineau sectelor raționaliste și mistice 1874); Bulgaria (1880); Grecia (căsătoria civilă devine obligatorie pentru toate confesiunile, putându-se încheia legal și căsătorii mixte, neacceptate de legislația bisericească).

În Romania, țară majoritară ortodoxă4, căsătoria civilă a fost introdusă prin Codul civil din 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, ca efect al acțiunii protestante, dorindu-se să se legifereze libertatea de conștiință protestantă5.

Căsătoria civilă din Romania este o copie a căsătoriei civile după Codul civil francez napoleonian6, construit pe principiile Revoluției franceze. O astfel de căsătorie a fost introdusă prin legislația din perioada lui A.I. Cuza legislație prin care el a încercat să-și mărească propria autoritate față de instituțiile autonome și implicit asupra Bisericii. Fiind un partizan al statului secular, Cuza a hotărât să pună Biserica sub supravegherea completă a statului, cu excepția unor probleme de ordin strict religios. Ca urmare a unei asemenea legislații, rolul Bisericii s-a diminuat cu privire la aspectele civile, iar statul și-a întărit dominația în structura administrativă a acesteia7.

___________________

1 Cf. Valeriu Moldovan, Curs elementar de drept bisericesc comparat, Cluj, 1930, pp. 121-122.

2 Pr. Traian Costea, op. cit., p. 30.

3 Ibidem, p. 31.

4 "În România Biserica Ortodoxă este națională și majoritară", art. 2, alin. 3 (introdus prin Decizia ANB nr. 300/14 ian. 1994) al Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Romane, în "Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române" extras, Eibmbor, București, 2003, p. 9. în urma recensământului populației din 1992, s-a constatat existența a 19,8 milioane de ortodocși (86,8 % din populația țării), situând Biserica Ortodoxă Română, sub aspect numeric, pe locul al II-lea între Bisericile Ortodoxe locale, după Biserica Ortodoxă a Rusiei (50 milioane de credincioși) – date preluate din lucrarea Secrețariatului de Stat pentru Culte, coordonată de Gh. F. Anghelescu și Stefan Ionita, Viața religioasă din România, studiu documentar , Ed. Paideia, București, 1999, p. 19.

5 Paul Gide, etude sur la condition privee de femme, Paris, 1885, p. 127. Facem aici unele aprecieri. căsătoria civilă nu poate da familiei forța morală și religioasă a coeziunii, dată numai prin Sacramentul Căsătoriei. în consecință, în cadrul căsătoriei secularizate actuale, se promovează fără încetare plăcerea sexuală și libertinajul, ibidem, p. 125. În lumea occidentală, fără să se conștientizeze necesitatea și efectele căsătoriei religioase, ca Taină a Bisericii, sub influența protestantă, sunt tratate numeroasele probleme ce țin de sexualitate, reducându-se simțitor sensul căsătoriei doar la relațiile sexuale între soți. Marie C. Stopes, doctor în științe și în filosofie, în lucrarea sa L’amour et le mariage.

6 Cf. Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Elemente de dreptul familiei, Themis, Craiova, 2001, pp. 17-47.

7 Constantin dragusin, Legile bisericești ale lui Cuza Vodă și lupta pentru canonicitate, în rev. ST, IX (1957), nr. 1-2, pp. 86-103.

Astfel, prin Codul civil din 4 decembrie 1864, divorțurile au trecut din competența tribunalelor bisericești sub jurisdicția tribunalelor civile, căsătoria civilă a devenit obligatorie, iar gradele de rudenie, începând cu gradul IV, nemaiconstituind impedimente la căsătorie1.

Așadar, în Romania, ca și în alte țări, căsătoria civilă s-a introdus, distinct de căsătoria religioasă, fără să prezinte pentru Biserică o importanță de drept bisericesc. O consecință a existenței în paralel a celor două căsătorii, civilă și religioasă, a fost aceea că Biserica și-a păstrat propriile registre de evidență bisericească, ofițerii de stare civilă având registre civile specifice. De fapt, încă din timpul lui Leon Filosoful, Biserica păstra registrele de stare civilă bisericească și ca acte de stare civilă ale statului. O asemenea atribuție a îndeplinit și Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.), până la introducerea Codului civil din 1864, iar în unele zone până în 1928. Astăzi, actele de stare civilă ale statului sunt încheiate de ofițerii de stare civilă, în același timp Biserica păstrând documentele sale de stare civilă care pot servi în unele situații organelor de stat.

Conform legislației civile, păstrarea de către culte a propriilor registre de stare civilă este opțională, fiind la dispoziția tuturor cultelor recunoscute de stat, nefiind o obligație civilă, ci numai o opțiune a fiecărui cult și fără să prezinte importanță pentru stat2. Totuși, cultele religioase din Romania nu pot încheia acte religioase privind starea civilă a persoanei, decât pe baza certificatului eliberat de către ofițerul de stare civilă.

3. Efectele căsătoriei

Privind situația din Occident, putem spune că în Franța, în sânul Catolicismului, Codul napoleonian a impus obligativitatea încheierii formalităților civile ale căsătoriei, ceremoniile religioase fiind facultative și fără implicații în viața publică. Așadar, legea civilă nu consideră căsătoria decât un contract civil3, cum era precizat în acești termeni în Constituția franceză din 1791.

În prezent, găsim în unele țări, atât căsătoria religioasă, cât și căsătoria civilă, înțelegând prin aceasta din urmă acea căsătorie reglementată de legile de Stat și încheiată înaintea autorității civile. Instituția căsătoriei civile a fost consecința laicismului de Stat.

Într-o lume secularizată, Statele moderne "se declară străine de ordinea supranaturală și nu

____________________

1 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Eibmbor, București, 1997, p. 118.

2 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joanta, Administrație bisericească parohială și legislație, ed. a II-a, Editura Universității "Lucian Blaga", Sibiu, 2002, p. 201.

3 Michel Legrain, Mariage civil et mariage religieux. Se marier a l’Eglise sans passer par la mairie?, în RDC, 50/1, 2000, p. 164.

pot recunoaște noțiunea de sacrament" . Statele și-au supus cetățenii, fără distincție de religie, la obligația căsătoriei civile, creștinii putând celebra căsătoria religioasă după propria voință, fiind numai facultativă1. În Romania, după 1989, constatăm că se conștientizează din ce în ce mai mult importanța primirii Sfintei Taine a Cununiei, deși ea este lăsată de actuala legislație de stat la latitudinea convingerilor religioase personale.

De lege lata, Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.), nu dictează și nu blochează aplicarea legislației civile, asemenea unui "grup de presiune"2, ea acceptă legislația civilă în măsura în care aceasta nu vine în contradicție cu normele sale religios-morale, iar Statul trebuie să accepte legislația bisericească în materie matrimonială, avându-se în vedere faptul că Biserica este o instituție care se organizează și funcționează în cadrul Statului, ca instituție recunoscută de Stat, dar, în același timp, nu trebuie ignorat de Stat și caracterul Bisericii de instituție divino-umană care se deosebește ființial de celelalte instituții laice ale Statului.

De lege ferenda, precizăm că susținem și în țara noastră importantă și necesitatea căsătoriei religioase cu efecte civile pentru credincioșii Bisericii, modificarea art. 48 din Constituție fiind necesară, căsătoria civilă putând fi celebrată pentru necredincioși, precum și pentru cei care nu sunt membri ai Bisericii, iar numele și autoritatea lui Dumnezeu – Atotputernicul să fie reglementat în noua Constituție a României, care va fi supusă la referendum in toamna acestui an (2013).

Capitolul III. Căsătoria în dreptul comparat

Căsătoria în Anglia.

Pentru anglo-saxoni și triburile britanice timpurii, căsătoria presupunea existența unor relații, însă nu în sensul modern. Anglo-saxonii vedeau în căsătorie un instrument strategic3 pentru stabilirea unor legături diplomatice și comerciale. Astfel, prin intermediul căsătoriei oamenii puneau bazele unor relații comerciale sau a unor obligații reciproce între familii.

______________________________

1 Marcel Ioan Rusu, Procedura divorțului în dreptul românesc, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 6.

2 Mgr. Stephanos, Ministeres et charismes dans l'eglise Orthodoxe, Paris, 1988, p. 109.

3 Stephanie Coontz, Marriage, a History: How Love Conquered Marriage, A Pinguin Book, 2005, p. 301.

Totul s-a schimbat odată cu apariția diferențierilor în funcție de avere. Părinții nu se mai mulțumeau să-și căsătorească fiii sau fiicele cu oricine, ci doreau să găsească un partener care să fie cel puțin la fel de bogat și de puternic ca ei. Conform lui S. Coontz, în această perioadă căsătoria devine centrul unor intrigi foarte interesante.

În secolul al XI-lea, căsătoria avea ca scop asigurarea unor avantaje politice sau economice. Dorințele cuplului – la fel ca și consimțământul lor – conta prea puțin. Mireasa, în special, trebuia să se supună dorințelor tatălui ei și să accepte aranjamentele de căsătorie făcute de acesta în numele ei. Însă pentru călugărul benedictin Gratian, consimțământul cuplului conta mai mult decât aprobarea familiilor. El a introdus conceptul de consimțământ în cadrul regulilor căsătoriei în 1140 prin Decretum Gratiani, corpusul său de legi. Conform acestora, cuplul trebuia să-și dea consimțământul verbal, iar căsătoria trebuia consumată pentru a crea legătura matrimonială. Lucrarea lui Gratian a stat la baza politicilor Bisericii față de instituția căsătoriei în secolul al XII-lea și a conturat regulile privind căsătoria și sexualitatea într-un mediu social schimbător.

Încă din secolul al XII-lea, teologii catolici vorbeau despre taina căsătoriei, o ceremonie sacră ce presupunea o experiență spirituală marcată de prezența lui Dumnezeu. Însă abia din 1563, după finalizarea Conciliului de la Trent, căsătoria a devenit una din cele șapte taine. Biserica Catolică a acceptat această schimbare deoarece în urma dezvoltării teologiei protestante – ce nu recunoștea căsătoria ca o taină – ea a simțit nevoia de a clarifica statutul căsătoriei. Jurămintele de căsătorie datează din epoca lui Thomas Crammer1, arhitectul protestantismului anglican.

Crammer a prezentat scopul căsătoriei și forma, cunoscută și azi, a jurmămintelor

acum 500 de ani în faimoasa Book of Common Prayer.  

Contribuția lui Crammer nu a fost însă tocmai una originală, ideile fiind preluate din riturile catolice medievale de limbă latină. El le-a transpus însă în limba engleză și păstrează și în zilele noastre aproape aceeași formă.

Înainte de 1858, divorțul era ceva rar. În 1670, Parlamentul a adoptat un act prin care i se permitea Lordului John Manners să divorțeze de soția sa, iar acest caz – începutul divorțului modern  a creat un precedent pentru divorțurile „parlamentare” în baza adulterului soției.

În plus, a servit drept model pentru mai bine de 300 de cazuri de divorț de la sfârșitul

____________________

1 Nancz F. Cott, Public Vows: A History of Marriage and the Nation, Library of Congress Cataloging in Publication Data, 2002, p. 89.

secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului XIX. În acea perioadă, pentru a putea divorța era nevoie de un act al Parlamentului. Abia din 1858 acesta putea fi obținut în baza unui proces legal. Dar chiar și atunci, divorțul era o operațiune prea costisitoare pentru majoritatea cetățenilor. În plus, trebuiau aduse dovezi clare privind fie adulterul, fie violența partenerului, bigamia, incestul sau sodomia.

Practic, divorțul s-a liberalizat printr-o lege adoptată abia în 1969. Din acel moment, soții nu mai erau nevoiți să se acuze reciproc de diverse păcate pentru a putea divorța. Căsătoria nu mai trebuia să fie „pe viață”; legea accepta că oamenii puteau fi prinși în căsătorii nefericite și că nu trebuiau să rămână pentru totdeauna alături de soț. De la căsătoria ca angajament pe termen lung s-a trecut la căsătoria ca relație personală în care împlinirea fiecăruia dintre parteneri este importantă.

Legea privind căsătoriile clandestine, din 1753, cunoscută mai degrabă ca Legea Lordului Hardwicke, marchează începutul implicării statului în problema căsătoriilor. Conform acestei legi, cuplurile trebuiau să fie căsătoriți într-o biserică (sau capelă) de către un preot, altfel uniunea era nulă. De asemenea, cuplurile trebuiau să facă un anunț oficial de căsătorie sau să obțină o licență de căsătorie1.

Majoritatea tinerilor căsătoriți urmau deja aceste directive care erau prevăzute în legea canonică. Însă odată cu această lege adoptată de Parlament, erau instituite penalizări mult mai serioase. Statul a început astfel să exercite un tot mai mare control asupra unor chestiuni ce nu mai puteau fi rezolvate doar în baza legilor bisericești.

Începând din 1836, după adoptarea Legii privind căsătoriile, se puteau oficializa și căsătorii civile non-religioase. Astfel, persoanele de alte religie sau ateii se puteau căsători

oficial în fața statului. Cu excepția unei scurte perioade de timp în secolul al XVII-lea, toate căsătoriile erau efectuate de Biserica Anglicană, chiar dacă partenerii erau de altă religie.

Oamenii din epoca victoriană s-au îndrăgostit de dragoste. Deși trubadurii cântau despre dragoste în Evul Mediu și Romeo și Julieta devenise o piesă foarte populară în Anglia, abia în era victoriană dragostea a fost acceptată ca baza căsătoriei. Victorienii au investit foarte mult în ideea iubirii și credeau că instituția căsătoriei ar trebui să aibă la bază dragostea.

În plus, importanța crescândă a clasei mijlocii și posibilitatea îmbogățirilor rapide au dus la izolarea limitelor sociale tradiționale privind căsătoria.

____________________

1 Michael Kimmel, The Gendered Society, The gendered Society Fourth Edition, (OUP, 2010), p. 37.

În contextul unei mobilități sociale mai mari, clasa mijlocie s-a îndepărtat de viziunea tradițională a căsătoriei ca un eveniment aranjat de familie în vederea obținerii unor avantaje. 

Doctrina anglicană și cea catolică au promovat procrearea ca unul din principalele motive pentru a se căsători. Însă spre sfârșitul secolului al XIX-lea s-a conturat o mică revoluție1: pentru că, datorită inovațiilor din medicină și evoluției nivelului de trai, mai mulți nou-născuți supraviețuiau perioadei copilărie și familiile se măreau, cuplurile au început să folosească metode contraceptive rudimentare pentru limitarea nașterilor. Astfel, începe un proces de decuplare a acestor două noțiuni, căsătorie și procreare.

Biserica Anglicană a acceptat contracepția artificială în anii '30, dar doar pentru acele cazuri în care exista o obligație morală pentru limitarea sau evitarea nașterilor. Astăzi, Biserica Angliei nu vede în  contracepție un păcat, în timp ce pentru Biserica Catolică, procrearea rămâne unul din elementele esențiale ale căsătoriei.

Primele ceremonii efectuate în baza Legii privind parteneriatele civile au avut loc în Marea Britanie în decembrie 2005. Atunci, susținătorii acestei legi spuneau că se punea punct discriminării față de cuplurile de același sex, acordând acestora aceleași drepturi și responsabilități ca cele ale cuplurilor căsătorite.  Însă pentru mulți creștini, deși parteneriatul civil oferă toate drepturile legale ca și în cazul unei căsătorii, nunta la biserică e considerată un soi de eveniment mistic, promisiunile făcute în fața lui Dumnezeu într-un cadru sacru binecuvântând relația.

Căsătoria în Germania.

În aproape toate țările, tradițiile de nuntă au evoluat de-a lungul anilor, iar Germania nu este o excepție. În mod tradițional, după ce s-au logodit, atât bărbații, cât și femeile poartă verighete simple de aur sau argint la mâna stângă. La nuntă, aceștia își mută verighetele pe mâna dreaptă, acesta fiind obiceiul în Germania și în multe alte țări din Europa de Est. În mod tradițional, în noaptea dinaintea zilei nunții, cuplurile germane dau o petrecere la care invitații aruncă vase de porțelan către picioarele cuplului, pentru a le purta noroc. Superstiția este, de asemenea, o veche tradiție germană.

În Germania, o nuntă la biserică nu este recunoscută ca o ceremonie legală, iar

______________________________

1 Janice E. Stockard, Practice and Meaning Across Diverse Societies, Wadsworth Publishing, 2001, p. 109.

cuplurile logodite sunt obligate să se căsătorească la Oficiul de Stat pentru ca totul sa fie legal. Spre deosebire de alte țări, unde cuplurile se pot căsători chiar și la câteva ore sau zile după aplicarea pentru un certificat de căsătorie, germanii sunt obligați să aștepte șase săptămâni de la depunerea cererii pentru a se putea căsători. De obicei, cuplurile germane se căsătoresc la Oficiul de Stat1, cu o mână de rude și prieteni ca martori. Apoi, în următoarea săptămâna, cuplurile pot avea parte și de o ceremonie elaborată în biserică. Miresele germane poartă rochii simple cu trenă scurtă și voaluri mai scurte decât în alte țări, și de asemenea, acestea nu-și acoperă fața cu voalurile cum fac miresele din alte țări. La nunțile germane, de obicei există numai o domnișoara de onoare și un cavaler de onoare.

Tradiția germană2 dictează ca, atât părinții miresei, părinții mirelui, cât și mirele și mireasa să împartă cheltuielile de nuntă, spre deosebire de alte țări unde tatăl miresei este cel care plătește întreaga nuntă.

Când cuplul iese din biserică, invitații aruncă în ei cu boabe de orez, iar cuplul aruncă monede copiilor din preajma bisericii. Conform unei superstiții germane, cuplul va avea atâția copii câte boabe de orez rămân prinse în părul miresei. Înainte de a se îndrepta către locația recepției, mireasa le dă invitaților câte o bucățică de panglică din buchetul ei de flori, panglici pe care invitații le vor lega de antenele de la mașini.

Istoria Germaniei este bogată în dovezi ale culturii artistice și muzicale, iar această tradiție se desfășoară și la celebrarea nunții. Primul dans la nuntă este în mod tradițional un

vals elegant, iar în timpul recepției, familia mirelui și familia miresei țin discursuri elaborate. La recepția de nuntă se vor cânta cântece tradiționale germane și se va servi bere germană. Tortul de nuntă este în general mare și elaborat, fiind decorat cu ornamente frumoase. Și în Germania, mirele și mireasa taie tortul împreună.

Cuplul rămâne la recepție până când pleacă ultimul invitat, după care cei doi pleacă în luna de miere într-o mașină decorată cu flori sau într-o trăsura tradițională. Tradițiile de nuntă germane adesea includ farse pe care familia și prietenii cuplului le joacă acestora pentru a le întrerupe noaptea nunții. Tinerii căsătoriți pot constata că patul lor s-a prăbușit, că în cameră se află o mulțime de baloane, sau ca alarma de la ceas sau telefonul sună în mod misterios la ora patru dimineața.

Mirii germani își iau o săptămână sau două libere pentru a petrece luna de miere, la

______________________________

1 Peter Nitschke, Die freiwillige Gesellschaft, Peter Lang GmbH, 2005, p. 104.

2 Susanne Altmann, Zur Situation von Frauen auf dem Arbeitsmarkt im Kontext der Globalisierung, GRIN Verlag GmbH 1. Edition, 2010, p. 18.

fel ca și în alte țări, pentru că indiferent de țara în care se află și de obiceiurile sale, o căsnicie trebuie întotdeauna să aibă un nou început.

Căsătoria în Israel.

În Tora1 se spune "Un bărbat își va părăsi tatăl și mama și se va alătura soției sale și vor fi un singur trup" (Geneza 2:24). Căsătoria este o instituție sfântă în Iudaism. Însuși numele acesteia în ebraică, kiddushin, înseamnă sanctificare.

Majoritatea legilor și obiceiurilor legate de ceremonia nuntii (Chatunah), pregătirile pentru ea și Seudat Mitzvah (masa festivă) provin din timpurile patriarhilor și dăruirii Torei pe muntele Sinai. Legea evreiască cheamă întreaga comunitate să aducă bucurie și fericire atât Kallah-ului (mireasa) cât și Chatan-ului (mirele). În fiecare zi a căsătoriei lor, mireasa și mirele se vor strădui să crească și să se adapteze unul celuilalt pentru a pune fundația unei Bayis Ne'eman B'Yisrael – o casă evreiască loială.

În Shabbatul2 din săptămâna ce precede nunta, Chatan-ul este chemat la Tora (ufruf), pentru a întipări asupra cuplului datoria de a considera Tora ghidul lor în căsătorie. După aceasta Aliah, congregația îl acoperă cu bomboane și dulciuri, ceea ce simbolizează dorințele lor pentru o căsătorie dulce și roditoare, binecuvântată cu mulți copii. Între timp, de același Shabbat, familia și prietenii Kallah-ei îi organizează o petrecere, exprimând aceleași dorinți și pentru ea.

Începând cu câteva zile înainte de nuntă și până la o săptămâna după nuntă, cei doi

membri ai cuplului sunt considerați regi și, prin urmare, nu pot fi văzuți în public fără o escortă personală.

Pentru ca în ziua căsătoriei Dumnezeu iartă toate greșelile anterioare ale mirelui și ale miresei, nunta este văzută ca un Yom Kippur personal numai pentru cuplu. Aceștia postesc până la ceremonie, adaugă confesiunile de Yom Kippur la rugăciunile de după-amiază, recită Cartea Psalmilor, cerându-și iertare pentru greșelile tinereții pe care le-au făcut cu știință sau fără, înainte de a-și începe noua viață împreună.

Recepțiile de nuntă3 se țin separat din moment ce Chatan-ul și Kallah nu se văd în săptămâna dinaintea nunții. În acest moment, rudele și prietenii îi salută pe mire și pe mireasă și îi binecuvântează, oferindu-le individual urările lor din inimă.

______________________________

1 Aryeh Kaplan, Maimonides Principle: Fundamentals of Jewish Faith, National Conference, 1993, p. 79.

2 Abraham Joshua Heschel, The Sabbath, Farrar Straus Giroux, 2005, p. 81.

3 Aryeh Kaplan, Made in Heaven: A Jewish Wedding Guide, Moznaim Pub Corp, 1 edition, 1983, p. 107.

Înainte de ceremonia nupțială, se stipulează de către mire și mireasă, respectiv părinții acestora, într-un document scris, condițiile (Tena'im) standard. Acesta reprezintă angajamentul Chatanului de a-și ține promisiunea de a se cǎsǎtori cu Kallah.

Odată cu semnarea și finalizarea acestei obligații prin citirea textului cu glas tare, se sparge o farfurie. Simbolul acestui gest este ireversibilitatea  angajamentului luat – așa cum spargerea farfuriei este ireversibila, așa trebuie sǎ fie și logodna.

Înainte de ceremonia de Chupah, mirele, escortat de tatăl sǎu și de (viitorul) socru, și însoțit de rude și prieteni, merge sǎ pună voalul miresei. Mirele coboară voalul peste fața miresei. Acoperirea feței simbolizează modestia, demnitatea și castitatea ce caracterizează virtutea feminității evreiești.

Acoperirea cu voalul întipǎrește asupra miresei datoria de a se ridica la idealurile evreiești de modestie și le amintește celorlalți ca prin statutul ei de femeie măritatǎ va deveni absolut inabordabilǎ pentru ceilalți bǎrbați. Femeia evreicǎ, fiind puterea și stâlpul casei, este de asemenea reflectatǎ în aceste semne de modestie și demnitate care vor fi stâlpii fundației noii lor case.

Ceremonia nupțiala1 are adesea loc sub cerul liber, amintind de binecuvântarea lui Dumnezeu către Avraham ca sǎmânța lui sǎ fie la fel de numeroasǎ ca stelele. Când ajung la Chupah, mireasa îl înconjoară pe mire de șapte ori.

Pentru a consacra o femeie unui bărbat, ne sfătuiește Tora, "fie ii se dăruiește un

obiect valoros – bani sau un inel, fie i se prezintă un document, fie prin traiul comun în

intimitate."

În zilele noastre, ne spun învatǎții noștri, noi realizam toate cele trei acte ca mijloc

de a consacra o femeie. Din acest motiv, ceremonia de Chupah implicǎ toate cele trei aspecte:

1. Dăruirea unui inel Kallah-ei de către Chatan (schimbul de valori);

2. Înmânarea Ketubei (contractul nupțial) miresei;

3. După Chupah, mireasa și mirele poposesc într-o camerǎ separatǎ (care simbolizează intimitatea) unde își încheie postul.

Fiecare procedurǎ legalǎ în viața evreiascǎ trebuie confirmatǎ de cel puțin doi martori "kosher". Acești martori nu pot fi în nici un caz membri ai familiei lor apropiate sau chiar rude îndepărtate ale participanților.

Este nevoie de doi martori (ceilalți sunt excluși) pentru a atesta ca toate cele trei

______________________________

1 idem, op. cit., p. 116.

aspecte ale cǎsǎtoriei au avut loc în concordanța cu legile lui "Moise și Israel." Doi martori sunt chemați sǎ stea sub Chupah și sǎ fie martori la aceste proceduri.

Ceremonia de cǎsǎtorie evreiascǎ are doua parți de bazǎ: "Kiddushin" și "Nisuin." Ambele pǎrți sunt introduse prin binecuvântări pe vin, simbolul tradițional al bucuriei și abundenței. Semnificația primei binecuvântări pe vin este următoarea: așa cum proclamǎm pe vin sfințenia Shabbatului și a sărbătorilor, așa sanctificǎm și relația personalǎ de cǎsǎtorie pe vin. Mirele și mireasa iau amândoi câte o înghițiturǎ de vin. Cea de-a doua se recitǎ chiar în timpul ceremoniei, mulțumind lui Dumnezeu pentru ocazia de a respecta aceasta mitzvah, după care Chatan-ul și Kallah mai iau câte o înghițiturǎ de vin, după cele șapte binecuvântări. Binecuvântarea se încheie cu: "Binecuvântat ești Tu Doamne, Care sfințești poporul lui Israel prin Chupah și Kiddushin."

Esența ceremoniei care urmează este Kiddushin. În prezența a doi martori, mirele pune un inel simplu de aur (fara inscripții sau ornamente) pe inelarul de la mâna dreaptǎ a miresei. În timp ce mirele îi pune inelul pe deget el spune: "Harei At Mekudeshet Li B'taba'at Zo Kedat Moshe V'Yisrael 1- Iată, cu acest inel îmi ești consacratǎ după legile lui Moise și Israel."

Pentru a separa binecuvântările de logodnǎ de cele de cǎsǎtorie (Sheva Berachot),"Ketubah" (contractul de cǎsǎtorie)2 se citește cu glas tare. Ketubah este un document de încredere, care detaliază obligațiile soțului fațǎ de soția lui. În acesta, Chatan-ul jura cǎ "voi munci pentru tine, te voi onora și te voi întreține, în concordanțǎ cu practicile soților evrei care muncesc pentru onoarea soțiilor lor și care le întrețin cu adevărat." Semnarea Ketubei arata cǎ mireasa și mirele nu vǎd cǎsǎtoria numai ca o uniune fizicǎ și emoționalǎ, dar și ca un angajament legal și moral care delimitează obligațiile umane și financiare ale soțului fațǎ de soția sa în acord cu legea și obiceiurile evreiești.

Scopul ei principal este atât de a întari și afirma statutul demn al soției, cât și de a-i  conferi privilegii speciale. Ketubah conține de asemenea stipulații de natura financiarǎ în cazul nefericit în care cei doi divorțează. După citirea acestui contract, Ketubah îi este înmânatǎ Kallah-ei. Dacǎ acest document este cumva pierdut, cuplul nu mai poate trǎi împreunǎ pânǎ nu se alcătuiește un nou contract.

Secțiunea finalǎ a ceremoniei de cǎsǎtorie este formatǎ din cele șapte binecuvântări.

Câteva persoane diferite sunt chemate sǎ recite aceste binecuvântări în prezența

__________________________________________

1 Shlomo Ganzfried, Kitzur Schulchan Oruch (Code of Jewish) 2 Volume Set, Moznaim Pub Corp, 1991, p.396

2 Aryeh Kaplan, Waters of Eden: The Mystery of the Mikvah, OU/NCSY, 1993, p. 38

unui minim de zece bǎrbați, datoritǎ caracterului accentuat comunal al binecuvântărilor.

Ele îl afirma pe Dumnezeu în calitate de creator al umanitǎții, al bucuriei, al mirelui și al miresei. De asemenea, îl lauda pe Dumnezeu pentru cǎ l-a creat pe om după imaginea Sa, și pentru ca i-a dat posibilitatea sǎ reproducă acea imagine.

Prima binecuvântare este recitatǎ pe al doilea pahar de vin ca semn al bucuriei. Cea de-a doua ii mulțumește lui D-zeu pentru cǎ a creat lumea și în același timp îi onorează pe cei adunați la nuntǎ.

A treia și a patra afirma creația fizicǎ și spiritualǎ a omenirii de către D-zeu. Aceste binecuvântări se recitǎ la nunți, deoarece numai atunci membrii cuplului își încep viața ca ființe complete. În a cincea, ne rugǎm pentru restaurarea Ierusalimului și pentru reconstrucția Templului cel Sfânt, edificiul care exprima într-o asemenea măsura relația specialǎ a lui D-zeu cu poporul evreu încât amintirea distrugerii lui se ridicǎ deasupra celor mai mari bucurii ale noastre. A șasea exprima speranța cǎ mireasa și mirele sǎ crească în iubirea lor unul pentru celǎlalt, fixându-se asupra dragostei lor la fel de exclusiv ca Adam și Eva când nu mai era nimeni altcineva în lume.

În a șaptea binecuvântare, ne rugǎm pentru timpul când va veni Mesia sǎ ne răscumpere din exil pentru ca pacea și liniștea sǎ domneascǎ peste lume.

La finalul binecuvântărilor, după ce cuplul bea din al doilea pahar, mirele sparge paharul cu piciorul drept ca o amintire suplimentarǎ a distrugerii Templului din Ierusalim.

În mod tradițional, acest obicei a fost inclus în ceremonie pentru a aminti tuturor ca mai presus de orice bucurie personalǎ, trebuie sǎ ne amintim de distrugerea Templului din Ierusalim. După ceremonie, mirele și mireasa ajung într-o camerǎ separatǎ. Aceastǎ procedurǎ este urmăritǎ de aceiași, doi martori exclusivi care au fost desemnați în momentul când s-a pus inelul pe degetul miresei sub Chupah. Cele câteva minute pe care cuplul le petrece împreunǎ fac aluzie la noua lor relație intimǎ și accentuează faptul cǎ intimitatea lor absolutǎ trebuie sǎ fie respectatǎ. Se servesc gustări iar Chatan-ul și Kallah își încheie postul.

Majoritatea sărbătoririlor evreiești1 (cǎsǎtoria, circumcizia, bar mitzvah, etc.) sunt urmate de un dineu pentru a celebra respectiva ocazie. La aceastǎ masǎ toți musafirii participǎ la Mitzvah de "L'Sameach Chatan v'Kallah," pentru a celebra cu bucurie împreunǎ cu mirele și mireasa.

Deși petrecerea de nuntǎ în sine este o mitzvah, accentul se pune pe amuzamentul

______________________________

1 Maurice Lamm, The Jewish Way in Love & Marriage, Jonathan David Co., Inc, 2008, p. 212.

noilor cǎsǎtoriti. Bǎrbații și femeile dansează separați de o "Mechitzah" (separator) din motive de "Tzniut" (modestie). Aceasta este una din virtuțile puternice care îi leagă pe sot și pe soție, aceea de a-și întǎri propria unicitate. La sfârșitul Seudat Mitzvah-ului (masa festivǎ), se recitǎ "Birkat HaMazon" (Binecuvântarea de după masǎ) și Sheva Berachot care au fost recitate sub Chupah sunt repetate.

Obiceiul evreiesc dictează cuplului sǎ-și înceapă noua viațǎ împreunǎ în comunitate. În șapte seri consecutive după nuntǎ se obișnuiește ca prietenii sau rudele sǎ facă mese festive în onoarea lor. Aceste mese festive amintesc de "serbarea de șapte zile" care a urmat după nunta lui Jacob cu Leah, în timp ce aceștia își petreceau zilele rugându-se, învǎțând Tora sau respectând Mitzvoturile pentru a da "noii case din Israel" un fundament solid în sfințenia lui D-zeu.

Bibliografie

Legislație

Constituția României, republicată, publicată în: M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

Noul Cod Civil, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009), cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în M. Of., Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995.

Legea nr. 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar, publicată în M. Of., Partea I, nr. 561 din 13 noiembrie 2000

Tratate, cursuri, monografii

Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei 2012 conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Dan Lupașcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, București, 2005

Cristiana Codruța Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă

Muraru, Gh. Iancu, M.L. Pucheanu, C.L. Popescu, Constituțiile române, Ed. „All Beck”, București, 2000

A. Ionașcu, Curs de drept civil român, vol. II, Dreptul familiei, Sibiu, 1941

C. Hamangiu, I. Rosetti –Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I (reeditare), Ed. „All”, București, 1996

T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Ministerul Învățământului și Culturii, București, 1960

I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VI-a, Ed. „All Beck”, București, 2001

Șt. Cocoș, Dreptul familiei, ediția a II-a, Ed. „Lumina lex”, București, 2003

Gh. Miruță, Dr. familiei, Ed. „Scrisul Gorjean”, Târgul-Jiu, 2002

I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VI-a, Ed. „All Beck”, București, 2001

A. Benabent, Droit civil. Droit de la famille, Ed. Montchrestien, Paris 2010

J. Carbonnier, Droit civil, vol. I, P.U.F., coll. Quadrige, Paris, 2004

C. Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliu comun a soțului în caz de violență exercitată asupra soției, în Dreptul nr. 12/1992

Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. „All Beck”, București, 2005

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. „All”, București, 1998

Ph. Malaurie, L. Aynes, La famille, Ed. Defrenois, Paris, 2004

C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. „All Beck”, București, 2005

Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012

I.P. Filipescu, A.l. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006

Răzvan Codrescu, Teologia sexelor și taina nuntii, Editura Christiana, București, 2002

Mgr J. Tomko, Quelques aspects de la theologie du mariage a partir de la vision paulinienne, în vol. " Laďcs aujourd'hui ", Bulletin du " Consilium de Laďcs ", (1974), nr. 17-18

Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe, trad. din limba engleza de Lucette Marçais, Paris, 1986

Catechisme de l'Eglise Catholique, Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 1992

Paul Evdokimov, L'Orthodoxie, Delachaux et Niestle, Paris, 1959

Sf. Atanasie cel Mare Tratat despre Întruparea Cuvântului, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 15, București, 1987

Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în "Filocalia", vol. III, ediția a II-a, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999

Preot Dr. Vasile Răduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Eibumbor, București, 1996

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. I, ed. a III-a, Eibumbor, București, 2003

Roger Paralieu, Guide pratique du Code de Droit canonique – notes pastorales, Ed. Tardy, Bourges, 1985

J. Vernay, Le droit canonique du mariage, în " Droit canonique " ed. IIe, Dalloz, Paris, 1999

Prof. Pier V. Aimone, Le droit des sacrements, cours universitaire, Fribourg, 2002

Christine Jeegers, L'engagement matrimonial des epoux. Une nouvelle approche des causes de nullite de mariage communes en droit canon aux droits civils français et belge, Louvain-La-Neuve, 1985

Teodor Sambrian, Drept roman, Editura Helios, Craiova, 2001

Jean Werckmeister, L'apparition de la doctrine du mariage contrat dans le droit canonique du 12e siecle, în RDC, 53/1, 2003

Charles H. Haskins, The Renaissance of the 12th Century, Cambridge, 1997

Jacques Verger, La Renaissance du 12e siecle, Paris, 1996

Emmanuel Tawil, Les revendications concurrentes de competence de l'Eglise et de l'Etat en matiere matrimoniale : perspective canonique, în RDC, 53/1, 2003

Ulrich Spellenberg, Les droits religieux devant les tribunaux allemand, în "La Religion en droit compare a l'aube du 21eme siecle", (Al 15-lea Congres internațional al Academiei internaționale de drept comparat), Bruylant, Bruxelles, 2000

Richard Joseph Ryan, The Canonical Status of marriages attempted before civil authorities, The Catholic University of America, Washington, 1989

Jean Gaudemet, Le mariage en Occident. Les mśurs et le droit, Cerf, Paris, 1987

A. Esmein, Le mariage en droit canonique, vol. I, Paris, 1891

Valeriu Moldovan, Curs elementar de drept bisericesc comparat, Cluj, 1930

Gh. F. Anghelescu și Ștefan Ioniță, Viața religioasă din România, studiu documentar , Ed. Paideia, București, 1999

Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Elemente de dreptul familiei, Themis, Craiova, 2001

Mihai Barbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Ed. Enciclopedică, București, 1998

Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, București, 1966

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Eibmbor, București, 1997

Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joanta, Administrație bisericească parohială și legislație, ed. a II-a, Editura Universității "Lucian Blaga", Sibiu, 2002

Michel Legrain, Mariage civil et mariage religieux. Se marier a l’Eglise sans passer par la mairie?, în RDC, 50/1, 2000

Marcel Ioan Rusu, Procedura divorțului în dreptul românesc, Ed. Rosetti, București, 2003

Mgr. Stephanos, Ministeres et charismes dans l'eglise Orthodoxe, Paris, 1988

Stephanie Coontz, Marriage, a History: How Love Conquered Marriage, A Pinguin Book, 2005

Nancz F. Cott, Public Vows: A History of Marriage and the Nation, Library of Congress Cataloging in Publication Data, 2002

Michael Kimmel, The Gendered Society, The gendered Society Fourth Edition, (OUP, 2010)

Janice E. Stockard, Practice and Meaning Across Diverse Societies, Wadsworth Publishing, 2001

Peter Nitschke, Die freiwillige Gesellschaft, Peter Lang GmbH, 2005

Susanne Altmann, Zur Situation von Frauen auf dem Arbeitsmarkt im Kontext der Globalisierung, GRIN Verlag GmbH 1. Edition, 2010

Aryeh Kaplan, Maimonides Principle: Fundamentals of Jewish Faith, National Conference, 1993

Abraham Joshua Heschel, The Sabbath, Farrar Straus Giroux, 2005

Aryeh Kaplan, Made in Heaven: A Jewish Wedding Guide, Moznaim Pub Corp, 1 edition, 1983

Shlomo Ganzfried, Kitzur Schulchan Oruch (Code of Jewish) 2 Volume Set, Moznaim Pub Corp, 1991

Aryeh Kaplan, Waters of Eden: The Mystery of the Mikvah, OU/NCSY, 1993

Maurice Lamm, The Jewish Way in Love & Marriage, Jonathan David Co., Inc, 2008