Casa Memoriala Nicolae Iorga Botosani

CUPRINS

=== l ===

“ Fiecare loc de pe pământ are o poveste

a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea

ca să o auzi, și trebuie și un dram de iubire

ca s-o înțelegi.”

Nicolae Iorga

CUPRINS

INTRODUCERE

În pantheonul culturii românești și universale, Nicolae Iorga reprezintă incontestabil, o personalitate deosebită a spiritualității umane. Adeseori s-a asociat numele său acelora ale geniilor Renașterii sau veacului luminilor. Apropierea are meritul de a contura dimensiunile unei personalități multiple, care, aidoma antemergătorilor cu care este de obicei comparat, a dominat viața spirituală a timpului său.

Unul dintre locurile legate de amintirea și activitatea lui Nicolae Iorga, acest ctitor neobosit de așezăminte științifice și culturale în țară și peste hotare, este și casa în care a locuit între anii 1876 – 1880, din Botoșani. Dintre cele 10 locuințe schimbate de familia istoricului în perioada copilăriei și adolescenței sale, este singura clădire ce s-a păstrat din secolul al XIX – lea, fiind atribuită de botoșăneni lui Nicolae Iorga, încă din perioada interbelică, deși familia Iorga a locuit aici în calitate de chiriași.

Din 1947 până în 1965, tăcerea a coborât peste uriașa moștenire științifică și culturală, răsfrângându-se și asupra casei copilăriei din orașul natal Botoșani. Clădirea ce păstra urma pașilor copilului atins de aripa geniului, împărtășea aceeași soartă cu celelalte ctitorii ale istoricului. Ajunsă într-un avansat stadiu de degradare, având pereți din paiantă ce sprijineau un acoperiș din șindrilă ce sta să se prăbușească, casa oferea adăpost ocazional unor persoane defavorizate de soartă. În cele din urmă, după prăbușirea unei părți din imobil, nu s-a mai aventurat nimeni să locuiască sub acoperișul ei.

În acest stadiu de “casă părăsită” se afla în anul 1965, când se împlineau 25 de ani de la moartea savantului, iar numele său era înscris printre personalitățile culturale românești propuse de UNESCO pentru a fi comemorate. În consecință, decizia înființării Casei Memoriale “Nicolae Iorga” din Botoșani a fost luată atunci de către autoritățile locale, în urma demersurilor întreprinse de un grup de intelectuali botoșăneni.

Din cauza stării avansate de degradare, n-a fost posibilă restaurarea clădirii și s-a procedat la reconstrucția unei clădiri noi pe vechiul amplasament. După mai multe modificări succesive, imobilul destinat a fi casă memorială a reușit să capete forma și aspectul autentic al clădirii originale.

Între anii 1967 – 1971, a funcționat în clădirea muzeului un punct documentar, patrimoniul muzeal reducându-se la un modest fond de carte. Ceremonia de inaugurare a avut loc în anul 1971, cu ocazia manifestărilor omagiale, prilejuite de centenarul nașterii lui Nicolae Iorga. Între anii 1971 – 1990 muzeul memorial a funcționat neîntrerupt, depășind momentele critice pe care și alte muzee de acest fel, din țară, le-au cunoscut.

În anul 1990 s-a pus în practică proiectul de reorganizare tematică propus în 1982.

Actuale expoziție permanentă se completează an de an cu expoziții temporare organizate cu prilejul manifestărilor legate de ziua nașterii și a morții personalității celebrate.

Doamna muzeograf Violeta Damaschin, fără de care acest muzeu memorial poate că nu ar fi rezistat până acum, propune pentru viitor construirea unui Memorial Național “Nicolae Iorga”, unde, pe lângă expoziții, s-ar putea realiza conferințe și proiecții de filme documentare. Tot aici s-ar putea desfășura în fiecare an cursuri de vară la care vor fi invitați să participe personalități ale vieții științifice și culturale.

“Abia atunci – spune doamna Violeta Damaschin – vom putea transforma actualul muzeu într-un veritabil focar de cultură, iar datoria noastră, a botoșănenilor față de memoria savantului va fi îndeplinită.”

În finalul acestor rânduri, să reamintim una din cugetările lui Nicolae Iorga: “Fiecare generație topește din nou icoana oamenilor în adevăr mari, și la fiecare topire, zgura grămădită de calomnie cade.”

CAP. I SCURT ISTORIC AL ORAȘULUI BOTOȘANI

I.1. ISTORICUL ORAȘULUI MEDIEVAL BOTOȘANI

Alegând din bogatul material bibliografic referitor la Botoșani, doar datele semnificative pentru evoluția structurii urbane, se constată că istoria orașului medieval a fost determinată de mai mulți factori, printre care: așezarea la zona de contact între podișul înalt împădurit și câmpia din marea depresiune a Prutului de mijloc, fapt care a făcut ca Botoșanii să constituie o excelentă piață de schimb; în al doilea rând, așezarea la intersecția drumurilor ce uneau principalele reședințe domnești ale Moldovei: Siret, Suceava, Hârlău, Iași; un alt factor ar fi așezarea la un punct de legătură favorabilă cu marile drumuri comerciale ale Moldovei medievale, respectiv:

“Drumul tătăresc”, de-a lungul Nistrului, care lega Liovul de portul genovez de la Caffa (Crimeea) prin Hotin, Dorohoi, Iași, Tighina, Cetatea Albă, având o ramificație către Suceava – Cernăuți, ce se deprindea la Botoșani;

“Drumul moldovenesc” sau “drumul Siretului”, care, prin Cernăuți și Siret, făcea legătura cu centrele genoveze de comerț de la Chilia, Cetatea Albă și Caffa, precum și principalul centru de comerț cu Levantul care va deveni, începând din veacul al XVI – lea, portul Galați;

“Drumul Lipovului” care se desprindea din “drumul Siretului”, făcând legătura prin Siret și Cernăuți cu Liov, Cracovia și Danzig;

“Drumul mare al Dorohoiului”, legat prin Hotin cu Camenița și prin Cernăuți cu Sniatin, ajungând la Botoșani prin Brăiești, Leorda și Cătămărești;

“Drumul Hârlăului”, care unea Hârlăul cu Iași, trecând prin Cotnari, Belcești și Budăiul Frâncești;

“Drumul cel mare împărătesc”: Iași, Scânteia, Bârlad, Galați.

Toți factorii enumerați mai sus au impus funcția dominantă a așezării medievale care, până în veacul al XVIII – lea, a fost aceea de târg, cu rolul de principal centru de schimb și – concomitent – centru de meșteșuguri.

Despre începuturile organizării orășenești a Botoșanilor nu se știe nimic precis, întrucât arhivele orașului au fost pustiite de nenumărate ori.

Victor C. Nădejde a ajuns, încă din 1895, la concluzia că “târgul Botoșanii și însemnătatea comerțului său datează din vremurile cele mai de demult ale Moldovei”, ipoteză pe deplin justificată de întâlnirea – condiționată geografic – a drumurilor comerciale. O opinie similară apare la Constantin Giurescu, care consideră că localitatea este anterioară întemeierii statului moldovean independent, la fel cu Baia, Suceava, Siret sau Hotin.

Date certe pot fi aduse doar de cercetări arheologice sistematice, dar până în prezent acestea au evitat vatra orașului, cu toate ocaziile optime oferite în ultimii ani de lucrările edilitare și de noile construcții efectuate în centrul istoric. Cercetările din aria județului au condus la constatarea existenței unui mare număr de așezări sătești din veacul al XIV – lea, care în a doua jumătate a veacului – încep să graviteze “către viitorul centru orășenesc care vor deveni Botoșanii”. Momentul “apariției” târgului este situat de unii cercetători între sfârșitul veacului al XIV – lea și începutul celui următor.

Nu lipsită de interes pentru vechimea orașului, cu toate semnele de întrebare pe care le ridică, este și datarea bisericii armenești Sf. Maria și implicit a momentului când armenii se stabilesc în Botoșani.

În 1849, Nicolae Șuțu a afirmat că cele mai vechi valori bisericești armenești din Moldova sunt cele din Botoșani, 1350, și din Iași, 1395. Nicolae Iorga situează în veacul al XVI – lea închegarea coloniei armene din Botoșani, punct de vedere preluat și de Artur Gorovei bazându-se pe ipoteza întemeierii târgului abia în timpul lui Petru Rareș.

De-a lungul timpului, la fel ca toate orașele Moldovei, Botoșanii au avut parte de o succesiune de invazii, lupte, devastări și ocupații străine. Însă adevărata personalitate a Botoșanilor rezultă din istoria economică și socială a așezării, determinată de condițiile naturale prielnice și de așezarea pe drumuri comerciale însemnate, fără de care târgurile moldovenești “nu s-ar mai fi ridicat din cenușă, cum au fost prefăcute, chiar de la începutul existenței lor, de năvăliri și războaie”.

I.2. VALORILE ISTORICE, URBANISTICE ȘI ARHITECTURALE ALE ORAȘULUI BOTOȘANI

Păstrarea la Botoșani a unui complex urban cu valoare unanim recunoscută se datorează relativei stagnări economice care a decurs din trecerea de la sistemul transporturilor rutiere la cel feroviar, trecere care a transformat orașul într-un punct obligat al unei răspântii de primă importanță, într-un târg de însemnătate locală, profilat pe industria alimentară.

Valoarea istorică a unui oraș nu se reduce la materiale de arhivă și bibliotecă; ea implică susținerea prin elemente concrete, palpabile, a acestor materiale, cu alte cuvinte, ilustrarea pe viu a factorilor determinanți pentru evoluția așezării, reflectarea vieții materiale și spirituale a comunităților orășenești. În această concepție, elementele cu valoare istorică ale structurii urbane din Botoșani sunt: elementele de tramă stradală medievală, parcelarea și organizarea funcțională a vetrei orașului.

Valoarea urbanistică a unui oraș medieval rezultă din folosirea unor date obligate (căile de comunicație, natura reliefului, sursele de apă etc.) pentru autoafirmarea comunității târgoveților prin intermediul unui ansamblu arhitectural, capabil să exprime organizarea economico – socială din trecut în forme specific locale și cu o certă calitate artistică. În lumina acestei definiții, Botoșanii – așa cum s-au închegat până în pragul veacului nostru – prezintă o valoare urbanistică de primă importanță, rezultată din: folosirea înțeleaptă a denivelărilor terenului, diferențierea funcțională și socială a cartierelor vechi, calitatea excepțională a masivelor de vegetație (din nefericire, în curs de dispariție), care au conferit Botoșanilor din trecut denumirea de “oraș al grădinilor”. Majoritatea livezilor au fost sacrificate pentru construirea unor spitale și a unor ansambluri dense de blocuri – tip. Celebrele grădini au suferit și din cauza bizarei măsuri ce devastează în special toate orașele din Moldova și care constă în desființarea împrejmuirilor înlocuite pe alocuri cu garduri vii ofilite, incapabile să asigure protecția minimă a straturilor cu flori.

Arhitectura orașului Botoșani păstrează: o structură subterană de târg, cu pivnițe boltite suprapuse, databile chiar din veacul al XVI – lea și încă necercetată; un grup de lăcașuri de cult din intervalul sec. XV – XIX, impresionant prin continuitatea de gândire structurală și simbolică, vădită sub haina schimbătoare a curentelor artistice; un valoros fond de arhitectură populară și databile din veacul al XVIII – lea; o arhitectură a programului comercial cu totul ieșită din comun sub raportul calității artistice a elementelor de influență apuseană, prelucrate creator în formele tradiționale, specifice acestui tip de program; o arhitectură civilă ce ilustrează prin exemplare de frunte toate curentele artistice ale veacului al XIX – lea folosite la locuințe și la edificii publice.

Experiențele realizate până în prezent au demonstrat că monumentele istorice – de toate categoriile – pierd din capacitatea de transmitere a semnificației lor istorice atunci când sunt folosite ca elemente de “agrementare” a unei compoziții moderne, radical deosebită de vechea structură urbană.

I.3. REPERE TURISTICE

Istoria Botoșaniului începe din vremuri îndepărtate. Numele reședinței de județ “Botoșani” este menționat în documente, pentru prima oară, în anul 1439, vechimea sa fiind însă mult mai mare.

Botoșanii, se înscriu în istoria noastră națională nu numai cu importante evenimente de profundă semnificație pentru trecutul poporului nostru, ci și cu inegalabila contribuție pe care fii acestor meleaguri ne-au adus-o la patrimoniu culturii naționale și universale.

Aici se află Ipoteștii copilăriei Luceafărului poeziei românești, Livenii lui George Enescu, unde au sunat pentru prima oară acordurile unei viori ce avea să farmece lumea, Ștefăneștii lui Luchian, Botoșanii lui Octav Băncilă – pictorul răscoalei din 1907, al marelui istoric și om politic N. Iorga, locul nașterii biologilor de reputație internațională Grigore Antipa și Nicolae Leon.

Deși prima mențiune documentară despre localitatea Botoșani datează abia din 1439, provenind din Letopisețul lui Grigore Ureche, existența sa este cu mult anterioară statului feuda centralizat al Moldovei. Se poate argumenta aceasta prin faptul că în documentul amintit se face trimitere la năvălirea tătarilor; deci târgul exista deja. În favoarea situării începutului de viață orășenească la Botoșani, înainte de 1439, pledează și inscripția de pe pisania bisericii armene din Botoșani, considerată a fi cea mai veche biserică armenească din țară, care indică drept an al ctitoririi 1350 și a cărei autenticitate a fost afirmată.

Dezvoltându-se atât de timpuriu, “Botoșanii nu au fost cetate, ci târg deschis fără ziduri”, apărut la mare răspântie de drumuri de interes continental (unul care lega porturile Mării Baltice prin Liov cu porturile de la gurile Dunării și de pe țărmul Mării Negre, altul ce trecea peste Carpați, legând orașele din transilvania cu Europa Orientală, încrucișându-se la Botoșani) – târgul a avut rosturile unui important iarmaroc. Faptul este atestat, printre alte documente, de un uric al domnitorului Petru Șchiopu.

Datorită funcției sale comerciale și renumele acestui mare iarmaroc cunoscut departe, dincolo de hotare, ca loc de schimb “la poarta Orientului” (la marginea tătărimii), el a atras de timpuriu, în afară de localnici, populații străine – armenească, evreiască etc. Dezvoltarea comercială a favorizat și meșteșugurile.

Municipiul Botoșani păstrează ca rezervație arhitectonică, construcțiile ce alcătuiesc centrul vechi comercial, datând din perioada anilor 1850 – 1860.

Ca centru cultural și istoric, promotor al dezvoltării economice și sociale, localitatea Botoșani a fost și este punctul central al județului Botoșani, în care se regăsesc cele mai multe vestigii ale patrimoniului istoric și cultural al acestor meleaguri, punctul de ședere al turiștilor din țară și străinătate pentru a lua cunoștință cu istoria, cultura și arta tradițională di teritoriu.

Viața culturală a județului Botoșani este puternic marcată de cele patru genii care s-au ridicat de pe aceste meleaguri: Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga și Ștefan Luchian; scriitorii: Demostene Botez, Mihail Sorbul, Petru Achițenie, ș.a.; naturaliști – geografi: Grigore Antipa, Dimitrie Pompei, Octav Onicescu; medicii: Mihai Ciucă, Gheorge Cuciureanu, Constantin Vârnav; istorici, filozofi, critici: Alexandru Graur, Barbu Lăzăreanu, Dumitru Murărașu, ș.a.

Memoria celor mai importante personalități este păstrată și conservată atât în Muzeul Județean cât și în case memoriale printre care amintim: Complexul muzeal “Mihai Eminescu” de la Ipotești, Casa memorială “Nicolae Iorga” din Botoșani, Muzeul memorial “George Enescu” din Dorohoi și Casa memorială “George Enescu” din Liveni.

CAP. II. NICOLAE IORGA ȘI BOTOȘANII

II. 1. NICOLAE IORGA – OMUL ȘI LEGĂTURA CU LOCURILE NATALE

Registrul de stare civilă arată că Nicolae Iorga s-a născut în orașul Botoșani, “în seara de 5 iunie 1871 pe la ora 12 noaptea”, într-o casă închiriată de părinții săi, “pe strada Copoului” – azi str. Dobrogeanu Gherea, în dreptul casei parohiale, de la biserica Sf. Spiridon. Tatăl său, Nicu Iorga, în vârstă de 33 ani, se ocupa cu avocatura, iar mama sa, Zulnia Iorga, de 25 ani, era casnică.1 Pentru Nicolae Iorga, locul nașterii sale s-a păstrat destul de vag, numai cu ce a aflat din spusele altora. “Se pare că m-am născut undeva în “casele Cuza”, pe care nu le-am văzut niciodată pe urmă și care nu s-au înscris în mintea mea.”2 În anul următor, familia avocatului Iorga locuia tot cu chirie, dar în altă casă, “pe strada Drumului ferat, la nr. 549”, aproape de gară. Aici s-a născut al doilea fiu, Gheorghe, la 24 noiembrie 1872. Din cauza unei vieți neregulate și înclinată spre petreceri, “Nicu Iorga a murit de tânăr, în anul 1876, la 28 martie, ora 7 și jumătate seara” având acum altă locuință închiriată, pe strada nouă, din cvartalul I.

Rămasă văduvă cu doi copii, fără o profesiune sigură și fără avere, Zulnia Iorga a trebuit să-și rezolve singură problemele, pe care viața i le-a impus. Fiind foarte strâmtorată de lipsuri, la 26 septembrie 1876 a cerut un ajutor, la Primăria orașului Botoșani, arătându-și sărăcia tristă și apăsătoare: “Sunt văduvă cu doi copii și lipsită de cele mai de pe urmă mijloace, chiar și pentru zilnica hrană”. Consiliul comunal I-a acordat un ajutor de 50 de lei mensual, cu începere de la 1 ianuarie 1877. Cu acest ajutor lunar, cu unele ajutoare primite când și când de pe la unii și alții și cu ce mai putea aduna din ocupația de croitoreasă, pe care a deprins-o de nevoie, ea și-a crescut copiii în mod foarte calculat, fiind mereu în căutarea unei căsuțe, a cărei chirie să coste cât mai puțin. Nicolae Iorga își amintea vag de o căsuță dinspre Podul de Piatră și medeanul cu lemnele (O viață de om), apoi de o casă cu două odăițe, către bariera Suliței, proprietatea a două armence, de altă casă, din fata bisericii Sf. Ioan, pe când copilul Nicolae Iorga avea 9 ani, și, în sfârșit, de o jumătate de casă, luată cu chirie de la cucoana Marghioala Vâzdogeasa, pe strada dintre Biserica nemțească și Bariera Curteștilor. Din vremea când a locuit în ultimele 2 case, aflate amândouă în parohia bisericii Sf. Ioan, avocatul Nicu Iorga a dăruit bisericii Sf. Ioan o icoană ferecată în argint. Pe spatele icoanei se află pirogravat următorul text: “Această icoană este îmbrăcată de mine, spre aducerea aminte a minunei ce a fost cu mine, la boala grea ce am suferit, la anul 1868. Nicolae Iorga.” Fața icoanei este ferecată în întregime, în afară de capul Sf. Ioan Botezătorul, care a rămas pictat. Pe partea dreaptă a sfântului, este gravat “Zoe Iorga. 1869”. Icoana este trecută în inventarul bisericii la nr. 68 și are dimensiunile 36 x 27 cm.

Copilăria lui Nicolae Iorga n-a fost să fie aidoma unui copil zburdalnic, setos de primele jocuri și aventuri. Și, totuși, i-am putea defini copilăria ca aventura unei cunoașteri, o cunoaștere, până la detaliu, a tot ce-l înconjura, o mare fereastră spre lume. La Nicolae Iorga, cartea a înlocuit jocurile copilăriei. Așa se face că, la cinci ani, își cunoștea limba neamului său, limba română, în profunzime, cu acuratețe, ca și limba franceză, o franceză de carte nu o mizerabilă franceză de guvernantă. Explicația? Ne-o va da, peste ani, savantul – “ci cartea mi-a stat înainte, cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas subțire a învățătorului sistematic pentru copii, ceva cu glasul fals cu care se vorbește câinilor de manșon și pisicilor de cultuce”. O viață întreagă Nicolae Iorga avea să trudească la o mare operă, în cea mai mare parte a ei scrisă în frumoasa slovă românească. Și aceasta, tot din copilărie i se trage! “Românește – consemnează Nicolae Iorga – am învățat din casa părintească, adică din casa mamei, așa cum se vorbea: limpede, frumos și mai ales puternic și colorat, fără amestecul ziarului, discursului și cărții de succes”. Au fost, în schimb, “Letopisețele, de vechi și bun grai” ale lui Mihail Kogălniceanu, acea a doua ediție, cu litere latine, dăruită de cuconul Alecu Cănănău, boier de neam vechi, a cărei nemărginită bunătate se citea parcă în ochii săi mari și blânzi. În aceste “Letopisețe” copilul Iorga descoperea o lume, se muta pur și simplu în ea. Era, pentru el, o tulburătoare reprezentare – “din colțul odăiței cu tavanul jos și ferestrele mici de la cucoana Marghioala Vâzdogeasa eu priveam încăierările și luam parte la judecățile divanurilor; din scaunul lor pecetluit cu zimbrul, Vodă vorbea de ajungeau cuvintele până la mine”3. Ce mult avea să conteze Kogălniceanu, cu “Letopisețile” în formația istorică a savantului! Însuși o recunoaște, numindu-l pe Kogălniceanu “introducătorul meu în trecutul Moldovei noastre”. Cu altfel de sentimente decât profund patriotice, pentru toată viața, poate să-ți formeze povestea amară a răpirii Bucovinei! – “Dar simțul pentru o bucată de țară pierdută, pentru un domn omorât, așa cum zicea Kogălniceanu, pentru o mare nedreptate pe care a suferit-o neamul meu de la oameni lacomi și răi, acesta pătrundea în mine prin citirea ușurată de un atât de frumos tipar, a foilor în care se făcea și socoteala banilor cu care se câștigase de nemți îngăduința grecilor care trebuiau să tacă .”

Și erau atâtea de citit în micuța casă a copilăriei! Mama Zulnia, grijulie, cu dragoste de frumos și cultură, ordonase o mică bibliotecă, dar cât de prețioasă! Erau aici frumoase cărți franțuzești din editura Calmann Lévy, “având flori în relief pe legătura lor multicoloră”. Prin cărți, Nicolae Iorga călătorea în lume. Era o lume nouă, fascinantă – “George Sand, frumoasa doamnă cu ochi mari și părul negru încrețit la tâmple, m-a dus în Veneția lui Orio Soranzo și am netezit și eu, ca și iubitul Giovannei, ogarul cel alb al patricianului…; tot cu dânsa, în “Simon”, am intrat în satele din bogatul Berri al nașterii sale…; Emile Souvestre îmi deschidea interioruri de provincie franceză…; prin Victor Hugo din “Orientale” am văzut pierind în flăcări Sodoma și Gomora… După astfel de călătorii, cum să nu-ți pară mică odaia chiar și casa ?! Ce frumos o afirmă Iorga!”.

─ “Trăiam mai mult în aceste zări decât în căsuța a cărei îngustime îmi era așa de indiferentă când eu eram stăpân pe altă lume!”4. citind de zor, trăind lecturile acum, la cinci ani, Iorga spulbera legile clasice ale copilăriei – “am străbătut această literatură pe care nici o teorie nu i-ar permite-o unui copil de cinci ani”. Setea de a citi devine tot mai nestăvilită și iată-l pe Iorga luând și alte drumuri, bunăoară spre casa mare a lui Budachievici, unde stătea unchiul Manole cu soția lui Tinca, din neamul Bontășeștilor, unde a dat de “romanele în fascicole, care au stăpânit și încântat o întreagă societate pe la 1880”. Să le enumerăm – “Dramele Parisului”, “Rocambole”, “Misterele casei aurite”, “Contesa palidă”, “Marchiza sângerândă”, “Eugenia, împărăteasa francezilor”, “Isabela, regina Spaniei”.

Lumea copilăriei lui Nicolae Iorga mai înseamnă și contactul cu cel dintâi mediu – orașul. Desigur, îl încântă arhitectura veche boierească, dar și mahalalele, grădinile, livezile și, mai ales, oamenii. Nu-I scapă lui Iorga meritele primarului Toderiță Boian, în dezvoltarea Botoșanilor, cel care “cu banii strânși de la fiecare proprietar, a prefăcut Botoșanii băltoacelor, în care se înfundau trăsurile, în orașul bine pavat, cu trotuarele de asfalt care nu stătea în urmă decât doar Iașului”.

Și, apoi primii ani de școală, la “Marchian”, la “Laurian”…alte întâmplări, altă lume.5

După o boală care îl ținuse la pat toată iarna, la 25 aprilie 1878, a fost înscris în clasa I, la școala Marchian. După două luni de cursuri, a fost promovat în clasa a II- a, ca premiant. Premiant a fost și la promovarea claselor următoare. În toamna anului 1880, fiind bolnav învățătorul clasei, Ioan Bălușescu, elevul Iorga a ținut o lecție de istorie colegilor săi din clasa a IV-a. în septembrie 1881 a fost înscris în clasa I la liceul din Botoșani, care funcționa pe atunci în casa ocupată astăzi de Inspectoratul sanitar al județului, lângă biserica Sf. Gheorghe. Și în clasele de liceu a fost tot premiant. Două aspecte care s-au observat la el în aceea vreme, ni-l face și mai de admirat. Primul aspect privește învățarea limbilor străine. Dacă franceza o cunoștea din familie, apoi greaca, latina, italiana și germana le-a învățat singur, prin citiri personale, fără a-i sta profesorii la îndemână, iar când profesorii de la liceu greșeau, elevul Iorga îndrăznea să-i corecteze, în fața elevilor. Al doilea aspect: deși, ca elev, era ocupat cu pregătirea lecțiilor și cu un mare număr de lecturi particulare, el a înțeles să dea meditații, încă din clasa a II-a, ca să câștige bani și să poată ajuta pe mama sa, la întreținerea familiei.

Cursurile clasei a V-a le-a urmat în clădirea cea nouă, care la inaugurarea din 1885 a luat numele de Liceul “August Treboniu Laurian”. La sfârșitul lunii aprilie din anul 1886, lui Victor conte de Fleury, care era profesor de muzică și supraveghetor de ordine, i s-a părut că elevul Nicolae Iorga, din clasa a V-a, mergând pe sală, a trecut pe lângă dânsul fără a-l saluta respectuos. Pus în fața elevilor și obligat să-l salute pe profesor, Iorga n-a vrut să repete salutul; I-a înturnat spatele și a părăsit sala. Consiliul profesoral, adunat la ședință, a hotărât eliminarea elevului Nicolae Iorga pe 15 zile. La sfârșitul anului școlar, Iorga a fost clasificat primul, cu media 9,05, dar premiul nu i s-a dat pentru că premiantul fusese pedepsit cu eliminarea în cursul anului școlar.6

Aici se încheie activitatea sa școlară din orașul Botoșani. Eliminarea, de care am amintit, l-a obligat să părăsească Botoșanii și să urmeze cursurile la Liceul Național din Iași.

La 17 ani și-a trecut bacalaureatul cu mare succes, iar la 18 ani și 6 luni, după 20 de examene trecute la Universitate cu brio “în două sesiuni” – caz unic analele universitare – Nicolae Iorga și-a luat diploma de licență “Magna cum laude”, în ziua de 19 decembrie 1889.

După căsătoria sa din 15 aprilie 1890, a urmat călătoria de nuntă în Italia, care mai degrabă s-ar putea numi călătorie de studii, apoi anii de studii în Franța, cu obținerea titlului de diplomat, care echivala cu acela de doctor la Școala practică de Înalte Studii din Paris (25 iunie 1892). Peste mai bine de un an și-a luat titlul de doctor la Universitatea din Leipzig. A mai rămas în străinătate un an în care și-a adunat o mulțime de materiale documentare din biblioteci și din depozite de arhive, prin mai toate țările Apusului și prin marele orașe ale Italiei.

Ocuparea catedrei de istorie universală de la Facultatea de Litere din București, apoi alegerea sa ca membru corespondent al Academiei, pregătirea unor studii pentru tipar și mai ales plecarea sa în străinătate luni la rând pentru documentare, au făcut-o pe soția sa să-și părăsească domiciliul. Ca urmare, Iorga și-a adus mama de la Botoșani ca să-i îngrijească pe cei doi copii ai săi, Petru și Florica7 și iată că din luna iunie 1900, Iorga n-a mai avut legături de familie la Botoșani. Totuși, adesea, fire nevăzute continuau să-i atragă gândurile spre locurile sale natale.

Numele tânărului istoric devine și mai cunoscut după apariția în 1906 a publicației “Neamul Românesc” prin care acesta inițiază o susținută campanie îndreptată spre rezolvarea marilor probleme cu care era confruntată lumea satelor. Prin această publicație de mare popularitate, Nicolae Iorga va cere realizarea unor reforme menite să ducă la îmbunătățirea vieții țăranilor, încercând totodată “să trezească … iubire pentru strivita temelie a neamului … și … să cheme pe toți, mai ales pe înstrăinații de sus și o intelectualitate asupra căreia băteau multe vânturi la datoria națională.”8 În cazul în care nu se vor lua măsuri pentru grabnica îmbunătățire a vieții țăranilor, opina Nicolae Iorga – nu era exclusă posibilitatea izbucnirii unor “răscoale agrare”9, cu grave consecințe asupra țării.

Previziunile sale au căpătat mai repede decât era de așteptat o dramatică concretizare, în februarie 1907 izbucnind primele flăcări ale răscoalei în Flămânzii Botoșanilor. Semnalarea primelor victime din rândul răsculaților, la 4 martie, la Botoșani, a avut asupra tânărului istoric efectul unui adevărat șoc, reacția imediată constituind-o publicarea în paginile Neamului Românesc a acelui extraordinar articol intitulat “Dumnezeu să-i ierte”, “… blestem contra unei întregi clase parazitare, care va deveni apoi răspândit în mâini nevăzute, împreună cu vrem pământ a lui Coșbuc, unul din strigătele unei teribile revolte care a cuprins țara de la un capăt la altul.”10. Invocând iertarea divină pentru țăranii împușcați la Botoșani, Nicolae Iorga punea la stâlpul infamiei pe toți cei ce se făceau vinovați de acest asasinat “…ciocoimea obraznică, politicienii hâzi, cârmuitorii neghiobi”, urându-le să aibă în casele lor “…atâta belșug cât în bordeiele celor ce au murit, atâta fericire cât a fost în viața celor ce s-au zvârcolit de gloanțe și atâta cinste și demnitate cât li s-a lăsat celor ce au murit, iar pe urma lor să rămâie ca pe urma celor împușcați …”11

La 19 decembrie 1923 Asociația foștilor elevi ai liceului “Laurian” a inaugurat, pe strada Ștefăniță Vodă nr. 1, o casă se sfat și citire, cu numele “Nicolae Iorga”. Pentru ziua de 12 iulie 1924, Iorga a fost invitat la Botoșani ca să vorbească despre sine, ca fiu al botoșanilor și ca fost elev al liceului de aici. În scrisoarea de răspuns către profesorul Iacobeanu, Iorga a motivat că “amintirile sunt grele de pus pe hârtie, pentru un suflet discret”, mai ales că “am avut acolo – să spun drept puține zile bune, dar multe foarte rele, de altmintrilea ca în toată copilăria mea.”12 Totuși, Iorga a răspuns invitației, însă a ținut conferința despre “Literatura de azi”.

La 27 decembrie 1924 a fost inaugurată universitatea populară “Nicolae Iorga” din Botoșani. Inaugurarea s-a făcut în sala teatrului “Mihai Eminescu”. Iorga a fost de față și a ținut în ziua aceea 3 prelegeri despre “Istoria sufletului omenesc”. Măcar o dată pe an, cam prin decembrie Iorga venea la Botoșani și ținea o conferință în cadrul Universității Populare. La 12 decembrie 1926 a conferențiat “Despre trecutul botoșănean”, iar la 11 decembrie 1927 “Ce este un oraș?”.

La 17 aprilie, Iorga a fost numit Președinte al Consiliului de Miniștri. Peste aproape două luni, el a împlinit vârsta de 60 de ani. Cu această ocazie, comisia interimară a orașului Botoșani, întrunită în ședință extraordinară, l-a declarat pe Nicolae Iorga “cetățean de onoare al orașului”, expediindu-i și următoarea telegramă: “Spre cinstea și mândria vechiului și frumosului oraș moldovean, Botoșani, proclamându-vă în semn de modest omagiu și de sinceră recunoștință primul cetățean de onoare, vă urăm multă sănătate și mulți ani”. Tot atunci comisia interimară a hotărât ca, pe viitor, strada Liceului se va numi strada “Nicolae Iorga.”13

În seara de joi, 18 iunie 1931, Iorga a fost sărbătorit de botoșăneni în sala teatrului “Mihai Eminescu”. Din partea oficialităților au participat: avocatul Mihai Ciutea, prefect al județului, avocatul Ioan Missir, președinte al comisiei interimare a orașului și generalul de brigadă Nicolae Toderiță, comandantul garnizoanei. Fanfara regimentului 37 infanterie a deschis festivitatea cu un marș. Bătrânul profesor N. Răuțu și-a amintit cu duioșie de fostul său elev Nicolae Iorga, care încă din anii de liceu “se ridica un luceafăr, ale căror raze, deie-i Dumnezeu zile, vor străluci mult și departe”. Apoi tot profesorul N. Răuțu i-a trecut în revistă “succesele universitare, cunoștințele bogate din câmpul istoriei și al literaturii și darul său oratoric, cum rar s-a văzut”. Profesoara de franceză, lucia Oprescu, a citit din opera poetică a lui Nicolae Iorga, profesorul Tiberiu Crudu a prezentat cugetările lui Iorga, iar revizorul școlar Constantin Iordăchescu l-a prezentat pe Iorga ca fost elev la școala primară “Marchian”. Un cor, condus de Mihail Gr. Poslușnicu și câțiva recitatori au completat programul festiv. Însă, pe vremea aceea, Nicolae Iorga privea cu durere cum pe relicve scumpe – nu numai pentru botoșăneni – se apăsa pecetea nepăsării, până la desființare. De șapte ani, casa copilăriei lui Eminescu de la Ipotești devenise o grămadă de moloz, iar casa copilăriei lui Iorga era amenințată de aceeași soartă. Încă de la 1 ianuarie 1922, se întreba Iorga: “Oare va veni odată vremea ca botoșănenii culți să înțeleagă de ce în Apus nu este un oraș cât de mic, unde să nu se poarte cu iubire grija trecutului local?”14 Este locul să fie adăugat și aici, ca să se știe, că dacă azi mai există biserica cea veche de la Ipotești, numai lui Iorga se datorează; numai el s-a opus categoric la o dărâmare pentru care autoritățile dăduseră mai multe ordine.

În dimineața de miercuri 29 iunie 1938, Nicolae Iorga a sosit în gara Botoșani. După o scurtă vizită pe la bisericile cu trecut istoric, el s-a îndreptat spre teatrul Eminescu, unde a deschis Congresul ligii Culturale. Să desprindem câteva rânduri din amintirile poetului George Lesnea, sosit atunci la Botoșani, din dorința lui Iorga, care voia să-l cunoască: “Am ajuns în sala de conferință, cu mare întârziere. Profesorul Iorga tocmai se întreținea pe scenă cu asistența. Era formidabil. Lascarov Moldoveanu m-a luat de mână și m-a dus pe scenă. Iorga m-a întrebat: Te numești George Lesnea? ─ Da. M-a îmbrățișat și m-a sărutat. După terminarea conferinței, m-a luat într-o plimbare prin oraș: Hai să vezi casa unde am locuit! Când am ajuns acolo, am găsit un cizmar. Acela s-a ridicat, s-a șters pe mâini și i-a sărutat mâna lui Iorga ….

La prânz, în parc, s-a organizat un banchet cu 1000 de tacâmuri. S-a întâmplat să întârzii puțin. Am găsit câteva locuri libere într-un colț. După câteva minute, a venit un om cu un aparat de fotografiat și m-a întrebat: –Cine este domnul Lesnea? – Eu. –Domnul profesor Iorga vă poftește la dumnealui. Iorga păstrase două locuri pentru noi. Soția mea s-a așezat în dreapta profesorului, eu în fața acestuia. Pe masă erau sticle de Monopol, pline cu vin alb. Iorga a spus: Domnilor, vin roșu n-aveți? Din cel din care beau numai voievozii? Apoi am mâncat în aceeași grădină cu Iorga.”15

Către seară, Iorga a vizitat Ipoteștii, unde se executau construcții noi, în cinstea lui Eminescu, pentru care și Iorga contribuise bănește încă din februarie 1937, prin lista de subscripție publică, deschisă de el în ziarul “Neamul românesc”. A regretat mult dărâmarea casei în care a copilărit Eminescu, dar – a zi8s el – “vina este a cui a săvârșit acest act de vandalism, din nenorocire prea obișnuit, într-o societate lipsită de pietate”. I-a plăcut stilul în care a fost construită biserica cea nouă – “biserica lui Eminescu” –, însă l-a întristat starea de dărăpănare în care ajunsese biserica cea veche.

Seara târziu, Iorga s-a înturnat la Botoșani, unde încă nu începuse festivalul artistic – muzical, din sala teatrului Eminescu. Luând cuvântul el a spus câteva cuvinte despre “Cum nu trebuie înțeles Eminescu” și a cerut să i se studieze manuscrisele, ca să ni se deie adevăratul Eminescu. “S-a cam repezit în Călinescu” – mărturisește George Lesnea, în aceleași amintiri fugare pe care le-am menționat mai sus.

A doua zi, după festivitatea de premiere a elevilor fruntași de la școlile primare și secundare din oraș, la ora 11, însoțit de o parte din congresiștii urcați în 20 de automobile, Iorga s-a îndreptat Coșula. Cine ar fi bănuit atunci că aceasta va rămâne ultima vizită a lui Nicolae Iorga la Botoșani?

II. 2. NICOLAE IORGA DESPRE BOTOȘANI

Între oamenii de seamă pe care Botoșanii i-a dat țării, istoricul Nicolae Iorga ocupă un loc distinct. Personalitate cu profil renascentist, el a dominat vreme de câteva decenii viața culturală românească, fiind în același timp martor și participant activ la toate marile evenimente politice care s-au petrecut în România, începând cu zbuciumatul an 1907 și sfârșind cu anii grei de luptă îndârjită împotriva fascismului care au precedat izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Activitatea multilaterală desfășurată de Nicolae Iorga a inspirat de-a lungul anilor multe condeie, care au încercat să reliefeze locul și rolul marelui savant în viața culturală și politică românească din prima jumătate a secolului nostru, contribuția pe care acesta și-a adus-o la dezvoltarea științei românești, la propășirea culturală a țării, la realizarea marilor idealuri ale poporului român, la mai buna cunoaștere a României în lume. Urmărind aspectele cele mai importante ale activității lui Nicolae Iorga, puțini cercetători s-au ocupat de un aspect nu lipsit de importanță din punctul de vedere al unei mai profunde înțelegeri a personalității savantului și anume la legăturile acestuia cu meleagurile natale. Nu ne propunem să ne ocupăm de cauzele care au generat această lacună, dar opinăm și în privința relațiilor lui Nicolae Iorga cu Botoșanii, pentru mulți cercetători par a fi suficiente datele oferite de acesta în lucrarea autobiografică “O viață de om”, în care referirile la Botoșani sunt într-adevăr numeroase. Cu toate acestea, studierea atentă a lucrării savantului, a bogatei sale corespondențe, a presei timpului și a altor izvoare documentare nu relevă un bogat material faptic, ce dovedește că, în ciuda tuturor aparențelor, Nicolae Iorga a păstrat permanent legături cu Botoșanii de-a lungul întregii sale vieți. Cunoașterea acestora poate da o imagine mai cuprinzătoare asupra personalității savantului, aducând totodată date noi asupra unor evenimente ce au angajat deopotrivă atât pe Nicolae Iorga cât și Botoșanii.

Abordând problema legăturilor lui Nicolae Iorga cu Botoșanii, se impune precizat faptul că, dat fiind împrejurările deosebite care au determinat plecarea acestuia de aici în anul 18861, un timp destul de îndelungat prezența sa în orașul copilăriei a fost rar semnalată. Licean și apoi student la Iași, doctorand în Germania și Franța, profesor la Universitatea din București, Nicolae Iorga vine în Botoșani la intervale mari de timp: o dată în 1892, altă dată abia peste 11 ani în 19032 – de fiecare dată însă pentru scurtă vreme, cu toate acestea el a păstrat permanent o puternică afecțiune orașului copilăriei, fiecare întâlnire cu acesta creându-i o stare emoțională “asemănătoare cu frica de a găsi altfel pe cineva iubit, de care ai stat foarte multă vreme departe.”3

La rândul lor botoșănenii au nutrit o puternică admirație pentru Nicolae Iorga, a cărui evoluție pe calea afirmării au urmărit-o permanent cu justificată mândrie. Cunoscut mai întâi în cercurile intelectuale ale orașului, numele istoricului a devenit cunoscut unor categorii tot mai largi de cetățeni ai orașului pe măsura afirmării sale în știință, publicistică, pe tărâm politic etc. Cu deosebire, numele lui Nicolae Iorga devine popular după 1900, când acesta se afirmă ca unul dintre cei mai fermi apărători ai țărănimii, a cărei situație disperată începe să o cunoască tot mai bine. Pentru țărănime “această clasă … care prin brațele ei, prin gândurile ei, prin apostolii desfăcuți din mijlocul ei, ni-a asigurat până azi dăinuirea pe pământul strămoșesc”4 – “el cere lumină… acea lumină care-l pregătește pe țăran pentru un rol politic pe care, înaintea oricărei clase, el este chemat să-l aibă în această țară pe care el a întemeiat-o, el a apărat-o și el o susține astăzi cu biruirile lui cele grele și cu brațul lui”5 sunt cuvinte care vor face ca numele lui Nicolae Iorga să pătrundă în conștiința maselor, ca cel mai mare apărător al celor obidiți de la sate, lucru constatat și în ținutul botoșanilor.6

Nicolae Iorga, marele cărturar care a dat noi direcții de cercetare a istoriei europene, a asigurat Botoșanilor un loc de frunte în bibliografia românească de specialitate prin publicarea studiilor sale despre oraș, dovedindu-și astfel recunoștința – caracteristică firilor alese – pentru locul despre care scria în 1904: “Aici am înțeles întâiu ce este în juru-mi, și tot de aici am trecut pragul dincolo de care mă aștepte viața…”7

Este sigur că – și în lipsa lui Nicolae Iorga, studiile despre trecutul Botoșanilor ar fi fost prezentate în bibliografia orașelor românești, datorită puternicei intelectualități create aici în a doua jumătate a veacului al XIX – lea, pe temeiul unui învățământ elementar și liceal de prim rang. Ne-o dovedesc, înainte de Nicolae Iorga, studiul lui Alexandru Papadopol – Callimachi publicat în 1885, modest intitulat “Notiță istorică despre orașul Botoșani” (în Analele Academiei Române), precum și lucrarea “Dicționar geografic al județului Botoșani (la anul 1891)” ale cărui bogate informații au fost preluate aproape fără modificări în vol. I din “Marele dicționar geografic al României”, apărut în 1898. Dar tot atât de sigur este faptul că publicarea de către Nicolae Iorga a documentelor botoșănene în 1903 – 19048, inscripțiilor botoșănene în 19059, a studiului despre breasla blănarilor din Botoșani în 1911 (Breasla blănarilor din Botoșani”) și a primei prezentări integrale a istoricului în 192110, a pus la îndemână instrumentele de lucru indispensabile tuturor categoriilor de studii ale orașului, începând cu monografiile bisericilor botoșănene publicate în 1906, până la recentul studiu de urbanism medieval al Eugeniei Greceanu în 1978 – “Studiul zonei cu valoare istorică și artistică din orașul Botoșani”. În același timp, publicațiile sale au dat o nouă orientare cercetării orașelor medievale din întreaga țară, îndreptând atenția către aspectele de organizare social – economică, structura etnică și de importanță a breslelor românești. Vedem ca atare în lucrările de tinerețe ale lui Nicolae Iorga, închinate Botoșenilor, fenomenul unui proces de adâncire și diversificare a cercetării orașului, care a făcut ca bibliografia Botoșanilor să concureze, dacă nu sub aspect numeric, în orice caz sub aspect calitativ – bibliografiile încă nedepășite ale Bucureștilor și Iașilor. Este suficient să amintim valoroasa monografie a lui Artur Gorovei, apărută în 192611, lucrarea de colectiv “Botoșanii în 193212, care aduce prețioase completări de informație cu privire la structura economică și etnică a orașului, studiile de geografie istorică ale lui Victor Tufecu13– fără a uita modestele dar prețioasele consemnările arhitectură cuprinse în albumul “Botoșanii care se duc”. (Gheorghiu, Aurel I. și Olinescu, M.)[…].

[…]Aprecierile făcute de Nicolae Iorga cu privire la ansamblul urban al Botoșanilor se rezuma la o localizare sumară a zonei de târg (- insuficient examinată din cauza prejudecății mai sus amintite -) la consemnarea dominantelor reprezentative de turnurile bisericilor “foarte înalte clopotnițe și mândre, înalte și luminoase zidiri de piatră, care se pot vedea în acest număr și în aceste proporții, nu numai puține ale Moldovei”14, precum și caracterizarea mahalalelor botoșănene, vestite prin frumusețea livezilor și a grădinilor de flori: “Mijlocul târgului se cuprindea între cele două biserici ale Doamnei, precum este și astăzi. Încolo se întindeau mahalale, care erau multe, târgul prelungindu-se până foarte departe cu bune căsuțe curate și cu livezi întinse de pomi roditori, până la rădiurile de pădure din împrejurimi.”15

Această viziune parțială a structurii urbane, în care domină primele impresii ale copilăriei și adolescenței, este cu prisosință întregită de documentele pe care le-a studiat și interpretat Nicolae Iorga.

Tot ce a publicat Nicolae Iorga în legătură cu Botoșanii a contribuit ca atare la înțelegerea valorilor urbanistice și arhitecturale ale orașului, ceea ce nu a ajutat la conservarea acelor elemente pe care le-a subliniat în mod deosebit. Însuși casa în care s-a născut a fost refăcută în forme ce nu se aseamănă cu imaginile autentice conservate, iar casa din strada Stejari nr. 1, în care a locuit temporar: ”Și ne tot schimbam adăpostul în case străine, urmărind chiria cea mai mică și căsuța cea mai bună. Am locuit așa în fața bisericii Sfântului Ioan.”16 și care își păstrase nealterată valoarea unui tip singular de arhitectură populară, a fost recent iremediabil denaturată. Nu mai există nici o urmă a mormântului tatălui său, care se afla în cimitirul bisericii Sf. Paraschiva “…dar, Dumineca și sărbătorile, datina visitelor mă ducea în locuri și mai depărtate, în mahalaua Sfintei Paraschiva, unde casele boierești, curate, avându-și fiecare grădină de flori și livadă de pomi, înconjurau biserica, în cimitirul căreia, supt o cruce de sărăcie, care și aceea a căzut de mult de atunci, tot de sărăcie, dormia tata, pe care abia dacă l-am cunoscut.”17, astăzi desființat prin sistematizarea străzii Unirii, nu figurează în listele de morminte istorice elaborate după 1955, biserica Sf. Ilie, a cărei valoare de document social românesc reiese – nu numai din frumusețea lăudată de Nicolae Iorga – dar chiar din actele pe care acesta le-a publicat și mai ales din acel contract încheiat în 1837, prin care se stabilește în cea mai curată tradiție medievală modele încărcate de semnificație socială ce trebuiesc avute în vedere de constructori: biserica domnească a Uspeniei și Vovidenia, expresie a patricianului urban. Pare de necrezut, dar s-a putut lua în discuție o restructurare a schemei de circulație care implică desființarea acestui monument al activității economice românești, iar în prezent propuneri de împănare a curții de blocuri tip, după dărâmarea ultimei “case curate” cu tindă pe trei laturi, situată pe strada Dochia nr. 3. Însăși casa parohiei din incintă, a cărei arhitectură originală poate fi dedusă astăzi numai pe baza stâlpilor de lemn profilați, păstrați ca suport al frânghiilor de rufe, a fost denaturată prin modernizări inacceptabile în zona de protecție a unui monument istoric.18

Organizarea colocviului din 1980 dovedește că Botoșanii iubesc și respectă amintirea lui Nicolae Iorga. Pare îndreptățită ca atare dorința regăsirii acestor sentimente și în modul de păstrare a valorilor urbanistice și arhitecturale ale orașului, într-un context care să permită înțelegerea nemijlocită a felului în care au trăit și cum au muncit comunitățile medievale. Este de fapt dorința lui Nicolae Iorga, publicată în Buletinul Comisiunii monumentelor istorice, la doi ani după moartea sa: avem datoria “de a păstra cu scumpătate tot ce a rămas. Este averea țării, averea neamului… ceea ce s-a putut păstra împotriva răutății vremurilor și a lipsei de înțelegere a oamenilor este de așa mare preț încât rostul nostru în istoria civilizației se fixează mai mult de jumătate prin aceasta…(Nicolae Iorga – Ce este vechea noastră artă?)”19

II.3. AMINTIRI BOTOȘĂNENE

Pentru marele nostru istoric Nicolae Iorga, Botoșanii au fost “cel dintâi mediu”, cum avea el însuși să-și definească orașul natal și al copilăriei. Filele memorialistice pe care i le consacră, abundă în detalii, întregind o adevărată frescă istorica a locurilor. Ele încep reconstituirea de la vârsta când “cât de pe încetul ajungea un copil de atunci să cunoască lumea din jurul său”, lume a locurilor de aici, a oamenilor de aici. Desprindem între aceștia din urmă pe “măruntul, voinicul Toderiță Boian (n.n. fost primar al Botoșanilor, preocupat de modernizarea orașului, scriitor și colecționar de artă), cu ochii vii de șoarec și musca supt bărbie, care, cu banii strânși de la fiecare proprietar a prefăcut Botoșanii băltoacelor, în care se înfundau trăsurile, în orașul bine pavat, cu trotuarele de asfalt care nu stătea în urmă decât doar Iașului”1, pe “șeful liberal pașoptist Gheorghe Hasnaș, copie botoșăneană a lui C. A. Rosetti, cu păr lung, alb, de vechi revoluționar, cu barbișonul plin și cu ochii mari, roșii, înlăcrimați, supt care vârsta făcuse pungi mari”2, pe directorul Bălășescu de la Școala “Marchian”, de care se leagă primii ani de școală ai savantului, “un om frumos, încă tânăr, cu barbă mică, cu față plină, bună cu vorba care încerca uneori să fie aspră”3, pe tatăl poeților Artur și Raul Stavri “om bun de toate glumele și bucuros de toate năzbâtiile”4, pe bogatul Hermeziu, “rudă cu episcopul din vremea Unirii, un om micuț, blond, cu aparență bolnăvicioasă și tristă” (Ibidem), pe colonelul Pisoschi, fostul adjutant al lui Vodă – Cuza “răsărind arare cu marțialul lui barbișon alb pe terasă”5, pe “buna doamnă Văsescu, statornica noastră ocrotitoare, văduva unui ministru al aceluiaș Cuza și mama colonelului Gh. Văsescu, atașat militar la Paris și apoi, mult timp, deputat liberal în Dorohoi, unde-și avea moșia Cotușca”6. Sunt doar câteva din figurile vechii societăți botoșănene, “mult mai aleasă decât cele de astăzi”7, cum avea să o definească istoricul mai târziu. Și totuși cât de departe îi era această societate! “Căci n-am avut acolo un prieten, – scria Nicolae Iorga – un om care să se lipească de mine, un tovarăș care să mă ia la jocuri despre care până la această vârstă nici n-aveam vreo idee. Un imens pustiu se făcuse deodată în jurul meu. Și singur mă duceam și mă regăseam singur, la întoarcerea acasă, pe când ceata de mici barbari se ducea, dincolo de unghiul din dreapta al străzii din față, să bată cu pietre, în tencuiala nesfârșit găurită a casei Holban…”8

La Liceul “A. T. Laurian”, în clasa a V – a, “cea dintâi cunoaștere a profesorilor a fost confuză”, câtorva dintre ei dedicându-le Nicolae Iorga, mai târziu, admirabile portrete. În șirul lor îi găsim pe cei doi “purtători de bărbi, care erau G. Costin Velea și Ionescu”9, pe profesorul de științe naturale Savinescu, “fire de autoritate, al cărui glas, întovărășit și de unele manifestații mai drastice, în care piciorul nervos avea un rol, umplea de zgomot culoarele înguste ale închisorii noastre”10, pe cuconul Costache Severin, “un gospodar gras și gros, puțin bărbos, cu bunii ochi albaștri, aplecați spre somn când elevul știa bine lecția învățată pe de rost”, obrăzniciile capitulând “înaintea acestei bunăvoinți somnoroase, incapabilă de a porunci și a pedepsi”11, pe profesorul de latină Tokarski, “om de mare cultură”, “interesantă figură de revoluționar, de refugiat polon”, căruia “nu i se făceau obrăznicii mari”12, pe profesorul de franceză Mettey, “domnu’ Meteiu”, emigrat din vremea lui Cuza Vodă, pe profesorul de română G. Gr. Băleanu, care “nu era numai dascălul care avea interes pentru elevii săi, care făcea tot ce era cu putință ca să-i învețe, nu numai a scrie cu o ortografie oarecum proprie, pe care a expus-o în “Convorbiri Literare” – singurul dintre învățătorii noștri al cărui nume a apărut în vreo revistă -, călăuzul care mi-a vădit existența unei literaturi românești, alta decât a cărților de școală”13 și, mai notează Nicolae Iorga: “Acasă, trăgeam la mașina de înmulțit, din însărcinarea lui Băleanu, Panegiricul lui Ștefan cel Mare, pe care, primă încercare de comerț, îl vindeam colegilor.”14 Șirul dascălilor de la “Laurian” evocați de Nicolae Iorga continuă cu profesorul de fizică și chimie Lupașcu, care “avea aparate pentru materia sa, dar se ferea să le atingă”, declarând că “sunt periculoase și căruia experiențele nu-i reușeau niciodată”15, cu profesorul de geografie Velea, “un om frumos și mândru, de o dârză autoritate, de o eleganță voită și exagerată, purtându-și sus bărbia, dând sonorități artificiale ale glasului”, “un asiduu cetitor, nici un manual nu se potrivea cu intențiile sale”16, cu profesorul de matematică Ionescu, “foarte îngrijit și el, dar fără pretenție aparentă, cu părul lung, mătăsos, cu barba pătrată de cea mai îngrijită potrivire și asiduă pieptănare, slab de boala care-l rodea și-i măcina sufletul, rece până la intimidare, cu privirea inexpresivă și obosită.”17 “Cu Ionescu – notează Nicolae Iorga –, respectul era absolut: ajungea o singură privire severă ca să-l amintească și să-l impuie… Față de mine care am început cu dânsul a nu înțelege matematica (…) răceala lui era și mai glacială.”18 Evocarea profesorului Ionescu îi dă prilejul lui Nicolae Iorga să-și amintească colegul de clasă, Sanielevici (viitorul mare matematician Simion Sanielevici) care era “mângâierea profesorului și se putea prevedea viitorul științific care-l aștepta”, redându-ni-l cu “figură prelungită, palidă fină, cu părul creț și ochii de nobilă privire”19 și cu care-și disputa lupta –“prin matematica lui, neinteligentă mie”20 pentru locul întâi în clasă. Pe profesorul de caligrafie și desen Mărgineanu, cu o plasticitate ascunsă în cuvinte puține, dar expresive, Nicolae Iorga ni-l înfățișează ca “om de pace, cu toată dârza-i mustață roșie aplecat a război.”21 Victor Fleury, profesorul de muzică, “de loc francez, de o vagă origine polonă”, Omul frumos ca un coafor, pudrat, cu mustața mică sucită, cu ochii visători, de femeie romantică”22 era, în ore sau în afara lor, un animator al interesului elevilor pentru teatru. De altfel “oara lui era un prilej de conversație la care luau parte mai ales cei mari, mai purtați prin lume și mai “stricați”, cu Criste Manea în frunte, dintre elevi.”23

Cât despre colegii de clasă, din anii de școală, consemnările lui Nicolae Iorga sunt ori răzlețe ori nu există. Motivul? “Între colegi, erau aceia care nu existau pentru inimă. Întâmplarea te punea pe aceeași bancă și atât. Niciodată nu ne-am povestit nimic, n-am avut ceva să ne spunem. Nici pentru un act de revoltă, până mult mai târziu nu era cu putință să ne înțelegem. Ne simțeam fiecare din altă lume.”24

În șirul evocărilor dascălilor săi, cu linii precise, definitoare portrete, prind contur de asemenea profesorul de filozofie Giurea, avocatul Licu, ale cărui cursuri de italiană le urmau doar câțiva dintre elevi, directorul și profesorul de limba română Marcian, ardelean de origine, care “dădea o înaltă demnitate, pe care n-o mai întâlnisem la nimeni, catedrei”25, pe pașnicul profesor de germană Nicolescu, “tot un ardelean poate, având placiditatea, aproape mecanică, de mișcări și gesturi a lui Marcian”, pe Ioan Georgian, “spirit revoluționar, om cu neobișnuite scânteieri, dar și cu o ereditate…”, cel care preda Istoria Orientului și care-l va determina pe Nicolae Iorga să-l prețuiască în mod deosebit, cum de o apreciere statornică avea să se bucure profesorul N: Răutu, cu disponibilități date de “lărgimea de orizont a unor studii universitare făcute la Iași, până la capăt”, de o “nesfârșită bunătate de inimă” și căruia Nicolae Iorga avea totodată să-i adauge o vie recunoștință. “E cel dintâi om mai în vârstă care mi-a arătat înțelegere și iubire. Mai târziu, când acea nedreptate m-a depărtat de orașul nașterii mele, el mi-a păstrat, în ciuda majorității colegilor săi, care mă sacrificaseră așa de ușor, acest sentiment și în casa lui Argenti, acum dispărut, unde trăia cu prietenul său, eram primit într-o intimitate care mă onora și mă îndemna.”26

Aici, la Botoșani, a venit într-o zi și acel strigăt de bucurie al mamei “S-a luat Plevna!”, pe doi din cei care au luat-o, un ofițer și un soldat, “cu un așa de mărinimos sacrificiu al tinereți lor” ni-i invocă orga, el care le-a căutat tovărășia, le-a fost în preajmă, a vrut să-i asculte “În cerdacul de fier al caselor lui Vasile Pârgaru stă într-un jeț, cu cârjile pe care le va purta apoi supțioară cu anii (…), cu imenși ochi calzi, căpitanul rănit Dumitrescu; … zile întregi, nemișcat, ofițerul privește în zare unde-i mijesc poate încă scenele de sânge de unde a venit. Mai târziu, când din greu își poate mișca din loc piciorul străbătut de glonț, el povestește ziua de zbucium sălbatic, lovitura pe care a simțit-o numai ca o iubire surdă, ceasurile de torturată așteptare însetată în valea semănată de morți”27; “Servitoarea noastră, bălaia Lisaveta, are și ea lângă dânsa un luptător al războiului care abia s-a isprăvit. Uneori uriașul țăran e în odaia învățăturii noastre și ne povestește, simplu, ca și cum n-ar fi vorba de dânsul și de o clipă ca aceea, de asalturile de la Grivița, de obrazul rătezat de schijă, de noroiul moale cu cari ai noștri își acoperea din goană rănile și tot nu mureau.”28 Nu fără temei, nota Nicolae Iorga: “Acești doi profesori cu carnea sfârtecată fac mai multă geografie și spun mai multă istorie decât toți dascălii de la școală împreună.”29

Mai târziu, în Oameni care au fost, Nicolae Iorga va stărui și asupra altor chipuri botoșănene. Între ele, Mihai Eminescu, dr. Isak, Șt. Luchian, Eugen Cocută, Al. Callimachi, I.G. Miclescu, Gheorghe Văsecu, Cornelui Botez, Vasile Bogrea, N. Leon.

Fiu al acestor locuri, Nicolae Iorga le-a dedicat bogate file de istorie, admirabile descrieri, le-a portretizat oamenii se seamă, le-a inclus într-o gândire și operă atotcuprinzătoare, prilej la rându-ne, în a-l omagia continuu, generație de generație.30

CAP. III. CASA MEMORIALĂ “NICOLAE IORGA” BOTOȘANI

III.1. NECESITATEA ORGANIZĂRII UNUI MUZEU MEMORIAL “NICOLAE IORGA”

O casă memorială “Nicolae Iorga” la Botoșani, dat fiind monumentalitatea personalității savantului, e un lucru firesc, dar de la prima inițiativă în acest sens, până la realizarea ei concretă, au trebuit să treacă aproape 40 de ani.

Prima inițiativă vizând organizarea unui muzeu care să ilustreze viața și opera istoricului Nicolae Iorga datează din anul 1931, an în care acesta își sărbătorește jubileul împlinirii vârstei de 60 de ani. Mândri de a se ști concetățeni ai marelui sărbătorit, botoșănenii vor căuta să-și arate în mod deosebit dragostea și admirația pe care i-o nutreau. Primăria îi va acorda titlul de cetățean de onoare al orașului1, iar gazetele locale vor publica sub semnătura unora dintre cei mai cunoscuți intelectuali ai orașului o serie de articole omagiale.

Scoțând în evidență meritele excepționale ale istoricului, aceste articole reliefau totodată faptul că, deși plecat încă de mic din Botoșani, Nicolae Iorga a păstrat permanent legătura cu orașul natal, contribuind la stimularea vieții culturale a acestuia, “patronând Universitatea populară ce-i poartă numele, conferențiind în nenumărate rânduri, dând sfaturi, scriind articole2, intervenind acolo unde intervenția sa n-ar fi știrbit nimic din faima sa de om, n-ar coborât întrucâtva numele său de mare român, preocupat de chestiunile mari ale neamului”.3

O festivitate deosebită consacrată sărbătoririi lui Nicolae Iorga a fost organizată de către Asociația învățătorilor botoșăneni în ziua de 6 iunie 1931, ziua de naștere a istoricului, în aula Liceului “Laurian”. Cu această ocazie, vorbitorii – foști studenți ai profesorului – au prezentat diferite activități ale ilustrului lor dascăl și concetățean, subliniind faptul că “de 40 de ani de când conduce viața intelectuală a poporului român, domnul profesor Nicolae Iorga s-a arătat a fi un fenomenal om de muncă, un dărâmător de false sau exagerate valori, un creator în toate domeniile, un maestru al cuvântului vorbit și un maestru al cuvântului scris”4. Întreaga festivitate, ca și cuvântările ținute au fost inserate în numărul special al “Revistei Școlii” pe lunile iunie – august, 1931, dedicat lui Nicolae Iorga.

La aceste manifestări ale admirației față de marele savant, se adaugă acum propunerea organizării la Botoșani a unui așezământ de cultură care să prezinte locuitorilor orașului, tinerii generații îndeosebi, viața și opera ilustrului savant, pildă demnă de urmat pentru toți concetățenii lui.

Propunerea venea din partea intelectualilor din oraș și ea viza organizarea unei biblioteci – muzeu, în care să poată fi cuprinsă și ilustrată atât viața cât și opera istoricului. Această propunere pornea de le faptul deloc onorant pentru botoșăneni că “marea majoritate a noastră, a botoșănenilor, nu-l știu, nu-l cunosc. Au auzit desigur de Nicolae Iorga, dar nu-l cunosc. Căci a ști că Nicolae Iorga s-a născut la Botoșani, că este un mare “om”, un savant, istoric, academician sau om politic nu înseamnă deloc a-l cunoaște. Căci Nicolae Iorga cel adevărat nu poate fi cunoscut decât din cartea pe care el însuși a scris-o, a cercetat-o, a interpretat-o, a răspândit-o, a cultivat-o cu dragoste și perseverența cu care tatăl ideal urmărește creșterea în sănătate deplină a unicului și singurului său fiu”.5

O chestiune esențială pentru transpunerea în practică a acestei propuneri o constituia găsirea unui local adecvat, lucru nu tocmai ușor, atâta vreme cât oficialitățile orașului nu erau dispuse să ajute rezolvarea ei. Singurul lucru pe care acestea l-au întreprins, în acest an aniversar, a fost acordarea numelui lui Nicolae Iorga străzii liceului6 pe care se afla Liceul “Laurian”, al cărui elev fusese marele istoric, dar acest act nu avea, evident, decât valoare simbolică.

Tot pe strada liceului, la nr. 12, se afla însă casa Marghioalei Vâzdogeasa, casă în care Nicolae Iorga locuise împreună cu mama și fratele său între anii 1876 – 1880. Această casă va fi propusă pentru a fi transformată în muzeu, considerându-se că “… ar fi un gest care ar înnobila orașul – cumpărarea acestui imobil – care să fie transformat într-o bibliotecă – muzeu care să poarte numele lui Nicolae Iorga. …Am face astfel, noi botoșănenii un gest de mult dorita scuză față de Nicolae Iorga, căruia îi pretindem să-și recunoască botoșenismul, dar în schimb, prin purtarea noastră de până azi îl obligăm să ne mustre, ba încă amarnic și cu drept de cuvânt”7.

Propunerea a rămas însă fără ecou în rândul autorităților, cu atât mai mult cu cât pentru casa, care se afla într-o avansată stare de uzură, se cerea și o sumă foarte mare – 400.000 lei8, sumă pe care bugetul primăriei n-o putea suporta.

Dacă pentru imobil trebuiau bani, în ceea ce privește obiectele care urmau să fie expuse, se sugera ideea ca acestea să se adune din donații9. Urmau să fie strânse astfel “… lucrările profesorului … cu ajutorul cărora… să se înjghebe un sanctuar, în care generațiile tinere, acele slobode de cunoașterea patrimoniului și științei, să-și facă educația sufletului și a minții la lumina atât de puternică a geniului românesc”10.

Întrucât achiziționarea casei de pe strada Liceului nu părea a avea sorți de izbândă, se vor avansa propuneri pentru alte locuri care să fie transformate în muzeu. Una din ele viza închirierea celor trei camere din foaierul Teatrului “Eminescu”, iar cealaltă, etajarea Școlii “Marchian”11. Din păcate însă, prime depindea de Consiliul Comunal, care nu a luat-o în considerație, iar a doua nu se putea realiza din motive tehnice: școala fiind veche și șubredă, nu permitea etajarea.

În această situație se revine asupra primei propuneri – cea mai întemeiată, de altfel, susținându-se că “trebuie să se facă imediat toate sacrificiile de către județ, comună și cetățeni în vederea achiziționării acesteia, iar apoi să fie invitat un arhitect de la Comisiunea monumentelor istorice pentru a fi consultat în privința chipului cum ar fi consolidată” 12.

Foarte actuală este modalitatea în care autorul propunerii vedea restaurarea imobilului care urma să se facă “fără ca să se schimbe nimic din starea ei actuală, fără ca să fie înfrumusețată, fără ca să se înlocuiască acoperișul de șindrilă printr-un altul de tablă… neadmițându-se… nici o modificare nici a interiorului, nici a exteriorului – “afară de suprimarea unui mic adaus pe care îl rugase chiar Nicolae Iorga cu câțiva ani în urmă când vizitase casa”13. Rațiunea unui asemenea punct de vedere decurgea din faptul că “Monumentele vechi inspiră respect și venerație numai atunci când au fost păstrate în forma și înfățișarea ce le-au avut în clipele însemnate in trecut și-n timpul vieții marilor oameni de amintirea cărora ele se leagă”14.

Cu toate strădaniile depuse de intelectualii orașului, achiziționare casei de pe strada Liceului părea în mod tot mai evident imposibil de realizat. Spre a salva totuși de la o eventuală demolare, clădirea, în aparență că vreodată aceasta va fi transformată în muzeu, se propune ocrotirea acesteia sau declararea ei “ca monument istoric, care să devină pentru generațiile viitoare un lăcaș venerat și scump, de care să se lege amintirea celui mai mare geniu al nostru…”15.

Venind în ajutorul acestei propuneri, pictorul botoșănean Victor Gallin a pictat casa în care a copilărit Nicolae Iorga, expunând acest tablou în expoziția deschisă la Palatul Camerei de Comerț și Industrie din Botoșani în luna iulie 193116.

Cu toate acestea, casa nu a fost pusă pe lista monumentelor istorice – mai ales că președintele Comisiunii monumentelor istorice era chiar Nicolae Iorga și e de presupus că nici el nu ar fi putut să aprobe restaurarea unei clădiri care nu avea alt merit decât acela că se leagă de propria sa viață.

Propaganda făcută însă în jurul casei, a făcut ca ea să se păstreze până în zilele noastre, intrând în conștiința botoșănenilor drept casa în care Nicolae Iorga s-a născut – deși, după cum se știe, el a locuit numai câțiva ani aici – și reconstituirea ei în vederea transformării în casă memorială s-a făcut cu relativă ușurință.

Cu toate strădaniile depuse de intelectualii din Botoșani, în acea perioadă nu s-a putut organiza o casă memorială Nicolae Iorga în oraș. Anii grei ai crizei economice, dezinteresul autorităților locale, au făcut ca acest gând frumos să nu se poată realiza. Încercarea rămâne însă ca o rază de lumină, ca un modest omagiu adus de locuitorii orașului, celui mai strălucit dintre concetățenii lor17.

În anul 1946, la 6 ani de la moartea năprasnică a lui Nicolae Iorga, ziarul “Liberalul” publică discursul comemorativ rostit de Henri Focillon la microfonul posturilor de radio americane. Intitulat “Hommage a un grand roumain”, textul respectiv denunța oribilul asasinat săvârșit de membrii Gărzii de Fier, prin care se răpea Franței și României “una din forțele cele mai tari și mai curate din câte legau frăția de suflet dintre cele două patrii”. Această inițiativă a presei bucureștene avea să fie ultima tresărire de conștiință românească – exprimată public cu ocazia comemorării istoricului – dinaintea instaurării regimului dictatorial comunist.

Din 1947 până în 1965, tăcerea a coborât peste uriașa moștenire științifică și culturală, răsfrângându-se și asupra casei copilăriei din orașul natal Botoșani. Supraviețuind din secolul trecut, clădirea ce păstra urma pașilor copilului atins de aripa geniului, împărtășea soarta celorlalte ctitorii ale istoricului. Ajunsă întru-n avansat stadiu de degradare, având pereți din paiantă ce sprijineau un acoperiș din șindrilă ce sta să se prăbușească, casa oferea adăpost ocazional unor persoane defavorizate de soartă. În cele din urmă, după prăbușirea unei părți din imobil, nu s-a mai aventurat nimeni să locuiască sub acoperișul ei. În această stare de “casă părăsită” se află în anul 1965, când se împlineau 25 de ani de la moartea savantului, iar numele său era înscris printre personalitățile culturale românești propuse de UNESCO pentru a fi sărbătorite. Astfel decizia înființării Casei memoriale “Nicolae Iorga” din Botoșani a fost luată atunci de către autoritățile locale, care au întreprins demersurile necesare pe lângă forurile centrale.

Din cauza stării avansate de degradare, n-a fost posibilă restaurarea clădirii și s-a procedat la reconstrucția unei clădiri noi pe vechiul amplasament. După mai multe modificări succesive, imobilul destinat a fi casă memorială a reușit să capete forma și aspectul autentic al clădirii originale.

Între anii 1967 – 1971, a funcționat în clădirea muzeului un punct documentar, patrimoniul muzeal reducându-se la un modest fond de carte. A urmat perioada de construire patrimonială, la care și-au adus contribuția mai multe personalități culturale botoșănene, între ei amintim pe Angela Olaru, Lucian Valea, Elena Dicu. La amenajarea primei expoziții permanente, autoritățile locale au solicitat colaborarea domnului Frasin Munteanu – Râmnic, biograf al istoricului și muzeograf la casa memorială din Vălenii de Munte. Ceremonia de inaugurare a avut loc în anul 1971, cu ocazia manifestărilor comemorative prilejuite de centenarul nașterii lui Nicolae Iorga.

Între anii 1971 – 1990 muzeul memorial a funcționat neîntrerupt, depășind momentele critice pe care și alte muzee de acest fel, din țară, le-au cunoscut. Deși fondurile pentru achiziții erau ca și inexistente, primind mai multe donații, zestre patrimonială a muzeului a crescut an de an, ajungând în 1990 la circa 2700 de bunuri muzeale.

Activitatea muzeului memorial în perioada 1990 – 1999.

În 1990, după aproape două decenii de la inaugurare, expoziția permanentă din Casa Memorială “Nicolae Iorga” Botoșani dădea semne evidente de îmbătrânire. Folosirea unor vitrine inestetice alături de panouri careșate în pereți, covoare de iută și perdele de relon într-un spațiu muzeal unde erau expuse documente originale, obiecte cu valoare memorială și istorică, fotografii și piese de mobilier – toate alcătuiau un amalgam total impropriu unei expoziții memoriale. Proiectul de reorganizare tematică a parcurs un drum lung și dificil de la prima dezbatere a tematicii de idei – inițiată de doamna Violeta Damaschin într-un Consiliu științific al Muzeului Județean de Istorie. În 1982 și până la realizarea în practică, în 1990, cu ocazia comemorării semicentenarului morții lui Nicolae Iorga.

În conformitate cu noua orientare tematică, s-a pornit de la un amănunt legat de existența familiei Iorga, care în perioada 1876 – 1880 a ocupat doar jumătate din locuință – nefiind proprietari și locuind în calitate de chiriași. Această situație a permis îmbinarea caracterului strict memorial cu cel muzeistic – documentar. Astfel, în cele două încăperi ocupate de familia Iorga s-a realizat o reconstituire de epocă. În spațiul rămas disponibil, respectiv holul și celelalte două încăperi, s-a amenajat o expoziție foto – documentară și o sală multifuncțională, unde sunt expuse primele ediții ale operei lui Nicolae Iorga. Ultima încăpere adăpostește o bibliotecă istorică, alcătuită din carte curentă achiziționată în ultimii ani.

Actuala expoziție permanentă este insuficient cunoscută de publicul larg și nici nu este popularizată îndeajuns prin mijloacele specifice muncii angajaților muzeului, pe de o parte, din cauza lipsei de fonduri pe de altă parte datorită unei conduceri manageriale slabe la Muzeul Județean Botoșani, în subordinea căruia se află în prezent casa memorială.

În cei opt ani de la inaugurare, expoziția a fost apreciată de un public, dacă nu destul de numeros, valoros însă din punct de vedere al categoriilor sociale din care face parte. Însemnările din Cartea de Onoare o dovedesc cu prisosință. Cele mai autorizate aprecieri aparțin istoricului Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române. Între cele mai importante acțiuni de mediatizare din ultimii ani – pe lângă interviuri radiofonice, articole de popularizare în presă, studii publicate, interviuri televizate – se remarcă filmul documentar realizat de postul național de televiziune cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga și difuzat pe TVR Internațional.

Deseori s-a auzit sintagma potrivit căreia, în muzeele memoriale sunt expoziții moarte ce nu pot atrage publicul vizitator prin ceva nou. Doamna Violeta Damaschin a combătut această idee în intervenția dumneaei – “Prezent și perspectivă în activitatea muzeului memorial” – de la a doua sesiune națională de memorialistică – Câmpina, 10 – 12 octombrie 1996. Arăta atunci că, cel puțin de două ori pe an – de ziua nașterii și a morții personalității celebrate – muzeul memorial este gazda unor manifestări comemorative care pot avea un caracter mai larg sau mai restrâns, în funcție de sumele alocate din bugetul anual. La Casa Memorială “Nicolae Iorga” Botoșani aceste activități s-au derulat anual, indiferent de susținerea materială a instituției tutelare. De regulă prima acțiune din programul manifestării comemorative este vernisarea unei expoziții temporare, realizată fie prin valorificarea patrimoniului neexpus, fie prin valorificarea expozițională a ultimelor achiziții muzeale. Exemplificarea prin două expoziții de acest gen, apreciate de publicul vizitator: “Nicolae Iorga – manifestări omagiale și comemorative în decursul timpului”, “Expoziție de cărți cu dedicații autografe”.

Între acțiunile culturale inițiate de muzeul memorial, care au atras atenția Fundației Sőros – statornicindu-se o corespondență între cele două instituții – au fost manifestările comemorative din 5 iunie 1994, al căror program este următorul:

Vernisajul expoziției “Botoșanii în copilăria și adolescența lui Nicolae Iorga”.

Discurs comemorativ rostit de academician Mihai Berza, urmat de audiție muzicală – fragment din Rapsodia I de George Enescu.

“Experimentul pedagogic de la Văleni” – comunicare științifică – profesor Jeni Boicu de la Școala Normală “Nicolae Iorga”.

Moment liric interpretat de elevii cercului dramatic al Liceului “A. T. Laurian”: Actul I din drama Constantin Brâncoveanu de Nicolae Iorga și Recital din Cugetări de același autor.

Expoziție de pictură în aer liber – cercul de pictură de la Clubul Copiilor îndrumați de profesorul Victor Foca.

Dezbatere liberă – “Muzeul memorial între trecut și viitor”.

III. 2. CASA MEMORIALĂ – SCURTĂ DESCRIERE

Foto: Casa Memorială “Nicolae Iorga” Botoșani.

Pe strada Nicolae Iorga, la nr. 14, la circa 100 m de Bulevardul Mihai Eminescu și 1 km de la intrarea în municipiul Botoșani, venind dinspre Iași, se află casa în care a locuit familia Iorga între anii 1876 – 1880. Dintre cele 10 locuințe schimbate de familia istoricului în perioada copilăriei și adolescenței sale, este singura clădire ce s-a păstrat din secolul XIX, fiind atribuită de botoșăneni lui Nicolae Iorga încă din perioada interbelică, deși familia Iorga a locuit aici în calitate de chiriași: “… O casă străină, groaznicul lucru care se chiamă casa altuia, în care vii după alții, care au trăit, s-au iubit și s-au urât, au petrecut, au suferit și au murit acolo, vii pentru un timp, îți plătești adăpostul, încarci apoi totul pe mâini aspre, grăbite, care pătează și strică și te duci aiurea, iar pentru un timp numai și iar plătindu-ți acoperișul. Se pare că m-am născut undeva în casele lui Cuza, pe care nu le-am văzut niciodată pe urmă și care nu s-au înscris în mintea mea”1.

Clădirea originală dată din prima jumătate a secolului al XIX – lea și păstra stilul arhitecturii populare moldovenești din acel timp. Purta numele proprietăresei casei, Marghioala Vâzdogeasa, care în perioada 1876 – 1880, închiriază 2 camere văduvei Zuenia Iorga. “… Acuma stăteam într-o casă cu un lung șir de odăi având fața spre curte: mai târziu s-a așezat acolo un meșter polon Ușlainschi: văd cheia lui de aur mișcându-se în vânt. Două odăi și o săliță, în fund o grădină care pentru mine era mare ca o pădure fără fund… […] Ani de copilărie cu totul goi de alte amintiri. Numai din când în când picură câte un moment rămas adânc înrădăcinat în minte. Moment de bucurie pentru lucruri de nimic, dar de nimic era, în marginile acelea strâmte, și însăși viața mea -, moment de adâncă durere, a cărei urmă niciodată nu se poate șterge. În căsuța aceea cu șirul de trei odăi în lungime: două unde n-am fost niciodată și care sunt deci dincolo de orizontul meu, cu lucrurile neștiute și la urmă grozave, pe care le-au cuprins, iar cealaltă plină de puțina mea viață de până atunci, în căsuța cu lungul cerdac în care mă văd purtându-mă cu scaunul de sprijin și odată căzând, desperat, în imensitatea lui, acolo s-au strecurat patru ani din viața mea, din viață atât cât trăia tata […]”2

Casa cu pereți de paiantă, acoperiș din șindrilă și lut pe jos a ajuns într-o avansată stare de degradare – “Casa în care a copilărit primul cetățean de onoare al orașului Botoșani, chiar dacă se află pe strada Niculai Iorga, a fost lăsată să se dărâme literalmente. Nicolae Iorga nu putea cerși pentru ea, atenția cuvenită”3 – iar în anul 1965 este demolată și în locul ei se ridică o clădire nouă cu pereți din cărămidă, acoperiș din tablă și pardoseli din lemn. După restaurări succesive, clădirea muzeului capătă aspectul clădirii originale. În anul 1998 se realizează ultima restaurare, constând în înlocuirea acoperișului din șindrilă și construirea gardului din ostrețe de lemn.

În cele două încăperi ocupate de Zulnia Iorga și cei doi copii ai săi, Nicolae și George este prezentată o reconstituire de epocă. Celelalte două încăperi sunt destinate unei expoziții foto – documentare și unei săli multifuncționale unde sunt expuse primele ediții ale operei lui Nicolae Iorga. În ultima dintre acestea este adăpostită o bibliotecă istorică, alcătuită din carte curentă achiziționată în ultimii ani.

Această casă păstrează și acum urma pașilor copilului atins de aripa destinului. Aici Nicolae Iorga a deprins cititul și scrisul de la mama sa, cunoscătoare a limbii franceze și autoare de traduceri. “… Multe drumuri am făcut eu pe atunci și oameni mari au fost uneori aceia care m-au îndreptat la dânsele! Prin Victor Hugo din Orientale am văzut pierind în flăcări Sodoma și Gomora, când îngerul a spus focului neștiutor: “aici”; prin el zburând pe aripile unei mărețe poezii, am intrat în palatul lui Ali – Pașa, lumină a luminilor pe care numai dervișul vagabond îl poate face câine și blăstămat, am văzut cum fata din Răsărit cearcă apa cu piciorul, am compătimit cald și vizirul care-și vede toată oastea sămănată pe câmpul de măcel, am auzit cum vuiesc în jurul casei djinnii (spirit binefăcător sau răufăcător, inferior îngerilor, în credință musulmană) neastâmpărați ai nopților, am strigat de bucurie cu Kanaris când a sărit în aer galera Capudanului, ba îmi pare că am ajutat și eu să i se pună fitilul, drept supt camera prafului de pușcă.

Trăiam mai mult în aceste zări decât în căsuța a cărei îngustime îmi era așa de indiferentă când eu eram stăpân pe atâta lume!…” 4

Foto: Salonul familiei.

Prima încăpere (de la stânga la dreapta) a fost destinată a fi cameră de oaspeți, dar și, din lipsă de spațiu, dormitorul Zulniei Iorga – mama istoricului. “Salonul” familiei era o încăpere în care copii aveau rareori acces; redă un interior datând din ultimele decenii ale secolului trecut, aparținând unei familii cu un venit modest, dar cu un trecut prosper, timp în care s-au acumulat o serie de bunuri, provenind din agoniseala proprie sau moștenite de la familiile avute din care proveneau părinții istoricului. Angajați în dificila misiune de reconstruire, muzeograful, arhitectul și conservatorul au pornit de la însemnările cu caracter memorialistic ce au aparținut lui Nicolae Iorga, fără de care atmosfera unei epoci de mult apuse era greu de realizat.

“În teritoriul străin di față, în care pătrundeam rar și cu sfială și tot respectul pe care-l impuneau iepurii de casă, făcuți cu iglița și multe alte podoabe ale unor mâini harnice, trăia neatinsă provincia botoșăneană, așa cum se continua de secole.”5

În camera copiilor, pasiunea cititului de care era stăpânit fiul cel mare – Nicolae – este sugerată de o etajeră cu cărți, o masă de scris, un sfeșnic cu lumânare. Martoră a primelor lecturi, această încăpere beneficiază și ea de o descriere amănunțită în lucrarea amintită mai sus.

Foto: Camera copiilor

În holul, supranumit tindă, din casa memorială, se desfășoară o expoziție foto – documentară, care urmărește prin tematica sa, două aspecte. Primul se referă la colecția de manuscrise, prezentate cronologic, începând cu primele documente școlare, continuând cu perioada studiilor liceale, universitare, din țară și străinătate și încheindu-se cu pagini manuscrise originale, expuse în vitrine închise în cea de-a treia încăpere. Acest material expozițional permite crearea unei imagini legate de evoluția în timp a scrisului marelui istoric, începând cu primele însemnări din clasele primare până la cunoscuta grafie din anii maturității.

Foto: Biblioteca și expoziția de documente

Al doilea aspect vizează distincția între activitatea științifică a lui Nicolae Iorga și cea politică. Dacă aceasta din urmă, înainte de 1989 purta amprenta constrângerilor ideologice, după această dată s-au folosit noile interpretări critice ale operei istoricului, care combat teza, potrivit căreia, participarea la viața politică a avut numai consecințe negative asupra activității științifice și i-a știrbit prestigiul de care se bucura.

Această expoziție este desfășurată pe 10 panouri, realizate din pal careșat, dispuse vertical și prevăzute cu un ecran din sticlă cristal și mic podium la bază. Panourile conțin 96 de exponate (fotocopii și documente xeroxate selectate din cele mai cunoscute colecții documentare Nicolae Iorga, existente în arhivele publice din toată țara și colecții particulare) și sunt detașabile susținute de postamenți individuali, ușor de manevrat și fără să afecteze spațiul memorial – considerat sacru. Pânza folosită pentru careșat este de culoare deschisă – alb cu o ușoară tentă gri – pentru a se asorta cu albul pereților și reproducerile foto, realizate în varia sepia de specialiștii Combinatului Poligrafic al Casei Presei Libere București.

Actuala expoziție permanentă se completează, an de an, cu expoziții temporare organizate cu prilejul manifestărilor muzeale legate de ziua nașterii și a morții personalității celebrate.

III. 3. OBIECTE ȘI DOCUMENTE DIN PATRIMONIUL CASEI MEMORIALE “NICOLAE IORGA”

FONDUL DE CARTE “NICOLAE IORGA”

Patrimoniul Casei Memoriale “Nicolae Iorga” Botoșani, s-a constituit în timp, prin mijloacele specifice activității muzeistice (achiziții, donații, transferuri), înregistrându-se în prezent o creștere patrimonială considerabilă.

Într-un muzeu memorial, caracteristica de bază a patrimoniului său este marea lui diversitate. Din acest punct de vedere, Memorialul Nicolae Iorga nu face o excepție. Se găsesc aici bunuri culturale ce aparțin mai multor domenii, după cum urmează: istorie, artă decorativă, carte, numismatică, medalistică, artă plastică, ș.a.

Ne vom referi în cele ce urmează la fondul de carte. Am făcut această alegere deoarece acest fond – modest la început – are meritul de a sta la baza constituirii patrimoniului muzeal, fapt confirmat de arhiva muzeului care relevă existența, în 1967, a bibliotecii “Nicolae Iorga”, ce a funcționat în clădirea memorialului înainte de 1971 – anul inaugurării primei expoziții permanente.

Obținut printr-un transfer de la Biblioteca județeană “Mihai Eminescu”, fondul de carte Nicolae Iorga s-a completat ulterior cu o donație importantă aparținând fiului savantului, Mircea Iorga. Au urmat apoi, după 1980, mai multe transferuri de la Biblioteca Academiei Române (din fondul de rezervă).

În ce privește achizițiile de carte, înainte de 1990, se realizau cu dificultate. Noutățile editoriale de specialitate erau procurate fie direct de la autor, fie cumpărate de muzeograf din salariul acestuia.

În ultimii zece ani, actualizarea fondului de carte s-a realizat în mod constant, întrucât suma alocată achizițiilor de carte este relativ mică, titlurile noi de carte Nicolae Iorga, anual nedepășind cifra zecilor.

Atunci când descriem fondul de carte se impune a face distincție între cartea veche, edițiile bibliofile și cartea curentă, din care fac parte reeditările actuale însoțite de aparatul aferent.

De asemenea, merită să menționăm valoarea expozițională și memorială pe care unele dintre aceste cărți o dețin, pe lângă valoarea lor documentară. Între acestea se află Istoria Moldovei pe 500 de ani, autor fiind postelnicul Manolache Drăghici, (fratele bunicii istoricului), apărută la Iași, în 1857, la Tipografia Institutului Albinei. Cartea prezintă un ex libris cu stema Moldovei și Șoimul Muntean reunite pe același steag, semn al apartenenței familiei domnitorului Al. I. Cuza. O altă carte, datată în 1838, în grafie chirilică, este o traducere din limba franceză, aparținând Elenei Drăghici (bunica istoricului). Pe pagina de titlu se află inscripționată ștampila Societății Științifico – Literare Armonia, Hârlău, 1876.

Susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural național sunt și cele două lucrări manuscrise, aparținând lui Nicolae Iorga, deținute de muzeul memorial: Cugetări, (ediția din 1911) și Catapeteasma ruptă-n două (drama istorică).

Unele cărți pot căpăta o valoare expozițională, fiind folosite în reconstituirile de epocă realizate de muzeu în timp. Un exemplu elocvent sunt cele două volume din Letopisețele Moldovei, edițiile din 1846 și 1852, cărți citate de Nicolae Iorga în O viață de om așa cum a fost, ca făcând parte din biblioteca familiei. Despre Mihail Kogălniceanu, îngrijitorul edițiilor menționate, Nicolae Iorga spunea în opera citată că este “introducătorul meu în trecutul Moldovei noastre”. Prezența acestor cărți în biblioteca familiei se datora lui Alecu Cămănău – evocat și acesta în paginile memorialistice – rudă cu familia Callimachi, prezent în casa Zulniei Iorga, ca și în alte familii botoșănene unde ducea darul cărților ca pe un “prinos sufletesc”.

De remarcat este contribuția donațiilor de carte în ultimii ani, care au dus la creșterea patrimoniului muzeal. Între acestea merită cu prisosință toată recunoștința familia donatorilor ing. Ioan I. Zaharia și regretata profesoară Elena Zaharia, autorii mai multor donații de carte și obiecte, constituie într-o colecție muzeală ce poartă numele donatorilor.

Legat de această ultimă donație este cunoscut faptul că posibilitățile de documentare ale muzeului au crescut și s-au diversificat. Astfel, pe lângă carte, casa memorială Nicolae Iorga deține și alte genuri cum ar fi: beletristică, literatură de călătorie, albume de artă, ghiduri pliante, hărți turistice din țară și din străinătate1.

Încercări reușite de valorificare a patrimoniului muzeal – și altfel decât expozițional – s-au realizat în anul 2001, în cadrul manifestărilor muzeale dedicate împlinirii a 130 de ani de la nașterea istoricului, prin editarea unui mini album intitulat Iorga în iconografie, realizat de Asociația Culturală “Nicolae Iorga” și casa memorială, cu sprijinul Primăriei Botoșani, a Memorialului Ipotești și a Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Botoșani.

MANUSCRISELE LUI NICOLAE IORGA LA BOTOȘANI

În anul 1991, la casa memorială “Nicolae Iorga” din Botoșani a avut loc o evocare a personalității marelui cărturar, prilejuită de împlinirea a 120 de ani de la nașterea sa.

Un public interesat de tot ce se petrecea în viața culturală a județului a avut posibilitatea să viziteze expoziția memorială – recent inaugurată – precum și audierea unei expuneri intitulată: “Manuscrisele lui Nicolae Iorga – valorificarea expozițională și documentară”.

Prin reconstituirea de epocă a celor două încăperi, ocupate de familia Iorga în perioada anilor 1876 – 1880, s-a creat o ambianță care te duce cu gândul la paginile inegalabilei opere memorialistice “O viață de om așa cum a fost”:

“În teritoriul străin din față, în care pătrundeam rar și cu sfială și cu tot respectul pe care-l impuneau iepurii de casă făcuți cu iglița și multe alte podoabe ale unor mâini harnice, trăia neatinsă provincia botoșăneană, așa cum se continua de secole”.

Numai vizitând acest muzeu îți dai seama că patrimoniul său s-a îmbogățit cu un număr apreciabil de documente, obiecte cu valoare memorabilă, mobilier de epocă. Holul casei (fosta tindă, specifică locuinței moldovenești cu arhitectură populară din a doua jumătate a secolului trecut) găzduiește o expoziție foto – documentară care valorifică un bogat material documentar existând în arhiva muzeului propriu, cât și în arhivele altor instituții culturale, deținătoare de fonduri Nicolae Iorga. Cercetarea științifică a acestor fonduri urmată de xeroxarea și fotocopierea selectivă, au permis organizatorilor acestei expoziții conturarea unor momente și aspecte din viața și activitatea lui Nicolae Iorga mai puțin ilustrate până acum în oricare din muzeele din țară. Pentru a convinge organizatorii că noua expoziție vine să lărgească volumul de cunoștințe referitore la Nicolae Iorga și epoca în care a trăit, ne sunt oferite două asemenea exemple:

Primul se referă la manuscrisele originale și în copie, care ocupă spațiul expozițional. Începând cu primele caiete de școală, din care se remarcă paginile caligrafiate în limba latină (deținător Biblioteca Academiei Române), expuse pe micul birou din camera copiilor, continuând cu manuscrisele școlare din perioada studiilor liceale începute la Botoșani și finalizate la Iași; tezele scrise prezentate la examenul de licență; scrierile de tinerețe din perioada studiilor în străinătate și până la paginile scrierilor în manuscris și de pe filele scrisorilor originale (deținător Casa memorială “Nicolae Iorga”). Toate acestea permit crearea unei imagini exacte a evoluției scrisului – cu modificările survenite în timp – până la cunoscuta grafie a lui Nicolae Iorga din anii maturității.

Un alt set de documente ilustrează activitatea politică a istoricului, care aduce date noi privind biografia sa și, în același timp, lărgește informația privind unele momente majore ale Istoriei românilor. Cităm din materialul expus: Programul guvernului (Iorga) prezentat parlamentului în ședința din 9 mai 1931; afiș electoral – 1931; Pagina din cartea în limba franceză “Premiile Europei”; fotografie Nicolae Iorga cu regele Carol al II – lea și prințul moștenitor Mihai la sărbătorirea Regimentului 4 Roșiori, 1931; “Legea contra scandalului și violenței în politică”, conferință, Cernăuți, 1926.

În anii următori, în programul activităților muzeale se include continuarea cercetării arhivelor și efectuarea de noi achiziții în scopul creșterii patrimoniului muzeal.

OBIECTE CARE AU APARȚINUT FAMILIEI IORGA

În ceea ce privește obiectele, le voi prezenta așa cum au fost ele aranjate în camere, pentru a reda aspectul original al casei.

Prima cameră, salonul, are ca obiecte de mobilier un divan, o masă ovală cu picioare curbate și ornamente, două scaune cu tapițerie din piele și spătar curbat, un alt scaun îmbrăcat în piele maron , inclusiv spătarul, un scrin, o etajeră rotativă, un dulap vitrină. Pe pereți sunt expuse tablouri de familie, reprezentându-i pe Nicu și Zulnia Iorga – părinții istoricului în tinerețe și la maturitate, marele vornic Iordache Drăghici – străbunic, Elena Drăghici – bunica după mamă, postelnicul Manolache Drăghici – fratele bunicii, Gheorghe Arghiropol – bunic, Iancu Iorga – fratele bunicului, Ermil Iorga – văr, Smaranda Herescu – vara Zulniei. Pentru decorația interioară au fost expuse: un ceas de masă (original), un vas ornamental de proveniență occidentală (a aparținut lui Costache Iorga), un album de familie cu fotografii originale, o ceașcă de ceai, un sfeșnic, o icoană îmbrăcată în argint, un lampadar cu trei brațe de prindere și un recipient portocaliu cu decorații florale mov, mileu croșetat, perdele croșetate.

Camera copiilor, martoră a primelor lecturi citite de Nicolae Iorga, reflectă ambianța propice preocupărilor intelectuale precoce. Obiecte de mobilier expuse: un pat cu tăblii din fier și îngeri pictați la capete, o etajeră cu cărți, un birou tip “sécrétaire”, un scaun îmbrăcat în piele cu intarse florale, o ladă de zestre, un lampadar, un ceas de masă. Și în această încăpere se pot admira tablouri de familie: Nicolae și George Iorga în uniforme de liceeni, Zulnia Iorga în jurul vârstei de 35 de ani, Elena Drăghici, Iancu Iorga cu soția, Nicu Iorga cu soția și surorile acesteia, Emanuil și Iacob Arghiropol – frații Zulniei.

Într-una din camerele care nu au fost închiriate familiei Iorga, s-a continuat expoziția fotodocumentară de pe tindă. Dacă pe hol documentele erau expuse pe panouri din pal careșat, realizate în tehnica expunerii pe verticală, în încăpere colecția de documente, fotografii, vederi și chiar numărul mașinii care l-a răpit pe Nicolae Iorga pe 27 noiembrie 1940, este expusă în dulapuri – vitrină orizontale, cu geam de sticlă. Deasupra acestor vitrine se află dulapuri din lemn, suspendate, ce conțin cărțile vechi ce au aparținut lui Nicolae Iorga s-au scrise de acesta.

În ultima cameră s-a organizat o mini – bibliotecă istorică cu cărțile mai noi, achiziționate în ultimii ani. Această bibliotecă se îmbogățește an de an cu noile apariții.

Lista obiectelor și documentelor ce fac parte din patrimoniul Casei Memoriale “Nicolae Iorga” nu se oprește aici. Ea continuă, chiar dacă nu toate sunt expuse. Voi enumera în continuare și alte asemenea obiecte înscrise în Registrul cu piesele din muzeul memorial, neprezentate încă: o lampă de epocă, carte poștală ilustrată Nicolae Iorga, fotografii cu Nicolae Iorga în diferite ipostaze și țări, mai multe insigne și medalii care au aparținut istoricului, calendar, presse papier, diploma de absolvire de la Școala de Misionare din Vălenii de Munte, pașaportul Zulniei Iorga, certificat de detașare la Școala de Misionare, cărți de rugăciuni, actul de deces al lui Nicolae Iorga emis de Primăria București la 29 noiembrie 1940, un album foto, pieptene, o icoană pictată pe lemn, țesătură cu ciucuri – draperie, dosar corespondențe.

CAP. IV. LUCRĂRI DE RESTAURARE ȘI

REORGANIZARE TEMATICĂ

IV. 1. LUCRĂRI DE RENOVARE

Evenimentele din 1989, au găsit clădirea într-o stare de degradare avansată, așa cum reiese din adresele înaintate de muzeografa V. Damaschin către Inspectoratul pentru Cultură Botoșani, Primăria Botoșani și către Consiliul Județean.

La data de 11 iunie 1997, doamna Violeta Damaschin se adresa Forului Ierarhic Superior (Inspectoratul pentru cultură al județului Botoșani), solicitând înființarea unui post de supraveghetor – muzeu cu atribuții de personal de îngrijire (femeie de serviciu) ca urmare a efectuării lucrărilor de renovare și reorganizare tematică ce au avut loc la Casa Memorială “Nicolae Iorga” în 1990, cu ocazia comemorării semicentenarului morții savantului.

Argumente:

1. asigurarea securității patrimoniului muzeal (expus și din depozit). Lipsa sistemelor de securitate (celula fotoelectrică, alarma, etc.) este suplinită de un personal de supraveghere corespunzător. La aceea dată, pe statutul de funcții figurau un singur muzeograf și un supraveghetor cu studii medii (acesta din urmă ocupându-se în principal cu gestionarea biletelor). Sâmbăta și duminica lucra o singură persoană, de aici rezultând lipsa de supraveghere.

2. conservarea patrimoniului presupune păstrarea curățeniei, asta dovedind nevoia unei femei de serviciu.

3. grupurile de vizitatori admise în clădire sunt de maxim 25 de persoane. Deoarece autocarele au între 43 – 46 de locuri, jumătate din grup trebuia să rămână afară, iar pentru curățarea mizeriei lăsate în urmă era nevoie de o femeie de serviciu. Tot pentru aceste grupuri s-ar fi putut crea o atmosferă mai plăcută prin amenajarea unui parc cultural în curtea muzeului (Casei Memoriale).

4. o lucrare la care doamna muzeograf lucra la aceea dată era Reconstituirea bibliotecii familiei Nicu și Zulnia Iorga (părinții lui Nicolae Iorga). Expunerea unei părți din această bibliotecă presupunea supraveghere corespunzătoare.

5. cu toate că, Casa Memorială “Nicolae Iorga” se situa pe primul loc între instituțiile coordonate de Muzeul Județean (ca valoare patrimonială și ca afluență de vizitatori), Muzeul Etnografic și Muzeul de Artă dețineau cel puțin doi supraveghetori.

Solicitarea nu și-a găsit rezolvarea în perioada următoare, Casa Memorială rămânând să funcționeze cu un singur supraveghetor care avea ca atribuții și lucrările de îngrijire, curățenie. Aceasta până în 1999, când, în urma reducerii schemei de încadrare a Muzeului Județean Botoșani (în suburbia căreia se afla Casa Memorială “Nicolae Iorga”), persoana care ocupa funcția de supraveghetor la Casa Memorială “Nicolae Iorga” a fost disponibilizată, muzeul rămânând fără supraveghetor mai bine de jumătate de an. A urmat o serie de noi adrese către instituția administrației publice locale pentru rezolvarea situației; rezultatul a fost același ca cel al celorlalte solicitări de până atunci, ceea ce a determinat pe custodele muzeului să se adreseze Ministerului de Resort (Ministerului Culturii).

Ca urmare, a fost trimisă o comisie de la Ministerul Culturii condusă de directorul Direcției Muzeelor și Colecțiilor, care a făcut cunoscut punctul de vedere al Ministerului în această problemă. Printre altele, comisia ministerială a propus trecerea muzeului memorial din subordinea Consiliului Județean în subordinea Ministerului Culturii. În aceste condiții, Consiliul Județean a preferat să rezolve situația prin detașarea unui supraveghetor de la altă secție muzeografică (Muzeul de Etnografie) la casa memorială.

La 12 iulie 1994, având în vedere aprobarea bugetului pentru instituțiile bugetare pe anul în curs, doamna Violeta Damaschin se adresa instituțiilor coordonatoare cu rugămintea de a avea în vedere – la repartizarea acestuia pe unități – lucrările de investiții ce nu mai suporta amânare la Casa Memorială “Nicolae Iorga”:

Refacerea acoperișului din șindrilă (era 70 – 80 % putred și cu depuneri de mușchi; ploaia a pătruns până în sălile de expoziții).

Refacerea gardului în același stil, deci cu ostrețe din lemn și înlocuirea stâlpilor din lemn cu stâlpi din beton și bordură.

Canalizarea și renovarea grupului sanitar.

Starea de degradare a acoperișului din șindrilă a Casei Memoriale s-a agravat an de an, resursele bugetare locale fiind insuficiente pentru a realiza înlocuirea acoperișului, o reparație capitală nefiind posibilă. În 1997, muzeograful Casei Memoriale a înaintat Ministerului Culturii un memoriu prin care se aducea la cunoștință Ministerului de Resort imposibilitatea rezolvării acestor probleme grave a Muzeului Memorial, dat fiind faptul că infiltrările de apă puneau în pericol însăși existența clădirii precum și a patrimoniului muzeal. În mobilierul de epocă, din cauza umidității crescute, starea de conservare a documentelor a devenit foarte precară.

Memoriul a fost discutat în Comisia națională a Monumentelor și s-a repartizat suma de 10 milioane lei pentru refacerea acoperișului, urmând ca restul sumelor să se procure din contribuție locală. Datorită lipsei de bani pe plan local, refacerea acoperișului nu s-a putut realiza în 1997, discuția fiind reluată în comisie în 1998, prin care s-a hotărât: suportarea de către Ministerul Culturii a cheltuielilor pentru refacerea acoperișului și atribuirea lucrărilor de către Minister unei firme de construcție autorizată de aceștia. Așa s-a realizat în toamna anului 1998 lucrarea de restaurare a acoperișului (care a durat circa 3 săptămâni), de firma ADADCO – SRL Suceava, condusă de arhitectul Sergiu Luchian.

Împrejmuirea muzeului a fost realizată parțial, în anii 1999 și 2000 prin forțe proprii de către muncitorii din cadrul Muzeului Județean și cu fonduri tot din partea instituției în subordinea căreia se afla Casa Memorială, ceea ce se poate vedea și azi, gard cu ostrețe de lemn, stâlpi din lemn de formă paralelipipedic dreptunghic îngropați, de culoare neagră. Împrejmuirea din spate s-a realizat din scânduri de dimensiuni mai mari, stâlpi circulari, fără spațiu între ele, pentru a proteja spațiul verde al Casei, aflat în pericol de a fi distrus de către persoanele de la blocurile din apropiere.

În ce privește canalizarea, s-a realizat în 2000, în regim de sponsorizare 100 % de către Regia de apă și canal al județului Botoșani, aceasta realizându-se doar în curte, nu și în clădirea muzeului.

PERSPECTIVA MUZEULUI MEMORIAL ÎN MILENIUL AL III-LEA

Extinderea spațiului verde – amenajarea unui parc cultural – grup sanitar – spațiu de parcare – o nouă clădire, parter și etaj, în care să funcționeze Memorialul Național “Nicolae Iorga”.

Când a fost elaborat planul de colonizare urbană, acesta cuprindea și strada Nicolae Iorga, în zona casei memoriale. Clădirile din vecinătatea muzeului erau propuse pentru demolare, strada urma să se lărgească, iar spațiul de la intersecția cu bulevardul Mihai Eminescu devenea parcare pentru autoturismele și autocarele sosite la muzeu. Evenimentele din decembrie 1989 au făcut ca aceste planuri să fie sistate. Cartierul de blocuri a ajuns până în spatele casei memoriale ceea ce a permis, ulterior, racordarea muzeului la sistemul de încălzire centrală, fiind de altfel singura investiție substanțială făcută de Muzeul Județean de Istorie după reorganizarea tematică din 1990.

În ultimii ani, s-a început construirea unei linii de tramvai care urmează să treacă prin fața Casei Memoriale “Nicolae Iorga”. Doamna muzeograf Violeta Damaschin a încercat să readucă în atenția autorităților locale situația aberantă și ilegală a continuării liniei de tramvai pe strada Nicolae Iorga, în condițiile în care s-au sistat demolările și, prin urmare, strada a rămas la fel de îngustă și fără spațiu de parcare în zona muzeului. Prin aceasta s-ar produce deseori blocarea circulației s-au imposibilitatea turiștilor de a opri în apropierea casei memoriale. Doamna muzeograf nu a reușit să convingă nici conducerea Muzeului Județean să întreprindă demersurile legale ce se impun într-o astfel de situație. La prezentarea proiectului de extindere a spațiului verde înconjurător – cu rol de filtru natural de protecție împotriva prafului, gazelor, zgomotelor și vibrațiilor – prin expropriere în interes public, cu despăgubire, instituția tutelară – reprezentată de conducătorii ei – au găsit de cuviință să îmi arunce o ploaie de reproșuri și ironii. În schimb, un grup de intelectuali botoșăneni s-au arătat interesați de propunerile făcute și, împreună cu doamna Violeta Damaschin, au fondat o asociație culturală care funcționează pe lângă casa memorială, având ca scop educarea maselor în vederea cunoașterii adevărului istoric, a stimulării respectului pentru înaintași și atragerea tinerei generații spre muzeu. Între obiectivele propuse pentru realizarea scopului enunțat amintim:

Obținerea de fonduri necesare creșterii patrimoniului muzeal;

Amenajarea unui parc cultural în curtea casei memoriale, loc de popas, odihnă și relaxare pentru vizitatorii muzeului. Acestora li se vor oferi audiții muzicale, discursurile lui Nicolae Iorga înregistrate pe bandă magnetică, expoziții de pictură în aer liber pe timp de vară, panouri publicitare ale altor obiective turistice din județ;

Crearea, lansarea și difuzarea de medalii, pachete, insigne, material publicitar divers;

Lansări de carte, de filme și alte materiale video și audio cu tematică cultural – științifică, documentară, de divertisment;

Organizarea de simpozioane, colocvii, congrese a căror tematică corespund scopului propus;

Ridicarea unei noi construcții – parter și etaj – sediul viitorului Memorial Național “Nicolae Iorga”.

După aproape trei ani de la înființare, Asociația Culturală “Nicolae Iorga” a reușit doar într-o mică măsură să atingă obiectivele propuse. În concluzie, fără ca statul, prin instituțiile sale să se implice, nu se poate transpune în practică un obiectiv de o asemenea anvergură, cum ar fi realizare unui muzeu modern dedicat memoriei lui Nicolae Iorga în chiar orașul nașterii sale.

În continuare voi contura câteva idei tematice ale viitoarei expoziții memoriale. Se imaginează o sală de expoziție unde vizitatorul participă la o dezbatere parlamentară. Între parlamentari distingem mai multe personalități politice ale vremii: D. A. Sturza, I. C. Brătianu, Alexandru Averescu, A. I. Cuza, I. Mihalache, Tache Ionescu și alții. Deodată se desprinde o siluetă impozantă. Este Nicolae Iorga care se aproprie de tribuna parlamentară și rostește unul din culminantele sale discursuri. În altă încăpere se imaginează un câmp de luptă, mai mulți soldați în tranșee își trec de la unul la altul un exemplar din ziarul Neamul Românesc. În cele din urmă, un soldat dă citire articolului semnat de Nicolae Iorga după care lupta continuă cu o și mai mare încleștare, înscriind o pagină glorioasă din istoria primului război mondial. Circuitul de vizitare trece și printr-o sală unde are loc un spectacol de teatru după una din dramele de inspirație istorică scrise de Nicolae Iorga. Este “Doamna lui Ieremia”, Basta și Mihai Viteazul” sau “Un domn pribeag”? După înregistrarea din spectacolul realizat de o trupă de actori profesioniști, se va face prelucrarea imaginilor pe calculator într-o manieră care să dea impresia vizitatorilor că se află chiar în mijlocul scenei.

Toate acestea vor putea prinde viață numai în noua clădire de care am amintit mai sus, care pe lângă sălile de expoziție va mai cuprinde o bibliotecă informatizată, o sală de lectură dotată cu terminale legate într-o rețea de calculatoare, săli de depozit în care se va realiza un microclimat corespunzător normelor de conservare, birouri și sală de evidență patrimonială în sistem computerizat. Dotarea muzeului cu un calculator conectat la rețeaua de INTERNET, ar atrage nu numai un număr sporit de vizitatori, dar și alte surse de finanțare decât cele bugetare.

Schimbarea statutului actual al Casei Memoriale “Nicolae Iorga”, prin trecerea din subordinea Muzeului Județean Botoșani în subordinea Centrului Memorial Național “Mihai Eminescu” Ipotești, pe care o solicităm prin prezentul memoriu, este primul pas ce trebuie făcut pentru ca instituția muzeală dedicată memoriei marelui savant să aibă viitorul pe care îl merită.

Alăturarea postumă a două nume cu rezonanță în istoria noastră culturală, Mihai Eminescu și Nicolae Iorga – într-o instituție muzeală cu caracter național, nu poate decât să fie benefică pentru muzeologia memorialistică din țara noastră.

În încheierea prezentei argumentații, adresată Ministerului Culturii pentru schimbarea încadrării juridice a instituției muzeale în discuție, voi folosi textul unei scrisori scrisă de Nicolae Iorga și adresată avocatului Ramiro Nicolau din Botoșani, la 29 mai 1929. Înainte de a-i da ultimul cuvânt, se impune o ultimă precizare. Faptele la care se face referire în textul scrisorii sunt următoarele: refuzul autorităților locale de a acorda un sprijin material poetului aflat în suferință și experiența amară trăită de însuși istoricul în timpul campaniei electorale din 1907. Depunându-și candidatura la Iași și Botoșani, iese învingător în primul oraș cu 1157 de voturi, iar la Botoșani este învins obținând doar 179 de voturi.1

“Eminescu n-a luat o tradiție și din nenorocire n-a lăsat o tradiție. Cu tradiția lui Eminescu am avea astăzi o solidaritate românească sprijinită pe trecut, am avea înțelegerea marilor realități naționale, nu ne-am sprijini pe legi și regulamente care nu se observă și nu se pot observa, nu ne-am îmbăta cu fraze, n-am linge tălpile tiranilor și nu ne-am face mogâldeață pentru ca demagogii să încalece.

Dar printre orașele care au urmat mai puțin învățăturile lui e orașul căruia i-a păsat mai puțin de învățăturile mele, continuatorul lui, cu tot așa de slab noroc”. Semnat Nicolae Iorga.2

IV. 2. PROIECTE DE VIITOR

Titlul proiectului: Seri muzeale la Casa Memorială “Nicolae Iorga” – Botoșani.

Localizare: În spațiul verde din curtea Casei Memoriale, în mediul rural al Județului Botoșani și Cernăuți (Ucraina).

Descrierea problemei:

Acest program este parte integrantă dintr-un proiect mai amplu al Casei Memoriale “Nicolae Iorga” – Botoșani, de valorificare, conservare și restaurare a patrimoniului cultural național, început în anul 1998, prin înlocuirea acoperișului din șindrilă (lucrare finanțată în întregime de Ministerul Culturii) și continuat cu organizarea Zilelor Iorga, Botoșani, 2002, organizarea de seri muzeale în sezonul turistic al anului 2003.

Ne propunem să stimulăm interesul publicului larg pentru viața și opera marelui istoric român Nicolae Iorga prin acțiuni culturale la nivel național și cu atragerea tinerilor proveniți din etniile care trăiesc în orașul nostru: lipoveni, armeni, rromi, evrei, cunoscându-le opțiunile culturale, în ideea toleranței interetnice.

Dorim să facem cunoscut publicului din țară și din străinătate rolul pe care l-a avut spațiul botoșănean în biografia istoricului, prin editarea de lucrări științifice, pliante, cataloage de colecție, ilustrate, minialbume, insigne, pixuri, tricouri, panouri publicitare.

Parcul cultural din curtea Casei Memoriale sperăm să devină un loc de popas, odihnă și relaxare pentru vizitatorii muzeului memorial care au posibilitatea să audieze discursurile istoricului, să vizioneze filme documentare și să audieze muzică de cameră, să citească presa cotidiană și să participe la alte acțiuni culturale inițiate de instituția muzeală.

Depistarea de bunuri culturale și achiziționarea lor este de asemenea, o preocupare constantă a organizației noastre, care drept urmare îmbogățirea patrimoniului cultural al muzeului memorial.

Obiectivele generale:

conservarea, valorificare și îmbogățirea patrimoniului cultural național;

atragerea participării tinerilor la activități muzeale.

Obiective specifice – pe termen scurt:

creșterea interesului tinerilor cercetători pentru opera marelui istoric;

îmbogățirea patrimoniului muzeal;

promovarea imaginii muzeului memorial în cele mai diverse medii sociale și în microregiunea Botoșani (RO) – Cernăuți (UA).

Grupul țintă:

Tineri cu vârste cuprinse între 16 / 28 de ani, care să fie atrași în categoria publicului vizitator și cititor al operei istoricului român și tineri cercetători, îndeosebi istorici, care să preia și să continue activitatea de receptare critică și reeditare a operei lui Nicolae Iorga.

Rezultatele proiectului:

Impactul programului

Deși interesul publicului din țară și din străinătate pentru Casa Memorială “Nicolae Iorga” din Botoșani este în continuă creștere – din constatările evidențelor statistice – interesul pentru lectură, în general, și pentru receptarea critică a operei lui Nicolae Iorga, în plan național și universal, este destul de scăzut.

De aceea am inițiat un Salon de Carte Iorga, Botoșani, 2002, la care am invitat mai multe edituri din țară, care s-au înscris cu apariții editoriale de carte Iorga, carte de istorie, beletristică, manuale școlare, carte diversă. Dorim ca acest eveniment cultural să capete un caracter de permanență, și să contribuie la stimularea interesului cercetătorilor pentru viața și opera marelui istoric.

De asemenea, ne-am gândit să lansăm un Concurs național de lucrări științifice, care anual se va desfășura la Botoșani în zilele de 5, 6 iunie finalizându-se cu decernarea marelui premiu “Nicolae Iorga”, oferit de Primăria Botoșani, în urma deliberărilor unui juriu format din istorici de renume, profesori universitari, scriitori și reprezentanți ai organizatorilor.

Din experiența anilor precedenți reiese că un număr mic de tineri (între 15, 29 ani) participă la manifestările culturale generate de celebrarea marelui istoric. Pentru a atrage această categorie de public, dorim să realizăm seri muzeale pe tot parcursul sezonului turistic 2003.

Acest proiect nu se va finaliza la 15.10.2003 continuând și după această dată cu reorganizarea tematică a expoziției permanente din Casa Memorială “Nicolae Iorga” – Botoșani, facilitarea utilizatorilor români și străini la informația culturală prin prelucrarea evidenței patrimoniale în sistem computerizat.

Originalitatea programului / proiectului cultural

Atragerea la Botoșani a unor personalități consacrate din domeniul cercetării istorice, care să se prezinte, ca lectori, în fața publicului tânăr – participant la serile muzeale organizate de noi.

Sporirea numărului de vizitatori la Casa Memorială “Nicolae Iorga” Botoșani, în special din categoria tinerilor (între 15, 29 de ani) prin organizarea de pelerinaje și seri muzeale, ținând cont de opțiunile exprimate de aceștia în sondajele de opinie realizate de noi.

Realizarea de semnalistică stradală prin colaborarea cu o firmă privată specializată în acest domeniu, rezolvând una din marile deficiențe ale obiectivului muzeal.

Îmbogățirea patrimoniului muzeal prin efectuarea de achiziții muzeal – pentru prima dată – în raioanele locuite de români din Ucraina.

Parteneri și colaboratori de proiect:

Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Național contribuie cu suma de 15 milioane, reprezentând c/v cazare, transport, diurnă pentru 5 invitați.

Muzeul Județean Botoșani.

Fundația “Masca” cu realizarea unui CD – player – Iorga – conferințe radiofonice.

Casa radio (fonoteca de aur).

Postul TV România 1 – cu filmul documentar “Botoșanii – orașul copilăriei lui Nicolae Iorga”, realizat la 130 de ani de la nașterea istoricului.

Teatrul “Mihai Eminescu”.

Inspectoratul Școlar Județean Botoșani.

Centrul de Valorificare și Conservare a Creației Populare Botoșani.

Primăria Botoșani.

Direcția de Difuzare a Filmelor Botoșani.

Protopopiatul Botoșani.

Palatul Copiilor Botoșani.

Proiect realizat de doamna muzeograf al Casei Memoriale “Nicolae Iorga”, Violeta Damaschin.

Cu privire la reorganizarea tematică a Casei Memoriale “Nicolae Iorga”, voi prezenta în continuare câteva propuneri făcute de doamna muzeograf Violeta Damaschin, pentru anul 2003:

construirea peretelui clădirii laterale dreapta, care prezintă fisuri majore, vizibile mai ales în interior;

vopsirea tâmplăriei exterioare într-o singură culoare – brun (maron + negru);

construirea unei extensii în spatele clădirii, în termen de specialitate – ancasiu – asemănător cu cerdacul din față, numai că în locul stâlpilor acesta prezintă pereți compacți, destinați pentru amenajarea unui grup sanitar dotat cu cele necesare: lumină electrică, canalizare, gresie, faianță, ș.a.

Pentru prima încăpere, salonul familiei Iorga, se propune:

completarea decorației interioare cu exponate provenite din achizițiile ulterioare: pernițe, ornamente, mileuri croșetate cu motivul “iepuri de casă”, obiecte de vitrină (serviciu de dulceață, cești de cafea, pahare, argintărie), oglindă de riolț fixată în perete deasupra scrinului, obiecte de toaletă feminină (pieptene cu ornamente, drot pentru onduleuri, casetă pentru bijuterii);

înlocuirea materialului lemnos din tavan și pardoseală, afectat de pătrunderea apei prin acoperiș, înainte de ultima restaurare.

În camera copiilor se propune: întregirea bibliotecii cu exemplare provenite din achizițiile ulterioare: volume din editura Calman Lévy, volume din colecția “Biblioteca Hatze”, scrieri de Bolintineanu, D. R. Popescu, Mihail Kogălniceanu, reviste și romane în fascicole (în limba franceză), citite cu predilecție de societatea feminină botoșăneană în a doua jumătate a secolului al XIX – lea; refacerea sobei – înlocuirea celei existente cu o sobă în perete ce încălzea două încăperi – după mărturia istoricului – aceasta era “mâța” casei, de unde deducem că aici se afla vatra sobei și locul unde se prepara hrana familiei.

Propuneri de reorganizare pentru hol:

înlocuirea panourilor existente cu alți moduli de expunere realizați din materiale ușoare și folosirea unui sistem de prindere fără afectarea pereților, care trebuie să rămână intacți, dând posibilitatea igienizării lor periodice cu var alb;

realizarea unui arbore genealogic plecând de la cel existent și completat cu fotografii în medalion (realizate prin scanare) ale ascendenților celor trei familii: Iorga, Drăghici și Arghiropol;

completarea expoziției permanente cu o hartă a orașului Botoșani, cu marcarea celor 10 locuri memoriale – locuințele schimbate de familia Iorga în perioada copilăriei și adolescenței istoricului și alte imagini de epocă din Botoșani, descrise de Nicolae Iorga în opera memorialistică: Grădina Belvedere, Strada Mare (Calea Națională), Școala Marchian, Mahalaua Vrăbienilor (Strada Unirii) și principalele monumente de arhitectură religioasă.

Înlocuirea foto – copiilor existente – realizate după documentele școlare ale lui Nicolae Iorga, cu alte xeroxuri care să redea patina de epocă, aflate în prezent în dotarea Bibliotecii Academiei Române. Înlocuirea fotocopiilor varia sepia cu alte fotografii realizate cu cameră digitală și listate la imprimantă color de mare rezoluție.

Schimbarea panoului central și înlocuirea fotografiei medalionului omagial din 1921 cu fotografia lui Nicolae și Zulnia Iorga – care trebuie să domine acest spațiu expozițional.

Redarea în folosință a ușii blocate, aflată la capătul opus al intrării, care va permite accesul în extensia clădirii, loc unde se va amenaja un oficiu și un grup sanitar prevăzut cu dotările necesare.

IV. 3. ZILELE NICOLAE IORGA, BOTOȘANI,

5 – 6 IUNIE 2002

Zilele Nicolae Iorga, Botoșani, 5 – 6 iunie 2002 a fost prima activitate a proiectului cultural Casa Memorială “Nicolae Iorga” Botoșani ce s-a desfășurat în perioada 01.06.2002 – 01.12.2002, propus de doamna Violeta Damaschin și sprijinit financiar de Fundația Carpatică – FDEC, Oradea.

Acțiunea a debutat cu deschiderea oficială a Salonului Național de Carte, Botoșani, 2002, ediția I, ce a avut loc în ziua de 5 iunie, orele 11.

s-au lansat invitații de participare la 37 de edituri din țară, care s-au înscris în ultimii 2 – 3 ani cu noutăți editoriale din domeniile: istorie, filozofie, cultură, civilizație, artă, religie și bineînțeles cu reeditări postume, ediții critice, cărți de și despre Nicolae Iorga.

Au răspuns invitației un număr de 5 (cinci) edituri cu participare directă a 7 (șapte) prin reprezentare.

Editurile participante la Salonul Național de Carte, Botoșani 2002, ediția I au fost: Institutul European Iași, Editura Casa Radio București, Gramar 100 + 1 București, Editura Humanitas București, reprezentată de S. C. Prolibris Botoșani și prin reprezentare Dinu Oprea – Gancevici editurile: Polirom Iași, Meridiane, Enciclopedică, Lider, Paideia, Vremea, Oscar Print București.

S-a înscris cu o lansare de carte Editura Gramar 100 + 1 cu volumul Nicolae Iorga 1940 – 1947 de Valeriu Râpeanu și Editura Casa Radio cu lansarea CD – ului Nicolae Iorga – Civilizație și Tradiție (discursuri radiofonice).

Odată cu deschiderea Salonului Național de Carte, s-a lansat și Concursul de lucrări științifice, soldat cu Premiul Național Nicolae Iorga, acordat de Primăria Botoșani, începând cu ediția a II – a din anul 2003.

Au rostit alocuțiuni: doamna Lucia Pârvan (Muzeul Județean de Istorie Botoșani), domnul Florin Egner (Primăria Botoșani), doamna director Maria Crișu (Editura Gramar 100 + 1) care a făcut și lansarea cărții domnului Valeriu Râpeanu și a dat citire scrisorii trimise de domnia sa, în care își exprimă regretul de a nu putea fi prezent la Botoșani din motive de sănătate.

Activitatea a continuat în Sala Polivalentă a Muzeului Județean de Istorie Botoșani, unde s-au desfășurat lucrările Colocviului cu tema: “Nicolae Iorga – 131 de ani de la naștere”. În fața unei asistențe numeroase (peste 200 de persoane) au avut intervenții domnii: Dorin Ciuștea, vicepreședintele Consiliului Județean Botoșani, domnul academician Alexandru Zub (Iași), domnul Andrei Pippidi, istoric, București, muzeografii: Gheorghe Median, Ionel Bejenaru, Violeta Budăi (Damaschin), moderatorul acțiunii fiind doamna Dana Petrariu, director Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Botoșani.

Salonul Național de Carte a fost deschis între orele 10 – 18, în cele două zile ale manifestării, respectiv 5 și 6 iunie 2002, bucurându-se de o mare audiență în rândul publicului botoșănean. Editurile au reușit – contrar așteptărilor – să facă și vânzare de carte pe lângă promovarea imaginii prin expozițiile de carte ce cuprindeau noutățile editoriale.

Prima zi a manifestării s-a încheiat la Casa Memorială “Nicolae Iorga”, unde a avut loc o seară muzeală “Acasă la Nicolae Iorga”.

Manifestarea s-a deschis a doua zi în curtea Casei Memoriale (în spațiul amenajat de Primăria Botoșani printr-o acțiune declanșată cu 2 luni înainte). S-a lansat CD Nicolae Iorga – Civilizație și Tradiție, realizator editorul Dragoș Șăuleanu, directorul Editurii Casa Radio București. Participanții la acțiune au avut posibilitatea să audieze un discurs rostit de Nicolae Iorga în anul 1933 și un fragment din comentariul aparținând regretatului Mihail Berza, susținut la Academia Română în anul 1968. Seara muzeală a continuat cu intervenția doamnei doctor etnolog Angela Olariu (Iași) care și-a intitulat intervenția domniei sale: Nicolae Iorga – omul după care a urmat sub lumina reflectoarelor – un recital susținut de actorii teatrului Mihai Eminescu din Botoșani. Publicul a audiat în premieră poeziile de inspirație creștină și un grupaj de cugetări. Atât poeziile cât și cugetările prezentate fac parte din operele cenzurate în perioada regimului comunist, deci nu au cunoscut o reeditare postumă. Recitalul actorilor s-a îmbinat în mod fericit cu acompaniamentul muzical al cantautorului profesor Vasile Asiminicesei.

Domnul arhitect Mihai Tulbure, în intervenția domniei sale a făcut referiri la proiectul de amenajare a spațiului verde din curtea casei Memoriale, ce urma a fi aplicat în perioada următoare.

Seara muzeală s-a încheiat cu vizionarea filmului documentar Botoșani – orașul copilăriei lui Nicolae Iorga, realizat de TVR 1, în anul 1996, la împlinirea a 125 ani de la nașterea sa.

Efectul acestei campanii mediatice s-a relevat în comentariile din presă, în interviurile radiodifuzate și televizate acordate de invitați și participanți la acțiunile culturale.

S-au exprimat aprecieri cu privire la noutatea, originalitatea și mai ales caracterul național al manifestării, dat de participarea unei edituri prestigioase din țară la Salonul național și al unor personalități consacrate, istorici renumiți pentru scrierile lor, cum ar fi: Valeriu Râpeanu, Alexandru Zub, Andrei Pippidi, Angela Olariu.

Ecoul manifestărilor culturale generate de celebrarea istoricului s-a resimțit și în perioada următoare și nu numai prin creșterea numărului de vizitatori.

În loc de concluzii:

În toate centrele de cultură mondială în care a ajuns Nicolae Iorga a fost încununat cu laurii izbânzii. Voi reaminti în continuare numeroasele titluri pe care marele nostru istoric le-a obținut de-a lungul vieții:

Licențiat în litere al Universității din Iași;

Diplomat al Școlii Practice de Înalte Studii din Paris;

Doctor în filosofie al Universității din Leipzig;

Doctor honoris causa al Universității din Oxford;

Doctor honoris causa al Universității din Paris;

Doctor honoris causa al Universității din Strasbourg;

Doctor honoris causa al Universității din Lyon;

Doctor honoris causa al Universității din Bratislava;

Doctor honoris causa al Universității din Geneva;

Doctor honoris causa al Universității din Roma;

Doctor honoris causa al Universității din Cernăuți;

Doctor honoris causa al Universității din Vilnius;

Doctor honoris causa al Facultății de Teologie Protestantă din Paris;

Membru corespondent al Universității din Atena;

Membru corespondent al Institutului Franței;

Membru corespondent al Academiei Române;

Membru corespondent al Academiei Poloneze;

Membru corespondent al Academiei Suedeze;

Membru corespondent al Academiei Cehe;

Membru corespondent al Academiei Sârbe;

Membru corespondent al Academiei armene San – Lazzaro din Veneția;

Membru corespondent al Academiei Dei Lincei din Roma;

Membru corespondent al Academiei Degli Arcadi din Roma;

Membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile;

Membru corespondent la Atenea Veneto din Veneția;

Membru corespondent la Reale Instituto Veneto din Veneția;

Membru de onoare în Reale Deputazione Di Storia Patria din Veneția;

Membru al Societății de Istorie din Lwov;

Membru al Societății de Studii Bizantine din Atena;

Membru al Institutului slav din Londra;

Membru al Institutului slav din Praga.

În finalul lucrării aș dori să citez câteva versuri scrise de Nicolae Iorga cu câteva zile înainte ca acesta să fie răpit și ucis:

“Au fost tăind un brad bătrân

Fiindcă făcea prea multă umbră …”

Nicolae Iorga – Brad bătrân

B I B L I O G R A F I E

Mulțumiri d-lui lector univ. dr. Vasile Demciuc – coordonator științific al acestei lucrări.

Mii de mulțumiri d-nei Violeta Damaschin, muzeograful Casei Memoriale “Nicolae Iorga” din Botoșani, pentru sprijinul acordat și materialul biografic pus la dispoziție.

Mulțumirile mele se îndreaptă și spre prietena mea, Bogdana Iurescu, contabil – șef la Muzeul Județean de Istorie, Botoșani.