Casa Ecologica

=== Casa Ecologica ===

Planul casei

Pentru mulți oameni care vor să-și construiască o casă, problema se limitează la o poziție

liniștită, departe de traficul intens al orașului, cu o priveliște încântătoare, conform planului de

urbanizare. Dacă suntem conștienți de necesitatea respectării condițiilor construcțiilor și locuințelor ecologice, înseamnă că toate construcțiile trebuie să reprezinte o ilustrare consecventă a principiilor

ecologice, și anume:

consum minim de teren

necesar pe cât posibil redus de energie

folosirea materialelor recuperabile

poluarea redusă a aerului și apei, evitarea gunoiului la fabricare și prelucrare

să permită creșterea plantelor

clădiri adaptate imaginii celor din jur

să permită locuitul și lucrul în condiții sănătoase

Poziția unei case – izolată sau grupată

Casa pentru o familie este un tip de clădire sigur nefavorabil din punct de vedere ecologic, deoarece cine dorește spațiu natural în jur, acela trebuie să folosească o suprafață redusă pentru construirea casei sale. Casele pentru o singură familie este dată, deseori, drept exemplu pentru

construcțiile ecologice, deoarece aici se ilustrează cel mai bine orientarea optimă a clădirii, precum și

consumul pasiv și activ de energie solară. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că această formă este

neecologică și că în viitor trebuie să ne orientăm către construcții compacte.

Casele duble, șirul de case și grupurile de case aduc o serie de avantaje: economisirea

suprafeței, deci cheltuieli pentru locul de construcție reduse, iar suprafața comună pentru grădină

necesită conviețuirea în comun. În afară de aceasta, construcțiile compacte atrag după sine o

economie de energie prin micșorarea suprafeței exterioare. La construcțiile individuale (pentru o

singură familie), posibilele daunele ecologice trebuie păstrate în anumite limite prin orientarea optimă

a casei, folosirea energiei solare, construcții biologice ale grădinii, precum și printr-o vegetație

bogată.

ADAPTAREA CLIMATICA

Mai întâi trebuie făcută deosebirea între macro- și microclimă. Macroclima determină vremea

unei țări sau a unei anumite regiuni, în timp ce microclima influențează condițiile de vreme

într-o anumită localitate sau chiar într-un loc spescial.

Soarele, vântul și precipitațiile influențează atât macro- cât și microclima. Noi, aici, în Europa

centrală, nu cunoaștem extremități ale vremii, ca la tropice sau în ținuturile polare, clima noastră este

o climă temperată și mereu umedă, datorată celor patru anotimpuri, precum și numeroaselor schimbări

rapide ale vremii. Aceste schimbări ale vremii apar în urma întâlnirii curenților turbionari de înaltă și

joasă presiune. Clima umedă atrage îndeosebi precipitațiile și de cele mai multe ori vântul dinspre vest.

Construcții adaptate înseamnă că se caută să se protejeze aceste construcții, mai ales

împotriva intemperiilor (vânt, zăpadă, ploaie, arșiță, ger), însă în funcție de posibilități: folosirea

activă și pasivă a soarelui, folosirea apei de ploaie și a forței vântului. Microclima se determină printr-o serie de influențe: poziția și unghiul de înclinare față de soare, forma terenului (suspendat, în aval, teren plat, în amonte, nord și sud ), vegetația din jur, direcția vântului, existența suprafețelor cu ape etc.

Dacă este vorba de o casă individuală, atunci trebuie avut grijă să se folosească posibilitățile

de economisire a energiei și de recuperare a ei. Deoarece soarele reprezintă principala sursă de

energie, partea mai lată a casei, cu ferestre mari trebuie să fie îndreptată spre sud, în timp ce

suprafețele dinspre sud se mențin cât mai mici posibil. În cazul ideal ar rezulta o construcție în formă

de pâlnie, cu ferestre cât mai mult orientate spre sud. Se alege o formă a clădirii cât mai compactă, deoarece cu cât mai mică este suprafața, cu atât mai reduse sunt pierderile de căldură. O poziție favorabilă o oferă orientarea către sud, cu copaci, care protejează de razele soarelui și de vântul puternic.

În funcție de construcție, pierderea de căldură datorită vântului se ridică la 50 %, de aceea,

printr-o poziție și vegetație adecvată (copaci, gard viu), aceste pierderi de căldură sunt practic reduse

la zero. Economii drastice de energie se fac printr-o construcție absolut compactă (șir de case).

Radiații electromagnetice

Apariția și dezvoltarea vieții au fost întotdeauna însoțite de câmpuri electrice, magnetice și

electromagnetice. Că ne-am putut totuși dezvolta, s-a datorat intensității reduse a acestei radiații

cosmice. Abia din secolul al 20- lea, omul modern a folosit o multitudine de câmpuri de radiații tehnice sau artificiale, care au o intensitate mai mare. Deși efectele nu sunt încă suficient de clar explicate, se poate presupune din experiență că aceste radiații tehnice atrag după sine, în cazul unui efect de durată, îmbolnăviri. Printre câmpurile artificiale care pot influența locuitorii se numără: conductorii de înaltă tensiune, stațiile de transformatoare, firele electrice ale tramvaielor, aparatele de radio și televizoare, instalațiile radar și emițătoarele de înaltă frecvență. Așa, de exemplu, cercetările din cadrul GUS și SUA au arătat că adulții și copiii care trăiesc în apropierea conductorilor de înaltă tensiune au o predilecție crescută către cancer. Cercetările englezilor au demonstrat că

electrotehnicienii care, condiționați de profesie, au lucrat cu câmpuri de radiații electromagnetice,

constituie cea mai ridicată cotă de mortalitate dintre toate grupele profesionale. Rezultatele

cercetătorilor americani au stabilit că, atât câmpurile electrice și electromagnetice slabe, cât și cele cu

intensitate ridicată, pot duce la diferite afecțiuni, ca de exemplu, alergii, dureri de cap, tensiune, boli

de inimă etc. Oficiul Federal German pentru Protecția împotriva Radiațiilor recomandă să nu se

monteze conductorii de înaltă frecvență direct deasupra clădirilor de locuințe, școli și grădinițe. Din

păcate, în practică se întâmplă altfel.

Sugestii

Atenție la cei 200 m distanță minimă de conductorii de înaltă tensiune și de instalațiile electrice

pentru tramvaie.

Respectați distanța față de emițătorii de radiații ai radioului, televizorului, emițătoarelor militare,

telefoanelor mobile. Așa cum s-a arătat, trebuie făcute măsurători la fața locului de biologi cu

experiență în construcții.

Forma inițială

Trebuie procedat în așa fel, încât să se poată folosi energia solară gratuită, căci se poate

considera că o casă este un mare colector solar, cu care se poate capta energia solară. Acesta este principiul arhitecturii solare pasive.

Sugestii

Ideală ar fi o formă trapezoidală a casei, cu partea mai lată spre sud.

Partea dinspre sud trebuie să aibă cât mai multe geamuri, pentru a capta cât mai multă energie

solară.

Fațada dinspre nord trebuie să fie, dimpotrivă, cât mai mică și prevăzută cu un perete de protecție,

eventual acoperit cu plante. Pe partea din nord se prevăd ferestre numai atât cât este necesar.

Distanțele până la vecini trebuie să fie atât de mari, încât fațada dinspre sud să nu fie iarna

umbrită. Dacă ambele părți sunt înguste, se poate face baza casei mai joasă, pentru a beneficia de

o încălzire optimă.

Camerele de locuit se pun către sud, iar încăperile mai puțin încălzite (vestibuluri, garaje,

dormitoare) către nord.

Pentru a folosi optim energia, trebuie folosite jaluzele sau perdele. Vara protejează împotriva

caniculei, iarna împotriva pierderii de căldură.

Pentru a folosi cât mai mult energia solară gratuită, trebuie prevăzut interiorul casei cu materiale

termoizolante (pereți, podele). Materialele de construcție masive, cum sunt pietrele naturale,

cărămida, lemnul și betonul pot capta foarte multă căldură, care însă în timp se pierde. Ferestrele

solare pot economisi 20 până la 30 % din energia calorică anuală.

Materiale de construcție

O componentă principală a construcției ecologice sunt materialele de construcție "sănătoase".

Ele pot influența negativ sau pozitiv viața noastră. Casa este considerată o a treia piele, cu ajutorul

căreia se percepe mediul său înconjurător cu simțurile sale. La fel ca două viori, una din lemn,

cealaltă din material plastic, care au un sunet total diferit, la fel și clima din locuința noastră depinde

de ce materiale de construcție folosim. Azbestul este numai un exemplu de cât pot fi materialele de

construcție de nesănătoase și periculoase. De aceea, fiecare constructor trebuie să înțeleagă că e

necesar să se întoarcă la materiale de construcție sănătoase.

– Toate materialele de construcție trebuie fabricate în imediata apropiere sau prelucrate în

imediata apropiere, așa încât să fie necesare căi de transport cât mai scurte posibil.

– La fabricarea materialului de construcție se consumă cât mai puțină energie posibil. Cu cât

mai mult se modifică o materie primă, cu atât mai multă energie este necesară.

– La fabricare trebuie să rezulte cât mai puține impurități dăunătoare care să încarce mediul

ambiant. Aceste impurități dăunătoare cresc pe măsură ce crește necesarul de energie pentru fabricare.

Folosirea materialelor de construcție de mare valoare (de exemplu aluminiul pentru ramele

ferestrelor) nu reprezintă numai un consum inutil de materie primă și energie, ci se pune întrebarea

dacă astfel de materiale sunt într-adevăr necesare în construcția unei case, deoarece cele mai multe

funcții (rezistența, izolația) se pot executa mai bine cu materiale mai puțin costisitoare.

– După folosire, nu este voie să degaje nici un fel de gaze, praf sau radiații. Astăzi, peste 90 %

din timpul nostru îl petrecem în încăperi închise. De aceea, este de la sine înțeles, că la construcție nu

se folosesc materiale care influențează negativ clima din încăpere. Sigur, nu materialele de construcție

cum ar fi lutul, varul, țigla și lemnul au dus la apariția alergiilor și la boli cauzate de mediu. Încărcarea

atmosferei din casele noastre cu substanțe dăunătoare pornește în cea mai mare parte de la produsele

sintetice, fiindu-ne cunoscute daunele care le provoacă PCB, lindanul și azbestul. Pe viitor vor apare

tot mai multe materiale dăunătoare dacă nu prevenim și nu revenim la materialele de construcție mai

sănătoase și mai naturale.

După folosirea lor, materialele de construcție se pot întoarce din nou fără pericol în circuitul

ecologic. Materiile prime și consumul mare de materiale ne va sili în viitor să dăm o tot mai mare

însemnătate materiilor prime și refolosirii materialelor.

Ce proprietăți trebuie să aibă un material de construcție

pentru a permite un climat sănătos în încăpere?

a) Trebuie să fie izolator termic și acumulator de căldură

Un bun material de construcție trebuie să poată prezenta un excelent raport între izolația

termică și acumularea de căldură. A scoate în evidență o proprietate deosebită a materialului de

construcție nu este suficient. La ce folosește că un beton poate acumula foarte bine căldura, dacă în

același timp căldura este deviată, dacă are o suprafață rece și dă și umiditate construcției.

b) Trebuie să fie higroscopic.

Un material de construcție higroscopic are capacitatea de a capta vaporii de apă din aerul

încăperii și de a-i păstra până când umiditatea în interior scade și aerul din încăpere poate capta din

nou umiditatea acumulată. Materialele higroscopice sunt, de exemplu, lemnul masiv, mortarul de var,

argila și fibrele naturale. Nu sunt higroscopice materialele plastice și metalele.

c) Trebuie să se usuce rapid.

Cu mulți ani în urmă, oamenii bogați lăsau casele "să se usuce" înainte de a se muta împreună

cu familiile lor, căci se știa din experiență că umiditatea noii clădiri duce la răceli, astm, reumatism și

alte afecțiuni. Astăzi, într-o casă a unei singure familii se prelucrează până la 80.000 litri de apă, iar

cele mai multe familii se mută deja după șase luni, cel mult un an în casa încă umedă. Timpul de uscare la o construcție din cărămidă este de aproximativ un an, în timp ce casa din beton de piatră

ponce are nevoie de aproape cinci ani pentru a fi complet uscată. Uscarea este adeseori întârziată de

aburul din exterior sau interior (legat de izolația termică), așa încât umiditatea abia poate fi învinsă.

Urmările sunt deteriorarea construcției prin formarea grasiei și a coroziunii.

d) Trebuie să fie difuzabil.

Prin difuzia vaporilor de apă se înțelege pătrunderea vaporilor de apă prin pereți, acoperișuri.

Depinde de penetrarea materialelor de construcție, de diferențele de temperatură și umiditate și de căderile de presiune a vaporilor. Uscarea unei construcții are loc mai ales datorită difuziei vaporilor și

a deplasării capilare a lichidului. Dacă, de exemplu, un material este la interior umed și la exterior mai

uscat, conținutul diferit de apă se compensează mai mult sau mai puțin prin deplasarea umidității, până când umiditatea nu mai apare. O astfel de compensare este însă posibilă numai când difuzia nu este împiedicată de folii sau lacuri. Astfel, o podea din lemn poate putrezi în scurt timp pe o podea de beton care nu este uscată.

Problema izolării vaporilor trebuie pusă ceva mai clar. Izolarea vaporilor se face de către

materiale care au o foarte mare rezistență la difuzia de vapori. Printre acestea se numără, de exemplu

cartonul asfaltat, hârtia bituminată, folia de polietilenă, folia de aluminiu etc. Elementele de blocare a

vaporilor sunt eliminate din următoarele motive:

– Din punctul de vedere al construcțiilor, reduc schimbul de gaze dintre interior și exterior,

modifică electroclimatul din interiorul casei și reduc razele cosmico-terestre.

– Din punct de vedere fizic, sunt inutile, deoarece experiențele practice arată că valorile

calculate teoretic pentru umiditatea aerului de 60 – 80 % abia se pot atinge în practică. În afară de

aceasta, umiditatea aerului din încăpere se amestecă cu aerul umed-cald de afară, astfel încât nu apare

o cădere mare a presiunii vaporilor. Materialele de construcție capilar higroscopice (țigla și lemnul)

pot capta foarte multă umiditate, încât aproape se ajunge la condensare. Umiditatea din construcție se

transformă în vapori, deoarece aerul este mai mult sau mai puțin saturat. Iarna are loc o uscare care se

termină vara, în cazul în care nu există nici un element de blocare a vaporilor..

– Atacă construcția și împiedică uscarea umidității (ploaia în averse, umezeala construcției

noi, condensul). Aceasta conduce la o capacitate redusă a izolării termice. Găurile și fisurile pot duce

la deteriorarea construcției, datorită vaporilor de apă care pătrund în construcție. Un singur ac poate

face ineficient .întregul sistem de blocare a vaporilor.

Elementele de blocare a vaporilor pot fi tolerate, dacă într-adevăr este necesar, pentru

suprafețe și încăperi umede mici (baia), când se află amplasate pe partea dinspre interiorul încăperii.

e) Trebuie să aibă o conductibilitate capilară mare.

Prin aceasta se înțelege că materialul de construcție poate transporta, foarte rapid, foarte

multă apă spre partea uscată a materialului de construcție. Materialele de construcție capilare posedă

o mulțime de canale și pori, în care apa ajunge dintr-o parte în cealaltă. Deplasarea capilarei

transportă de zece ori mai multă apă dintr-un material de construcție decât poate elimina prin difuzia

vaporilor. Materialele care nu au o conductibilitate capilară, de exemplu materialele izolatoare, au o

rezistență ridicată la difuzia vaporilor, astfel încât umiditatea nu poate fi eliminată. Pentru a evita deteriorarea construcției sunt necesare elemente de blocare a vaporilor a căror dezavantaje au fost deja menționate.

f) Trebuie să filtreze și să împrospăteze aerul din încăpere..

Deoarece aerul din interior este mult mai încărcat decât cel din exterior (condiționat de

degazificări), trebuie încercat să se regenereze cu ajutorul materialelor de construcție difuzabile,

higroscopice și naturale plăcut mirositoare. Cauzele unui aer încărcat din interiorul încăperii sunt, de

exemplu, chiar materialele de construcție sau vopselele, lacurile, substanțele de protejare a lemnului,

fumul de tutun și spray -urile. Dacă citești rezultatele probelor de aer din încăperi, te îngrozește

numărul substanțelor dăunătoare, care solicită organismul nostru zi și noapte: PCB, formaldehida,

azbestul, benzolul, tulnolul, stirolul, radonul, mercurul, fenolul, acidul clorhidric ș.a.m.d. Urmările

folosirii neîntrerupte a acestor chimicale sunt alergiile, îmbolnăvirile organelor respiratorii, slăbirea

vederii, depresiile, afecțiunile rinichilor și ficatului, dereglarea sistemului nervos și cancerul.

Materialele de construcție sănătoase, naturale, care regenerează aerul din încăpere sunt mai

ales lemnul, cleiul, mortarul de var și substanțe care deschid porii suprafețelor, cum ar fi ceara de albine sau uleiul de in. Cât de nesatisfăcătoare sunt valorile minime pentru diferite chimicale îți dai

seama dacă știi că valoarea limită a atomilor de mercur este de 0,001 ppm (părți pe milion). Această

valoare limită înseamnă că într-un metru cub de aer din încăpere există circa 10 bilioane molecule de

mercur. Despre efectul toxic al celor mai multe chimicale nici chiar specialiștii nu știu, deși aceste

substanțe otrăvitoare se adună în corpul nostru și pot declanșa numeroase efecte secundare. În general,

se poate spune că otrăvurile din locuințe, în doze mici, își fac efectul asupra omului după o perioadă

îndelungată de timp. Este dificil să prezinți relația cauză – efect când există mai multe substanțe

dăunătoare care acționează alternativ asupra omului, fenomenele de intoxicare la om fiind evidente.

g) Trebuie să aibă o radiație proprie radioactivă scăzută.

Toate materialele de construcție degajă radiații, unele mai mult, altele mai puțin. De la natură

cele mai multe materiale de construcție prezintă un anumit conținut de elemente radioactive. Datorită

variațiilor mari, pentru consumatori ar fi mai important dacă fabricantul ar indica în foile tehnice de

observație și valorile radioactivității.

Mai puțin radioactive sunt materialele naturale nisipul, piatra de var, pietrișul și ghipsul

natural. Valori ridicate au, mai ales, zgura de furnal și ghipsurile chimice, precum și materialele

naturale: piatra ponce, granitul, șistul și bazaltul. Atenție trebuie acordată și folosirii plăcilor de

construcție din lână de lemn amestecată cu ciment, plăcilor din ghips și materialelor de construcție

cărora li se adaugă piatră ponce, tuf, granit și zgură. Cea mai frecventă cauză a radioactivității ridicate

în interiorul casei este prezența radonului. Concentrațiile de radon rezultă, în principal, din evaporarea

substanțelor din materialele de construcție. Cercetările efectuate asupra pereților casei au arătat că îndeosebi pereții din beton, zidăria din piatră ponce amestecată cu ciment și pereții din ghips chimic

au prezentat valori ridicate ale radonului. Dimpotrivă, pereții din cărămidă poroasă și lemn au

prezentat valori scăzute. Aceste valori scăzute nu se datorează numai cărămizii, ci se explică prin faptul că o cărămidă este difuzabilă, iar în felul acesta o parte din gaze sunt degajate în aerul din exterior, în măsura în care această proprietate nu este anihilată de materialele plastice și de elementele de blocare a vaporilor. Măsurătorile din locuințe au arătat că valori foarte scăzute prezintă casele din lemn, în timp ce cele din beton au concentrații de radon de aproape opt ori mai mare. Determinantă pentru valorile radonului este mai ales aerisirea, de aceea trebuie să se aerisească încăperea o dată sau de două ori pe oră, nu numai din cauza radonului, ci și din motive de alimentare cu oxigen și pentru a elimina celelalte substanțe dăunătoare.

h) În funcție de comportarea electrică a materialelor de construcție, se deosebesc conductori

(metalele), semiconductori (lemnul) și izolanți (materialele plastice).

Metalele se încarcă greu cu electricitate dacă sunt împământate. Pot totuși reflecta, ecrana sau

amplifica radiațiile naturale și artificiale.

Materialele plastice se încarcă cu electricitate, au, deci, o încărcătură electrostatică ridicată, al

cărei efect se simte la un ușor șoc electric. Această încărcătură electrostatică din încăperi duce la perturbarea echilibrului ionic.

De preferat sunt materialele neutre din punct de vedere electric, cum ar fi lamnul sau pluta.

I) Trebuie să fie permeabile pentru radiația cosmică și terestră.

Deși nu se cunoaște încă nimic exact despre această radiație, cercetătorii pornesc de la faptul

că pământul și viața depind de această radiație. Această radiație este ecranată îndeosebi de

construcțiile metalice, deoarece prezintă o cușcă Faraday, adică în casele ecranate de electricitatea atmosferică domină condițiile câmpului nul.

Caracteristicile celor mai importante materiale de construcție

Cărămida

Cărămida se face din argilă arsă. Există cărămidă plină, cărămidă cu găuri lungi și cea mai des

folosită astăzi, cărămida ușoară poroasă. Pentru a face cărămida ușoară să devină poroasă și să crească

în felul acesta izolația termică, se amestecă polistirol sau rumeguș cu argilă. La ardere, aceste

materiale se gazifică și lasă în urmă spații concave. În felul acesta crește capacitatea de izolare

termică. Din motive ecologice se preferă totuși cărămida poroasă cu rumeguș (numită în comerț:

Unipor). Există o ofertă vastă de formate și densități, adică de la cărămidă ușoară poroasă (600 – 800

kg/m3), cărămidă cu găuri lungi (1200 – 1600 kg/m3) până la cărămidă plină (1800 – 2200 kg/m3).

Datorită structurii ei capilare, cărămida poate absoarbe foarte rapid umiditatea și a o transporta mai

departe. Tencuiala din rășină sintetică sau elementele de blocare a vaporilor pot anihila însă rapid

acest avantaj. Alte avantaje: radioactivitatea redusă, sunt termoizolante șI în același timp acumulatori

de căldură, nu prezintă probleme pentru căile respiratorii. Îndeplinesc condițiile antifonice și se pot

zidi foarte simplu, nefiind necesare cunoștințe deosebite în domeniu.

Cărămizile din praf de calcar

Cărămizile din praf de calcar se compun din nisip și calcar care sunt amestecate și presate sub

presiune de vapori. Apare astfel o densitate ridicată, ceea ce transformă cărămida din praf de calcar

într-o cărămidă bună colectoare de căldură, care oferă o excelentă protecție fonică, ideală pentru

zidăria interioară. Pentru zidăria exterioară ar trebui să se construiască mai multe straturi pentru a face

să crească izolația termică. Cărămida din praf de calcar se prelucrează tot atât de simplu șide rapid ca

si cărămida obișnuită. Materialului de construcție îi lipsește totuși buna izolație termică și reglarea umidității cărămizii.

Cărămizile din beton poros

Betonul poros este un amestec de nisip, calcar, ciment, apă și praf de aluminiu. Se obține

amestecând masa de beton brut cu praful de aluminiu înainte de cementare. Se formează hidrogen care

duce la apariția porilor, ceea ce îi oferă cărămizii o bună capacitate de izolare. Cărămizile din beton

poros sunt bune pentru cei ce își construiesc singuri casa, deoarece acestea se pot tăia și găuri și se

lipesc cu un strat subțire de mortar. Cărămida nu are o prea bună comportare la umezeală, adică

elimină umezeala absorbită foarte lent. În stare umedă zidăria din beton poros are o proastă capacitate

de respirație și o redusă izolație termică. Problematică este pasta de lipit folosită în construcție.

Cărămizile din beton

La construirea casei se folosesc mai ales cărămizi ușoare din beton, deoarece sunt mai ieftine.

Se deosebesc numai prin adaosurile lor: piatră ponce, argilă expandată, zgură de lavă, zgură de furnal,

cloțuri de cărămidă sau rumeguș. Cărămizile din argilă expandată și piatra ponce naturală au

proprietăți foarte bune. Adaosurile, cum ar fi, piatra ponce naturală sau zgura de furnal, are

încărcătură radioactivă. Toate cărămizile din beton au o slabă capacitate de difuzie a vaporilor.

Umiditatea este eliminată lent. În felul acesta se mărește timpul de uscare. Un alt dezavantaj este consumul mare de energie la fabricare, în special dacă în compoziție intră polistirol.

Beton

Betonul se compune din liant (ciment), fondanți (pietriș, nisip sau zgură) și apă. Marele său

avantaj constă în faptul că se fabrică și se prelucrează ușor. În afară de aceasta are și o mare capacitate

de captare a căldurii. Nu contestă nimeni că întrebuințarea betonului la poduri, fabrici sau tunele este

justificată. Că totuși este neapărat necesar la construirea casei cantități mari de beton este îndoielnic.

Construcțiile din beton au o serie de puncte slabe: "Respiră" mai puțin, adică au o rezistență ridicată

la difuzia vaporilor și prezintă un timp de uscare foarte mare: 5 – 10 ani. Comportarea la umiditate

poate duce la condens și formarea mucegaiului. Betonul este un material de construcție rece, deoarece

conductibilitatea termică este prea mare pentru a face clima din încăpere plăcută. Astfel, apare o

senzație neplăcută de frig. Betonul și oțelul-beton sunt deci nepotrivite pentru izolația termică

(peretele exterior). Adeseori betonul trebuie să se folosească cu o inserție de oțel pentru a se obține

capacitatea portantă necesară; armăturile din oțel sunt problematice, deoarece oțelul-beton

distorsionează câmpul natural de radiații al pământului și îl și amplifică în același timp. Radiația

cosmică, cea care este importantă, este ecranată, ceea ce poate duce la un câmp nul într-o casă din

beton. Experiențele au arătat că betonul trebuie curățat după 20 – 30 de ani, ceea ce poate duce la cheltuieli foarte mari. Pereții și acoperișurile din beton se reciclează foarte greu, deoarece betonul în

stare cementată nu se mai poate descompune în părțile lui componente. Din punct de vedere estetic,

betonul este considerat un material de construcție cenușiu, monoton și trist. De bio-beton se vorbește

când cimentul este înlocuit cu calcar prelucrat hidraulic. Rezistența bio-betonului nu atinge totuși

valorile betonului de ciment.

Ghips

Ghipsul natural este un material de construcție bun, în timp ce ghipsul chimic poate prezenta

o radioactivitate ridicată. Ghipsul poate avea o bună comportare la umiditate, este ușor de prelucrat,

posedă însă o capacitate de încărcare statică redusă. Ghipsul natural și cel chimic se deosebesc numai

cu contorul Geiger, de aceea ar fi de preferat să se obțină o declarație completă din partea

fabricantului privind compoziția materialelor de construcție. Nu vă bazați pe cele spuse de vânzători,

ci cereți un certificat al fabricantului în care să apară originea exactă sau chemați un specialist să facă

măsurătorile. Nou în comerț este ghipsul din instalațiile de desulfurare a gazelor reziduale din

centralele energetice (numit și ghips REA). Conform cercetărilor Institutului pentru Biologia

Construcțiilor din Rosenheim, ghipsul REA prezintă o radioactivitate redusă.

Celelalte impurități, cum sunt clorurile sau bioxidul de sulf, fac să scadă calitatea, iar viitorul

va arăta dacă ghipsul REA poate înlocui ghipsul natural. Cel mai bine este să folosiți ghipsul pentru

tencuială sau ghipsul bulgări, deoarece acesta nu are nici un fel de fondanți.

Plăcile din ghips

Se deosebesc plăci din ghips pur, plăci de carton cu adaos de ghips, plăci care au pe ambele

părți un carton special, și plăci din fibre de ghips care se compun din ghips, fibre de celuloză, din hârtie reciclată și un agent de silicatizare (culoare verde). Aceste plăci (conțin fungicizi) trebuie să se

înlocuiască cu plăci de ghips cu fibre de celuloză care sunt impregnate cu silicat de potasiu. Toate

prezintă o excelentă difuzie a vaporilor, precum și un efect de reglare a climatului.

Plăcile din ghips se folosesc pentru tencuială, căptușirea pereților, pentru pereții despărțitori

și căptușirea acoperișurilor. Au avantajul că prezintă o suprafață uscată, netedă, peste care se poate

aplica imediat tencuiala sau tapetul.

Lemnul

Total opus betonului este lemnul. Lemnul trăiește și după întrebuințare. Lemnul este un

material de construcție cu excelente proprietăți: are o mare capacitate de "respirare", poate absorbi multă umiditate, curăță formal aerul și captează astfel substanțele dăunătoare, este permeabil pentru radiația cosmico-terestră, are o radiație radioactivă redusă, prezintă o bună izolare termică, are o foarte mare capacitate de încărcare statică, degajă un miros plăcut dacă nu i s-a aplicat deasupra un

lac sintetic și, nu în cele din urmă, nu prezintă nici o problemă la înlăturare și la fabricare. La

construirea casei trebuie să se renunțe din motive ecologice la lemnul tropic și să se folosească mai

mult lemnul arborilor rășinoși – pin, molid, larice-, precum și lemnul foioaselor – paltin, stejar, salcâm

șI frasin.

Materiale pe bază de lemn

Prin materiale pe bază de lemn se înțelege plăcile care se fac din straturi subțiri, rumeguș sau

fibre. Au avantajul că nu mai prezintă defectele lemnului masiv (umflare, deformare, torsiune).

Dezavantajos la materialele din lemn, indiferent dacă este vorba de panel, placaj sau plăci stratificate ,

este existența lianților. Pentru stratificare se folosesc mai ales rășini formaldehidice, rășini

melaminoase, fenolice și izocianate. Aceste substanțe otrăvitoare sunt degajate mai mult timp, chiar și

după întrebuințare. Formaldehida cauzează apariția cancerului, iar aflate în concentrații foarte mici în

încăperi duc la dureri de cap, iritări ale pielii, nasului și ochilor. Plăcile poartă simbolul E1, E2 și E3

(în cazul în care provin din Germania). Plăcile E1 conțin o cantitate mai scăzută de formaldehidă. Se

recomandă să se folosească lemnul cu clei, panelul și placajul, deoarece întrebuințează cantități

reduse de clei. Se recomandă plăci liate cu ciment sau magnezită, plăci ușoare din lână de lemn,

precum și plăci din fibră de lemn amestecate cu rășina proprie. Când cumpărați mobila, preferați

lemnul masiv care a fost tratat cu ulei, ceară sau cu un lac din rășini naturale. Evitați, dacă se poate,

plăcile stratificate sau placajele furniruite (mai ales în dormitoare, camerele copiilor și bucătărie).

Plăcile nu numai că degajă formaldehida otrăvitoare și izocianații, ci înrăutățește și climatul din

încăpere datorită capacității de difuzie reduse. În cazul în care cumpărați mobilă din plăci stratificate,

cereți să vi se dovedească faptul că plăcile folosite nu au clasa de emisie E2 sau E3. Mai bune sunt

plăcile stratificate liate cu magnezită sau ciment.

Metalele

Metalele se folosesc în construcție mai mult ca elemente de sprijin și întărire. În suprafețe mai

mari se folosesc la construcția acoperișului și a fațadei. La fabricare metalele necesită multă energie.

În acest caz se degajă numeroase substanțe dăunătoare (oxidul de azot, monoxidul de carbon, metalele

grele). Metalele prezintă o suprafață rece (condiționată de conductibilitatea lor termică ridicată), sunt

etanșe la abur și înrăutățesc electroclimatul. Folosirea lor în casele ecologice trebuie limitată la

instalații. Ca material de construcție trebuie să se renunțe la metale, mai ales dacă e vorba de

ferestrele din aluminiu. Ele necesită pentru fabricare 99 % mai multă energie decât ferestrele din

lemn.

Materialele sintetice

Exact ca la metale, fabricarea materialelor sintetice necesită foarte multă energie. În afară de

aceasta, la fabricare apar o serie de substanțe dăunătoare, care impurifică aerul și apa. În caz de

incendiu, multe materiale sintetice degajă gaze otrăvitoare. Întotdeauna, sau de câte ori se poate, materialele sintetice trebuie înlocuite cu o alternativă (lemn, piatră, fibră vegetală). Împotriva rațiunilor ecologice este folosirea polistirolului care se toarnă împreună cu betonul. Combinația beton și stirol înseamnă o serie de proprietăți negative: difuzie redusă, electroclimat prost, evaporarea substanțelor otrăvitoare (stirol, vinil), fac imposibilă reciclarea.

Multe materiale sintetice, în contact cu pielea și aflate în aer, degajă substanțe otrăvitoare.

Comisia MAK a valorilor (MAK: concentrație maximă la lucru) nu a dat nici un fel de valori limită

pentru multe materiale sintetice. Cele mai multe materiale provoacă apariția cancerului. Trebuie

atenție în cazul folosirii PVC -ului (țevi, rame pentru ferestre, jgheaburi pentru acoperiș, obloane, folii, pardoseală, învelișuri pentru cabluri, spumanți), polistirolului (folii, izolanți), poliuretanului (saltele, spumă, material izolant) și a rășinilor sintetice, cum sunt rășina acril, fenol, epoxi sau silicon (instalații electrice, căzi pentru baie, lacuri). Evitați substanțele de lipit, izolațiile din materiale sintetice indiferent de formă (plăci, flise, izolație pentru tavan, acoperit uși, suprafață mobilă etc). Ele degajă, de regulă, substanțe otrăvitoare pe o perioadă mai îndelungată și înrăutățesc climatul din încăpere datorită etanșeității lor la vapori.

Materialul de construcție: lutul

Produsului natural lutul trebuie să i se acorde câteva rânduri în plus, deoarece prezintă o

poziție aparte printre materialele de construcție.

– Lutul reduce consumul de energie și deci impurificarea aerului. Necesarul de energie pentru

lut este, față de cel pentru cărămizi, de doar 1 %.

– Lutul este încă din stadiul de materie primă un material de construcție finit, poate fi

întrebuințat fără urmări asupra sănătății.

– Lutul asigură un excelent climat în încăpere, absoarbe imediat umezeala și o degajă relativ

repede. Ca material de construcție masiv, este un ideal acumulator de căldură și degajă un miros plăcut.

– Lutul face să scadă cheltuielile de construcție, deoarece există din abundență și îl puteți

folosi chiar dacă nu aveți cunoștințe în domeniul construcțiilor. Este deosebit de ieftin. Este de multe

ori mai ieftin decât nisipul.

– Lutul , material care se folosește nears, în cazul unei fisuri trebuie doar umezit și se poate

prelucra din nou. Nu există probleme ecologice de degrevare.

– Lutul vă dă posibilitatea de a vă pune în practică ideile propriii, creatoare.

Ce posibilități oferă construcția din lut?

Lutul este foarte potrivit pentru pereții exteriori și pentru cei interiori, ca protecție acustică

pentru acoperișuri și ca acumulator de căldură pentru podele și tavane. În afară de aceasta, se poate

tencui cu lut și se pot face cuptoare din lut. Există diferite tehnici de construire cu lut:

a. Construirea prin ștampare: Se introduce lutul în cofraje și se ștampează cu ajutorul

mașinilor.

b. Se lucrează rapid cu cărămizile din lut care sunt oferite de unele firme. Cărămizile sunt

uscate în aer și nearse. Se pot alege cărămizile din lut grele, masive pentru pereții dinspre sud pentru a

acumula căldura și cele ușoare, din lut mineral, care sunt făcute cu adaos de argilă expandată și piatră

ponce care le face mai poroase, pentru a se obține o mai bună izolare termică.

Toate tehnicile de construcție cu lut înseamnă o muncă intensă șI mult timp. În afară de

aceasta, sunt necesare cheltuieli mai mari pentru planificare și organizare. Și folosirea celor mai

diverse aparate de lucru face ca lucrul cu lutul să fie rentabil, dacă construiești singur. Construcția din

lut făcută de o firmă este mai scumpă decât o casă convențională din cărămidă sau piatră. Firmele cu

experiență și mână de lucru pricepută sunt însă în prezent foarte rare. De aceea, se impune să-ți

construiești singur casa. În felul acesta ai și mulțumirea că ai o casă din lut sănătoasă, care reprezintă

o soluție ecologică.

Substanțele izolante

În cadrul economisirii de energie, materialele izolante joacă un rol tot mai însemnat.

Materialele izolante se folosesc pentru protecția fonică și împotriva incendiilor. Materialele izolante

se găsesc sub formă de lână, granulat, șine, plăci sau spumanți locali cu sau fără cașerare sau strat de

acoperire.

Materialele izolante se împart în materiale izolante anorganice, organice și sintetice.

Materialele izolante anorganice

Fibrele minerale (lâna de sticlă, piatră și zgură) (denumire comercială: Rockwool, Steinwool)

La fabricarea fibrelor minerale, mineralele care nu sunt toxice, rocile și sticla uzată se

lichefiază la temperatură foarte ridicată. Din aceste topituri de rocă se trag fire foarte subțiri, se

stropesc cu rășini sintetice și uleiuri minerale și se întăresc într-un cuptor. Pentru hidrofobare

(prepararea unei substanțe în absența apei) se folosesc, în general, siliconii. Problema principală a fibrelor minerale sunt fibrele vânoase. Atât lâna de sticlă, cât și lâna de piatră au un număr de fibre în

domeniul critic al diametrului de 1 m (între 26 și 36 % din fibre în cazul lânii de sticlă șI a lânii de

piatră se află în domeniul inhalabil). Studiile și cercetările de până acum nu au lăsat să se tragă

concluzii clare. Efectul cancerigen al fibrelor minerale asupra omului nu s-a putut dovedi până acum

(la încercările pe animale foarte bine). În Canada fibrele minerale sunt asociate cu ideea de cancer

pulmonar. În Austria materialele care conțin fibre minerale reprezintă un potențial cancerigen. În plus,

fibrele minerale cauzează iritații ale pielii și mâncărime atunci când se prelucrează. Într-un astfel de

caz sunt necesare îmbrăcămintea de lucru și masca de protecție speciale. În concluzie, trebuie reținut

faptul că până la clarificarea definitivă a problematicii legată de fibre trebuie să se renunțe la

folosirea în încăperi a materialelor care conțin fibre minerale. Izolarea exterioară cu lână de sticlă sau

de piatră nu se pune încă. În containere de gunoi fibrele minerale nu reprezintă o problemă. În prezent

nu este posibilă reciclarea.

Sticla spongioasă (nume comercial: foamglas)

Sticla spongioasă (în formă de plăci negre) se fabrică dintr-o topitură de sticlă și praf de

cărbune. Se obține un material izolant etanș la vapori și rezistent la putrezire. Avantajele sale constau

în rezistența la umezeală și într-o bună comportare la ardere. Dezavantajul este etanșeitatea absolută

la vapori care exclude folosirea ei la construcția de locuințe. Trebuie avută în vedere și pasta de lipit,

în cazul în care sticla spongioasă trebuie lipită. Nu trebuie uitate nici cheltuielile mari de energie. Sticla spongioasă nu ridică nici un fel de probleme la depozitare, nu este însă reciclabilă.

Argila expandată (nume comercial: Leca, Liapor)

La 1200 grade argila se transformă în bile de argilă expandate, dând naștere la argila

expandată. Este rezistentă la umezeală. Dezavantajoase sunt cheltuielile pentru energie la fabricare.

Prezintă valori ușor ridicate pentru radioactivitate. Nu prezintă probleme în reciclarea sau depozitarea

ulterioară.

Perlita expandată (nume comercial: Perlite)

Se obține din rocă vulcanică la o temperatură de 800 – 1300 grade prin evaporare. Pentru

hidrofobare se folosește silicon sau bitum. Perlita și argila expandată se folosesc îndeosebi ca material

de umplutură pentru pardosele și izolații. Datorită fabricării cu cheltuieli mari pentru energie, a

posibilei radioactivități ridicate a materialului inițial, acest material izolator se recomandă cu

restricții. Comportarea la depozitare este bună (pentru perlita nebituminată), reciclarea este posibilă,

însă nu se practică.

Mică expandată (nume comercial: Vermiculit, Vermex, Agroverm …)

Din rocile minerale se obțin granulate pentru a se fabrica în felul acesta un material izolator

bun. Mica expandată se livrează cu sau fără învețiș de bitum. Nu se recomandă vermiculita

bituminată, comportarea la depozitare nu ridică probleme, este posibilă o reciclare, însă nu se

practică.

Materiale izolante organice

Pluta

Pluta este coaja unui stejar vechi de circa 7 ani. Pentru a se obține materialul izolant pluta, se

coace deșeul de plută prin încălzire la 300 – 400 grade până devine granulat, din care se obține apoi

pluta "pur expandată". Pur înseamnă fără lianți, cum sunt rășina sintetică și bitumul. Există și plută

impregnată (cu bitum sau rășini sintetice). Dacă pluta este urât miroasitoare, înseamnă că valența

materialului este de valoare mică sau la expandare temperatura a fost prea mare, ceea ce poate duce la

apariția produșilor desulfurării (benz-pirn). Pluta este folosită ca material de umplutură sau sub formă

de plăci. Este bună atât pentru izolarea interioară, cât și pentru cea exterioară. Atât fabricarea, cât și

degrevarea (se transformă în humus) face din plută un material izolator recomandat. Criticile actuale

(cum că ar fi o construcție ușor de jefuit șI o monocultură de pesticide) sunt nefondate. Metodele de

cultivare nu dăunează astăzi nici agriculturii, nici silviculturii. Dimpotrivă, se evită eroziunea și se reduc incendierile pădurilor. O reîmpădurire cu stejari ar fi mai nimerită decât plantarea pinilor și a

copacilor eucalipt. Mai puțin recomandat este transportul cu camioane.

Fibrele de cocos (nume comercial: Emfa)

Prin adăugarea sulfatului de amoniu sau a sării de bor, fibrele frânează arderea. Fibrele

naturale, rezistente la umiditate, se folosesc ca plăci, plase și lână pentru izolarea acoperișului,

pereților și tavanului, precum și pentru etanșarea ferestrelor și a ușilor. Avantajele sunt consumul

redus de energie la fabricare, desfășurarea procesului de producție după reglementările ecologice,

comportarea pozitivă la depozitare și posibila reciclare.

Plăci ușoare din lână de lemn (nume comercial: Heraklith, Zemetrith,

Isolith …)

Prin lână de lemn legată mineral se înțelege, în general, plăcile ușoare din lână de lemn legate

cu ciment sau magnezită. Se compun din fibre de molid care se amestecă cu ciment Portland sau cu

magnezită. Avantajele sunt fabricarea ecologică (în special la plăcile legate cu magnezită), putrezirea

la degrevare și folosirea materiei prime ecologice lemnul. Proprietățile de izolare pot fi compensate

printr-o dimensionare adecvată. Avantajos este că atunci când se umezește, proprietățile de bun

izolator se păstrează.

Fibre de lemn (nume comercial: Pavatex, Gutex, Dobrytherm, Leitgeb …)

Plăcile din fibre de lemn se compun din deșeul de lemn rezultat din industria de prelucrare a

lemnului Fibrele de lemn sunt legate cu rășini adecvate lemnului. Plăcile pentru exterior sunt

amestecate cu 10 – 15 % bitum, pentru a le face rezistente la umezeală. Avantajele sunt folosirea resturilor lemnului de conifere, folosirea unei materii prime ecologice (obținerea și degrevarea lemnului sunt compensate de CO2), comportarea la depozitare fără probleme și posibilitatea reciclării.

Fibrele de celuloză (nume comercial Isofloc)

Materialul izolant celuloza este o lână izolantă tip vată din hârtie reciclată care se amestecă cu

săruri minerale pentru protecție împotriva incendierii și a putrezirii. Celuloza se recomandă fără

restricții (pentru încăperile din lemn), deoarece fabricarea necesită puțină energie. Celuloza nu este

dăunătoare sănătății. Fibrele de hârtie reciclată este din punct de vedere ecologic și economic un

excelent material izolator care se folosește foarte bine pentru acoperișuri și tavane, însă mai puțin

pentru izolația peretelui.

Lână de oaie (nume comercial: Isowoll)

Lâna de oaie se tratează cu elemente naturale împotriva inflamării și a atacului insectelor și se

găsește în diaclază (pentru izolarea peretelui și a acoperișului) și ca pâslă pentru izolarea podelei. Avantaje deosebite: necesar de energie redus la fabricare, un ajutor pentru oieri și protecție preventivă pentru zootehnie și agricultură.

Plăcile de construcție ușoare, din păpuriș și paie joacă un rol secundar printre materialele

izolatoare organice. Mai ales din motive de protecție împotriva incendiilor, aceste materiale izolatoare

se folosesc foarte puțin. Îndeosebi paiele (un produs secundar ieftin) ar putea juca un rol important ca

material izolator.

Materiale izolatoare sintetice (pentru izolația acustică)

Polistirol – spumnat tare

EPS (nume comercial: Porit, EPS Schaum, …)

XPS (nume comercial: Isomat, Styridur, Styrofoam, …)

În prezent spumele pe bază de polistyrol și lâna minerală se numără printre cele mai

răspândite materiale izolatoare. Se face deosebirea între polistirolul expandat (EPS, culoare albâ) și

polistirol extrudat (XPS, culoare verde sau albastră). EPS și XPS se compun din benzol și etili, ambii

obținuți din petrol. Ca produs final se obține stirolul, care la EPS este prevăzut cu elemente de

protecție împotriva inflamării și pentan drept combustibil, în cazul lui XPS se înlocuisc gazele de ardere pentru a se obține spuma. La fabricare apar diverse substanțe toxice, care sunt cancerigene (stirol, benzol). La acestea se adaugă efectele gazelor de ardere asupra stratului de ozon, asupra efectului de seră șIia formării ozonului aproape de nivelul solului, iar asta deși parțial se folosesc gaze de ardere suplimentare.

Și folosirea polistirolului netoxic atrage probleme șIipericole: evaporarea gazelor organice în

aerul din încăpere, comportarea problematică la ardere, deoarece evită o reglare optimă a umidității

spre exterior, apare tendința de dilatare și contractare, ceea ce poate conduce, în cazul unei proaste

prelucrări, la crăpături. În afară de aceasta, posibilitățile de reciclare și degrevare sunt problematice.

Poliuretanul: PUR

Poliuretanul se folosește mai ales pentru a fixa ferestrele și ușile și pentru a etanșa crăpăturile

și găurile. PUR există și sub formă de plăci (culoare galbenă) și sub formă de spumă care se poate

bine deforma și folosi pentru tapițerii și izolarea țevilor. Fabricarea din poliol și izocianat toxic cu ajutorul unui carburant este energetică și încarcă extrem de mult cu impurități mediul ambiant. Ia naștere o serie de toxine puternice, precum și substanțe explozive și cancerigene. Carburanții suplimentari nu fac decât să amplifice efectul de seră și stratul de ozon din apropierea solului. În viitorul apropiat trebuie să se folosească numai carburanți FCKW (pe bază de vapori de apă și bioxid de carbon). La utilizarea spumei PUR, nu trebuie uitat că se degajă uzocianat și alte gaze. În caz de incendiu apare acidul cianhidric foarte toxic. Posibilitățile de reciclare și degrevarea sunt în prezent problematice.

Spumă ureo-fromaldehidică (spumă UF)

Atât la fabricare, cât și la prelucrare, apare o încărcare a mediului ambiant datorită

formaldehidei toxice. De aceea, posibilitățile de reciclare sunt foarte mici, iar degrevarea este

problematică, având în vedere componentele. Spuma UF trebuie evitată datorită formaldehidei.

În concluzie, se poate spune că din punct de vedere ecologic și biologic avantajoase sunt mai

ales substanțele izolante minerale și organice. Excepție face lâna minerală, atâta vreme cât nu se

clarifică definitiv problema fibrelor foarte fine. Materialele izolante sintetice nu sunt recomandate

dintr-o serie de motive: substanțe de bază toxice la fabricare, costuri mari pentru energie la fabricare,

parțial emisii toxice la prelucrare și la folosire, produși toxici în urma descompunerii în caz de

incendiu, problema deșeurilor încă nerezolvată, carburanții care accelearează descompunerea stratului

de ozon și întărește efectul de seră.

Fundația și pivnița

Mulți își pun la început întrebarea: cu sau fără pivniță? Împreună cu arhitecții trebuie să se

aleagă cea mai bună soluție pentru Dvs.: pivniță în adevăratul înțeles, pivniță parțială și demisol.

Construcția unei pivnițe nu oferă numai avantaje financiare (un metru pătrat de suprafață utilă

la parter este mai scump de 2 – 3 ori decât un metru pătrat de pivniță), ci acționează și ca un

aclimatizor, deoarece temperatura în pivniță este cuprinsă între 10 până la 15 grade. Pivnița este foarte

importantă mai ales ca spațiu pentru provizii (legume, fructe). Un alt avantaj rezultă din efectele

radonului asupra sănătății noastre. Cercetări mai noi au demonstrat că pivnița poate servi și ca zonă-

tampon pentru radon, printr-o bună aerisire a pivniței cea mai mare parte din acest gaz fiind evacuat în

exterior.

Referitor la fundație, ar exista și astăzi tendința de a pune pe jos plăci de beton cu inserție

metalică. În cele mai multe cazuri, din punct de vedere statistic, nu este nevoie, iar din punct de

vedere ecologic este aproape fără sens, căci consumul de beton și oțel este de 3 – 5 ori mai mare decât

în cazul unei fundații pe fâșii continue. Chiar în cazul unei fundații pe fâșii continue se poate renunța

la inserții din oțel, deoarece duc la o distorsionare inutilă a câmpului de radiații natural.

Doar câteva cuvinte despre beton. Biologo-constructorii foarte zeloși,, nu sunt de acord cu

betonul nici la construirea pivniței. Betonul se compune din materiale naturale (pietriș, apă și ciment),

însă pentru clima din pivniță, care trebuie să fie optimă, betonul are proprietăți slabe, de aceea pot

apare probleme când se află în cantități mari și în locuri greșit alese. Betonul ca material de

construcții pentru pereții interiori și exteriori este o opțiune greșită, însă pentru fundație și pentru zidăria pivniței este sigur o soluție corectă și ieftină.

Alternativa pentru o pivniță cu pereții prefabricați din beton este zidăria din cărămidă. Dacă

se va folosi pivnița ca încăpere de lucru, locuit sau cameră pentru diverse hobby -uri, atunci se preferă

un perete din cărămidă ușoară (36,5 cm). Aceasta este ceva mai scumpă decât zidăria din beton, are

însă o mai bună izolație termică și deci asigură un climat mai cald, mai plăcut în încăpere.

Pereții pivniței, indiferent din ce material de construcție sunt, trebuie protejați împotriva

umezelii. Umezeala poate pătrunde atât din partea de jos, cât și lateral, dinspre pereți, provocând acolo deteriorări grave. Pentru izolarea împotriva umezelii nu există în prezent nici o alternativă ecologică și nedăunătoare sănătății. Pentru izolația pe orizontală împotriva umezelii se pretează cartonul cu bitum, iar pentru pereții exteriori emulsia rece de bitum cu conținut de solvent. Și substanțele minerale pentru tencuială sunt potrivite, acestea își pierd însă în timp etanșeitatea. În afară de aceasta, în comerț se găsesc, gata preparate, materiale plastice, cum ar fi folia sau chiar varul folosit la zugrăveli.. Fabricarea și pregătirea lor sunt dăunătoare mediului înconjurător și de aceea se renunță la ele. Foliile metalice trebuie evitate. Ele influențează negativ electroclimatul casei. În general, materialele izolante trebuie folosite cu măsură, chiar și cele pe bază de bitum, deci cât mai puțin posibil.

În trecut era de la sine înțeleasă depozitarea alimentelor într-o cămară sau pivniță. Astăzi,

dependenți tot mai mult de electricitate, suntem sfătuiți și credem că nu mai este posibil să păstrezi

alimente decât în congelatoare și frigidere. Cu o cheltuială nesemnificativ mai mare, oricine își poate

construi o pivniță corespunzătoare pentru provizii. Trebuie luate în seamă următoarele aspecte

Se alege poziția încăperii, astfel încât să se evite razele directe ale soarelui, deci cel mai bine ar fi plasarea pe partea dinspre nord.

Podeaua trebuie lăsată natural, adică fără a fi acoperită cu plăci de beton. Ar fi de preferat mai degrabă cărămida aplicată peste nisip și resturi de piatră de calcar.

Trebuie să se renunțe la izolația împotriva umezelii, deoarece climatul din încăpere trebuie să fie natural, deci în încăpere trebuie să existe o umiditate mare. În cazul în care există în apropiere pânză de apă freatică, trebuie să se facă o izolație împotriva umezelii.

Încăperea trebuie să fie cât mai întunecată, însă suficient de aerisită.

Prin cămară nu trebuie trase conducte de apă caldă sau încălzire, deoarece acestea modifică nefavorabil temperatura camerei.

Pereții pivniței trebuie să fie din cărămidă masivă, zidite cu mortar de trass și tencuite cu var, deoarece astfel se poate face o bună aerisire a pivniței.

Temperaturile nu trebuie să fie vara mai mari de 12 grade, toamna în jur de 8 grade, iar iarna să nu fie sub 4 grade.

Pivnița pentru activități recreative sau camera de lucru

Este bine să se evite amplasarea camerelor de locuit și a celor de lucru în zona pivniței,

deoarece o pivniță nu poate asigura acel climat plăcut, necesar unui confort sănătos. Dacă totuși se

folosește pivnița pentru astfel de activități, trebuie să se țină seama de următoarele aspecte:

– Se înlocuiește zidăria de beton cu un perete din cărămidă poroasă, gros de ca. 36,5 cm.

– În podea trebuie montat un sistem de izolare împotriva umezelii. Pentru podea foarte bune sunt materialele minerale (care însă se fisurează) sau ștraifuri din bitum sudate. Peste acestea se aplică un strat de tencuială.

Daca încăperea este gândită ca spațiu de lucru sau chiar de locuit, nu se poate renunța la o izolație. Pentru aceasta se pot folosi plăci din plută, plăci din fibră de lemn sau chiar din PFL. Peste aceasta se aplică pardoseala, care se face din materiale călduroase: plută, linoleum, lemn.

– Nu trebuie uitată scurgerea. Pentru aceasta, astăzi se folosesc țevi din plastic PVC, care conduc apă într-un puț colector. Pentru a evita formarea noroiului, se învelește țeava în plastic. Ca alternativă, se pot folosi țevi poroase din argilă sau beton înfășurate în strat protector cu inserție de cocos.

Pivniță auxiliară

De cele mai multe ori pivnița se folosește ca încăpere auxiliară, ca garaj sau ca loc pentru

spălat. Aici, pretențiile legate de izolație nu sunt atât de mari. Nu se poate renunța la izolarea

exterioară cu bitum, de cele mai multe ori (în funcție de tipul pardoselii) este chiar necesar, să se protejeze podeaua de umezeală, aplicând tencuială. La izolația pereților se poate renunța și este suficient dacă se aplică un strat de ciment sau mai bine din var.

Pereții exteriori și interiori

Pereții exteriori

Pereții exteriori au, pe lângă funcția staticii casei, și sarcina de a proteja împotriva condițiilor climaterice. Astfel, peretele dinspre nord, unde soarele nu ajunge suficient, trebuie să protejeze

împotriva frigului, deci trebuie să fie un bun izolator termic. Partea dinspre sud, mai călduroasă,

trebuie să mențină căldura, în timp ce peretele dinspre vest, cunoscută ca fiind partea ploioasă, trebuie

să ofere o bună protecție împotriva ploilor. Dacă o casă s-ar face după astfel de principii, zidăria ar fi

"neuniformă", ceea ce ar însemna un dezastru din punctul de vedere al tehnicii construcțiilor. De

aceea, zidăria, nu numai pereții exteriori, trebuie avut grijă să se construiască dintr-un singur material,

deoarece altfel apare pericolul vibrațiilor, fisurilor sau a altor modificări ale zidurilor.

Sarcina pereților exteriori

să protejeze de ploaie;

să respingă frigul și gerul;

să acumuleze căldură;

să protejeze de vântul puternic;

să protejeze de razele prea puternice ale soarelui;

să ofere o bună protecție sonică;

să posede o bună capacitate portantă;

să protejeze de umezeală

Într-un cuvânt, trebuie să protejeze de intemperii și să asigure o bună izolare termică.

Influențelor intemperiilor

Soarele, ploaia și vântul pot solicita un perete exterior, astfel încât acesta să se deterioreze.

Razele prea puternice ale soarelui cauzează diferențe puternice de temperatură. Umezeala poate apare

la un perete exterior din cele mai diferite cauze. Ploaia, în special cea în averse, pune în pericol orice

zidărie. Prin luarea măsurilor constructive, cum ar fi streașina acoperișului, pervaze, precum și

cofraje, acest lucru poate fi combătut. Tencuiala evită ca umezeala să pătrundă și mai adânc în zidărie.

Umiditatea tot mai mare apărută din pardoseală este oprită cu ajutorul straturilor de tencuială din fundație. Un soclu de circa 30 de cm deasupra solului împiedică pătrunderea umezelii din exterior

în zidărie. Dacă aerul umed se răcește încât atinge punctul de rouă, se ajunge la condens. Acest lucru se

întâmplă când este împiedicată pătrunderea vaporilor de apă prin perete, când peretele nu este perfect izolat termic sau când structura construcției este greșită.

La pereții exteriori se poate alege între:

pereții masivi, dintr-un strat;

pereții din mai multe straturi;

pereții care se compun din ramă și cofraj

Pereții masivi dintr-un strat au avantajul că sunt atât izolatori termici, cât și acumulatori de

căldură. În cazul valorilor k de 0,4 – 0,6 W/m2K se preferă pereții cu mai multe straturi, deoarece sunt

mai simplu de construit, se deteriorează mai greu (văzut în timp) și sunt și mai ieftini. Pereții exteriori

foarte buni izolatori termici, așa cum este cazul clădirilor suedeze unde soarele apare mai puțin, sunt

făcuți rar dintr-un singur strat gros de 60 cm, căci din punct de vedere economic problema este mai

dificilă. La pereții exteriori dintr-un singur strat se pune problema folosirii lemnului și a cărămizilor

din beton ușor.

Pereții din mai multe straturi au avantajul că datorită lor se obțin valori k mai mici. Structura

stratificată poate folosi proprietățile unui material de construcție și compensează materialele mai puțin

bune cu un altul. Avantajele apar la partea de susținere, căci la executarea unei construcții trebuie o

grijă deosebită mai ales în ce privește racordurile și elementele de încălzire termică, altfel valoarea

teoretic bună a lui k nu poate duce la o economisire a energiei calorice.

Construcția pe bază de schelet din lemn sau cea cu elementele de susținere din lemn cu

cărămizi din lut prezintă o serie de proprietăți bune: perfecta izolare termică și buna comportare la

umezeală și, ceea ce este minunat din punct de vedere ecologic, atât lemnul, cât și lutul prezintă un

consum de energie primară foarte scăzut, sunt disponibile și nu prezintă nici un fel de probleme la

degrevare. Deoarece construcția din lemn nu are tradiție în Luxemburg, o astfel de construcție pe bază

de cărămizi din lut și tencuială exterioară normală ar fi o bună alternativă, deoarece din punct de vedere optic nu se deosebește de celelalte tipuri de construcții.

Izolarea termică – acumularea de căldură

Luxemburgul se află situat într-o zonă în care iarna există perioade lungi cu ger și temperaturi

negative. Pentru a proteja casa de frig (acoperiș, pereții, tavanul), aceasta trebuie astfel construită

încât să fie necesare costuri reduse pentru încălzire. Economia de energie se face nu numai din

resursele de materii prime, ci și prin reducerea impurităților din aer și menținerea cantității de CO2 pe

planeta noastră.

Cine spune .consum scăzut de energie., vorbește automat de o bună protecție termică. Asta

înseamnă o bună izolare termică, atât pentru pereții exteriori, cât și pentru acoperiș și tavan. Cum

practic se obține un consum scăzut de energie calorică, părerile sunt diferite. Unii afirmă că numai

izolația termică ar reduce pierderile de căldură ale unei clădiri, alții sunt de părere că izolația termică

(sub formă de materiale de izolație) împiedică să se capteze energia solară gratuită, ceea ce se referă

la pereții exteriori. În afară de aceasta, valoarea k se supraevaluează. Cu cât mai mică este valoarea k,

cu atât mai bună este izolarea termică și mai redus consumul de energie calorică. Criticii teoriei

valorii k pornesc de la ideea că totuși consumul de energie calorică nu depinde numai el de valoarea k.

Ar trebui avuți în vedere mult mai mulți factori: poziția peretelui exterior, razele soarelui, direcția vântului, tipul de încălzire, raportul dintre suprafața peretelui exterior și ferestre, poziția corpului de încălzit, materialul peretelui exterior, tipul și culoarea tencuielii etc. Respectarea numai a valorii k poate duce la surprize neplăcute, căci o izolație termică promite numai o valoare k scăzută, chiar dacă nu întotdeauna costurile pentru încălzire sunt reduse. Că aceasta este doar o teorie, o dovedesc încercările practice. Încercările efectuate la Institutul pentru Fizica Construcțiilor pe bisericile din lemn au demonstrat mari abateri între consumul de energie măsurat și cel teoretic pentru pereții exteriori. Măsurătorile pe mai mulți ani la construcțiile ușoare și masive efectuate la

laboratorul de arhitectură Hummelhof al Universității Tehnice Darmstadt au arătat că valorile

teoretice nu corespund consumului de energie măsurat practic. Pereții masivi folosesc razele soarelui

mai bine decât se crede. S-a arătat însă și că pereții exteriori bine izolați prezintă pierderi reduse de

căldură și că tipul de construcție masivă cunoaște limite care se referă la pierderile de transmisie.

Ce concluzii se pot trage din aceste rezultate?

1. Adevărul este că prin luarea unor măsuri privind izolația se obține o bună valoare pentru k

și un consum de energie redus.

2. Adevărat este și faptul că un astfel de sistem (15 – 40 cm material izolator) înghite

cantități mari de materii prime, ceea ce atrage după sine o mai mare încărcare a mediului

ambiant atât la fabricare, cât și la degrevare. Dacă se folosesc materiale izolatoare

sintetice (stiropor, spumant pe bază de poliuretan), cresc impuritățile din mediul

înconjurător.

3. Este adevărat că o structură ușoară a peretelui cu foarte mare capacitate de izolare (de

exemplu construcție grinzi lemn = căptușeală exterioară, aerisire, oprire vânt, izolație,

elemente de blocare a vaporilor, căptușeală interioară) atrage după sine probleme

constructive. O casă nu se poate face așa cum se planifică pe hârtie, ci la fața locului.

4. Este totodată adevărat că o construcție cu izolație exterioară sau interioară nu mai

cunoaște, total sau parțial, influențele climei exterioare. Peretele exterior își pierde funcția

sa de colector pasiv, solar. Căldura se reduce foarte mult în cazul în care interiorul nu este

prevăzut cu elemente care acumulează căldura (pereți, pardosele).

5. Pentru că modul de construcție care economisește căldură nu interesează numai

ecologiștii, este clar nevoie de o bază legală. Că Luxemburgul este una din puținele țări

europene fără valori legal stabilite pentru izolație, este de mirare. Construcțiile noi trebuie

să respecte valorile prestabilite legal pentru izolație (= valoarea k stabilită). Deoarece

consumul de energie calorică se resimte mai ales în pierderile de transmisie (= pierdere

căldură prin pereții exteriori, acoperiș, ferestre, uși și pardoseală), valorile limită k se

referă la pierderile de căldură care apar datorită clădirii. Valoarea medie k pentru o casă

cu o familie este de ca. 0,6 W/m2K. Pentru diferite construcții rezultă următoarele valori

k:

Economia de energie calorică nu constă în reducerea la întâmplare a valorilor limită pentru

protejarea căldurii acumulate, ci este influențată de mulți factori. Valorile limită de protejare a

căldurii ar trebui să fie parte componentă a unei valori globale a energiei. Nu numai măsurile de izolare a pereților exteriori, ai acoperișului sau tavanului influențează consumul de energie. Premiza

pentru un consum minim de energie sunt următoarele aspecte:

amplasarea clădirii către soare

evitarea punților de căldură

folosirea sticlei protectoare împotriva căldurii

puține ferestre spre partea de nord

elemente de izolare

amplasarea corectă a încăperilor

diferite zone de temperatură în clădire

aerisirea controlată cu recuperarea căldurii

folosirea, în funcție de posibilități, a energiei solare și eoliene sau a căldurii pământului

Pentru a putea centraliza aceste criterii într-o schemă de interpretare, ar trebui mai întâi ca

oamenii să fie conștienți de necesitatea economisirii energiei. S-ar motiva economiile de energie și s-

ar crea investițiile pentru construcții care să poată economisi energie. Într-un astfel de caz ar trebui

totuși luați în considerare și alți parametri, cum ar fi cheltuielile pentru energie în fabricarea

materialelor de construcție, utilizarea și degrevarea lor, acumularea energiei solare, comportarea la ardere a anumitor materiale de construcție etc.

Realizarea izolației

În cazul unei izolații suplimentare, se face deosebirea între izolația exterioară și cea

interioară. Din punct de vedere fizic, izolația exterioară este cea mai sigură. Și ea ridică totuși

probleme:

Izolația exterioară reduce captarea razelor solare și prelungește timpul de uscare al pereților. Alegând o tencuială greșită (tencuială din rășină sintetică), materiale izolatoare (plăci din spumant durificat) se împiedică difuzia vaporilor de apă din interior spre exterior.

Problema izolației în centrul clădirii ține de folosirea corectă a materialelor de construcție, deoarece altfel pot apare probleme cu umiditatea. În afară de aceasta, distribuția masei peretelui poate duce la o reducere a efectului de acumulare de căldură. Izolația interioară prezintă multe dezavantaje: Nu se folosește capacitatea de acumulare a căldurii; rezultă o distribuție nefavorabilă a temperaturii în interiorul peretelui care conduce în cazul unei difuzii a vaporilor de apă la condens și deci la formarea mucegaiului.

Nu este posibilă izolarea tavanului. Apar în felul acesta punți de căldură (ferestre, uși, tavan), deoarece izolația nu funcționează în toată casa.

Sfaturi:

-Peretele omogen format dintr-un strat ridică cele mai puține probleme din punct de vedere

constructiv (nu se formează condens). În felul acesta peretele acumulează căldură, reglează umiditatea și se realizează simplu și la un preț bun.

-În cazul în care zidăria exterioară are o grosime de doar 24 sau 30 de cm, trebuie să se prevadă o izolare exterioară. Se pot folosi sau plăci de plută, de cocos sau plăci ușoare din lână de lemn (legate cu magnezită), peste care se aplică o tencuială minerală. În locul tencuielii se poate folosi și o căptușeală din scânduri sau șindrilă.

Construcțiile din lemn

O variantă interesantă pentru construcția masivă din zidărie constă într-o .casă din lemn.. Deoarece casa tip bloc nu este la noi tradițională, există mai multe șanse pentru celelalte construcții

din lemn să se dezvolte și la noi în viitor. Mai ales construcția cadrului din lemn (încetățenită în SUA)

ar putea fi o alternativă pentru construcția scheletului din beton și pentru construcțiile masive.

Avantajele acestui sistem: revenirea la elemente de bază simple, combinații statice simple, precum și

prefabricarea industrială. Condiționată de protejarea împotriva incendiilor, în cazul construcției

cadrului din lemn, tavanul și pereții se îmbracă în interiorul casei cu plăci de carton amestecat cu ghips. Aspectul interior al încăperii dă impresia unei case construită convențional. Atracția specială a

construcției scheletului din lemn, elementele de susținere vizibile, se pierd la construcția cu cadru din

lemn. La toate construcțiile din lemn trebuie atenție la materialele întrebuințate. Foarte adesea se

folosesc substanțe pentru protejarea lemnului, materiale pentru izolare și plăci de construcție care sunt

considerate ca fiind acceptate de ecologiști .

Pereții interiori

În cazul pereților interiori, se deosebesc pereții de sprijin și pereții care nu sunt de sprijin.

Deosebit de important pentru pereții interiori este protecția fonică. Nu este necesară o capacitate de

izolare termică ridicată. Ca și peretele exterior, și peretele interior poate acumula căldură, poate capta

umezeala și apoi să o elimine, poate capta gazele și mirosurile neplăcute pentru a asigura un bun climat în încăpere.

Dacă doriți să obțineți o mai mare protecție fonică, este bine să o aveți de la început, căci abia

la prima petrecere dată în cinstea aniversării copilului Dvs. veți fi mulțumit că aveți un perete mai greu, căci cu cât mai greu, cu atât mai bună este protecția fonică. Acest lucru se obține cel mai bine cu un perete interior masiv. omogen. Este, în mod normal, perete standard, deoarece este simplu de făcut

și la un preț acceptabil. Atât cărămida, cît și blocul din praf de calcar, cu valori diferite pentru

densitate, dau bune valori pentru protecția fonică. Cărămizile cu găuri lungi, de exemplu cu densitatea

de 1.200 kg/m3 – 1.400 kg/m3, asigură, în cazul unei grosimi de 24 cm, o bună protecție fonică. Și în

cazul pereților interiori trebuie ținut seama de regula de bază și anume că pereții exteriori și interiori

trebuie făcuți din același material de construcție pentru a evita eventualele fisuri sau deformări.

Dacă din motive statice nu se poate folosi peretele interior masiv, se oferă ca alternativă

peretele stratificat. De cele mai multe ori o bună soluție este construcția cu cadru din lemn. Pentru a

obține o protecție fonică optimă, este necesar ca grinzile să fie puse pe ștraifuri de pâslă. Dacă se separă cele două grinzi, se evită transmiterea sunetului care se propagă într-un corp solid (nu se folosesc rame metalice). Spațiul concav dintre muchii se umple cu materiale izolatoare fonice, cum

sunt plasele de cocos sau plăcile din fibre de lemn (și aici se renunță la fibrele minerale și la plăcile

din stiropol). Lemnele pot fi îmbrăcate cu plăci de ghips, plăci din fibre de lemn sau plăci din lână de

lemn.

Ceea ce este valabil pentru tencuiala peretelui exterior, este important și pentru peretele

interior. O tencuială din var nu permite un mortar moale și elastic, ci un mortar care reglează

umiditatea. Este și dezinfectant, în măsura în care este prevăzut în final cu o tencuială de var. În încăperile umede trebuie să se folosească în locul varului alb, un var trass. Însă și tencuiala din ghips

sau ghips-var este bună. Elementele higroscopice de construcție (lemnul, lutul, tencuiala de var,

plăcile din fibră de lemn, perdelele și covoarele din fibre naturale) pot compensa încărcăturile de scurt

timp ale mediului, ca urmare a umidității mari a aerului (baie, duș) prin absorbția apei. Elementele

higroscopice de construcție trebuie ca, prin aerisirea încăperilor, să asigure uscarea acestora.

Mortarul și tencuiala

Clima sănătoasă în locuință o asigură nu numai materialele de construcție însele, ci și

tratamentul aplicat suprafețelor. Printre acestea se numără tencuiala și, mai târziu, zugrăvitul sau

tapetatul. Se înțelege că aceste suprafețe mari ale încăperilor sunt difuzabile, nu degajă substanțe

dăunătoare, sunt neutre din punct de vedere electric, reglează umiditatea și sunt elastice.

Mortarul

Mortarul, tencuiala și zugrăveala sunt amestecuri compuse din nisip (de diferite granulații) și

un liant. Cei mai importanți lianți sunt ghipsul, varul și cimentul. Aceste componente se amestecă cu

apă pentru a se obține mortarul sau materialul care se folosește pentru tencuială. Înainte, mortarul, tencuiala și zugrăveala se făceau direct pe șantier. Astăzi, regula este alta: tencuiala și mortarul trebuie prelucrate rațional și rapid. De aceea, la fabricare se adaugă materiale suplimentare care influențează proprietățile mortarului și ale tencuielii: de exemplu, aderență pe locuri mai dificile, evitarea formării fisurilor, reducerea timpului de întărire. În funcție de elementul suplimentar, se deosebesc:

-mortar gata preparat: Se face în fabrică și conține diferite adaosuri, ca de exemplu agent de formare a porilor, element de etanșare, element de îmbunătățire a aderenței sau de protecție împotriva gerului.

-tencuiala din rășină sintetică: conține până la 25 % rășini sintetice de diferite tipuri, caz în care trebuie avut grijă, deoarece elementele chimice de bază ale acestor rășini sintetice duc la alergii, afecțiuni ale pielii, cancer, precum și moleșeală, durere de cap, oboseală și iritarea ochilor.

-mortar izolant: se fabrică sau din adaosuri anorganice (perlite, argilă expandată) sau organice (stiropor) cu var, ghips sau ciment.

-mortar pentru lipit (mortar aplicat în strat subțire): acesta este mortarul din ciment cu materiale sintetice ca adaos sau element de lipire pe bază de rășină sintetică.

-mortar pentru reparații: se face pe bază de ciment, conține totuși ca adaosuri rășini

sintetice.

Materialele de adaos care se folosesc mai ales pentru întărirea rapidă și o prelucrare

îmbunătățită, se împart în două grupe:

a. adaosuri minerale: acesta este mai ales trass -ul (piatră de tuff măcinată), diatomitul

(pământ ușor, foarte poros), zgura de furnal, precum și cenușa de huilă. Uneori poate

apare o radioactivitate ridicată.

b. Adaosurile organice sunt materiale sintetice sau rășini sintetice, ca de exemplu clorura de

vinil, acetatul de vinil, stirol sau butani. Multe din aceste materiale provoacă alergii,

cancer și iritații.

Determinant pentru calitatea mortarului sau a tencuielii este tipul liantului.

Ghipsul

Ghipsul îndeplinește aproape toate condițiile unui material de construcție sănătos. Un avantaj

deosebit este capacitatea de a capta surplusul de umiditate și de a-l elimina când este cazul. Acest lucru se bazează pe procentul ridicat de pori ai ghipsului, precum și pe rezistența redusă la difuzia vaporilor. Structura ghipsului face să fie un slab conducător de căldură și de aceea dă o senzație de căldură, în timp ce betonul sau metalul par mult mai reci. Alte proprietăți excelente sunt uscarea rapidă, cheltuielile de energie foarte reduse la fabricare (numai lutul, nisipul și lemnul necesită mai puțină energie) și degrevarea care satisface condițiile impuse de ecologi.

În construcții se face deosebirea între ghipsul natural și cel industrial. Ghipsul natural este un

produs al apei de mare, se arde numai la 200oC și prezintă proprietățile menționate mai sus.

Dimpotrivă, ghipsul industrial se obține sau în urma proceselor chimice sau în urma desulfurării

gazelor reziduale din centralele atomice. Deoarece ghipsul natural este o materie primă finală,

industria a încercat să obțină ghips din produșii reziduali, pentru a acoperi necesarul. Deoarece în cazul ghipsului chimic există probleme cu resturi de substanțe toxice (mai ales radioactivitate

ridicată), poate folosirea ghipsului REA este o cale de a ieși din dilemă. Radioactivitatea este mai redusă decât la ghipsul chimic, iar impuritățile chimice (bioxidul de sulf și clorurile) pot fi înlăturate

prin tehnologii adecvate. Ghipsul existent astăzi în construcție nu este, din păcate, simbolizat

(marcat). Deci, nu se poate stabili dacă în cazul tencuielii cu ghips sau cu plăci de ghips este vorba de

ghips REA sau ghips natural. Ar fi de dorit o marcare din partea fabricantului.

Calcarul

Calcarul este, exact ca și ghipsul natural, un produs natural pur. Ca liant dă un mortar și o tencuială sănătoasă, care acționează ca dezinfectant și element de reglare a umidității, captează substanțele toxice din aer, influențează pozitiv climatul din încăpere și mărește conductibilitatea termică (rezistență mică la difuzie). O tencuială din calcar îmbunătățește în plus aceste proprietăți pozitive: miroase plăcut, anihilează mirosurile neplăcute, curăță aerul, este ușor de prelucrat, este

elastic și foarte ieftin.

Deoarece mortarul de var pur nu este rezistent la acizi și apă, se amestecă sau cu trass (se

obține un liant hidraulic, adică un liant care se întărește în aer și apă) sau se preferă calcar cu un conținut ridicat de silică, argilă și oxizi de fier care dau un var hidraulic pentru construcții.

Varul hidraulic se folosește mai ales pentru tencuiala exterioară și interioară (în cazul

solicitării puternice sau a încăperilor umede) și ca mortar pentru zidărie. Ca tencuială interioară ar fi

ideal varul mlăștinos (= var ținut mai mulți ani în apă), deoarece cu cât mai mult stă varul în apă, cu

atât mai bună este calitatea lui. Astăzi este mai greu, deoarece rar mai există zidari sau fabricanți de

materiale de construcție care să aibă propria lor groapă de var. Ca alternativă, se oferă var alb cu granulație foarte fină.

Cimentul

Simbolizarea cimentului în funcție de părțile componente

Simbolul Prescurtarea Componentele

Ciment Portland (PZ) PZ calcar + lut

Ciment cu amestec de fier

Portland EPZ 6 – 35 % zgură de furnal; restul până la 100 %,

ca la PZ

Ciment de furnal HDZ 36 – 80 % zgură de furnal; restul până la 100 % ca la PZ

Ciment trass TrZ 20 – 40 % trass; restul până la 100 % ca la PZ

Deosebirea esențială dintre ghips, calcar și ciment constă în procesul de ardere. Cimentul se arde la o temperatură atât de ridicată, încât structura cristalină este afectată și se obține un nou material cu o rezistență la presiune mai mare. Cimentul este foarte dur, neelastic și mai puțin

higroscopic și difuzabil decât varul sau ghipsul.

Tencuiala din ciment trebuie evitată în interiorul casei și folosită doar acolo unde solicitarea

sau umiditatea este mai mare (tencuiala soclurilor, tencuiala exterioară a pivniței, beton). Există

diferite cimente, în funcție de componentele lor (v. tabel). Cimentul de furnal poate fi radioactiv.

Tencuiala

Tencuiala înseamnă stratul aplicat peste mortar. Trebuie să aibă o rezistență mare. De aceea

se folosesc îndeosebi tencuiala din ciment. Și aici se înlocuiește cimentul cu varul.

RECOMANDARI

-Mortarul și tencuiala din ciment se folosesc numai la pivniță (în exterior) și la pereții

exteriori (partea expusă ploilor, tencuiala soclurilor). În rest, se folosește mortarul pe bază

de var. În zona umedă se întrebuințează var de trass (var hidraulic) sau ciment de Portland

(PZ), dacă doriți să evitați razele radioactive.

-În cazul în care folosiți un mortar izolant, preferați un mortar gata preparat cu perlită ca

adaos în loc de polistirol.

-În interior se folosește ghipsul natural sau calcarul alb foarte fin pentru a obține un climat

optim în încăpere.

-Tencuielile sănătoase (ghips, var) nu se acoperă cu tapet sintetic și vopsele. Proprietățile

pozitive (reglează puritatea aerului din încăpere) se pierd.

-Evitați orice formă de tencuială cu materiale sintetice. Din punctul de vedere al unei

construcții sănătoase sunt absolut inutile, de la fabricare până la degrevarea lor fiind

dăunătoare sănătății.

-Atenție la biomortar și la biotencuială. Acestea conțin pe lângă adaosuri minerale și

substanțe sintetice.

-Preferați produsele cărora le sunt indicate componentele. Și în cazul mortarului gata făcut

adaosurile folosite sunt neclare.

-Pentru produsele pe bază de ghips cereți certificatul de proveniență și nu vă mulțumiți cu

răspunsuri vagi.

-În cazul în care tencuiala cu var vreți să o pregătiți singur, aveți nevoie de o putină în care

să stingeți varul alb. Varul alb, cu granulație foarte fină, trebuie stins cu zece ore înainte

de prelucrare. Stingerea înseamnă amestecarea varului cu apă. Pentru 10 kg de var nestins

este nevoie de 30 – 35 litri de apă. Se pune varul în putină și se amestecă bine cu apă.

Pasta obținută se lasă o noapte să se liniștească. Se obține o pastă care poate fi

întrebuințată ca liant pentru o tencuială cu var.

Tavanul și podeaua

Tavanul nu trebuie să preia și să distribuie sarcinile, ci să reducă vibrațiile și zgomotele și să

protejeze împotriva pierderilor de căldură și a umezelii. Astăzi există tavane standard din oțel-beton,

deoarece se pot folosi în grosimi mici, îndeplinind astfel condițiile statice. Un tavan din beton este

rezistent la foc și sensibil la umezeală. Totuși, în cele mai multe cazuri, nu este necesar un tavan din

oțel beton, deoarece acesta prezintă o serie de dezavantaje: timp de uscare mare, slabă reglare a

umidității, armătura din oțel împiedică radiația naturală și câmpul magnetic. De cele mai multe ori,

tavanul din beton poate fi înlocuit fără probleme cu un tavan din grinzi de lemn sau cărămizi.

Tavanul din blocuri concave de cărămidă

Reduce în mare măsură atât procentul mare de beton, cît și pe cel de oțel, deoarece în suporții

de oțel-beton se pune cărămidă din argilă, iar deasupra se poate renunța la stratul de beton. Și mai

bine ar fi dacă în locul suporților din beton armat s-ar folosi grinzi de lemn. Aici ar trebui explicat mai

întâi dacă această structură este acceptată de Biroul de Construcții al Clădirilor, deoarece trebuie

îndeplinite condițiile de protejare împotriva incendiilor. Punctul des controversat în construcție este în

ce direcție trebuie îndreptați suporții armați. Unii spun că spre nord-sud pentru a nu influența câmpul

magnetic natural al pământului, alții preferă direcția est-vest. Se bănuiește că uniformitatea câmpului

joacă un rol mai mare decât direcția. De aceea, trebuie să se renunțe la concentrațiile inutile de oțel-

beton în zona dormitoarelor, atât la tavan, cât și la pereți.

Tavanul din grinzi de lemn

Înainte erau ceva obișnuit, astăzi este nevoie de o aprobare specială (mai ales dacă este vorba

de case pentru mai multe familii), din cauza protecției împotriva incendiilor și a protecției fonice. Tavanul din grinzi de lemn este pentru casa pentru o familie o alternativă optimă față de tavanul din oțel-beton. Există două restricții: Siguranța împotriva incendiilor este limitată în cazul unui tavan din

grinzi de lemn, poate fi însă vizibil îmbunătățită, dacă, de exemplu se aplică în partea de jos plăci de

heraklith groase de 5 cm. Dacă nu se poate asigura aerisirea, de exemplu în bucătărie, baie, toaletă,

lemnul din aceste încăperi trebuie protejat.

Iar dacă se cere protecție fonică, atunci un tavan numai din grinzi de lemn este insuficient.

Situația se îmbunătățește printr-o structură corespunzătoare a podelii, îmbunătățindu-se astfel

protecția împotriva vibrațiilor șI a zgomotelor.

Dacă veți construi singur, atât tavanul din cărămidă, cât și cel din grinzi de lemn se face în regie proprie. În cazul tavanului din cărămidă, firma care livrează preia calculele statice și întocmește un plan exact care ușurează executarea construcției când vreți să construiți singur. Și tavanul din grinzi de lemn poate fi făcut de un om îndemânatic, dacă are planul cu dimensiunile exacte ale grinzilor.

Problema principală a tavanului este protecția fonică insuficientă. În cazul tavanelor masive

(tavane din beton sau cărămizi), protecția fonică este îmbunătățită de o tencuială adecvată. Ca

materiale izolante sub tencuială sunt recomandate plasele din fibre de cocos, plăcile din fibră de lemn

sau plăcile din plută. În cazul tavanelor din grinzi, se poate obține, printr-o structură adecvată, o foarte

bună protecție fonică.

Există două posibilități:

Sunetele transmise prin aer se întâlnesc cel mai des odată cu creșterea greutății tavanului.

Dacă, de exemplu, grinzile nu sunt complet vizibile, se pot pune scânduri cu caneluri și pene,

transversal față de grinzi și să se umple spațiul rămas între grinzi cu un material greu, ca de exemplu

cărămidă, resturi de piatră de calcar sau o tencuială uscată de var. Se poate folosi pentru umplut și

lutul, iar execuția poate fi în regie proprie.

Dacă, conform proiectului, grinzile trebuie să rămână totuși complet vizibile, atunci se aplică

peste grinzi un cofraj cu caneluri șI pene, deasupra se pune hârtie de protecție, iar peste ea un strat de

balast. Se pot folosi cloțuri de cărămidă sau o tencuială uscată. O tencuială de var umedă are avantajul

că etanșează bine toate fisurile și rosturile. Dezavantajul constă în faptul că se poate continua lucrarea

abia după uscare (mai multe săptămâni). O structură elastică combate zgomotele. De aceea, atât podeaua, cât și sub-tavanul nu se prind direct de grindă cu lut sau cuie. Podeaua, indiferent dacă e din ciment sau parchet, nu trebuie prinsă direct de grinzi. Este nevoie pentru aceasta de ștraifuri izolatoare de 1 – 2 cm grosime, care se pun între bare și grinzi. Pentru un tavan sănătos se recomandă următoarele materiale de construcție:

-grinzile: sau suporții din lemn cu cărămidă (sistem Hourdi) sau grinzi masive, în nici un

caz însă suporți din lut sau alte materiale pe bază de lemn combinat cu rășini sintetice.

-sub grinzi: scânduri cu caneluri și pene; plăci din fibre de lemn, plăci sin heraklith; plăci

din ghips.

-între grinzi: cărămidă cu cloțuri, cărămidă, lut, resturi de plută

-deasupra grinzilor: cărămidă cu cloțuri, cărămidă, tencuială din lut sau var, resturi de var,

plăci din fibre dure.

Trebuie să se țină seama de două aspecte:

Capetele grinzilor trebuie protejate împotriva umezelii (cu ajutorul cartonului gudronat și a

circulației aerului), iar în încăperile umede structura trebuie astfel realizată, încât lemnele respective

să se poată usca.

Podelele

În decursul unei zile, cel mai des venim în contact cu podeaua. De aceea, pe lângă criteriile de plăcut, frumos și sănătos., un rol important îl joacă și noțiuni cum sunt elasticitatea, comportarea termică, vibrațiile și comportarea electrostatică. Multe fenomene negative, ca de exemplu alergiile,

crampele sau răcelile, se datorează unei suprafețe reci a podelii. Cele mai importante materiale pentru

podele sunt:

piatra

lemnul

textilele

materialele sintetice

linoleumul

pluta

Piatra oferă avantajul rezistenței la deformare, este rezistentă la apă și frecare, au o durată de viață lungă și acumulează bine căldura. Este foarte potrivită pentru cazul în care se folosesc elemenți de încălzire montați în pardoseală, deoarece căldura se dirijează optim. Sunt recomandate și în cazul alergiilor, căci nu prezintă o încărcătură electrostatică. Dezavantajos este faptul că ține rece la

picioare și nu prezintă elasticitate atunci .când calci pe ea.. Se folosește mai ales când ați optat pentru

un tavan din beton sau din cărămidă masivă. Nu este potrivită dacă tavanul este din grinzi de lemn.

În cazul pietrei naturale, trebuie să se prefere piatra de calcar (marmura, travertin, jura sau

dolomita). Șistul și granitul sunt pietre eruptive, care pot prezenta o radioactivitate ridicată. Totuși trebuie să se renunțe la pietrele naturale în locuințe, deoarece "țin rece la picioare" și nu sunt elastice. Se pot folosi pentru intrări, holuri, trepte, grădini de iarnă sau terase.

Plăcile de ceramică sunt un amestec de cuarț, caolină, feldspat și argilă. Ocazional se folosește și șlamul roșu (radioactivitate ridicată), un produs secundar obținut la fabricarea aluminiului. Plăcile glazurate se obțin la 1200oC, când capătă o glazură transparentă, datorită argilei colorată de către oxizii metalici. Flisele glazurate sunt mai sensibile decât cele neglazurate, de aceea se folosesc mai mult în baie. O excepție în cazul fliselor o reprezintă flisa italiană Cotto. Ce are această flisă în plus?

Datorită compoziției ei chimice, flisele Cotto au temperaturi de ardere mai scăzute, sunt mai poroase

și deci mai permeabile la vapori. Au o mai bună capacitate de absorbție, de unde și impresia de

căldură. De aceea, flisele Cotto pot fi folosite și pe suprafețe mai mari. Numai pentru încăperile cu

umiditate ridicată (baie) aceste flise nu sunt adecvate, din cauza caracterului lor absorbant.

Flisele Cotto (vă recomandăm să vi le pună un specialist, deoarece necesită o tehnică de

montare și un tratament al suprafeței care nu se compară cu cel al fliselor normale) nu sunt ușor de

întreținut. Câțiva fulgi de săpun în puțină apă și șters cu o cârpă înmuiată în această soluție este suficient pentru o întreținere curentă, însă în cazul în care sunt foarte murdare ,este necesar un tratament intens: curățire, spălare și șlefuire. Cotto asigură o suprafață bună calitativ și ecologic, are o

bună comportare la căldură, asigură un climat pozitiv în încăpere și creează o atmosferă plăcută,

caldă.

În afara fliselor din argilă, se de secole folosesc podelele din lemn. Trebuie să fiu ceva mai

exact aici, deoarece , după părerea mea, nu sunt tocmai potrivite pentru locuințe. Se deosebesc:

scânduri de lemn, parchet și pavaj de lemn.

Scândurile de lemn

Podeaua din scânduri de lemn este foarte potrivită pentru toate încăperile de locuit și de lucru.

Sunt mai puțin potrivite pentru încăperile umede. Podelele din scânduri se fac mai ales din lemn de

conifere molid, brad, pin, etc). Se poate însă folosi și stejarul, paltinul, frasinul, cireșul sau castanul,

în funcție de preferință: un lemn mai dur sau mai moale. Scândurile din lemn pot fi folosite numai la

tavanele masive (tavanele din cărămidă) sau la tavanele din grinzi de lemn. În mod normal, se folosesc

scânduri date la rindea pe o parte (de la 22 mm) cu caneluri și pene. Se strâng cu șuruburi sau cuie.

Modalitatea clasică este aplicarea scândurilor pe o construcție din lemn în care se introduc materiale

izolante pentru a se obține o mai bună izolare termică și pentru a crește protecția fonică.

Parchetul

Podelele cu parchet se pot folosi în toată zona locuibilă din casă. Se folosesc cu

preponderență lemnele dure: paltin, stejar, frasin sau lemne tropicale, cum sunt mahonul, missandra.

În comerț parchetul se găsește sub formă de plăcuțe, dintr-un lemn tare, sub formă de parchet mozaic

(se face un mozaic din lamele grose de 8 mm) și parchetul finisat (parchet industrial din plăci presate

și lamele din lemn, gata șlefuite). Problematic este materialul portant (formaldehida, isocianații!),

precum și modul de aplicare.

Pavajul din lemn

Se compune din ștorțuri de lemn de 6 – 8 cm grosime (stejar, paltin, larice), care trebuie

aplicate pe o suprafață masivă (beton sau cărămidă). Avantajul unui pavaj de lemn constă în faptul că

este foarte durabil și poate fi des rașchetat.

Tratamentul aplicat podelelor din lemn

Există două procedee, și anume lăcuirea și impregnarea cu ceară. Înainte de a folosi una sau

cealaltă metodă, trebuie rașchetat de mai multe ori.

Lăcuirea trebuie făcută numai dacă podeaua este foarte solicitată. Deoarece, datorită structurii

sale poroase, lemnul este permeabil la vaporii de apă și se folosește pentru reglarea umidității din încăpere, nu are sens să fie lăcuit. În afară de aceasta, o astfel de podea se încarcă electrostatic și, dacă nu e vorba de un lac din rășină naturală, degajă vapori toxici. Dacă totuși doriți să lăcuiți parchetul,

trebuie să folosiți lacuri din rășini naturale sau lacuri acril fabricate pe bază de apă. Cea mai potrivită este totuși o impregnare cu ulei de rășini naturale și ceară de albine. Rezultă astfel un amestec din firnis de ulei de in de 50 %, cu ulei terpentin balsam, folosit pentru o impregnare în profunzime. Dat apoi cu ceară de albine, podeaua din lemn capătă o suprafață frumoasă și o durabilitate pe care lustruirea nu i-o poate da. Foarte bună este ceara Carnauba amestecată cu ceară de albine, deoarece ceara arnauba (frunze ale unui palmier brazilian) este mai dură decât ceara de albine. Ca alternativă se oferă un tratament cu ulei dur (= ulei de in fiert).

Curățirea

Podelele din lemn se curăță foarte bine. Este uneori suficient să se aspire de praf. Dacă vreți

să le ștergeți cu apă, evitați să folosiți prea multă apă. Se refac cu ceara doar porțiunile care impun

acest lucru.

Este lemnul pardoseala ideală?

Ca materie primă biologică naturală, lemnul este și astăzi optim. Numai dacă se prelucrează

sau se folosește greșit este o alegere proastă. Pentru a fi siguri de o calitate a podelei din lemn, trebuie

menționate încă o dată avantajele pe care le prezintă:

-Are o conductibilitate termică redusă. Cercetările au arătat că în cazul atingerii cu piciorul a unei podele din ciment are loc o răcire de mai mult de 10o C; în cazul unei podele din lemn doar 2o C;

-Are o mare capacitate de difuzare a vaporilor;

-Are o bună capacitate de resorbție și absorbție și contribuie astfel la un excelent climat în încăpere;

-Podelele din lemn sunt greu inflamabile. În caz de incendiu, podelele din lemn degajă rar gaze toxice, iar asta dacă nu sunt acoperite sau lipite cu lacuri chimice sau cu materiale sintetice;

-Are un bun efect izolator. În felul acesta se obține o reducere a pericolului unui accident electric, iar pe de altă parte se obține o suficientă conductibilitate pentru a împiedica încărcarea electrostatică;

-Strălucirea sa naturală și multitudinea formelor și tipurilor permit o configurație variabilă

și omogenă a încăperii;

-O podea din lemn este și astăzi o soluție optimă pentru raportul randament – preț.

Inserțiile de textile

Inserțiile din textile (podele gen covorașe) oferă o căldură deosebită încăperii, precum și o bună izolare fonică. Părțile negative constau în încărcarea electrostatică ridicată (în special la inserțiile sintetice), eulanizarea pentru a acționa preventiv împotriva bacteriilor, gazificarea emolienților, ormaldehidei și a altor reziduuri chimice (din nou în cazul fibrelor sintetice).

De recomandat sunt inserțiile care se fac din materiale vegetale sau animale, premiza fiind că ele nu sunt impregnate cu fungicide. La fibrele vegetale, mai ales covoarele din cocos și sisal au o rezistență foarte mare și sunt potrivite pentru tot spațiul de locuit. Sisalul are dezavantajul sensibilității la petele de grăsime, lâna nu are rezistență mare la frecare și este potrivită numai pentru camerele de dormit. Și covoarele din paie prezintă o rezistență scăzută la frecare.

În cazul fibrelor animale se prelucrează mai ales lâna de oaie și de capră. În măsura în care nu sunt impregnate cu substanțe chimice, nu degajă substanțe otrăvitoare, nu au radioactivitate, au o

foarte redusă încărcare statică și sunt rezistente la frecare.

La toate inserțiile textile trebuie avut grijă ca stratul protector de pe dos să fie din material natural (latex natural sau țesătură de iută) și nu latex sintetic sau spumant compact. O serie de covoare din fibre naturale (cocos, lână) nu au pe dos nici un fel de strat protector.

Inserțiile sintetice (nylon, perlon, dralon, trevira sau diolen) nu degajă substanțe toxice, nu au radioactivitate, au totuși o mare încărcătură electrostatică și nu sunt nici higroscopice. În afară de aceasta, sunt acoperite pe dos cu spumant sintetic sau cauciuc sintetic. Aceste podele se pun, de regulă, cu pastă de lipit pe bază de rășini sintetice care au un procent ridicat de solvent și degajă gaze

toxice. În cazul spumantului sintetic este vorba de un emolient poliuretanic care poate duce la alergii,

iritații ale căilor respiratorii și ale ochilor. Cauciucul sintetic se compune dintr-un amestec de stirol-

butani-latex care este dăunător sănătății.

Inserțiile din material sintetic

Este vorba de cele mai multe ori de inserții PVC care se compun până la 55 % din emolienți și

solvenți. Inserțiile PVC se încarcă foarte puternic electrostatic. Producerea de PVC, la fel ca toate celelalte inserții din material sintetic, încarcă foarte mult atmosfera cu substanțe toxice. În caz de incendiu se degajă numeroase gaze toxice. Din punct de vedere ecologic și al prevenirii bolilor, astfel de inserții nu se recomandă, deoarece PVC -ul este dăunător sănătății și mediului înconjurător, atât la fabricare și utilizare, cât și la degrevare.

Linoleumul

Linoleumul este o inserție pentru podele obținută artificial din materii prime naturale (ulei de cânepă, rășină naturală, făină de lemn, coloranți naturali, țesătură de iută). Avantajele sale constau în rezistența ridicată la frecare, o bună difuzie a vaporilor, în caz de incendiu nu degajă gaze toxice, are o bună comportare la vibrații, bune posibilități de curățire, fabricat 100 % din materii prime naturale, precum și comportarea sa antistatică.

Datorită rezistenței sale foarte ridicate la uzură, este potrivit pentru aproape toate încăperile.

Este ușor de întreținut: se aspiră de praf și se șterge cu o cârpă umezită. Din punct de vedere ecologic

este o inserție ideală. Singurul dezavantaj: în comparație cu lemnul și covoarele naturale, linoleumul

ține relativ rece la picioare. În afară de aceasta nu se poate pune în încăperile umede (baie).

Linoleumul se lipește, iar pentru această operație există paste de lipit biologice.

Pluta

Pluta este un produs pur natural, care se obține din coajă de stejar. Este elastică, etanșă la apă, atenuează zgomotele și este un bun izolant termic. Nu se potrivește însă la o podea cu elemenți de

căldură încorporați. Fixarea se face cu o pastă biologică pentru lipit plută. Tratarea suprafeței se face

ca la lemn. Inserțiile de plută sunt universal folosite (datorită faptului că ține cald la picioare se

folosește mai ales pentru camera de joacă a copiilor și pentru dormitoarele copiilor, camerele în care

lucrați, bucătărie). Întreținerea este foarte ușoară: Se poate sau aspira de praf sau șterge cu o cârpă ușor umezită în apă. Din păcate, pluta se găsește numai în zona Mării Mediterane. Căile de transport sunt deci lungi și limitează stocurile. Nu se poate vorbi totuși de o monocultură, deoarece stejarul de plută este un copac dintr-o zonă cu o vegetație specifică. O reîmpădurire a țărilor mediteraniene cu stejari ar fi mare ajutor, căci ar reduce fenomenele ca eroziune, transformarea în stepă, deficitul de apă și incendii ale pădurilor.

Lemnul

În cazul scândurilor de lemn, se folosesc cele care prezintă pe partea posterioară șlițuri frezate, făcând astfel posibilă .prelucrarea lemnului.;

Se folosesc lemne indigene;

La aplicarea pe tavan din grinzi de lemn trebuie o atenție deosebită ca materialul să fie suficient pentru a se obține protecția fonică dorită. De aceea, grinzile de lemn se aplică pe cele de separare (pâslă), pentru a evita transmiterea zgomotelor. Podeaua nu trebuie neapărat prinsă cu șuruburi sau cuie de grinzi;

În cazul parchetului gata pregătit, lăcuit din fabrică, preferați-l pe cel lăcuit cu un lac pe

bază de apă;

Dacă doriți să tratați singur parchetul, alegeți un parchet nelăcuit.

Podelele din materiale textile

Covoarele sunt locul preferat de adăpostire al bacililor și bacteriilor. Într-un gram de praf din

casă există până la 10.000 larve. Deoarece aspirarea normală a prafului nu ajută prea mult, praful nu

se înlătură complet. Sunt necesare aspiratoare cu filtre de apă. În cazul fibrelor sintetice, problema este aceeași. Și aici se pune problema substanțelor sintetice toxice, în special la PVC;

De evitat covoarele sintetice din poliamide, poliacrili, poliesteri și polipropilen;

Linoleumul

-Fixați linoleumul pe o suprafață absolut uscată și netedă;

-Preferați un adeziv pe bază de rășini naturale sau adezivi care nu conțin solvenți și

formaldehide;

-Pentru curățire este suficientă apa călduță amestecată cu fulgi de săpun neutru;

-Aveți grijă când cumpărați linoleumul să conțină 100 % linoleum, căci există și

sortimente care sunt amestecate cu rășini sintetice;

-Înainte de aplicare, se lasă linoleumul să ajungă la temperatura camerei;

-Preferați linoleumul brut, netratat.

Pluta

-Atenție la plăcile de plută amestecate cu rășini sintetice și acoperite cu PVC. Mai bine renunțați la ele;

-Ca adezivi, se folosesc aceiași ca la linoleum;

-Pluta se poate așeza după propria imaginație. Lăsați plăcile de plută în încăpere câteva zile înainte de a le monta, pentru a le aduce la aceeași temperatură și umiditate;

-Ca și linoleumul, trebuie să se aplice pe o suprafață netedă și tare;

-O podea din plută se grunduiește și se ceruiește ca și cea din lemn. Un astfel de tratament conferă plutei proprietăți naturale și pozitive;

-Se curăță fără probleme cu apă călduță și săpun, iar ceara îi oferă o nouă strălucire.

Adezivii

-Pentru lipirea inserțiilor de podea (lemn, textile, linoleum, plută și ceramică) se folosesc mai ales adezivi fără solvenți, adezivi de reacție, adezivi de dispersie, adezivi de contact, benzi de lipit și adezivi pentru construcții;

-Adezivii care conțin solvenți au, mai ales, solvenți toxici (până la 70 %), precum și rășini sintetice sau naturale. Printre solvenți se numără toluolul, butanolul, xylolul și metanolul. Inspirarea acestor substanțe toxice poate cauza dureri de cap, moleșeală, vomă, iritații,

amețeală și oboseală. Printre solvenții care ridică mai puține probleme se numără etanolul, uleiul de eucalipt sau uleiul de lămâi care sunt conținuți în adezivii din rășini naturale. Drept conservant se folosește mai ales formaldehida;

-Adezivii de dispersie, fabricați pe bază de rășini naturale sau sintetice, conțin îndeosebi apă și cantități reduse de alcool. Drept conservant conțin mai ales formaldehidă. Sunt potriviți pentru hârtie, lemn, linoleum și covoare;

-Adezivii de reacție se întăresc printr-o reacție chimică a componentelor lor. Este cazul mai ales al poliuretanului și rășinii epoxi care conțin substanțe toxice sau degajă substanțe toxice;

-Benzile de lipit se compun dintr-un material portant (hârtie, folie) și o masă adezivă (cauciuc natural sau rășină sintetică);

-Adezivii de contact sunt un amestec din rășini sintetice și cauciuc sintetic care se descompun cu ajutorul solvenților. Se folosesc mai ales pentru podele din PVC, linoleum, plută și parchet;

-Adezivii pentru construcții se folosesc pentru fixarea fliselor sau a plăcilor din ceramică, utilizând procedeul patului subțire. Aceste mortare adezive conțin o întreagă serie de fondanți sintetici pentru a li se îmbunătăți proprietățile;

-Adezivii pentru tapet se compun cu preponderență din celuloză pe bază de metil și un întăritor. Nu ridică probleme în măsura în care nu sunt amestecate cu substanțe sintetice sau anihilatori pentru apariția ciupercilor (mai ales pentru tapetele grele din material sintetic).

Acoperișul

Acoperișul este partea casei cea mai expusă la intemperii. Un acoperiș trebuie să protejeze de zăpadă, ploaie, arșiță, frig și zgomot. În afară de aceasta, trebuie să fie perfect adaptat casei. Înainte, casele nu se construiau cu mansarde. Abia în ultimii 25 de ani s-a început construirea unor astfel de spații de locuit, deoarece, din motive de costuri, fiecare metru pătrat trebuie folosit sau, dacă vreți, pentru că este "mai șic" să locuiești sub acoperiș.

Totuși această modă a atras după sine o serie de probleme, care înainte nu existau. Înainte, la construirea tradițională a acoperișului, grosimea acestuia era foarte mică (înainte nu prea exista

izolație) și o mansardă relativ bine aerisită era un garant al faptului că primele deteriorări se localizau

la acoperiș, iar în al doilea rând, o bună aerisire însemna o uscare rapidă în caz că exista umiditate. În

afară de aceasta, temperaturile ridicate în timpul verii și temperaturile foarte scăzute iarna dădeau șarpantei o anumită protecție a lemnului, deoarece umiditatea aerului rămânea permanent scăzută și vara lemnul se înfierbânta atât de tare, încât insectele dăunătoare nu aveau nici o șansă de

supraviețuire.

Astăzi, economiile de energie impun măsuri drastice privind izolarea, caz în care se reduce efectul-tampon al mansardei, aerisirea se reduce și ea, iar pagubele apar ceva mai târziu. La răcire, această umiditate condensează, iar aceasta se întâmplă de cele mai multe ori la partea rece a izolației termice. Umiditatea izolației acoperișului reduce considerabil capacitatea de izolare. Materialele izolatoare naturale, cum sunt pluta, cocosul, celuloza sau plăcile din fibră de lemn, au avantajul că pot capta umiditatea și se reduce foarte puțin capacitatea lor de izolare acustică. Materialele izolatoare

sintetice, cum sunt fibrele minerale, stiroporul sau materialele spumante, se comportă altfel.

Astăzi se mai folosește structura clasică de acoperiș, de cele mai multe ori din cofraj de lemn pe căpriori, deasupra hârtie bituminată sau o folie de material sintetic, apoi șipci și pe acestea acoperișul. Dezavantajul acestei structuri clasice constă în izolarea defectuoasă. Dacă se izolează între

căpriori, trebuie aerisit cofrajul sau nu trebuie să mai apară vapori în partea interioară, dacă se vrea să

se evite condensul, deoarece hârtia bituminată este etanșă la vapori. Pe lângă aceasta, există problema

etanșeității la vânt. De aceea, este necesar să se lucreze cât mai corect. Se pun încă multe întrebări despre calitatea ecologică și biologică a materialelor, căci elementele de blocare a vaporilor și foliile vin în contradicție cu difuzia vaporilor și higroscopicitatea.

În principiu, se deosebesc acoperișurile friguroase și cele călduroase. Acoperișul rece are, la fel ca peretele exterior din două straturi, între învelișul acoperișului (cărămidă, șist) și izolația termică

o fantă de aer, condensul putându-se astfel usca. Acoperișul cald are mai multe straturi fără aerisire.

Dacă nu se construiește cu mansardă, atunci este suficient să se acopere podul casei cu un

strat izolator (plăci din fibră de lemn, plăci de plută sau celuloză sau perlită). Cu o astfel de

construcție simplă, podul casei oferă o bună zonă-tampon, o bună aerisire și, deci, o durabilitate mare

fără deteriorări însemnate.

Dacă vă hotărâți totuși pentru construirea unei mansarde, atunci imediat sub învelișul acoperișului este nevoie de o izolare destul de scumpă. În funcție de dorință, elementele de izolare se pot pune între sau deasupra căpriorilor.

Materialul izolator se pune cât mai etanș, pentru a se evita pierderile de căldură. În afară de aceasta trebuie să se aibă în vedere că între izolație și acoperiș trebuie să existe un spațiu de aerisire de aproximativ 6 cm. Ca material izolant se folosesc: plăcile de plută, plăcile de lână de lemn,

resturile de plută sau isofloc (fulgi de celuloză) Se recomandă: plăci din spumă tare, plăci de stiropol,

pâslă de sticlă sau minerală, acoperită pe o parte cu aluminiu.

Pentru partea dinspre interior se aleg: plăci din carton ghipsat, scânduri, plăci ușoare din lână de lemn cu tencuială și apoi tapet sau plăci din fibră de lemn.

Izolația sub căpriori

Acest tip de izolație se alege numai când căpriorii nu sunt prea înalți, pentru a se obține o

izolație acustică completă. Dezavantajul constă în aceea că dimensiunea interioară se reduce. Pe lângă

aceasta, izolația termică se află pe partea călduroasă, ceea ce este nefavorabil, deoarece aerul cald din

încăpere poate condensa în izolația termică. De aceea, materialele pentru izolația termică uzuale

(fibrele minerale) se acoperă cu aluminiu. Structura și materialele pentru izolație se aleg la fel ca la izolația dintre căpriori.

Izolația termică deasupra căpriorilor

În acest caz elementele de izolare se pun în exteior, pe învelișul acoperișului. Aici se impune o lucrare rapidă, precisă, deoarece acoperișul nu este protejat împotriva ploii și vântului. Avantajele acestei metode de izolare sunt simple: rezultă un strat izolator complet. Protecția împotriva căldurii crește, iar în spațiul interior al acoperișului rămân căpriorii și cofrajul de lemn, ceea ce dă un efect plăcut pentru locuitorii casei. Acest tip de izolație este posibil doar la începutul construirii casei, în timp ce primele două variante pot fi folosite atât la începutul construirii casei, cât și în cazul unei case deja ridicate. Acoperirea pe partea interioară are loc sau cu scânduri sau cu plăci heraklith, care apoi se tencuiesc. În final, este bine să se folosească o placă din fibre de lemn bituminată pentru o bună etanșare la vânt și umiditate. Izolația de deasupra acoperișului reduce numeroasele racorduri necesare căpriorilor și garantează o valoare k constantă. Se obțin totodată valori bune pentru protecția fonică și acumularea de căldură. Costurile sunt mult mai mari decât la celelalte două metode de izolare.

– Dacă acoperișul se face cu streașină sau nu, asta este problemă de gust. Oricum, un acoperiș cu streașină asigură protecția la intemperii a pereților exteriori, ușilor și ferestrelor. Pentru încăperi se asigură vara o protecție împotriva razelor prea fierbinți ale soarelui.

– La structura acoperișului se preferă sistemele difuzabile la care se garantează un bun climat în încăpere.

– Elementele de blocare a vaporilor (cartonul, foliile sintetice) sunt dăunătoare mediului ambiant nu numai la fabricare, ci trebuie tratate și când se aruncă (degrevare). Aceste materiale au o etanșeitate ridicată, care poate duce la creșterea substanțelor toxice în aerul din încăpere.

– Materialele naturale (celuloza, cocosul, plăcile din lână de lemn, plăcile din fibră de lemn, plăcile din resturi de cocos și din argilă expandată) trebuie să întrunească toate calitățile impuse de izolație. Deși materialele sintetice pentru izolație (polistirolul, poliuretanul) sunt vizibil mai ieftine în comparație cu acestea, trebuie să se renunțe la ele. Riscul care apare de la aceste materiale izolatoare nu este foarte mare la montarea deasupra căpriorilor, adică nu sunt neapărat dăunătoare sănătății, fabricarea și degrevarea de ele sunt însă foarte grave pentru mediul înconjurător.

Materialele pentru acoperire

La alegerea materialului de acoperire se pune întrebarea: îndeplinește materialul cerințele construcției biologice?

Cel mai frecvent și mai folosit material pentru acoperire sunt cărămizile din argilă care există în multe forme și variante. Ele au, la fel ca și cărămida pentru zidărie, proprietăți excelente, ca de exemplu, o bună izolare termică și o bună acumulare de căldură. Sunt difuzabile, transparente etc. Se mai pune problema acoperirii cu șist, șindrile din lemn și cu paie.

Se recomandă:

– cărămizile din beton care au aceleași dezavantaje ca și betonul;

– șindrilele bituminoase: material etanș la vapori, ieftin, care nu corespunde nici criteriilor ecologice, nici celor biologice;

– plăcile ondulate: se fabrică adeseori dintr-un amestec de azbest și ciment;

– tabla: aici trebuie evitată acoperirea cu aluminiu.

Importantă este și forma acoperișului și modul cum se armonizează cu restul casei.

Așadar, la noi în Luxemburg, acoperișurile s-au acoperit și se acoperă cu șist natural.

Deoarece șistul obținut din minele Marteling este scump, cele mai multe firme constructoare se opresc

la șistul spaniol. Revenind la tradiție, acoperișurile se fac din șist sau din cărămidă. Sigur, depinde

atât de gustul proprietarului casei, câr și de stilul de lucru al arhitectului. Cu toate că nu au devenit o

tradiție, acoperișurile din șindrilă și paie sunt totuși o alternativă ecologică.

Șindrilele din lemn se fac din larice, pin sau lemn roșu de cedru. Sunt etanșe la apă, ușor de

întreținut și au o viabilitate ridicată.

În cazul acoperișului din paie, se folosește stuful și paiele de secară, în mănunchiuri groase de 30 – 40 cm și lungi de 1 – 1,5 m. Un acoperiș din paie prezintă o bună izolare termică, o bună penetrare a vaporilor și, din păcate, un preț "mândru". Iar în afară de aceasta, este necesară și o asigurare destul de costisitoare de protecție împotriva incendiilor.

În ce privește canalizarea, astăzi se folosesc burlane pentru ploaie din zinc, cupru sau, datorită

prețului redus, din PVC -ul tare. Un constructor cu orientări ecologice renunță la sistemul PVC. În

cazul în care se hotărăște pentru cupru (acesta are o viabilitate mai mare decât zincul), trebuie să se

gândească și la prețul ridicat al acestuia.

Acoperișul din iarbă

Un acoperiș cu iarbă este un element suplimentar al construcției ecologice. Aici trebuie spuse

câteva cuvinte despre avantaje și dezavantaje.

Avantaje:

– În orașe oprește arșița verii;

– Apa de ploaie este captată, curățată și evaporată lent;

– Aerul este mai curat, deoarece filtrează impuritățile;

– Insectele, păsările și plantele au un loc al lor;

– În interiorul casei clima este plăcută;

– Se mărește protecția împotriva zgomotelor.

Totodată, un astfel de acoperiș reduce oscilațiile mari de temperatură.

Un astfel de acoperiș se face numai de către un specialist, deoarece tehnica trebuie bine

stăpânită.

Dezavantaje:

– Un acoperiș verde înseamnă costuri mai mari;

– Nu contribuie la izolarea termică a unei case. Dacă se dorește o protecție termică ridicată, trebuie să se izoleze suplimentar din interior;

– Acoperișurile "verzi" de astăzi se fac exclusiv cu folie sintetică (se folosește îndeosebi

PVC). Din punct de vedere ecologic, aceste acoperișuri se fac în orașe și în zone industriale. Nu s-a

ajuns încă la o concluzie dacă se poate recomanda șI la țară sau nu.

Ferestrele și ușile

Ferestrele

Ferestrele reprezintă legătura între interior și exterior. Ele protejează interiorul de influențele exteriorului și ale mediului înconjurător și asigură lumina și aerisirea naturală în casă , fiind în același

timp și un element arhitectonic.

Generalități

In ceea ce privește fabricarea , ferestrele costă dublu în comparație cu zidăria și atenuează

mult mai puțin căldura și zgomotul. Dacă un perete din cărămidă gros de 36,5 cm obține ușor o valoare k de 0,6 W/m2K , sticla reușește să obțină doar o valoare de 3 W/m2K. Când se face planul

casei și se aleg materialele trebuie avute în vedere următoarele puncte :

– Mărimea ferestrei nu trebuie să depășească o treime din mărimea camerei

– Pentru ca pierderile de căldură să fie cât mai mici posibil, procentul de geamuri la o clădire trebuie să fie cuprins între 10 și 20 % Acest lucru nu este valabil , firește , pentru peretele dinspre sud, când energia solară trebuie folosită pasiv. Cu cât mai mare este vitrificarea (de exemplu valoarea k = 0,7) , cu atât mai mare poate fi suprafața ferestrei la fațada dinspre sud ;

– Mărimea ferestrei trebuie totuși astfel calculată, încât în cameră să fie suficientă lumină, chiar când luminozitatea în exterior este redusă ;

– Este important tipul de sticlă ; sticla normală izolatoare reduce intensitatea luminii cu 20 % ,

sticla de protecție împotriva căldurii cu 25 până la 35 %. Când alegeți sticla, trebuie să țineți seama de

acest lucru ;

– Omul este fiul soarelui. De aceea se impune să se orienteze casa spre soare. Din experiență se știe că lumina te face să te bucuri de viață , pe când întunericul acționează deprimant și obositor asupra omului. De aceea , în măsura în care este posibil , intrarea garajului , intrarea principală și clădirile auxiliare trebuie îndreptate spre nord , iar aici să existe cât mai puține ferestre posibil , în timp ce camerele să aibă cât mai multe ferestre și să fie îndreptate spre sud ;

– Deoarece se știe că lumina ultravioletă acționează biologic asupra omului (formarea

vitaminei D , reglează creșterea , intensifică respirația și alimentarea cu oxigen , omoară bacteriile …), este interesant de știut că sticla normală lasă să pătrundă numai până la 3 % din razele ultraviolete în

casă , sticla de cuarț , dimpotrivă până la 92 %. De aceea, unele ferestre dinspre partea de sud trebuie

echipate cu geamuri prin care să pătrundă razele UV. Sunt mai scumpe și nu orice fabricant de sticlă

le poate oferi. Trebuie avut în vedere că, în timp, obiectele aflate în spatele unor astfel de ferestre îngălbenesc ;

– Dacă se dorește să existe cât mai puțin zgomot , trebuie folosite ferestre duble.

– Așa numita sticlă pentru protejarea împotriva căldurii asigură o valoare k de 1,3 W/m2K.

Aceasta, datorită inserției și a stratului subțire de argint de 0.0001 mm pe partea interioară a geamului.

Acest strat reflectă căldura din cameră. Ferestrele k-super considerate neutre trebuie să dea impresia

că, atunci când privești prin ea , culorile nu se modifică. Nu este chiar așa. Este falsificat atât spectrul

luminii, cât și, parțial, lumina ultravioletă.Este și cazul unei sticle izolatoare normale , dar într-o mai mică măsură. Cine , deci , stă la locul lui de muncă zi de zi , timp de opt ore , în spatele

geamurilor protectoare expus luminii solare , acela trebuie să ocolească acasă , din cauza razelor

ultraviolete care acționează biologic, geamurile neacoperite triple. Ferestrele orientate spre sud pot avea și geam din sticlă izolatoare normală, deoarece acestea prezintă o mai mare penetrare a razelor decât geamurile de protecție împotriva căldurii. Ferestrele îndreptate spre sud recuperează mai multă

energie solară decât căldura degajată în exterior. Un geam care protejează împotriva căldurii se

amortizează după aproximativ 12 – 15 ani. Geamurile noi triple de izolare ating o valoare de 0,7

W/m2K, ceea ce corespunde unui perete de cărămidă gros de 35,5 cm.

– Montarea ferestrelor se face astăzi în mod normal cu ajutorul unei spume speciale (spumă pe bază de poliuretan). Aceasta conține atât formaldehidă, izocianat toxic, cât și gaze cunoscute ca "ucigași" ai ozonului (FCKW). Rosturile dintre perete și fereastră pot fi astupate sau cu lână de cocos sau cu talaș (lână de lemn) , iar ferestrele sunt fixate cu ajutorul pinioanelor. Cine nu poate sau nu vrea să renunțe la spumă , trebuie să aibă în vedere o bună aerisire , să poarte mănuși și o mască de protecție. Există și spume care renunță la gazele FCKW și care se aplică prin simpla apăsare cu mâna. Se înțelege de la sine că în cazul bilanțului energiei nu se ia în considerare numai fereastra, deoarece reducerea pierderilor de căldură se poate datora și jaluzelelor și obloanelor. Oricum, jaluzelele trebuie astfel realizate și izolate, încât energia câștigată datorită lor să nu se piardă din nou. De aceea, se izolează cu plăci de plută sau plăci din lână de lemn. Obloanele păstrează căldura dacă se prind de cadrul ferestrei fără găuri.

Construcții și materiale

Ferestrele de astăzi nu mai sunt, în comparație cu cele de până acum, tot atât de frumoase,

însă sunt mai compacte și oferă o mai mare protecție la căldură șI zgomote. O fereastră simplă

protejează greu împotriva zgomotelor, mai ales când casa se află în zone cu circulație intensă. Dar nici

ferestrele duble standard cu vitrificare izolatoare nu asigură o protecție optimă împotriva vibrațiilor.

Dacă totuși doriți o astfel de protecție, se oferă ca soluție ferestrele tip vechi, cu sticlă izolatoare exterioară, iar în interior sticlă simplă. Cu cât mai mare este geamul, cu atât mai bună este protecția împotriva zgomotelor.

Secole la rând, lemnul a fost singurul material din care se făceau ferestrele. Abia în ultimii 20

de ani ferestrele s-au făcut și din alte materiale, cum este oțelul, aluminiul și materialele sintetice.

Aceste materiale de construcție nu sunt însă acceptate din punct de vedere ecologic.

Ferestrele din aluminiu sunt respinse din cauza, pe de o parte a consumului ridicat de energie la fabricare (de circa 100 de ori mai mult decât în cazul unei ferestre din lemn), iar pe de altă parte, din cauza absolutei etanșeități care poate duce, în cazul unei suprafețe reci, la formarea condensului. Nici în cazul ferestrelor din material sintetic situația nu este mai bună. Materia primă din care se fac este petrolul. Există ferestre sau din PVC sau din poliuretan. PVC -ul reprezintă atât la fabricare, cât și la degrevare un pericol pentru mediul înconjurător. Ca dezavantaje se poate vorbi despre formarea condensului, rezistența redusă a vopselii și absența unei rezistențe la zgârieturi.

Ferestrele din aluminiu și materiale sintetice, datorită impermeabilității absolute a aerului,

sunt înlocuite cu ferestrele moderne din lemn. Acestea au și ele anumite neetanșeități. Lemnul oferă

întotdeauna un anumit schimb de aer, căci o alimentare suficientă cu aer proaspăt trebuie să aibă loc.

Astfel, pe oră, aerul trebuie primenit de 2 – 3 ori. Acest lucru ar fi posibil foarte ușor în cazul

ferestrelor din lemn vechi, neetanșe. Vara nu este nici o problemă să reușești să îndeplinești aceste condiții cu ferestrele deschise. Totuși, cine aerisește iarna de 3 ori într-o oră? Pe când, lăsând geamul

ușor crăpat și având ferestre din lemn, asemenea unei instalații de climatizare, permanent în încăpere intră puțin aer proaspăt. Prin dilatarea și contractarea lemnului există fante mai mult sau mai puțin

mari prin care poate pătrunde aerul proaspăt. Ferestrele din aluminiu sau PVC de astăzi, precum și

zidăria din beton și ușile acoperite cu material sintetic nu lasă camerele .să respire., astfel încât este

necesară o instalație de climatizare care nu este chiar cea mai bună soluție.

Ușile

Ușile, la fel ca și ferestrele, îndeplinesc funcții importante în casă: ele reprezintă legătura

optimă între exterior și interior, asigură aerisirea și constituie un element structural al casei. În timp ce

înainte ușile se făceau din lemn masiv, astăzi se găsesc .de gata., de cele mai multe ori din material sintetic, aluminiu sau plăci din resturi de lemn presat.

Ca și în cazul ferestrelor, din motive ecologice și de sănătate, trebuie să se renunțe la ușile din

materiale sintetice (mai ales cele din PVC, mai scumpe decât cele din poliuretan). Ușile din aluminiu

prezintă un bilanț slab al energiei, sunt reci și ridică problema formării condensului în zona ramelor.

Este de preferat lemnul masiv și nu plăcile prefabricate furniruite. Ușile pot fi făcute din lemn de pin sau molid (cel mai bine ar fi din scânduri cu caneluri și pene, groase de 30 mm), deoarece costă o treime din costul celor gata făcute. Și ramele ușilor trebuie să fie din lemn, în cazul încăperilor auxiliare, cum este pivnița sau debaraua, pervazele se pot face din oțel, deoarece sunt foarte durabile

și ieftine. Ușile din lemn masiv au, în comparație cu ușile furniruite, avantajul că reglează clima din

încăpere și nu sunt tratate cu lacuri sintetice.

Bine este să se folosească sticla, deoarece adeseori poate înlocui o fereastră. Izolația termică a unei sticle speciale nu este mai proastă decât a unei construcții masive, normale din lemn.

Mase și benzi pentru etanșare

Se folosesc pentru a etanșa rosturile, fisurile, pentru a evita .curentul. la ferestre și uși și pentru a da un aspect mai plăcut încăperilor (sticlă, ceramică, lemn). În comerț există mase de

etanșare pe bază de silicon, polisulfide, poliuretan și poliacrili. Toate conțin un liant, întăritor,

fungicide, emolienți și solvenți. Mai ales materialele pentru etanșare care au două componente pot declanșa reacții alergice și pot duce la iritarea pielii. De preferat sunt masele de etanșare pe bază de

cauciuc natural, fără solvenți. Nu sunt rezistente la intemperii și au nevoie de mult timp pentru

întărire. Trebuie folosite numai în interior. În exterior se preferă mase pe bază de cauciuc siliconic

fără solvenți.

Adeseori masele de etanșare au și primer (substanță pentru îmbunătățirea aderenței). Acestea

au un conținut ridicat de solvenți și conțin în plus și isocianat toxic. Se poate renunța la primer, deoarece masele de etanșare siliconice conțin adesea primer.

Benzile de etanșare se compun mai ales din materiale sintetice toxice pentru mediul ambiant

și trebuie evitate, căci construcția actuală a ușilor și ferestrelor este suficient de etanșă, încât este mai

bine să existe rosturi pentru a se garanta un schimb de aer necesar vieții, iar în felul acesta nu există

nici umiditate, nici substanțe toxice.

Tratarea suprafețelor

Protecția lemnului

Dacă ne referim la materialele de construcție luate în ansamblu, lemnul face excepție. În afara

avantajelor estetice, trebuie luate în calcul o multitudine de observații biologico-ecologice:

-capacitatea ridicată de difuzie (asigură un schimb permanent de gaze și aer)

-higroscopicitatea ridicată (umiditatea lemnului este în echilibru cu umiditatea încăperii)

-buna capacitate de adsorbție (de exemplu, o căptușeală triplă a tavanului de patru metri

poate reduce în decurs de trei ore o concentrație de formaldehidă de 1,2 ppm (= fumul de

la 25 țigări) la 0,1 ppm)

-radiație radioactivă redusă

-buna izolare termică

-buna elasticitate (mai ales în cazul podelelor)

-căldura ridicată a suprafeței

-penetrarea radiațiilor cosmico-terestre

-încărcătura electrostatică redusă

-mirosul plăcut

-probleme reduse legate de mediul ambiant, deoarece în urma degrevării se reciclează bine

-posibilități nelimitate de construcție

-viabilitate ridicată.

Dacă vreți să vă bucurați din plin de proprietățile lemnului, atunci nu trebuie să îl tratați cu lacuri, glazuri și rășini sintetice.

Protecția lemnului începe cu folosirea tipurilor de lemn natural, rezistent – nu trebuie să uităm că există și alternativa lemnului tratat chimic. Acesta se folosește acolo unde riscul deteriorării este deosebit mare (băncile, stâlpii din balcoane, leagănele, etc). Printre lemnele rezistente se numără (atâta vreme cât lemnele tropicale nu ajung la noi regulat, controlat și progresiv conform unui plan sistematic, este mai bine să ne orientăm către cel indigen): pin, larice, nuc, castan, stejar, salcâm.

La ce pot fi folosite diferitele tipuri de lemn:

-molid, pin, larice: grinzi, uși și lemn, podele, căptușeli, mobilier

-stejar: parchet, mobilier, scări, uși, ferestre

-paltin: parchet, mobilier, scări

-ulm: parchet, mobilier

-salcâm: garduri, ferestre (foarte bun pentru partea exterioară)

-lemn de conifere americane (Douglasie, Pitch-Pine, Red Pine): podele, scări, uși, ferestre

-cedar roșu canadian: foarte bun pentru partea exterioară.

Protecția pasivă a lemnului

Cea mai bună, ieftină și ecologică protecție a lemnului este protecția constructivă a lemnului, în ciuda tuturor încercărilor industriei chimice de a dovedi contrarul și de a propaga ideea elementului sintetic de protecție a lemnului. Succesul lor constă în modul de utilizare și efectul de protecție foarte simplu, mai ales la lemnul întrebuințat în partea exterioară. Totuși, dezavantajele pentru om și animal sunt mari. Măsurile constructive luate acționează mai ales împotriva apariției ciupercii și a mucegaiului, deoarece acestea apar la o umiditate a lemnului de mai mare durată de peste 20 %. Deci, umiditatea lemnului trebuie ținută cât mai scăzută posibil. Măsurile de protecție constructive sunt:

-Când se construiește, lemnul trebuie fie uscat, deoarece toamna târziu sau iarna există pericolul apariției ciupercii.

-O streașină suficient de mare a acoperișului înseamnă o bună protecție la intemperii pentru fațade și balcoane.

-Șarpanta acoperișului trebuie să fie în permanență uscată și aerisită (mai ales în cazul acoperișurilor închise)

-Ferestrele trebuie înzidite și nu prinse de fațadă. (v. al doilea desen pag.106 original)

-Se folosește lemn rezistent.

-Grinzile de lemn care se înzidesc în exterior trebuie fixate pe hârtie gudronată prin care nu penetrează apa și să fie bine aerisite.

-Grinzile de lemn de sub podelele încăperilor umede, cum sunt bucătăria și baia, trebuie protejate de umiditate cu flise, iar în partea de dedesubt cu folie PE.

-În încăperile umede (baia) construcțiile din lemn trebuie bine protejate. Trebuie atenție, deoarece se poate forma condens.

-Lemnul din aer liber nu trebuie să vină niciodată în contact direct cu solul (gardurile,

obloanele balconului). Se folosesc plăci din oțel sau bare plate din fier, turnate în beton.

-Ștorțul se protejează întotdeauna de umezeală sau printr-o teșitură, astfel încât apa să poată picura, sau punând o tablă.

Protejarea activă a lemnului

Pentru o mai bună orientare trebuie să se facă deosebirea între protejarea lemnului și

tratamentul suprafeței. În cazul folosirii agenților de protejare a lemnului, trebuie reținut că lemnul

trebuie protejat împotriva deteriorărilor animale și vegetale. În cazul tratamentului suprafeței se

folosesc agenți, cum sunt lacurile, glazurile, uleiurile și ceara pentru a înfrumuseța lemnul și a-l

proteja de efectele exterioare.

Protejarea lemnului a fost și este puternic influențată de industria chimică, deoarece un constructor sau un arhitect rar omite să impregneze lemnul construcțiilor (șarpanta acoperișului,

tavanul, ferestrele, ușile și scările) cu un agent de protecție. O .impregnare totală. este inutilă,

deoarece construcții cum sunt bisericile vechi de 800 de ani din Scandinavia demonstrează foarte bine

că lemnul se poate păstra în timp și fără agenți de protejare. Prin natura sa, lemnul este un material de

construcție sănătos, care nu trebuie impregnat, atâta timp cât se folosește corect.

În casele de astăzi (cu încălzire centrală, fundament de beton, pivniță uscată și acoperiș plat)

se întrevăd greu posibilități de extindere a deteriorării lemnului. Camerele încălzite central coboară

umiditatea lemnului sub 10 %, iar insectele au nevoie însă de cel puțin 10 % pentru a supraviețui, iar

ciupercilor le trebuie chiar de 20 % umiditate a lemnului. De aceea, o deteriorare a lemnului în construcțiile noi apare extrem de rar. Cât de redusă este eficiența agentului de protejare a lemnului în

interior, rezultă din faptul că, atât în lemnul impregnat, cât și în cel neimpregnat, apar ciuperci și insecte dăunătoare. Agentul folosit nu oferă o protecție 100 %, deoarece, de regulă, adâncimea de

penetrare este prea redusă, iar cele mai multe zone afectate nu se mai tratează, deoarece au apărut de

prea mult timp.

Adeseori în preajma noastră există diverse insecte și gândaci de lemn (carii). Trebuie știut

faptul că sunt gândaci, ca așa numita carie de casă, care nu se găsește în lemnul vechi. El preferă șarpanta din lemn de conifere uscat (în special pin). Insectele care iubesc lemnul (viespea lemnului și gândacul de alburn) preferă lemnul de molid bolnav sau proaspăt tăiat. În lemnul uscat se găsesc doar carii (larvele se dezvoltă în timp de 2 ani). Gândacii de mobilă preferă lemnul gata prelucrat, nu poate însă trăi la sub 10 % umiditatea lemnului.

Ce elemente de protecție a lemnului există pentru a impregna preventiv lemnul?

Să repetăm încă o dată: Cea mai bună protecție a lemnului constă în montarea lemnului uscat.

Trebuie evitate defectele de construcție care s-au descris în capitolul .Protecția pasivă a lemnului.. În cazul elementelor chimice de protecție a lemnului se deosebesc preparate solubile în apă și preparate uleioase. Cele solubile în apă se compun din săruri care se dizolvă în apă. Ele pot fi aplicate atât pe lemnul ud, cât și pe cel uscat. Elementele uleioase se pot aplica pe lemnul uscat.

Tratarea suprafeței lemnului

Suprafața lemnului se tratează pentru a-l proteja de efectele exterioare (umiditate, mizerie și uzură) și pentru a-i da un aspect decorativ. Pentru aceasta există la dispoziție lacuri, glazuri, uleiuri și ceară. Aici se face diferențierea între elementele naturale și cele sintetice de tratate a suprafeței lemnului.

Preferința pentru substanțe sintetice de tratare a suprafețelor se explică prin durabilitatea mare și ușoara prelucrare. Din păcate, există dezavantaje: încărcarea cu impurități a mediului ambiant la fabricare, prelucrare și degrevare. Din punct de vedere biologic, capacitatea de difuzie scade și crește încărcătura electrostatică.

Un lac sintetic sau o glazură se compune, în medie, din mai multe sute de diferite substanțe.

Cele mai importante sunt:

– Solvenți

Ei distribuie lianți, pigmenți și substanțe auxiliare și se evaporă. Astfel, ajung în atmosferă, unde se descompun în produși intermediari toxici care contribuie la omorârea pădurilor și la formarea fumului. Cel mai important solvent sintetic este ligroina (numită și terebentină sau benzină ușoară).

Poate conține hidrocarburanți aromatici, foarte toxici Prin inspirație sau

contact cu pielea, atacă și creierul și celulele nervoase.

– Lianții

Ei asigură formarea unei pelicule și o distribuție a pigmenților. Se compun dintr-un element de modelare a peliculei și un emolient care îl face elastic. La modelarea peliculei, probleme ridică rășinile intetice (clorura de vinil, isocianații, acidul acril). Emolienții se descompun mai greu.

– Pigmenți și coloranți

Ei dau lacurilor culoare. Se folosesc mai ales metalele grele care ajung prin aruncarea gunoiului în sol și apă. Deosebit de cunoscut este pigmentul alb (mai cunoscut sub numele de oxid de titan). La fabricarea sa apar acizi foarte toxici, cantitățile din Marea Nordului devenind tot mai mari, ceea ce conduce la afecțiuni ecologice ale florei și faunei mării.

– Conservanți

Pentru a proteja tencuiala și lacul de microbi, se folosește adesea (mai ales în cazul lacurilor de dispersie = lacuri pe bază de apă) conservanți care nu au fost îndeajuns studiați privind urmările asupra sănătății omului. Toxinele puternice PCP și formaldehida nu ar mai trebui astăzi folosite.

– Substanțele auxiliare

Și ele pot ridica probleme, căci adesea conțin substanțe asupra cărora există îndoieli.

Sunt vopselele naturale soluția ideală?

Conștiința oamenilor legat de mediul înconjurător a crescut atât de mult, încât pe paleta produselor lor apare BIO sau se declară ce substanțe conține. Indicația .conține ceară de albine

veritabilă. sau .nu conține lindan. nu spune prea multe despre componentele produsului. Pe lângă

acești fabricanți dubioși de .bio-vopsele. există fabricanți de vopsele naturale (circa 18), care oferă

vopsele care:

prezintă cea mai mare utilitate posibilă;

provin din materii prime naturale, chimic nu au fost deloc sau foarte puțin modificate;

prezintă o fabricare și o degrevare în conformitate cu prevederile mediului ambiant;

la prelucrare nu dăunează sănătății;

îndeplinește criteriile biologice ale capacității de respirare, de captare și eliminare a umidității aerului și ale ne-încărcăturii electrostatice.

Un plus de solvenți naturali este o realitate a faptului că aceștia se evaporă la zugrăvire. În

cazul solvenților sintetici, cantități mari de substanțe noi ajung în atmosferă.

Tratarea lemnului din interior

În principiu, în interior se poate renunța la tratarea lemnului, în măsura în care s-au redus defectele de construcție și nu este vorba de încăperi umede.

Astfel, tratamentul suprafeței se aplică mai mult în scopuri decorative sau pentru a preveni o anume murdărire.

Pereții și acoperișurile (și grinzile de lemn)

Dacă lemnele se șlefuiesc bine, atunci se poate renunța la un tratament al suprafeței. Dacă totuși se aplică un tratament, se recomandă firnis de ulei de in sau ceară de albine fluidă. În cazul în care se lucrează cu diluant, trebuie să se aerisească foarte bine încăperea datorită solvenților existenți (ulei de terebentină – balsam).

Pereții și ușile (solicitate mai mult)

Se recomandă firnis de ulei de in, glazură de rășină naturală sau ceară de albine. Cu o combinație de ulei de grunduire și ceară de albine se obține o bună rezistență la apă, fără a se împiedica difuzia.

Mobila

Tratamentul ei este asemănător cu cel al pereților, tavanelor, grinzilor și ușilor. Foarte bună este combinația de ulei și ceară. Se obțin astfel suprafețe ușor de întreținut, strălucitoare. La glazuri trebuie să se renunțe, deoarece ele nu au o suprafață așa frumoasă. Mobila solicitată mai mult

(suprafața mesei) se poate trata cu uleiuri, ceară sau lac. În cazul lemnelor tari (fag, arțar) se poate renunța în totalitate la un tratament. Lacurile au dezavantajul că ele conțin solvenți și că pelicula de

lac reduce vizibil difuzia.

Podeaua

În cazul parchetului și a treptelor se obțin rezultate foarte bune cu preparate pe bază de ceară

de albine.

Tratamentul depinde aici însă de tipul de lemn și de cât de mult este el solicitat. În cazul

podelelor din lemne moi solicitate foarte mult (pin, molid) se poate grundui cu firnis de ulei de in și

apoi se ceruiește. În cazul intrărilor și a dușumelelor care sunt .călcate. zilnic, e de la sine înțeles că

nu există nici o substanță care să asigure o protecție de durată. Locurile murdare se curăță cu leșie de

sodă sau ulei de terebentină și apoi se ceruiesc. Locurile pe care se .calcă. foarte des se acoperă cu

traverse sau covoare.

Pentru podele trebuie alese lemne tari (fag, frasin sau arțar). Se poate aplica un strat de ceară.

În principiu, o pardoseală netratată trebuie dată în prealabil cu un ulei de grunduire, uleiul de in sau

firnisul de ulei de in se diluează cu ulei de terebentină – balsam.

Podeaua trebuie saturată cu ulei de grunduire pentru a o proteja de umiditate. Se poate aplica

apoi un strat de ceară (se aplică pe cât posibil subțire și se prelucrează la cald). Podeaua poate fi ceruită după uscare, ceea ce face să-i crească rezistența. Întreținerea pardoselii este simplă și ieftină.

După ceruire, în funcție de cât este de murdară, pardoseala se șterge cu o cârpă umezită. Rezultate

bune se obțin și dacă se aplică un tratament cu ulei tare.

Lacurile din rășini naturale dau o suprafață mai tare și mai rezistentă, totuși nu trebuie folosit

pe suprafețe mari, căci se reduce capacitatea de respirare a pardoselii. Lăcuirea trebuie evitată atât din

motive biologice, cât și din cauza renovării costisitoare ulterioare. Lacul din rășini naturale nu atinge

duritatea unei lăcuiri cu rășini sintetice. Însă nici un lac tare nu este sigur că protejează împotriva zgârieturilor, iar o astfel de suprafață poate fi refăcută cu ceară. În cazul pardoselilor ceruite care sunt uzate sau deteriorate, locurile respective se rașchetează în funcție de uzură sau până se ajunge la lemnul crud. Sau se reia tratamentul complet (grunduire, uleiere, ceruire) sau se tratează porțiunea respectivă numai cu ceară.

Lemnul în zona umedă

Pe primul loc, firește, se află protecția constructivă a lemnului (aerisire, protejarea marginilor). Ca element de tratare a suprafeței trebuie să se folosească același ca la zona exterioară (lacuri și glazuri pe bază de rășini naturale sau eventual lacuri de apă cu .îngerul albastru.).

Tratamentul trebuie să se aplice mai întâi în zona umedă. Porțiunile bine aerisite nu au neapărată nevoie de un tratament. Dacă totuși există multă apă și umiditate (baie, duș), este mai bine să se renunțe la tratarea lemnului și să se pună, de exemplu, flise.

Tratarea lemnului în zona exterioară

Ferestrele și ușile

Lemnul aflat în aer liber trebuie să fie protejat mai ales de razele UV, apă și arșiță.

Tratamentul părții interioare trebuie adaptat la cel al părții exterioare, adică în cazul în care se alege în exterior un strat gros de glazură, atunci trebuie procedat similar și la interior, deoarece transportul de umiditate dintre interior și exterior nu trebuie frânat. Pentru exterior se folosește o

grunduire cu ulei de in (în cazul lemnului de molid și pin se aplică și o grunduire cu sare de bor pentru

a preveni apariția ciupercilor).Se aplică apoi o glazură din rășină naturală (nuanță nu prea închisă a vopselii pentru a evita încălzirea și a oferi o bună protecție la raze UV). Se pot folosi glazuri din rășini

naturale sau (cine nu are încredere în lacuri naturale) glazuri sau lacuri de dispersie. Se preferă însă

glazurile din rășini naturale, deoarece nu sunt toxice și asigură o bună difuzie.

– Partea exterioară. Pe lângă protecția constructivă (aerisire, să nu atingă podeaua), tipul

lemnului joacă un rol foarte important (larice, salcâm, pin, stejar …) Dacă nu vă deranjează un lemn

mat, gri închis, trebuie să renunțați la orice protecție a lemnului, căci un lemn natural ține tot atât de

mult cât unul tratat și este oricum și mai ieftin. Dacă doriți o nuanță uniformă a lemnului, se freacă

lemnul cu leșie de cenușă de lemn fierbinte. Cine dorește totuși un tratament (din motive optice), poate aplica după o impregnare cu sare de bor (din cauza ciupercii) un strat de glazură din rășină naturală sau ulei. În partea exterioară trebuie să se folosească totuși glazuri pigmentate (din cauza razelor UV). Cine preferă substanțele chimice, trebuie să le folosească lacuri de apă sau glazuri prevăzute cu mențiunea .îngerul albastru. (și glazuri de dispersie). Nici aici nu vă așteptați la minuni, după 3 – 8 ani suprafața trebuie refăcută (glazuri naturale 2 – 4 ani). Astăzi, lemnul pentru partea exterioară se poate impregna prin încălzire. Acest procedeu chimico-industrial oferă o bună protecție împotriva intemperiilor, are însă dezavantajul că se folosesc substanțe foarte toxice. În cazul în care se alege această metodă, trebuie avut grijă că s-a impregnat cu săruri CKB. În cazul cutiilor pentru nisip și a recipienților cu compost trebuie să se renunțe la impregnarea sub presiune și să se folosească un lemn ieftin care se poate reface periodic, după un anumit număr de ani.

De fapt, apare întrebarea dacă nu este mai bine să se înlocuiască gardul de lemn cu unul viu.

Substanțe de tratare a suprafeței peretelui

Tencuiala și zugrăveala interioară

Pentru pereți cel mai simplu și ieftin este să se aplice o tencuială. Tencuielile cele mai

nimerite din punct de vedere biologic și ecologic sunt:

-Tencuiala din var alb fin, care se stinge înainte de prelucrare (adică varul se amestecă bine cu apa). Pentru încăperile umede este mai potrivit varul de trass, deoarece este mai rezistent la umiditate.

-O tencuială din ghips oferă o mai bună elasticitate, are însă o slabă comportare la umiditate și de aceea nu se potrivește încăperilor umede (baie, bucătărie).

-O tencuială din lut, foarte rară (necesită o muncă intensă), oferă bune proprietăți biologice.

Pentru zugrăveli există o întreagă paletă de posibilități. La fel ca și tencuielile, nu trebuie să împiedice capacitatea de difuzie și să asigure un bun climat încăperii.

-Dacă vă opriți la o vopsea de dispersie (adesea caracterizată ca o culoare albă a peretelui care se amestecă cu diferite nuanțe), sunt de preferat vopselele de dispersie din rășini naturale, deoarece acestea renunță la metalele grele toxice, substanțele sintetice și emolienți. Ele se fabrică din rășini naturale, ulei din in, cretă sau alb de titan reciclat, ceară de albine și uleiuri. Se pot folosi aproape peste tot: pe cărămidă și zidărie din calcar, tencuială din ciment, fibre naturale și tapete, precum și plăci din carton ghipsat, grunduit în prealabil. Avantajul constă în buna permeabilitate a vaporilor.

-Zugrăvelile cu var se pot aplica atât pe tencuieli din calcar și cărămidă crudă, cât și pietre naturale. Sunt rezistente la apă, fără a-și pierde permeabilitatea la vapori.

-O zugrăveală acceptabilă din punct de vedere biologic este vopseaua cu clei. Aceasta se compune din cretă și clei, este rezistentă la ștergere și plăcută. Rezistența redusă la apă nu permite utilizarea în încăperi umede.

-Vopselele pe bază de var se comportă foarte bine și sunt acceptate din punct de vedere biologic.

Avantajele zugrăvelii cu var sunt impresionante: ieftine, dezinfectante, miros plăcut, curăță aerul, captează substanțele dăunătoare, este rezistentă la umiditate (deci bună și pentru încăperile umede, cum sunt baia și bucătăria), se prelucrează simplu și fără probleme (de aceea puteți zugrăvi și

singur, mai ales că foarte mulți zugravi preferă vopselele de dispersie scumpe). Dezavantajele sunt:

varul nu se poate aplica pe tencuiala din ghips. iar tapetele se aplică foarte greu pe o astfel de

tencuială. În afară de aceasta, rezistența la ștergere este mai redusă.

Vopseaua latex mult folosită este respinsă atât din punct de vedere ecologic, cât și biologic.

Pe lângă procentul de substanțe sintetice și de stirol-butan toxic, prezintă dezavantajul că are o capacitate de respirare a zidăriei redusă.

Dacă vă hotărâți să puneți pe perete tapet, trebuie să aveți în vedere că acesta trebuie să permită pătrunderea aerului, că poate capta umiditatea și nu se poate încărca electrostatic. Toate

tapetele sintetice se deteriorează. Atât tapetele textile pe bază de acrili, cât și tapetele pe bază de vinil

din PVC moale sau poliuretan sunt compacte la difuzie, înrăutățesc climatul din încăpere și ecologic ridică probleme. Ca alternativă, se pot folosi tapete din fibre neprelucrate. Sunt de preferat tapetele făcute din deșeuri de hârtie. În cazul tapetelor acoperite alegerea este grea: iută, sisal, in, lână, mătase

sau lână de oaie. Acestea pot fi vopsite, la fel ca fibrele neprelucrate, în funcție de material, cu

vopsele de dispersie pe bază de in, var sau rășini naturale. Pentru dezlipirea tapetului vechi se poate folosi alternativ soluție de fulgi de săpun și apă, soluție care se aplică pe porțiunea respectivă.

Substanțele pentru dezlipirea tapetelor oferite de comerț pot irita pielea. Tapetele grele se înmoaie bine cu această soluție și se desprind cu un șpaclu. Resturile de tapet sintetic se aruncă la gunoi.

Tapetele din fibră de sticlă, la fel ca pâsla minerală care se folosește la izolația acustică, conțin fibre care irită pielea (la prelucrare).

Tencuiala și zugrăveala în exterior

Exact ca și tencuiala interioară, și cea exterioară trebuie să fie permeabilă la vaporii de apă, dar în același timp rezistentă la intemperii. Varul poate îndeplini toate aceste condiții. Mizeria tot mai mare din aer, mai ales de la .ploaia acidă. face ca atât tencuiala, cât și zugrăveala cu var să se facă greu și reduce viabilitatea fațadei. Trebuie să se renunțe la o tencuială din var pur și să se opteze pentru un amestec de var-ciment sau o tencuială din var de trass. Tencuiala din ciment pur reduce însă permeabilitatea vaporilor și tinde să se fisureze.

Astăzi, se recomandă adesea de către constructorii de fațade tencuielile din rășini sintetice sau tencuieli care să asigure izolarea termică, la care însă trebuie să se renunțe, deoarece substanțele sintetice conținute reduc capacitatea de difuzie, iar informațiile despre compoziția chimică a componentelor este de cele mai multe ori inexactă sau lipsește cu desăvârșire. Acest lucru este valabil și pentru mortarul gata preparat, deoarece acesta conține fondanți (substanțe de accelerare a aderenței, substanțe de protecție împotriva gerului), care îi reduc calitatea biologică.

Pentru zugrăveli exterioare de calitate biologică sunt potrivite mai ales zugrăvelile pe bază de

silicați (vopsea minerală pură). Sunt rezistente la intemperii și acizi. Se compun, în plus, din substanțe

inofensive, ca, de exemplu, cuarț, feldspat și pigmenți minerali. Silicatul de potasiu fluid servește ca

liant. Este foarte potrivit pentru varul pur sau tencuiala din var – ciment.

La fel de bună, dar mult mai ieftină este zugrăveala cu var menționată anterior. Vopselele pe

bază de var nu au apă și sunt plăcute. Din păcate, datorită influențelor actuale ale mediului

înconjurător, sunt mai toxice decât înainte (mai ales în ținuturile industriale unde gradul de

impurificare a aerului este mare).

ENERGIA

Cea mai bună sursă de energie este economisirea ei. Abia când s-au epuizat toate aceste posibilități, ar trebui să ne gândim cum și de unde energie pentru casa noastră. Motive există suficiente, de aceea este urgent necesar să se economisească energie și să ne gândim mai mult la sistemele de obținere a energiei. Emisiile de toxine din electrocentrale și coșurile de fum ale caselor contribuie la încărcarea cu impurități a aerului, ceea ce duce la afectarea tot mai accentuată a sănătății omului și a mediului înconjurător. La aceasta se adaugă problemele centralelor atomo-nucleare, cu problemele lor legate de reziduurile apărute. Chiar și obținerea energiei are partea ei murdară, pornind

de la randamentul scăzut. Un alt motiv, legat de energie, constă în faptul că unii dintre purtătorii principali ai energiei nu stau la dispoziție nelimitat: uleiul, gazul și cărbunele sunt materii prime care nu izvorăsc la infinit, care sunt exploatate pe cheltuiala Lumii a Treia în favoarea noastră. Cel de-al treilea motiv de a economisi energie sunt costurile care cresc pe termen mediu și lung, lucru rezultat din restrângerea materiilor prime.

Dacă se privește consumul de energie dintr-o gospodărie, se observă că cea mai mare parte o constituie încălzirea încăperilor, adică în jur de 76 % din întregul necesar de energie. 14 % se alocă încălzirii apei și numai 10 % pentru lumină și aparate casnice.

Prin arderea cărbunelui, uleiului și gazului metan se obțin nu numai substanțele toxice bioxidul de sulf, oxidul de azot și monoxidul de carbon, ci și bioxidul de carbon necesar atmosferei. Este cunoscut că o creștere a conținutului de CO2 din atmosferă duce la o creștere a temperaturii pe pământ, ceea ce se răsfrânge asupra climei. O reducere a substanțelor toxice este, deci, o necesitate absolută.

În principiu trebuie încercat să se renunțe la purtătorii fosili de energie și să se acopere

necesarul de energie din energiile nou obținute. Realizarea numeroaselor .case cu energie redusă.

demonstrează că astăzi nu se poate renunța numai în construcțiile experimentale la purtătorii fosili ai

energiei.

Cea mai mare parte din energie se consumă de către sistemul de încălzire a locuinței și de

încălzire a apei. Valorile uzuale astăzi pentru energia necesară încălzirii locuinței se ridică la 15 – 20 l

ulei / m2, o casă cu energie redusă are un necesar de doar 3 – 6 l ulei / m2.

Unde se pierde căldura?

Pierderile de căldură apar:

-prin transmisii (= conductibilitatea termică), cu alte cuvinte căldura care iese din interiorul încăperii spre exterior, prin acoperiș, perete, fereastră, ușă și podeaua pivniței;

-prin sistemul de ventilație;

_-prin trecerea de pe sistemul de încălzire al încăperii la cel de încălzire a apei.

Premizele pentru a se obține un consum cât mai redus de energie ar fi:

1. suprafețe simple și cât mai mici posibil ale corpului construcției;

2. amplasarea clădirii spre soare;

3. puține ferestre spre partea de nord;

4. dimensiuni neobișnuite ale sistemului de izolare termică și economisire a căldurii;

5. evitarea punților termice;

6. vitrificarea termoizolantă;

7. reducerea pierderilor de căldură datorate sistemului de ventilație;

8. folosirea pasivă a energiei solare;

9. folosirea activă a energiei solare;

10. instalarea unui sistem adecvat de încălzire.

Primele trei puncte s-au tratat în primul capitol.

La punctul 4 s-au spus deja câte ceva în capitolul “Pereții exteriori”. O treime din energia

pentru încălzire se pierde prin perete și acoperiș. Motivul este suficient pentru a ne face să ne gândim

la întreaga izolație termică. Ce înseamnă aceasta? O construcție optimă a peretelui exterior este un

material de construcție care poate și izola, și acumula căldură, care este încărcat static, care are o temperatură ridicată a suprafeței, prezintă o durată de încălzire scurtă și un timp de răcire lung, se usucă rapid, are o bună comportare la umiditate și este difuzabilă. Lutul, lemnul și cărămida reprezintă idealul și s-a comportat bine secole la rând. Dacă se obține o protecție mai bună la căldură (de exemplu pentru partea de nord sau cea de sud), atunci se folosesc materiale naturale pentru izolare (ca, de exemplu, plăci de plută, plăci ușoare din lână de lemn). O structură optimă a peretelui depinde și de orientarea către punctul cardinal optim. Pereții dinspre nord trebuie să fie foarte bine izolați și, dacă se poate, să nu aibă ferestre. Pereții dinspre sud trebuie să aibă ferestre mari, în măsura în care

poate fi acumulată energia solară gratuită în pereții interiori, podele etc. Bineînțeles, ferestrele și ușile

trebuie să aibă o suficient de bună protecție împotriva frigului.

Calea cea mai rațională și eficientă de reducere a necesarului de energie pentru încălzire constă probabil într-o izolare termică combinată și o acumulare a căldurii suprafețelor exterioare, o izolare optimă a ușilor și ferestrelor, o folosire pasivă a energiei solare, precum și o reducere a temperaturilor din încăperi prin temperaturi ridicate a suprafețelor, îmbrăcăminte călduroasă în timpul

iernii).

Verificarea valorii k

1. Valoarea k singură nu este suficientă pentru a determina necesarul de energie al unei clădiri.

2. Valoarea k reprezintă numai pierderile de căldură, nu și câștigurile de căldură. Câștigurile

de căldură și ceilalți parametri formează un sistem strâns căruia i se pot atribui calcule lineare simple.

3. Calculul static al valorii k ridică următoarele probleme:

-Construcția una înseamnă pe hârtie și alta în practică.

-Calculul nu este adesea corect, deoarece se uită punțile de căldură, se înlocuiesc valorile eronate ale materialelor, iar valorile pentru izolare ale straturilor de aer se determină greu. Astfel de erori sunt mai puțin dramatice în cazul construcțiilor masive simple, decât în cazul construcțiilor complicate cu pereți mai groși.

4. În concluzie, se poate spune că nu există o construcție optimă pentru pereți. Deoarece

apar diverse influențe, trebuie analizat global și diferențiat. Pe scurt: Fațada dinspre sud trebuie concepută pentru un câștig de energie (ca perete masiv sau vitrificare), celelalte fațade trebuie să fie bine protejate pentru valori mari ale căldurii (masiv sau stratificat). În interiorul clădirii trebuie să se acorde atenție materialelor care acumulează suficient de bine căldura.

5. .Trebuie evitați punctele de căldură. Probleme constructive pot apare mai ales la pereții din mai multe straturi, care permit o mulțime de punți termice. Punțile termice fac să crească necesarul de căldură, permit formarea ciupercilor de mucegai și pot duce la deteriorări ale construcției.

-În cazul tavanelor din beton trebuie să existe o bună izolare acustică exterioară și

interioară.

-Părțile neîncălzite (balcoanele) trebuie complet despărțite de tavanul izolat acustic.

-Planșeele de la etaj trebuie despărțite de exterior printr-un strat izolator.

-Straturile izolatoare de la exterior și interior trebuie bine fixate mecanic (dar nu cu suporți

metalici).

-Materialele izolatoare obținute prin presare trebuie bine etanșate la umplere.

-Materialele izolatoare trebuie astfel montate, încât să nu prezinte nici un fel de goluri.

-Deoarece izolațiile interioare pot fi dăunătoare punților de căldură care sunt greu de înlăturat, trebuie să se renunțe pe cât posibil la acest tip de izolație.

-Jaluzelele este mai bine să se izoleze în interior.

-Trebuie ținut seama de faptul că izolația termică a pereților interiori și ai tavanului se

neglijează între încăperile încălzite și cele neîncălzite, deși pierderea de căldură este mai

mare decât poate fi în exterior.

6. “Vitrificarea izolatoare de căldură” : ferestrele și ușile au o valoare k mult mai

slabă decât celelalte elemente ale construcției, iar pierderea de căldură este de circa 25 % din

consumul energiei calorice. O vitrificare pentru protecția calorică cu o valoare k de 1,3 W/m2K

înseamnă, împreună cu pierderile, o valoare k de circa 2 W/m2K. De aceea, în cazul vitrificărilor se

preferă doar câteva ferestre mari în locul mai multor ferestre mici. Cel mai bun bilanț de căldură prezintă sticla dublă de protecție a căldurii cu obloane rabatabile, care noaptea se închid. Însăși sticla de protecție a căldurii, fără protecție a izolației, aduce noaptea un câștig de căldură (chiar dacă e unul redus) pe toată perioada de vară, iar asta chiar în cazul ferestrelor de pe partea de nord. Vitrificarea

normală dublă sau chiar triplă prezintă pierderi de căldură. Noile ferestre pentru izolație cu o valoare

k de 0,7 W/m2K nu asigură nici un fel de economisire a căldurii.

Ar mai fi de adăugat că obloanele basculante sunt mai bune izolatoare termice decât

jaluzelele. Cel mai bine ar fi ca obloanele basculante să se izoleze cu materiale izolatoare (de exemplu

plăci din plută sau fibre de lemn) pentru a se reduce și mai mult pierderile de căldură în timpul nopții.

7. “Reducerea pierderilor de căldură datorate sistemului de ventilație”: Cu cât mai bine este izolată clădirea, cu atât mai mare este procentul de pierdere de căldură datorată sistemului de ventilație din totalul pierderilor de căldură. Pierderile datorate ventilației apar datorită neetanșeității la ferestre și uși, prin deschiderea ușilor și prin aerisirea intenționată. De cât aer proaspăt este nevoie? În medie, aerul trebuie împrospătat o oră – două ore, adică per persoană există un necesar de aer proaspăt de circa 30 – 60 m3 pe oră. Sistemul de construcție stratificat cu elemente de blocare a vaporilor și rosturi și ferestre etanșe impun o aerisire forțată, este de dorit să nu existe nici un fel de miros neplăcut datorită alimentării defectuoase cu aer proaspăt.

Casele mai vechi, cu o construcție poroasă, prezintă parțial o alimentare naturală cu aer proaspăt. În plus, trebuie să se aerisească de mai multe ori, pentru puțin timp, însă bine, pentru ca în

scurt timp aerul să se împrospăteze complet, iar pe de altă parte pierderile de căldură să se mențină cât

mai reduse și temperaturile suprafețelor pereților să nu scadă inutil. La casele cu energie redusă foarte

bine izolate nu există aerisire naturală. Aici trebuie revenit la aerisirea mecanică forțată. O instalație

de aerisire cu recuperare de căldură poate face să se reducă suplimentar necesarul de energie calorică.

Este vorba de sisteme de aerisire la care aerul este aspirat, iar căldura conținută de acesta este

amestecată, printr-un schimb de căldură, cu aerul proaspăt aspirat în casă. Dezavantajele unui astfel

de sistem sunt: circulația puternică a prafului și aerului, încărcarea electronică a aerului și posibilele

probleme datorate bacteriilor și ciupercii de mucegai în filtrele și furtunurile instalației. Mai

avantajoase ar fi instalațiile care ar sufla aerul rezidual într-o instalație de încălzire închisă a

peretelui. Și schimbătoarele de căldură aer – apă sunt inofensive, deoarece aerul rezidual încălzește

apa, aceasta ajută să acopere necesarul de apă caldă sau sprijină instalația de încălzire. În afară de aceasta, ideală ar fi o astfel de instalație combinată cu colectoare solare.

8. “Folosirea pasivă a energiei solare”:

Folosirea pasivă a energiei solare nu înseamnă nimic altceva decât încălzirea încăperilor cu ajutorul soarelui. Această tehnică atrage după sine, pe lângă un câștig considerabil de energie, și o creștere a confortului. Pereții vitrificați oferă încăperilor o atmosferă mai plăcută.

Principii ale utilizarii energiei solare pasive

-Mai întâi trebuie ținut seama de localitate, aceasta trebuind să fie protejată de vânt și soare. La amplasarea casei se ține cont de direcția est-vest a ferestrelor, în felul acesta obțineți fațade mari și suprafețe ale acoperișului îndreptate spre sud. În ce privește forma clădirii, se preferă suprafețe exterioare plane și un mod compact de construcție. Un acoperiș înclinat pe partea de nord reduce răcirea, iar un acoperiș înălțat pe partea de sud protejează de supraîncălzire.

-Energia solară se folosește cel mai eficient când razele soarelui bat direct în fereastra îndreptată spre sud. În cazul construcțiilor vitrificate, soarele furnizează, și când cerul este acoperit, o cantitate mare de căldură, totuși vizibil mai redusă decât atunci când soarele bate direct în geam. Eficiența depinde de unghiul de cădere a razelor soarelui și de durata cât luminează soarele. Cele mai bune puncte cardinale pentru încălzirea casei sunt sud, sud-vest și sud-est. Cu cât mai mare este vitrificarea, cu atât mai mare este câștigul de căldură. În lunile de iarnă, durata medie de apariție a soarelui este de ceva mai mult de 1 oră pe zi. În lunile martie, aprilie, octombrie și noiembrie această durată se ridică la 3 – 6 ore. În aceste luni temperaturile ajung adesea la 30oC. Căldura astfel obținută trebuie folosită și pentru alte încăperi, pentru a putea reduce costurile.

-Utilizarea energiei solare se referă, în principiu, la proprietățile speciale ale sticlei. Sticla

penetrează lumina cu lungimi de undă între 300 și 400 mm. Această lumină apare în interiorul casei pe mobilă, pardoseală și zidărie. Acestea se încălzesc și radiază înapoi căldura care se reflectă de către sticlă, astfel încât are loc o încălzire a încăperii.

Ce sticlă trebuie folosită?

Cea mai bună din punct de vedere a prețului este, firește, sticla simplă. Ea penetrează bine razele soarelui, prezintă însă și dezavantaje: O construcție cu multă sticlă poate fi foarte friguroasă iarna. Ferestrele se aburesc la temperaturi exterioare mici. De aceea, se recomandă sticla izolatoare. Totuși, iarna este necesară o protecție temporară suplimentară a căldurii (perdele groase sau jaluzele din stofă). Dacă se alege o sticlă de protecție a căldurii (valoarea k = 1,3), se câștigă mai multă energie solară, decât se pierde în exterior. Pentru cei care vor să se bronzeze în seră, unul sau două geamuri trebuie înlocuite cu geamuri care penetrează razele ultraviolete.

În cazul folosirii energiei pasive a soarelui se deosebește:

a) Recuperarea energiei cu ajutorul ferestrelor Această metodă directă este cea mai simplă, importantă și ieftină modalitate de folosire a energiei solare pasive. Trebuie avut în vedere:

-Ferestrele trebuie îndreptate pe cât posibil chiar spre sud, deoarece ferestrele orientate

spre est și vest nu captează prea multă căldură iarna, iar vara pot cauza o supraîncălzire.

-Mărimea ferestrei: cu cât mai bună este vitrificarea, cu atât mai mare poate fi suprafața

ferestrei.

-Ferestrele se stabilesc astfel încât iarna soarele să poată pătrunde cât mai mult în încăpere

și să încălzească direct o suprafață cât mai mare posibil.

-Dacă trebuie să alegeți o vitrificare potrivită pentru a folosi cât mai intensiv energia solară, unghiul critic este de 15o spre interior.

-Podelele din plăci de argilă grele, precum și pereții interiori masivi sunt buni acumulatori de căldură.

-Alegeți sticla de protecție a căldurii (calorifugă) (valoarea k de 0,7 – 1,3), pentru a reduce pierderile de căldură.

-Bilanțul energetic al ferestrelor dinspre sud se îmbunătățește cu ajutorul perdelelor și a jaluzelelor.

-Deoarece materialele pentru izolația acustică nu pot acumula căldură, camerele a căror ferestre dau spre sud nu asigură o izolare acustică interioară.

-Podeaua este cel mai important acumulator direct de căldură în cazul unei vitrificații sudice. De aceea nu este bine să se acopere podelele cu covoare. Și mobila reduce capacitatea de acumulare a căldurii.

b) Câștigul de energie cu ajutorul colectoarelor convective

La această metodă se deosebesc colectoare de aer și colectoare pentru ferestre. La colectorul de aer, vitrificarea se pune în fața unui perete masiv – acumulator de căldură. Aerul încălzit din spațiul dintre perete și sticlă este dirijat, printr-un sistem de canale, unui acumulator. În cazul colectorului – fereastră, aerul încălzit care apare între cele două geamuri este dirijat acumulatorului.

c) Câștigul de energie datorat izolației termice transparente (fațada TWD)

Principiul izolației termice transparente se bazează pe legătura dintre izolația termică și folosirea optimă a energiei solare. Materialul pentru izolație este opac, adică lumina nu penetrează. Materialul transparent pentru izolație penetrează lumina și are o valoare k mică. În prezent, punctele cheie sunt:

-Fațada TWD este mult mai scumpă decât sistemele convenționale. Situația ar trebui să se schimbe considerabil în cazul unei cereri mai mici decât oferta.

-Fațada TWD nu este problematică din punct de vedere constructivo-biologic. Necesită o

planificare și o execuție atentă.

-Materialele izolatoare folosite sunt problematice (policarbonat și polimetilmetrilat). În prezent, există în lucru materiale izolante din sticlă, dar nu în producție de serie. Materialul izolant se compune din 1 % bile de sticlă și 99 % aer și se numește “Aerogel”.

În concluzie, se poate observa că fațada TWD are mari șanse în viitor, deoarece se poate

folosi atât pentru construcțiile noi, cât și pentru cele vechi. Avantajul principal constă în câștigul mare

de energie în comparație cu pereții exteriori convenționali.

d) Grădina de iarnă

În cercuri largi există o neînțelegere privind folosirea unei așa numite grădini de vară. Mulți văd în asta doar avantaje: câștigul pasiv solar, sporește confortul, îmbunătățește climatul din încăpere, reprezintă o zonă-tampon, grădină de plante tropicale etc. Că în realitate nu este chiar așa, cei mai mulți își dau seama abia când, această grădină, de altfel scumpă, este gata. La planificarea grădinii de iarnă trebuie făcute compromisuri: Sau se preferă câștiguri solare pasive și atunci nu se mai folosește grădina de vară ca spațiu de locuit, sau se folosește ca spațiu de locuit extins, iar atunci câștigurile de energie sunt negative, deoarece spațiul trebuie încălzit. De aceea, pentru planificare trebuie avute în vedere următoarele puncte:

-Dacă se dorește folosirea energiei solare pasive cu ajutorul grădinii de iarnă, trebuie luate

în considerare casa, încălzirea și grădina de iarnă ca un întreg.

-Grădinile de iarnă orientate spre sud au cel mai mare câștig de energie, duc însă la o

supraîncălzire, deoarece nu sunt prevăzute suficiente posibilități de aerisire. Într-o grădină

orientată spre sud, temperaturile maxime pot fi de 40oC până la 65oC. Cel puțin 10 % din

suprafața de sticlă este prevăzută pentru aerisire!

-Ca element de construcție portant se preferă lemnul în loc de metal.

-Dacă este posibil, trebuie integrate mai multe planșee sau alte elemente constructive, ca de exemplu, intrarea, casa scărilor etc.

-Dacă vă gândiți la o economie de energie, nu se pune problema încălzirii grădinii de

iarnă. Pentru a menține pierderile de căldură cât mai reduse, trebuie să se folosească sticlă izolatoare dublă. În afară de aceasta grădina de iarnă trebuie separată termic de celelalte încăperi încălzite.

-Trebuie să se aibă în vedere captarea de suficientă căldură în peretele interior sau în pardoseală.

-Trebuie planificată protecția solară. Umbra din exterior este mai eficientă decât cea din interior.

-Trebuie să fiți conștient că economisirea de energie la o grădină de iarnă (construcție din lemn, vitrificarea protecției termice) nu va acoperi probabil niciodată costurile investițiilor.

-Trebuie să se știe că un câștig de căldură la o grădină de iarnă este redus, pe când menținerea căldurii (adică grădina de iarnă devine zonă-tampon între încăperile interioare încălzite și clima rece din exterior) se poate face ușor.

-Grădinile de iarnă nu sunt adecvate pentru acumularea căldurii. Poate fi un loc atractiv, luminos, cu o climă plăcută, vegetație), lucru de care nu vă puteți bucura în celelalte încăperi.

9. Folosirea activă a energiei solare

O alternativă ecologică interesantă este încălzirea apei folosite cu ajutorul colectoarelor solare. Se încălzește 60 – 70 % din necesarul de apă folosită. Trebuie să se renunțe la încălzirea cu ajutorul sistemelor electrice, deoarece curentul are un grad de eficiență de aproximativ 34 %.

Încălzirea trebuie să se facă în recipienți de temperatură joasă, cu ulei sau gaz. Cele mai bune

rezultate se obțin dacă se folosesc două acumulatoare de căldură separate. Unul din ele se racordează

la încălzirea centrală. Acest acumulator de 200 – 300 litri se reglează la 45 – 60 grade, în timp ce al

doilea, de capacitate mai mare (400 – 500 litri), se reglează la un nivel mai scăzut de 20 – 30 grade. La

acest nivel se poate economisi mult mai multă energie solară: una, două zile cu soare asigură căldura

pentru câteva zile mohorâte.

Colectoarele solare lucrează după următorul principiu: Razele soarelui asigură căldura care se transmite apoi, de cele mai multe ori cu ajutorul apei și cu ajutorul unui schimbător de căldură, apei din boiler.

Există diverse tipuri de colectoare, însă cele mai cunoscute sunt cele plate. Pentru o gospodărie cu patru persoane este necesară a suprafață a colectorului de circa 4 – 8 m2. Există și colectoare de aer care folosesc aerul ca portant de căldură și se utilizează îndeosebi în industrie.

Mai eficiente în exploatarea energiei sunt colectoarele cu țevi de vidare care funcționează ca și colectoarele plate, cu deosebirea că absorbantul este adus în tuburile din sticlă încălzite și se

împiedică astfel pierderea energiei solare. Aceste colectoare sunt duble ca preț în comparație cu

colectoarele plate, folosesc însă căldura solară mai bine. Ultima apariție pe piața colectoarelor sunt colectoarele de acumulare a căldurii. Acumulatoarele de apă caldă și absorbanții formează un singur element de construcție (circa 50 cm grosime). Un colector de acumulare a căldurii poate fi racordat

direct la conducta de apă, deci este un sistem simplu și eficient. Cea mai bună soluție nu sunt acumulatorul extern de căldură, schimbătorul de căldură și pompa.

Fotovoltaj

Cu ajutorul colectoarelor solare folosiți soarele ca sursă de energie. O celulă solară

transformă lumina solară direct în curent electric, lucrează silențios, fără degajare de gaze reziduale,

fără uzură și fără carburanți. Gradul de eficiență al unei celule solare este în prezent de circa 12 – 16

%. Se poate spune că 1 metru pătrat modul solar (= mai multe celule solare la un loc) furnizează circa

100 kWh curent electric pe an. O alimentare exclusivă prin fotovoltaj ar necesita instalații foarte mari.

De aceea, se preferă, în cazul unei funcționări singulare (=fără legătură la rețea), o combinație de

fotovoltaj și generator diesel. În cazul unei radiații solare mari, generatorul solar acoperă necesarul,

iar surplusul de energie se acumulează în baterii. Când lipsesc radiațiile solare, necesarul se acoperă

cu energia acumulată în baterii. În cazul când bateriile sunt goale, generatorul diesel produce curentul

electric necesar și încarcă bateriile. Mai avantajos ar fi o instalație de fotovoltaj cuplată la rețea. În

acest caz, curentul solar produs (= curent continuu) printr-un alternator (transformarea în curent

alternativ) se acumulează în rețeaua de curent. Noaptea sau când vremea este proastă, alimentarea are

loc de la rețea. În prezent, acest tip de alimentare solară este de circa 5 – 10 ori mai scumpă decât

curentul de la rețea, ar putea însă deveni eficient printr-un program de finanțare (un program care să

cuprindă circa 1000 case în Germania). În cazul alimentării casei, aparaturii casnice sau căsuței din

grădină cu curent solar, utilizarea fotovoltajului este eficientă.

10. Încălzirea

Pe lângă izolația termică și acumularea de căldură, precum și o folosire corectă a energiei solare pasive, sistemul de încălzire joacă un rol determinant pentru un consum de energie redus. Chiar și o casă corect izolată acustic are un necesar de energie care trebuie să fie acoperit cu ajutorul celei mai eficiente tehnici de încălzire.

Purtătorii de energie

Peste jumătate din locuințele din Luxemburg se încălzesc cu păcură. Punctul slab al păcurei este conținutul de sulf de 0,3 %. Bioxidul de sulf care apare la ardere contribuie la aciditatea ploii, acizii de sulf care apar duc la corodarea cazanului. Ar fi mai ușor să se reducă valoarea la 0,1 %, chiar dacă, tehnic, păcura fără sulf este posibil de obținut din punct de vedere tehnic În ce privește celelalte substanțe toxice (monoxid de carbon, oxizi de azot și hidrocarburanți), există încălziri moderne pe bază de ulei care oferă emisii reduse.

Cele mai puține substanțe toxice la ardere prezintă încălzirile cu gaz, indiferent dacă este

vorba de gaz metan sau gaz lichid. Gazul nu conține deloc sau foarte puțin sulf. Degajarea oxidului de

azot depinde de construcția instalației de încălzire cu gaz, dacă este vorba de un arzător cu suflantă

sau de un arzător atmosferic. Gazul lichid se folosește acolo unde nu există racord pentru gaz metan.

În comparație cu păcura, acesta nu se depozitează în casă, ci în rezervoare îngropate în pământ. În ce

privește emisiile de substanțe toxice, acestea se află în zona gazului metan. Rămâne să sperăm că în

următorii ani rețeaua de gaz metan a țării noastre se va extinde pentru a asigura alimentarea celor mai

mari centre, ajutând astfel la reducerea mizeriei din aer, pornind, firește, de la premiza că se folosesc aparatele corecte pentru gaz. În cazul unor carburanți solizi, numai lemnul joacă un rol în arderea în vederea încălzirii casei, cărbunele și bricheții se descompun din cauza emisiilor de substanțe toxice

ridicate. Folosirea cărbunelui este justificată în cazul producerii curentului electric, acolo unde,

datorită arderilor prin turbulență, odată cu denitrurarea și desulfurarea, substanțele toxice se pot

reduce drastic.

Lemnul este singura materie primă care se reînnoiește permanent. Chiar mai mult decât se consumă anual ca lemn utilizat și lemn de ardere. Consumul de lemn poate crește. Dacă se ia în considerare că cea mai mare parte a lemnului putrezește în pădure nefolosit, ne întrebăm de ce acest

carburant, deși este cel mai ieftin (luat în considerare în ansamblu), joacă întotdeauna un rol mai mic în încălzirea încăperii. Explicația constă în aceea că lemnul nu este cel mai comod carburant. O ardere corectă este premiza faptului că lemnul contribuie numai în mică măsură la impurificarea aerului.

Cenușa de lemn este chiar un îngrășământ foarte bun.

Lemnul poate arde sau în instalații centrale de încălzire sau în cuptoare.

Confortul termic

Confortul omului depinde, în foarte mare măsură, de clima din exterior și cea din interior. Gândiți-că că două treimi din clima încăperii (iarna) este determinată de încălzire, așa încât aproape

că este normal ca această climă să fie optimă. Deoarece instalația de încălzire reprezintă un instrument important de reglare a climei, trebuie să respecte anumite condiții:

1. căldura să vină cu preponderență de la razele soarelui

În tehnica instalațiilor de încălzire nu există nici o climă datorată numai radiației, nici una pur

de convecție. Radiația calorică are avantajul că încălzește materiile solide pe care le întâlnește în

încăpere, în timp ce convecția necesită ca mediul aer, pentru a încălzi o încăpere. Radiația pură

provine numai de la soare. De energia solară acumulată și de radiație nu mai este nevoie, dacă ardem

lemn. Focul este un element optim de încălzire. Deoarece această tehnică de încălzire prezintă un

randament de numai 20 – 30 %, trebuie aduse îmbunătățiri acestui tip de încălzire (cuptorul). Căldura obținută prin radiații are multe avantaje: miros plăcut, nu există turbionări de praf, deoarece radiația când întâlnește corpuri solide le încălzește, deci aerul nu se încălzește prin convecție, încălzirea pereților exteriori reci, penetrarea adâncă în piele, temperatură scăzută a aerului, umiditate optimă a aerului, alimentarea cu aer proaspăt, ionizare corespunzătoare.

2. provoacă puțini curenți de aer

La încălzirea prin radiații, se încălzesc corpurile din încăpere și nu aerul, cum se întâmplă la

căldura prin convecție. La încălzirea prin convecție se ajunge la o circulație a maselor de aer reci și

mai calde. Praful și alte microorganisme turbionează, temperaturile devin foarte mari și se ajunge la

obținerea unui aer nesănătos în încăpere.

3. obținerea unei temperaturi scăzute a aerului

Sensibilitatea la căldură este diferită, în funcție de individ. Plăcute sunt valorile cuprinse între

17 și 22 grade. Dacă încălzirea se face cu ajutorul radiațiilor solare și nu cu ajutorul căldurii obținute

prin convecție, se ajunge la o temperatură a aerului de 18oC, pentru a menține suprafețele calde de 18

– 20oC, în loc de 24oC temperatura aerului în cazul suprafețelor reci. Apoi, o temperatură scăzută a aerului duce la o respirație adâncă, bogată în ioni și care conține mai puține substanțe toxice și

germeni de boală. În acest context, ar fi de menționat că organismul nostru reacționează la diferite temperaturi.

4. permite o umiditate optimă a aerului

La toate tipurile de încălzire prin convecție, nu este important numai aerul? care prezintă o proastă calitate și un miros neplăcut, ci umiditatea aerului este în permanență de 20 – 30 %. Ar trebui să fie de 40 – 60 %. Aceste valori se obțin prin temperaturi ale aerului mai scăzute la temperaturi ale suprafețelor mai ridicate (deci căldură de la radiația solară), folosirea materialelor higroscopice (astfel are loc o pierdere mai redusă de vapori de apă) și printr-un număr mai mare de plante.

5. cauzează o ionizare favorabilă

Cel mai bun generator de ioni este flacăra deschisă. Într-un astfel de aer există sute de

milioane de ioni, în timp ce, de exemplu, într-o casă ne-higroscopică, cu încălzire prin convecție, aceștia aproape că lipsesc complet. Corpurile de încălzire lăcuite, împreună cu curentul de aer, provoacă ionizarea unipolară, descărcarea ionilor mici, precum și încărcarea de ioni mari și încărcarea cu ioni de praf, care sunt deosebit de agresivi.

6. nu se formează nici un fel de câmpuri electromagnetice

Este cazul, mai ales al încălzirilor electrice. Țevile metalice și corpurile de încălzire conduc la o distrugere a câmpului magnetic natural al pământului.

7. au un randament mare

O instalație de încălzire ecologică trebuie să poată exploata oricând o cantitate cât mai mare de energie. Cuptorul de lut, reușește, de exemplu, 90 %. Însă și aici trebuie ținut seama de faptul că încărcările mediului înconjurător nu apar numai în pivnița unde este amplasată instalația de încălzire.

Dacă se face un calcul complet, nu trebuie uitat, de exemplu, câștigurile rezultate de la carburanți (transportul gazului mai scump sau lemnul mai ieftin din pădurea din apropiere), căile de transport și consumul de energie și material al unei întregi instalații de încălzire (se compară instalația tehnic pură, care necesită întreținere de încălzire centrală cu un cuptor simplu, care nu necesită întreținere și este ieftin).

Dacă se iau în considerare toate aceste componente, atunci bilanțul energie – mediul

înconjurător arată cu siguranță altfel!

Cum trebuie să fie, deci, clima din casa noastră?

-Temperatura peretelui trebuie să fie mai mare decât temperatura aerului. Se demonstrează

că 16 – 18 grade în încăpere este o temperatură plăcută. Pentru cele mai multe activități,

chiar și pentru cele spirituale, 18 grade este o valoare medie bună.

-Trebuie să renunțați la monotona temperatură de 22 – 24 grade. Nu este numai nesănătoasă, ci reprezintă și un consum inutil de energie. Fiecare grad inutil atrage după sine costuri ale energiei mai mari cu aproximativ 6 %.

-În cazul unei instalații de încălzire solară, trebuie obținute următoarele valori:

cameră de lucru, birou: 17 – 19 grade

dormitor, bucătărie: 14 – 16 grade

baie: 19 – 20 grade

garaj, atelier: 13 – 14 grade

casa scării: 10 – 12 grade

-Ferestrele sunt adeseori cauza curentului care se formează, mai ales iarna, deoarece acestea au temperaturi foarte scăzute. În acest caz, ferestrele trebuie să se acopere (de la exterior la interior), mai ales în timpul nopții.

-Pardoseala rece este neplăcută și duce la apariția răcelii.

-O umiditate a aerului de 40 – 60 % se obține cu ajutorul materialelor de construcție higroscopice (lemn, var, lut, covoare de lână) mai ușor decât cu ajutorul unor materiale, cum sunt cele sintetice, betonul, cimentul pentru tencuială sau lacurile chimice.

-O instalație de încălzire solară nu face să crească numai umiditatea aerului, ci contribuie la o mai bună ionizare a climei, reduce praful, virușii și microorganismele din aer.

-O îmbunătățire a umidității se obține și cu ajutorul vegetației (avantajoasă este o grădină de vară cu plante).

-O bună climă a încăperii depinde foarte mult și de alimentarea cu aer proaspăt. Necesarul de aer proaspăt este de 30 – 60 m3 de persoană și oră. Că aceste valori se obțin greu, poate oricine să vadă în propria-i casă, deoarece modul de construcție modern, cu pereți etanși la vapori, cu folii și elemente de blocare a vaporilor, precum și lacuri din rășini sintetice, ferestre și uși etanșate cu spumant toxic, dau valori care acoperă doar o zecime din necesar. Urmările unui aer necorespunzător din încăperi (adeseori mai bogat în substanțe toxice decât aerul din exterior) sunt dezastruoase: înmulțirea ciupercilor, bacteriilor, virușilor, chimicalelor, precum și a formaldehidei, PCP, lindanului, clorurii de vinil, solvenților care dau dureri de cap, oboseală, reducerea randamentului, alergii. Cresc rapid

în special valorile radonului radioactiv când aerisirea este deficitară.

Cel mai bine este ca aerisirea încăperii să se facă natural (folosind materiale de construcție higroscopice), cu ajutorul ferestrelor (dați deoparte garniturile și lăsați-le larg deschise) cu jutorul

aerisirii forțate – ventilatoarele care alimentează prin suprapresiune (aspirare) sau subpresiune

(comprimare) încăperile cu aer proaspăt – și prin climatizare. Această metodă este energo-intensivă,

necesită cunoștințe de specialitate și ridică probleme de costuri pentru întreținere, curățire și igienă.

Important pare să fie și locul de amplasare al orificiilor de aerisire, de exemplu în dormitoare să fie la

înălțimea patului, pentru ca astfel să se mențină temperatura pereților aflați deasupra.

-Instalațiile de încălzire solară a pereților reduc procentul de praf din aer. Corpurile de încălzire prin convecție cauzează turbionarea aerului din încăpere. Instalațiile de încălzire montate în pardoseală duc, în cazul unei temperaturi a pardoselii de peste 24 grade, la o dizolvare a prafului. Temperaturile ridicate ale corpurilor metalice de încălzit duc la o semicarbonizare a prafului.

-Aerul fără praf și substanțe toxice conduce la o electricitate stabilă a aerului, adică ionii mici, încărcați negativ, rămân liber în aer. Turbionările de praf și umiditatea prea scăzută a aerului favorizează formarea ionilor mari, încărcați pozitiv. Trebuie știut că încălzirea este numai unul din factorii care determină întregul climat al încăperii. Abia când se iau în considerare toți factorii (forma construcției, mărimea ferestrei, folosirea energiei pasive a soarelui, construcția, materialele de construcție și

alegerea sistemului de încălzire), se asigură un climat sănătos.

Sisteme de încălzire care asigură o căldură sănătoasă casei

Așa cum s-a menționat deja, condițiile principale pentru o încălzire sănătoasă sunt:

degajarea de căldură, mai ales prin radiație

circulația redusă a prafului

temperatura ridicată din încăpere (17 – 19 grade)

Generatoarele de căldură

1. Instalații de încălzire cu ulei și gaz

Astăzi, în cazul unei încălziri centrale (întregul necesar de căldură se obține de la un cazan central) există un cazan de joasă temperatură, atât pentru păcură, cât și pentru gaz metan sau gaz lichid. Aceste cazane de joasă temperatură încălzesc apa numai atât cât este necesar pentru obținerea temperaturii optime din încăpere. Astfel, se poate economisi energie. Cazanele de joasă temperatură

sunt excelente pentru instalațiile de încălzire montate în pardoseală. În afară de aceasta, trebuie avut

grijă că are loc o preîncălzire a uleiului, iar pentru reducerea pierderilor la oprire este necesară o clapetă. În cazul așa numitelor .units., cazanul și arzătorul se adaptează perfect unul celuilalt.

Cazanul de temperaturi joase au un grad de uzură anual de 90 %.

La cazanele de gaz există, pe lângă arzătoarele de suflare a gazului, și arzătoare atmosferice

de gaz.

Avantaje: Sunt mai ieftine, silențioase, au totuși dezavantajul unei degajări mari de oxid de azot, în comparație cu arzătoarele cu gaz. Relativ noi pe piață sunt cazanele de ardere. Aceste cazane folosesc vaporii de apă din gazele reziduale utilizate la încălzire. Temperatura gazului rezidual, care în mod normal se ridică la 200oC, scade la circa 40oC. Căldura obținută se folosește la încălzire și se reduce necesarul de energie. Cazanele care funcționează pe bază de gaz pot face să crească randamentul până la 11 %, în timp ce cazanele care funcționează cu ulei numai până la 5 %. Problematic de interpretat este apa condensată care conține sulf. Coșurile de fum nu sunt potrivite pentru aceasta, deoarece sunt sensibile la umiditate și nu prezintă o suficientă forță portantă. Sunt

necesare coșurile de fum speciale, din oțel inoxidabil sau sticlă. În prezent, pentru casele pentru o familie, rentabile sunt numai cazanele de ardere cu gaz, atât din punct de vedere tehnic, cât și

economic. Absolut noi sunt cazanele de ardere care au integrat în plus un motor Stirling, care produce

curentul electric necesar unei gospodării. În momentul de față sunt ceva mai scumpe, însă perfecte din

punct de vedere ecologic.

2. Pompe pentru producerea căldurii

Când faceți bilanțul energiei, vi se pare că stați mult mai prost decât alții. Pompa pentru

producerea căldurii acționată electric este mult mai eficientă decât o instalație de încălzire electrică,

nu economisește însă energie și nu degrevează mediul înconjurător de impurități și substanțe toxice. O

pompă pentru producerea căldurii captează sau aerul (pompă de aer – apă) sau apa (pompa de apă –

apă) pentru a încălzi apa. Sună bine, trebuie avute însă în vedere pierderile de energie care apar la

producerea curentului electric, atunci când se atinge un randament de aproximativ 75 %. Un cazan

modern pentru temperatură joasă, cu ulei este, în medie, mai bun cu 10 – 15 %.

Numai pompele de apă care funcționează pe bază de gaz sau motorină ating un randament mai

bun, deoarece se folosește căldura motorului pentru încălzire. În afară de aceasta, ele folosesc energia

primară, în timp ce electromotoarele folosesc energia secundară. Astfel de pompe de căldură, datorită

cheltuielilor de întreținere, se pretează mai bine pentru casele pentru mai multe familii, școli sau

clădiri cu multe birouri. În afară de aceasta, pompele de căldură se defectează repede.

3. Instalația de încălzire electrică

Văzut din punct de vedere ecologic, instalația de încălzire electrică nu este agreată, căci

numai 30 % din energia folosită în centrală ajunge la consumator ca energie finală sub formă de curent electric. Pierderile de energie se ridică la aproximativ 70 %, condiționată de pierderile de transformare și transport. Producerea și consumarea energiei electrice aduc mari prejudicii întregului

mediu înconjurător.

4. Căminul

De când e lumea, căminul nu a fost planificat pentru încălzire propriu-zisă, ci pentru .căldura

sufletească și spirituală., căci randamentul lui se ridică numai la circa 20 – 30 %. Efectul deosebit al

căminului constă în atmosfera specială pe care o creează jocul flăcărilor. Flăcările vii ale focului, mirosul lemnului, căldura plăcută și jocul de lumini al flăcărilor fac din cămin un obiect de decor plăcut. Din punct de vedere biologic, bune sunt concentrațiile ridicate de ioni, razele infraroșii, razele UV, precum și procentajul de aproape 100 % al radiațiilor. Din păcate, acest mod de încălzire natural se tehnicizează, .împachetând. focul într-o cutie de tablă, pentru a face să crească randamentul și deci și convecția!

5. Soba de teracotă

Un mod de încălzire corespunzător din punct de vedere biologic se poate spune că este soba

de teracotă. Pentru a nu se crea confuzii, trebuie explicat: Prin sobă de teracotă se înțelege un cuptor

înzidit. Se compune din soba propriu-zisă din oțel sau fier și o căptușeală subțire de teracotă. Nu este

vorba de o încălzire reală, ci de o încălzire prin convecție. Avantajul unei astfel de sobe constă în posibilitatea de a încălzi cu aer cald mai multe încăperi prin canale de distribuție. În rest, ele prezintă

toate dezavantajele unei încălziri cu aer cald (încălzirea prin convecție), adică prin circulația aerului

și, implicit, turbionarea prafului. Datorită temperaturilor ridicate, rezultă un praf care împrăștie în aer

un miros neplăcut. Adevărata sobă de teracotă nu are cadru metalic, este zidită cu șamotă, exteriorul

fiind îmbrăcat, după dorință, cu teracotă sau cărămizi de zidărie. Acest mod de construcție face din

soba de teracotă un ideal sistem de încălzire, căci căldura

-excită funcțiile organelor și ale țesuturilor;

-îmbunătățește calitatea și cantitatea globulelor roșii din sânge;

-dilată vasele sangvine;

-omoară bacteriile;

-calmează afecțiunile cronice, ca, de exemplu, astmul bronșic și reumatismul.

Pentru o ardere completă, soba are nevoie de un surplus de aer. De aceea, ușa sobei se lasă deschisă. Cantitatea mare de căldură rezultată este captată de pereții sobei și transmisă apoi, lent, în încăpere. Durata de acumulare este cuprinsă între 5 – 24 ore. Încălzirea trebuie să se facă după-amiaza, pentru a fi cald seara și în dimineața următoare există încă o rezervă de căldură. În plină iarnă, se mai încălzește încă o dată dimineața, pentru a respecta un ritm de 12 ore. Se încălzește, de regulă, din toamnă până în primăvară. Nu vă recomandăm să faceți singur soba de teracotă. Materialul care trebuie folosit, lutul, șamota și teracota necesită atât cunoștințe teoretice, cât și îndemânare practică. O sobă trebuie să țină o viață, de aceea trebuie apelat la un specialist. Dacă soba se tencuiește sau se acoperă cu teracotă, este o problemă de gust. Trebuie știut însă că soba tencuită se unge mai des cu lapte de var, deoarece, datorită temperaturii ridicate, apar fisuri fine în căptușeala sobei. Teracota nu ridică aceste probleme, doar dacă îmbinarea se face cu mortar.

Soba trebuie așezată pe cât posibil central, pe peretele din interior. Dacă la planificare se ține seama de o bună distribuție a spațiului, o sobă așezată pe peretele comun poate încălzi concomitent

patru încăperi.

Soba de teracotă poate fi folosită ca sobă pentru gătit și concomitent pentru încălzit. Trebuie să se țină seama în acest caz de faptul că soba, din cauza plitei, nu se închide etanș. O altă posibilitate este combinația sobă de teracotă și sobă pentru încălzit apa. Aici există însă probleme, deoarece

căldura se transmite apei, randamentul scăzând în felul acesta considerabil.

În ultimul timp s-a descoperit un vechi sistem de încălzire: încălzirea hipocaustă antică. Cu ajutorul elementelor din piatră sau argilă, se încălzesc cu aer cald tavanele, pereții interiori și exteriori. Această metodă permite folosirea unui sistem de încălzire centrală pentru toată casa, dacă s-a prevăzut acest lucru încă din stadiul de planificare a casei. Problemele principale care apar: aerul este un portant termic relativ slab, de aceea sunt necesare cantități mari pentru a se obține un randament corespunzător; transportul de aer printr-un sistem de canale atât de lung este, din punct de vedere tehnic, costisitor. Acest sistem necesită sigur îmbunătățiri, pentru ca pe viitor să poată fi folosit.

6. Căminele

O formă îmbunătățită a sobei este căminul, care își are originea în Scandinavia. Avantajul

căminului constă în randamentul său ridicat. Este potrivit pentru funcționarea de durată, se

amplasează fără probleme și se integrează perfect în arhitectură.

Încercările practice au demonstrat efectele pozitive asupra climatului încăperii (circulație redusă a aerului, umiditate stabilă a aerului din încăpere, temperatură scăzută a suprafeței căminului datorită pereților dubli, oțel la exterior, șamotă la interior). Căminul este o bună alternativă a sobei inițiale.

7. Instalații de termoficare

Instalațiile de termoficare sunt instalații de încălzire care asigură energia necesară pentru un grup de locuințe. Astfel, o instalație centrală poate, firește, funcționa mai bine decât sute de cazane montate în pivnița fiecărei gospodării în parte. Instalațiile de termoficare sunt acționate de generatoare care produc energia electrică pentru un întreg cartier. Deoarece instalația de termoficare se află în zona locuibilă, .căldura gazelor de ardere. se folosește ca energie pentru încălzirea locuințelor. În felul acesta se poate folosi energia în procent de aproximativ 85 %. Așa cum s-a descris deja la încălzirea electrică, la centralele mari nu se poate folosi căldura gazelor de ardere, deoarece cantitatea

rezultată este prea mare, iar locuințele se află prea departe. Căldura trebuie anihilată la fața locului în

turnuri de răcire, cu cunoscutele dezavantaje ecologice.

Datorită prețului favorabil, se va încerca pe viitor ca instalațiile de termoficare să se

folosească tot mai mult în cartierele de locuințe.

Distribuția căldurii

În cazul instalațiilor de încălzire a apei există dezavantaje:

-Materialele folosite: oțelul, cuprul, aluminiul și materialele sintetice nu corespund din punct de vedere biologic și ecologic: Numeroasele componente din oțel (conducte, corpuri de încălzire) influențează climatul, nu și cuprul și aluminiul, totuși, în calitate de conductori electrici, îndeplinesc funcțiile unei antene. În afară de aceasta, aluminiul prezintă un foarte ridicat necesar de energie. -La aceasta se adaugă jeturile de apă care acționează la fel ca arterele de apă. Totuși, trebuie făcută observația că aceste jeturi curg lent. Trebuie avută în vedere regula de bază:

În dormitoare nu se montează nici un fel de instalații, nici electrice, nici termice.

Avantajul încălzirii termice depinde de temperaturile scăzute la tur, combinate cu corpurile de

încălzire plate, cu suprafață mare. Acest sistem se cuplează foarte bine cu o instalație de energie solară, deoarece acestea lucrează optim mai ales la temperaturi joase. Pe de altă parte, o astfel de instalație este deosebit de comodă.

Corpurile de încălzire

Importantă este deosebirea dintre radiație și convecție. Convectorii încălzesc aerul, ceea ce

duce la obținerea unui curent de aer .supărător.. Acesta turbionează praful, depreciind calitatea

climatului din încăpere. Mai bune sunt corpurile de încălzire care au o suprafață mare de încălzire (corpuri de încălzire sub formă de plăci, țevi etc.), deoarece astfel se mărește radiația termică (transmiterea de căldură prin radiație). Radiațiile termice mai ridicate înseamnă mai puțină convecție, deci o deplasare redusă a aerului, ceea ce are ca urmare un mai bun climat al încăperii și temperaturi reduse ale aerului.

Instalația de încălzire montată în podea

Este cea mai cunoscută instalație de încălzire prin suprafață de radiație, având un procent

ridicat de radiație. În ciuda avantajelor ei clare (radiație termică ridicată, pardoseala caldă, temperaturi joase), prezintă și câteva puncte slabe: Ca toate instalațiile de încălzire prin suprafețe de

radiație, este relativ leneșă, costurile pentru reparații sunt foarte mari, în cazul caselor care sunt făcute

pentru folosirea energiei solare pasive podeaua este elementul constructiv care trebuie să acumuleze

cea mai mare parte din căldură (acest lucru nu este posibil în cazul unei instalații de încălzire montată

în podea), temperatura aerului din încăpere nu este uniformă, există diferențe de circa 8oC, iar 2oC ar

fi situația ideală în cazul căderilor de temperatură pe verticală. O astfel de cădere de temperatură face

ca stratul de aer cald să se deplaseze în jos împreună cu aerul rece, formându-se astfel mult praf. Probleme sunt și în cazul temperaturilor ridicate ale podelei, în special dacă aceasta se ridică la peste 23 – 24 grade. Pe de altă parte, o instalație de încălzire montată în podea nu este suficientă, deoarece pereții exteriori și ferestrele fac să se piardă foarte multă căldură. Sunt necesare surse suplimentare de căldură.

Instalațiile de încălzire montate în podea trebuie să se folosească numai pentru camerele în

care se stă puțin, și pentru camerele unde este de dorit o podea caldă , ca de exemplu, baia, camera de

joacă a copiilor sau locul unde se mănâncă.

Instalații de încălzire montate la perete

Văzut din punct de vedere biologic, aceste sisteme sunt recomandate foarte mult, deoarece

pereții radiază orizontal și corpurile de încălzire se află dispuse pe toată lungimea și lățimea lor. Văzut

din punct de vedere ecologic, aceste instalații oferă avantajul că țevile sunt montate în pereții care oricum trebuie tencuiți.

Sistemul de conducte se montează ușor, se economisesc corpuri de încălzire. În acest caz se îmbină avantajele instalației de termoficare cu cele ale sistemului hipocaust. Există multe alte sisteme

interesante. Toate metodele prezintă următoarele avantaje:

-încălzirea încăperii se face în cea mai mare parte prin radiație

-posibilitate de reglare

-cade efectul arterelor de apă

-nu mai există corpuri de încălzire care să turbioneze praful.

Singurul dezavantaj: În dreptul pereților unde se află instalația de căldură nu trebuie să se

pună dulapuri sau rafturi masive. Colțarele trebuie așezate la o anumită distanță de perete, tablourile

nu prezintă nici iun fel de problemă.

Lise de încălzire

Și în acest caz există mai multe sisteme. Se pare că nici până în prezent experții nu s-au decis asupra unui sistem. Unii afirmă că țeava din cupru cu lamele din aluminiu produce multă căldură prin convecție; alții, dimpotrivă, susțin că aerul care se ridică încălzește peretele exterior și că acesta ar degaja apoi căldura prin radiație (70 %) în încăpere. Dacă este vorba mai mult sau mai puțin de un sistem de încălzire prin convecție, nu s-a stabilit încă, ambele sisteme însă au în comun posibilitatea rapidă de reglare, temperaturi joase și costuri relativ bune. Se pot compara cu instalațiile solare în ce privește domeniul temperaturilor joase. Dezavantajul constă, exact ca la instalațiile de mai sus, în amplasarea mobilei. Și curățirea lamelelor este costisitoare, căci nu este de dorit o turbionare

supărătoare a prafului.

În cazul instalațiilor de încălzire pe bază de aer, se face deosebirea între instalația centrală și cea directă, între soba de teracotă și electro-convector. Toate au în comun procentul ridicat de căldură prin convecție, deplasarea aerului din încăpere cu turbionarea prafului, precum și climatul uscat din încăpere, cu temperaturi prea mari ale aerului. La instalațiile centrale de încălzire se adaugă, condiționat de canalele de aerisire, zgomotul și mirosul neplăcut. Bacteriile și particulele de praf se transportă prin toată casa și solicită căile respiratorii.

Instalația de încălzire hipocaustă (sistem închis)

Din punct de vedere biologic și climatic, mult mai bun decât .sistemul de încălzire deschis. este sistemul hipocaust, un sistem optim de încălzire prin radiații, la fel ca soba de teracotă. Sistemul hipocaustic prezintă totuși avantajul că încălzirea nu se limitează numai la un singur etaj. Un arzător

central (pus de cele mai multe ori în pivniță) deplasează, în circuit închis, aerul cald prin toată casa.

Rezultă astfel o adevărată încălzire prin radiație, care necesită un timp de încălzire lung și care se reglează greu. Un alt dezavantaj al acestei tehnici de încălzire folosită încă de pe vremea romanilor și

a grecilor constă în prețul ridicat, precum și în costurile mari pentru planificare și construcție.

Încălzirea apei menajere

Într-o casă pentru o singură familie se folosește circa 14 % din consumul total de energie

pentru încălzirea apei. Ar trebui să vă gândiți, cum se poate economisi energie, să fie bine atât pentru

punga Dvs., cât și pentru mediul ambiant.

În funcție de tipul de alimentare, se face deosebirea între alimentarea individuală și cea

centrală. Instalația de alimentare individuală se folosește numai când sunt necesare cantități reduse de apă caldă și când punctele de priză se află departe de instalația de încălzire. În aceste cazuri se

recomandă aparate mici pentru încălzirea apei (până la 5 litri), acumulator subteran (până la 5 litri), precum și o instalație de încălzire continuă, electrică sau care funcționează pe bază de gaz. În timp ce

primele două sunt doar pentru bucătărie, instalația de încălzire continuă dă cantități nelimitate de apă caldă. Dezavantajul este că ele ajung numai pentru alimentarea unui punct. Instalațiile electrice de încălzire continuă necesită o presiune a apei în conducte de 4 – 5 ori mai mare, în timp ce cele care funcționează pe bază de gaz au, datorită flăcării care arde permanent, un consum de energie ceva mai

ridicat, și necesită un racord la un coș de fum.

Instalația centrală de alimentare cu apă caldă

Apa de la punctul central de alimentare se încălzește cel mai bine în urma combinării cazanului de temperatură joasă (gaz sau ulei) cu un acumulator pentru apa menajeră. Acumulatorul trebuie să asigure necesarul zilnic pentru o familie (circa 40 – 50 litri de persoană), așa încât cazanul trebuie să încălzească acumulatorul numai o dată pe săptămână. Pentru restul zilei cazanul se decuplează, în măsura în care nu trebuie cuplat la instalația de încălzire.

Lumina și culorile

Un proverb spune: .Unde nu intră soarele pe fereastră, intră medicul pe ușă.. Lumina înseamnă mai mult decât doar energia solară care ajunge la noi sub formă de unde electromagnetice cu o viteză de 300.000 km/s. Lumina înseamnă viață, este baza vieții. La începutul spectrului luminii vizibile se găsesc razele ultraviolete. Nu pot fi percepute de ochiul uman, în schimb se percep de insecte. Deasupra luminii vizibile încep razele infraroșii. O parte din razele infraroșii este eficace pentru organismul nostru. Ele pătrund adânc în țesuturi și influențează metabolismul. În cazul razelor ultraviolete se face deosebirea între UV-A, UV-B și UV-C. Biologic, cele mai eficiente sunt razele UV-B. Ele excită metabolismul, formează vitamina D, acționează asupra psihicului, respirației intensive și producerii de oxigen, reglează tensiunea, omoară bacteriile etc. Desigur, o supradoză de raze UV are și urmări negative: UV-B provoacă arsuri ale pielii, îmbătrânirea timpurie a pielii, cancerul de piele, afectează țesuturile. Lumina naturală a soarelui influențează pozitiv întreaga viață de pe pământ. Lumina solară nu se înlocuiește cu lumina artificială și aceasta din cele mai diverse motive:

-Toate organismele s-au obișnuit de-a lungul evoluției cu compoziția chimică naturală și cu schimbarea ritmică a luminii. În cazul iluminării artificiale, organismul intră în stress și în sânge se modifică anumite valori ale hormonilor.

-Lumina solară este supusă schimbării ritmului, zilnic și anual. Intensitatea luminoasă se modifică permanent, în timp ce lumina artificială este o lumină constantă, monotonă.

-Compoziția spectrală a luminii solare este cu totul alta decât a luminii artificiale.

Lumina naturală lipsește aproape în întregime în viața noastră modernă, indiferent că ne aflăm

la birou sau acasă. Din experiență știm că deficitul de lumină ne deprimă, în timp ce luminozitatea și lumina solară contribuie la plăcerea de a trăi și ne ajută în îmbunătățirea randamentului în activitățile ce le desfășurăm. Cercetările arată că stând prea mult în casa, cu lumină artificială, ajungem la depresii, nevroze, oboseală, dureri de cap, dereglări de metabolism și alte afecțiuni.

Lumina artificială nu poate înlocui vastul spectru al luminii solare, de aceea este de o mare importanță, ca, pentru buna noastră dispoziție, să stăm zilnic cât mai mult în aer liber. Fabricanții de lămpi nu sunt, din păcate, biologi, care știu că dispariția luminii solare înseamnă întreruperea existenței noastre. Fabricanții de lămpi știu bine cât de puternică și cât de mare trebuie să fie o lampă pentru a ilumina orice colțișor întunecat al unei camere. Se spune că ochiul nu ar putea cuprinde oricum zona spectrală a luminii în detaliu, ci doar o sumă a acesteia, chiar dacă este luminoasă. Așa se explică faptul că la lumina artificială există zone importante, cum sunt zonele UV și infraroșiile.

Lumina nu este însă lumină. Lumina solară conține aproape toate zonele spectrului culorilor, în timp ce lumina artificială prezintă în câteva zone vârfuri și adâncimi. Pentru ochiul nostru însă este importantă mai ales calitatea. Din cauza sensibilității neuniforme la lumina artificială, ochiul trebuie permanent să-și regleze intensitatea vizuală. Nu e de mirare că urmările sunt dureri ale ochilor, dureri de cap, tremurul pleoapelor și oboseala.

În cazul iluminării artificiale deosebim:

Lampa fluorescentă

Este cea mai veche sursă de lumină artificială. Lumina se obține datorită incandescenței unei sârme de wolfram. În comparație cu celelalte elemente de iluminare, lampa fluorescentă este cel mai prost tilizator de energie: Numai 6 – 9 % se transformă în lumină vizibilă. Restul energiei se pierde sub formă de căldură. Un alt dezavantaj este viabilitatea relativ scurtă: circa 1000 ore. Șocurile reduc și mai mult viabilitatea. Avantajul becurilor fluorescente constă în câmpurile electromagnetice reduse care pornesc de la această lampă și în lumina fără pâlpâiri. În afară de aceasta becurile fluorescente defecte pot fi aruncate la gunoi, nu este nevoie să fie depozitate în containere speciale.

Lămpile cu halogen

Acestea sunt o variantă îmbunătățită a becurilor fluorescente. Ca lămpi de voltaj scăzut, ele oferă 6, 12 sau 24 volți. Avantajul lor constă în exploatarea ridicată a luminii, circa 15 – 18 %, precum și viabilitatea mai lungă (2000 ore). Lămpile cu halogen au, exact ca lămpile fluorescente, o lumină fără pâlpâire și produc multă căldură. Dezavantajul lămpii cu halogen constă în procentul mai mare de raze ultraviolete. O iluminare ultravioletă intensivă duce la afecțiuni ale organismului. Cât de mult acționează negativ lumina ultravioletă a lămpilor cu halogen, depinde de tipul pielii, de distanța până la piele și de durata expunerii. Multe lămpi nu au un capac din sticlă, deci nu există o bună ecranare împotriva razelor ultraviolete. La lămpile folosite pentru scris sau citit se pun, din acest motiv, numai lămpi cu halogen cu capac din sticlă, deoarece aici distanța sigură este sub 1 m. În cazul lămpilor de 12 volți nu este necesar un transformator care produce, după cum se știe, câmpuri electromagnetice perturbatoare, care trebuie foarte bine ecranate. Mai avantajoase sunt lămpile cu halogen cu fasung înșurubat care se pot conecta la tensiunea obișnuită. Lămpile cu halogen pot fi degrevate exact ca lămpile fluorescente (se aruncă la gunoi).

Lămpile cu substanțe de iluminat

Acestea sunt lămpile de descărcare, adică pentru iluminare curentul electric produce gaze. Denumirea de lămpi cu neon nu mai corespunde în ziua de azi, căci lămpile nu mai sunt umplute cu

gaz, ci, de fapt, cu vapori de mercur. În comparație cu lampa fluorescentă și lampa cu halogen, lampa cu substanțe de iluminat are o viabilitate mai mare (circa 16.000 ore), iar exploatarea luminii este mai bună: circa 20 % din energie se transformă în lumină aparentă. Dezavantajele sunt: Pâlpâitul care

provoacă stress (50 de pâlpâieli ale curentului alternativ pe secundă), care poate fi înlăturat prin

montarea unui aparat prefinal electronic, totuși câmpurile perturbatoare provocate de acest aparat sunt considerabile. În afară de aceasta, lumina lămpii cu substanțe degajate pentru iluminare tenuează

puternic, la fel ca lumina lămpii fluorescente și a lămpii cu halogen, lumina zilei.

Pentru a se obține o lampă cu substanțe de iluminat cu caracter asemănător luminii zilei, s-a realizat lampa cu spectru complet (în general cunoscută sub numele de True-Lite-Lampe). Totuși trebuie clarificat că această denumire este puțin depășită, căci există o deosebire între lampa cu spectru complet și lumina zilei. Apoi, este greșit să caracterizezi acest tip de lampă din punct de vedere biologic, căci, exact ca la lampa normală cu substanțe pentru iluminare, rămân dezavantajele pâlpâitului și ale câmpurilor electromagnetice perturbatoare.

Lămpile cu substanțe pentru iluminat trebuie, de regulă, aruncate la containerul special din

cauza conținutului de substanțe toxice.

Lămpile cu substanțe compacte pentru iluminare

(lămpi care economisesc energia)

La lămpile cu substanțe compacte pentru iluminat, lumina se obține în același mod ca în cazul lămpii convenționale cu substanțe de iluminat. Exploatarea luminii și viabilitatea sunt ceva mai scăzute decât la lămpile convenționale cu substanțe de iluminat. Au însă o viabilitate de opt ori mai mare decât lampa fluorescentă și consumă numai circa o cincime din energie, în comparație cu acestea. O lampă de 20 W care economisește energie corespunde unei lămpi fluorescente de 100 W. Lampa care economisește energie se găsește în comerț sau cu soclu înșurubat, sau cu soclu turnat. Ultima necesită în plus un adaptor pentru a putea fi înșurubată în fasung. Exact ca la lampa convențională cu substanțe de iluminat, lampa care economisește energie are, fără aparatul prefinal

electronic, un pâlpâit supărător, iar cuplarea și decuplarea frecventă duce la scurtarea viabilității. În

afară de aceasta, dă naștere acelor câmpuri perturbatoare electromagnetice și se consumă multă

energie pentru fabricarea lor. Și lămpile cu substanțe de iluminat compacte se aruncă la gunoiul

special amenajat din cauza conținutului de mercur.

Verdeața din jurul casei

Mulți oameni care ar dori să trăiască în “mijlocul naturii” fac la sfârșitul săptămânii deplasări

la “iarbă verde”. În felul acesta lăsați în urmă norii de gaze reziduale, alergați pe munți și speriați animalele. O întreagă săptămână ne mulțumim cu câteva plante de apartament, un canar și 10 metri pătrați de .iarbă englezească.. Toate celelalte suprafețe, indiferent că sunt pe verticală sau rizontală, sunt betonate sau asfaltate, frunzele toamnei sunt considerate gunoi, iar aceea iarbă care îndrăznește să iasă printre pietre este omorâtă cu substanțe toxice speciale. Este de admirat faptul că în ultima vreme comunitatea încearcă să planteze, în interiorul și în afara satelor și orașelor, copaci, arbuști și

flori. Numai o gândire limpede ne poate aduce natura din nou în pustiile noastre cartiere de locuințe

din beton. Trebuie să fim conștienți că fiecare nouă construcție este o grea intervenție în peisajul natural, pe care greu îl putem compensa prin plantarea de copaci și flori pe suprafețele libere (fațade, grădini, zona exterioară din fața și spatele casei).

Plantele, în casă sau în jurul ei, oferă multe avantaje:

Atenuează oscilațiile climei (copacii țin răcoare în zilele fierbinți de vară);

Prin evaporarea apei răcoresc mai ales aerul cald din orașe;

Umbra plantelor împiedică o încălzire prea puternică a caselor și străzilor. Curăță aerul de praf și de celelalte impurități. Aerul însuși se îmbogățește cu oxigen, iar umiditatea aerului crește.

Oferă animalelor un loc de viață. Nu numai noi, oamenii, profităm de un nou loc de viață, ci și numeroasele specii de păsări. Întâlnești, mai ales, diferite păsări, albine, gândaci, fluturi, care apropie mai mult copii noștri de natură.

Contribuie la protejarea clădirilor. Plantele din jurul casei, cât și cele de la fațadă, oferă o bună și, de ce nu, gratuită protecție împotriva razelor fierbinți ale soarelui. Razele prea fierbinți ale soarelui acționează nu numai asupra temperaturii interioare, ci și materialele de construcție (peretele și tencuiala) au de suferit de pe urma oscilațiilor de temperatură.

Copacii, mai ales cei din preajma ferestrelor dinspre sud și sud-vest, oferă vara o bună protecție împotriva razelor soarelui, iar iarna lasă soarele să pătrundă nestingherit.

Pe lângă protecția împotriva razelor soarelui, plantele asigură o bună protecție și iarna, căci atunci când plantele lipsesc, casa se răcește, consumul de energie mărindu-se. Datorită gardului viu, a copacilor sau plantelor cățărătoare, izolarea termică crește, presiunea vântului se reduce, iar ploaia în rafale este estompată.

Pe lângă toate aceste avantaje nu trebuie să uităm că plantele contribuie și la liniștea noastră sufletească. Diferitele forme și culori încântă ochiul și dau o bună dispoziție.

Verdele fațadei

O mantie verde în jurul casei nu numai că înviorează suprafețele moarte, ci și protejează totodată împotriva vântului, creează un bun climat și oferă lumii animalelor un nou loc de viață.

Pentru ca fațada casei să fie înconjurată de verdeață, trebuie să ținem seama de câteva reguli:

Este important ca plantele să fie alese în funcție de suprafețe. În general, plantele pentru fațadă se clasifică în două grupe:

a) .plante agățătoare veritabile. care nu au nevoie de sprijin pentru a se cățăra;

Plantele agățătoare formează rădăcini de prindere (de exemplu iedera) sau cârcei pentru prindere (de exemplu vița de vie sălbatică), cu care plantele se prinde de perete. Suprafețele aspre

ușurează cățăratul. Numai dacă tencuiala este deteriorată (fisuri sau umiditate ridicată), plantele agățătoare pot cauza deteriorarea construcției. Nedăunătoare pentru plantele fațadelor sunt tencuielile

minerale.

b) plante de fațadă care au nevoie de ajutor pentru a se cățăra Acestea se împart în patru grupe:

-Plante agățătoare cu cârcei, care au nevoie pentru a se înălța de sârme sau bare verticale, groase de 3 până la 5 cm;

-În cazul plantelor cu lujeri, se folosesc foarte bine mai ales grilajele și grătarele.

Secțiunea trebuie să fie de 5 – 25 mm, deoarece plantele nu pot altfel să urce pe sârmă sau bară;

-Plantele cu tije scurte au nevoie, mai ales, de sprijin pe orizontală, de care plantele trebuie să se prindă din când în când;

-Plantele cu tije lungi se deosebesc de plantele agățătoare prin aceea că au o formă oarecum uniformă. Plantele agățătoare, trase ca spalier, necesită multe cunoștințe și timp.

Gardul

La planificarea gardului nu uitați să întrebați și vecinii (dacă aveți). Se economisește astfel bani și material. Se asigură o bună comunicare între vecini. Iată câteva idei de care ați putea ține seama:

-Renunțați la ziduri sau garduri din plasă. Mai bine ar fi să folosiți un gard din lemn impregnat, pe care puteți să-l confecționați singur și pe care îl tratați cu uleiuri sau glazuri ecologice.

-Optim ar fi un .gard viu. din arbuști și tufișuri. Nu numai că s-ar renunța la mijloacele de protecție a lemnului, dar s-ar crea și un nou loc de viață pentru multe animale.

-O altă idee ar fi o groapă mare cu nisip sau leagăne pe care copiii le-ar putea folosi în timpul lor liber.

-A devenit o obișnuință ca în jurul casei cărările să se betoneze. Mulți dintre noi cred că este foarte ușor să torni 50 – 80 m2 de beton și că în felul acesta se asigură și o bună scurgere a apei de ploaie în canalizare. Un astfel de strat de beton nu este necesar. Este suficient dacă se toarnă pietriș și un strat de nisip de 3 – 5 cm. Deasupra se pun pietre sau plăci, fără a se îmbina cu mortar În felul acesta o mare parte din apa de ploaie intră în pământ. Se pune problema dacă este neapărat necesar un garaj prefabricat. Adesea, pentru aceasta sunt necesari aproximativ 50 m2. O copertină ar fi de ajuns. Beton s-ar turna numai pe locul pe care stă mașina.

În general, se recomandă să se renunțe la lemnul impregnat. Dacă totuși doriți să folosiți

lemnul pentru garduri, terase, scări etc), atunci folosiți cedarul roșu. Este un lemn roșiatic de conifere,

care se importă mai ales din Canada. Cedarul roșu protejează împotriva umezelii, ciupercilor și

insectelor dăunătoare. Cedarul roșu nu necesită nici un fel de tratament cu o substanță de protecție a

lemnului. Datorită razelor ultraviolete ale soarelui cedarul roșu devine gri. Cui nu îi place, vopsește

lemnul cu o glazură impregnată.

În trecut se recomanda betonul uscat (pietre fără îmbinare cu mortar). Rosturile și găurile erau

invadate de iarbă, insecte, gândaci. Un astfel de strat de beton este foarte ieftin (nu are chiar nici un

fel de concurență – doar dacă nu vreți să folosiți pietre italiene de porfir, ceea ce nu este admis din

motive ecologice), frumos și durabil în comparație cu șinele din oțel.

Un lucru trebuie înțeles bine: Natura are nevoie de timp și îngrijire, adică terenul trebuie

pregătit, se pun răsadurile potrivite și numai în perioade anume ale anului. Cine are răbdare și

inițiativă, poate renunța la răsadurile gata cumpărate. Poate să facă singur răsadurile. Este greu de

întreținut o grădină, mai ales când nu ai experiență. Dar cu răbdare și puțină îndemânare, totul este

posibil.

Propuneri de locuinte solare, regiunea Iordaniei

Arhitectii trebuie sa participe la efortul general pe care il fac oamenii de stiinta pentru solutionarea noilor probleme cu care se confrunta omenirea in ultimul timp, una dintre cele mai acute dintre acestea fiind criza de energie. in viitorul apropiat combustibilii clasici se vor termina, deci trebuie folosite toate descoperirile facute in progresul tehnicii pentru utilizarea a noi surse de energie.
Unele dintre principalele preocupari ale specialistilor sunt:
– utilizarea materialelor nedificitare;
– noile tehnologii.
Pe aceasta baza se propune un proiect de locuinta rurala bazat in totalitate pe valorificarea resurselor locale, specifice fiecarei zone, si alimentata din resurse energetice proprii, nepoluante si care sa-i asigure autonomia energetica, energia solara. Aceste locuinte vor utiliza energia solara pentru incalzire si apa calda menajera si energia eoliana (a vintului) pentru producerea de electricitate. Aceste doua tipuri de energie sunt nepoluante, inepuizabile si, din punctul de vedere climateric al Iordaniei sunt favorabile economic. Locuintele respective sunt de tip duplex, cu apartamente de 4 camere si garaje. Parterul ar trebui sa contina camera de zi, bucatarie, baie, camara; etajul proiectat sa contina 3 dormitoare si baie; la subsol exista garaje pentru fiecare apartament in parte, carora le sunt adaugate un spatiu termic si helio de stocare a energiei termice. Locuintele vor fi orientate spre sud.
Alimentarea cu apa potabila si menajera se face printr-un rezervor propriu cu pompa de curent alternativ, actionata la necesitate de energia eoliana, stocata in baterii de acumulatoare. Ca materiale de constructie se vor folosi materiale nedeficitare, locale, usor de gasit (traditionale, imbunatatite sau noi).
Se urmareste si o buna izolare termica, fonica, si un confort de calitate. Astfel se vor realiza constructii de locuinte in care elementele noi aparute, rezultante ale sistemului de captare, sa se integreze ca tratare plastica si volumetrica in specificul arhitectural al zonei.
Pentru reusita in practica a unei astfel de cladiri trebuie tinut cont de factorii de mediu, care vor influenta in alegerea materialelor de constructii:
1. conditiile de zona (expunerea la soare, inclinare, vegetatie);
2. tipul de sol – stancos, argilos, pietros;
3. posibilitati de canalizare;
4. impermeabilitatea si umezeala solului ales pentru constructie;
5. tipul de materiale izolatoare care vor fi folosite in constructie in functie de sol;
6. structura acoperisului (tipul de materiale si deschideri);
7. structura peretilor (tipul materialelor de solidarizare);
8. finisarea plafonului (tipul de materiale de legatura-lianti, finisaj);
9. partea electrica (plasata intre peretele de afara finisat si tencuiala si prevazut cu conducte pentru reteaua electrica);
10. finisarea peretilor;
11. finisarea pardoselii (tipul de materiale, tip de mocheta pentru reducerea pierderii de caldura);
12. structura pardoselii (conditii de finisare a fundatiei, materiale de solidarizare, test de rezistenta la actiunea apei si greutate);
13. izolatia pardoselii cu un strat de spuma pentru reducerea pierderii de caldura;
14. canalizarea (materiale, izolatie si echipament necesar);
15. teren tratat chimic, special pentru a nu creste vegetatia in jurul casei.
Solul ales pentru viitoarea constructie este determinant: terenurile stancoase sunt cele mai potrivite pentru constructie, fiind bune conducatoare de caldura; terenurile cu compozitie normala sau argiloasa prezinta structural probleme pentru faptul ca sub influenta variatiilor de temperatura se pot dilata sau contracta.
Ca marime, calitate si conditii asemanatoare caselor conventionale, costul unei case subterane este mai redus, avand in plus avantajul ca lucrurile de intretinere, izolatia fonica si costul de incalzire sau racire sunt cu mult mai reduse.

TIPURI DE CASE SUBTERANE (semiingropate)
Tipul de case subterane din desenul de mai jos reprezinta un model clasic cu fatada spre sud si se poate construi rectiliniar, cu o parte sau doua descoperite si cu acoperis acoperit cu pamant. Sistemul de incalzire solara este folosit atat activ, cat si pasiv. Sistemul de incalzire pasiv este realizat prin ferestrele mari, inclinate, pentru reducerea reflexiei si pentru a se permite o patrundere cat mai mare a soarelui in incaperi in timpul iernii. Datorata inclinarii ferestrelor, pe timp de vara incaperile situate pe partea de sud vor beneficia de mai multa umbra.
Casele propuse pentru zona de munte Ajloun se bazeaza pe dublu sistem de incalzire:
– principal, avand la baza energia solara;
– secundar, bazat pe combustibil conventional.
Intregul sistem de incalzire este bazat pe schimbatorul automat de functionare dintre instalatia solara si boiler, care, in momentul de functionare al unuia dintre ele, il inchide automat pe celalalt.

Fig.1: Tip de case solare semisubterane propuse pentru mediul rural al Iordaniei, zona Ajloun, ce contine ambele sisteme de incalzire.
Sistemul de incalzire solara activ este prezent prin captatoarele solare instalate pe acoperis, care vor functiona pe timp de iarna pentru incalzirea locuintei.

Schema instalatiei de incalzire solara activa a tavanului, fig.2 (exemplul se refera la casa prezentata in fig.1)

Casa semisubterana cu etaj, cu o suprafata de 220 mp. Colectoarele de energie solara sunt plasate in spatiul dintre parter si etaj. Etajul superior este folosit pentru dormitoare, cel inferior este ocupat de camera de zi, camera de lucru, garaj, instalatiile de boiler si cele de inmagazinare a caldurii. Terasa din fata casei este folosita ca loc de recreere.

Schema de detaliu de functionare a sistemului activ de incalzire a pardoselii prin stocarea energiei in pietris (aplicabila sistemului de case solare in zona de munte. Sistemul activ de incalzire este pe baza de energie solara si utilizeaza stratul de pietris de grosime 1/m-1.5/m amplasat sub pardoseala).

Efectul de sera in arhitectura

Soarele degaja energia radianta, alcatuita din trei componente: radiatii solare directe, difuze si reflectate. Caracteristicile lor sunt determinate de latitudine, deci si de clima. Acestor caracteristici de ordin general li se adauga cele particulare, care depind si de microclimate naturale specifice, care pot fi modificate fata de climatul general. Radiatia solara, inainte de a ajnge in atmosfera terestra, are o valoare constanta egala cu 1345 w/m2, iar ulterio o parte din aceasta va fi reflectata, difuzata si absorvita de aer si nori. Radiatia solara directa este aceea care ajunge pe sol nedeviata de atmosfera. Intensitatea sa depinde de traiectul pe care il parcurge pentru a atinge suprafata pamantului si depinde de pozitia relativa in raport cu soarele ca si de latitudinea locului; ea mai depinde de claritatea cerlui si de umiditatea relativa.

Radiatia solara difuza provine din reflexiile razelor din nori sau praful atmosferei. Pentru o zi clara, sunt reflectate doar 12% din radiatiile solare directe normale care cad pe o suprafata orizontala; in zilele mai innorate, procentul razelor reflectate creste la 55% din radiatiile initiale. Radiatiile solare reflectate rezulta din reflexiile razelor solare pe diferite suprafete. Cele trei tipuri de radiatii, inclusiv aportul lor de energie, actioneaza diferit, fiecare dintre ele devenind predominante in functie de zonele de incidenta ale soarelui cu pamantul. Astfel, regiunile cu clima calda si uscata, unde cerl este in general clar, radiatia este directa aproape in totalitate. Zonele cu clima temperata sau umeda, ea este difuzata in proportie de cca. 50%, ceea ce duce la conceptii diferite privind modul de utilizare a razelor solare. In regiunile foarte reci, aproape de poli, unde soarele, iarna in special, este foarte aproape de orizont, reflexia razelor de zapada poate furniza o importanta cantitate de energie solara.

Rariatia solara este controlabila, tinand seama ca valoarea ei la impactul cu pamantul poate fi modificata intr-o buna masura prin interventii fizice dirijate de om, iar in acest fel se poate forma un nou microclimat (prin amenajari hidrotehnice, impaduriri, desecari etc.) si sa foloseasca intr-un anumit fel energia solara. Arhitectura si urbanismul au si ele un important rol in acest proces actionand prin orientarea preferentiala a cladirilor, alegerea materilelor de constrctie, a culorii, a texturii, etc.

Radiatia solara poate fi folosita ca atare, atat pentru actiuni profilactice cat si ca sursa energetica in sistem pasiv. Dar in functie de regiunea climatica, ia poate avea si valori extreme: ca urmare, impotriva radiatiilor solare excesiv de ridicate populatia se apara prin diferite mijloace (adaptare, imbracaminte, constructii etc.) sau utilizeaza pentru producerea energiei termice, electrice, la desalinizarea apei de mare etc.. In regiunile temperare si mai ales in cele reci, radiatia solara poate fi captata, conservata si utilizata pentr incalzire, iar cu interventia unor procedee tehnice mai complicate poate fi transformata in energie electrica. Procedeul cel mai simplu si uzual de valorificare a energiei solare este cel al captarii printr-o fereastra, atunci cand ea este orientata spre sud. Cand insa fereastra se asociasza cu un perete absorbant de culoare neagra, care reprezinta o masa termica, integrata in structura cladirii, se realizeaza un asa numit sistem pasiv de incalzire solara intre fereastra si perete formandu-se “efectul de sera”. Acesta se bazeaza pe proprietatea unor materiale transparente de a permite trecerea radiatiilor slabe ale undelor lungi, dar de a deveni opace pentru undele foarte lungi. Sticla este unul dintre acestea. Prin sticla pot trece radiatii solare cu spectru ce se intinde de la 0,28 la 3 microni, in procentaje de cca. 80% pentru ultraviolete si infrarosii, de 90% pentru radiatiile situate in domeniul de vizibilitate, dar nu se transmit decat 20% din radiatiile cu lungime de unda de 4 microni si practic nimic din cele mai mari de 4,5 microni lungime de unda.

Obiectele din interior care primesc o temperatura de 350 reprezinta punncte supraincalzite ale locuintei; radiatiile emise de acestea au lungime de unda mai mare de 3,5 microni, ele fiind retinute deci de o imprejmuire vitrata. O parte din energia solara care strapunge suuprafata vitrata este reflectata, iar cea mai mare parte este absorbita de materialele care se gasesc la interior. Aceste materiale stocheaza caldura si o transimt prin conductie in interior, fie altor corpuri fie diferitelor lichide, fie in aer, sub forma de radiatii emise de o succesiune de corpuri, din registrul undelor foarte lungi. Metodei de baza I se adauga diferite variante. Printre altele, varianta francezului F. Trombe propne un sistem foarte simplu de aplicare practica a acestui principiu, anume ca aerul rece sa poata patrunde in suprafata dintre geam si peretele negru prin orificii de la baza peretelui si sa poata iesi prin orificiile de sus incalzind o incapere. Sistemul poate fi aplicat chiar si cladirilor existente. De asemenea, extinderea sistemului duce la aplicarea lui la sere – locuinta.

Imbunatatirea sistemului se face sub diferite feluri: printre altele se poate ca sa fie introdusa o plasa de aluminiu care se incalzeste prin radiatie luminoasa, traverseaza compartimentul si se transmite in interiorul locuintei. In acest fel se reduc cu 30% cheltielile de incalzit anterioare.

Folosirea oglinzilor parabolice de diferite diametre, a tuburilor de sticla cu vid sau a celulelor solare cu sulfura de cadmiu sunt cateva din posibilele captatoare solare active mai complicate ce pot fi aplicate in funnctie de necesitati. Asemenea sisteme se utilizeaza nu numai in constructii ci si in tehnica pentru prodcerea curentului elelctric care este stocat in acumulatoare si folosit pentru incalzitul si luminatul serelor si locuintelor, functionarea automobilelor, motocicletelor si chiar al avioanelor. De altfel tendinta este de a realiza centrale solare care sa functioneze dupa diferite sisteme – cu oglinzi parabolice mari, instalatii complexe care inmagazineaza curent electric in baterii, etc.

Schimbari climatice. Incalzirea globala si efectul de sera.

De foarte multa vreme in atmosfera exista concentratii naturale de gaze cu efect de sera, cum ar fi vaporii de apa, gazele carbonice, metanul si oxizii de azot. Razele cu lungime scurta de unda, numite lumina vizibila a soarelui pot traversa aceste gaze, incalzind atmosfera, oceanele, suprafata palnetei și organizmele vii. Energia calorica este raspândita in spatiu in formă de raze infrarosii, adica de unde lungi. Acestea din urma sunt absorbite in parte de gaze cu efect de sera, pentru a se refelecta inca odată de suprafata Pamintului. Din cauza acestui fenomen natural, numit “efect de seră” temperatura medie anuala la suprafata pamintului se mentine la 15° C. Acesta e ceea ce noi numim un climat normal.
Activitatea umana constituie cauza aruncarii in atmosfera au unei cantitati mari de gaze cu efect de sera, mai ales a gazului carbonic, a oxizilor de azot, a metanului și a clorofluorocarbonilor (CFC).

Conform concluziilor numeroaselor comitete internationale de cercetare stiintifica, sporirea efectului de sera a declanșat o noua incalzire planetara de o amploare nemaiоntilnita pe parcursul istoriei. Ele descriu si argumenteaza fenomenul noii incalziri globale, a schimbarii climei, a reincalzirii climatului si a efectului de sera accelerat.

Gazul cu efect de sera.

Gazul carbonic. (CO2).

Continutul atmosferic de gaz carbonic (gazul cu efect de sera de provenenta antropica cel mai frecvent,) a crescut pină la 25% de la debutul revolutiei industriale (pe parcursul a 1700 de ani.) cu o frecventa de 280 parti la milion pina la 350 parti la milion. Eliminarile de gaz carbonic de origine antropica au condus la sporirea cu 55% a potentialului efectului de sera. Gazul carbonic (CO2) este unul din principalele subproducte a arderii tuturor combustibilelor fosile. Circa 90% a energiei comercializate pe plan mondial este produsa de catre combustibile carbonice: pacura, carbunele brun, gazul natural si lemnul. Cu fiecare an zeci de miliarde de tone de CO2 sunt astfel eliminate in atmosfera. Circa 2 miliarde de tone de gaz carbonic suplimentar este atribuit fenomenului despaduririi, inclisiv incendierii padurilor. Potrivit raportului dezvoltarii statului Canada (1991), 108 milioane de tone de carbon sunt eliminate anual in Canada. Astfel, pentru fiecare canadian revin 4 tone de CO2 eliminat anual in atmosferă. Potrivit raportului Word Resurse (1992-1993) inființat de catre Institutul Word Resurse, Canada nu este intrecută decit de Statele Unite in ceea ce privește producerea de CO2 pe cap de locuitor. Aproape jumatate din gazul carbonic de origine antropica este absorbit de plantele terestre și fotoplanctonul oceanic, restul se adauga la cel atmosferic.

Notă:

Emisiile de CO2 sunt prezentate in unitati de greutate, in general in tone. Uneori valaorea data corestunde numai greutatii carbonului, uneori greutatii totale a gazului carbonic, carbonului și oxigenului continut. De exemplu, 6 miliarde de tone de carbon emis anual echivaleaza cu 22 miliarde de tone de gaz carbonic. Pentru a transforma carbonul in CO2 imultiti cu 3,66 si invers.

Metanul.(CH4).

Emisiile de CH4 contribuie cu aproape 15% la creșterea potentialului efectului de sera. Metanul este principalul component al gazului natural ars de catre utilajele de incalzit. El provine de la descompunerea vegetala: cimpurile inundate de orez, mlastinile, gazele de balta, aparatul digestiv al numeroaselor animale, in special bovinele si termitele, arderile anaerobe (descompunerea vegetatiei in lipsă de O2). CH4 provine in egala masura de la scurgerile conductelor de gaze, de la centrele de tratament, de la instalatiile de stocaj și de la minele de carbune, de la materiale organice in descompunere (cum ar fi produsele alimentare aflate in depozite.) Cercetatorii sunt alarmati, ca o noua incalzire a climei va antrena eliberare unei parți din CH4 natural acumulat in cantitati mari sub ghetari și in calotele polare, provocint astfel efectul de retroactiune. Altfel spus reincalzirea climei va avea un efect de crestere.

Oxidul de azot. (N2O).

N2O este un oxid de azot, provenit de la arderea combustibilului fosil, utilizarea ingrasamintelor azotate, incinerarea arborilor si reziduurilor de plante. Gazul contribuie la sporirea efectului de sera cu circa 6%. Acest gaz este la fel cunoscut sub numele de “gaz inveselitor”. N2O este utilizat deja și in calitate de anestetic.

Ozonul stratosferic. (O3)

In atmosfera la o inatime foarte inalta ozonul creat natural apara ca un ecran de protectie impotriva razelor ultraviolete. In troposferă ozonul e un subproduct al reactiilor poluantelor atmosferice, ale industriilor si ale automobilelor eliminat in prezenta luminii solare. Ozonul troposferic reactioneaza cu tesuturile vegetale si animale provocind efectul de sera. Contributia ozonului stratosferic la sporirea efectului de sera se valoreaza la 8%.

Clorofluorocarbonele (CFC).

Este un produs chimic care rarește stratul de ozon constituind in egala masura un gaz cu efect de sera in crestere. Savantii nu sunt siguri de efectele reale produse de CFC asupra schimbarii climatului pentru ca acțiunea lor de rarifiere a stratului de ozon poate sa aduca la o noua racire a planetei. Este posibil ca reducind emisia de CFC, ceea ce e imperativ, sa protejam starul de ozon, accelerind o noua incalzire a planetei. Aceasta problema demonstreaza in ce masura factorii de mediu sunt legati nemijlocit.

O să găsiti in unele acte comparatii intre potentialul dezvoltarii efectului de sera a diferitor gaze si a celui prodis de CO2. Raportind molecula la molecula, potentialul de cresterea a efectului de sera a metanului e de 21 ori mai mare decit a bioxidului de carbon CO2; a N2O e de 200 ori mai mare decit a CO2; si a CFC e de 18 mii de ori mai mare decit a CO2.

BIBLIOGRAFIE

“Insorire si iluminare naturala in arhitectura si urbanism” – Dumitru Vernescu, Alexandru Ene

“The Solar Home Book” – Bruce Anderson, Michael Riordan

“5000 maisons solaires”

“Breviar higrotermica” – Arh. Alexandru Stan

“Breviar lumina naturala si artificiala in arhitectura” – Arh. Sandu Miclescu

“Arhitectura bioclimatica” – Iurov, Cosma

“Solar Energy and Building” – Szokolay

Revista “Arhitext Design”

Casa Ecologica – Georges Pott