Casa Capsa
CASA CAPȘA
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – Startul în afaceri
I.1. Familia Capșa.
I.2. Vasile Capșa și visul devenit realitate.
I.3. Implicarea lui Constantin Capșa în afacerea familiei.
CAPITOLUL II – Apogeul Casei Capșa
II.1. Grigore Capșa, continuatorul unei tradiții.
II.2. Restaurant. Hotel. Cafenea.
II.3. Evenimente festive.
II.4. După muncă și răsplată.
II.5. Maestrul Grigore Capșa.
II.6. Firma după moartea lui Grigore Capșa.
CAPITOLUL III – Micul Paris, sinonim al Casei Capșa
III.1. „Jubileul” celor 60 de ani de existență.
III.2. Capșa în timpul și după cele două războaie mondiale.
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Această lucrare are la bază studiul inițieii, fondării, organizării, dar și evoluției hotelului, cofetăriei, restaurantului și cafenelei Capșa, cunoscut de către polulația locală și europeană drept un adevărat spațiu cultural și politic, devenind de-a lungul timpului
„Parlament”, cafenea literară sau un al doilea foaier al Teatrului Național.
Știu că omul este ființa rațională care dorește în permanență să își depășească condiția, însă drumul pe care trebuie să îl parcurgă nu este ușor, fără cunoștințe și depunerea unui efort permanent, șansele de reușită sunt reduse. Astfel că, orice persoană publică, organizație sau corporație se confruntă și cu provocări noi, probleme noi. De fiecare dată trebuiesc luate decizii inspirate pentru bunul mers al lucrurilor, mulțumirea sufletească și evoluția profesională. La fel au făcut, rând pe rând frații Capșa, care au asigurat întreprinderii personale nu numai o maximă prosperitate și deosebite succese economice, dar și locul pe care ea l-a ocupat în viața socială, politică și mai ales culturală a unei tinere Capitale moderne.
Ceea ce am vrut să evidențiez este succesul extraordinar al unei familii de aromâni, venite pe teritoriul nostru în urma unor confruntări politice, ale cărei înaintași nu dețineau foarte multe cunoștințe în comerțul de prelucrare alimentară, meseriile pe care le exercitau fiind în cu totul alte domenii, și mai ales cel al lui Grigore Capșa care nu a fost doar un întreprinzator de succes, ci el a fost cel care a izbutit o integrare europeană a localului său ajuns la cel mai înalt nivel de afirmare pe plan culinar, reușind să iți doboare toți adversarii care făceau concurență activității desfășurate cu măiestrie de el. Rămas la un moment dat fără sprijin economic din partea fraților săi, firma se afla aproape de faliment, însă datorită ambiției sale de a reuși, decide să ipotecheze bunurile pe care le deținea pentru aducerea ei la un stadiu mult mai avansat, și nu să o închidă, cum ar fi făcut alți oameni de afaceri.
Lucrarea este structurată în așa fel încât să cuprindă aspectele necesare înțelegerii acestui laborator al creației, în cadrul căruia cei patru frați au dat dovadă de seriozitate, cinste, corectitudine, respect față de clienți și personalul credincios celor care îi asigura un trai mai mult decât decent, relații întreținute între cele două părți menținându-se ani de-a rândul cordiale, prietenești și în anumite cazuri chiar parentale.
În cadrul primului capitol am ales să vorbesc despre inițierea în afaceri și construirea primei cofetării Capșa, la data de 12 iulie 1852. Activitățile desfășurate în cadrul acesteia vor fi generatoarele multor premii care le vor confirma că ceea ce făceau nu era în zadar, premii pe care le vor dobândi atât în România, cât și în restul continentului European. Se vor desfășura numeroase concursuri, expozilii locale și internaționale, evenimente festive, Casa Capșa fiind cea care îți va prezenta produsele sale inedite publicului, primind recunoștință la rândul său din partea acestuia, construindu-și treptat renumele pe care îl merita din plin.
Deși nu dispuneau de foarte multe fonduri, cei patru frați, nu au renunțat nicio clipă să-și urmeze visul, acela de a promova afacerea personală pe plan local și internațional. Sporirea veniturilor are urmări benefice asupra creșterii și dezvoltării viitoare a unei noi cofetării și nu numai, asigurând în acest fel și existența firmei pe o perioadă mai îndelungată.
În capitolul al doilea, interesul meu s-a îndreptat către epoca de glorie a Casei Capșa, a cărei protagonist este Grigore Capșa. Grație priceperii și implicării acestuia, dar și de teama concurenței care devenea tot mai serioasă, firma avea legături strânse cu cele mai renumite localuri de profil din Paris, aducând de aici prin intermediul colaboratorilor sau călătoriilor pe cont propriu cele mai variate și de înaltă calitate produse necesare realizării preparatelor a căror cerere creștea după o zi pe cealaltă. Cum nimic nu este perfect, existau și dezavantaje în timupul taxidurilor. Transportul mărfurilor se desfășura uneori cu dificultăți din cauza ambalări de proastă calitate sau întârzierii mărfurilor. Grigore Capșa dădea dovadă de creativitate în tot ceea ce făcea, rețetele create de el fiind inedite și păstrate cu strictețe pentru ca nu cumva patronii altor firme să îi depisteze secretele.
Diversificarea producției proprii de cofetărie duce la progresul și buna funcționare a firmei. Nume de rezonanță sunt prezente în registrele firmei, la banchetele, dineurile și serbările pe care Capșa era solicitată să le organizate, personalul select era și el pregătit la cele mai înalte cote profesionale, prin lungi stagii efectuate la Paris. Dispariția lui Grigore Capșa din peisajul firmei produsă din pricina unor probleme de sănătate în anul 1902, atrage după sine întristarea a zeci de oameni asupra cărora el și-a pus amprenta în ceea ce privește profesia pe care i-au sfătuit să o urmeze. Întreprinderea nu are atât de mult de suferit odată cu moartea lui Grigore, cel mai bun cofetar din branșa sa de activitate, ea continuâd să reprezinte, în prima jumătate a secolului al XX-lea, simbolul “Micului Paris”. În primele decenii ale noului secol, numărul banchetelor, bufetelor, dineurilor organizate se ridică la peste 50, iar printe cei care i-au solicitat serviciile sau i-au fost oaspeți, întâlnim personalități prestigioase de pe meleagurile românești și nu numai.
Cel de-al treilea capitolul, intitulat “Micul Paris, sinonim al Casei Capșa”, oferă imaginea festivităților întreprinse cu ocazia împlinirii a 60 de ani de activitate, a localului în pragul primului război mondial, dar și a celui de-al doilea, războaie care marchează și sfârșitul adevăratei Case Capșa care era invadată de acum de îmbogățiții de război, de politicienii și gazetarii de duzină, de literații mai mult sau mai puțin talentați.
În ciuda și restricțiilor la care a fost supusă, dar și a pierderilor materiale care au intervenit în urma celor două conflicte ample de nivel mondial, în decursul deceniilor 3 și 4 ale secolului al XX-lea “Casa Gr. Capșa” rămâne prima în topul firmelor bucureștene specializate în comerțul de prelucrare alimentară.
Din dorința de a aduce un plus de cunoaștere acestui domeniu, am cercetat mai multe lucări de istorie a Bucureștilor care tratează subiectul de la apariția localului și existența lui pe parcursul a mai bine de un secol, succint sau pe larg. Pentru o bună documentare am mers la Arhivele Naționale, însă acestea sunt sărace în documente referitoare la tema abordată de mine, dar consider că mi-a fost de folos studiul materialului oferit de presa vremii. De asemenea, am consultat diferite cărți și documente la Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Facultății de Istorie. Lucrările privind Casa Capșa publicate înainte de cel de-al doilea război mondial sunt foarte puține, însă acestea trebuiesc valorificate și utilizate pentru că sunt de un nivel foarte ridicat, opere ale unor specialiști recunoscuți atât in România, cât și în străinătate.
Consider că istoria Casei Capșa ar trebui să fie cunoscută de cât mai mulți oameni datorită măiestriei realizării produselor, implicării în activități a conducerii și personalului calificat, dovadă fiind concursurile și expozițiile de la care patronii s-au întors cu numeroase premii, clientela selectă care a frecvent prestigiosul local printre care se regăsesc și capete încoronate din România, Serbia și Bulgaria, dar și politicieni de renume, muzicieni, artiști celebri, numeroși scriitori.
Date lămuritoare privind istoria Casei Capșa am obținut din cartea doamnei Maria-Magdalena Ioniță, carte care constituie teza de doctorat a acesteia, dar și certificatul titlului de doctor în istorie, cunoscută sub denumirea „Casa și familia Capșa în România modernă 1852-1950”. Aici este evidențiată însemnătatea subiectului, sunt prezentate prima cofetărie fondată de Vasile și Anton Capșa (1852 – 1871) și cea de-a doua deschisă la 23 aprilie 1868 în casele Slătineanu de ceilalți doi frați ai lor, Constantin și Grigore Capșa. Modul în care Grigore Capșa reușește în afaceri grație tenacității, puterii de muncă și perseverenței este de admirat și urmat de către toți cei pasionați de comerțul alimentar.
Informații despre conflictul izbucnit după moartea lui Grigore Capșa, între doamna Capșa și fiicele ei, Ana de Montlebert, Sofia Zanne și Margareta Hagi-Theodoraky care doreau, prin soții lor, să preia firma, sunt furnizate tot de către aceasta. Tot de aici am aflat că, după cesionarea firmei către stat, membrii familiei Capșa care locuiau în hotel au fost somați să-l părăsească și să se mute.
Nicolae I. Angelescu este cel care publică un valoros studiu numit “Grigore Capșa și familia sa (1841 – 1902)” și oferă, printe imaginile unor documente, și sigilii, date interesante despre familia Capșa, mai ales despre cei patru frați care au îmbrațișat meșteșugul cofetăriei.
În anii 1948 – 1949, Casa Capșa a intrat abuziv în posesia statului.
Din cartea domnului Nicolae Vătămanu, publicată în București, în anul 2007, am cules amănunte privind istoria locului și a caselor Slătineanu care găzduiau hotelul, cafeneaua, cofetăria și restaurantul Capșa, ca și descrierea atmosferei, localului și enumerarea oaspeților care s-au perindat pe aici cu diverse ocazii.
Relevante pentru cunoașterea subiectului sunt si lucrările apărute după cel de-al doilea război mondial pe care îmi propun să le studiez. Prima este scrisă de către Ion Paraschiv și Trandafir Iliescu și poartă denumirea următoare – “De la Hanul Șerban Vodă la Hotelul Intercontinental (Pagini din istoria comerțului hotelier și de alimentație publică din București)”.
În anul 1990, George Potra publică “Din Bucureștii de ieri”, lucrare în cadrul căreia apare tratată și tema aleasă de către mine. Autorul stabilește locul și rolul ocupat de Casa Capșa în comerțul bucureștean al vremii.
La final, cercetarea se axează schimbările produse în timpul restricției. Va ființa un restaurant de stat cu denumirea “Restaurant București”, o cofetărie și o cafenea devenite braseria ”București”, personalul fusese disponibilizat, iar vechea clientelă va renunța la serviciile noului local. Favorită era varianta revenirii la fosta denumire a localului și nu cea aleasă de către Societatea Comercială a Municipiului București – “Intim”. Comuniștii se vor pronunța în favoarea fostei denumiri a firmei. Odată cu noua conducere, firma va traversa o perioadă de slabă prosperitate, de multe ori neexisând fonduri pentru realizarea preparatelor.
CAPITOLUL I – Startul în afaceri.
I.1. Familia Capșa.
Istoria Casei Capșa, edificiu care ne duce cu gândul in timp dincolo de vremea lui
Carol-Vodă, este legată de numele familiei care a construit-o, fiind cea mai veche firmă de acest gen din România.
Familia Capșa, de origine macedo-română, a venit în București în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pe fondul unuia dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice: distrugerea din temelii a orașului Moscopole (în Epir), capitala aromânilor, rasă de pe fața pământului, în 1788, în urma atacurilor Imperiul Otoman. Războaiele ruso-turce reprezentau, de asemenea, o amenințare continuă. În aceste condiții, elita economică și intelamilia Capșa.
Istoria Casei Capșa, edificiu care ne duce cu gândul in timp dincolo de vremea lui
Carol-Vodă, este legată de numele familiei care a construit-o, fiind cea mai veche firmă de acest gen din România.
Familia Capșa, de origine macedo-română, a venit în București în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pe fondul unuia dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice: distrugerea din temelii a orașului Moscopole (în Epir), capitala aromânilor, rasă de pe fața pământului, în 1788, în urma atacurilor Imperiul Otoman. Războaiele ruso-turce reprezentau, de asemenea, o amenințare continuă. În aceste condiții, elita economică și intelectuală, dar și oamenii de rând, se îndreaptă către alte centre comerciale din lume, producându-se astfel un mare val migratoriu.
Munca fizică și intelectuală a aromânilor a dat rezultate spectaculoase și pe teritoriul românesc, perfecționându-se în variate domenii de activitate precum literatura, arta, medicina, politica și nu numai. Brașov, Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești, Pitești sau București sunt doar câteva dintre orașele unde aromânii s-au stabilit, au început o viață nouă și au dezvoltat activități negustorești precum exportul de cereale, tâmplăritul, sculptura, croitoria și cojocăria, ceasornicăritul.
Remarcabilă în ceea ce privește comerțul de prelucrare alimentară reușește să devină, prin muncă, devotament și corectitudine, familia Capșa. Aceasta, de-a lungul a mai bine de un secol va menține calitatea produselor la cel mai înalt nivel și va atrage clienți dintre cei mai influenți și importanți, atât din București și alte orașe, cât și din afara granițelor țării.
Primul cunoscut este Dumitru Capșa, cojocar de meserie, vine pe teritoriul românesc, întâlnește la Brașov pe Zamfirica Cernovodeanu care-i devine ulterior soție. Vor avea domiciliul în orașul București unde se vor și naște cei patru copii ai lor Zamfirica Capșa, Cristache, Anton și Constantin Capșa (1790 – 1841). Dumitru, avea prăvălie în centrul orașului, în mica Piață Sf. Anton, aflată în fața intrării actuale a Hanului lui Manuc. El dorește să facă avere din negoțul său ca și cojocar.
Este atestat documentar, pentru prima dată la 3 noiembrie 1791 punându-și semnătura pe o poliță în valoare de 500 groși, insă odată cu incendiul provocat la 23 martie 1847, în ziua de Paști, succesul său se sfârșește, prăvalia fiind cuprinsă de flăcări și distrusă.
Fiul lui Dumitru, Constantin a rămas devotat meșteșugului desprins în familie, devenit “cojocar subțire pe piața Bucureștilor”. Împreună cu soția sa, Ana Vasiliu (1801 – 1870), fiică de negustor din Ploiești, va avea 12 copii. Din păcate, vor supraviețui nouă dintre aceștia – opt băieți și o fată.
Lui Constantin, îi sosea de la Broșov materia primă pentru prăvăllia sa. Era ajutat cu aprovizionarea, pentru o bună funcționare a firmei, de către vărul său Ștefan Cernovodeanu, negustor și bancher de la poalele Tâmpei. Cei doi păstrează corespondența și își acordă reciproc ajutor financiar. Constantin, își va desfășura o perioadă activitatea în cadrul prăvăliei de la Hanul lui Zamfir, pe care o cumpără de la Elena Capșa – nepoata sa din Ploiești, în schimbul sumei de 12500 de taleri, pentru ca, după o perioadă, acesta să o închirieze pentru 2200 de taleri/an.
Constantin moare de tânăr, la vârsta de 51 de ani, afacerea rămânând în mâinile copiilor și soției sale. În anul 1875, după decesul mamei lor Ana Capșa, bunurile sunt împărțite legal celor șase frați rămași în viață – Anton, Ștefan, Vasile, Constantin, Ion și Grigore. În urma împărțirii, fiecăruia din cei șase frați Capșa îi revenea în numerar sau în formă de bunuri imobiliare suma de 5162,49 lei noi. Sofiei Capșa (1829 – 1913) nu i se mai cuveneau bunuri deoarece își primise partea în urma căsătoriei sale cu Petre Davidell, șeful Diviziei Consulare funcționar în Ministerul de Externe.
Copiii, rup tradiția cojocăritului, patru dintre aceștia alegând să învețe carte, iar alți 4 ajung cofetari de frunte.
Ștefan Capșa (1822 – 1885), fiul lui Constantin și al Anei, era mai atașat de Ștefan Cernovodeanu decât de propria familie, el fiind cel care îl ajută să-și termine studiile. În cazul în care ceilalți frați își terminaseră studiile sau și-au făcut rost practicând o meserie, acordau ajutor și fraților mai mici. Născut la Brașov, deoarece părinții săi au luat hotărârea de a părăsii pentru o perioadă capitala, pe fondul revoluției lui Tudor Vladimirescu, termină gimnaziul la 1842, o parte din studii făcând-o la o școală greacă ținută de un oarecare Toni.
În urma morții tatălui său, frecventează cursurile Facultății de Medicină din Viena, cu ajutorul propriului unchi care s-a oferit să îi achite cheltuielile. În anul 1850 devine absolvent, obține dimploma de medic cu specializarea obstetrică-ginecologie și se întoarce în țară, stabilindu-se medic la București. La început este medic primar la “Spitalul de faceri” și profesor la Școala de moașe. Sunt făcute diverse aprecieri la adresa lui Ștefan Capșa, precum cea de “profesor la facultatea de medicină, ținând cu demnitate catedra de ginecologie și obstetrică, doctor primar la Maternitate, director general al Serviciului Sanitar de la 1864, înființătorul școalei de moșit, doctorul Capșa s-a ridicat prin meritele sale netăgăduite, aducând mari servicii țării și științei”.
Ștefan Capșa, deși valoros în domeniul său, nu se bucură de aceeași recunoștință ca și Grigore Capșa în urma activității sale. Cu toate acestea, nu exista invidie între frați, ei acordându-și ajutor ori de câte ori era nevoie. Ștefan organizează învățământul universitar de obstetrică, este autorul unei lucrări intitulate “Manual pentru învățătura moașelor”, dar și cel care introduce în țara noastră primele foi de observație clinică și primele statistici privind asistența nașterilor, preîntâmpinându-se astfel decesul noilor născuți.
Dumitru Capșa (1826 – 1863) studiază teologia, iar după ce reușește să își finalizeze studiile se călugărește și se retrage la mănăstirea Căldărușani. Din păcate, se stinge din viață la o vârstă fragedă, la numai 37 de ani.
Unii dintre copiii Anei și lui Constantin Capșa mor de mici. Este cazul lui Nicolae Capșa (1834 – 1864) care “în 1857 … urma la Paris Școala Centrală (de inginerie)”. Este bursier al Eforiei Școalelor și primul român care își ia doctoratul în matematică la Paris, ulterior devenind profesor.
În anul 1860, Vasile Capșa se afla în taxid peste hotare, dornic să răsplatească într-un fel eforturile depuse de către frații săi pentru finalizarea studiilor, îi aduce lui Ștefan un aparat medical, iar lui Nicolae un baston. Aceste mici gesturi dovedesc iubirea pe care și-o purtau frații unul pentru celălalt. Din păcate, Nicolae se îmbolnăvește de plămâni și se stinge din viață timpuriu.
Ion Capșa (1839 – 1894) obține diploma de inginer . Va practica meseria de cartograf.
La fel ca și Dumitru și Nicolae, nici Ion nu a fost căsătorit. Dintre ceilalți copii pe care i-a făcut, Constantin (1868 – 1930), este singurul recunoscut de către Ion Capșa, a cărui mamă a fost Ecaterina Popescu. Acesta va îmbrățișa meseria de cofetar.
Anton, Vasile, Constantin și Grigore vor alege alt domeniu de activitate decât ceilalți patru frați. Din dorința de a-și asigura viitorul, se vor instrui și afacerile vor prospera rapid, totul fiind fără cusur.
I.2. Vasile Capșa și visul devenit realitate.
Vasile Capșa, fiul lui Constantin Capșa și Ana Capșa, a fost primul dintre frații săi pasionat de cofetărie motiv pentru care va îmbrățișa cariera negustorească. Când și-a început uncenicia la cofetarul Constantin Elefterescu, nimeni nu se aștepta la succesul de mai târziu, mai ales că apariția unei alte cofetării nu surprindea pe nimeni. Priceput într-ale negoțului, alături de frații săi, va aduce firma la cel mai înalt nivel. Prin rafinamentul și prestanța dobândite în cursul unui secol și jumătate de existență, aceasta a devenit una din instituțiile de notorietate în domeniul său de activitate, dar și spațiul în care arta iși întâlnește pasionații.
Astfel că, la vârsta fragedă de 14 ani, când alți copii incă se joacă, el alege să intre ucenic la Constantin Elefterescu, sub îndrumarea tatălui său. Dovadă în acest sens este un zapis de înțelegrere, încheiat la data de 10 aprilie 1841 între Constantin Capșa și Elefterescu. Timp de patru ani, părintele era obligat să-i dea îmbrăcăminte și bani pentru spălatul cămășilor, iar patronul să îi ofere încălțăminte și să aibă grijă să îl învețe meșteșugul cofetăriei, iar la sfârșitul celor patru ani să îi facă un rând de haine de postav. Vasile Capșa trebuia să fie corect și să asculte ce tot ce i se spunea. După terminarea uceniciei alege să rămână o perioadă la cofetăria din Hanul Dedu unde a fost instruit. Până în anul 1852, când părăsește cofetăria lui Elefteru, Vasile căpătă experiența necesară în vederea lansării pe cont propriu în afaceri și strânge bani pentru a investi în această meserie.
De multe ori, Vasile Capșa a încercat să își depășească limitele, în multe cazuri a și reușit datorită firii sale întreprinzătoare și practice, iar când nu a avut succes, înseamnă că partenerii pe care și i-a ales nu au fost pe măsură.
Cofetarii, la început erau majoritate români, multă vreme aceștia au avut o reputație binemeritată de sobrietate. Când le era sete, ei se mulțumeau să ceară un pahar cu apă și o linguriță de dulceață, din când în când luau și câte o ceșcuță de cafea turcească.
În ceea ce privește băuturile, rachiurile și băuturile spitoase erau cele mai vândute articole fie cu paharul, fie cu sticla. Cele mai cerute erau rachiul de anason, mastica, vinurile de șampanie și de Bordeaux, votca, romul și coniacul.
Însă, din momentul în care călătoriile se îndesesc, aceștia preiau obiceiuri din străinătate. Străinii erau întampinați cu “atenție și gentilețe” în saloanele diverselor palate. Odată ajunși în țară aveau ca primă grijă găsirea unei locuințe, apoi după ce își terminau treburile, erau dornici să participe la diferite evenimente festive care se organizau.
Unul dintre pilonii ordinii sociale și fundamentul material al familiei l-a reprezentat dintotdeauna casa. Odata cu secolul al XIX-lea, casa capătă noi valențe. Ea devine loc de reuniune și de ieșire în exterior din momentul în care este transformată într-o afacere de familie. Oamenii avuți ai timpului doreau să domine lumea prin intermediul casei.
Erau organizate des petreceri somptuoase, participarea la acestea echivala cu intrarea în lumea bună a Bucureștiului. Ținutele erau dintre cele mai moderne, toaletele doamnelor foarte elegante și de bun gust.
Arta și comerțul de cofetărie, care astăzi fac parte din viața de fiecare zi a orașului, aproape că nu se cunoșteau cu 100 de ani în urmă. … Nu se cumpărau dulciuri în fiecare zi, ci numai la ocazii. De bomboane, ciocolată sau fructe zaharisite nu se auziseră încă. Există o pictură, realizată la 1850 de către Th. Aman, în care este ilustrat un dansator îmbrăcat în frac. Tânărul ii oferă prietenei sale o cutie cu smochine din motiv că nu exista la acel moment ceva mai bun în București pentru a o putea servi.
Pe vremea aceea se consumau la nunți, botezuri și baluri doar dulcețuri, rahat, șerbeturi și cofeturi numite cilindre. Erau realizate din făină, iar apoi colorate în galben, roșu, albastru, violet și verde și aveau gust pronunțat de scorțișoară, cuișoară și mastică. Din păcate, doar copiii erau cei care le savurau, pentru că nu erau pretențioși.
Cele mai importante cofetării din București, în secolul XIX, erau simigeriile ținute de grecii stabiliți în țară. Aceștia produceau și vindeau, pentru mic sau mare, covrigi simpli, împletiți cu susan, brânzoaice, plăcintă cu brânză sau carne, dovleac copt, în special castaniu, foarte gustos și căutat.
În raport cu populația orașului, cofetăriile erau puțin numeroase. Deschiderea celor noi, nu erau privite cu îngăduință. În cadrul acestora se produceau dulcețuri, baclavale, sarailii, cataifuri, pricomigdale, deavolituri, acadele, rahaturi, șerbet, castane coapte. Gama redusă a dulciurilor era completată de alte produse orientale și fruncte dulci precum stafidele și smochinele. Cofetăriile erau prevăzute cu rafturi, tejghele, mese și scaune. Realizarea unei mari varientăți a produselor nu a reprezentat dintotdeauna o prioritate esențială pentru patroni. Inițial, ei nu se gândeau la progres pentru că nu se cerea mai mult, oamenii erau mulțumiți cu ceea ce aveau. Un alt motiv pentru care nu exista acea diversitate poate fi considerată lipsa cunoașterii a multiplelor produse existente în afara granițelor.
În anul 1850, pe teritoriul Țării Românești, existau între 10 și 15 cofetari. Dintre aceștia merită menționați italianul Giovani Flore, posesorul unei prăvălii pe Podul Mogoșoaiei, în viitoarea piață a Teatrului Național, loc în care se opreau trăsurile pentru a fi servită înghețata, Giovani fiind cel care pune în vânzare pentru prima dată înghețata în formă și susținea că din Franța și Italia sosesc produse de cea mai bună calitate, Constantin Elefterescu, cel care l-a învățat meserie pe Vasile Capșa, posesor și el al unei cofetării în Hanul Dedu, Atanasie Constantinescu cu prăvălia în Hanul Damari, Kaiser și Pascu,cei doi aveau prăvăliile în ulița Nemțească (str. Smârdan de astăzi). La fel de remarcabil a devenit și Fialcovschi deținătorul unei prăvălii pe Podul Mogoșoaiei care anunța sosirea bomboanelor din Paris și a ciocolatei de la cele mai renumite firme din Franța.Vinul și lichiorul din străinătate era adus de Toma Antoniu care avea propria afacere pasajul Român.
Vasile Capșa, dornic să își realizeze visul, acela de a fi proprietarul cofetăriei personale, nedispunând de o sumă de bani foarte mare, ci decât de ce reușise să agonisească din leafa sa, își roagă fratele, pe Anton (1821 – 1880), să îl ajute. Deși cu greu, Vasile reușește să il convingă pe Anton să demisioneze din funcția pe care o deținea la vistierie și în schimbul sumei de 2194 lei, cei doi cumpără marfa și edecurile din prăvălia lui Panaiot Constantinescu situate în fostul Han Damari, pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), peste drum de Hanul și Biserica Zlătari.
Noii proprietari dețineau un capital de 5000 lei vechi, din care Anton avea partea cea mai mare de 4272,20 lei vechi, iar Vasile 727,80 lei vechi. Diferența dintre cei doi, în afară de bani, era dată de cunoașterea meseriei și experiența în domeniu. Cei doi au mai achitat in schimbul sumei de 2914,32 lei vechi și restul mărfurilor și edecurilor lui Panaiot, rămânand să plătească doar chiria anuală de 1500 lei vechi până la 23 aprilie 1857.
S-au cumpărat mai multe obiecte, printre care și trei mături, au fost realizate și câteva modificări esențiale precum revopsirea ușilor localului și pereților acestuia, recondiționarea canapelei, spălarea scaunelor, ferestrelor le-au fost adăugate perdele.
În urma proaspetei achiziții, lui Anton și Vasile Capșa le reveneau “raftul cu tejgheaua și piramida cu dramurile ei… un galantar cu picioare… patru mese cu lustru, unsprezece taburele, o canapea cu șase scaune, două oglinzi… o lampă cu trei focuri… o masă de prăjituri… douăzeci și nouă de chisele pentru cofeturi… patru carafe de lichior… douăsprezece farfurioare de înghețată… două cupe de cleștar pentru dulceață dar și o răcitoare cu tinicheaua ei… un ceaun de ciocolată cu pisătorul lui, șaptesprezece forme de ciocolată… o masă de plăcintă, o piuă de piatră cu pisălogul ei, patru tăvi de fier pentru copt, un tel de bătut… un căruț de cărat gheață… o cursă de șoareci”
În acest fel, va lua naștere, la data de 6 iulie 1852 cofetăria “La doi frați, Anton și Vasile Capșa”, afacere care se va dovedi extreme de profitabilă deși a fost privită cu reticență inițial, crezându-se că nu va putea concura pe piață decăt prin coloritul “zaharicalelor”, modul de prezentare al produselor sau curățenia localului. Negustori pricepuți, cei doi frați au înțeles că ambalajul vinde marfa și altfel au creat o nouă modă care ca determina progresul firmei. În anii următori, cofetăria se va impune pe piață și va spulbera orice concurență, urmând să fie implicați, rând pe rând toți frații în afacere. În plină dezvoltare urbanistică Capșa a devenit dominantă peste București, cofetăriile lui Fialkovschi sau Broft, au fost anihilate rapid, ea fiind considerată una dintre cele mai bune cofetării din Europa.
Clientela vizată era una de calitate și cu posibilități financiare, dornică de aprovizionare cu produse de cofetărie și băuturi fine, costisitoare, dar gustoase si inedite. Tocmai din acest motiv, locația aleasă pentru deschiderea prăvăliei nu a fost întâmplătoare, ci “în buricul târgului”, Podul Mogoșoaiei fiind unul intens circulat de oameni cu greutate, aflați în trecere cu treburi sau în plimbare. Un alt plus revine locației deoarece se realiza legătura cu drumul Brașovului de unde se aprovizionau cu produsele negustorilor aduse de aceștia, iar din spatele Hanului Damari, datorită costurilor mai reduse, era vândută apa în tot orașul și era folosită pentru prepararea cofeturilor, menținerea curățeniei și a igienei.
În scurt timp, locul a ajuns cunoscut în multe țări din Europa, mai ales pentru niște bomboane de ciocolată făcute după o rețetă unică, după care unii bogați din marile capitale trimiteau curieri speciali ca să le aducă.
Ridicarea meșteșugului rudimentar de cofetărie la rangul de artă s-a datorat fraților Capșa. La început, bunătățile soseau din străinătate, ulterior Casa Capșa a început să califice și personal românesc. Proaspeții proprietari nu se mai mulțumeau cu produsele pe care le puteau obține de la negustorii autohtoni. Astfel că iau decizia de a colabora cu diverși intermediari pentru a le aduce marfă din străinătate, printre care “Todor Daniilopol Lipscanul” care le vindea, în schimbul sumei de 179,30 lei vechi, produse din Lipsca (Leipzig), Ioan Alexi din Brașov le aducea fraților Capșa drojdie de bere de la Pesta, dar și alte produse din Viena, firma ”Zerlenti și Hristodulis” responsabilă de aprovizionarea cu vinurile de Rhin și zahărul de bună calitate. De la Paris au adus mărfuri dintre cele mai alese printre care absintul, forme pentru înghețată sau ananas proaspăt. Tot de la Paris, din a doua jumătate a secolului XIX soseau pe meleagurile românești limonada, prăjiturile fine, bomboanele, dar și ciocolata.
Au fost încercate câteva combinații de rețete noi cu scopul de a impreiona și atrage o parte cât mai mare și valoroasă a societății bucureștene. Vasile și Anton mizau pe dulciurile și produsele prezentate și vândute în ambalaje cât mai atractive, delicatesele sunt insoțite de bomboniere, cutii de lemn, coli de hârtie de aur și argint, staniol și panglici, pe bomboanele de ciocolată si fondantele vieneze și franțuzești. Prin calitatea, noutatea și forma lor de prezentare vor avea numai de căștigat, cei doi au reușit să își sporească clientela cofetăriei deoarece au fost cumpărate marteriile prime pentru realizarea diverselor preparate precum: ciocolată, zahăr, caise și coacăze pentru prăjituri, migdale, ouă, unt topit, vișini pentru înghețată, zarzăre, făină, salep, șofran, cârmâz.
Munca și priceperea lor au dat rezultatele așteptate, patronii declarându-se mulțumiți în urma profitului lunar de 415 lei vechi. Un profit uriaș l-au obținut în ziua de 31 decembrie 1852, respectiv 207,30 lei vechi, creșterea și dezvoltarea pe viitor a firmei fiind influențată de sporirea veniturilor. De la 6 iulie 1852 până la 24 februarie 1854, profitul firmei s-a ridicat la suma de 20776,70 lei vechi.
Deschisă la data de 6 iulie 1852, cofetăria “La doi frați, Anton și Vasile Capșa” din Hanul Damari, devine neîncăpătoare pentru activitățile desfățurate aici, personalul era în permanență sporit, astfel că la data de 26 octombrie 1854 va fi inaugurată oficial prăvălia din “casa Castrișoaiei”. Până atunci se afla în posesia lui Vasile Paapa care acceptă să primească, până la 1862, 1600 de lei vechi chirie anual, sumă care va crește ulterior la valoarea de 2000 de lei vechi plătită de Vasile și Anton Capșa până în 1871. Noua prăvălie, deschisă acum tot pe Podul Mogoșoaiei a fost recondiționată, edecurile și marfa au fost cumpărate de la cofetarul Nae Vasilescu care își desfășuraseră activitatea în acest loc, laboratoarele au fost reamenajate în casa Alexandru Filipescu, construită probabil la mijlocul secolului al XVIII-lea. În luna august, a anului 1863, Vasile Capșa în schimbul sumei de 192906 lei vechi, cumpără casa Mariei și lei Ioan Alexandru Filipescu. Cei doi îi datorau bani lui Vasile Capșa, la fel și băcanul Kiriac Pană Kirovici
În momentul în care izbucnește războiul Criemeei, întreprinzătorul Vasile Capșa horărăște să meargă la Sevastopol cu mai multe care încărcate cu tot felul de bunătăți printre care se afla cașcaval, șuncă, afumătură din carne de porc, pâine și altele. Inițiativa lui nu a fost un succes, deoarece din cauza căldurii alimentele s-au stricat. La întoarcerea în țară, ajunge și în Bulgaria, unde va fi suprins de mulțimea, frumusețea și ieftinătatea fructelor din livezile pline, de trandafirii înfloriți, astfel că decide să înceapă și el prepararea dulceței. Cu puținii bani pe care îi mai avea, cumpără din fiecare cantități suficiente. Pentru a evita familmentul, la scurt timp vinde populației locale dulceată de cea mai bună calitate, șerbeturi, compoturi, fondante, pandișpan, prăjituri, cozonaci, înghețată la pahar, lisă de fructe, salep, nuga, ciocolată, reușind în acest mod să își recupereze investițiile făcute la Sevastopol.
Cofetăria de peste drum de Cercul Militar Național anunța în presa timpului specialitățile pe care le oferea publicului: dulcețuri de lămâi mici de Genova, dulceață de smochine de Hio, dulceață de fragi vestiți în mărime de la Constantinopol, lisă de pergamote, pesmeți de Petersburg.
Începând cu anul 1856, Vasile Capșa va pleca personal în taxid, an de an. Dorea să renunțe la serviciile intermediarilor, pentru o selecție cât mai bună a produselor după calitatea și prețul lor, care vor fi alese prin comparație din mai multe locuri. Înainte de călătorie, ca fiecare negustor, urma un ritual pentru a fi ocrotit pe drum. El va ține post, se va spovedi și se va ruga la Dumnezeu. Cu timpul, va fi înștiințat prin intermediul unor scrisori de necesitățile negustorilor cofetari din provincie, devenind furnizorul acestora. Ghiță Petrescu din Slatina, Andronache Mataranga din Pitești sau Mihalache H. Simion din Buzău sunt doar câțiva dintre cei care apelau la serviciile lui Vasile Capșa.
În urma taxidului din 1856, se va întoarce în țară în luna septembrie cu mărfuri în valoare de 48787,15 lei vechi cumpărate de la Viena, Paris, Petersburg și Lipsca. De la primul și al doilea taxid, din 1857, va obține venituri mult mai mari, datorită noutăților în domeniu, aprovizionării cu mărfuri ambalate într-un mod special. O parte dintre produse erau bomboanele cu panglicuțe, bomboanele fondante, bomboanele de ciocolată cu denumiri noi pentru consumatorii bucureșteni precum “pralin à la rose”, ”mandes amèrés”, ”pralin mexican” erau aduse de la case renumite de comerț precum Suchard, Meunier, Masson, ciocolatierele, compoturile, fructele glasate, castanele glasate, pesmeții de ceai și șampanie, drajeurile, cutiile de scoici. Și lichiorul adus acum avea denumiri diferite printre care se remarcă „Maraschino”, „Parfait Amour”, „Keraso”, vinul de Médoc, mai multe sortimente de șampanie, toate aduse din Paris. De la Berlin soseau esențetele pentru înghețată și țigările fine, iar de la Viena apa de flori și marmelada.
3. Implicarea lui Constantin Capșa în afacerea familiei.
Clienții firmei, au rămas de-a lungul timpului fideli acesteia. Doctorul Ștefan Capșa, fratele celor doi care cumpăra pe datorie era fascinat de savoarea bomboanelor și pișcoturilor preparate aici. Anica Șuțu prefera bomboanele și glaseurile fine, rahatul și șerbetul de trandafiri, dar și înghețata în formă de locomotivă. Scriitorului Alexandru Odobescu îi plăcea în mod deosebit ananasul, fruct exotic, consuma pesmeți de Petersburg, dulceață și lisă de fructe. Costache Piltineanu cumpăra de la cofetăria Capșa înghețată, pișcoturi, ciocolată și lichior, iar Ștefan Greceanu consuma multă dulceață de vișine, caise verzi, nuci albe cu vanilie sau fragi și piersici roșii. Prințul Ioan Ghica, maiorul Nicolae Arion, maiorul Vilara, bancherul Iosef Halfon, negustorul ploieștean Gustav Veron, dar și doctori renumiți preferau preparatele Casei Capșa pe care o vizitau ori de câte ori aveau ocazia.
În toamna anului 1858, Constantin Capșa (1832 – 1890), fratele cel mic al lui Vasile și Anton, va fi încredințat de către aceștia să conducă noul magazin deschis în plin centrul orașului Craiova, întru-un loc foarte bun, peste drum de Casinoul cel mare. Magazinul, situat în casele negustorului Hagi Tudorache, a fost închiriat pe o perioadă de șase luni, urmând ca dupa revenirea în țară a lui Vasile Capșa, aflat în cel de-al treilea taxid, să marcheze o nouă încercare de extindere în afara Bucureștiului.
Constantin a trecut mai întâi printr-o perioadă de instrucție într-ale cofetăriei, stând pe lângă frații mai mari pentru a învăța meserie. Necesare pentru practicarea unui comerț de acest gen erau disciplina, seriozitatea, loialitatea și rigurozitatea, de care Constantin nu dădea dovadă. El avea un caracter slab, ușor influențabil, era cheltuitor și nechibzuit, adept al distracțiilor de tot felul. Constantin avea doi copii, pe Gheorghe și pe Ștefan.
Primul dintre cei doi,are ajunge inginer, își susține doctoratul în Statele Unite ale Americii, iar la întoarcerea în țară devine profesor la Școala Politehnică din București, în timp ce Ștefan, în urma studierii meseriei de cofetar va deveni conducătorul firmei după moartea lui Grigore Capșa.
Inițial primea marfă din străinătate pe la Calafat, de la frații săi. În momentul în care află ce fel de comportament are Constantin, cei doi decid să nu îi mai trimită,, sfătuindu-l să rărească ceaiurile de seară și cafelele de dimineață, țigările să nu le mai arunce decât după ce le fumează în întregime, teatrul să nu îl mai frecventeze pentru că esențială era firma și nu obiceiurile sale. Datorită vânzărilor foarte mici pe care le realizează, la data de 18 februarie 1859 este înștiințat de hotărârea de a închide magazinul luată de frații săi mai mari. Afacerile nu mergeau foarte bine nici la București, schimbările fiind simțite datorită înregistrării unui profit mai mic față de anul precedent. Constantin este sfătuit măcar să aibă grijă de mărfuri și de ambalaje pentru ca acestea să nu se deterioreze.
“Caută întâi și cât vei putea mai bine, de adună ce vei fi dat pe datorie încoace și încolo, însă până ce-ți vei aduna datoriile ambalează marfa încet ca să nu se strice ceva pe drum… când te vei simți că ești gata caută vreun car mare și bun ca să te încapă toată marfa și pleacă”
Deși erau negustori foarte corecți și reușeau de fiecare dată să își onoreze comenzile care includeau produse de patiserie, cofetărie, băuturi și alte servicii, nu de fiecare dată erau răsplătiți pentru munca lor. Acordarea mărfii pe datorie reprezenta un sistem nesigur. Prin intermediul său erau atrași clienți, care deveneau permanenți, dar o parte dintre aceștia preferau să nu plătească sumele integral. La fel a procedat și Stanciu Predescu, Grigore Perețu, Ghiță Vasiliadi și Dimitrie Zotovici. De-a lungul timpului, au existat cazuri în care frații Capșa s-au adresat justiției pentru recăpătarea anumitor sume de bani. Uneori, pentru a-i determina pe datornici să plătească le făceau anumite reduceri.
Situația fraților Capșa se va înrăutății în cursul anului 1859 și chiar în prima parte a lui 1860 deoarece în primii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, statul român se confruntă cu o depresiune economică și o perioadă de criză care afectează majoritatea negustorilor. Din aceste motive, Vasile Capșa alege să nu plece în taxid în anul 1859 ci în anul următor. Produsele din străinătate sosesc acum cu ajutorul intermediarilor din diferite părți ale continentului.
La Paris se folosea de serviciile lui Henry Paas, la Viena de Iosif Konig, de la Pesta produsele erau aduse de Wilhelm Keller, iar de la Berlin de August Eilner. Din Lipsca, I. Rizo se ocupa de acest aspect, mărfuri variate și de bună calitate sosind tocmai de la Londra. Pe lângă ajutorul acordat de către intermediari de care se bucură firma, Vasile Capșa diversifică producția proprie de cofetărie din momentul în care reia călătoriile în străinătate, aducănd tipare de acadele, forme noi pentru prăjituri, hărtie dantelată pentru tăvi care determină restabilirea situației financiare a firmei într-un mod rapid.
Din anul 1860, cofetăria va fi gazda mai multor petreceri de genul nunților, botezurilor sau balurilor. Frații Capșa vor fi chemați să asigure bufetul cu ocazia Târgului Moșilor organizat anual, hramurilor de biserici sau alte mese festive.
În luna august din anul 1860, firma Capșa servește pentru prima oară la una din mesele festive de la Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pentru ca ulterior să fie chemată în fiecare an la Teatrul Național cu ocazia serbării zilei de 24 ianuarie. Ultimul bal desfășurat aici într-un mod nu tocmai plăcut, va avea loc pe 6 ianuarie 1866, cu puțin timp înainte de abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, acestuia fiindu-i adresate cuvinte jignitoare.
Creșterea numărului negustorilor care doreau să primească marfă din străinătate va produce firmei anumite dificultăți. Vasile Capșa pleca anual în taxid, de unde se întorcea cu o foarte variată gamă de produse, cu ajutorul cărora reușea să îi aprovizioneze și pe negustorii cofetari din provincie, însă nu putea răspunde tuturor solicitărilor. Spre exemplu, pe un negustor din Ploiești, Costache Dimitriadis, îl anunță cu părere de rău că a reușit să acopere doar o parte din comandă, unele produse pe care le dorea nefiind disponibile nici măcar la București.
În scopul modernizării cofetăriei și comerțului de prelucrare alimentară, s-au făcut mai multe modificări. Cofetăria și laboratorul firmei Capșa a fost mobilat și dotat cu o masă de făcut plăcinte și o mașină pentru încălzirea lor, scaune de nuc, un galantar mare cu 8 cutii, un candelabru de bronz, farfurii de pus patiseria, obiecte de plumb pentru înghețată care se realiza în formă de vultur, ananas, rac, locomotivă, și mai multe tipare pentru făcut gelatină, pentru ciocolată sau fondante. Magazinul din casa Castrișoaiei deținea și o casă de fier de pus banii, o mașină de ascuțit cuțite, veselă de argint produsă în China. Existau pahare de limonadă, de apă, de șampanie, de lichior, de vin, dar și farfurioare de dulceață în formă de foaie de viță.
O schimbare foarte importantă în componența firmei se produce la 1 martie 1862, când Constantin Capșa depune un capital în valoare de 30429 lei vechi, devenind asociat cu drepturi egale asupra veniturilor obținute ca și frații săi Vasile și Anton Capșa. În urma acestei asocieri, numele cofetăriei înființată în 1852 “La doi frați, Anton și Vasile Capșa” se modifică în „Anton, Vasile și Constantin Capșa”.
Concurența își făcea simțită prezența din ce în ce mai mult cu toate că produselor nu le lipsea calitatea și diversitatea. Giovani Flore era cel care întreținea relații amicale cu frații Capșa, le recomanda personal priceput spre angajare și primea din taxid noi forme de înghețată sau alte produse. Nu același lucru se poate spune și despre Fialkovschi, cofetarul din casa Török. Constantin Capșa coresponda cu fratele său Vasile pe care îl ruga să meargă la Boissier și alții pricepuți și să ia idei și forme bune ca să se poată deosebi de Fialkovschi,dar și cu intermediarii plecați în taxid.
Din străinătate soseau lichiorurile de Paris și Marsilia, șampania franțuzească, vinurile și coniacurile de Bordeaux, vinurile de Pesta, bomboanele și drajeurile de ciocolată franțuzești, precum și ceaiurile și permeții englezești sau de la Petersburg. Acestora li se adăugau produsele proprii precum drajeurile cu alune, pandișpanul, pișcoturile, batoanele de ciocolată. Ambalajele au căpătat noi forme, fiind acum și mai atractive, întrebuințate în diverse moduri. Erau “cutii de lemn de Carslbad”, “cu scoici de Viena”, “cutii de lemn de Viena”, “cu mozaic de Viena” sau “cutii de Hamburg”.
În timpul aprovizionării cu marfă din Europa se înregistrau și pagube datorită proastei ambalări, transportului sau întârzierilor. Produsele se puteau mărunții sau altera, așa cum s-a întămplat, de exemplu, la 22 octombrie 1865 când prăvălia a rămas fără marfă de vânzare din cauza unei întârzieri de 45 de zile.
În ceea ce privește conducerea firmei, Anton nu mai demonstra același interes pentru comerțul de cofetărie ca odinioară, hotărând să se retragă definitiv peste puțin timp. Această decizie este luată în anul 1863 însă mai profită de banii din firmă pentru a merge la băi și satisfacerea altor mofturi. Constantin nu primește cu veselie vestea pentru că Vasile era plecat în taxit, Anton se relaxa la băi, iar el trebuia să aibă grijă de prăvălie, de primirea mărfurilor, de vânzarea acestora precum și de supravegherea laboratoarelor de lucru, în plin sezon de vară.
După ce renunță la rangul de pitar, pe parcursul perioadei în care firma îi poartă numele, Anton reușește să agonisească 190237,10 lei vechi și să primească până în anul 1866 suma de 7208 lei vechi pe an. Începând cu anul 1864, își va relua funcția de la Ministerul de Finanțe, dar se va stige din viață de tânăr, la vârsta de 59 de ani, fără să fie căsătorit sau recunoscut ca tată al vreunui unui copil.
Cofetăria va purta de acum denumirea simbolică „La doi frați, Vasile și Constantin Capșa”.
1863 – 1865 reprezintă perioada de maxină prosperitate în ceea ce privește profitul obținut, care atinge valoare de 166104,18 lei vechi și care era folosit de către frații Capșa pentru cheltuielile personale.
Pe lângă potențialul personal recomandat Capșei de către Giovani Flore, mai erau angajați la firmă și Petrache Băiatu, Anghel Băiatu, Maria Bucătăreasa și Grigore Capșa. Cel din urmă, avea studii la Paris, era foarte determinat sa aibă propria cofetărie pe care o va și deschide din anul 1868 în casele Slătineanu, aflat în colaborare cu fratele său Constantin, după ce acesta se va retrage din cofetăria “La doi frați, Vasile și Constantin Capșa”, lasându-l pe Vasile unicul proprietar al cofetăriei din casa Castrișoara. Concurența va fi una dintre problemele pe care le va întampina pe parcurs, dar va continua comerțul o perioadă.
Vasile, asigură de-a lungul anilor 1867 și 1868 bufeturile de la „masa pompierilor”, la hramul Bisericii Domnița Bălașa și cea de la Hramul Mitropoliei ținută pe 21 mai 1868, în ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, ca și bufetul prilejuit de Târgul Moșilor, în acelși an.
Vasile Capșa s-a dedicat și vieții de familie, în ciuda faptului că era mai tot timpul plecat, însă el și-a asumat această misiune de a pleca în taxidurile lungi și obositoare la Viena, Paris, Londra și Petersburg, ceea ce îl priva și de clipele de răgaz de care profitau din plin ceilalți frați ai săi. Împreună cu soția sa, Maria Constantin, nepoata lui Nifon, Mitropolitul Ungro-Vlahiei între anii 1850 – 1875, a avut șapte copii dintre care au trăit doar cinci fete și un băiat, care îi purta numele, Vasile. Toți copiii săi au fost căsătoriți și au avut la rândul lor unul sau doi copii.
Treptat, Vasile decide să lichideze cofetăria de care era legat atât material cât și spiritual. În luna decembrie din anul 1870 dă un anunț în Monitorul Oficial prin care anunța că vinde la preț redus mărfurile, o parte o cumpără Grigore Capșa, iar la 1 mai 1871 închide definitiv prăvălia, după ce își achită toate datoriile.
Odată cu dispariția din peisajul comercial Bucureștean a primei cofetării Capșa, se încheie și rolul celui care i-a fost ctitor, principal și permanent proprietar. În ciuda imperfecțiunilor, nereușitelor sau eșecurilor, prima cofetărie Capșa a realizat trecerea de la comerțul de factură orientală la cel de factură occidentală, predominant francez și austriac, pe teritoriul nostru.
Domeniul comerțului de prelucrare alimentară bucureștean va fi modernizat și transformat în adevărată artă de către cel de-al patrulea frate Capșa pasionat de cofetărie, Grigore.
II. Apogeul Casei Capșa.
II.1. Grigore Capșa, continuatorul unei tradiții.
Cel care avea însă să ducă mai departe faima Casei Capșa este Grigore Capșa. Acesta s-a bucurat dintotdeauna de sprijinul familiei care a remarcat talentul și dorința lui de a învăța cât mai multe în domeniul de care era atras, și de aceea se hotărăște să îl finanțeze pe toată durata studiilor, începând din octombrie 1864 când îl trimit la una dintre cele mai cunoscute și renumite case de cofetărie și patiserie pariziene, Boisser.
De la vârsta de 14 ani Grigore începe ucenicia în meșteșugul cofetăriei pe vremea când era încă în gimnaziu. Isteț și întreprinzător, în timpul liber lucra în laboratorul magazinului fraților săi de pe Podul Mogoșoaiei, uneori fiind cel care rezolva problemele apărute în tranzacțiile cu furnizorii pe care îi aveau.
Frații săi i-au îndrumat primii pași în meseria de cofetar și tot ei l-au ajutat să își creeze relații și să se afirme în domeniu. Timp de patru ani Grigore este elevul maestrului Boisser, perioadă în care face practică și la alte firme mondene din Paris precum Siraudin, Julien, Frascati.
Era cel mai mic dintre cei 12 copii ai lui Constantin și ai Anei Capșa, cel de-al patrulea dintre cei care s-au dedicat meseriei de cofetar, continuator al comerțului început de frații săi Anton și Vasile Capșa la data de 6 iulie 1852 în Hanul Damari.
Această primă etapă din istoria Casei Capșa a fost una foarte importantă, Grigore Capșa reușind cu timpul să alăture cofetăriei și o cafenea, un restaurant și un hotel în cadrul cărora își va desfășura activitatea. Avea o personalitate foarte puternică, era talentat, inteligent și inventiv în domeniul cofetăriei și patiseriei, motive pentru care va reuși, inițial în colaborare cu fratele său Constantin, să îi confere firmei un prestigiu intern și european, sfidând astfel orice concurență.
Grigore Capșa este descris de către Nicolae Vătămanu în opera sa, ca fiind “animatorul înalt, cu barba mare revărsată pe piept, cu șorțul lung petrecut pe după gât pe deasupra redingotei”. Este considerat întemeietorul unei adevărate școli de patiserie, din care au ieșit cei mai buni cofetari ai vremii, printre care și Niță Ionescu, Nae Dobriceanu și Teodor Dumitru.
Frima sa era deasupra celor mai de temut precum Fialkovschi, Bulevard, Bellevue, Broft, Café Française sau Terasa Oteteleșanu. În soloanele doamnei Oteteleșanu și ale Prințesei Irina Grigore Șuțu erau primiți străinii și autohtonii în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Oamenii intrau mai întâi în vestibul, care făcea legătura între intrare și celelalte încăperi, loc spațios în care își lăsau hainele groase. Saloanele nu aveau nimic românesc, mobila, îmbrăcămintea, muzica și dansul erau de origine franțuzească.
Casa Capșa s-a bucurat de un imens prestigiu la nivelul întregului București în urma ființării neîntrerupte posibilă datorită organizării riguroase a procesului de fabricație și desfacere a produselor, cele mai multe unicate, datorate fanteziei lui Grigore Capșa sau a lucrătorilor din subordine, prin modernizări tehnice, reorganizări și lărgiri succesive ale localului, printr-o conduită ireproșabilă a față de clientelă, dar și de personalul pe care îl conducea.
La Paris o va cunoaște pe Marie-Obéline Vautier în perioada stagiului de practică de la Casa Boissier, fiică de negustor, născută la data de 15 iulie 1845 în localitatea Wasigny din Franța. Marie va juca un rol important în ceea ce privește organizarea și conducerea firmei, din anul 1869, când Grigore revine la Paris cu scopul de a angaja lucrători francezi. La 30 septembrie 1871 devine soția lui Grigore Capșa, iar cununia religioasă va avea loc pe 24 februarie 1872 săvârțită de părintele Ieronim Sevasti, vicarul Sfintei Mitropolii. Împreună vor avea două fete, una măritată cu un ofițer cu particulă nobiliară, cealaltă cu Hagi Tudoreache.
În urma perioadei de instrucție pe care a parcurs-o, Grigore capătă mult mai multă experiență în domeniul comerțului de prelucrare alimtenară, ceea ce îl determină să recurgă la folosirea produselor franțuzești de cofetărie și patiserie, socotite a fi cele mai fine și renumite din întreaga lume, împreună cu cele tradiționale românești și orientale.
Tot mai dorite și solicitate de cleintela cofetăriei lor erau bomboanele fondante, ouăle de ciocolată, bomboanele fine de ciocolată, caramelele și fructele zaharisite însoțite de ambalaje arătoase și sofisticate menite să satisfacă boierimea românească, lumea mondenă bucureșteană, dar și tânăra burghezie.
De-a lungul timpului, produsele cofetăriei Capșa au participat la diferite expoziții la Viena, Paris și București, obținând medalii și certificate de felicitare. Grigore Capșa este singurul român căruia i s-a îngăduit să participe la Expoziția Universală de la Paris în iulie 1867 alături de alți 800 expozanți francezi, în acest fel reușind să-i mulțumească pe cei care au avut încredere în forțele sale și l-au trimis la studii. Va primi o carte de expozant la secțiunea de cofetărie și patiserie (grupa VII, clasa 70, 71 și 72) și va fi distins cu două „mențiuni onorabile” de către juriul impresionat de produsele tradiționale românești de calitate superioară și de dulceața realizată de el. Va avea onoarea să-i ofere chiar împărătesei Eugenia, soția împăratului Franței Napoleon al III-lea, din preparatele sale. De fiecare dată va onora cu seriozitate comenzile primite de la aceasta, care se dovedea mulțumită și încântată să cunoască produsele străine delicioase. Pe lângă laudele pe care le-a primit, i se mai oferă dreptul de a furniza Curții Imperiale Franceze marfă și posibilitatea de a se număra printre colaboratorii firmei Boissier. Cu toate acestea, Grigore Capșa decide să revină în “Micul Paris”, denumire pe care o va primi capitala românească după ce își va pune, cu grație, cunoștințele dobândite în practică.
La întoarcerea elevului în țară, afacerea a continuat să existe sub numele “La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. La cofetăria fraților Capșa, elevi ai lui Boissier de la Paris, se găsesc bomboane de primă calitate, vinuri fine, lichioruri variate, dar și o patiserie excelentă. Vara se servește aici înghețată și șerbet începând cu ora 10 dimineața până la miezul nopții, iarna, de fapt în orice anotimp, se servesc supeuri și răcoritoare pentru nunți și serate. Cofetăria Capșa este găzduită în două mici prăvălii nedemne de reputația acestei case. Trotuarul din față este foare îngust și circulația e stânjenită de mesele de fier care, în serile de vară, sunt locul de întâlnire al elitei bucureștene, rezervat distracției, jocurilor, discuțiilor și voii bune.
Constantin Capșa deținea în momentul asocierii cu fratele său suma de 89481 lei vechi, iar Grigore Capșa 34351 lei vechi, dar și tinerețea și spiritul de inițiativă. Curând, prăvălia bucureșteană, care deja concura cele mai rafinate localuri europene, se muta în fosta Casă Slătineanu, tot pe Calea Victoriei, colț cu str. Edgar Quinet, unde se gasește și azi. Cei doi frați vor achiziționa prăvălia cofetarului Ioniță Dumitrescu situată pe Podul Mogoșoaiei nr. 26, la parterul cunoscutei “Case Slătineanu”, ce mai adăpostea încă la etaj renumita sală de bal, plătind proprietarilor de atunci ai clădirii, frații Constantin și Dimitrie Anghelovici, o chirie de 4244 lei vechi. Totodată … cumpără pentru 4445 lei vechi mobilierul, ustensilele și întregul fond de comerț existent în prăvălie.
În urma legii monetare promulgate la data de 22 aprilie 1867, elaborată cu scopul dezvoltării economiei naționale, era introdus sistemul bimetalist al Unuinii monetare latine, fiind astfel puse în circulațtie monedele vechi de aramă, dar și cele de aur și argint. De acum erau recunoscute și monedele siminale de aur și argint din Franța, Belgia, Italia și Elveția. În anul 1880 va fi înființată Banca Națională a României, iar din anul 1868 își începe activitatea Camera de Comerț și Industrie din București care susținea și proteja comercianții români. De asemenea, for fi construite alte șosele (naționale, județene, comunale) și o nouă rețea de cale ferată. Toate aceste modificări au contribuit la dezvoltarea industriei și comerțului românesc.
În anii 1868 și 1869, profiturile obținute nu au avut valori foarte ridicate. Oamenii făceau confuzie datorită cofetăriilor situate în același loc, însă în localuri diferite. Din momentul în care este pusă în funcțiune cofetăria în locația nouă, Constantin și Grigore încearcă să îi pună în temă pe clienți de schimbările produse printr-o serie de afișe-reclamă, precum următorul: “Atragem cu deosebire atențiunea onorabililor visitatori asupra firmei noastre ca nu cumva din eroare să se caute articolele noastre în fostul magazin, nefiind nicidecum în nicio relație, căci numai magazinul cel nou al nostru va fi singurul cu cele mai noi și mai alese lucruri”.
Datorită delicateselor oferite, precum și serviciilor ireproșabile, localul a devenit în foarte scurt timp un loc dedicat exclusiv elitei, atât politice, cât și artistice. Clienții erau tratați cu mărfuri aduse direct de la Paris de către Grigore Capșa, printre care ciocolată de la firmele Marquis, Masson, Perron și Suchard, prăjiturele și fursecuri franțuzești, bomboane Boissier și lichior olandez, vinuri de Bordeaux și Rin, înghețată, dar și un bogat sortiment de compoturi și dulcețuri. Produse consacrate la Capșa mai erau caramelele de ciocolată, coniacul franțuzesc din 1825 și 1860, romul extrafin, bombonierele de bronz, cristal sau cele sculptate.
Din dorința de a-si extinde realizările, nemulțumit fiind, Grigore Capșa va aduce în București meșteri francezi cu experiență.
Firma situată vizavi de Biserica Sărindari pe Podul Mogoșoaiei avea, la această dată, furnizori în majoritate francezi precum Rousseau, Masson, Mathieu, Quinett, Letang, Lessieur Samson, Coffy și alții.
Calitatea și modul de prezentare al produselor, precum și cererea foarte mare de nunți, botezuri și alte petreceri în familie, cărora trebuia să le răspundă, duc la sporirea profitului. Dacă în luna decembrie din anul 1868, de la cofetărie au încasat 39879 lei vechi, situația se schimbă în bine la o distanță de un an, cei doi asociați fiind recompensați pentru munca lor cu suma de 107526 lei vechi. Vor cumpăra, pe lângă marfa obișnuită, două cuptoare folosibile pentru transportul la domiciliu al alimentelor calde și albiecte de plumb de la fratele lor Vasile Capșa pe care acesta nu le mai folosea din momentul în care a decis să închidă firma.
Printre vizitarorii de seamă ai localului de la Capșa se numără și tânărul principe Carol I, ceilalți mermbrii ai familiei princiare și apropiații ei, precum și înalții funcționari ai Palatului. În luna iulie din anul 1869, la numai un an de la înființarea firmei, Grigore Capșa primește brevetul cu numărul 39 de furnizor al Curții Princiare și apoi Regale, precum și medalia „Bene Merenti”, clasa I.
Cu scopul progresului și simplificării activității, din anul 1871, se va încheia cu Societatea Generală de iluminare și încălzire prin gaz un contract, firma fiind una dintre puținii posesori ai unui astfel de act. Investiții se vor realiza pentru modernizarea lămpilor cu un foc sau două, construirea magaziilor, a celor trei laboratoare de înghețată și de bomboane și fructe confiate, de patiserie și bucătărie franțuzească.
Vor fi înlocuite geamurile sparte în timpul manifestației antigermane și antimonarhice din nartie 1871. În sala Slătineanu, colonia germană din București serba ziua de naștere a împăratului Wilhelm I.
La data de 3 iulie 1872, în schimbul sumei de 18000 galbeni acordate lui Ioniță Dumitrescu devenit unicul proprietar al casei Slătineanu, Constantin și Grigore Capșa ajung patronii sălii de bal de la etaj, a patru prăvălii din fața Podului Mogoșoaiei și altor trei de pe Strada Nouă. De la fotograful Duschek achiziționează partea personală pe care o avea în acea clădire contra a 12000 de galbeni austrieci.
În anul 1873, cofetaria va fi medaliată la Viena și va organiza primul dineu de gală dat de Carol I la Palatul Domnesc. Nu va mai fi bal, recepție sau serată în lumea bună fără delicatesele Capșa.
Nu trecuse mult timp de când cei doi își exprimau dorința de a extinde firma, însă Constantin Capșa decide să iasă din afaceri și să fie plătit imediat. În urma investițiilor făcute, fondurile firmei se micșoraseră. Această decizie îngreunează situația cofetăriei Capșa, Grigore se afla în imposibilitatea de a-i acorda dreptul care i se cuvenea fratelui său, sumă deloc neglijabilă, 293000 lei noi, este nevoit ca la 27 august 1874 să ipotecheze imobilul și cofetăria.
Ipoteca va fi anulată în proximii cinci ani. Actele de lichidare a datoriei vor fi semnate de cătrei Constantin Capșa, Grigore Capșa și Marie-Obéline Capșa care, începănd cu data de 1 martie 1872 devenise asociată la firmă alături de soțul și cumnatul ei.
Constantin Capșa a jucat un rol foarte important în cadrul celebrei case de comerț bucureștene. S-a aflat la conducerea primelor două cofetării Capșa în cadrul cărora și-a evidențiat atât calitățile cât și defectele. După ce părăsește prăvălia, nu face alegerile cele mai potrivite. Este lipsit de inițiativă, talent și intuiție în afaceri, el se va ocupa un timp cu comerțul de băcănie en-gros, avându-și prăvălia pe strada Blănari nr.20, apoi va face speculații cu zahăr, cafea și de bursă, activități care duc la risipirea averii strânse cu greu.
Spre sfârșitul vieții, Constantin se va întoarce ca și simplu funcționar la firma fratelui său Grigore Capșa.
Nici de data aceasta, firma de comerț Capșa nu a încetat să ființeze.
Laboratoarele firmei erau conduse de Louis Duprat, Marechal François, Dettiene Jean Marie și Viallet, specialiști în domeniu, aduși tocmai de pe teritoriul francez prin anii 1868 – 1869.
Grigore Capșa își dorește să instruiască oamenii, pentru ca aceștia să devină meșteri pricepuți în arta cofetăriei și patiseriei tradiționale românești , dar în special a celei franceze. Astfel că va înființa o școală care impunea o perioadă de 6 ani de practică obligatorie, Nicolae Georgescu, Ioniță Coadeșu, Alexandru Nicolau sau Ioan Nestor ( deținătorul prăvăliei care în timp îi va lua locul Capșei, cunoscută sub denumirea de Athénèe Palace) fiind doar puținii dintre cei care vor urma cursurile acestei școli. Gheorghe Oprescu va deveni specialist în bucătărie și patiserie, Carol Tovarnișcu în prepararea înghețatei, Niță Ionescu își va deschide prăvălie în fața bisericii Sfântul Gheorghe cel Nou, iar Nae Dobriceanu va fi deținătorul fabricii de ciocolată de pe Calea Victoriei.
În cazul în care învătăceii aveau rezultate foarte bune, erau răsplătiți de către Grigore Capșa cu un stagiu de pregătire la Paris. Este și cazul lui Ioan Nestor, care pleacă la Paris în anul 1875. Grigore le mai oferea condiții de muncă și locuit sau ajutor în caz de boală, în acest fel reușind să le câștige încrederea și fidelitatea multora dintre lucrători. Casa Capșa avea un principiu și anume: ținea foarte mult la personal, îl plătea bine, îi făcea toate avantajele pe parcursul întregii vieți, dar avea o mare așteptare la rândul său, aceea să nu îi fie divulgat secretul afacerii. Când cineva alegea să plece, nu mai era primit înapoi. Este și cazul lui Niță Ionescu, ajuns la concurență cu profesorul său. Era mândru de faptul că a fost școlit la Capșa din moment ce alegea să numească pe firmă această calitate. Recunoaște că nu i-a fost deloc ușor să învețe rețete pentru că Grigore era foarte strict, își supraveghea elevii pentru a nu risipi materialul, iar fiecare lucrător avea propriul lui secret. Uneori, umbla și cu greutățile în buzunar pentru a nu-i fi cunoscute rețetele. Existau peste 800 de rețete și chiar dacă ajungeai să cunoști ingredientele sau cantitățile, modul de preparare putea să nu fie tocmai potrivit.
De obicei, angajații Casei Capșa preferau să facă parte din personalul firmei perioade îndelungate. În anul 1913, când au fost aniversați cei 60 de ani de activitate a cofetăriei, au fost prezenți și Gheorghe Oprescu, Ioniță Coadeșu, Teodor Gall, Nae Drăghiceanu și Ștefan Capșa, toți lucrători talentați.
Din anul 1874, laboratoarele firmei erau împărțite în șese secțiuni, fiecare avea șeful ei, reponsabil cu supravegherea preparării bomboanelor și ciocolatei, cozonacilor și plăcintelor, fructelor glasate, dulceței și marmeladei, înghețatei și produselor de patiserie. Treptat, personalul francez va fi înlocuit de cel românesc. Spre exemplu, în anul 1901, din cei zece lucrători șefi ai Casei Capșa, doar trei erau străini (Charles Berthola, Rudolf Fleicher și F. Jaquet), iar restul români.
Celebrul cofetar Grigore Capșa a impus încă din 1874, moment în care devine conducătorul firmei, standardele occidentale de calitate și rafinament. Relațiile stabilite în capitala Franței i-au fost de folos în mai multe privințe: punerea pe picioare a afacerii, recrutarea personalului, la început francez, precum și la formarea unor specialiști români sau pentru aprovizionarea de la firme cu renume din întreaga Europă.
II. 2. Restaurant. Hotel. Cafenea.
În momentul în care soții Capșa rămân singurii proprietari ai cofetăriei, mărfurile din magazin valorau, conform inventarului încheiat la 1 iulie 1874, 101358,57 lei, fără să fie adăugate celelalte investiții.
Grigore Capșa urmărea să-și aporească profitul de pe urma unei construcții noi, la fel și numărul clienților care păreau tot mai intereseați de serviciile sale. Astfel, din dorința de a diversifica și extinde firma personală, trece la restrângerea sălii de bal din cauză că se deteriorase și nu mai avea succesul de odinioară. Sala era rece, placată cu marmură roșie, întunecoasă, motiv pentru care fusese denumită în acea perioadă „mormântul faraonilor”. Rămas alături de soția sa la conducerea prăvăliei, decide să amenajeze mai multe camere și apartamente în fosta sală de bal, care vor fi puse la dispoziția publicului zece ani mai târziu.
Între 1875 – 1876, după ce va fi desființată sala Slătineanu, situată la etajul unu al clădirii, se va investi mult în „salonul consumației”. Va fi dotat cu o sobă cu gaz aerian, ulterior înlocuită de cele din teracotă, pereții vor fi zugrăviți, cele unsprezece mese au fost acoperite, pe lângă mușama, cu fețe de masă de olandă albă. Întreaga fațadă de la parter a fost îmbrăcată în lemn de stejar, util împotriva intemperiilor. Subsolul hotelului era prevăzut cu o cameră frigorifică, o magazie, o pivniță pentru materiale și lemne.
Afacerea deveniseră din nou înfloritoare, unică în ceea ce privește decorul interior printre celelalte firme de același tip, reparațiile fiind necesare în cadrul restaurantului, menite să schimbe înfățișarea exterioară a clădirii. Ușa de la intrare era situată pe strada Nouă, astăzi Edgar Quinet.
În ultimul deceniu și jumătate al secolului XIX (1886), va fi anunțată oficial deschiderea restaurantul, tot atunci fiind inaugurat și elegantul hotel. Hotelul Casa Capșa combina facilitățile moderne cu stilul elegant al secolului XIX. Era dotat cu paturi și oglinzi vechi, cu mai multe canapele pentru taifas ori lectură, cu mese ovale și covoare, a cărui structură nu se va modifica până aproape de primul război mondial. Elegant și luxos, hotelul Capșa avea clasă, stil și discreție. Personalul primitor și bucătăria delicioasă oferea gustul celei mai bune tradiții locale. La conducerea hotelului, Grigore Capșa îl va numi inițial pe fostul director al Hôtel Café Anglais din Paris, francezul Bourdell, urmând ca în timp să fie calificați și românii pentru a putea ocupa această funcție.
Cei care își petreceau noaptea în hotelul lui Capșa erau oameni dintre cei mai selecți, printre care și deputați sau senatori. Baronul Bellu, D. și Al. Moruzi, Urzică din Botoșani sau Fărcășanu din Râmnicu Vâlcea reprezentau decât o parte dintre clienții care erau tratați aici cu meniuri „ à la minut”, ceai, cafea, ciocolată și aperitive. Tot aici serveau și prânzul sau cina. Printre delicatesele pe care le puteau savura cei care alegeau să treacă pragul Capșei, se aflau icrele și ceaiul, ambele comandate de la Moscova, fragii aduși tocmai de la Constantinopol, dar și brânzeturile cumpărate de la Londra de care au profitat din plin, de-a lungul timpului unele dintre cele mai ilustre figuri ale epocii, diplomații, artiștii și scriitorii . Printre cei care au vizitat hotelul se numără: Kaiserii Wilhelm I și II, dar și numeroase alte personalități culturale ale timpului, precum: Raymond Poincare, Joseph Pilsudski, Camille Flammarion, Maurice Gamelin, Ion Barbu, Enrico Caruso, Suzanne Després, Cora Laparcerie, Josephine Baker, Cleo de Merode sau Gabrielle Reju. De ambianța plăcută de la hotelul Capșa se vor bucura, pe lângă membrii familiei princiare și apoi regale a Serbiei și Belgiei, Blanche, Toutain, Ysaye, Suzane Després, dar și faimoasa actriță franțuzoaică Hading care se afla printr-un turneu în România. Aceasta joacă pe scena Teatrului Lyric în “Sapho” a lui Alphonse Daudet și în “La chateaine” de Alfred Capu.
Faptul că firma devenise una dintre cele mai cunoscute în țară cât și în afara nu mai surprinde pe nimeni. Datorită faimei sale, din când în când, străinii aflați în trecere prin București, personalități politice sau culturale, alegeau să își petreacă noaptea la Capșa.
Milan al IV-lea Obrenovici, principele Serbiei alături de familia sa, Alexandru și Prințesa Natalia, mulțumit de serviciile oferite de Capșa, alege să reviziteze localul ori de câte ori avea ocazia. Începând cu data de 25 martie 1875 Grigore Capșa este numit, printr-un brevet, furnizor al Casei Princiare din Serbia.
Actrița Sara Bernhardt, cunoascută și sub aprecierea de “Divina”, a fost pentru prima dată oaspete al României în anul 1881. Se spunea că au fost femei care și-au impotecat casele ca să-și poată cumpăra diamante, toalete și plăti loja la spectacolele ei. În urma vizitelor pe care le face la Capșa se va declara foarte mulțumită, dovadă în acest sens făcând și o dedicație pe care aceasta i-a lasat-o lui Grigore. După terminarea spectacolelor, admiratorii artistei o puteau vizita la cofetăria firmei. În saloanele restaurantului Capșa, după reprezentațiile teatrale, o bună parte a spectatorilor venea aici să supeze. Tot aici a râs Reichemberg cea cu dinții de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading sau cei mai frumoși umeri ai Franței.
Din 1891, cofetăriei, restaurantului și hotelului li se vor adăuga o cafenea, devenită în timp centru al vieții politice, artistice și culturale a Bucureștilor de-a lungul unei jumătăți de veac. Popasurile cotidiene de aici ale oamenilor, încântați de atmosfera caldă pe care o regăseau la Capșa, erau mai mult decât mulțumitoare pentru patroni. Cu toate acestea, cafeneaua nu era privită de toată lumea cu ochi buni. Poliția la un moment dat i cerut să fie închisă, însă Regele Carol I a respins această propunere, alții o considerau o odăiță de câțiva metri pătrați, așezată în centrul Capitalei, poate de aici și succesul ei, fără biliard, fără table, fără joc de cărți sau șah, însă avea și un punct forte față de Hotel, Restaurant și Cofetărie, aici se putea fuma. Era considerată un centru intelectual unde puteai întâlni frecvent un ministru așezat lângă un student, un general lângă un voluntar sau un proletar lângă un proprietar.
“În colț la Capșa” era denumirea cafenelei cunoscută de către cei care treceau pe aici. Aceasta i-a sporit lui Grigore nu doar veniturile bănești, cât și clienții și faima. Cafeneaua se deschidea zilnic, la ora 7.00. La acea oră, mesele și scaunele erau în ordine și pustii. La ora 9.00, mesele erau ocupate, iar după 10.00 era zarvă mare. Aici oaspeții erau tratați, pe lângă băuturile alcoolice, lapte, cacao cu frișcă, ceai cu lămâie, cu produse de patiserie care puteau fi consumate la cafea cu lapte sau ceai, cum sunt cornurile, brioșele, pateurile, fursecurile, biscuiții și saleurile.
Printre clienții fedeli ai cafenelei, au fost: Constantin Bălăceanu, Mihai Văcărescu-Claymoor, cronicar recunoscut al vieții mondene bucureștene, Mihai Laptew și Alexandru Blaremberg, ofițeri de carieră, Radu Văcărescu, om politic, Alexandru Florescu, ziarist, diplomat și autor dramatic.
„În cafeneaua de la Capșa, își făceau deseori apariția la cumpăna dintre veacuri și poeții Cincinat Pavelescu, Dumitru Naum sau artiști plastici de mare talent precum Constantin Jiquidi, Nicolae Grant sau Alexandru C. Satmary care și-au lăsat fie în cartea de impresii sau chiar pe o carte de vizită, pe o foaie de caiet și poate pe un șervețel autografele…”.
Scriitorii și gazetarii nu lipseau nici ei de la cafeneaua Capșa, cunoscută și sub denumirea de „urlătoarea academică”. Poetul Virgil Carianopol afirma: “Ca să devii scriitor, trebuie să obții botezul Capșei”. George Em. Lahovary era un oaspete permanent, la fel și I. G. Valentineanu, Ionel Teodoreanu director al ziarului “Reforma”, frații Constantin, Ion și Anton Bacalbașa, N. T. Orășanu, director al unui număr impresionant de reviste de satiră politică. Primilor enumerați li se adăugau Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan și Tudor Arghezi care spunea despre Capșa că e “singurul local intelectual de pe Calea Victoriei.” Deseori între scriitorii prezenți la Capșa aveau loc dispute iscate de la diverse controverse, precum ortografia limbii române, operele criticate dur sau alte antipatii existente în lumea literară. Nu a făcut excepție nici violența fizică, între cei cu păreri diferite, discuțiile transformându-se în schimburi de palme sau alte gesturi necugetate.
Ion Minulescu era un stâlp de bază al atmosferei din cafeneaua devenită “a scriitorilor și artiștilor” dar și a protipendadei politice, diplomaților străini sau altor personalități care vizitau țara și nu evitau acest loc renumit. Era unul din scriitorii cei mai importanți de la Capșa care la rândul său ajuta tinerele talente. Aproape zilnic puteau fi văzuți aici Duiliu Zamfirescu, Tudor Mușatescu, Mihail Sorbul, Mircea Damian, Eugen Barbu, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel și Păstorel Teodoreanu.
Obișnuiți ai Casei Capșa, după anul 1900, vor mai fii și Corneliu Moldovanu, președinte al Societății Scriitorilor Români, Alexandru Cazaban, Vlaicu Bârna care consuma șvarț, preparat de origine germană, avantajos ca preț, cafea turcească și pateuri calde.
Pe timpul verii, putea fi întâlnit la cafenea și fratele lui Nicolae Bălcescu, Costache. Acesta prefera să petreacă timp pe terasă, așezat la o măsuță pe trotuar, unde servea cafeaua cu lapte și își fuma tradiționala țigară de havana de întâia calitate de care nu se despărțea niciodată.
Pentru că Grigore Capșa era membru al Partidului Conservator, clienții fideli erau bătrânii boieri conservatori și cei mai importanți membri ai Parlamentului. Datorită acestui fapt, ziariștii cei mai importanți veneau să ia contact cu actualitatea politică. Dintre reprezentanții Partidului Conservator care veneau la cofetăria sau cafeneaua Capșa, făceau parte și Nicolae Filipescu, director al ziarului „Epoca” sau Mișu Deșliu, nu își neglija sănătatea și nu bea niciodată apă rece ca gheața, el purta mereu după sine o sticlă de apă de Evian la temperatura camerei. Din partea opoziției, liberalul Atanase Stolojan oferea ziariștilor sticle de șampanie, și era caracterizat a fi “un mare iubitor al bunei mâncări și băuturi”.
Politicienii discutau despre fuziunile partidelor, despre alegeri, campanii electorale, partide create sau destrămate. Una dintre dezbateri a fost despre retragerea guvernului liberal prezidat de Dimitrie A. Sturdza, începând cu noimbrie 1896. Aceasta devenise iminentă și se discuta necesitatea unui nou guvern.
Clienților fideli le erau onorate inclusiv comenzile la domiciliu, date cu ocazia unor evenimente deosebite, ce conțineau fructe confiate, fursecuri, prăjituri, pateuri, cozonaci, șampanie, rom până la meniuri complete, și personal autorizat pentru servit. Lista aperitivelor oferite mai cuprindea băuturi fine precum vinurile de Drăgășani, Dealul Mare, Porto alb și roșu, Malaga sau lichior Cointreau și șampanie fină Capșa, dar și băuturi tradiționale românești precum țuică, mastică sau bere la sticlă. Diferența de preț era dată de calitatea produselor, dar și mediul de proveniență, băuturile importate precum whisky-ul, ginul având prețuri mai mari. Livrările produselor de cofetărie se făceau în întreaga țară, transportul era redus ca și preț, ambalajele erau gratuite, dar și în Rusia, Turcia și Serbia.
În această perioadă, ani de glorie ai Cafenelei Capșa, toti cei care însemnau ceva în viața culturală a Bucureștiului treceau pe la localul fraților Capșa, care se transformase într-unul neîncăpător, datorită renumelui, moralității și bunei conduite, calități pe care le dețineau Grigore Capșa și soția sa. Acesta era locul de întâlnire al ziariștilor și politicienilor, al tinerilor care se întorceau de la plimbarea de seară de prin Cișmigiu, al actorilor care participau la spectacolele de pe scena Teatrului Național sau al scriitorilor cuceriți de savoarea produselor regăsite în cofetărie. Cafeneaua, a fost numită de oamenii vremii o reală Universitate, “primul institut de radiodifuziune” sau “birou de informaíi politice, literare, artistice și moderne”, în orice caz, ea fiind cea mai frecventată dintre celelalte firme de acest gen.
Terasa cofetăriei prealua modelul marilor cofetării pariziene, era deschisă pe tot parcursul verii, până noaptea târziu, mesele erau așezate pe trotuar pe toată strada Nouă până aproape de teatrul Boissel. Măsuțele erau “ rotunde cu placă de marmură și scaune ușoare din trestie de mare, la care puteau sta clienții cât mai aproape de lumea care trecea, spre a o vedea și a fi văzuți”. În timp, se vor construi trei saloane în care se puteau refugia cei care se fereau de indiscreți, un salonaș al doamnelor și un alt salon mic la etaj.
Privirea era încântată de chelnerii care serveau oaspeții în frac, rufele erau de un alb imaculat, nu serveau pentru a li se da bacșiș, ci din respect și plăcere pentru meseria lor. La fel ca și cofetăria, restaurantul și hotelul, fără să afișeze un lux exagerat, reușesc să impresioneze și mediile ultraelegante românești și străine prin atmosfera tihnită, prin ambianța plăcută, calmă, care te făcea să te simți ca acasă, camerele individualizându-se nu atât prin numerele lor cât mai ales prin numele celor care locuiau, uneori ani de-a rândul.
Deși Casa Capșa era una dintre cele mai renumite firme, prețurile produselor și serviciilor nu erau foarte piperate. “Un mic dejun bun, cu vin bun, cu bogăție de feluri, costa cel mult între 8 și 10 lei”, iar o masă la cununie valora ”20 de franci de persoană,fără vinuri”.
Pe lângă seria de modificări realizate în cadrul firmei de către Grigore Capșa, poate cea mai importantă dintre acestea este achiziționarea în toamna anului 1893 a unui nou „laborator special pentru ciocolată… completând fabrica printr-o instalație specială pentru chocolată dirigeată…”, care va fi utilizat pentru perfecționarea artei sale. Produsele realizate vor fi puse în vănzare imediat ce laboratoarele fuseseră instalate la proprietatea familiei Capșa de pe Șoseaua Kisselef, la un preț mai redus.
II. 3. Evenimente festive.
Începând cu anul 1873 și până la sfârșitul secolului al XIX-lea, lui Grigore Capșa i se datorează organizarea a peste treizeci de banchete. Avea obiceiul să participe personal la evenimente și să supravegheze îndeaproape activitatea firmei pentru ca totul să iasă bine. Foarte mult timp își petrecea în biroul personal din interiorul cofetăriei, dar participa la banchete, unde se plimba printre mese să verifice dacă fiecare persoană este tratată ca la carte.
Odată cu înființarea hotelului, restaurantului și cafenelei, pe lângă cofetăria care extista din anul 1862, Grigore Capșa a reușit să fie în fruntea celorlate firme bucureștene datorită bunei organizări a activității.
Hotelul Capșa s-a bucurat de un succes deplin, faima sa fiind comparabilă, la începutul secolului XX, cu cea a hotelurilor din Madrid, Veneția sau Budapesta. Era cel mai elegant hotel din România. În 1891, Grigore a înlocuit salonul de consumație cu renumita cafenea Capșa, locul de întâlnire preferat de personalitățile de vază ale vremii, de artiști, ziariști, scriitori sau oameni politici. Restaurantul Casa Capsa era unul dintre cele mai apreciate restaurante din Romania. Acesta oferea servicii de înaltă clasă, precum și o bucătărie vestită cu specialități tradiționale ți internaționale. Barul din holul hotelului își așteapta clienții pentru a savura orice băutură doreau. Astfel că, după anul 1877, toate evenimentele mondene, culturale sau politice purtau amprenta Capșei.
Localul Casei Capșa era pregătit datorită îmbunătățirilor făcute în urmă cu puțin timp pentru a ține piept elitelor străine, Grigore fiind plăcut impresionat să vadă cine calcă pragul firmei sale. Din cauza evenimentelor care au loc în capitala țării, Grigore nu mai poate să plece la Paris după marfă, însă are și foarte multe realizări de pe urma prezenței în localul său a faimoasei clientele. Meniul realizat la Capșa era nelipsit, începând cu Palatul, de la nicio sărbătoare,nuntă sau bal.
Pe fondul războiului purtat de români împotriva Turciei pentru obținerea independenței statale, în primăvara anului 1877, se perindau pe străzile bucureștene o mulțime de străini, personaje politice din Rusia precum Împăratul și marii Duci ai Rusiei, marele Prinț Gorceakov. Românii doreau să fie eliberați de plata tributului către turci, erau pregătiți să treacă Dunărea pentru a-și îndeplini obiectivele.
Un an mai târziu, Vasile Alecsandri își va exprima în scris entuziasmul față de victoria românilor obținută în urma războiului. În anul 1878, câștigă cu poezia “Cântecul gintei latine” concursul organizat de societatea limbilor romanice la Montpellier, în Franța, independența românilor fiind astfel pentru prima dată consacrată internațional. Poetul spunea că se bucură foarte mult de faptul că au fost trezite “simpatiile confraților nostri latini pentru țara noastră”.
Mai mulți reprezentanți ai corpului didactic, din dorința de a-l felicita pentru succesul său, au organizat un banchet pe data de 3 iunie, în sala Teatrului Național. Servirea meniului acestui banchet, la care au participat 500 de oameni, îi revenea lui Grigore Capșa. Festivitatea a fost deschisă de un cor format din 300 de oameni, care au intonat „Cântecul latinității”, poezie pusă între timp pe muzică.
Urmare firească a cuceririi îndependenței naționale, proclamarea Regatului Român la 14 iulie 1881, reprezintă unul dintre evenimentele cu profunde semnificații și implicațiile cele mai serioase pentru dezvoltarea ulterioară a țării. Ziua de 11 mai era consacrată defilării celor 33 de care simbolice care se îndreptau către Calea Victoriei. Cu ușurință s-a remarcat carul agriculturii, al Teatrului Național, al croitorilor și cismarilor, dar și carul cofetarilor-restauratorilor în frunte cu Grigore Capșa care purta frac, în mâna dreaptă avea jobenul, decorațiile pe piept, urmat de câțiva cofetari care preparau dulciuri în jurul unei mese, alții le coceau, iar la o masă alăturată stăteau câțiva domni eleganți care ciocneau paharele cu șampanie.
Nu de același succes s-a bucurat Grigore în urma banchetului dat în cinstea domnului I. C. Brătianu, în impunătoarea sală a Teatrului Național, pe data de 23 martie 1881. Dineul se dorea a fi unul suculent, delicios, excelent, demn de un maistru culinar. Datorită sălii neîncăpătoare, personalul nu s-a putut deplasa cu rapiditate pentru a servii eficient invitații, unele mese rămânând neacoperite.
La banchetul dat în onoarea liberalului I. C. Brătianu, care făcea cunoștință pentru prima dată cu produsele Casei Capșa, a fost susținut și un program muzical sub dirijarea domnului Wiest, pentru încântarea auzului celor prezenți. Au fost prezente autoritățile civile și militare, consiliul municipal și comercianți importanți ai capitalei, redactorii ziarelor principale și o mulțime de alte persoane ce aparțin unor clase sociale variate.
Cu toate acestea, greșelile făcute anterior vor fi reparate la celelalte banchete. La 7 iunie 1881, în localul „Concordiei Române” situat în Calea Rahovei nr. 16, Grigore Capșa avea sarcina de a pune la dispoziția mesenilor preparatele sale românești, în schimbul a 20 de lei de persoană. Acest banchet era dat în onoarea membrilor societari și a participanților la expoziția „Concordia Română” din 1880.
Deși produsele tradiționale românești concurau cu cele franceze, erau considerate mult mai fine și rafinate. Acestea au fost puse la dispoziția participanților români la banchetul în urma căruia Grigore Capșa a fost felicitat și răsplătit cu un „act de mulțumire”.
La data de 4 ianuarie 1882 s-a produs un incendiu care a devastat și Circul Kremsler de pe Bulevardul Elisabeta din București. Din suflet pentru a-i ajuta pe cei păgubiți, Grigore împreună cu Prințul George Bibescu vor organiza la Teatrul Național Balul Presei, în urma căruia reușește să obțină 37000 de lei, bani care au fost împărțiți în totalitate.
Pe viitor, Casa Capșa a fost solicitată să asigure meniurile pentru banchetul din 11 mai 1887 dat în onoarea Comisiunii pentru elaborarea Codului de Comerț, un altul, la 24 februarie 1890
al Societății Politehnice, iar la 5 mai 1894 banchetul Comisiunii Europene a Dunării cu prilejul inaugurării Canalului Sulina.
O contribuție esențială care a dus la consolidarea prestigiului neegalat al firmei, o va avea asigurarea bufetelor și serviciului pentru numeroase baluri și petreceri de către Casa Capșa.
Pe lângă acestea, au fost realizate banchete în onoarea unor personalități semnificative ale vieții politice, medicale, religioase și culturale atât din România cât și din străinătate. Lui Gheorghe Duca i-a fost dedicat un banchet la data de 11 octombrie 1895 de către personalul Căilor Ferate. Alte banchete asigurate de „boerescul Capșa” au mai fost date în onoarea lui Anghel Saligny la data de 8 decembrie 1895, Nicolae Filipescu la 22 ianuarie 1897, a doctorului de origine germană Leyden, pe data de 28 mai 1897,banchet gândit de corpul românesc al medicilor, dar și în cinstea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea care în acea perioadă deținea funcția de primar al Capitalei, banchetul fiind organizat și stabilit de Consiliul Comunal al Capitalei la 30 iunie 1900.
Jean Lahovary și Emma Mavrocordat decid să se căsătoarească. La sfârșitul lui ianuarie 1880, domnul și doamna Lahovary vor da un bal în cinstea celor doi copii. Mișu Văcărescu, semnatar al rubricii “Cronica mondenă”, vorbește de “ un bufet splendid, atât de splendid cât noi n-am mai vâzut niciodată la București. Ni s-a spus că domnul Capșa s-a ocupat de organizarea lui. Un asemenea bufet … face cea mai mare onoare excelentului nostru cofetar al cărui maestru, Boissier, poate pe drept să fie mândru”.
La doar o lună de la banchetul soților Lahovary, are loc un altul în anul 1880 de data aceasta dat de Prințul Alexandru Știrbey.
De-a lungul anului 1896, Grigore Capșa și firma sa erau contactați de foarte mulți oameni, onorau toate comenzile, inclusiv serbările care au fost organizate în parcul Cișmigiu în scopuri caritabile unde se vindeau produsele proprii, acesta putând fi considerat un an de vârf în care s-au obținut profituri uluitoare.
În perioada sărbătorilor Pascale, una din atracțiile Bucureștilor era expoziția de ouă și surprize a Casei Capșa. În primăvara anului 1896 vor participa la un bal, organizat imediat după Paști în casa generalului G. Manu, și „Altețele lor Regale Prințul Ferdinand și Principesa Maria”. Principesa purta cu rafinament o toaletă stil regina Amélie din satin alb. Nici aranjamentul nu era banal, în fața fiecărui comesean, care era așezat la masă față în față cu un altul, existau trandafiri, liliac și muguri pe care era așezat meniul.
Odată cu inaugurarea canalului Porțile de Fier, au fost date mai multe serbări între 14 și 26 septembrie 1896, la care au participat Regele Carol I, Regele Serbiei Alexandru și Împăratul Austro-Ungariei Franz Joseph I. Era o modă la Casa Capșa, ca atunci când o personalitate importantă vizita România, să lanseze o nouă prăjitură. Este cazul împăratului Franz Iosef care primește în dar niște bomboane de ciocolată delicioase denumite “Francois Joseph” și „Le Souverain” și o prăjitură care purta numele lui, dar și a Regelui Alexandru al Serbiei (fratele țarului Nicolae al II-lea), care a participant la dejunul servit de către Casa Capșa oaspeților de la Cernavodă, în octombrie 1986, cu ocazia inaugurării podului de aici. Special pentru el vor fi create ciocolata „Alexandre” și bomboamele „Alexandre” ambalate frumos într-o cutie pe al cărei capac era imprimat portretul regelui. După festivitatea propriu-zisă la care au participat membrii familiei regale române, Regele Alexandru și Marele Duce Boris Vladimirovici, va fi organizat un banchet de gală, Grigore Capșa urmând să supravegheze bunul mers al lucrurilor. Câțiva dintre membrii personalului au fost decorați de către Regele Serbiei cu ordinul „Tacowo”.
Banchetele organizate vor fi asigurate tot de către Grigore Capșa după anul 1900.
De pildă, un banchet a fost dat de reprezentanții înaltei societăți, prin februarie 1902 de către domnul și doamna Olănescu, unde au participat și moștenitorii tronului regal. Tot în acea perioadă a fost dat un bal la Palat la care a a fost prezent și Regele Carol I.
La data de 22 mai 1904 a fost organizată o serată sub auspiciile Principesei Maria, în beneficiul societății „Materna”.
De-a lungul timpului, Capșa a pus în circulație o adevătată serie inedită de preparate realizate în cofetăria sa. Printre acestea se regăsea și prăjitura creată cu ocazia banchetului Concordiei Române din anul 1881 care purta denumirea simbolică de „Deliciul Concordiei Capșa”, prăjiturile „Carol I” și „Constanța” realizate odată cu inaugurarea canalului Porțile de Fier și a noului Port Constanța, preparatele de cofetărie dedicate Principelui Ferdinand, moștenitorul tronului României și frumoasei sale soții (crema „Princess” sau „înghețata Princess”). Cu produse personalizate, ale căror rețete nu s-au păstrat în totalitate, au mai fost răsfățate și personalitățile militare, precum mareșalul francez Joseph Joffre, sau diplomații străini care au legătură cu evenimentele ce au influențat statul român. În 1897 Casa Capșa lansează o nouă prăjiură, „Bombons Theodorini”, în cinstea cântăreței Elena Theodorini, care obținuse multe succese în afara granițelor țătii.
Alexandru Marghiloman (1854-1925), era un om politic, jurist, lider conservator și unul dintre cei mai mari moșieri ai țării, foarte mare iubitor și proprietar de cai, motiv pentru care participă în anul același an la un Derby important, pe care îl va și câștiga. În cinstea lui a fost dat un banchet la care a participat și Principele Ferdinand, iar Grigore știind că Alexandru era președinte de onoare al „Jokey Clubului” a creat “bomboanele Jockey-Club”. Pe lângă această pasiune, era și un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una, însă valetul din cauză că nu avea apă în acel moment, a folosit coniac. Această “cafea” va rămâne în istorie sub denimirea de „marghilomana“.
II. 4. După muncă și răsplată.
Grigore Capșa, nepotul lui Constantin Capșa, este cel care va aduce renumele casei prin contribuția asupra firmei care purta cu mândrie emblema înaltei societăți, dovadă în acest sens fiind faptul că afacerea sa a intrat în istoria gastronomiei românești, ajunsese cea dintâi din București și una dintre cele mai bune din sud-estul Europei. Pentru o bună periodă de timp, Casa Capșa a fost vizitată de oameni valoroși printre care artiști, scriitori de marcă, politicieni ai vremii, familii bogate și străini aflați cu treburi în România.
Datorită prestigiului său, Grigore Capșa va participa la multe concursuri naționale și internaționale, de unde se va întoarce cu numeroase premii. Pe lângă cele două mențiuni onorabile pe care le primește la Paris în urma Expoziției Universale organizate în anul 1867, el fiind singurul român căruia i s-a îngăduit să participe printre alți 800 de francezi, Grigore va fi recompensat cu „Medalia de Merit” în anul 1873, în urma Expoziției universale de la Viena, când „ministrul Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice, Nicolae Kretzulescu îi adresează rugămintea de a lua măsuri pentru pregătirea unor exponate.. și o colecțiune aleasă de cofeturi”. Tot în anul 1873, i se acordă la Paris, Medalia de aur a expoziției, doar doi ani despărțindu-l de o altă Medalie de aur pentru “bomboane, dulceată de trandafiri și diverse produse”.
În ziua de 31 mai 1881, în sala Ateneului se desfășura Exproziția de Arte și Industrii Române a Societății “Concordia Română”, pentru produsele de lux realizate în cofetăria fină a lui Grigore Capșa au fost acordate două diplome de onoare, iar în luna noiembrie a aceluiași an pentru conservele și lisa din fructe, va primi Medalia de aur.
Un an mai târziu, pentru produsele vinicole pe care la transportă la Expoziția de la
Bordeaux primește o Medalie de bronz și dreptul de a juriza în toamna anului 1883 secția de produse de cofetărie la Expoziția cooperatorilor din țară desfășurată la București. În urma participării la o expoziție de acest gen, amenajată în Cișmigiu, Grigore Capșa primește Medalia de Aur, în 1886. Președinte al Expoziției cooperatorilor din București deshisă la 29 august 1894 a fost nimeni altul decât Principele Ferdinand, iar la cea din noiembrie au particiat chiar și Regele Carol I și Regina Elisabeta. Grigore Capșa le-a oferit acestora ciocolată.
Încununate de succes pentru Casa Capșa au fost și expozițiile internaționale de la Paris din anii 1889 (când cofeturile bucureștenilor primesc marea Medalie de aur) și cea din 1900 (când produsele de ciocolată și cofetărie primesc trei medalii de aur și două “Grand-Prix”-uri). Grigore Capșa a dobândit ulterior și calitatea de furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei (1908).
Alături de veteranii de la Capșa, veneau acum în rândurile personalului Ghiță Ratcu, pivnicerul Valeriu Vlad, economul Gheorghe Munteanu, chelnerul Georges Leroy, Marius Cadilac, Mihail Stănescu care va deveni șef al laboratorului de bombonerie, Tudor R. Dumitru, șef al laboratorului de ciocolaterie și Șerban Ioniță, șeful laboratorului de patiserie.
Toate realizările sale au contribuit atât la sporirea profiturilor proprii, cât și la dezvoltarea industriei alimentare din România. Produsele sale rivalizau cu cele pariziene, Casa Capșa fiind specializată încă de la început în producerea cofetăriei, patiseriei, a ciocolatei și înghețatei. De asemenea, vinul și coniacul erau produse dintre cele mai fine.
II. 5. Maestrul Grigore Capșa.
Grigore Capșa (1841 – 1902), nimit de presa vremii „omul cel mai dulce din București”, a profitat încă de copil de ajutorul pe care l-a primit din partea familiei, a lucrat în laboratorul fraților săi și a urmat cursurile școlii lui Boissier, toate acestea conferindu-i mulțumire sufletească deoarece făcea ceea ce îî plăcea, reușind să ofere luxul, calitatea și bunul gust în arta cofetăriei.
De-a lungul vieții și-a creat reputația unui om care și-a înnobilat meseria, datorită destoiniciei, priceperii și puterii de muncă de care a dat dovadă. Rând pe rând, fiecare dintre frații Capșa vor pune câte o piatră la temelia afacerii familiei transformând-o într-una dintre cele mai renumite case de comerț de acest profil din România, dar și cunoscută și apreciată în mai multe țări din Europa, iar din momentul în care aceștia se retrag, el duce mai departe firma prestigioasă în cadrul căreia au fost angajați atât români, cât și străini.
Grigore Capșa contribuie la naționalizarea comerțului de prelucrare alimentară odată cu școala de instruire a cofetarilor români pe care o creează, pregatirea profesională asigurată de Capșa era fără cusur, mulți fiind cei care doreau să ucenicească aici, cu toate că nu era ușor, cunoașterea limbii franceze era un criteriu obligatoriu, rețetele erau păstrate cu sfințenie de către cofetari, iar Grigore era foarte atent la modul de preparare pentru că se irosea o mare parte din material.
Casa Capșa nu a fost doar un local de consumație sau de întâlnire al domnilor și doamnelor din elita bucureșteană, un restaurant de primă clasă ori un hotel de seamă, ci un adevarat loc în care nu pătrundeau decât oamenii cei mai distinși atât din România, cât și din afara granițelor ei. În restaurantul, hotelul și cafeneaua Capșa, unde calitatea produselor rivaliza cu serviciul corect al unui personal bine stilat, s-au perindat aproape trei generații, care au lăsat în trecere foarte multe amintiri.
Regele Carol I și ceilalți membrii al familiei regale i-au purtat lui Grigore un respect deosebit chiar după primul an în care a fost deschisă cofetăria (12 iulie 1869), numindu-l oficial furnizor al Curții Princiare din România. Grație meritelor sale, începând cu anul 1878 și până în 1900, va fi răsplătit pentru munca depusă cu numeroase decorații românești și străine.
Grigore Capșa va fi recunoscut printre membrii Institutului Științific European în cadrul reuniunii de la Paris din anul 1885, prilej pentru a i se înmâna și medalia societății pe care îi era gravat numele. În anul 1889, societatea europeană din Franța, cunoscută sub denumirea de „Academia Națională, Agricolă, Manufacturieră și Comercială”, a admis printre membrii săi și pe Grigore. Acestuia, i-a fost recunoscut și sprijinul pe care l-a acordat frontului în timpul războiului de independentă, dar și rolul pe care l-a jucat în viața economică.
A fost numit în anul 1891, senator al Colegiului I al Bucureștilor, apoi în 1896, Președinte al Camerei de Comerț și Industrie. I s-au acordate diferite onoruri, precum cele de comandor al Coroanei României, de ofițer al Legiunii de onoare și de ofițer al Stelei Române, precum și cel de comandor al ordinului sârbesc „Tacowo”.
Începând cu anul 1891, Grigore Capșa devine senator al Colegiului I al Capitalei, iar din anul 1899 și până în februarie 1901, membru al Consiliului Comunal.
Și pe plan personal Grigore se putea considera realizat. Avea o soție frumoasă alături de care conducea întreprinderea, trei fete care se vor căsătorii între anii 1893 – 1897, cărora le oferă o dotă însemnată. Din păcate, fiul cel mic al celor doi soți Capșa, Alexandru, va deceda la scurt timp de la naștere, vestea nefiind ușor de suportat.
Prima dintre fetele sale care face pasul căsătoriei se numește Ana, al cărei soț va deveni ofițerul francez Felicien de Montlebert, din 1893. Din păcate, fericirea lor nu va dura pentru toată viața, Ana luând decizia de a locui la Paris după ce divorțează de Felicien, în anul 1903. Urmează nunta Sofiei Capșa cu inginerul Nicolae Zanne pe data de 4 decembrie 1894, Margareta Capșa rămânand ultima dintre surori care se căsătorește cu avocatul Constantin Hagi pe 16 ianuarie 1897. Zestrea pe care i-a dăruit-o Grigore fiicei sale, în valoare de 300000 de franci utili pentru achiziționarea unui imobil, pe lângă trusou, mobilier și argintărie, l-a determinat să ipotecheze imobilul de pe Calea Victoriei nr. 48, colț cu strada Nouă.
Cu toate acestea, copilul pe care l-a iubit cel mai mult era Anton, născut de către Maria Capșa în anul 1878. Anton era foarte inteligent, după absolvirea liceului se înscrie la Facultatea de Drept, între timp tatăl său instruindu-l și în tainele meseriei de cofetar. În urma unui tragic accident de călărie a fost contaminat cu tetanos. Anton se stinge din viață, producându-i tatălui său o rană imensă în suflet. Pe fondul supărării cauzate de pierderea fiului său, Grigore Capșa se va îmbolnăvii și el de diabet, pe lângă hernia de disc de care suferea de mai mult timp.
În ajunul Crăciunului, pe data de 23 decembrie din anul 1902, când unii oameni se bucură alături de familii de venirea sărbătorilor de iarnă și se pregătesc de petrecere, Grigore Capșa se stingea din viață la vârsta de 61 de ani. A fost înmormântat chiar în ziua de Crăciun la cimitirul Șerban Vodă.
Conducerea întreprinderii, conform ultimei sale dorințe exprimate, va fi preluată de către ginerele său, Nicolae Zanne care îl ajutase mult de-a lungul timpului, în colaborare cu personalul Capșei, printre care și Ștefan Capșa, nepotul de frate al lui Grigore Capșa, fiu al lui Constantin, care va deveni între timp coordonator.
Marie Obéline Capșa, în urma morții soțului ei, avea dreptul să locuiască în reședința de pe șoseaua Kisselef și să se bucure de bunurile agonisite împreună decât un an. Ulterior va deveni dintr-o conducătoare rafinată, după ce muncise la firmă o viață întreagă, o persoană tolerată, care va primi anual suma de 20000 de lei, sumă împărțită trimestrial. Marie va părăsi România și se va refugia la Paris în Rue Octave Feuillet, dezgustată de atitudinea fiicelor ei care au eliminat-o din afacere, pe care nu le va ierta niciodată. La Paris își va găsi sfârșitul pe 9 noiembrie 1909. După aceea, de toată averea lui Grigore Capșa, de toate bunurile imobile și mobile, casa de comerț, banii, restul valorilor și bunurilor beneficiau fiicele lor.
II. 6. Firma după moartea lui Grigore Capșa.
După dispariția lui Grigore Capșa, firma cunoaște o altă denumire, respectiv “Casa Gr. Capșa”, ce avea o frumusețe trecută, dar care nu și-a pierdut de tot atracția, renumele pe care și-l câștigase în ani menținându-l până la jumătatea secolului XX.
Participarea celor trei fiice rămase moștenitoare la conducerea, administrarea și organizarea firmei, se va rezuma la strângerea profiturilor, urmând ca soții lor să le reprezinte în diferite afaceri sau în ceea ce privește luarea anumitor decizii esențiale pentru continuarea existenței firmei. Personalul devotat actualei conduceri, se va bucura de aceleași condiții de viață ca și până acum datorită respectului și atașamentului față de tot ceea ce înseamnă Capșa. În ciuda faptului că Grigore nu mai se plimba prin laboratoarele de creație să îi urmărească, ei tot se simțeau supravegheați. Francezul Albert Ballin în anul 1903, apoi Rudolf Knapp în 1915,vor deține funcția de directori ai celebrei case de comerț Capșa. Rudolf va merge la Berlin pentru a cerceta organizarea unor hoteluri, experientă ce-l va ajuta în conducerea eficientă a firmei.
Capitalul firmei realizat datorită eforturilor lui Grigore Capșa pentru propășirea firmei, era cotat la 1295184 de lei pe care noii patroni îl vor administra corespunzător. Se vor realiza și niște modernizări în anul 1906 atât în interiorul cât și în exteriorul întreprinderii, cea mai importantă poate dintre acestea finnd introducerea curentului electric.
În cofetărie și restaurant, mobila a fost înlocuită cu una nouă care va fi folosită până la cel de-al doilea război mondial, la fel și ferestrele mici cu altele mai mari pentru o luminotizate mai bună, au fost aduse mese rotunde din stejar cu placă din marmură deasupra și scaune cu spătar din același material cu tapițerie din piele. Unele piese de mobilier sunt păstrate și în zilele noastre, însă nu sunt folosite nicăieri. Podeaua resaurantului era acoperită de parchet din stajar, iar cea a cofetăriei și cafenelei cu dale din gresie cu model mozaic. Mobilierul cafenelei era mai simplu, “mesele dreptunghiulare, așezate aproape lipite una de alta, erau flancate de scaune, înspre mijlocul încăperii, iar înspre ferestre și pereți de o canapea continuă tapisată în piele„.
Supuse unor modernizări vor fi și laboratoarele de producție, cărora li s-au adăugat mașini și ustensile noi menite să faciliteze menținerea în condiții de siguranță a alimentelor. Locuințete personalului stilat și bine pregătit – vânzătoarelele, chelnerii, casierele, șefii de laboratoare – erau plasate desupra acestora, iar în primi ani după moartea lui Grigore, au fost mărite și reamenajate.
Începând cu anul 1905, firmei Capșa din București i se va adăuga una la Sinaia, situată în proximitatea Castelului Peleș, pe Bulevardul Ghica. În acest oraș, familia regală își petrecea foarte mult timp, la fel și bucureștenii și oamenii din celelalte colțuri ale țării care doreau să renunțe pentru câteva zile la zgomot, la canicula de pe timpul verii, preferând să meargă la terasele amenajate alei „Vilei Capșa” unde puteau servi preparatele de cofetărie și patiserie, cafea și ceai. Atmosfera de aici era întreținută de către Grigoraș Dinicu și orchestra sa. După doi ani de la deschidere, „Casa Gr. Capșa” dorește să se extindă, astfel că, în restaurantul Hotelului „Caraiman” de aici se va deschide și o cofetărie, până în anul 1912.
În anul 1908, Hotelul Capșa datorită eleganței și confortului pe care le oferea oaspeților săi, era plasat printre primele hoteluri din lume alături de hotelul „Douglas” din Madrid, „Hungaria” din Budapesta și faimosul „Capello Nero” din Veneția.
În continuare “Casa Gr. Capșa” era solicitată pentru meniurile sale, la banchete, nunți, botezuri, baluri date în înalta societate și alte mese festive. Prin natura activității sale, era prezentă inclusiv la evenimente politice, economice, militare sau culturale. Doar în primele două decenii ale secolului XX, au fost organizate 50 de banchete asigurate de Capșa.
La Palatul Sturdza, au fost organizate un dineu și o recepție de către Ionel Brătianu, Ministru al Afacerilor Străine în cabinetul liberal prezidat de Dimitrie A. Sturdza, în luna ianuarie, 1904.
Anul 1906, este un an de sărbătoare, în acest sens au fost organizate evenimente, în Parcul Carol din București, la care au participat și români din Transilvania, și Bucovina. Se împlineau 25 de ani de la proclamarea Regatului Român, 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 1800 de ani de la stabilirea în urma războaielor daco-romane a primilor coloniști romani pe meleagurile noastre. A fost organizată aici “Expoziția Generală Română“, unde firma Capșa avea propriul pavilion cu produse de cofetărie. Regina Elisabeta va primi de la Albert Ballin o cutie de bomboane în timp ce era însoțită la expoziție de către Regele Carol I, Principele Ferdinand și Principesa Maria, dar și Principele Carol alături de Principesa Elisabeta. În schimbul participării și colaborării la organizarea expoziției, “Casa Gr. Capșa” va fi răsplătită cu două medalii de aur.
La 11 mai 1906 , Regele Carol I a fost servit în timpul unui banchet cu “Tartelles Conti en feuilletage“, tradiționala “Creme Princesse“ și “ Glace Princesse Marie“, iar în luna septembrie, 1906, primarul Romei, contele de San Marino a fost felicitat de către Primăria bucureșteană în cadrul unui alt banchet. Cu această ocazie, el dăruiește românilor o copie de bronz a Lupoaicei Capitoline care îl alăpta pe Romulus și Remus, simbolul al originii latine a poporului român. Nici Carol Luegger, sosit în București pe data de 4 iunie 1906, nu a scăpat fără să fie omagiat. Au fost realizate, în cinstea lui, preparatele “Petit pois Kathauskeller” sau “Aspic de foie-gras Schönbrunn”.
III. Micul Paris, sinonim al Casei Capșa.
III. 1. „Jubileul” celor 60 de ani de existență.
Deși aniversarea celor 60 de ani de la întemeiere trebuia realizată în luna iulie 1912, a fost amânată din mai multe motive. Este drept faptul că Vasile Capșa a inaugurat prima cofetărie în anul 1852, dar serbarea nu se putea ține decât cu o jumătate mai târziu, pentru că în luna decembrie a anului 1912 urma să i se aducă un omagiu lui Grigore Capșa, decedat în urmă cu zece ani. De asemenea, temperaturile ridicate nu erau favorabile evenimentului și mulți dintre cei care trebuiau să participe nu se găseau în capitală, urmând ca prestigiul de care se bucura „Casa Grigore Capșa” în al doilea deceniu al secolului XX șă își primească laudele într-o formulă completă. „Societatea Personalului < < Casei Grigore Capșa >>” dorea să realizeze o supriză în cinstea patronilor săi, o plachetă comemorativă pe care erau ilustrate în medalioane portretele celor patru frați-fondatori ai Capșei, Anton, Vasile, Constantin și Grigore, însă aceasta nu era gata decât spre sfârșitul anului 1912.
Sărbătorirea firmei avea să se desfășoare într-o duminică, pe 13 ianuarie 1913, la sediul întreprinderii de pe Calea Victoriei, unde erau prezenți și C. I. Doicescu, Președinte al Societății Lucrătorilor Cofetari din România „Abondența”, mai mulți reprezentanți ai Casei de Comerț și Industrie din București, Ministrul Industriei și Comerțului, Nicolae Xenopol, care a lăudat inițiativa frumoasei sărbători organizată de funcționari și lucrători, însoțit de de G. Juvara director în acest Minister, Constantin G. Dissescu, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii publice
„În amintirea întemeietorilor Casei Capșa – Societatea personalului Casei Grigore Capșa. 1852-1912” era titlul pe care îl purta placheta de bronz realizată de către sculptorul Fr. Stork, fiecare din membrii personalului întreprinderii, unele instituții sau personalități, urmând să primească un exemplar de acest gen. Societații personalului, în frunte cu Umberto Gentillini, i s-a acordat și sprijinul lui Albert Ballin, Rudolf Knapp, dar și Ștefan Capșa care împărtășeau aceleași sentimente față de cei care au dus firma pe culmile succesului în tot acest timp. Pe lângă plachetă, cu ajutorul lui Ștefan Capșa, s-a mai realizat și un album care surprindea în câteva imagini cele mai importante evenimente ce au avut loc aici de-a lungul anilor. Regele Carol I a primit o astfel de plachetă trimițând celor care au avut inițiativa mulțumirile sale împreună cu sincere urări de prosperitate pe viitor, un exemplar al albumului, dar și două plachete au fost trimise Academiei Române, Secretarul general al Academiei, Dimitrie A. Sturdza mulțumind ulterior lui Ștefan Capșa pentru darurile primite.
Nicolae Zanne, reprezentant al familiei care patrona acum „Casa Grigore Capșa”, este cel care deschide ceremonia prin mulțumirile față de cei prezenți, față de cei patru frați care prin muncă și devotament au reușit să aducă firma la cel mai înalt nivel, îndrăgind meșteșugul cofetăriei pe care l-a ajutat să progreseze, după care a realizat o prezentare a momentelor marcante pentru firmă, menționându-l foarte des pe Grigore Capșa, maestru al cofetăriei, patiseriei și bucătăriei moderne.
Nicolae a fost felicitat datorită meritelor sale, la finalul ceremoniei de către Ministrul Industriei și Comerțului care îi înmânează decretul regal „Meritul Comercial și Industrial” clasa I, în timp ce lui Albert Ballin, Rudolf Knapp și celui mai vechi lucrător de aici care îi privea pe colegii săi cu dragoste părintească, Gh. Oprescu „Meritul Comercial și Industrial” clasa II. Printre veteranii firmei, participanți la “jubileu”, se mai numărau și Ioniță Coadeșu, Gh. Ialomițeanu, Theodor Gall și Nae Drăghiceanu.
Firmei de comerț Capșa i s-au trimis o mulțime de felicitări și telegrame laudative din partea colaboratorilor, rudelor, prietenilor celor care au lipsit sau chiar din partea firmelor vechi colaboratoare și străine, i se dorea cât mai multe astfel de aniversări, o activitate continuă și profituri cât mai mari.
Aniversarea a 60 de ani de existeță marca momentul de apogeul al dezvoltării firmei datorită contribuției sale asupra tot ce însemna industrie și comerț românesc sau societatea bucureșteană.
III. 2. Capșa în timpul și după cele două războaie mondiale.
Cu doi ani înainte ca țara noastră să intre în războiul declanșat în iulie 1914 datorită atentatului de la Sarajevo, s-au perindat pe teritoriul românesc puterile Antantei, în special Franța și Rusia care și-au exprimat dorința de a vedea Transilvania unită cu patria mamă. Casa Capșa a organizat un banchet țarului Nicolae al II-lea în urma vizitei sale la Constanța pe 1 iunie 1914. Vizitele acestea nu au avut rezultatele așteptate deoarece în primii doi ani ai războiului România va decide să își păstreze neutralitatea conform deciziei luate de Consiliul întrunit la Sinaia la 21iulie/3august 1914. Regele Carol I, datorită legăturilor de sânge și rudenie, ar fi dorit ca țara pe care o conducea să intre în război alături de Puterile Centrale.
În urma decesului Regelui Carol I, puterea este preluată de către Regele Ferdinand I care decide intrarea României în războiul pentru reîntregirea țării alături de Antanta, în august 1916.
În cadrul celor doi ani de neutralitate, atmosfera bucureșteană era una foarte agitată. În cafeneaua sau restaurantul Capșa bârfele și zvonurile erau la ordinea zilei. Se făceau pronosticuri în legătură cu operațiunile militare desfășurate în apusul Europei, se discuta despre pierderi umane, marii strategi dezbăteau problemele create de unii generali incapabili și necesitatea înlocuirii lor, în primele zile ale războiului, Capșa fiind neîncăpătoare. Tot aici Andrei Casolțeșeanu, Emil Nicolau sau Petre Ciorăneanu, erau câțiva dintre ziariștii care își exprimau părerile în legătură cu războiul și care schimbau între ei informații de ultimă oră.
Din dorința de a stopa comentariile făcute în public de către cei care veneau la Capșa, precum și aceea de a împiedica activitatea de spionaj a germanilor începută din toamna anului 1914, Prefectul Poliției Capitalei, începând cu data de 26 august 1916 interzice staționarea pe străzile și bulevardele bucureștene, decide închiderea mai multor localuri precum „Capșa”, „Café Royal”, „Café de la Paix”, dar și a tuturor cafenelelor din oraș. Calea Victoriei era strict supravegheată ca nu cumva dispozițiile poliției să fie încălcate. Rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor deoarece discuțiile se purtau acum în plină stradă și oricine le putea auzi.
În pofida măsurilor luate împotriva sa, „Casa Grigore Capșa”, oferă sprijin Crucii Roșii, în timpul războiului, căreia îi oferă cele necesare pentru a îngriji pe cei care se întorceau de pe câmpul de luptă răniți.
Germanii doreau să determine România să adere la Puterile Centrale, iar pentru a promova această alianță decid să cumpere ziarele „Minerva” și „Seara” și să plătească redactorii pentru a scrie articole favorabile Puterilor Centrale. De asemenea, mai doreau să afle ce tatonări și negocieri purta liberalul Ionel Brătianu, prim-ministrul român din acea perioadă, cu reprezentanții Antantei.
În urma bătăliei desfășurate pe râurile Argeș și Neașlov în luna noiembrie, 1916, Capitala este ocupată de către inamicul german, care își instalează aici administrația militară, o lună mai târziu, între timp Ionel Brătianu împreună cu guvernul său alegând să se refugieze la Iași. Bulevardele bucureștene erau pline de trupele de ocupație germane, în fiecare local, vorbindu-se doar limba germană. Cafeneaua Capșa va intra și ea sub stăpânirea germani pe care o vor considera pradă de război începând cu data de 20 decembrie 1916.
La data de 4 ianuarie 1917, aliații bulgari ai germanilor revendicau dreptul asupra cafenelei, generalul Drandarevsky, comandant al diviziei locale, exprimându-și dorința ca în două săptămâni să bea cafeaua în cofetăria Capșa. Astfel că germanii au cedat Capșa bulgarilor, loc în care și-au instalat „Casinoul Ofițeresc și Soldățesc bulgar”. Personalul distins de odinioară murise odată cu apariția soldaților bulgari care stăteau acum la intrarea fostei case Slătineanu, la fel și produsele de o valoare excepțională și băututurile fine care au fost vândute la preț de nimic. Mentalitatea oamenilor se schimbase și ea în timpul războiului.
Cofetăria, cafeneaua și restaurantul au fost puse la dispoziția publicului român imediat după plecarea bulgarilor produsă pe 6 octombrie 1918. După încheierea primului război mondial situația materială a fost refăcută cu greu. “Casei Grigore Capșa” îi lipseau mărfuri în valoare de 1221331 lei cumulate din firmele de la București și Sinaia. Cu un deosebit efort financiar, dar și în ceea ce privește achiziționarea materialelor de construcție, a contractării unor buni profesioniști, nu foarte scumpi, clădirea a fost renovată, ajungând în urma reparațiilor să arate ca nouă.
Pe lângă acestea pierderi, alte taxe mergeau către asigurări- 52993 lei, impozite- 987329 lei, avocatul firmei- 14160 lei, cheltuieli de încălzie si iluminat ambele în valoare de 1500000 de lei. Margaretei, Anei și Sofiei, fiicele lui Grigore Capșa, le reveneau fiecăreia 1260000 de lei din profit, directorului Rudolf Knapp 378021 lei, iar lui Ștefan Capșa 180000 de lei. Capșei i de datorau și anumite despăgubiri de război, acestea nefiind achitate în totalitate nici măcar după zece ani, valorând suma de 2548244 lei.
Domnii de la Capșa care se exprimau doar în franțuzește nu mai existau, acum clienților le lipsea stilul, dar și politețea și veselia. În ciuda schimbărilor intervenite, firma transformându-se conform zicalei „La vremuri noi, oameni noi”, cererea din partea clienților se menținea activă.
Mareșalul francez Joseph Joffre face o vizită în România în anul 1920, era mândru de rezistența de care au dat dovadă românii în anul 1917 la Mărășești, în cinstea lui organizându-se o recepție deosebită la Palatul Parlamentului și un banchet la Teatrul Național. De aceeași primire și ospitalitate s-a bucurat și membrul Partidului Conservator Nicolae Titulescu în momentele pe care le-a petrecut în țară, dar și Principesa Elisabeta a României venită în Romînia împreună cu Principele George al Greciei.
În sptembrie 1920, încep negocierile cu „Societatea pentru furnituri militare” în vederea înființării unei noi societăți anonime menite să sporească producția de ciocolată, bomboane și produse de cofetărie, peste tot în țară inclusiv în provinciile unite în urma războiului cu România. Societatea va purta denumirea de “Capșa S. A. R”, va avea sediul în localul Fabricii Societății de Furnituri Militare, pe ȘoseauaViilor nr. 26, iar printre membrii fondatori se afla „Casa Grigore Capșa”, „Banca Chrissoveloni S. A.”, „Banca Comercială Română”, „Banca de Credin Român S. A.”, plus investitorii Nicolae Zanne, Constantin Hagi Theodoraky, P. I, Vasalopol administratoul Societății de Furnituri Militare.
Existau două convenții de funcționare între cele două, conform cărora noua societate putea inscripționa titulatura “Capșa S. A. R” pe ambalajele produselor realizate aici, inclusiv pe insigne sau ambalaje, iar “Casa Grigore Capșa” nu putea deschide o altă firmă de ciocolată, din 1921 până în 1952.
Basarabia, Bucovina și Transilvania vor beneficia de un magazin unde se vor vinde celebrele produse Capșa, în urma fuziunii dintre cele două firme. În urma participării sale la expoziția de la Iași va fi felicitată cu o medalie de aur. Începând cu anul 1924, va fi deschis un magazin pe Calea Văcărești nr. 16, unde se va pune în vânzare ciocolată, cacao, bomboane, fructe zaharisite, articole de patiserie și fursecuri. De asemenea, Banca Chrissoveloni din dorința de a contribui la extinderea vânzărilor și pe meleaguri internaționale, se va adresa Biroului său industrial din Constantinopol. Înițial rezultatele sunt promițătoare, produsele fabricate de firma românească, mai ieftine decât cele turcești, au fost introduse pe Kanakari pe piața lor, însă din primăvara anului 1928 va fi înființată o nouă fabrică de ciocolată la Constantinopol, de către Societatea Elvețiană Nestle.
Cu ocazia inaugurării Casei medicale “Regina Maria” a fost organizată de către “Casa Grigore Capșa” o festivitate, la care au fost prezenți Regele Ferdinand și Regina Maria. Cei doi vor participa și la banchetul al cărui meniu a fost și servit în octombrie 1922. Era primul banchet de după război. În urma păcii care confirma înfăptuirea unirii tuturor românilor într-un singur stat, urma serbarea consfințirii Marii Uniri și încoronarea suveranilor României Mari, Regele Ferdinand și Regina Maria. Cei doi au fost răsfățați cu aceleași produse preparate cu mare măiestrie de către personalul Capșei. Un alt banchet care avea să comemoreze Marea Unire, de data aceasta după zece ai de la realizarea ei, va fi ofeit de către Primăria București pe 11 mai 1929.
1926 este anul în care “Casa Grigore Capșa” reușește să se extindă, dovadă a redresării financiare în urma pagubelor produse de război, imediat după momentul în care ia în exploatare restaurantul Hotelului “Athénée Palace” din București. Cele mai vândute produse aici au fost bomboanele, produse de către personal încă de la înființarea firmei, preparate de cofetărie și patiserie, dar și băuturile. În acest timp, vechiul local al firmei devenise mai intim, vizitat din nou de diplomați, oameni politici și artiști, aici desfășurându-se festivitatea de sărbătorire și mulțumire a Contelui de Saint-Aulairé, fost Ministru al Franței în perioada războiului reîntregirii, pentru sprijinul acordat realizării unității statale.
Anul 1927 nu este unul profitabil pentru firma de comerț romînească. Datorită schimbărilor frecvente de persnoal, producerii unei crize în mai multe sectoare economice, dar și concurența devenită din ce în ce mai mare, vânzarea preparatelor se menține scu mult sub nivelul așteptărilor. Încep să apară și reclamațiile, Roman Sternati renunța la serviciile Capșei, reproșând că i-au fost fărâmițate crochetele și parcă erau mucegăite. Alți reclamanți susțin că le-au fost livrate produse într-o stare deplorabilă, uneori nu în cantitățile inscripționate pe ambalaj, nici măcar calitatea nu mai era conformă cu cerințele clienților.
Cum încă se mai ocupau de evenimente, un banchet de 300 de persoane a fost organizat între zidurile clădirii “Athénée Palace” în anul 1928, când Vintilă Brătianu este ales șef al partidului Naționa Liberal după moartea fratelui său Ionel I. C. Brătianu din anul 1927. Meniul avea marginile aurite, iar sub portretul imprimat al lui Vintilă Brătianu era scris „Banchet dat în onoarea domnului Vintilă Brătianu”. Meniurile realizate cu ocazia celebrării zilei naționale a României sau a încoronării de la Alba-Iulia erau prevăzute și cu reproducerile realizate după pictorul Nicolae Grigorescu.
“S.A.R. Capșa” a luat ființă pe 9 aprilie 1931, în urma închirierii și ulterior achiziționării terenului pe care era situată clădirea societății „Băile Borsec S.A.R. ” și fuziunii societății „Capșa S.A.R.” cu Societatea „Ciocolata Zamfirescu S.A.R.” căreia îi oferă dreptul de a vinde orice produs marca proprie și utiliza mașinile necesare fabricării ciocolatei.
Un an mai târziu, “Casa Grigore Capșa” își schimbă structura organizatorică devenind o Societate în comandită simplă , cu sediul la București, pe Strada Edgar Quinet nr. 1 colț cu Calea Victoriei nr. 36, între Ana Capșa-comanditară, pe de-o parte, și Sofia N. Zanne, Margareta C. Hagi-Theodoraky, Margareta I. Nicolaescu și Jean de Montlebert-comanditați. Urma să se ocupe de comerțul de cofetărie, hotel, cafenea și restaurant, atât în Capitală, cât și în afara ei. Ana Capșa avea o poziție privilegiată în noua societate, fiind cea care se ocupa de gestiune, cei doi copii ai ei, Margareta Nicolaescu și Jean de Montlebert, având drept de moștenire al societății. Celelalte două surori ale sale urmau să se preocupe de contractarea altor societăți, afaceri mobiliare sau imobiliare, până în momentul în care vor deceda. Sofia Zanne,’ moare în iulie 1941, iar Margareta Hagi-Theodoraky în 1947. După moartea Margaretei C. Hagi-Theodoraky intervenită în noiembrie 1947, conducerea firmei va fi preluată de către Margareta I. Nicolaescu și George Hagi-Theodoraky. Prin contractul de comandită simplă va funcționa Casa Capșa până în momentul în care va intra pe mâna comuniștilor, în 1848-1849.
În perioada 1932 – 1940, vor avea loc peste 60 de banchete ale căror meniuri vor fi asigurate de către întreprinderea Capșa, în localurile sale de pe Calea Victoriei, “Athénée Palace” sau Restaurantul bazinului „Lido”.
Din anul 1933 până în 1947, restaurantul bazinului “Lido” va fi luat în exploatare de către Casa Capșa, la al cărui conducere, inclusiv la sucursala “Athénée Palace”, supravegheată intens pe parcursul războiului de est-europeni, va fi numit nimeni altul decât Umberto Gentillini, fost președinte al „Societății personalului Casei Grigore Capșa”.
Doi ani mai târziu, pe data de 3 septembrie 1935 Nicolae Zanne, unul din ginerii lui Grigore Capșa, a decis să demisioneze din funcția pe care o deținea în firmă, la scurt timp, în luna octombrie din cadrul aceluiași an, stingându-se din viață. A jucat un rol important în cercetarea pagubelor create de război, fiind cel care se zbate pentru recăpătarea banilor.
Tot în perioada interbelică, Cafeneaua Capșei a fost sacrificată în favoarea extinderii restaurantului care se va lărgi pe toată lungimea fostei cafenele, cu toate că aceasta a fost, încă de la înființare și până în 1936, un adevărat spațiu cultural și politic al societății bucureștene. În ceea ce privește Hotelul, situat la etajul I și o parte din etajul II, cu timpul, unele camere se vor transforma în casă pentru Ana Capșa și Ștefan Capșa.
În decursul anului 1936, C. Angelescu, „făuritorul Legii Învățământului Secundar Industrial”, profesorul și membrul Academiei Române Dimitrie Gusti, profesorul Constantin Kirițescu și profesorul Em. M. Brancovici, au fost sărbătoriți din diverse motive, Casa Capșa nelipsind de la aceste evenimente. La fel s-a petrecut și cu farmacistul Ioan Mihălcescu, inginerii de mine Ioan E. Bujoiu și Ioan P. Gicurtu și doctorul Traian Nasta.
Clădirea a fost îmbunătățită, bucătăria a fost dotată cu cele necesare, încălzirea cu lemne a fost înlocuită de cea cu gaze, a fost prevăzută cu o scară interioară care asigura comunicarea între laboratoarele de ciocolaterie și bombonerie, laboratoare cărora le era îmbunătățită ventilația odată cu instalarea unor tuburi în curtea interioară, modificări realizate de către inginerul Jean de Montlebert.
Renumita casă de comerț poseda din nou un personal disciplinat, stilat și bine pregătit. Era recrutat din anumite părți ale țării pentru fiecare sector în parte. Bucătăria era asigurată numai de bărbați, majoritari olteni, cofetarii erau din Moldova, iar paza era asigurată de către albanezi care, pe timpul nopții, pentru a fii controlați dacă își îndeplinesc datoria, trebuiau să întoarcă ceasurile la ore fixe. Față de perioada anterioară, aveau mai multe privilegii în schimbul respectării regulamentului existent, a înmânării notei de plată fară vreun adaos, a grijii față de vesela adusă de firme renumite din Germania și Franța, pentru a nu fi ei cei sancționați cu tăierea unei părți din salariu. Personalul se bucura acum de o sufragerie proprie prevăzută cu „masa șefilor”, „masa ucenicilor”, „masa fetelor de la cofetărie” și o persoană pusă la dispoziția lor care să îi servească, drept de a locui atât în localul din Biserica Amzei, cât și la etajul I al Hotelului. Produsele perisabile sau vesela mai veche le era vândută la prețuti mult mai convenabile decât cele de achiziție, reduceri făcute doar penntru personal.
În anul 1937, România și Casa Capșa au primit vizite din partea unor oameni valoriși, printre care Președintele Băncii Poloniei, generalul Maurice Gamelin, comandant șef al armatei franceze, fost colaborator al mareșalului Joseph Joffre. S-a mai ocupat de realizarea meniurilor pentru dejunurile, supeurile și dineurile date de o serie de organizații și asociații printre ele numărându-se „Straja Țării”, „Societatea elvețiană de binefacere din București”, „Asociația Finanței și Marii Industrii” sau „Asiciația inginerilor români diplomați ai Școlii Tehnice din Franța”.
După primul război mondial, pe lângă moartea celor două surori, foste Capșa, are loc și un eveniment festiv în familia lor. Este vorba despre căsătoria fiicei Margaretei și a lui Constantin Hagi-Thoedoraky, care purta tot numele de Margareta, cu avocatul ieșean Mircea Possa, căreia i se oferă o zestre în valoare de 300000 de lei.
După moartea lui Nicolae Zanne, Ștefan Capșa este cel care ajunge să conducă renumita firmă. Rămas orfan de timpuriu, este luat în grija lui Grigore Capșa care îi ajută pe el și fratele său, Gheorghe, să învețe meserie pentru a putea intra în afacerile familiei. Ștefan studiază dreptul, însă cu timpul va îmbrățișa meșteșugul cofetăriei, bucătăriei și patiseriei. Ștefan Capșa era pasionat de Numismatică, avea o colecție personală de 1537 de piese pe care o va arăta oamenilor într-o expoziție la București și mai apoi dona Academiei Române. Va fi angajat la firma Capșa unde va avea mai întâi funcții în sectorul publi și cel administrativ, cu puțin timp înainte ca Grigore să se stingă din viață. Deși alege să se retragă din firmă în anul 1943, el rămâne preocupat de problemele familiei.
În cafeneaua Capșa, care exista în clandestinitate după război, în vechea casă Slaătineanu, ea nefiind redeschisă din cauza unor probleme economice, veneau tot mai des economiști bine îmbrăcați, stilați, foști bancheri, foști secretari generali sau chiar miniștri, care aveau formulat în minte un plan de refacere a vieții economice, de reînflorire a economiei.
La “Casa Grigore Capșa”, meniurile acum erau mult mai simple, era compus din legume- ciuperci, cartofi, legume asortate, friptură de pasăre, porc sau cită, freucte și cafea, în timp ce băuturile lipseau în totalitate. Însă la mesele festive, dineurile, supeurile sau banchetele organizate, rangul superior al firmei era menținut, luxul și eleganța erau nelipsite. Invitații erau tratați cu brânză Roquefort, curcan rece, salată de caviar, fructe și înghețată la desert, dar și iaurt și compot. Un astfel de meniu costa 90 de lei, calitatea serviciilor și produselor oferite fiind în continuare ireproșabilă.
1942, trebuia să fie un an de sărbătoare pentru firma Capșa care ar fi celebrat 90 de ani de la înființare, însă în urma pierderilor umane și prizonierilor luați pe fronturile de război de la Stalingrad, doliul național i-a determinat pe patroni să organizeze o petrecere restrânsă la care va participa și personalul pentru a ciocni o cupă de șampanie.
În anul 1948, a fost încheiată o convenție cu Societatea Comercială Municipală conform căreia Societatea în comandită simplă “Casa Grigore Capșa” cesiona exploatarea întregii întreprinderi și imobilul din București situat pe Calea Victoriei nr. 36 împreună cu anexa din strada Biserica Amzei nr. 19, plus întregul inverntar mobil al Restaurantului, Hotelului și Cofetăriei, timp de un an de zile, în schimbul sumei de 2000000 lei, plătibili în două rate anuale. O clauză a contractului dintre cele două Societăți prevedea păstrarea personalului în funcțiile pe care le dițineau, însă aceasta a fost încălcată, din 101 lucrători, păstrându-se decât 4 (Constantin Tulea, Nicolae Pilei, Petre Butnaru și Ion Cimpoca).
Cu timpul îi vor fi solicitate serviciile și de către autoritățile comuniste dar și cele anglo-americane și sovietice care se aflau în București. Alături de Petru Groza, venea la Capșa generalul Sănătescu, generalul sovietic Ivan Susaikov, locțiitorul președintelui Comisiei Aliate de Control pentru aplicarea armistițiului cu România. Începând cu anul 1949, cunoscutei case de comerț bucureștene îi va fi stricat prestigiul obținut de către Grigore Capșa și înainteșii săi deoarece Societatea în comandită simplă “Casa Grigore Capșa” închiria, timp de o jumătate de an, în schimbul sumei de 975000 lei, la fel ca și Societății Comerciale Municipale toate bunurile sale, comuniștilor. Acest act, este de fapt contractul abuziv de naționalizare mascată a întreprinderii conform decretului 92/1950, aici urmând să funcționeze Societatea Comercială de Stat pentru Exploatarea de Restaurant și Hoteluri, vechea firmă purtând de acum denumirea de „București. Braserie și Restaurant” și “Restaurant București”.
Încheiere
Fiii lui Constantin Capșa au dat dovadă pe tot parcursul timpului când au făcut parte din firma propriei familii de muncă, devotament, corectitudine, atașament față de oaspeți și personal, moralitate și bună conduită. Venit în România, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea dorea din tot sufletul reușita copiilor săi în comerțul de prelucrare alimentară, ceea ce avea să se și întâmple.
Inițial succesul nu le era garantat deoarece majoritatea celor care practicau deja această meserie erau români, plus că veniturile pe care le dețineau nu îi ajutau foarte mult. Niciunul dintre aceste aspecte nu au constituit un impediment în realizarea a ce aveau deja în minte frații Capșa. Rând pe rând, vor fi instruiți în meșteșugul cofetăriei, fie de pricepuți români, parizieni, sau rude. Efortul depus în timpul stagiilor de pregătire urma să le aducă succesul, prin aportul cunoștințelor noi cumulate pe care îl aduceau firmei înființate în anul 1852 de către Vasile și Anton Capșa pe Podul Mogoșoaiei.
În raport cu populația țării, locurile în care puteai gusta produse de calitate cum vor fi cele de la Capșa, erau foarte puține. Vasile Capșa este cel care aducea marfă din străinătate, Anton se ocupa de firmă din țară, în acest fel asigurându-se o continuitate a activităților și eliminarea concurenței care devenea tot mai apăsătoare. Nu toți patronii aveau pe rafturile lor produse cum erau la Capșa precum dulcețuri preparate din trandafiri aduși de la vecinii bulgari, produse de cofetărie și patiserie ce conțin ingrediente pariziene sau înghețată și fructe atât de proaspete. Clienților le era asigurată o calitate de cel mai înalt nivel.
Pe măsura ce căpătau experiență, patronii firmei erau invitați să organizeze mese festive, banchete sau serbări date în cinstea unor oameni de talie înaltă precum membri ai familiei Regale din România, Principi ai Serbiei și Bulgariei, Țarul Rusiei, renumiți actori, scriitori, reprezentanți ai corpului didactic sau politicieni, nunți și botezuri, dejunuri, supeuri sau dineuri, de care erau atrași tot mai mulți oameni cu o anumită prestanță în societate. Toate acestea erau realizate cu foarte mult profesionalism, micile detalii făcând cu ușurință diferența față de alte firme de profil. Membrii familiei Capșa nu urmăreau să obțină decât profit prin intermediul firmei lor, ci și mulțumirea sufletească din partea oamenilor care aveau nevoie de ajutor. S-au întâmplat din nefericire incendii, inundații, cutremure, care în urma lor au lăsat pagube enorme, oamenii necăjiți neavând cu ce să le îndrepte.
Cum nimic nu este pentru totdeauna, nici Anton, Vasile sau Constantin Capșa nu au rezistat la conducerea firmei în permanență. Aceștia, după o perioadă, și-au exprimat dorința de a se retrage din afacere, totodată solicitându-și și drepturile bănești care le reveneau. Datorită neglijenței lui Constantin Capșa, pus în fruntea magazinului din Craiova, dar și necesității achitării părții cuvenite lui Vasile, care decide închiderea cofetăriei în anul 1871, Grigore Capșa, fiul cel mic al Anei și Constantin Capșa, se vede în imposibilitatea altei alegeri decât ipotecarea imobilului și cofetăriei în care investise atât de multă muncă și pricepere.
Sfârșitul firmei de comerț nu era aproape căci în urma participării la expoziții interne sau internaționale și concursuri dintre cele mai diverse, de fiecare dată aceasta era răsplătită cu medalii de aur și alte onoruri, în acest fel și numărul clienților sporindu-se. Publicul țintă vizat era cel cu posibilități financiare, dornici să-și răsfețe simțurile cu cele mai bune produse alimentare care puteau fi găsite la acel moment pe piață. Rețetele erau realizate în urma diferitelor experimente și combinații, persoanele în cinstea cărora erau date petrecerile primeau din cartea casei câte o prăjitură personalizată care purta numele celui în cauză, modul de prezentare al produselor finite fiind și el foarte atrăgător.
O varietate mai mare de clienți este atrasă de Casa Capșa din momentul în care Grigore, rămas alături de soția sa la conducerea firmei, inaugurează Hotelul, Restaurantul și noua Cafenea, toate situate și ele pe Calea Victoriei, a căror ambianță era de neegalat. Odată cu acestea, creșteau și veniturile și faima localului. Terasele erau pline de dimineața până seara, primul client servit era la ora 8:00, amator de cafea pe care îl costa banii și sănătatea, dar era privită ca pe o necesitate de la care nu se putea abține, client a cărui masă de pe trotuar era transformată în birou de lucru. Mulți erau dintre cei care alegeau să vină zilnic la Capșa pentru servitul dejunului, însoțiți de rude apropiate, cunoștințe sau coleboratori în afaceri.
Un gest frumos din partea angajaților a fost făcut în anul 1913. Fraților aflați încă în viață, anumitor instituții sau personalități le-au fost acordate câte o plachetă comemorativă care avea gravat titlul „În amintirea întemeietorilor Casei Capșa – Societatea personalului Casei Grigore Capșa. 1852-1912”. Moartea lui Grigore Capșa din anul 1902 a lăsat un gol în inimile celor l-au avut drept profesor sau părinte la locul de muncă.
Personalul firmei a urmărit în permanență pe cei care treceau proagul Casei Capșa pentru că nu dorea să renunțe la prestigiul și tradiția firmei, aceea de a primi oameni selecți, marelui public fiindu-i refuzată politicos prezența în sala de consumație sau în altă parte. Lumea bună a capitalei continua să ia masa în restaurantul Capșa, să povesească diverse întâmplări la o cafea pe Calea Victoriei sau să își petreacă o noapte într-una dintre camerele hotelului.
Adevarata Casă Capșa avea să supraviețuiască până înainte de primul război mondial. Clienții care făceau senzație la Capșa se vor schimba atât în timpul ocupațiilor germane și bulgare, cât și celor comuniste, la fel și perioada de glorie a Casei Capșa va dispărea. Nu mai existau așa mulți bani pentru achiziția oricăror lucruri. O parte a clienților tradiționali au părăsit România, îndreptându-se către Occident, cealaltă către lagărele comuniste. Hotelul Casa Capșa nu mai este destinat artiștilor, famiilor înstărite, politicienilor și diplomatilor, care se regăsesc în atmosfera elevată și aristocratică, la fel cum o făceau în trecut. Cofetăria Casei Capșa a rămas un simbol al rafinamentului, în ciuda celor care o vizitau. În prezent, toate prăjiturile sunt făcute din ingrediente naturale , conform cu rețetele originale.
Toate îmbunătățirile localului, dublate de eforturile proprietarilor de a menține firma la un nivel cât mai înalt, nu au fost conform așteptărilor. Afacerile mergeau prost, vânzările erau slabe, materia primă lipsea datorită posibilității aducerii mărfii din străinătate scăzută și ea.
După cel de-al doilea război mondial, comuniștii vor recurge la naționalizarea abuzivă a bunirilor și vor folosi luxosul restaurant drept local de protocol unde își făceau apariția oficialii străini la București, personalul va fi disponibilizat, clientela tradițională va renunța în mare parte la serviciile noului local.
Cu timpul, întreprinderea va fi restructurată nepoților lui Grigore Capșa care și-au înnobilat meseria, îți va relua numele “Casa Capșa”. Localul va fi reparat și redeschis, s-au realizat ample lăcrări de consolidare ale istoricei casa Sleătineanu, în fața căreia lui va fi ancorată emblema “Casa Capșa”.
În prezent, Casa Capșa și-a pierdut din notorietatea de altădată, însă a rămas un local destinat elitelor. Cei peste 100 de ani de istorie ai săi au însemnat tot atâția ani de înflorire comercială și spirituală. Rafinamentul și distincția Casei Capșa ,standardul de calitate și modul în care sunt întâmpinați oaspeții fac din acest celebru restaurant bucureștean un simbol al eleganței și elitismului european.
Bibliografie
I. IZVOARE
A.IZVOARE INEDITE
-Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale București; Fonduri:
-Colecția “Documente muntenești”;
-Fond Casa Regală;
-Fond Iuliu Maniu.
II. PRESĂ
-“Adevărul”, 1897.
– Argetoianu, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Partea a VI-a (1919-1922), București, Editura Machiavelli, 1996, vol. VIII, Partea a VII-a (1926-1930), București, Editura Machiavelli, 1997.
– Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată, Ediția I-a, vol. II si IV, București, Editura “Universul” S.A., 1928 si 1932; Ediția a II-a, vol. I si III, București, Editura “Universul” S.A.,1935 și 1936.
– Bacalbașa, Constantin, Capitala sub ocupația dușmanului, 1916-1918, [Brăila, Editura Alcalay et Calafateanu, 1921].
– Bilciurescu, Victor, București și Bucureșteni de ieri și de azi, București, Editura “Universul”, 1945.
-“Comerț și Industrie”, 1910.
– Costescu, George, Bucureștii Vechiului Regat, București, Editura “Universul”, 1944.
-“Curentul”, 1936.
– Damian, Mircea, București, București, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol al II-lea, 1935.
– Delavrancea, Cella, Dintr-un secol de viață, București, Editura Eminescu, 1988.
-“Dimineața”, 1936.
-“Gazeta Municipală”, 1932-1946.
-“Monitorul Oficial” (Partea I), București, 1913-1942.
-“Monitorul Oficial” (Partea II), București, 1922-1942; 1947.
-“Omul liber”, 1930.
-“Timpul”, 1893.
III. LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE
-Angelescu, Dr. Nicolae I, Negustorii de odinioară . Grigore Capșa și familia sa (1841-1902), București, Camera de Comerț și Industrie din București, 1940.
– Bacalbașa, Constantin, Cofetării, cafenele și birturi, în Gazeta municipală, anul X, nr. 475 din 15 iunie 1941.
-Bacalbașa, Constantin, Restaurante în București la 1875, în Gazeta municipală, anul VIII, nr. 370 din 30 aprilie 1939.
– Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de alătădată, vol. III (1901 – 1910), București, 1936.
-Barna, Vlaicu, Cafeneaua literară, în Luceafărul, serie noua, nr. 45 din 20 decembrie 1995.
– Bauer, Th., Călăuza Bucureștilor (Guide de Bucharest), București, 1882.
-Berindei, Dan, Frământările orășenești din noiembrie 1860 în Țara Românească. Tulburările de la Craiova și Ploiești, în Studii și articole de istorie, București, 1956.
-Berindei, Dan. Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), București, Editura Militară, 1922.
-Cerchez, Arta, Din aspectele Bucureștilor în arhitectură, București, 1934.
-Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, Ediția a II-a, Editura Meridiane, București, 1987.
-Furnică, Dumitru Z., Industria și dezvoltarea ei în Țările Roânești, București, Camera de Comerț și Industrie din București, 1926.
-Giurescu, Constantin C., Viața și opera lui Cuza Vodă, București, Editura Științifică, 1996.
-Gobl, Carol, Anuarul Bucureștilor, București, Institutul de arte grafice Carol Gobl, 1897.
-Hâciu, Anastase, Aromânii.Comerț, industrie, arte, exapnsiune, civilizație, Focșani, 1936.
-Iorga, Nicolae, Istoria Industriilor la români, București, 1927.
-Ionescu, Ștefan, Podul Mogoșoaiei.Calea Victoriei, București, Sfatul Popular al Capitalei, Muzeul de Istorie a orașului București, 1961.
-Ioniță, Maria, Activitatea Societății Anonime “Capșa” văzută prin prisma unor documente de arhivă (1921-1939), în Anuar al Arhivelor Municipiului Bucuresti, vol. II, București, 1998.
– Ioniță, Maria, Casa și familia Capșa în România Modernă 1852-1950, Editura Publimpres, București, 2000.
-Ioniță, Maria, Epoca de înflorire a Casei Capșa, Fundația culturală D’ale Bucureștilor, București, 1997.
-Ioniță, Maria, O sursă documentară inedită și originală din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României: Cartea de impresii a Casei Capșa, în Revista muzeelor, nr. 6-7/1990.
-Ioniță, Maria, In memoriam Ștefan Capșa (1881-1951), în Cercetări numismatice, vol. VII, București, 1996.
-Iorga, Nicolae, Viața și Domnia lui Barbu Dimitrie Știrbei, domn al Țării Românești (1849-1856), Vălenii de Munte, Tipografia “Neamul Românesc”, 1910.
– Maiorescu,Titu, Istoria Contemporană a României. 1866–1900, Editura Librăriei Socec & Co, București, 1925.
-Manu, Emil, Cafeneaua literară, București, Editura Saeculum, 1997.
-Marsillac, Ulysee, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 1999.
-Mosil, Constantin, Colecția medalistică Ștefan Capșa, în Comunicări de Numismatică și Arheologie 1935, pag. 103-104.
-Nicolescu, C.G., Viața lui Vasile Alecsandri, Ediția a III-a, Editura Eminescu, București, 1975.
-Oprescu, George, Grafica românească în secolul al XIX-lea, vol. II, București, Fundația Regele Mihai I, 1945.
-Paraschiv, Ion, Iliescu, Trandafir, De la Hanu Șerban Vodă la Hotel Intercontinental (Pagini din istoria Comerțului Hotelier și de Alimentație publică din București), București, Editura Sport-Turism, 1979.
-Possa, Mircea M., Calea Victoriei nr.36:Capșa, în Cotidianul din 4 iunie 1992.
-Potra, George, Din Bucureștii de ieri, vol. I, București, Editura Știițifică și Enciclopedică, 1990.
-Potra, George, Hanurile Bucureștene, București, “Tiparul românesc”, S.A.R., 1943.
-Radu, Raisa, Casa Capșa-150 de ani de înființare, București.
-Rădulescu-Zoner, Șerban, Marinescu, Beatrice, Bucureștii în anii primului război mondial. 1914-1918, București, Editura Albatros, 1993.
-Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, București, Editura Academiei, 1961.
-Vătămanu, Nicolae, Odinioară în București, Editura Domino,București, 2007.
-Zanami, Leila, Oameni și locuri din Vechiul București. Editura Vremea, București, 2008.
Bibliografie
I. IZVOARE
A.IZVOARE INEDITE
-Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale București; Fonduri:
-Colecția “Documente muntenești”;
-Fond Casa Regală;
-Fond Iuliu Maniu.
II. PRESĂ
-“Adevărul”, 1897.
– Argetoianu, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Partea a VI-a (1919-1922), București, Editura Machiavelli, 1996, vol. VIII, Partea a VII-a (1926-1930), București, Editura Machiavelli, 1997.
– Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată, Ediția I-a, vol. II si IV, București, Editura “Universul” S.A., 1928 si 1932; Ediția a II-a, vol. I si III, București, Editura “Universul” S.A.,1935 și 1936.
– Bacalbașa, Constantin, Capitala sub ocupația dușmanului, 1916-1918, [Brăila, Editura Alcalay et Calafateanu, 1921].
– Bilciurescu, Victor, București și Bucureșteni de ieri și de azi, București, Editura “Universul”, 1945.
-“Comerț și Industrie”, 1910.
– Costescu, George, Bucureștii Vechiului Regat, București, Editura “Universul”, 1944.
-“Curentul”, 1936.
– Damian, Mircea, București, București, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol al II-lea, 1935.
– Delavrancea, Cella, Dintr-un secol de viață, București, Editura Eminescu, 1988.
-“Dimineața”, 1936.
-“Gazeta Municipală”, 1932-1946.
-“Monitorul Oficial” (Partea I), București, 1913-1942.
-“Monitorul Oficial” (Partea II), București, 1922-1942; 1947.
-“Omul liber”, 1930.
-“Timpul”, 1893.
III. LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE
-Angelescu, Dr. Nicolae I, Negustorii de odinioară . Grigore Capșa și familia sa (1841-1902), București, Camera de Comerț și Industrie din București, 1940.
– Bacalbașa, Constantin, Cofetării, cafenele și birturi, în Gazeta municipală, anul X, nr. 475 din 15 iunie 1941.
-Bacalbașa, Constantin, Restaurante în București la 1875, în Gazeta municipală, anul VIII, nr. 370 din 30 aprilie 1939.
– Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de alătădată, vol. III (1901 – 1910), București, 1936.
-Barna, Vlaicu, Cafeneaua literară, în Luceafărul, serie noua, nr. 45 din 20 decembrie 1995.
– Bauer, Th., Călăuza Bucureștilor (Guide de Bucharest), București, 1882.
-Berindei, Dan, Frământările orășenești din noiembrie 1860 în Țara Românească. Tulburările de la Craiova și Ploiești, în Studii și articole de istorie, București, 1956.
-Berindei, Dan. Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), București, Editura Militară, 1922.
-Cerchez, Arta, Din aspectele Bucureștilor în arhitectură, București, 1934.
-Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, Ediția a II-a, Editura Meridiane, București, 1987.
-Furnică, Dumitru Z., Industria și dezvoltarea ei în Țările Roânești, București, Camera de Comerț și Industrie din București, 1926.
-Giurescu, Constantin C., Viața și opera lui Cuza Vodă, București, Editura Științifică, 1996.
-Gobl, Carol, Anuarul Bucureștilor, București, Institutul de arte grafice Carol Gobl, 1897.
-Hâciu, Anastase, Aromânii.Comerț, industrie, arte, exapnsiune, civilizație, Focșani, 1936.
-Iorga, Nicolae, Istoria Industriilor la români, București, 1927.
-Ionescu, Ștefan, Podul Mogoșoaiei.Calea Victoriei, București, Sfatul Popular al Capitalei, Muzeul de Istorie a orașului București, 1961.
-Ioniță, Maria, Activitatea Societății Anonime “Capșa” văzută prin prisma unor documente de arhivă (1921-1939), în Anuar al Arhivelor Municipiului Bucuresti, vol. II, București, 1998.
– Ioniță, Maria, Casa și familia Capșa în România Modernă 1852-1950, Editura Publimpres, București, 2000.
-Ioniță, Maria, Epoca de înflorire a Casei Capșa, Fundația culturală D’ale Bucureștilor, București, 1997.
-Ioniță, Maria, O sursă documentară inedită și originală din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României: Cartea de impresii a Casei Capșa, în Revista muzeelor, nr. 6-7/1990.
-Ioniță, Maria, In memoriam Ștefan Capșa (1881-1951), în Cercetări numismatice, vol. VII, București, 1996.
-Iorga, Nicolae, Viața și Domnia lui Barbu Dimitrie Știrbei, domn al Țării Românești (1849-1856), Vălenii de Munte, Tipografia “Neamul Românesc”, 1910.
– Maiorescu,Titu, Istoria Contemporană a României. 1866–1900, Editura Librăriei Socec & Co, București, 1925.
-Manu, Emil, Cafeneaua literară, București, Editura Saeculum, 1997.
-Marsillac, Ulysee, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 1999.
-Mosil, Constantin, Colecția medalistică Ștefan Capșa, în Comunicări de Numismatică și Arheologie 1935, pag. 103-104.
-Nicolescu, C.G., Viața lui Vasile Alecsandri, Ediția a III-a, Editura Eminescu, București, 1975.
-Oprescu, George, Grafica românească în secolul al XIX-lea, vol. II, București, Fundația Regele Mihai I, 1945.
-Paraschiv, Ion, Iliescu, Trandafir, De la Hanu Șerban Vodă la Hotel Intercontinental (Pagini din istoria Comerțului Hotelier și de Alimentație publică din București), București, Editura Sport-Turism, 1979.
-Possa, Mircea M., Calea Victoriei nr.36:Capșa, în Cotidianul din 4 iunie 1992.
-Potra, George, Din Bucureștii de ieri, vol. I, București, Editura Știițifică și Enciclopedică, 1990.
-Potra, George, Hanurile Bucureștene, București, “Tiparul românesc”, S.A.R., 1943.
-Radu, Raisa, Casa Capșa-150 de ani de înființare, București.
-Rădulescu-Zoner, Șerban, Marinescu, Beatrice, Bucureștii în anii primului război mondial. 1914-1918, București, Editura Albatros, 1993.
-Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, București, Editura Academiei, 1961.
-Vătămanu, Nicolae, Odinioară în București, Editura Domino,București, 2007.
-Zanami, Leila, Oameni și locuri din Vechiul București. Editura Vremea, București, 2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Casa Capsa (ID: 137386)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.